Pilonii unei justiţii profesioniste, cei trei „i”

ai conceptului de etica si deontologie juridica

,, In filosofia morala contemporana, deontologia reprezinta o teorie normativa cu

privire la alegerile morale necesare interzise sau permise. Teoriile deontice (deontic

theories) se refera la comportamente obligatorii, necesare, in timp ce teoriile aretice

(aretaic virtue theories) arata conduitele virtuoase a caror urmare este meritorie.

Teoriile deontologice emit judecati cu privire la moralitatea alegerilor si la criteriile

dupa care se pot clasifica actiunile in etice sau non-etice.

Eticile deontologice au un caracter universalist si in general negativ. Ele sunt gandite

intr-o logica interdictiva care limiteaza agentul moral in a efectua alegeri gresite.

Corectitudinea alegerii este judecata prin conformitate la norma morala. Agentul moral

are obligatia de a respecta norma morala. In eticile deontice dreptatea primeaza in fata

binelui (Alexander, Moore, 2008.) [...]

Etica aplicata analizeaza din punct de vedere moral o serie de situatii concrete din

practica sociala sau profesionala, in vederea luarii sau adoptarii unor decizii adecvate.

In domeniul eticii aplicate sunt integrate etica medicala, etica juridica, etica in mass-

media, etica profesionala, etica mediului inconjurator, etica afacerilor etc. (Filip,

Iamandi, 2008).’’1

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului recunoaşte ca fundamental principiul

conform căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil şi public, în faţa unui

tribunal independent şi imparţial pentru a hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale şi

asupra temeiniciei unei acuzaţii penale.

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice garantează că toate

persoanele vor fi egale în faţa instanţelor şi că, în examinarea în cursul unei proceduri

judiciare a unei acuzaţii penale sau a drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, orice

1 Antonio Sandu , Etica si deontologie profesionala, Ed. Lumen

1

persoană va avea dreptul, într-un termen rezonabil, la un proces echitabil şi public în

faţa unei instanţe competente, independente şi imparţiale stabilite prin lege

ÎNTRUCÂT cele două principii şi drepturi fundamentale de mai sus sunt în mod egal

recunoscute sau transpuse în instrumente regionale referitoare la drepturile omului, în

prevederi naţionale constituţionale, legislative, ca şi în dreptul cutumiar (common law),

precum şi în convenţii şi tradiţii juridice

Pilonii unei justiţii profesioniste, competente, eficiente şi prietenoase sunt cei trei „i”:

independenţa, imparţialitatea şi integritatea. Cei trei „i”sunt direct subordonati, sunt

practic componente, in opinia mea a structurii de etica si deontologie juridica Printre

preocupările judecătorilor şi procurorilor vizând independenţa justiţiei, imparţialitatea

magistratului şi integritatea puterii judiciare, trebuie să se numere şi analizarea şi chiar

însuşirea standardelor internaţionale privind conduita judiciară2.

Independenţa: Independenţa justiţiei este premisa statului de drept şi o garanţie

fundamentală a procesului echitabil. În consecinţă, judecătorul va apăra şi va servi ca

exemplu de independenţă a justiţiei, atât sub aspect individual, cât şi sub aspect

instituţional.

Independenţa pentru magistrat e doar un drept sau mai degrabă o responsabilitate?

Judecătorul trebuie sa fie surd la sau să dea hotărâri conform criticilor publicului?

Există o relaţie de dependenţa între judecător şi colegii săi de complet, colegii din

instanţă, şefii instanţelor, instanţele ierarhic superioare, deciziile instanţei supreme?

Judecătorul este ţinut doar să apere drepturile omului sau trebuie să şi le promoveze?

Funcţia judiciară nu este un privilegiu, ci o responsabilitate

Independenţa justiţiei nu este un privilegiu sau o prerogativă personală a fiecărui

judecător. Ea este responsabilitatea impusă fiecărui judecător care îi permite să

soluţioneze o cauză în mod onest şi imparţial în baza legii şi a probelor, fără presiuni

sau influenţe externe şi fără frică de vreo imixtiune. Esenţa principiului independenţei

justiţiei este libertatea deplină a judecătorului de a judeca şi soluţiona cauzele deduse

2 Cristi Danilet, Principiile de la Bangalore privind conduita judiciara,2009

2

instanţei; nimeni din afară - nici guvernul, nici grupurile de presiune, niciun individ sau

chiar niciun alt judecător - nu ar trebui să se amestece, sau să încerce să se amestece, în

modul în care un judecător conduce o cauză şi ia o decizie.3

Independenţa justiţiei se referă atât la independenţa individuală cât şi la cea

instituţională necesară în procesul decizional. Independenţa justiţiei este aşadar atât o

stare de spirit cât şi un set de reguli instituţionale şi operaţionale. Cel dintâi aspect se

referă la independenţa judecătorului în fapt; cel de-al doilea aspect se referă la definirea

relaţiilor dintre puterea judecătorească şi alţii, mai cu seamă celelalte puteri din stat, cu

scopul de a asigura independenţa atât în realitate, cât şi în aparenţă. Relaţia dintre

aceste două aspecte ale independenţei justiţiei este aceea conform căreia un judecător

poate avea acea stare de spirit, însă dacă instanţa pe care o prezidează nu este

independentă de celelalte puteri din stat în privinţa aspectelor esenţiale pentru

funcţionarea sa,

judecătorul nu poate spune că este independent.4

Independenţa se distinge de imparţialitate

Conceptele de „independenţă” şi „imparţialitate” sunt foarte strâns legate, dar totodată

separate şi diferite. „Imparţialitatea” se referă la o stare de spirit sau o atitudine a

instanţei în legătură cu chestiunile şi părţile dintr-o anumită cauză. Cuvântul

„imparţial” presupune absenţa părtinirii, reală sau aparentă. Cuvântul „independenţă”

reflectă sau întruchipează valoarea constituţională tradiţională a independenţei. Ca

atare, ea înseamnă nu numai o stare de spirit sau o atitudine în exercitarea propriu-zisă

a atribuţiilor judecătoreşti, ci şi un statut sau o relaţie cu alţii, în special cu executivul,

concretizată pe condiţii sau garanţii obiective.

Imparţialitatea : Imparţialitatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei

judiciare. Ea priveşte nu doar hotărârea însăşi, ci şi întreg procesul prin care se ajunge

la aceasta.

Aplicaţie: Poate un judecător lipsit de independenţă să fie imparţial? Dar invers?! E

suficient ca judecătorul să fie imparţial în conştiinţa lui, sau trebuie să se şi vadă acest

3 R v Beauregard, Supreme Court of Canada4 Valente v The Queen, Supreme Court of Canada

3

lucru în comportamentul său judiciar şi chiar în cel din afara instanţei? apropiaţi ai

familiei sale? Are voie un judecător să comenteze o cauză? Este indicat să îşi motiveze

public soluţia? Poate un judecător să aibă relaţii cu presa?

Imparţialitatea este calitatea fundamentală certă a unui judecător şi reprezintă atributul

esenţial al justiţiei. Imparţialitatea trebuie să existe atât în realitate cât şi într-o

percepţie rezonabilă. Dacă din afară judecătorul este perceput ca fiind părtinitor,

această percepţie este de natură să lase impresia că s-a cauzat un prejudiciu şi o

nedreptate, distrugând astfel încrederea în sistemul de justiţie. Percepţia de

imparţialitate se măsoară prin standardul observatorului rezonabil. Percepţia conform

căreia un judecător nu este imparţial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu prin

perceperea unui conflict de interese, prin comportamentul judecătorului la tribună, sau

prin asocierile şi activităţile judecătorului în afara instanţei.

Cerinţele imparţialităţii

Curtea Europeană a explicat că există două aspecte ale cerinţei de imparţialitate. În

primul rând, instanţa trebuie să fie imparţială din punct de vedere subiectiv, adică niciun

membru al instanţei nu ar trebui să aibă prejudecăţi sau să fie părtinitor. Imparţialitatea

personală trebuie prezumată, cu excepţia cazului în care există dovezi ce indică

contrariul. În al doilea rând, instanţa trebuie să fie imparţială şi din punct de vedere

obiectiv, adică trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială

legitimă în această privinţă.5 Potrivit acestui text, trebuie stabilit dacă, indiferent de

conduita personală a judecătorului, există fapte verificabile ce pot da naştere la îndoieli

cu privire la imparţialitatea sa. În această privinţă, chiar şi aparenţele sunt importante.

Ceea ce este în joc, e încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie

să o inspire populaţiei, inclusive acuzatului. În mod corespunzător, orice judecător cu

privire la care există un motiv legitim privind lipsa de imparţialitate trebuie să se abţină

de la judecată.6

5 Gregory vs Marea Britanie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (1997)

6 Castillo Algar vs Spania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (1998)

4

Integritatea : Integritatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei

judiciare.

Conduita ireproşabilă cerută unui judecător priveşte doar activitatea din instanţă sau şi

pe cea din afara ei? În ce măsură e importantă părerea terţilor în

aprecierea conduitei magistratului? Conduita personală a unui judecător poate influenţa

încrederea în întreg sistemul de justiţie?

Integritatea este atributul corectitudinii şi justeţii. Componentele integrităţii sunt

onestitatea şi moralitatea judiciară. Judecătorul trebuie să se comporte întotdeauna, şi

nu numai în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în mod onorabil şi demn de funcţia sa; să

nu se facă vinovat de fraude, înşelăciune şi falsuri; să fie bun şi virtuos în comportament

şi în caracter. Nu există grade diferite de integritate. Integritatea este absolută. În

Justiţie, integritatea este mai mult decât o virtute; ea este o necesitate.

Justiţia ca putere în stat si exercitarea atributelor specifice functiei judiciare

Constituţia României, revizuită în anul 2003, prevede expres în articolul 1

alineatul 4 că: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi

echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul

democraţiei constituţionale’’.

Noţiunea „putere judecătorească” a fost înscrisă explicit în urma revizuirii din

anul 2003, în articolul 124 din legea fundamentală, anterior acestei date

Constituantul a prevăzut clar numai separaţia şi echilibrul puterilor în stat.

În forma actuală, sub denumirea „autoritate judecătorească’’ dată Titlului VI sunt

reglementate instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al

Magistraturii.

Statutul magistratului în societate, rolul şi locul acestuia în activitatea judiciară

sunt reglementate prin dispoziţiile constituţionale şi cele cuprinse în legile de

organizare judiciară, potrivit cărora magistraţii sunt independenţi şi sunt obligaţi ca,

prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi

libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un

tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare,

5

indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi

procurorilor.

Analiza noţiunilor de bună credinţă şi rea credinţă ca premise ale răspunderii

magistratului în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei judiciare.

Doctrina a dat interpretări diferite noţiunii de bună credinţă însă de fiecare dată,

în încercarea de a o defini, a păstrat delimitarea dintre conformitatea logică

(conformitate între gândire şi expresiile care o traduc) şi conformitatea ideală

( conformitate între faptul psihologic exprimat prin cuvinte şi scopul urmărit). Totuşi,

noţiunea de bună credinţă reprezintă un standard juridic la care magistratul se

raportează în aprecierea faptelor particulare astfel că definirea acestei noţiuni apare

ca fiind necesară în aprecierea activităţii judiciare desfăşurate. Pentru a legitima

încrederea dată de societate acţiunilor sale de realizare a justului echilibru în

respectarea şi interpretarea normelor juridice, magistratul trebuie să respecte

principiile sociale, morale şi juridice iar în exercitarea atribuţiilor trebuie să dea

dovadă de bună credinţă.7

Exercitarea funcţiei cu rea credinţă, gravă neglijenţă ori cu nerespectarea

normelor procedurale de către magistrat determină chiar răspunderea penală a

acestuia pentru activitatea judiciară, cu toate consecinţele care decurg din

declanşarea şi finalizarea procesului. Prin valorificarea practicii judiciare sunt

nuanţate aspectele teoretice ale faptelor comise de magistraţi în exercitarea

atribuţiilor de serviciu dar şi modalităţile concrete în care exercitarea acestor

atribuţii în activitatea judiciară angajează răspunderea penală a magistratului.

Reaua credinţă şi grava neglijenţă constituie forme ale vinovăţiei, care trebuie

dovedite pentru a angaja răspunderea penală a judecătorului şi procurorului. Proba

relei credinţe presupune dovedirea caracterului evident al distorsionării legii de

către magistrat, altfel spus, raţionamentul juridic al magistratului trebuie să fie în

contradicţie cu principiile de drept care guvernează instituţia respectivă şi pentru

care nu poate fi găsită o explicaţie scuzabilă. Sub aspect probator, elemente care să

7 Valerian Cioclei, Florentina Dragomir, Raspunderea penala a magistratului, Buc.2011

6

permită o analiză a modalităţii de interpretare şi aplicare a legii de către magistrat

se pot identifica doar în motivarea hotărârii/actului şi doar dacă există indicii că

argumentele juridice sunt străine cauzei. Dacă toate aceste elemente de vinovăţie

sunt dovedite atunci putem vorbi chiar de o angajare a răspunderii penale a

magistratului în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

In analiza elementelor de vinovatie intra in mod indubitabil, analiza celor

trei ,,i’’in exercitarea atributiilor de serviciu.

In intreaga sa activitate, dar si in afara activitatii sale specifice functiei de

judecator, acesta este practic urmarit de cei trei ,,i’’, poate uneori este izolat de

societate de cei trei ,,i’’.

Bibliografie:

Antonio Sandu , Etica si deontologie profesionala, Ed. Lumen

Cristi Danileţ, judecător Formator I.N.M, Principiile de la

Bangalore privind conduita judiciara, noiembrie 2009

Prof.dr.Valerian Cioclei,Florentina Dragomir,Raspunderea penala

a magistratului,UNIBUC, 2011

Raport Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni- Opinia Nr.1 (2001):

Norme privind independenţa justiţiei şi inamovibilitatea judecătorilor

Codul deontologic al magistratilor

7