dezvoltare rurala cap 1

7/30/2019 dezvoltare rurala cap 1

http://slidepdf.com/reader/full/dezvoltare-rurala-cap-1 1/41

Capitolul 1z

SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie.....................................................81.2. Ruralul şi urbanul. Delimitări conceptuale. Criterii de

delimitare...................................................................................................101.2.1. Criterii de delimitare a aşezărilor urbane şi

rurale în România.............................................................................131.2.2. Încercări de definire a ruralului şi urbanului pe

plan mondial.....................................................................................191.2.3. Delimitarea spaţiului rural conform criteriilor Organizaţiei

pentru Comerţ şi Dezvoltare Economică şi aleUniunii Europene..............................................................................23

1.3. Structura spaţiului rural............................................................................25

1.3.1. Zone rurale periurbane sau preorăşeneşti..........................................261.3.2. Zonele rurale intermediare sau în echilibru.......................................261.3.3. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate.........................28

1.4. Caracteristicile şi funcţiile spaţiului rural.................................................321.4.1. Caracteristicile spaţiului rural..........................................................321.4.2. Funcţiile spaţiului rural....................................................................34

1.5. Dezvoltarea rurală - noţiune, definiţie......................................................361.5.1. Dezvoltarea rurală în plan economic.................................................371.5.2. Dezvoltarea rurală în plan ecologic...................................................391.5.3. Dezvoltarea rurală în plan social......................................................40

1.6. Dezvoltarea rurală durabilă......................................................................411.6.1. Conceptul de dezvoltare durabilă......................................................411.6.2. Conceptul de dezvoltare rurală integrată şi obiectivele

dezvoltării rurale integrate................................................................441.6.3. Principiile dezvoltării rurale durabile................................................481.6.4. Factorii dezvoltării rurale durabile....................................................50



Spaţiul rural şi dezvoltarea rurală durabilă - 1

Capitolul 1

SPAŢIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

1.1. Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţieTermenul de spaţiu rural a fost şi este subiectul a numeroase definiţii şi

interpretări.Astfel în literatura de specialitate numeroşi specialişti în domeniu au definit

noţiunea de spaţiu rural şi dezvoltare rurală sub diferite aspecte. Mulţi specialiştidefinesc spaţiul rural prin opoziţie cu spaţiul urban ca fiind „zona caracterizată printr-o

populare şi densitate relativ slabă şi prin preponderenţa activităţii agricole”.Lemoin F. consideră că spaţiul rural cuprinde „teritoriul naţional minus ceea ce

este urbanizat, ceea ce constituie localităţile urbane şi activităţile industriale”.Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu comportă mari concentrări de oameni.

Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului.

Pierre George, definind ruralul prin raport cu urbanul arată că: „satul se opuneoraşului; faptele de la sat sunt fapte rurale” ...”geografia rurală studiază satul şi nunumai agricultura” ...”satul fiind tema de visare a ţăranilor urbanizaţi care şi-au părăsitamintirile lor”.

În Europa începând cu anii 1987-1988 a început un nou proces de preţuire maiaccentuată a spaţiului rural. În această perioadă s-a desfăşurat Campania Europeană

pentru lumea rurală, organizată de către Consiliul Europei, campanie compusă dintr-oserie de manifestări şi de conferinţe pe teme diverse, care au fost în mare măsură laoriginea publicării Cartei elveţiene pentru dezvoltarea lumii rurale, adoptată de cătreComitetul Naţional al Mediului Rural pe 16 decembrie 1987.

În timpul celui de-al Doilea Forum European pe probleme de agricultură dinoctombrie 1992 preşedintele Comisiei de agricultură, de atunci, a propus elaborarea

unei carte a dezvoltării rurale europene.Primul proiect de Cartă Europeană a Spaţiului Rural a fost prezentat AdunăriiParlamentare a Consiliului Europei pe 28 iulie 1995, la Strasbourg.

Forma definitivă a Cartei a fost obţinută la Sesiunea Ordinară a AdunăriiParlamentare a Consiliului Europei pe 23 aprilie 1996 sub denumirea deRecomandarea 1296 (1996) cu privire la Carta europeană a spaţiului rural.

Această Cartă a fost realizată pentru a crea principiile directoare dezvoltăriidurabile a agriculturii, silviculturii şi spaţiului rural european. Aceste principii ar trebui să servească statelor membre şi nemembre ca bază de plecare pentru a putea

pregăti o reformă a politicii lor în aceste domenii.

8



1.1. – Spaţiul rural: concept, noţiune, definiţie

Definiţia spaţiului rural a trecut şi ea prin diferite forme în cursul diferitelor etape ale naşterii Cartei.Conform articolului 2 din Proiectul de Cartă Europeană a Spaţiului Rural

elaborată de Comisia de agricultură şi dezvoltare rurală a Consiliului Europei, prinspaţiu rural se înţelege: terenul agricol, aferent culturilor şi creşterii animalelor şispaţiului funciar neagricol aferent altor întrebuinţări decât agricultura şi anume locuireasau activităţile oamenilor care trăiesc în mediul rural.

După discutarea acestui text la cel de-al treilea Forum European de la Verona,din martie 1995, Comisia însărcinată cu amendarea proiectului de cartă europeană aredefinit spaţiul rural prin următoarea formulare: „expresia spaţiului rural conţine zonainterioară şi de coastă şi cuprinde satele şi oraşele mici în care cea mai mare parte aterenului este utilizată pentru agricultură şi silvicultură, amenajarea zonelor montane de

petrecere a timpului liber şi de distracţii, rezervaţii naturale, ale activităţii de locuit şi dehabitat sau destinate unei activităţi artizanale, de service sau industriale”.Părţile agricole şi neagricole ale spaţiului rural formează o entitate distinctă faţă

de spaţiul urban, care se caracterizează prin concentraţii mari de locuitori şi structuriverticale şi orizontale.

Forma definitivă a noţiunii de spaţiu rural o întâlnim în Recomandarea nr.1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la Carta europeanăa spaţiului rural, în următoarea definiţie: „expresia (noţiunea) de spaţiu rural are învedere o zonă interioară, inclusiv satele şi micile oraşe, în care marea parte a terenurilor sunt utilizate pentru:

a) agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit; b) activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat,

industrie, servicii etc.);c) amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau derezervaţii naturale);

d) alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit)”. Noua concepţie despre rural spune că spaţiul rural în Europa constituie un

spaţiu peisager, preţios, rezultat al unei lungi istorii şi a cărui salvare este o vie preocupare pentru societate.

Spaţiul rural îşi poate îndeplini funcţiile de aprovizionare, de destindere şi deechilibru, din ce în ce mai cerute în societate, doar dacă el va rămâne un spaţiu de viaţăatrăgător şi dotat cu o bună infrastructură, o agricultură şi o silvicultură viabilă, condiţiilocale favorabile activităţilor economice neagricole, un mediu intact şi cu un peisajîngrijit.

Analiza istorică a evoluţiei mediului rural impune consideraţii privind ruralultradiţional, modern şi contemporan. Prin urmare, ruralul nu este o realitate statică, ci unmediu dinamic, în permanentă evoluţie şi confruntare cu mediul urban. Astfel, ruralulmodern ia treptat locul ruralului tradiţional.

Dar spaţiul rural se defineşte ca un mod particular de utilizare a spaţiului şi avieţii sociale şi se caracterizează prin:

a) o densitate redusă de locuitori şi de construcţii, făcând să apară preponderentîn peisaje o întindere vegetală;

b) uzanţa economică de dominanţă agro-silvico-pastorală;

9




c) modul de viaţă a locuitorilor săi caracterizat prin apartenenţa lor lacolectivităţile de talie limitată şi prin raportul lor particular cu spaţiul;d) o identitate şi o reprezentare specifică, cu conotaţii puternice ale culturii

săteşti. ( Kayser, B., 1990)Spre deosebire de sat, care se referă la unităţi sociale sau aşezări umane

specifice, puternic individualizate, conceptul de rural sugerează ansamblul spaţiului încare sunt situate satele, raporturile lor de interdependenţă şi specificitate ecologică acomunităţii săteşti. Conceptul de rural, de asemenea, desemnează anumite populaţii carese disting în interiorul colectivităţii umane sau a societăţii globale prin particularităţieconomice, demografice, ecologice şi socio-culturale.

1.2. Ruralul şi urbanul. Delimitări conceptuale.

Criterii de delimitare

Toată lumea cunoaşte termenul de rural, dar nimeni nu poate defini termenulfoarte precis. Rămâne totuşi întrebarea: cum se poate realiza acest lucru şi prin cemetodă se poate cristaliza conceptul de rural.

Există anumite trăsături care creează o distincţie între zonele rurale şi urbane.De exemplu folosirea terenului. În zonele rurale, proporţia predominantă a terenuluicontinuă să rămână mai mult sau mai puţin într-o stare naturală şi este folosită în

principal pentru agricultură, silvicultură, turism, minerit, pescării, etc. O proporţie multmai mică din teren este folosită pentru locuinţe. Densitatea populaţiei în zonele ruraleeste prin urmare mai mică decât în mediul urban.

În zonele urbane, regăsim pe de altă parte o mare concentrare de clădiri cu

diferite întrebuinţări, fabrici, magazine, birouri, blocuri, terenuri sportive, zonerezidenţiale în mare parte suprafeţe de teren într-un fel sau altul artificiale - ca în cazuldrumurilor şi a trotuarelor.

Robert Badouin, în cursul său de "Economie Rurale", defineşte spaţiul rural înopoziţie cu spaţiul urban, desemnând prin acest concept "...zone caracterizate printr-o

populare de o densitate relativ slabă şi prin preponderenţa activităţilor agricole.Spaţiul rural, contrar spaţiului urban, nu comportă puternice concentrări de oameni.

Aglomerările sunt limitate la dimensiunile satului sau ale burgului. El estereprezentat printr-un habitat dispersat sub formă de cătune sau de ferme diseminateîn natură. Spaţiul rural se pretează pentru activităţi de tip agricol.

Pe de altă parte, dacă spaţiul rural privilegiază pământul ca factor de producţie, el nu se confundă cu existenţa unui sol capabil să suporte culturile şi să

hrănească animalele. Spaţiul rural este în acelaşi timp întindere şi mediuînconjurător .”Conceptul de rural poate fi definit în diferite moduri. Nu există o definiţie

generalizată unanim acceptată a acestui concept. Ruralul poate fi definit în termenidemografici, socio-economici, ecologici şi culturali.

Demografic, ruralul poate fi definit în opoziţie cu spaţiul urban. Trebuiemenţionat însă că definiţiile care au la bază mărimi cantitative au un caracter arbitrar.Totuşi, criteriul cel mai frecvent utilizat pentru definirea celor două spaţii este numărul

populaţiei din cadrul localităţilor.

10




Organizaţia Naţiunilor Unite propune o clasificare a localităţilor în funcţie denumărul populaţiei, în două categorii:A. Localităţi cu populaţie aglomerată, sau a oraşelor, care cuprinde:• cel puţin 12.500.000 locuitori – marile metropole;• cel puţin 2.000.000 locuitori - oraşele plurimilionare;• cel puţin 500.000 locuitori - oraşele foarte mari;• cel puţin 20.000 locuitori - populaţia aglomerată;B. Localităţi care cuprind populaţia oraşelor mici şi mijlocii şi populaţia

rurală:• Oraşele mici: localităţi cu mai puţin de 20.000 locuitori, dar

considerate "urbane" în definiţiile naţionale;• Localităţi rurale: aşezările pe care definiţiile naţionale nu le-au

considerat drept urbane.Alain Marcoux - consultant FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentruAlimentaţie şi Agricultură), precizează că "criteriul adaptat pentru a defini accesul lacategoria urbană este adesea numărul de 2000 locuitori. Acest număr variază însă foartemult, luând valori extreme de 100 locuitori în Uganda şi 20.000 locuitori în Nigeria." Înstudiile publicate de Departamentul de Politică Economică şi Socială al FAO, sespecifică existenţa unui prag de 2.000 de locuitori, ce permite accesul unei localităţi încategoria oraşelor, în ţări ca: Franţa, Angola, Argentina, Cuba etc, prag ce variază însăîn limitele unor valori de 200 locuitori în Danemarca, Islanda, Suedia, de 1.000locuitori în Elveţia şi Spania, peste 2500 locuitori în Japonia, peste 5.000 în Austria,10.000 în Italia şi Grecia şi 20.000 în Mauritania şi Nigeria".

În S.U.A termenul de rural a fost pentru prima dată folosit de către U.S.

Bureau of Census (Biroul de Recensământ al S.U.A), în anul 1874. Ruralul a fostdefinit ca fiind, populaţia din afara oraşelor cu 8.000 sau mai mulţi locuitori. Larecensământul din 1990, nu a mai fost dată o definiţie termenului rural. În schimb, afost definit urbanul. Biroul de Recensământ defineşte urbanul, ca fiind alcătuit dinteritoriul şi populaţia din zonele urbanizate, şi localităţile din afara acestora cu peste2.500 de persoane. În consecinţă teritoriile şi populaţia neclasificate ca zonă urbană,constituie "ruralul" (cu mai puţin de 2500 persoane).

Naţiunile Unite (1967) au adoptat principiile şi recomandările pentrurecensăminte în funcţie de diferenţele naţionale între caracteristicile care deosebesczonele urbane de cele rurale, distincţia dintre populaţia urbană şi cea rurală neputând fiinfluenţată de o singură definiţie care să fie aplicabilă în toate ţările. Din acest motivfiecare ţară ar trebui să hotărască pentru sine care zone sunt rurale şi care urbane.

Totuşi, Programul Naţiunilor Unite pentru recensământul mondial al populaţiei, pentru Europa, prevede a include în populaţia urbană, numai localităţile cu peste 10.000locuitori, iar cele cu populaţie semi-urbană să cuprindă între 2.000 şi 9999 locuitori. Întabelul 1.1. sunt prezentate criteriile naţionale care stau la baza clasificărilor aşezărilor rurale.

Tabelul 1.1.Criteriile naţionale folosite în clasificarea aşezărilor rurale

11




Ţara Criterii naţionale folosite în clasificarea aşezărilor ruraleAustria Comunităţi cu mai puţin de 5000 de locuitoriDanemarca Aglomeraţiile cu mai puţin de 200 de locuitoriFranţa Comune conţinând o aglomeraţie de mai puţin de 2000 de

locuitori, locuind în case învecinate sau la distanţă de nu mai multde 200 de metri unele de altele

Grecia Populaţia municipalităţilor şi comunelor în care cel mai marecentru de populaţie are mai puţin de 2000 de locuitori

Islanda Localităţi cu mai puţin de 200 locuitoriIrlanda Aşezări cu mai puţin de 500 locuitoriLuxemburg Comune având mai puţin de 2000 de locuitori în centrul

administrativ

Olanda Municipalităţi cu o populaţie mai mică de 2000 de locuitori dar cumai mult de 20% din populaţia activ economică angajată înagricultură, excluzând anumite municipii rezidenţiale de navetişti

Norvegia Localităţi cu mai puţin de 200 de locuitoriPortugalia Aglomeraţii şi alte zone administrative cu mai puţin de 10.000 de

locuitoriSuedia Localităţi cu mai puţin de 200 locuitori.Scoţia Aglomeraţii si alte zone administrative cu mai puţin de 1000 de

locuitoriSpania Municipalităţi cu mai puţin de 2000 de locuitoriElveţia Comune cu mai puţin de 10.000 de locuitori

Sursa: Anuarul Demografic al Naţiunilor Unite (United Nations DemographicYearbooks)

1.2.1. Criterii de delimitare a aşezărilor urbane şirurale în România

În România, o localitate poate fi considerată oraş (potrivit normelor statisticii populaţiei şi a reglementărilor pe linia administraţiei centrale), dacă are un anumitnumăr de locuitori (de regulă peste 5.000, dar nu se specifică cu exactitate) şiîndeplineşte concomitent anumite standarde privind dezvoltarea economică, dotărileedilitare şi o anumită infrastructură. Prin legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planuluide amenajare a teritoriului naţional, se face o ierarhizare a localităţilor pe ranguriastfel:

a) rangul 0 - Capitala României, municipiu de importanţă europeană; b) rangul I - municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la

nivel european;c) rangul II - municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol

de echilibru în reţeaua de localităţi;

12




d) rangul III - oraşe;e) rangul IV - sate reşedinţă de comună;f) rangul V - sate componente ale comunelor şi sate aparţinând

municipiilor şi oraşelor.Tot în legea prezentată mai sus, se fac o serie de precizări cu privire la o serie

de termeni utilizaţi precum:"Localitate - forma de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un

nucleu de viaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie despecificul activităţilor de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizăriiadministrativ-teritoriale, numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul dedotare social-cultural şi de echipare tehnico-edilitară, densitatea populaţiei şi alocuinţelor; localităţile se împart în doua mari grupe: localităţi urbane şi localităţi rurale.

Localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă esteocupată în activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitândo influenţă socio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.

Localitate rurală - localitate în care:a) majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură,

silvicultură, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin politicile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural;

b) majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât celeagricole, silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară învederea declarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va

putea evolua spre localităţile de tip urban.Unităţi administrativ-teritoriale - potrivit legii sunt comunele, oraşele şi judeţele.

Unităţile administrativ-teritoriale de bază sunt oraşele şi comunele care cuprind una saumai multe localităţi.Oraş - unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură

localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitateurbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-economic şigeografic oraşul are doua componente:

a) componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de terenocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-culturale,industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreere, de comerţ etc.) şiextravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului;

b) componenta demografică socio-economică, constă în grupurile de populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoară pe

teritoriul localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii,dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparţine. Oraşele care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţificăa ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt declarate municipii.

Comuna - unitate administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţiarurală reunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multesate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice.Satele în care îşi au sediul autorităţile publice ale comunei sunt sate reşedinţă.

Teritoriu administrativ - suprafaţa delimitată prin lege pentru judeţe, municipii,oraşe şi comune. Este constituit din suprafaţa agricolă (teren arabil, păşuni şi fâneţe, vii

13




şi livezi), suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupată de construcţii şi amenajări deinfrastructură (căi de comunicaţie, altele decât cele aparţinând domeniului public alstatului, echipare energetică, lucrări de gospodărire a apelor), ape şi bălţi şi suprafaţaaferentă intravilanului (construcţii şi amenajări), delimitată prin planurile urbanistice.”

Aplicarea criteriului privind efectivul populaţiei unei localităţi, creează însă probleme de ordin metodologic în definirea spaţiilor rurale şi urbane. Sunt considerateca urbane, toate aglomeraţiile având mai mult de 40.000 de mii de locuitori în Coreea şi250 de locuitori numai, în Danemarca. Limita este de 10.000 în Suedia, 5.000 în Belgiaşi 2.500 în Statele Unite. În Franţa, în 1946, erau consideraţi ca urbani, toţi locuitoriicare trăiau pe teritoriul unei comune al cărei centru (chef-lieu) depăşea 2.000 delocuitori.

Dacă noţiunea de spaţiu semnifică o întindere limitată, un interval de la un punct la altul, atunci se poate pune problema: de unde începe şi unde se terminăfiecare ? În mediul rural aşezările umane nu ocupă decât o mică parte din spaţiu, careeste dominat de culturi şi de ecosisteme naturale. În mediul urban, habitatul uman este

preponderent şi nu lasă decât un loc mic din spaţiu pentru vegetaţie.Un criteriu care propune acceptarea unui sens mai larg al celor doi termeni

(rural şi urban) şi anume, ca spaţiu, nu ca aşezare îl reprezintă densitatea populaţiei.Densitatea populaţiei este un element cu mare viabilitate în spaţiu, fiind un

rezultat al condiţiilor geografice, istorice, economice şi sociale, specifice fiecărei zone;densitatea populaţiei explică multe probleme din teritoriu (de locuire, de ocupare), dar care condiţionează aspectele privind dotarea cu infrastructură, echipamente colective,servicii publice dintr-o anumită zonă.

Indicatorul economic folosit pentru exprimarea densităţii este numărul de

locuitori/km2 şi exprimă distribuţia populaţiei pe teritoriul aferent localităţii la unmoment dat. Acest indicator permite perceperea modului cum este populat teritoriul,indicând zonele de concentrare a populaţiei şi zonele cu o populaţie rară, dispersată.Densitatea populaţiei este un indicator adesea folosit în Uniunea Europeană pentru adefini graniţa dintre ariile urbane şi rurale.

În cadrul regiunilor din Uniunea Europeană, densitatea populaţiei este extrem devariată, mergând de la mai puţin de 20 locuitori pe km2, în multe zone din Finlanda şiSuedia, mai multe regiuni din Spania, Grecia şi centrul Franţei şi până la mai mult de100 locuitori pe km2, în unele regiuni cu puternice trăsături rurale (sudul Germaniei,sudul Italiei).

Trebuie menţionat faptul că aceste valori ale densităţii populaţiei se referă laregiuni geografice sau administrative care cuprind în ele atât rural cât şi urban iar o

asemenea grupare nu rezolvă problema de delimitare. Ele pot caracteriza mai degrabă,gradul în care regiunile au un caracter mai pronunţat urban sau rural.

Pentru a recunoaşte configuraţia spaţială a oraşelor INSEE (Institutul Naţionalde Statistică şi Studii Economice din Franţa) a inclus pentru definirea mediului urban pelângă criteriul: densitatea populaţiei, o normă care se referă la distanţa dintre case demaximum 50 de metri. Ulterior, INSEE, a stabilit, o altă normă care se referă la distanţaîntre localităţi şi anume maximum 200 de metri distanţă pentru ca o locuinţă să nu selipească la o altă localitate învecinată. În lucrarea sa "Le rural en question", MaryvoneBodiguel - sociolog la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris, aduce o serie

14




de elemente noi, care contribuie la clarificarea conceptelor de spaţiu rural şi spaţiuurban.„În 1962, metoda de bază aleasă pentru definirea urbanului este precizată de

INSEE, ca fiind: toate localităţile care au o continuitate şi cuprind mai mult de 2000 delocuitori, putând fi identificate prin următoarele criterii:

- efectivul total al populaţiei localităţii,- densitatea populaţiei, sporul populaţiei,- procentul populaţiei care trăieşte din agricultură.La acestea se adaugă distanţa maximă de 200 m între case”În România, nivelul mediu al densităţii populaţiei este de 94,1 locuitori pe km2.

Pentru a vedea care este densitatea în spaţiul rural trebuie să ne raportăm la teritoriulrural din suprafaţa totală a ţării noastre. Conform legii 2/1968 privind organizarea

administrativ - teritorială, spaţiul rural din România este format în prezent din suprafaţaadministrativă a celor 2851 de comune existente pe teritoriul ţării, care reunesc maimulte sate, existând în total 12946 de sate în spaţiul rural. Trebuie menţionat că peteritoriul administrativ al unor oraşe şi municipii - care, conform legii de organizareadministrativă a teritoriului ţării, alcătuiesc mediul urban - se află încă 341 de localităţicare au caracteristici rurale, numite chiar sate, dar ele intră numai din punct devedere administrativ, în componenţa spaţiului urban. Totodată, există 67 de localităţi cu

populaţie sub 10.000 de locuitori care au rangul de oraş, dar şi 33 de comune, a cărorpopulaţie depăşeşte numărul de 10.000 de locuitori, şi nu au statut de oraş fiindconsiderate teritorii rurale.

Suprafaţa spaţiului rural, astfel delimitat, însumează 212,7 mii km2,reprezentând peste 87,1% din suprafaţa ţării. Populaţia care trăieşte în spaţiul rural

număra 10,25 milioane locuitori la Recensământul populaţiei din 2002, reprezentând47,3% din populaţia ţării, iar în 2005, 9,7 milioane locuitori şi reprezintă 45,1%rezultând o densitate relativ slabă, de sub 46 locuitori/km2.

Această delimitare a noţiunii de teritoriu rural este justificată de următoareleconsiderente:

• sistemul statistic de informaţii este organizat în cadrul diviziuniiadministrative, prin urmare comuna este nivelul cel mai de jos la care se pot obţine datestatistice oficiale;

• la nivelul administraţiei teritoriale locale este posibilă formarea uneistructuri instituţionale, care poate deveni un factor activ al dezvoltării rurale.

Utilizarea unei astfel de abordări în delimitarea spaţiului rural, permiteidentificarea inegalităţilor în dezvoltarea economico-socială şi realizarea unei zonări

mult mai nuanţate decât se poate realiza la nivelul administrativ-teritorial de judeţ,deoarece limitele teritoriale de manifestare a unor procese sau fenomene particulare, nucoincid decât rareori cu limitele judeţelor.

Avantajul abordării ce porneşte de la entitatea administrativ-teritorială de bază,comuna, constă şi în posibilitatea de a înscrie şi menţine dezvoltarea preconizată aspaţiului rural în coordonatele oferite de regionalismul rural tradiţional, exprimat prinfuncţionarea administrativă, prin istorie, tradiţii şi cultura locală din comună.

Dezavantajul îl reprezintă faptul că localităţile care intră din punct de vedereadministrativ în componenţa oraşelor nu sunt cuprinse în spaţiul rural românesc.

15




Diferenţa între zonele urbane şi rurale din aceeaşi tară, se sprijină pe supoziţiacă zonele urbane au un mod de viaţă şi un nivel de trai, în general mai ridicat decâtzonele rurale. În numeroase ţări industrializate această deosebire este într-o oarecaremăsură estompată. Diferenţele între modurile de viaţă şi nivelul de trai din urban şirural rămân semnificative, doar în ţările în curs de dezvoltare.

Densitatea populaţiei nu constituie un criteriu suficient de delimitare, mai alesatunci când există localităţi mari, caracterizate încă de un mod de viaţă rural. Din acestmotiv, este necesară utilizarea unor criterii suplimentare de clasificare, mai performantedecât cele amintite în care se face doar o simplă diferenţiere între rural şi urban. Ca şicriterii suplimentare se pot enumera:

• procentajul populaţiei economice active ocupate în agricultură;• prezenţa echipamentului colectiv şi de servicii precum: reţele electrice,

reţele de apă curentă şi canalizare în cartierele locuite, facilitatea accesului la instituţiilesanitare, de învăţământ şi cultură etc.În S.U.A., în funcţie de procentajul populaţiei agricole se disting categoriile de

rural agricol şi neagricol (rural farm, rural non farm).În Uniunea Europeană, la definirea spaţiului rural, pe lângă numărul şi

densitatea populaţiei, se mai iau în considerare şi alte criterii ca: modificarea în timp aspaţiului natural şi migraţia; ponderea agriculturii în P.I.B., rata şomajului etc.

În acest fel sunt luate în calcul şi se ţine cont de mai multe aspecte ale vieţiieconomico-sociale ale localităţii. Criteriile avute în vedere la definirea unei localităţiurbane pot rezulta din diferite asocieri precum:

- numărul populaţiei şi distanţa între imobile. În acest sens avemexemplul Suediei, unde numărul populaţiei este fixat la cel puţin 200 locuitori, iar distanţa dintre case să nu fie mai mare de 200 de metri;

- dotările edilitare şi serviciile de tip urban, în: Nepal, Chile;- activităţi economice non-agricole, în: Rusia, Cehia, Israel,

Slovacia;- dotările edilitare şi activităţile non-agricole: România;- densitatea populaţiei şi procentajul populaţiei agricole: Franţa.Utilizarea acestor asocieri este necesară, deoarece, o aşezare cu o populaţie

relativ mare şi densitate apreciabilă, dar cu o echipare (străzi asfaltate, iluminat public,reţele de apă potabilă şi canalizare, servicii de transport, etc.) proastă, nu va avea accesla statutul de urban numai atunci când acestea vor fi ca cele ale unui oraş. Toate acesteasocieri denumite în literatura de specialitate caracteristici umane, conturează şi unanumit tip de comportament al populaţiei. Un oraş lipsit de caracteristici umanespecifice nu este altceva decât o localitate mare.

Un caz interesant este cel al Indoneziei. În anul l999, populaţia acestei ţări erade 216.108.345. Insula Java din Indonezia are o populaţie de 122,6 milioane de locuitorişi o densitate medie de 929 locuitori/km2. Ţinând cont de aceste date întreaga insulă ar trebui să fie clasificată ca fiind urbană.

În realitate, după definiţia Indoneziei despre urban, două treimi din populaţiainsulei este clasificată ca fiind rurală. În Indonezia, o localitate (desa) este categorisitădrept urbană dacă:

- are o densitate a populaţiei mai mare de 5000 locuitori/km2;- proporţia gospodăriilor angajate în producţia agricolă este mai mică de 25%;

16




-cel puţin 8 din cele 15 facilităţi desemnate ca fiind urbane, trebuie să fiedisponibile în desa.Există anumite facilităţi care se referă la: şcoală primară, gimnazială şi liceu,

cinematograf, spital, maternitate, clinică medicală, şosea accesibilă vehiculelor motorizate cu patru roţi, oficiu poştal şi telefonic, centru comercial, bancă, fabrică,restaurant, electricitate publică, în funcţie de care se pot clasifica localităţile în urbansau rural.

În tabelul 1.2. sunt prezentaţi principalii indicatori cantitativi şi calitativiminimali de definire a localităţilor urbane din România.

Tabelul 1.2Principalii indicatori cantitativi si calitativi minimali de definire a

localităţilor urbane în România

Nr.crt.

Indicatori minimali Municipiu Oraş

0 1 2 31 Număr de locuitori 25.000 5.0002 Populaţia ocupată în activităţi neagricole

(% din totalul populaţiei ocupate)85 75

3 Dotarea locuinţelor cu instalaţii dealimentare cu apă (% din totalullocuinţelor)

80 70

4 Dotarea locuinţelor cu baie şi W.C. înlocuinţă (% din totalul locuinţelor)

75 55

5 Număr de paturi în spitale la 1.000 delocuitori

10 7

6 Număr de medici care revin la 1.000 delocuitori

23 1,7

7 Unităţi de învăţământ Postliceal liceal sau altăformă de

învăţământ

secundar 8 Dotări culturale şi sportive săli de spectacol,

eventual teatre,instituţii

muzicale, biblioteci

publice, stadion,săli de sport

săli de spectacol, biblioteci publice,

spaţii pentruactivităţi sportive

17



0 1 2 39 Locuri in hoteluri 100 5010 Străzi modernizate (% din lungimea

totală a străzilor)60 50

11 Străzi cu reţele de distribuţie a apei (%din lungimea totală a străzilor)

70 60

12 Străzi cu conducte de canalizare (% dinlungimea totală a străzilor)

60 50

13 Epurarea apelor uzate Staţie de epurarecu treaptă

mecanică şi biologică

Staţie de epurarecu treaptămecanică

14 Străzi cu reţele de hidranti exteriori pentru stingerea incendiilor (% dinlungimea totală a străzilor)

70 60

15 Spaţii verzi (parcuri, grădini publice,scuaruri) m2/locuitor

15 10

16 Depozit controlat de deşeuri, cu accesasigurat

parc public grădină publică

Sursa: Legea 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriuluinaţional

În prezent există municipii şi oraşe în care nu sunt încă atinşiindicatoriicantităţii şi calităţii minimali.

Dacă unele criterii precum: mărimea localităţii, activitatea preponderentă,densitatea, pot asigura o distincţie între cele două medii, alte criterii, privind fondul delocuinţe şi dotările edilitare, serviciile, etc., complică situaţia, deoarece caracteristicilerurale şi cele urbane se întrepătrund pe acelaşi spaţiu, fără a se putea face o delimitarestrictă.

1.2.2. Încercări de definire a ruralului şi urbanului peplan mondial

Se cunosc două filiere ale şcolii de sociologie care şi-au adus contribuţia laclarificarea acestor probleme: filiera americană şi filiera europeană.

Cercetătorii americani, au definit ruralul privindu-1 mai mult ca pe un spaţiugeografic. Şi în Europa, de multe ori ruralul a fost considerat ca fiind un spaţiu rezidualacordându-i-se o atenţie scăzută în teoria generală, termenul de rural fiind considerat ocategorie empirică, nu sociologică, mai mult o expresie geografică.

Profesorul Robert Redfield, reprezentant al şcolii americane de sociologiedescrie ruralul ca "localităţi mici, izolate, omogene, cu un puternic simţ al identităţiide grup". Sociologul englez, Howard Newby, dă în esenţă o altă definiţie, considerând



1.2. – Rurarul şi urbanul

ruralul "acele localităţi geografice unde mărimea şi densitatea populaţiei este relativ joasă".Concluzia la care s-a ajuns integrând teoriile europene privind ruralul, cu cele

americane, a fost că ruralitatea este expresia unui sistem social local. M. Castells(Marea Britanie) deosebeşte urbanul de rural prin modul de consum: cel urban fiind denatură colectivă, iar în rural producţia şi consumul coincid (în agricultură). În aceeaşiidee, Howard Newby îi consideră pe rurali, ca fiind „cei care locuiesc în sate şi se ocupăde producerea alimentelor”.

Termenii de rural şi urban, reprezentau iniţial diviziunea socială întreagricultură şi industrie. Mediul rural este considerat, în general ca fiind cel care producealimente în condiţii tradiţionale, creându-se astfel relaţii sociale bazate pe legături derudenie şi vecinătate, pe un înalt grad de solidaritate socială. Aceste relaţii tradiţionale s-

au impus printr-o ierarhie, bazându-se pe autoritate, generând patriarhalism şi paternalism (relaţii de senioritate născute în feudalism, autoritatea capului de familie),dar care au contribuit astfel la menţinerea tradiţiilor, a identităţii ţăranului, care aconstituit secole de-a rândul clasa socială cea mai numeroasă din mediul rural şi dinsocietatea globală.

Încercarea de a defini "ruralitatea" a dus la formularea unui număr de modeleteoretice. Halfacree postula două aspecte de bază ale ruralului:

1. Localitatea - ca un spaţiu distinctiv la nivel local;2. Reprezentarea socială - ca o construcţie mentală a ideii de ruralitate.Mai articulată pare a fi descrierea ruralităţii de către Jacob şi Luloff (1995),

care văd trei aspecte importante într-o definiţie a ruralităţii:- ecologic - unde ruralul este alcătuit din mici comunităţi separate de zone largi

de peisaj deschis;- ocupaţional - bazat pe legătura zonelor rurale cu un model de angajare înagricultură, silvicultură, pescuit şi minerit. În ultimul timp, odată cu creşterea

productivităţii în sectorul primar, forţa de muncă în exces este treptat absorbită de pieţele non - agricole ale muncii;

- socio-cultural - unde ruralul este caracterizat printr-o aderenţă mult maiconservatoare la valorile tradiţionale ale populaţiei rurale.

"Reprezentarea socială" a lui Halfacree şi cea "socio-culturală"a lui Jacob şiLuloff, se raportează foarte îndeaproape la zona cadrului comunităţii rurale din secolulXIX a lui Tonnies .

Termenul de Gemeinshaft utilizat de Tonnies nu este uşor de tradus. Cuvântulcommunity (comunitate) este adesea oferit ca echivalent, dar complexitatea înţelesului

dat de Tonnies nu este destul de bine redată de o traducere atât de simplă. Ideea deGemeinshaft, este cel mai bine ilustrată prin sugerarea unor legături interpersonale caresunt incluse în termen. Se poate spune că membrii unei anumite localităţi rurale, suntcaracterizaţi de Gemeinshaft. Organizarea Gemeinshaft este una în care oamenii suntfoarte legaţi unul de altul prin tradiţie, rudenie, prietenie, sau datorită unui alt factor social de coeziune. Gemeinshaft se referă la un sentiment reciproc de legătură, care faceca oamenii să rămână împreună ca membri ai unui întreg. Acel întreg poate fi o familie,un clan, un sat, sau chiar o întreagă societate, care are la bază pentru unitatea sa acestfel special de relaţie socială între membrii săi. Probabil că au existat puţine societăţi alecăror legături sociale s-au bazat complet pe astfel de sentimente intense de comunitate în

19




înţelesul de Gemeinshaft. Totuşi, chiar ca o construcţie abstractă, acest tip ideal poateservi drept cadru teoretic pentru discutarea schimbărilor în organizarea socială şi anoilor legături între membri, care au loc dacă societatea evoluează sub o altă formă.

O altă construcţie teoretică a lui Tonnies a fost Gesellschaft. Condiţia esenţialăîn cadrul Gesellschaft-ului este contractul. Contractul în sensul larg este o relaţie socialăvoluntară, convenită în mod raţional, în cadrul căreia cele două părţi convin săîndeplinească anumite obligaţii una pentru alta sau să se recurgă la anumite penalităţidacă contractul este încălcat. În timp ce contractul este o relaţie oficială (adesea în scris)relaţia socială Gesellschaft este neoficială.

Deşi nici o societate nu a fost şi probabil nu va fi niciodată exclusiv de tipGesellschaft, acest tip de legătură socială s-a extins pretutindeni. Gesellschaft implică oconcepţie diferită despre modul în care indivizii privesc membrii unei societăţi, în

comparaţie cu tipul Gemeinshaft.Gesellschaft plasează individul în cadrul unui sistem social care este impersonalşi anonim. Gesellschaft-ul este un sistem de relaţii competitive în care indivizii caută sămaximizeze ceea ce obţin din schimburi şi să minimizeze ceea ce oferă, învăţând înacelaşi timp să fie prudenţi faţă de ceilalţi.

În acest context, o viaţă simplă în Gemeinshaft, într-o comunitate rurală esteidentificată ca fiind bună, în timp ce Gesellschaft-vl impersonal din zona urbană estedefinit ca rău.

Referitor la cele expuse mai sus se poate desprinde următoarea concluzie:societatea urbană şi societatea rurală utilizează în acelaşi timp spaţiul geografic şi îşi

proiectează propria structură socială, conferindu-i dimensiuni originale. În acest sensexistă mai curând o gradaţie continuă de la rural la urban decât o simplă dihotomie

rural-urbană.Menţinerea identităţii fiecărei comunităţi sociale nu presupune şi actul izolăriilor individuale şi nici circumscrierea existenţei lor particulare într-un cadru închistat însine. Considerăm că în permanenţă, există o desfăşurare efectivă a schimbului de valorişi simboluri, precum şi transmiterea continuă de atribute şi elemente dinspre oraş cătresat şi invers. Aceasta face ca cele două tipuri de comunităţi să-şi dureze existenţa lor reală nu într-o postură fragmentară şi fărâmiţată şi nici într-o opoziţie esenţială izolatăşi neutră, ci într-o continuă conjugare de direcţii şi tendinţe, într-un consens unitar desemnificaţii şi elemente, care conferă societăţii în ansamblul său unitate şi echilibru.

Chiar dacă cea mai importantă componentă a ruralului este agrarul şi cele maimulte activităţi rurale sunt cele agrare, cele două noţiuni nu se confundă, nu sesuprapun. Sensul cuvântului rural este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol.

Spaţiul rural nu este numai sediul activităţilor agricole, dar şi al industriei, artizanatuluişi comerţului rural. Ar trebui să ne oprim, în treacăt, la caracterul imprecis alterminologiei care mai dăinuie încă şi care se referă la "spaţiu rural" şi "spaţiu agrar","activitate rurală" şi "activitate agrară" sau, mai simplu, "rural-agrar". Cele douănoţiuni, deşi relativ apropiate, nu pot fi confundate sau considerate sinonime.

Termenul de rural cuprinde în sine atât termenul de agrar sau de ţărănesc, cât şicelelalte realităţi sociale din cuprinsul unui sat.

Eugen Meves, încearcă să lămurească interferenţa noţiunilor agrar-agricol-rural, realizând următoarele grupe de relaţii:

20




„1. Relaţia rural-urban (care reprezintă mediul social şi locul geografic alexistenţei colectivităţilor umane) tinde spre integrare în ambele sensuri: rural în urban precum şi urban în rural;

2. Fenomenul agrar are o bază obiectivă: pământul, deci este sumaactivităţilor legate de aceeaşi sursă.

3. Fenomenul agrar totuşi, nu se suprapune cu mediul rural, o parte aactivităţilor din acest mediu neavând aceeaşi bază, pământul.

4. Fenomenul agrar cuprinde o parte variabilă a mediului urban propriu-zis putând ajunge până acolo încât să-i determine caracterul.

5. Agricultura (ca proces de producţie vegetală şi animală) joacă un roldeterminant, dar reprezintă doar o parte a fenomenului agrar

6. Agricultura este indisolubil legată de mediul rural, dar nu neapărat de

mediul urban.7. Raportul agrar / agricol este raportul dintre întreg şi parte.8. Raportul agrar / rural este raportul dintre parte şi întreg9. Raportul rural - agricol este raportul dintre întreg şi parte.10. În proiecţie rurală, raportul între cei trei termeni merge descrescând:

rural-agrar-agricol."Din argumentaţia prezentată mai sus, este bine de reţinut, că punctul de vedere

al autorului citat privind raportul dintre rural ca un ansamblu sau un întreg, cum spuneacesta şi sectorul agricol, nu este decât o parte a mediului sau a spaţiului rural. Aceastădistincţie pe care Meves a făcut-o în 1981, când toată lumea confunda ruralul cuagricultura, merită să fie reţinută şi apreciată.

Trebuie precizat faptul că noţiunile de rural şi agrar, deşi sunt relativ apropiate,

nu pot fi confundate sau considerate sinonime. Sfera noţiunii de rural este mai largă,cuprinzând în interiorul său şi noţiunile de agrar şi activitate agrară.Desigur, aşa cum am spus la început, ruralul poate fi definit în diferite moduri

neexistând o definiţie generalizată a acestui concept. Diferite organizaţii internaţionaleau încercat să definească ruralul prin prisma activităţii acestora.

1.2.3. Delimitarea spaţiului rural conform criteriilorOrganizaţiei pentru Comerţ şi Dezvoltare

Economică şi ale Uniunii Europene

Organizaţia pentru Comerţ şi Dezvoltarea Economică (OCDE) a dezvoltat odefiniţie simplă a spaţiului rural, cu scopul de a face comparaţii internaţionale alecondiţiilor şi tendinţelor rurale. OCDE dă conceptului de rural o accepţiune strictgeografică, aceasta desemnând mai degrabă teritorii, decât comune şi oraşe, cu o slabădensitate a populaţiei şi cu o activitate economică diversă şi dispersată, relativindependentă de influenţa directă a zonelor metropolitane. Definiţia s-a doveditfolositoare în ciuda marilor diferenţe care există în mediul rural, în perspectiva

21




politicilor rurale la nivel naţional. Definiţia distinge două nivele ierarhice ale unităţilor teritoriale: local şi regional. La nivelul comunităţilor locale, OCDE identifică zonelerurale, drept comunităţi cu o densitate a populaţiei sub 150 locuitori pe kilometrupătrat. La nivel regional OCDE distinge unităţi funcţionale sau administrative maimari, gradul lor de ruralitate depinzând de procentul populaţiei care locuieşte încomunităţile rurale. Pentru a uşura analiza, regiunile sunt grupate în trei categorii:

1. predominant rurale - populaţie rurală peste 50%;2. semnificativ rurale - populaţie rurală între 15 - 50%;3. predominant urbane - populaţie rurală sub 15%.În consecinţă, un spaţiu (o regiune) este considerat rural dacă ponderea

populaţiei care trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15%.Spre deosebire de OCDE, Eurostat (Oficiul Statistic al Uniunii Europene)

propune pentru definirea spaţiului rural o densitate a populaţiei de 100 delocuitori/kilometru pătrat. Conform acestei definiţii şi clasificând populaţia ruralăconform OCDE populaţia rurală din Europa (EU-15) se prezintă conform tabelului 1.3.

Tabelul 1.3Populaţia rurală şi populaţia pe tip de regiuni

% din populaţia naţionalăŢara Populaţia din

comunităţirurale

Populaţia dincomunităţipredominat

rurale

Populaţiadin

comunităţisemnificativ

rurale

Populaţia dincomunităţipredominat

urbane

Belgia 4,9 3,4 4,9 91,7Danemarca 32,4 39,6 31,3 29,1Germania 12,0 5,4 25,2 69,3Grecia 30,8 28,1 28,3 43,6Spania 24,4 12,7 41,5 45,8Franţa 23,7 10,5 56,5 32,9Irlanda 43,1 46,6 15,1 38,8Italia 14,1 4,1 27,1 68,8Luxemburg 19,3 - 100,0 -Olanda 3,1 0,0 6,7 93,3Austria 34,6 30,2 28,9 41,0

Portugalia 21,2 18,1 22,8 59,1Finlanda 50,6 58,9 41,1 0,0Suedia 66,8 63,2 17,7 19,1M. Britanie 8,7 1,0 18,7 80,3EUR_15 17,5 9,7 29,8 60,5EUR_15suprafaţă

80,90% 47,00% 37,40% 15,60%

Sursa: Eurostat

22




Proporţia populaţiei ce locuieşte în cele trei tipuri diferite de regiuni, rezultă aşacum se poate observa din tabel, modele/exemple diferite.Conform practicii OCDE, aproximativ 10% din populaţia Uniunii Europene

locuieşte şi munceşte în zonele predominant rurale, care sunt adesea zone ruraleîndepărtate, acoperind 47% din suprafaţă. În contrast, 60% din populaţie esteconcentrată în zone urbane reprezentând mai puţin de 16% din teritoriul Uniunii.

În Suedia, Finlanda şi Danemarca, procentul celor care locuiesc în zone predominant urbane este cel mai mic, dar creşte în categoriile intermediară şi predominant rurală ale regiunii. În ţările cele mai urbanizate, Olanda, Belgia, MareaBritanie, Germania şi Italia fenomenul este în sens invers. Irlanda, Austria, Grecia şiPortugalia sunt caracterizate de o structură duală, cu un procent crescut al populaţiei încele două extreme: predominant rurală şi predominant urbană. În Franţa şi Spania, cei

mai mulţi oameni locuiesc în categoria intermediară, în regiunile semnificativ rurale.Experţii Uniunii Europene, au dat conceptului de rural o accepţiune mai largă:"noţiunile de spaţiu sau de lume rurală implică mai mult decât o simplă delimitaregeografică; ele se referă la un întreg ţesut economic şi social, care cuprinde un ansamblude activităţi dintre cele mai diverse" în afara funcţiei sale de cadru de viaţă şi deactivitate economică, pornind de la opiniile specialiştilor Uniunii Europene, se poateconsidera că spaţiul rural prezintă funcţii vitale pentru întreaga societate. Ca zonătampon şi spaţiu de regenerare, spaţiul rural este indispensabil echilibrului ecologic şi elva trebui să fie din ce în ce mai mult un loc de destindere şi recreare.

Din punctul de vedere al Uniunii Europene, care se bazează pe o accepţiunegeneralmente admisă în ţările Europei occidentale, spaţiul rural ar acoperi regiuni şizone având activităţi diverse şi ar cuprinde, în aceste regiuni, spaţiile naturale şi

cultivate, satele, burgurile, oraşele mici şi centrele regionale precum şi zonele ruraleindustrializate. Aceasta înseamnă că în Uniunea Europeană, 50% din populaţia ţărilor componente locuieşte în zona rurală şi ocupă 80% din teritoriul său. Comisia Europeană

priveşte ruralul ca un fenomen spaţial ce se extinde în regiuni, peisaje, spaţii naturale şiagricole, sate şi centre regionale. Această definiţie ilustrează modul în care co-existătoate aceste elemente dar nu este elocventă din punct de vedere analitic.

Într-o definiţie de sinteză a Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U.,spaţiul rural este considerat ca o parte a teritoriului natural situată în afara oraşelor şifolosită în special pentru agricultură sau economia forestieră, cu locuitori în marea lor majoritate dependenţi de producţia agricolă şi deservirea acesteia, de creşterea şiexploatarea pădurilor. Caracteristica zonelor rurale se poate exprima în forme diverse,în funcţie de densitatea şi caracteristica populaţiei, factorii geografici, dezvoltarea

industrială etc.Şi în cadrul Consiliului Europei, definirea spaţiului rural a trecut printr-o suităde variante până să ajungă la forma finală statuată prin Recomandarea nr. 1296/1996 aAdunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la „Carta europeană a

spaţiului rural'', prin care se precizează că expresia (noţiunea) de „ spaţiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine satele şi oraşele mici, în caremajoritatea părţii terenului este utilizată pentru:

a. agricultură, silvicultură, acvacultura şi pescuit;b. activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat,

industrie, servicii etc.);

23




c. amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (saurezervaţii naturale);d. alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit).În consecinţă spaţiul rural este extrem de variat, cuprinzând teritoriul agricol

cultivat, teritoriul ocupat de păduri şi păşuni, teritoriul rural neagricol (munţii, rivieramării etc.) şi aglomerările rurale.

O definire certă a spaţiului rural apare în consecinţă posibilă prin luarea înconsiderare a următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori, densitate,tip de mediu), structural şi funcţional (tip de activităţi şi relaţii).

Sintetizând, ruralul poate fi definit ca o asociere de spaţii fizice de extensiunevariabilă, de populaţie şi de forme specifice de locuire, aflate în diverse stadii deevoluţie, a căror funcţii primordiale de esenţă economică sunt cele primare.

Modificările structurale provocate de industrializare, de creşterea oraşelor şi acentrelor industriale, de progresul tehnic, pun în fata multor ţări necesitatea ca în funcţiede particularităţile istorice, economice, naţionale şi de altă natură, să revadă concepţiileasupra mediului rural.

1.3. Structura spaţiului rural

Bernard Kayser şi colaboratorii săi în lucrarea „Pour un ruraliteé choise” aîmpărţit spaţiul rural în trei tipuri de zone, după problemele specifice de natură socio-economică şi anume:

1. zone periurbane sau preorăşeneşti;2. zone intermediare sau de echilibru;

3. zone rurale periferice, marginale sau defavorizate.1.3.1. Zone rurale periurbane sau preorăşeneşti

Acestea cuprind zona limitrofă a marilor oraşe şi centre industriale, având razade acţiune între 10 şi 50 de km, în funcţie de puterea economică şi administrativă a

polului industrial. Aceste zone sunt supuse unor „fenomene de atracţie şi difuziune” careduc în final la un mixaj de urban şi rural specific, aflat într-o continuă transformare.Localităţile rurale din aceste zone au un progres demografic accentuat, determinat deexcedentul demografic propriu, de migrările din satele mai îndepărtate şi mai izolate

precum şi de exodul urban temporar sau definitiv. În mare parte aceste zone au rol dehabitat pentru populaţia care lucrează în urban, aceasta uneori navetând zilnic spre loculde muncă, şcoală, piaţă etc.

Aceste zone sunt foarte dezvoltate din punct de vedere edilitar şi al echipăriitehnice, fiind cele mai evoluate din punct de vedere educaţional.„ În aceste zone se manifestă în paralel atât fenomene de urbanizare cât şi de

ruralizare care le conferă caracter hibrid rural-urban”. ( P.I. Otiman, 1997 ).Din punct de vedere arhitectural şi cultural sunt puternic influenţate (de multe

ori în mod negativ) de urbanul vecin.În localităţile rurale periurbane mişcarea populaţiei este mult mai puternică,

fapt ce determină caracterul eterogen al localităţilor. Au apărut în unele localităţi

24




cartiere noi în care locuitorii sunt veniţi din toate colţurile ţării sau ale lumii în cazulunor ţări de mare atracţie economică (Germania, Franţa, Italia etc.).Ruralul autentic din aceste zone este din ce în ce mai absent, instalându-se

elemente ale modului de viaţă şi de cultură urbană.Din punct de vedere economic aceste zone sunt puternic afectate şi divers

dezvoltate având o economie mixtă (agricolă, industrială şi de servicii). Agricultura areo structură adecvată cerinţelor urbane (cu un preponderent caracter legumicol, pomicolşi de creştere a animalelor pentru lapte, carne, ouă etc.), practicându-se de cele maimulte ori o agricultură de tip intensiv. Exploataţiile agricole din aceste zone audimensiuni reduse ca suprafaţă sau efectiv de animale, dar de cele mai multe ori au omărime economică considerabilă datorită caracterului intensiv sau chiar industrial al

producţiei agricole. Aceste exploataţii pot fi comerciale sau de subzistenţă sau pot, de

asemenea, să fie cu timp parţial sau de tip hobby-ferma (la sfârşit de săptămână sau învacanţe). În prezent în vederea stabilizării populaţiei săteşti a navetiştilor, se practică înRomânia o politică privind înfiinţarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) în amonteşi aval de agricultură.

Preocupările ecologice, sociale şi culturale au început să devină prioritare pentru autorităţile rurale locale din zone periurbane ceea ce va conduce la protecţiasatelor împotriva urbanizării şi denaturării caracterului rural al acestora.

1.3.2. Zonele rurale intermediare sau în echilibru

În acest tip de rural întâlnim zone care, aşa cum le arată denumirea, au unanumit grad de stabilitate economico-socială, un anumit echilibru socio-economic,

cuprind cea mai mare suprafaţă a spaţiului rural unde preponderent întâlnim o activitateintens agricolă, modernă chiar de performanţă. Aceste zone beneficiază de un potenţialridicat de fertilitate, dispun de activităţi diversificate şi de un grad important de

pluriactivitate.De fapt după B. Kayser spaţiul rural intermediar este spaţiul agricol sau zona

agrară a spaţiului rural. Zona cuprinde întreprinderile agricole performante, de aceeaideologia dezvoltării zonelor agrare din spaţiu rural intermediar s-a bazat pe

productivismul agricol şi profitabilitatea exploataţiilor agricole.„ Noul tip de dezvoltare rurală, cu agricultură productivistă, superintensivă, a

avut efecte vizibile, producţiile medii de grâu s-au mărit de 4-5 ori, cele de porumb de3-4 ori, cantitatea de carne sau ouă pe metru pătrat constituit a întrecut oriceimaginaţie. Într-un timp relativ scurt (20-25 ani), s-a instalat supraproducţia

agricolă, au scăzut preţurile produselor agricole sub orice limită prevăzută, iar politicile agricole ale guvernelor vest-europene şi ale Uniunii Europene au fost nevoite să ia o serie de măsuri de reglare a producţiei şi veniturilor fermierilor. Astfel

fermele mici şi mijlocii au dispărut, în mare parte locul lor fiind luat de fermelecompetitive iar numărul fermierilor este în descreştere vizibilă de la an la an. Înacelaşi timp, o serie de reglementări economice guvernamentale au început sălimiteze producţia agricolă la unele produse, la un nivel dat prin contingentări,îngheţarea (limitarea) suprafeţei cultivate, întoarcerea la pârloagă (circa 10-15% înUE), scăderea subvenţiilor etc.

25




În fostele ţări socialiste alte fenomene economice şi sociale au dominat agricultura zonelor rurale intermediare, pierderea proprietăţii funciare,colectivizarea, etatizarea producţiei agricole, dispariţia exploataţiilor agricole

familiale, transformarea ţăranilor din agricultori în lucrători (ouvrieri) agricoli proletari. În paralel marile exploataţii de tip IAS sau CAP trec, în multe cazuri, laagricultură de tip industrial, specializată şi tehnologizată pentru performanţeridicate. Apar multe complexe zootehnice de tip industrial fără sol. În acelaşi timp,datorită problemelor sociale, agrare, multe unităţi agricole (astăzi majoritatea) sunt în pragul falimentului. Acumulările financiare şi materiale sunt minime, cu mult sub

standardele unei agriculturi intensive ... prin decolectivizarea agriculturii s-a ajuns lao situaţie diametral opusă ... S-a realizat reîmproprietărirea dar pe fondul deteriorării exploataţiilor agricole ... În viitor problematica dezvoltării rurale în

spaţiu rural intermediar este una dintre cele mai complexe, atât pentru ţările UE, cât şi ţările central şi est-europene aflate în faza de tranziţie spre economia de piaţă”.(P.I. Otiman, 1997)

Fenomenele şi procesele economice caracteristice zonelor intermediare sau înechilibru sunt: specializarea, concentrarea şi integrarea exploataţiilor agricole, creareaunor filiere agroalimentare puternice care integrează producţia, prelucrarea şicomercializarea produselor agricole, standardizarea produselor şi a proceselor de

producţie precum şi preocupări importante pentru protecţia mediului şi a peisajului.

1.3.3. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate

Aceste zone sunt periferice din punct de vedere economico-social şi nu neapăratdin punct de vedere geografic. Zonele rurale periferice, marginale sau defavorizate suntnumite, de asemenea, fragile, dificile. Ele se caracterizează printr-o importantă scădere a

populaţiei lor şi printr-o predominanţă agricolă.Factorii care favorizează apariţia unor astfel de zone în spaţiul rural sunt factori

naturali pedoclimatici, sociali şi economici.Factorii naturali se împart în două categorii importante:

factori naturali cu acţiune defavorabilă permanentă, iremediabilă (altitudinea, panta şiclima în zona de munte etc.);factori naturali a căror acţiune defavorabilă poate fi corectată prin măsuri deîmbunătăţiri funciare (combaterea inundaţiilor prin îndiguiri, combaterea secetei prin

irigaţii, combaterea acidităţii solurilor prin amendarea lor cu calcar etc.Aceste zone se află la periferia eficienţei economice, în special a agriculturiicare datorită costurilor de producţie mai ridicate decât cele realizate pe terenurile cufertilitate ridicată nu vor putea face faţă concurenţei producţiei obţinute de pe acestea.Fenomenul de marginalizare economică este dat, deci, de legea fertilităţii descrescânde asolurilor şi de legea randamentelor descrescânde a factorilor de producţie în condiţiileeconomiei de piaţă. Datorită supraproducţiei, a acumulărilor mari de produse agricolede pe terenurile cele mai fertile, noi zone agricole intră în dificultate economică şisocială.

26




Ca urmare în ţările cu supraproducţie excedentul agricol duce la restrângereasuprafeţelor cultivate şi la concentrarea producţiei în exploataţii competitive care deţinsoluri cu fertilitate ridicată. Logica economică conduce la abandonarea acestor spaţiiagricole defavorizate, în care relieful şi clima nu permit o rentabilitate satisfăcătoare.

„... În aceste condiţii, ar trebui oare gândit ca aceste zone să devină vasterezervaţii virgine faţă de orice intervenţie a omului, consacrate petrecerii timpuluiliber şi vânătorii sau pescuitului? Unii au şi gândit-o, mai ales „carta verde” aUniunii Europene din 1985 care propovăduia abandonarea masivă a milioane dehectare. Dar tehnocraţii de la Bruxelles uită rolul de neînlocuit al utilităţii colective

pe care îl joacă agricultura în ocuparea şi echilibrul teritoriului rural ...” (JeanGadant, 1987).

Agricultura, principalul mijloc de existenţă al colectivităţii rurale, traversează la

ora actuală a criză profundă, datorită îmbătrânirii populaţiei, migrării tineretului spreurban, calităţii precare a vieţii prin suprimarea serviciilor, fenomene de deşertificare etc.Din categoria zonelor defavorizate fac parte regiunile montane, regiunile

rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării rurale (regiuni subdezvoltate) şizonele rurale aflate în dificultate.

Zona de munte rămâne zona cea mai defavorizată, iar legislaţia din ţărileoccidentale europene şi din Uniunea Europeană o consideră nu numai defavorizată cichiar o zonă „handicapată” şi au prevăzut în măsurile de susţinere din parteaautorităţilor publice naţionale şi a U.E. o aşa numită compensaţie de handicap care seacordă pe cap de animal şi pe hectar ( E. Buciuman, 1999). În aceste zone procentul de

persoane active este de 2-3 ori mai ridicat decât media pe ansamblul ruralului, iar veniturile acestora sunt de două ori mai mici. Locurile de muncă industriale sunt puţine şi

prost plătite. Densitatea populaţiei redusă, aciditatea solurilor este mare, iar condiţiileclimatice sunt aspre. Toate aceste aspecte împiedică revigorarea mediului rural.Unele regiuni reuşesc să iasă din situaţia de subdezvoltare cum ar fi de exemplu

regiunea Bretania (Franţa) care după construirea reţelei de şosele, drumuri şi căi deacces, precum şi a unui sistem de comunicaţii eficient, această regiune a reuşit să aibă oagricultură productivă şi să creeze locuri de muncă în industrie şi sectorul terţiar.

Reanimarea economică a acestor zone trece printr-o diversificare a activităţilor lor, mai ales dezvoltarea artizanatului, a turismului şi pluriactivitatea.

Relansarea acestor zone implică obligatoriu un efort susţinut de solidaritate din partea statului precum şi a colectivităţilor departamentale.

Tot Jean Gadant spunea: „ ... abandonarea acestor panglici de păşuni şi fâneţe verzi care acompaniază un râuleţ ce şerpuieşte pe fundul unei văi înguste;

abandonarea acestor poieni cultivate tăiate într-un mediu împădurit pe care îl exploatează un sat liniştit din mijlocul munţilor; abandonarea acestor terenuriînierbate de pe pantele însufleţite de murmurul unei savante reţele de pârâiaşe ce oirigă, care tapisează versanţii şi protejează solurile acestora; abandonarea acestor

privelişti şi locuri pastorale întinse ale zonelor seci, întreţinute de turmele de oi seculare; abandonarea acestor păşuni-păduri jurastice unde iarba şi arborele, atât deadesea în conflict fac aici un bun menaj; abandonarea acestor păşuni de vară dinmunţi pentru vacile care urcă deasupra limitei altitudinii pădurilor până la vârfurile

stâncoase? Cum se poate imagina, un singur moment că toate acestea să dispară subinvazia unui mărăciniş invadator?

27




Cum se poate tolera ca această civilizaţie inteligentă a muntelui, plămădităde-a lungul secolelor de către un ţăran îndârjit să fie sortită abandonului şi apoiuitării? ... o agricultură care să păstreze aceste patrimonii are nevoie să fie ajutată.

Dar ea dispune de atuuri pe care inteligenţa şi tenacitatea munteană sunt perfect capabile să le valorifice mai bine:

- iarba şi arborele din care s-ar putea trage un profit mai bun prinreorganizarea funciarului;

- pluriactivitatea capabilă să viabilizeze exploataţiile;- o extensificare agricolă raţională, reîmpădurirea terenurilor abandonate şi

marginale, valorificarea pe loc a resurselor locale etc.;- politica de amenajare a teritoriului care ia în considerare aceste zone

fragile conţine trei cuvinte măestre:

1. Solidaritatea satului, regiunii, departamentului, deoarece micile comunerurale nu dispun de mijloacele necesare pentru a-şi asigura dezvoltarea;2. Cooperarea între aceste comune, deoarece amenajarea lor, echipamentele

lor, serviciile colective de care au nevoie să fie rentabilizate pe un spaţiu geografic suficient de întins;

3. Concertarea tuturor forţelor vii de pe acest spaţiu pentru a le face să participe la definirea obiectivelor în acelaşi timp ambiţionase şi rezonabile, laalegerea priorităţilor şi la punerea în operă a acţiunilor ”.

În România regiunile montane cuprind cca. 32% din suprafaţa ţării (~ 75.000 km2),3,5 milioane locuitori şi peste un milion de gospodării ţărăneşti familiale.

Aceste regiuni au o economie rurală mixtă. Agricultura este bazată pe creştereaanimalelor, exploatarea pajiştilor naturale şi o pomicultură rustică. Ca activităţi

importante ale populaţiei din zonă sunt şi exploatarea pădurilor şi prelucrarea lemnului,culesul şi prelucrarea fructelor de pădure. Există, de asemenea, diferite întreprinderimici şi mijlocii (IMM) de tip industrial sau meşteşugăreşti. După anul 1990 în multezone montane un loc important în economia rurală îl ocupă agroturismul montan.Caracteristica principală a economiei agromontane este gospodăria ţărănească desubzistenţă (cu o suprafaţă agricolă de ~ 2,50 ha) care deţine o suprafaţă redusă deteren arabil în medie 0,71 ha, 1,69 ha păşuni şi fâneţe naturale şi ~ 0,09 ha livezi. Deremarcat este faptul că în aceste zone activitatea pastorală s-a redus foarte mult,efectivele de animale existente după 1990 fiind de mai puţin de jumătate faţă de anul1938.

În Uniunea Europeană regiunile rămase în urma din punct de vedere aldezvoltării rurale sunt susţinute de la bugetul comunitar. În acest sens Reglementarea

2052/1988 a Uniunii Europene, defineşte regiunile rămase în urmă acele zone încare produsul intern brut (PIB) reprezintă sub 75% din media comunitară.Pentru România, Uniunea Europeană şi Guvernul României au iniţiat în cadrul

programului PHARE un proiect privind Dezvoltarea Rurală.Scopul lucrării a fost acela de a întocmi o diagnoză a spaţiului rural, în vederea

identificării principalelor probleme cu care se confruntă comunităţile rurale, precum şidefinirea unei strategii de dezvoltare rurală.

În cadrul Programului Phare RO9505 figurează programul „Sprijin pentruPrograme şi Politici” cu nr. 9505-04 în cadrul căruia se regăseşte Proiectul PhareRO9595-04-03 „Dezvoltare rurală”.

28




Acest proiect a fost propus în vederea conturării unei politici complexe dedezvoltare rurală în România care să asigure:revitalizarea unor zone rurale aflate în dificultate;înlăturarea/micşorarea sărăciei în zonele rurale;echilibrarea oportunităţilor economice şi a condiţiilor păstrării şi dezvoltării valorilor de

patrimoniu material şi spiritual;stimularea cooperării intersectoriale în dezvoltarea rurală;încurajarea manifestării iniţiativei locale în procesul de dezvoltare.

Carta verde este primul document de sinteză realizat în România privindansamblul demersurilor necesare pentru planificarea şi implementarea unor acţiunivizând dezvoltarea rurală integrată iar rolul major al proiectului este de conştientizare afactorilor responsabili şi a populaţiei asupra problemelor dezvoltării rurale în România,

asupra necesităţii acordării unui loc distinct în Strategia Naţională de Dezvoltare.Zonele rurale în dificultate sau declin sunt caracterizate printr-un nivel scăzutde dezvoltare socio-economică.

În Uniunea Europeană (UE-15) se apreciază că circa 26% din teritoriulcomunitar şi circa 32,7 milioane de locuitori (adică 8,8% din populaţia totală a UE-15)aparţin zonelor aflate în dificultate.

În concepţia UE programele de dezvoltare a zonelor în dificultate trebuie săcuprindă următoarele domenii:diversificarea activităţilor din sectorul primar;dezvoltarea sectoarelor neagricole;dezvoltarea agroturismului;

protecţia şi reconstrucţia mediului natural;

dezvoltarea resurselor umane;asistenţă tehnică.Asemenea zone rurale în dificultate sau declin există şi în România iar apariţia

lor este cauzată de un complex de factori, începând cu cei naturali continuând cu ceisociali şi terminând cu cei de politică economică.

Pericolul cel mai mare al localităţilor rurale în declin este acela de dispariţie.Există multe sate care s-au depopulat până la câteva zeci de familii sau care au dispărutfizic şi geografic cum ar fi satele din dealurile Banatului şi podişul Lipovei dispărutecomplet: Salcina Nouă, Hodoş, iar multe alte sate sunt pe cale de dispariţie. Situaţiiasemănătoare sunt în nenumărate sate din Timiş, Caraş-Severin, Arad, Braşov, Sibiu,Alba, Bistriţa-Năsăud, Satu-Mare, Suceava şi Neamţ. ( P.I. Otiman, 1997 )

De fapt majoritatea satelor româneşti se află în pragul sărăciei şi degradării

continue sub toate aspectele.Aceste aspecte ne îndreptăţesc să afirmăm că elaborarea unor programe locale,regionale şi naţionale de dezvoltare şi amenajare a spaţiului rural şi punerea lor imediatăîn practică sunt priorităţi absolute pentru România.

În concluzie, trebuie să spunem că structura (tipologia) spaţiului rural în periurban, intermediar şi periferic nu poate fi strict delimitată. În interiorul fiecăreicategorii de spaţiu se regăsesc zone mai reduse sau mai restrânse din celelalte categorii.Delimitarea între spaţii se face, de regulă, gradual în zonele de confluenţă regăsindu-seelemente comune.

29




1.4. Caracteristicile şi funcţiile spaţiului rural

1.4.1. Caracteristicile spaţiului rural

Spaţiul rural are anumite caracteristici distincte care îi dau individualitate,

specificitate şi autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii sau teritorii).În cartea „Dezvoltarea rurală în România”, prof. P.I. Otiman realizează osinteză reuşită a caracteristicilor spaţiului rural. După părerea Domniei sale: „ Spaţiul rural autentic se distinge din toate punctele de vedere (structură economică,

populaţie, ocupaţii, cultură, viaţa socială etc.) de spaţiile urbane, industriale,miniere, zone portuare etc.”. Din aceste puncte de vedere caracteristicile spaţiului rural

pot fi prezentate astfel:1. Referitor la structura economică, în spaţiul rural activităţile agricole ocupă

de regulă cele mai întinse zone, agricultura reprezentând „coloana vertebrală” aruralului. Există unele zone cum sunt cele montane unde silvicultura, împreună cuactivităţile conexe silviculturii, exploataţii forestiere, prelucrarea lemnului, activităţimeşteşugăreşti, casnice, industrii prelucrătoare ale resurselor pădurii este predominantăatât din punct de vedere teritorial cât şi ocupaţional. În unele zone de munte, litoral saude deltă, predominante pot să fie activităţile agroturistice, de agrement, de pescuit sau devânătoare sportivă.

Deşi există o diversitate economică în spaţiul rural, totuşi spaţiul rural rămâneun spaţiu preponderent agrar. Problema preponderenţei agrare a spaţiului rural rămânede discutat deoarece pe măsură ce apar în spaţiu rural o serie de elemente urbane(infrastructuri şi activităţi economico-sociale şi culturale) ponderea agriculturii scadedin punct de vedere al locului pe care îl ocupă în totalul populaţiei ocupate, în produsul

brut şi în valoarea adăugată din mediul rural. Nici chiar spaţial nu mai rămâne odominanţă agricolă deoarece importante suprafeţe agricole capătă alte destinaţii cum ar fi: construcţii, plantaţii silvice, drumuri, şosele, terenuri sportive etc.

Treptat în toate ţările dezvoltate, zonele rurale cu o predominanţă spaţialăagricolă tind să se reducă.

2. Din punct de vedere ocupaţional „spaţiul rural este preponderent un spaţiude producţie, în care activităţile sectoriale primare au o pondere destul de ridicată din

punct de vedere economic. Sectoarele producţiei agroalimentare (culturi de câmp, pajişti, legumicultură, viticultură, pomicultură, creşterea animalelor), silvicultură şiexploatarea pădurii, industrializarea lemnului, mineritul, industria conexă agriculturii,industria casnică şi meşteşugurile deţin pondere în cadrul activităţii generale din spaţiulrural. O mare parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni practice,normale, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională. Prin natura activităţii

30




fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni este mult mai prezent comparativcu spaţiu urban.Populaţia ocupată în servicii, în activităţile sociale etc., este mai redusă ca

pondere.„În acelaşi timp, mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în

sectorul neproductiv depune şi o activitate productivă în agricultură şi alte sectoareconexe acesteia în timpul secundar , fie ajutând membrii de familie-agricultori, fielucrând în micile lor gospodării agricole sau în hobby-ferme. Este o caracteristicăimportantă a populaţiei rurale de a lucra concomitent în sectoarele agricole şineagricole. Pluriactivitatea are consecinţe multiple asupra stării de spirit a lumii rurale, inclusiv în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar .

3. În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială ,

comparativ cu zonele urban-industriale, lumea rurală fiind, în esenţa sa , o lumeliberală. În zonele rurale, proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă , reducându-se, de regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenurilimitrofe căilor de comunicaţii şi reţelelor de transport, unele terenuri cu destinaţie

specială. Difuziunea proprietăţii private în spaţiu rural, dezvoltarea simţului

proprietăţii, cu excepţia perioadei comuniste, a avut o serie de consecinţe pozitiveasupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali . Din păcate, în perioadacomunistă aceste preocupări au fost estompate sau au dispărut la mulţi din locuitorii

satelor, având consecinţe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc şi asupramoralităţii populaţiei rurale.

4. Spaţiul rural , din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii

aşezămintelor umane , este mult mai aerisit, mai umanizat . Comunităţile rurale auunele caracteristici specifice, în primul rând raporturile interumane sunt mai bune,iar participarea cetăţeanului la problemele comunităţii este mai prezentă. Spaţiul rural are o viaţă socială mai apropiată , locuitorii se cunosc între ei, din toate

punctele de vedere.5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală,

prin peisajul îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumosşi mai apreciat de mulţi locuitori . Liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul liniştitor, de calm social sunt caracteristici ale calităţii habitatului rural . Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu inestimabil al umanităţii .

6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, esteaşezată pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din

tradiţiile, obiceiurile şi cultura locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau regională. Tezaurul acumulat timpîndelungat constituie, de asemenea, o caracteristică de mare atracţie pentru viaţa la

ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din timp la sat sau pentru turismul rural.Viaţă socială şi culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu de neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă adevărata dimensiuneşi valoare spaţiului rural.

Dezvoltarea agriculturii, creşterea randamentelor agricole şi a productivităţiimuncii în agricultură, a determinat eliberarea unei importante părţi din populaţiaagricolă şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale etc. În ţările unde

31




s-au aplicat politici adecvate de menţinere a populaţiei (devenite) neagricole în spaţiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole, de tip industrial sau de servicii. Dacă implantarea acestor activităţi s-a făcut fără agresarea spaţiuluirural, dacă activităţile neagricole s-au plasat în sfera ruralului, s-a reuşit, în acestecazuri, păstrarea autenticităţii acestuia.

7. Politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europene s-a axat pe principiul continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare. Activităţileneagricole, în special cele industriale şi de service, s-au bazat pe complementaritatea

faţă de agricultură.8. Pornind de la iniţiativa privată, statul trebuie să sprijine prin politici de

dezvoltare rurală acele activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură precum şi cele care prelucrează materii prime locale. În spaţiul rural s-au implantat

întreprinderi mici şi mijlocii care au angajat forţa de muncă din zonele ruralerespective. Astfel, segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time) în industrie sau service şi cu timp parţial (part-time) în agricultură. În acelaşi timp, integrarea activităţilor agroalimentare a constituit unul dintre pilonii politicilor rurale. Principiul după caremai uşor şi mai economic se transportă produsul finit comparativ cu materia primăagricolă ne conduce la ideea extinderii investiţiilor agroalimentare în localităţilerurale. (P.I. Otiman, Agricultura României la cumpăna dintre secolul XX – un secol al deznădejdii şi secolul XXI – un secol al speranţei, 2002)

1.4.2. Funcţiile spaţiului rural

Carta europeană a spaţiului rural, adoptată de către Consiliul Europei,sintetizează diferitele funcţii ale spaţiului rural, în trei mari grupe: funcţia economică,funcţia ecologică şi funcţia socio-culturală.

1. Funcţia economică – considerată funcţia de bază a spaţiului rural, înseamnă promovarea unui sistem de producţie agricolă şi silvică, pescuitul, valorificarea petermen lung (durabilă) a resurselor naturale, turismul rural, funcţionarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) productive şi de servicii din spaţiul rural, meşteşugurile etc.

Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează să garantezeun sistem de producţie agricolă care să asigure:necesarul de alimente al populaţiei;garantarea unui nivel al venitului agricultorilor şi al familiilor lor apropiat şi comparabilcu a celorlalte profesiuni libere;

protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de producţie casolul şi apa freatică, pentru generaţiile viitoare în spiritul unei dezvoltări durabile.În Carta europeană, funcţia economică are şi alte subfuncţii:

producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi producţiei de energie;asigurarea nevoilor întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, industriale, artizanale saucomerciale şi de prestări de servicii;să asigure o bază pentru recreaţie şi turism;conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.

Funcţia economică în concepţia modernă, este de fapt, o funcţie complexă carecuprinde un număr mare de activităţi (pluriactivităţi). Spaţiul rural nu mai este conceput

32




ca o zonă „eminamente agricolă”. Cu cât structura ruralului este mai diversificată, cuatât implicaţiile sociale sunt mai favorabile: posibilităţi de plasare a forţei de muncă,stabilitatea populaţiei, menţinerea tineretului în spaţiul rural cu posibilităţi de a lucra înramuri neagricole dar apropiate de agricultură, garantând astfel surse diferite de venituri

pentru populaţia rurală, complementaritate în folosirea forţei de muncă, utilizareatimpului secundar (parţial) al salariaţilor în gospodăriile agricole privat-familiale etc.

2. Funcţia ecologică. Acţiunile necontrolate şi nechibzuite ale oamenilor dinultimele decenii au determinat grave accidente ecologice care au condus la: poluareaintensă a spaţiului rural, deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă aflorei şi faunei şi perturbarea sau chiar distrugerea echilibrului ecologic în foarte multeecosisteme ale spaţiului rural. Aceste acţiuni ar fi: industrializarea excesivă în regiunirurale, exploatarea rapace în unele zone miniere, intensificarea şi industrializarea

zootehniei, comasarea acestora în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foartereduse, chimizarea excesivă în cultura mare şi legumicultură, extinderea necontrolată aturismului, exploatarea neraţională în unele perimetre silvice, exploatarea agricolă şiforestieră fără protecţie antierozională şi multe alte activităţi de acest gen.

Reechilibrarea ecologică, revenirea la un anumit standard de ruralitate,eliminarea fenomenelor negative amintite anterior, fac din funcţia ecologică a spaţiuluirural un element important al ameliorării acestui spaţiu.

Carta europeană prevede corespunzător acestei funcţii ca fiecare parte angajatăsă procedeze astfel încât spaţiul rural să acţioneze în următoarele direcţii:

a. să conserve resursele naturale ale vieţii – sol, apă, aer – utilizându-le într-omanieră judicioasă şi durabilă;

b. să protejeze biotopurile şi „spaţiile verzi” de care dispune şi care joacă un rol

esenţial în calitatea mediului înconjurător;c. să întreţină şi să protejeze peisajul natural;d. să conserve şi să protejeze biodiversitatea şi în special biodiversitatea

genetică, diversitatea speciilor şi cea a peisajelor naturale;e. să asigure protecţia animalelor sălbatice, prin instrumentele juridice şi în

condiţii ecologice corespunzătoare.3. Funcţia socio-culturală. Prin natura activităţilor umane, relaţiilor din

interiorul comunităţilor şi celor intercomunitare, spaţiul rural, este un spaţiu social. Spredeosebire de marile aglomeraţii urbane, unde caracteristica esenţială a omului în raportcu societatea este anomimatul, în localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între ei dintoate punctele de vedere. Responsabilitatea actelor comportamentale este cu mult mai

puternică în cazul colectivităţilor rurale. Un factor negativ este „orăşenizarea” care a

dus la degradarea autenticului privind tradiţiile, portul, cântecul, obiceiurile etc. Chiar dacă unele tradiţii au dispărut ca efect al „modernizării” totuşi în spaţiul rural se menţinîncă tezaure de etnografie şi folclor, meşteşuguri care constituie o mare bogăţie ( P.I.Otiman, 1997 ). De fapt ceea ce ne dă autenticitate este tocmai cultura popularătradiţională, obiceiurile, folclorul şi etnografia.

Carta europeană presupune ca ţările membre să se angajeze şi să acţioneze,astfel încât spaţiul rural, prin folosirea tehnologiilor moderne de informare, cu condiţiiechivalente pentru beneficiari şi consumatori, atât în zonele rurale cât şi urbane.

1.5. Dezvoltarea rurală – noţiune, definiţie

33




Termenul „dezvoltare rurală” poate fi subiectul a numeroase definiţii şiinterpretări. De exemplu, se poate defini printr-o îmbunătăţire generală a bunăstăriieconomice şi sociale a locuitorilor rurali şi a mediului instituţional şi fizic în care eitrăiesc.

Dezvoltarea comunităţilor rurale poate fi descrisă ca un proces în carecomunitatea este implicată în mod activ, în scopul mobilizării tuturor iniţiativelor pentruvalorificarea resurselor proprii în beneficiul social şi economic al comunităţii.

De foarte multe ori noţiunea de dezvoltare se identifică frecvent cu cea decreştere, deşi ele nu sunt sinonime ( Maria Vincze, 2000).

Creşterea înseamnă extinderea întregii activităţi economice într- unteritoriu şi este măsurabilă prin numărul crescând al locurilor de muncă, prin

creşterea veniturilor populaţiei. Programele care generează aceste creşteri punaccentul pe crearea imediată a unor locuri de muncă, în general cu sprijin de la stat.Dezvoltarea, are ca scop creşterea durabilă a productivităţii individuale,

comunitare şi instituţionale, ceea ce poate duce la asigurarea unor venituri mai maripentru indivizi.

Dezvoltarea poate implica şi creşterea, dar legătura nu este directă.Programele de dezvoltare au în vedere schimbarea condiţiilor fundamentale,

ceea ce necesită o perioadă îndelungată.De regulă dezvoltarea are întotdeauna un caracter strategic iar elementele

importante ale dezvoltării strategice sunt:1. identificarea concepţiei, precum şi a alternativelor practice pentru soluţionarea

problemelor strategice;

2. stabilirea piedicilor, obstacolelor, care stau în calea atingerii obiectivelor strategice;3. elaborarea propunerilor pentru înlăturarea piedicilor;4. determinarea modurilor de acţiune care se vor aplica pe termen lung;5. elaborarea programelor detaliate de acţiune pe termen scurt, care servesc la

rezolvarea sarcinilor strategice.Problemele rurale, respectiv cunoaşterea, cercetarea, dezvoltarea şi ameliorarea

lor sunt activităţi complexe, de importanţă vitală pentru o ţară (prin dimensiuneaspaţiului rural, exprimată prin activităţi productive, de servicii, cultural-sociale, dehabitat şi de turism) a căror rezolvare nu poate fi soluţionată prin activităţi pe termenscurt. De aceea sunt necesare programe integrate succesive, cu efecte de durată(durabile), care să se finalizeze prin îmbunătăţirea condiţiilor instituţionale şi umane.

Carta Europeană a spaţiului rural prevede că la elaborarea politicilor dedezvoltare trebuie să se ţină seama de condiţiile specifice ale regiunilor rurale,respectând principiile subsidiarităţii şi solidarităţii.

Dezvoltarea rurală este legată de Politica Agricolă Comună (PAC) şi măsurilecare sprijină ocuparea forţei de muncă. Obiectivele de bază ale acesteia sunt:

modernizarea fermelor şi asigurarea sprijinului financiar pentru tinerii fermieri; promovarea infrastructurilor pentru turism şi încurajarea activităţilor locale;oferirea unui acces mai bun al populaţiei la servicii (cum ar fi reţele de comunicaţii,aprovizionarea cu apă şi energie electrică);

34




stoparea depopulării zonelor rurale, prin ajutoare pentru perfecţionarea lucrătorilor şi persoanelor apte de muncă din firmele mici.Programele de dezvoltare rurală sunt de obicei complexe şi se referă

concomitent la mai multe sectoare: infrastructură, agricultură, turism (agroturism şiturism rural), întreprinderi mici şi mijlocii (IMM), crearea de locuri de muncă, protecţiamediului, învăţământul, dezvoltarea comunităţii etc. Rolul important în dezvoltarearurală revine resurselor umane, comunităţilor locale, participanţilor vieţii economice şisociale, valorilor ecologice şi ale peisajului cultural.

Din punct de vedere conceptual dezvoltarea rurală are multiple sfere decuprindere:

1. Dezvoltarea locală cuprinde concepţiile legate de dezvoltarea unei aşezăridate şi a împrejurimilor sale imediate, vizează comunităţile locale (sate, comune) şi

gospodăriile componente.2. Dezvoltarea teritorială (sau regională) se referă la investiţiile mari, ladezvoltarea infrastructurilor pe plan regional sau care vizează mai multe regiuni, create

prin relaţiile de interdependenţă din plan regional;3. Dezvoltarea rurală transfrontalieră este creată prin legăturile economice,

sociale şi culturale dintre comunităţile de graniţă ale diferitelor ţări şi are ca scop finaldezvoltarea zonelor respective;

4. Dezvoltarea rurală paneuropeană este caracterizată prin amploareafenomenului la nivel european.

1.5.1. Dezvoltarea rurală în plan economic

Ca orice acţiune şi activitate desfăşurată, dezvoltarea în plan economic trebuie

să se desfăşoare în condiţii de rentabilitate şi să acţioneze pe toate căile pentru a aveaexploataţii şi ferme viabile, deoarece agricultura este elementul determinant aldezvoltării rurale în majoritatea spaţiilor rurale.

Tabelul 1.4.Locul agriculturii în economia unor ţări europene, SUA şi Japonia (1997)

PIB pelocuitor

($)(1)

Forţa de muncăocupată în

agricultură,silvicultură,

Pondereaagriculturii în PIB (%)

Schimburile de produseagricole şi

agroalimentare(%) din total

Ponderea chelt. deconsum alimentar,băuturi şi tutun în

total chelt. depescuit (%)(2) Importuri Exporturi consum (%)

Belgia 21456 2,7 1,1 11,9 11,3 15,7Danemarca 21751 3,7 2,4 15,8 26,6 19,7Germania 20865 2,9 0,8 10,5 5,2 14,2Grecia 13138 19,9 5,9 16,8 29,9 22,2Spania 14758 8,3 3,3 13,8 16,8 19,3Franţa 19817 4,6 1,9 10,6 13,6 17,8Irlanda 18294 10,9 3,4 9,3 12,5 30,7Italia 19239 6,5 2,5 14,2 6,9 18,9Luxemburg 31531 2,4 0,7 11,9 11,3 18,2Olanda 19835 3,5 2,6 14,0 21,4 14,1Austria 21349 6,9 0,9 8,3 6,7 16,8Portugalia 13415 13,3 2,4 15,2 8,2 28,0Finlanda 18726 7,7 0,7 8,7 7,9 19,5

35




Suedia 18672 3,2 0,4 8,3 6,1 18,4Marea Britanie 18929 1,9 0,7 10,9 6,9 19,9Cipru ... 20,5 4,3(2) 27,9 37,3 ...Bulgaria 3924(3) 37,3 23,3 ... ... 54,0Cehia 10549(3) 4,1 ... 8,3 7,3 31,0Estonia 4149(3) 9,2 ... 18,2 25,0 30,0Ungaria 6544(3) 8,2 5,2 6,0 15,4 24,0Letonia 3268(3) 15,3 6,3 14,9 37,9 39,0Lituania 4043(3) 24,0 10,4 12,8 22,7 52,0Polonia 5576(3) 26,7 5,1 12,0 12,5 35,0România 4324(3) 37,3 18,8 7,2 10,2 58,0Slovacia 7452(3) 6,0 4,4 8,7 7,3 35,0Slovenia 10480(3) 6,3 11,0 9,5 5,2 23,0SUA 27561 2,6 1,6 6,5 10,7 15,5

Japonia 22485 4,8 ... 19,2 0,6 ... Sursa: Letiţia Zahia, Anca Dachin - Politici agroalimentare comparate, Ed.

Economică, Bucureşti, 2001.Acest lucru nu înseamnă însă că dezvoltarea rurală se rezumă doar la

dezvoltarea agriculturii. În ţările cu economie în curs de dezvoltare locul principal estedeţinut de agricultură.

În ţările dezvoltate, agricultura ocupă o pondere redusă în Produsul Intern Brut(PIB) şi în forţa de muncă ocupată, dar aportul acesteia la formarea brută de capital fixeste superioară celor doi indicatori. În aceste ţări dezvoltarea şi eficientizareaagriculturii a contribuit la creşterea puterii de cumpărare a populaţiei ca urmare aieftinirii alimentelor, lucru care se reflectă în ponderea cheltuielilor cu alimente,băuturi şi tutun în totalul cheltuielilor de consum (17,5% în UE, 15,5% în SUA, pe

când în România ele reprezintă 58%).Existenţa exploataţiilor agricole viabile conduce la revitalizarea vieţii economice

rurale.

1.5.2. Dezvoltarea rurală în plan ecologic

Principiile dezvoltării durabile a spaţiului rural în plan ecologic, trebuie să vinăîn concordanţă cu dezvoltarea în plan economic şi social şi să evite degradarea mediului.Protecţia mediului constituie elementul fundamental al dezvoltării durabile şi trebuie săfie în concordanţă cu principiile practicării unei agriculturi durabile. (Şerban Mitrache,2000)

În prezent marea majoritate a agricultorilor, în scopul creşterii productivităţii la

hectar, utilizează îngrăşăminte chimice şi pesticide într-o oarecare doză. Cu cât dozelesunt mai ridicate cu atât efectele negative asupra mediului şi ecosistemelor naturale suntmai pronunţate.

În condiţiile actuale ale economiei, este necesar să se găsească un raport optimîntre tehnologiile cultivate, producţiile obţinute şi ecologie, care să asigure dezvoltareaeconomico-socială a comunităţilor rurale prin:satisfacerea cerinţelor alimentare şi sociale;îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător şi a bazei de resurse naturale;utilizarea cu eficienţă maximă a resurselor limitate şi a celor neregenerabile;

36




îmbunătăţirea calităţii vieţii.Practicarea unei agriculturi durabile are ca scop: menţinerea calităţii soluluişi asigurarea unei corelaţii optime între cantitatea şi calitatea alimentelor, sănătateaoamenilor şi menţinerea calităţii mediului înconjurător. Realizarea acestor corelaţii deechilibru pot fi asigurate prin practicarea unei agriculturi alternative a cărei funcţieobiectiv este determinată de restricţii ecologice şi de producţie. Ca direcţii de acţiunesunt necesare desfăşurarea următoarelor activităţi:

- rotaţia culturilor;- reciclarea resturilor de culturi şi a gunoiului de grajd;- folosirea îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor şi a altor substanţe chimice în

doze restricţionate;- extinderea culturilor de protecţie şi ameliorare a solului inclusiv leguminoase

fixatoare de azot (soia, mazăre, lucernă etc.);- combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor.Acţionând în spiritul dezvoltării durabile, trebuie evitată cu orice preţ

distrugerea solului din considerente economice, care au rezultate scontate pe termenscurt însă pe termen mediu şi lung pot avea efecte cu implicaţii negative.

Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural nu reprezintă numai obţinerea de produseagricole de bună calitate şi nepoluate ci şi asistarea procesului de prelucrare a

produselor agricole în produse alimentare, pe baza procedurilor tehnologice defabricaţie.

În general, procesatorii de materii prime urmăresc, în realizarea proiectelor deinvestiţii, indicatorii de eficienţă economică, rentabilitatea randamentelor de valorificareşi a celor de extracţie a substanţei utile, urmărindu-se dezvoltarea în plan economic.

Strategiile de dezvoltare durabilă îi obligă pe procesatori să-şi analizeze proiectele şi din punct de vedere ecologic, care conduce de obicei la creşterea costurilor.În concluzie menţionăm că este necesar ca activitatea economică trebuie să fie

analizată şi din punct de vedere a efectelor sale în plan ecologic.

1.5.3. Dezvoltarea rurală în plan social

Asigurarea condiţiilor de viaţă la nivelul condiţiei umane, pentru toatelocalităţile şi regiunile, unde este prezentă activitatea umană constituie de faptdezvoltarea rurală durabilă în plan social. Nu toate regiunile oferă aceleaşi condiţii dedezvoltare economico-socială.

Diferenţele apar datorită condiţiilor naturale şi datorită nivelului de dezvoltare a

regiunii din punct de vedere economic.Dezvoltarea în plan social a unei regiuni este în corelaţie cu dezvoltareaeconomică a regiunii respective şi se găseşte în relaţie de dependenţă cu aceasta. Cu câto regiune prosperă în plan economic cu atât mai puţin se înregistrează efecte negative,care să conducă la regres social.

În România, nivelul de dezvoltare economică şi socială este diferenţiat de la oregiune la alta şi în cadrul acestora, de la o comunitate la alta. Discrepanţe mari apar şiîn cadrul aceleaşi comunităţi, unde întâlnim grupuri sociale care prosperă mai mult saumai puţin.

37




Dezvoltarea rurală durabilă trebuie înţeleasă ca un mecanism logic careacţionează în orientarea evoluţiei fenomenelor economico-sociale ale spaţiului rural,spre o dezvoltare individuală şi comunitară care să conducă la ameliorarea nivelului de„bunăstare rurală” şi a menţinerii echilibrului factorilor naturali. Creşterea bunăstăriirurale se poate realiza prin:

- oprirea migrării populaţiei de la sat la oraş, prin crearea de alternative care să-i motiveze existenţa şi să-i stimuleze iniţiativa de acţiune pentru asigurarea celor necesare traiului;

- combaterea sărăciei;- stimularea şi diversificarea serviciilor;- asigurarea unor condiţii minime de viaţă pentru populaţia rurală comparativ

cu populaţia urbană;

- dreptul la o viaţă mai bună, la ocrotirea sănătăţii, educaţie şi protecţie socială. Nu poate fi concepută o dezvoltare durabilă a regiunilor rurale fără a avea învedere găsirea de soluţii viabile pentru multitudinea problemelor identificate în plansocial, fără o infrastructură rurală care să permită şi să contureze un minim de confort

pentru membrii unei comunităţi.1

1.6. Dezvoltarea rurală durabilă

Noţiunea de dezvoltare rurală cuprinde toate acţiunile îndreptate spreîmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei care trăieşte în spaţiul rural, spre păstrarea

peisajului natural şi cultural şi care asigură dezvoltarea durabilă a spaţiilor ruraleconform condiţiilor şi specificului acelor meleaguri.

Scopul final al dezvoltării rurale este ca spaţiile rurale să fie apte, în moddurabil şi să îndeplinească funcţiile care le revin în societate.Dezvoltarea este un fenomen dinamic, extrem de complex şi greu de definit. De-

a lungul anilor, accentul s-a deplasat dinspre dezvoltarea economică spre dezvoltareasocială sau umană.

1.6.1. Conceptul de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă şi interdependenţa dintre economie şi mediu sunt subiecteimportante pentru agenda de lucru a politicienilor, a societăţii civile şi, nu în ultimulrând, a comunităţii ştiinţifice din întreaga lume. Interesul crescând pentru acest concepta sporit datorită revenirii în actualitate a preocupărilor pentru creşterea producţiei şi a

consumului pe termen lung, pe fondul resurselor limitate şi a constrângerilor de mediu.De la începutul anilor ’70, s-a pus problema acordării unei atenţii deosebite corelaţieidintre economie şi mediu.

Noţiunea de durabilitate a căpătat înţelesuri multiple, datorită pătrunderii însfera de preocupări a economiştilor, ecologiştilor, sociologilor, arhitecţilor,

parlamentarilor, organelor locale ale administraţiei, organismelor internaţionale etc., şide aceea, deşi a fost acceptată în mare măsură, sensul ei precis este încă „alunecos”.

1 Şt. Mitrache – Dezvoltarea durabilă rurală, Editura Planeta, 2000.

38




Banca Mondială defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind: „creşterea economică,eradicarea sărăciei şi managementul sănătos al mediului”. Conceptul de dezvoltaredurabilă defineşte un anumit tip de creştere economică şi de activitate umană carereuneşte consideraţii privind mediul înconjurător şi principiul alocărilor şi utilizărilor

progresive de resurse în vederea realizării unei dezvoltări raţionale.Robert Allen, defineşte durabilitatea astfel: „Utilizarea durabilă este o idee

simplă; trebuie să utilizăm speciile şi ecosistemele la nivelele şi în modurile care să le permită să se reînnoiască singure pentru orice scop practic. Pentru o societate desubzistenţă, utilizarea durabilă a majorităţii, dacă nu a tuturor resurselor vitale, esteesenţială. Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce realizează satisfacerea nevoilor umane pe termen lung şi îmbunătăţeşte calitatea vieţii”.

Dezvoltarea durabilă implică utilizarea resurselor naturale reînnoibile în aşa fel

încât să nu fie epuizate sau degradate sau să nu fie diminuată utilizarea lor pentrugeneraţiile viitoare. ... Dezvoltarea durabilă implică, mai departe, utilizarea resurselor minerale neregenerabile într-o manieră care să nu excludă accesul uşor la ele pentrugeneraţiile viitoare. ... Dezvoltarea durabilă implică, de asemenea, epuizarea resurselor de energie neregenerabilă la o rată care să asigure o mare probabilitate tranziţiei spresursele de energie regenerabile.

În concepţia FAO, dezvoltarea durabilă presupune amenajarea şi conservarearesurselor naturale şi orientarea schimburilor tehnice şi instituţionale într-o manieră caresă satisfacă nevoile generaţiilor actuale şi viitoare. Se referă, de asemenea, laconservarea terenurilor, apelor şi patrimoniului fito şi zootehnic şi la utilizarea demateriale nepericuloase pentru mediu, bine adaptate tehnic, viabile economic şisocialmente acceptabile.

Toate aceste accepţiuni nu se exclud, ci se suprapun şi se completează peorizonturi largi de timp. Aceasta înseamnă de fapt că, în creşterea economică, trebuie săse ţină seama de o serie de concepte ecologice cu conotaţii temporale: incertitudine, pragde deteriorare, grad de epuizare, ireversibilitate, stabilitate, rezistenţa la şoc a mediuluietc. Aşadar, mediul se constituie într-o variabilă-cheie a dezvoltării durabile. PrinAcordul internaţional exprimat asupra Declaraţiei de la Rio şi Agendei 21, dezvoltareadurabilă s-a constituit în alternativa strategică globală pentru secolul următor, nevoia dedurabilitate a activităţii economice sprijinindu-se pe câteva argumente de ordin moral,ecologic şi economic. Moral, pentru că generaţia prezentă nu trebuie să prejudiciezeşansele generaţiilor viitoare nici sub aspectul volumului resurselor, al procesului de

producţie şi nici al bunăstării; ecologic, pentru că activitatea omului nu trebuie săameninţe în vreun fel şi cu atât mai puţin să reducă biodiversitatea, stabilitatea

ecologică, integritatea sau capacitatea de regenerare biologică; economic, pentru că uncomportament raţional constant, continuu este mai eficient decât unul inconstant,deoarece maximizează bunăstarea socială în timp.

De multe ori este folosit termenul de dezvoltare sustenabilă sau durabilăuneori în contexte potrivite alteori mai puţin. De aceea considerăm necesar a ficlarificată şi această noţiune.

Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite sereferă, în principal la:

• dezvoltarea economică echitabilă şi echilibrată;

39




• un nivel ridicat al angajării, al coeziunii sociale şi al includerii;• asumarea răspunderii pentru folosirea resurselor naturale şi protecţia

mediului;• politici coerente, deschise şi transparente;• cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel

global.Cea mai des întâlnită definiţie a sustenabilităţii este aceea a Comisiei Mondiale

a Mediului şi Dezvoltării. Comisia defineşte dezvoltarea sustenabilă ca şi „dezvoltareacare găseşte şi are nevoie de prezent fără compromiterea abilităţii generaţiilor viitoarecare trebuie să-şi satisfacă propriile lor nevoi”.

Dezvoltarea sustenabilă trebuie să permită o sporire a standardului de viaţă aloamenilor cu accent deosebit asupra bunăstării acestora, dar care să permită folosirea petermen lung a mediului.

Conceptul de dezvoltare rurală durabilă sau sustenabilă (sustenabledevelopement) a început să se contureze după Conferinţa ONU privind MediulÎnconjurător (Rio de Janeiro - 1972) şi crearea Comisiei Mondiale pentru Mediu şiDezvoltare (1985).

„În baza raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind aceadezvoltare care îndeplineşte necesităţile prezentului fără a compromite posibilităţilegeneraţiilor viitoare în a-şi satisface necesităţile.”2

La Conferinţa ONU asupra Mediului şi Dezvoltării, care a avut loc în 1992 laRio de Janeiro (Brazilia), unde au participat 178 de ţări şi peste 100 şefi de state şiguverne s-a marcat o nouă etapă în raporturile de clarificare a conceptului şi detranspunere a acestuia în practică ( Letiţia Zahiu, 2001). La această conferinţă s-a

formulat concluzia că mediul şi dezvoltarea economică şi socială nu mai pot fi gânditeca domenii izolate. Astfel statele trebuie să-şi fundamenteze viitoarele lor decizii şi

politici ale dezvoltării economice ţinând cont de implicaţiile lor asupra mediului.Primele trei principii ale Declaraţiei de la Rio (1992) arată că:

- popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura;- dezvoltarea de azi, nu trebuie să submineze dezvoltarea şi necesităţile de mediu

ale generaţiilor prezente şi viitoare;- naţiunile au dreptul suveran de a-şi exploata propriile lor resurse, dar fără a

provoca prin aceasta daune mediului de dincolo de frontierele lor.Conceptul de dezvoltare durabilă s-a format în strânsă legătură cu evoluţiile

economice şi ecologice şi reprezintă un proces lung de schimbări lente, care permitfolosirea pe termen lung a mediului.

Coordonatele dezvoltării rurale durabile trebuie să pornească de la analizatridimensională a spaţiului rural: în plan economic, social şi ecologic.

Relaţiile spaţiului tridimensional confirmă că orice acţiune sau fenomen care areloc într-un plan afectează şi celelalte planuri. Spre exemplu o decizie de ordin economicconsiderată viabilă nu trebuie aplicată în practică fără a analiza influenţa efectelor în

plan social şi ecologic. Adoptarea unei decizii bune din punct de vedere economic poateavea efecte negative în plan social sau creşterea efectului în plan ecologic.

2 Gro Harlem Brundtland, preşedinta Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare:Raportul Brundtland, ONU, 1985.

40




În vederea stabilirii anumitor strategii de dezvoltare se impune formarea unor colective mixte multidisciplinare în luarea deciziilor, pentru a evita producerea efectelor negative.

Un rol determinant în dezvoltarea rurală durabilă îl au deopotrivă fiecaremembru al comunităţii, primarul şi consilierii locali, guvernul, parlamentul şi societateacivilă care trebuie să aibă în vedere la luarea deciziilor privind promovarea unor acţiunişi lucrări de investiţii protecţia mediului înconjurător.

În prezent conceptul de dezvoltare rurală este fundamentat pe cel de dezvoltaredurabilă şi are câteva trăsături fundamentale, referindu-se la:

• dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltarea economică şiechilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii sociale şi al includerii şi asumarearesponsabilităţii pentru folosirea resurselor naturale şi a protecţiei mediului;

• dezvoltarea rurală multisectorială care se referă la crearea de reţele şi parteneriate între organizaţii internaţionale, agenţii naţionale sau organizaţii alesocietăţii civile în vederea unei abordări multisectoriale;

• dezvoltarea rurală integrată sau extensivă, se referă la dezvoltarea mediuluirural prin extinderea mijloacelor de comunicare şi informare şi prin extindereaactivităţilor din spaţiul rural spre sectorul neagricol şi promovarea agriculturii extensivea cărei coordonată esenţială este transferul informaţional.

1.6.2. Conceptul de dezvoltare rurală integrată şiobiectivele dezvoltării rurale integrate

Raportul mediu – spaţiu rural – agricultură a reprezentat subiectul multor dezbateri din ultimele decenii. Noile abordări situează protecţia mediului şi susţinereaunei dezvoltări rurale durabile drept priorităţi, iar agricultura este considerată cea maiimportantă activitate economică a spaţiului rural, dar nu singura.

Conceptul de dezvoltare rurală integrată a fost conturat în cadrul FAO(Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură), în urmă cu aproapetrei decenii.

Raportul colocviului organizat în 1971 la Roma arată că „ prin dezvoltarerurală integrată se înţelege tot ansamblul de măsuri - guvernamentale şineguvernamentale – care au ca scop difuzarea tehnicilor moderne în rândul

populaţiilor rurale şi facilitatea adoptării acestora de către cei interesaţi”.Aceste tehnici vizează:- creşterea producţiei, productivităţii şi a veniturilor;

- ridicarea nivelului de viaţă din punct de vedere economic şi social;- utilizarea, dezvoltarea şi protejarea mediului înconjurător, care să ofere locuri

de viaţă şi de muncă agreabile şi permanente;- antrenarea persoanelor din mediul rural la participarea din plin şi activ la viaţa

socială a comunităţii.Dezvoltarea agricolă integrată cuprinde elementele dezvoltării rurale integrate

care sunt asociate producţiei, productivităţii şi veniturilor agricole şi alte elemente careau ca rezultat final „creşterea bunăstării agricultorilor”.

41




Definirea conceptului de dezvoltare rurală integrată a avut la bază constatareacă, pentru cea mai mare parte dintre ţările în curs de dezvoltare, expansiunea agricolăeste factorul esenţial al dezvoltării rurale, în sensul că aceasta furnizează principaleleelemente economice şi demografice.

„ Dezbaterile din cadrul colocviului au examinat rolul statului şi al organizaţiilor profesionale private, necesitatea unei coordonări verticale şi orizontalea diferitelor elemente ale programului dezvoltării agricole şi a subliniat necesitateaunei integrări a diferitelor elemente în subsisteme strategice, cum ar fi facilităţile deaprovizionare, de credit, de comercializare, de înmagazinare şi de prelucrare a

produselor, precum şi rambursarea împrumuturilor în unele cazuri” ( E. Buciuman, 1999).

După M.A. Zaman3 dezvoltarea rurală integrată apare ca una dintre

alternativele cele mai promiţătoare pentru adoptarea şi formularea politicilor şistrategiilor de dezvoltare ca o linie de acţiune care vizează: reducerea discrepanţei dintreviaţa urbană şi cea rurală şi reducerea disparităţilor dintre diferite grupuri de venituri.Scopul final este de ameliorare sau creştere a calităţii vieţii pentru majoritatea

populaţiei.Integrarea este un proces complex care produce schimbări calitative

fundamentale în societate, prin crearea şi dezvoltarea unor legături deinterdependenţă între sectoare, ramuri şi activităţi, în interiorul unei ţări şi întreeconomiile diferitelor ţări sau grupe de ţări. Integrarea este baza formării structurilor economice moderne, caracteristică epocii contemporane. În economia modernă au avutloc în ultimele două decenii importante schimbări şi se accelerează procesele deglobalizare economică.

Prin procesul de integrare are loc structurarea economiilor naţionale, a zonelor economice din care fac parte diferite ţări ale lumii, precum şi a economiei mondiale înansamblul său, ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a liberalizării schimburilor comerciale.

Formele de integrare au cunoscut diferite grade de intensitate, în funcţie deetapele istorice, interesele şi stadiile de dezvoltare a diferitelor ţări şi zone economiceformate pe glob. S-au format şi consolidat grupe de ţări, ca entităţi distincte, zone şiregiuni ale lumii care au creat spaţii economice comune, pieţe comune şi care aplică

politici economice, financiare şi sociale comune.„Crearea UE, ca entitate distinctă, cu piaţă unică, politici şi instituţii

comune, monedă unică şi importante obiective economice şi sociale privind coeziuneaeuropeană, constituie un model de urmat. Alte forme de organizare a pieţelor comune

nu au dat rezultate relevante”.( Letiţia Zahiu, 2000)În cadrul conferinţelor regionale din cele cinci regiuni ale FAO şi anumeroaselor consultaţii regionale de experţi privind dezvoltarea rurală integrată care s-au ţinut la Colombo, Djakarta, Nairobi, Bogota şi Lomé (1975-1976) au fost formulateobiectivele operaţionale ale dezvoltării rurale integrate. Aceste obiective sunt:

3 M.A. Zaman – „Quelques aspects du developement rural integré”, în volumul „Raport sur leSimposium international FAO/SIDA/SDE sur le development rural integré”ténu a BerlinReicherwerder, 19-23 sept. 1977, FAO, Roma, 1978.

42




1. creşterea productivităţii sectorului rural, în care agricultura este sectorul principal în cea mai mare parte a ţărilor din lumea a treia (în faza iniţială a dezvoltăriilor);

2. asigurarea unei distribuţii echitabile a veniturilor şi oferirea unor suficientelocuri de muncă;

3. ameliorarea infrastructurii lor sociale, economice şi fizice din regiunilerurale;

4. stabilirea unui cadru instituţional pentru competenţa politică şi administrativă, precum şi pentru participarea locuitorilor din mediul rural la luarea deciziilor şi laactivităţile comunitare.

Obiectivele enumerate sunt multifuncţionale, intersectoriale şi cu acţiunereciprocă. Pentru deschiderea în perspectivă a unui program de dezvoltare rurală

integrată se cere crearea instituţiilor care să aibă în vedere: reforma agrară; opolitică de credit; o politică de preţuri şi organizarea pieţelor; o politică aveniturilor; o politică în materie de cooperative; un program demografic şi reformă

în administraţie.Menţionăm că nu există scheme „şablon” pentru dezvoltarea rurală

integrată. Fiecare ţară, în funcţie de condiţiile specifice, de posibilităţile sale, deresursele sale precum şi de voinţa politică, adoptă propria politică de dezvoltare ruralăintegrată.

În general au fost încercate trei metode de dezvoltare rurală integrată:1. dezvoltarea pe zone;2. delegarea autorităţii de decizie şi descentralizarea birocraţiei;3. principiul autonomiei.

Pentru a lămuri termenul de zonă în contextul dezvoltării rurale integrate,Raportul de la Bogota a stabilit lista criteriilor care servesc la delimitarea zonelor:- dimensiunea zonei;- frontierele naturale;- sistemele de transport;- factorii sociali şi culturali;- omogenizarea şi complementaritatea factorilor de producţie.Dezvoltarea pe zone este o componentă necesară a dezvoltării rurale integrate

(conform consultaţiei de la Bogota).Proiectele de dezvoltare rurală contribuie la trasarea cadrului pentru

planificarea multifuncţională şi ele trebuiesc adaptate resurselor şi capacităţilor administraţiei. Ele trebuie să permită selecţionarea priorităţilor pe termen scurt şi să

asigure interpedendenţă noilor componente ale dezvoltării.Opţiunea pentru dezvoltare zonală cere prin definiţie consecvenţă în favoareadelegării de autoritate de decizie şi descentralizarea birocraţiei.

La nivel naţional ar trebui restructurate sistemele de planificare şi deadministraţie axate pe abordarea sectorială, în aşa fel încât acestea să cuprindă

planificarea şi realizarea intersectorială pentru societatea rurală în ansamblul său.Un rol foarte important în dezvoltarea rurală integrată îi revine familiei. Familia

joacă un rol foarte important în dezvoltare. Ea constituie o unitate de bază de producţieşi de consum în mediul rural şi în acelaşi timp este instrumentul şi obiectul procesuluiînsuşi al dezvoltării rurale. Pentru stoparea exodului către oraşe este necesar să fie

43




dezvoltate zonele de origine ale migranţilor, adică mediul rural, prin crearea de locuri demuncă care să permită obţinerea unor venituri suficiente pentru satisfacerea cel puţin anevoilor vitale fundamentale.

Trebuie îmbunătăţite condiţiile de viaţă ale tuturor locuitorilor din spaţiul ruralcu condiţii nefavorabile dar nu numai a celor care lucrează în agricultură.

Documentul numit Agenda 2000 publicat în iulie 1997 de către UniuneaEuropeană a introdus două principii noi: rolul multifuncţional al agriculturii şiabordarea integrată a dezvoltării rurale. A scăzut rolul agriculturii ca sursă de venit şide ocupare a forţei de muncă, dar ea a rămas cel mai important exploatator al

pământului, deci cu importanţă majoră din punctul de vedere al mediului rural, în păstrarea bio-diversităţii şi în ocrotirea mediului. Ei fiind „administratorii” acelor meleaguri, merită să fie sprijiniţi de către societate pentru serviciul efectuat în păstrarea

valorilor zonei.„Elementul cheie” al abordării integrate constă în realizarea unor programeextinse şi complexe de dezvoltare rurală4.

Paralel cu preocupările ţărilor în curs de dezvoltare, grupate în jurul FAO, ţăriledezvoltate din Europa şi America de Nord reunite în cadrul CEE5/ONU6 au început săidentifice şi să promoveze soluţii adecvate dezvoltării rurale.

Astfel CEE/ONU a organizat un seminar asupra problemelor amenajării şidezvoltării rurale ce a avut loc la Plovdin, în Bulgaria în iunie 1974, care a vizat„identificarea relaţiilor dintre politica guvernamentală din domeniul dezvoltării şiamenajării regionale globale, pe de o parte, şi principalele sarcini ale amenajării şidezvoltării zonelor rurale pe de altă parte”.

La acest seminar au participat delegaţi din 18 ţări europene şi din America de

Nord. În concluziile generale ale seminarului s-a subliniat că: „Zonele ruralereprezintă cea mai mare parte a teritoriului ţărilor CEE/ONU şi joacă un rolimportant în dezvoltarea lor socială. Din această cauză, dezvoltarea acestor zonetrebuie să fie planificată raţional şi compatibilă cu obiectivele globale ale naţiunii.Zonele rurale nu ar trebui considerate ca entităţi omogene – ele diferă între ele prindotarea lor cu resurse naturale, tradiţiile lor culturale şi etnice, nivelul lor dedezvoltare economică, socială şi tehnică. În numeroase ţări dezvoltarea echilibratăla nivel regional şi ameliorarea nivelelor de viaţă ale satelor au fost principaleleobiective urmărite. Progresele tehnice au creat interdependenţe din ce în ce maimari între agricultură şi industrie şi între oraşe şi sate”.

Dezvoltarea rurală integrată presupune aplicarea unor programe complexe

pentru sectoarele economico-sociale din spaţiul rural, corelate, între ele, aflate într-ointerdependenţă continuă şi mobilă, astfel încât să favorizeze o dezvoltare durabilă.Pentru ca zonele rurale să devină locuri de viaţă mai atractive trebuiesc

abordate următoarele obiective generale de dezvoltare rurală:reorganizarea teritoriului;

4 Maria Vincze – Dezvoltarea regională şi rurală, Idei şi Practici, Presa Universitară Clujeană,2000.5 CEE – Comunitatea Economică Europeană, denumirea Uniunii Europene înainte de 1993.6 ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite – organism internaţional

44




lucrări de îmbunătăţiri funciare;lucrări de îmbunătăţire a căilor de acces;înfrumuseţarea peisajului;conservarea resurselor şi păstrarea echilibrului ecologic;îmbunătăţirea confortului populaţiei.

De asemenea dezvoltarea comunităţilor rurale nu poate fi concepută fărădezvoltarea şi consolidarea gospodăriilor ţărăneşti şi fără evoluţia lor spre fermemoderne. Politica de dezvoltare durabilă trebuie să includă trei direcţii principale:

• dezvoltarea gospodăriei, prin sistematizarea şi modernizarea dotărilor acesteiafără alterarea tradiţiilor;

• consolidarea fermelor agricole compatibile cu cele ale ţărilor UE;• dezvoltarea comunităţilor rurale prin dotări de infrastructură (apă curentă,

telefonie etc.) şi prin asigurarea locuitorilor cu servicii sociale.

1.6.3. Principiile dezvoltării rurale durabile7

Dezvoltarea durabilă este un proces lent de schimbări care permite folosirea petermen lung a mediului astfel încât dezvoltarea economică să rămână posibilăconcomitent cu menţinerea calităţii mediului la un nivel acceptabil.

Principiile dezvoltării durabile în condiţii ecologice sunt:regenerarea resurselor naturale şi păstrarea stocului lor natural la un nivel

acceptabil;reducerea poluării la un „nivel minim de siguranţă”;respectarea limitelor pentru conservarea biodiversităţii;evitarea ireversibilităţii efectelor proceselor economice prin:

♦ strategii orientate către prevenirea riscurilor;♦ orientarea dezvoltării tehnologice în direcţia protejării mediului;♦ orientarea schimbărilor instituţionale şi a deciziilor economice în

direcţia protejării mediului;♦ distribuţia veniturilor în mod echitabil şi rezonabil.

Dezvoltarea durabilă este un proces pe termen lung şi nu poate fi atinsă îndecursul unei generaţii, ceea ce înseamnă că trebuie făcute eforturi pentru începereaacestui proces.

Durata îndelungată a procesului de dezvoltare durabilă este generată de următoriifactori:

creşterea populaţiei pământului;scăderea constantă a resurselor globale;lipsa unor acorduri internaţionale asupra exploatării excesive a resurselor

naturale;existenţa unui decalaj îndelungat în cadrul proceselor din ecosisteme;existenţa unor aspecte încă neînţelese ale relaţiei mediu-economie;

7 Fl. Mărăcineanu şi colab. – Dezvoltare rurală, Editura Ceres, 2003.

45




implicarea factorului uman: oamenii trebuie să aibă necesităţile de bazăsatisfăcute (asigurate) pentru a fi interesaţi într-un scop altruist cum este dezvoltareadurabilă;

toate naţiunile trebuie să fie dispuse să coopereze şi să contribuie financiar laacest proces;

existenţa şi a altor probleme etice.Rezultă că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută decât ca o relaţie între

următoarele elemente:cultura, din care rezultă ce funcţii ale societăţii şi ce schimbări de comportament

sunt esenţiale pentru aplicarea dezvoltării durabile;structura, care trebuie să precizeze organizarea modului de realizare a dezvoltării

durabile;

tehnologia, care trebuie să stabilească mijloacele tehnologice prin care se poaterealiza dezvoltarea durabilă.Aplicarea acestor principii în cadrul Uniunii Europene a făcut obiectul Conferinţei

Europene asupra Dezvoltării rurale (Cork, Irlanda, 7-9.XI.1996, Anexa 2) care aelaborat declaraţia de la Cork. Documentul cuprinde direcţiile recomandate statelor dinU.E. pentru implementarea unei dezvoltări durabile:

în ansamblul evoluţiei societăţii, dezvoltarea rurală trebuie să fie prioritară. Eatrebuie să devină principiul fundamental care să susţină politica în mediul rural princare să se asigure: inversarea exodului rural, combaterea sărăciei, stimularea forţei demuncă, protecţia şi ameliorarea mediului rural;

abordarea integrată a activităţilor prin care se asigură caracterul multidisciplinar şi aplicarea multisectorială a dezvoltării durabile.

1.6.4. Factorii dezvoltării rurale durabile8

Persoanele care pot influenţa mersul vieţii economiei rurale şi care pot participa lao dezvoltare durabilă a spaţiului rural să regăsesc la nivelul tuturor structurilor:

- fiecare membru al comunităţii;- alesul comunităţii locale (primarul);- guvernul;

- parlamentul;- societatea civilă.Toţi au un rol esenţial în crearea şi implementarea unui mecanism dedezvoltare durabilă, a oricărei comunităţi. Sunt necesare politici de dezvoltare

rurală, stabilirea unor strategii care să ţină seama de diagnoza locală, evaluarea reală avieţii economico-sociale a individului şi a comunităţii, a programelor guvernamentale şia orientărilor politice.

8 Şt. Mitrache – Dezvoltarea durabilă rurală, Editura Planeta, 2000.

46




1. Pentru o dezvoltare rurală durabilă, primul factor responsabil este parlamentulcare trebuie să trateze la modul cel mai serios problema dezvoltării rurale prin emitereaunor legi stabile, care să pornească de la realitatea actuală, în vederea asigurării unuicadru instituţional care să vină în sprijinul economiei rurale, a protejării producătoruluişi activităţii sale. Legislaţia trebuie să asigure continuitatea programelor iniţiale.

2. Al doilea factor important al dezvoltării durabile este guvernul atât la nivelnaţional cât şi prin reprezentanţii regionali şi locali.

Guvernul dispune de toate pârghiile economico-financiare care intervin îneconomia rurală şi de iniţiativă legislativă care poate completa cadrul legislativ. Deaceea politica guvernamentală în domeniul dezvoltării durabile poate avea efecte de

progres, regres sau stagnare.Programele guvernamentale trebuiesc elaborate pe termen lung şi mai ales să fie

finalizate, indiferent de „culoarea” politică a guvernanţilor care se succed la putere.3. Al treilea factor care „joacă” un rol important în dezvoltarea rurală este alesulcomunităţii rurale (primarul).

Acesta trebuie să reprezinte interesele membrilor comunităţii şi să acţioneze înspiritul comunităţii. El are un rol determinant în procesul de dezvoltare al comunităţiideoarece este persoana care administrează comunitatea rurală. Trebuie să devinăiniţiatorul şi susţinătorul programelor de dezvoltare şi să vină în sprijinul iniţiativelor locale. Scopul final al acestuia trebuie să conducă la consolidarea dezvoltăriicomunităţii.

4. Al patrulea factor responsabil al dezvoltării rurale dar nu ultimul este individulşi comunitatea.

Comportamentul individului fie el fermier, mic întreprinzător, specialist,

funcţionar public etc., contribuie atât la definirea comunităţii, la evoluţia şi prosperitatea individuală, cât şi la progresul comunităţii.5. Într-un stat democrat societatea civilă este un partener activ în elaborarea şi

implementarea programelor de dezvoltare durabilă.Locul acesteia se regăseşte la nivelul fiecărui factor (guvern, parlament,

comunitate, individ) în dezvoltarea durabilă şi joacă rol de feed-back în activitateafiecăruia, în scopul concentrării atenţiei spre programe care să asigure creşterea

progresului în economia rurală.Societatea civilă are posibilitatea de a se organiza în multiple forme ca: asociaţii,

fundaţii, federaţii pentru a acţiona în scopul dezvoltării spaţiului rural prin programe,manifestându-se sub diferite forme de luptă şi protest faţă de politicile guvernamentale,care pot conduce la regres sau stagnare a vieţii economice şi sociale rurale.

47

dezvoltare rurala cap 1

Documents

Transcript of dezvoltare rurala cap 1