www.revistatimpul.ro

Anul XV Nr. 192

Fondat la 15 martie 1876

Daniel Şandru

Religia şi şcoalaPagini coordonate de Sorin BocanceaOpinii semnate de Mark Bucuci, Georgeta Condur, Constantin Ilaş, Silviu Rogobete și Constantin Sturzu n

Alexander Hausvater:„Un teatru neglijat este consecința unei societăți neglijate” n

POLIS 4‑5

INTERVIU 12‑13

Filosofia la LIBREX Iaşi, 2015Pagini coordonate de George BondorOpinii semnate de Ştefan Afloroaei, Petru Bejan, Corneliu Bîlbă și Cristian Moisuc n

FILOSOFIE 8‑9

Daniel Cristea‑Enache

Om rău, om bun n

FĂRĂ AGENDĂ 17

EXCLUSIV 21

Charles Lewton‑Brain și revoluția artistică a metalurgiei n

ACTUALITATE 2

Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n martie 2015 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în reţeaua

Cărţile bune şi‑au dat întâlnire la Iaşi n

Mi‑a venit în minte „legea de fier a oligarhiei”, „Cine

spune organizaţie spune oli‑garhie”, formulată în 1911 de socio‑

logul elitist Robert Michels atunci când am citit replica acordată de domnul Nicolae Manolescu, via Mediafax, scriitorilor reu‑niţi în Grupul pentru Reforma Uniunii Scriitorilor din România. Mai exact, atunci când am citit următoarele: „eu, personal, nu stau de vorbă cu 1% din membrii Uniunii, am în sarcină 99%, deci în faţa lor răs‑pund (…). Cu 1%, iertaţi‑mă, dar asta nu‑i democraţie  (subl. m.). Am 99% de oa‑meni (sic!) care sunt pe partea cealaltă. Încă o dată, n‑am ce discuta cu 1%”. Cu pri‑vire la această declaraţie s‑au exprimat deja, după știinţa mea, scriitorul Bogdan Suceavă și jurnalistul cultural Ovidiu Șimonca, ambii în Observator cultural. În ce mă privește, mă raportez la poziţia domnului Nicolae Manolescu având în atenţie exclusiv calitatea administrativă a dom niei sale, aceea de președinte al unei uniuni de creaţie ce este declarată „persoană juridică română de utilitate publică” (Statutul USR). Din această per‑spectivă, mă interesează să pun în discu‑ţie o confuzie care alterează profund semnificaţia pe care domnul Manolescu o alocă democraţiei. În mod particular, această confuzie – care induce o interpre‑tare falacioasă nu doar a conceptului, ci și a expresiei sale instituţionale  – este cauzată de echivalarea democraţiei cu principiul majorităţii.

E vorba despre o temă care, în teoria democratică, a fost dezbătută, din perspec‑tivă filosofico‑politică și apoi politologică, pe parcursul ultimelor două secole, fiind în prezent tranșată foarte limpede: princi‑piul majorităţii este unul dintre instrumen‑tele democraţiei, are un caracter procedu‑ral, dar nu reprezintă nici pe departe esenţa democraţiei. Ca modalitate de organizare, fie la nivel macro, fie la nivel micro, demo‑craţia poate lua diverse forme. În mare, în teoria democratică de astăzi se vorbește, pe urmele lui Arend Lijphart, spre exemplu, despre existenţa democraţiilor majorita‑riste (în care, totuși, principiul majorităţii rămâne o procedură printre altele) și des‑pre cea a democraţiilor consociaţionale (fondate pe practica procedurală a consen‑sului). În alţi termeni, principiul majorită‑ţii reprezintă o condiţie necesară, nu însă și suficientă pen tru existenţa unei demo‑craţii. Iar aceasta întrucât gânditorii, teo‑reticienii și practicienii au constatat, cel puţin de la Alexis de Tocqueville încoace, că există o limită foarte sensibilă (și, prin urmare, foarte ușor de tre cut) între apli‑carea eronată a principiului majorităţii și instaurarea unei tiranii a majorităţii. Ca atare, cred că, atunci când confundă esenţa democraţiei cu principiul majorităţii, dom‑nul Nicolae Manolescu depășește limita invocată mai sus și dă expresie discursivă unei forme de organizare specifice unei oli‑garhii ce se bazează pe tirania majorităţii. Când această realitate se adaugă modifi‑cării de acum doi ani (pe 12 martie 2013) a Statutului USR, astfel încât să fie eliminat din acest document cu rol „constituţional”,

dacă vreţi, articolul ce prevedea limitarea la două a mandatelor prezidenţiale, putem spune că, într‑adevăr, „asta nu‑i democraţie”.

Aplicarea principiului majorităţii, mai cu seamă în chestiuni ce presupun contro‑verse, trebuie să respecte și reperele axio‑logice proprii unei culturi democratice. Și asta pentru că, după cum sugerează Giovanni Sartori, unul dintre cei mai im‑portanţi teoreticieni contemporani ai de‑mocraţiei, „domnia majorităţii nu este un instrument mai bun ca altele dacă permi‑tem ca aceasta să devină o simplă domina‑ţie a forţei cantitative” (Teoria democraţiei reinterpretată, p. 143). Practica instituţio‑nală a democraţiei a demonstrat, cu asu‑pra de măsură în epoca noastră, că majo‑rităţile pot să greșească și că deciziile susţinute de acestea nu sunt de nediscu‑tat numai întrucât se bazează pe „domnia cantităţii”. Cu atât mai mult, confuzia dom‑nului Manolescu îl îndepărtează și mai tare de autentica semnificaţie a democraţiei. Pe fond, sensul democraţiei rămâne direct legat, astăzi, ca și în trecut, de conștiinţa libertăţii, așa cum poate fi aceasta identifi‑cată, în cazul de faţă, la nivelul acelui sin‑gur procent faţă de care președintele USR și‑a manifestat dispreţul. Este ceea ce ex‑primă un principiu emis la 1859 de către filosoful politic John Stuart Mill: „Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură ex‑cepţie, ar fi de aceeași părere și doar o sin‑gură persoană ar fi de părerea opusă, ome‑nirea n‑ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi aceasta din urmă să reducă la tăcere în‑treaga omenire” (Despre libertate, p. 25).

Democraţia şi confuzia domnului Nicolae Manolescu

www.revistatimpul.ro martie 2015

Cont în lei deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO82RZBR0000060017247360SWIFT: RZBRROBU

Cont în euro deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO76RZBR0000060017247371SWIFT: RZBRROBU

Cont în USD deschis de Asociaţia Revistei Timpul la Banca Raiffeisen, sucursala Iași.IBAN: RO92RZBR0000060017247374SWIFT: RZBRROBU

Director: Daniel Şandru

Redactor‑şef:Gabriel Cheşcu

Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Corespondenţi externi:J.W. Boss (Amsterdam),Paula Braga Šimenc (Ljubljana),Bogdan Călinescu (Paris),Eva Defeses (Lisabona),Aliona Grati (Chişinău),Ana‑Maria Pascal (Londra),Aurelian Crăiuţu (Bloomington),William Totok (Berlin)

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, George Bondor, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Irina Achim, Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Daniel Cristea‑Enache, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Mircea Gheorghe, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, George T. Șipoş, Dana Țabrea, Bogdan Ulmu

Redacţia:Petre‑Emil Juverdeanu (corector),Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Dragoş Păvăloi (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Corina Gologoț (PR)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597

ISSN 1584 – 0565

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 | ACTUALITATE

Pagini realizate de Andrei Giurgia

Ediţia de anul acesta a adus câteva premiere pentru târgul de carte de la Iași, pe

lângă cele peste 300 de eveni‑mente culturale: lansări de carte, întâlniri cu autorii, momente ar‑tistice sau recitaluri de poezie pe acordurile muzicii folk. „Avem cel mai mare număr de participanţi din toate ediţiile de până acum. Anul acesta am avut 171. Unele ediţii ale târgului Gaudeamus de la București au avut sub 200 de participanţi. De anul acesta am introdus în programul târgului Conferinţele Librex. Întâlnirile au fost centrate pe niște teme de interes deosebit și au fost susţi‑nute de niște persoane reprezen‑tative pentru domeniile din care sunt aceste teme”, a subliniat Petru Radu, organizatorul Librex și manager Sedcom Libris.

Istoria LibrexIstoria acestui târg de carte

s‑a scris frumos și constructiv în fiecare an. De la un salon de lite‑ratură, a ajuns unul dintre cele mai apreciate și așteptate eveni‑mente culturale anuale. „La pri‑ma ediţie au fost în jur de 15 edi‑turi, într‑un spaţiu închis, cu cărţile prezentate în vitrine. La vremea respectivă nu se numea târg de carte, ci salon de carte. Ulterior, raportându‑ne la ce se făcea în alte părţi, am mers pe alte formule. Prima variantă mai complexă a fost cea de la Teatrul Luceafărul. A urmat o perioadă când târgul de carte s‑a desfășurat în Sala Pașilor Pierduţi a Universităţii „Al.I. Cuza”. După câteva ediţii, ne‑am mutat la Palatul Culturii, unde spaţiul era mult mai gene‑ros. De doi ani de zile, acest târg de carte se desfășoară la Palas Mall, iar publicul este mai nu‑meros de la o ediţie la alta”, ne‑a declarat domnul Petru Radu.

Dolhasca şi Emil Brumaru

Un alt eveniment din agenda de anul acesta a fost și proiecţia filmului documentar Zidul lui J.O., realizat de Matei Bejenaru. Personajul central al producţiei este poetul Emil Brumaru. Timp de zece zile, acesta a fost urmă‑rit în ritmul vieţii cotidiene, iar momentele emoţionante nu lip‑sesc. După 39 de ani, poetul s‑a întors la Dolhasca și a vizitat casa în care a locuit și scris o parte însemnată a operei sale. Filmă‑rile au avut loc în vara anului 2014. Zidul lui J.O. este un proiect al Muzeului Literaturii Române Iași și al Centrului de Fotografie Contemporană.

Premiul „Otilia Cazimir” pentru Adenium

Grupul Editorial Adenium, care susţine revista Timpul, s‑a prezentat la ediţia de anul acesta a târgului cu o serie de eveni‑mente având ca ţintă toate cate‑goriile de vârstă. Acestea au fost structurate în patru zile tematice.

Educaţia a ocupat un loc im‑portant prin lansările cărţilor sem‑nate de Cezar Zaharia și Daniela Zaharia (Literatura modernistă. Abordări sintetice pentru per‑formanţă școlară) și Genoveva Farcaș, Marcela Gorgan, Daniela Palaga și Elena Tudose (Matema‑tica pe înţelesul școlarilor. Me‑tode de rezolvare a exerciţiilor și problemelor de matematică  – aplicaţii pentru elevii claselor a III‑a și a IV‑a). La finalul întâl‑nirii, autorii au participat la o masă rotundă, în cadrul căreia a fost pusă în discuţie utilitatea

materialelor auxiliare în proce‑sul de învăţare.

Ziua Colloquium a inclus lan‑sarea celui mai recent volum din această colecţie, Utopia. Imagina‑rul social între proiecţie și realitate, semnat de Teodora Prelipcean. Ziua s‑a încheiat cu lansarea vo‑lumului Pe contrasens cu favorita președintelui. Cronica unei cam‑panii, semnat de Liviu Brătescu.

Ziua destinată copiilor le‑a oferit ocazia tinerilor cititori să participe la un spectacol reali‑zat după volumul Anotimpurile (autor Aurora Georgescu) și să ia cunoștinţă de noile titluri din colecţia „O inimă de Broscuţă” semnate de Gheorghe Vîrtosu. În aceeași zi au fost lansate două volume noi de benzi desenate apărute în colecţia BD Junior: Po‑vești (adaptare după Ion Creangă) și Castelul din Carpaţi (adaptare după romanul cu același nume al lui Jules Verne). În ultima zi de Librex, Adenium a organi‑zat o întâlnire cu protosinghelul Teodosie Paraschiv, au torul celei mai recente apariţii din colecţia

„Christia”: Codul Bibliei. Semnă‑tura lui Dumnezeu.

Anul acesta, juriul de la Librex a decis ca premiul „Otilia Cazimir” pentru literatura pen‑tru copii și tineret să fie acor‑dat Editurii Adenium. „Consider că această distincţie reprezintă în primul rând un semn al po‑tenţialului excepţional pe care îl înregistrează literatura română de profil, dar care nu este ex‑ploatat destul. Ne bucurăm că noi, Adenium, am reușit să atin‑gem note neatinse încă în ceea ce privește originalitatea opere‑lor noastre (mă refer la Colecţia BD  Junior, de transpunere în benzi desenate a clasicilor ro‑mâni și universali, precum și la inedita colecţie de povești pen‑tru toate vârstele O inimă de Broscuţă, semnată de Gheorghe Vîrtosu, care se va reflecta atât în filmul animat, cât și pe scenele teatrelor din ţară și din afara ei). Ne bucurăm și pentru că am obţi‑nut acest premiu promovând au‑tori români”, a declarat Adriana Nazarciuc, directorul editurii.

Cărţile bune și‑au dat întâlnire la Iași

Librex, Târgul de Carte, Artă şi Muzică cel mai longeviv din România, şi‑a consumat cea de‑a XXIII‑a ediţie în perioada 11‑15 martie 2015, în cadrul complexului Palas Mall din Iaşi. De‑a lungul anilor, organizatorii şi‑au propus să vină cu oferte cât mai bogate de carte şi evenimente. Numărul mare de vizitatori ai fiecărei ediţii face ca Librex să fie un punct de reper pentru producătorii şi consumatorii de carte din România.

Adrian Cioroianu: „Istoria nu trebuie să judece”

Dintre invitaţii speciali care au susţinut conferinţe, îi amin‑tim pe scriitorul Eugen Uricaru (Scrisul și cititul), medicul și scriitorul Nicolae Bacalbașa (Marea trăncăneală, nevoia de lite‑ratură), medicul Cătălin Pricop (Cartea medicală – o necesitate în epoca Google?) și istoricul Adrian Cioroianu, decanul Facultăţii de Istorie de la Universitatea din București, care le‑a vorbit celor prezenţi la târg despre istoria ca joc al minţii. „Istoria este o disciplină de care se bucură foarte mulţi dintre români. Eu nu cred că istoria este o știinţă și nu sunt foarte original spunând acest lucru. Unul dintre marii noștri isto rici, din păcate foarte puţin citit astăzi, A.D. Xenopol, spunea că istoria nu este pre‑cum fizica, matematica sau chimia. Istoria este savantă. Isto‑ricul trebuie să aplice mijloace știinţifice în cercetare. Istoria nu trebuie să judece. Ceea ce facem noi este o poveste savantă, o disciplină”, a susţinut acesta.

nr. 192 www.revistatimpul.ro

ACTUALITATE | 3

Evenimentul de lansare a platfor‑mei online de la Librarium Palas a coincis cu împlinirea celor 139 de

ani de la fondarea revistei Timpul. Invi‑taţii evenimentului, Daniel Șandru (di‑rectorul revistei), George Bondor (editor coordonator al paginilor de filosofie) și Sorin Bocancea (editor coordonator al pa‑ginilor de dezbatere „Polis”), au pus în dis‑cuţie importanţa unui suport web pentru fenomenul cultural reprezentat de revista Timpul.

„Pentru noi este un moment fast, pentru că dincolo de focalizarea noastră pe ediţia print, acum avem ocazia să ve‑nim în faţa cititorilor cu o platformă web. Timpul nu mai este o simplă revistă, ci a devenit un veritabil fenomen cultural. Mereu vom fi deschiși spre opiniile ve‑nite din partea cititorilor noștri, din par‑tea publicului în general și am convinge‑rea că, dacă prin această platformă web ne putem îndrepta și spre publicul mai tânăr, este cu atât mai bine”, a declarat Daniel Șandru.

Platformă de bloguri şi articole în exclusivitate

Platforma web a revistei Timpul va conţine rubrici de actualitate culturală, evenimente, recomandări de carte, film și teatru.

„Am asistat la reparaţia capitală a acestei reviste și zic eu că a ieșit foarte bine. Revista a căpătat o formă care ne permite să spunem că este o publicaţie a

timpului nostru. Odată cu revenirea plat‑formei online, am primit cu mare bucurie faptul că trebuie să întreţin și un blog.

Când apare un element nou de interacti‑vitate este foarte bine”, a subliniat edito‑rul coordonator Sorin Bocancea.

Printre primele articole ale platfor‑mei ce a fost lansată pe 16 martie se nu‑mără și o relatare de la ediţia cu numă‑rul 65 a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, semnată de criticul Irina Margareta Nistor.

De asemenea, Timpul va susţine și o platformă de bloguri pe care vor semna articole colaboratorii și realizatorii pagi‑nilor publicaţiei. Totodată, va fi pusă la dispoziţia cititorilor arhiva ediţiilor pre‑cedente ale publicaţiei.

„În toate dosarele tematice pe care le‑am propus până acum la rubrica de fi‑losofie, mă ocup de «condiţia metafizi‑că» a revistei. Timpul se remarcă printr‑o schimbare de direcţie către o revistă po‑zitivă, afirmativă. Pune pe primul plan înţelegerea, interpretarea fenomenelor im‑portante din viaţa culturală. Asta nu în‑seamnă că dimensiunea critică lipsește. Critica vine pe un fond pozitiv, iar asta mi se pare una dintre experienţele funda‑mentale pe care revista o face de un an de zile. Este o revistă tot mai cunoscută în ţară. În lumea filosofilor, pe unde mă mișc eu, mulţi mi‑au spus că au reînceput să citească revista. Sunt convins că și plat‑forma web va aduce un plus de cititori și de calitate”, a susţinut editorul coordona‑tor George Bondor.

La realizarea platformei online a re‑vistei de cultură contemporană Timpul și‑au adus contribuţia și tinerii din Asoci‑aţia Studenţilor Jurnaliști din Iași, care vor participa la Școala de Presă TIMPUL, un proiect pe care revista și l‑a propus spre desfășurare începând cu acest an.

E Timpul pentru online!

După o muncă de aproape un an de zile, revista de cultură contemporană Timpul vine către cititorii săi şi cu platforma online. Cei care vor accesa www.revistatimpul.ro vor constata că site‑ul păstrează în linii mari structura de bază a revistei, dar vine şi cu o serie de rubrici noi, cum ar fi „Agenda culturală”

sau „Cartea săptămânii”.

Pe parcursul celor trei zile de fes‑tival vor avea loc diverse activi‑tăţi menite să‑i familiarizeze pe

cei prezenţi cu toate stilurile de benzi desenate, comics, manga și banda de‑senată europeană. La ediţia de anul acesta vor participa doi autori fran‑cezi și opt autori români, printre care și ilustratorul Șerban Andreescu, cel care realizează desenele pentru co‑lecţia BD Junior a Editurii Adenium. „Am fost prezent și la celelalte două ediţii. Festivalul este foarte bine pro‑movat, cel puţin în Sibiu. El se desfă‑șoară chiar în centrul istoric și toată lumea are acces foarte ușor ca să vină la evenimente. Anul acesta voi merge acolo cu cele două apariţii noi de la Adenium (Povești, adaptare după Ion Creangă și Castelul din Carpaţi, adap‑tare după Jules Verne). Este foarte im‑portant că acest festival are loc și că

are o mare amploare pentru banda de‑senată. Sunt foarte puţine evenimen‑te de acest gen în România. Sibiul ar fi pe locul întâi”, a subliniat Șerban Andreescu pentru revista de cultură contemporană Timpul.

Sibiul este promovat prin grafică şi bandă desenată

Vizitatorii vor avea ocazia să cele‑breze trei aniversări importante: 90 de ani de bandă desenată românească, 50 de ani de existenţă a Editurii L’Éco‑le des Loisirs și 25 de ani de bandă desenată a Centrului Belgian din Bruxelles.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 11 și 18 ani vor putea participa la un concurs.

Ei trebuie să realizeze o planșă A3 de bandă desenată cu tema „Comorile pierdute din Sibiu”. Concursul își pro‑pune promovarea limbii franceze ca limbă de comunicare, valorizarea di‑versităţii lingvistice și culturale, scoa‑terea în evidenţă a tinerelor talente interesate de lumea benzilor desena‑te și a specificităţii orașului Sibiu prin grafică și bandă desenată. Planșele pot fi predate până la data de 30 mar‑tie  2015 la sediul Asociaţiei de Prie‑tenie „Ille et Vilaine – Sibiu”, cu men‑ţiunea „Concurs de Benzi Desenate, Sibiu”.

În anul 2014, Festivalul Internaţio‑nal de Benzi Desenate de la Sibiu a atras peste 1 000 de participanţi, im‑punându‑se ca unul dintre evenimen‑tele de marcă ale artelor grafice din România. Intrarea este liberă pe toată durata festivalului.

În perioada 3‑5 aprilie 2015 se va desfăşura la Sibiu cea de‑a III‑a ediţie a Festivalului Internaţional de Benzi Desenate. Evenimentul este organizat de Asociaţia de Prietenie „Ille et Vilaine – Sibiu” şi de Asociaţia „Solidarité 35 Roumanie”.

Evenimentul, care va avea loc în sala CIT a Primăriei Municipiului Sibiu, propune o serie de activităţi pentru cei interesaţi de fenomenul benzilor desenate: lansări de carte, expoziţii, întâlniri cu autorii, conferinţe şi ateliere de benzi desenate.

Sibiu, capitala internaţională a benzilor desenate

www.revistatimpul.ro martie 2015

4 | POLIS

Pagini coordonate de Sorin Bocancea

Constantin Sturzu Decizia Curţii Constituţionale prin care ora de religie a devenit facultativă în şcolile din România a generat o dispută aprinsă între cei ce susţin prezenţa acestei ore în programa şcolară şi cei ce

consideră că indicat ar fi să existe o oră de istoria religiilor sau de etică. Ambele părţi au trecut repede de la argumente la acuzaţii şi etichetări. Faptul că termenul‑limită în care părinţii şi elevii puteau opta pentru ora de religie a trecut nu înseamnă că prezenţa orei de religie în şcoli este un subiect închis. Întrucât decizia CCR a venit în timpul anului şcolar, şcolile nu au putut crea un real spaţiu al opţiunii (nu au putut pune la dispoziţia elevilor alternativa la ora de religie), astfel încât discuţia se va reaprinde la începutul viitorului an şcolar. Până atunci se poate discuta cu calm despre rostul orei de religie în şcoli.

Democraţia modernă suferă de o insuficientă laicizare, fiind de fapt o teologie politică prost

mascată. Nietzsche se exprimă sec: „venirea împărăţiei lui Dumnezeu a fost proiectată în viitor, pe pământ, în plan uman, însă credinţa în vechiul ideal a fost menţinută”. Prin urmare, statul modern preia de la creștinism sarcina ameliorării omului și a vieţii, răsturnând‑o în plan secular. De aceea, voi remarca aici doar analogia de fond dintre preot și politician: preoţii văzuţi ca politicieni ai mântuirii, iar politi‑cienii, ca preoţi ai interesului public, analogia bazându‑se pe funcţia mij‑locitoare, reprezentativă a preotului, respectiv a politicianului. Dar demo‑craţia și statul de drept funcţionează relativ optim la acele naţiuni care au avut parte de o reformă religioasă prin care s‑au eliminat mijlocitorii ce detur‑nau calea către Dumnezeu, simultan, fiecare individ devenind propriul său preot, ieșind din minorat și de sub tu‑telă. Prin aceasta s‑a accentuat respon‑sabilitatea individuală faţă de propria existenţă și faţă de cei pe care‑i repre‑zintă, eventual și într‑un parlament.

Ţine cumva de specificul local faptul că un loc de parlamentar este cumpărat la fel cum se cumpără o pa‑rohie. De aceea, mă întreb dacă preo‑tul și politicianul sunt modele demne de a fi trimise în școală, mai ales că

românii știu că acești reprezentanţi nu sunt – nici unii, nici ceilalţi – întru‑pările faptice („fă ce spune popa!”) ale valorilor pe care le clamează sau pe care le promit. Să fie oare această schi‑zofrenie între fapte și valori doar o moștenire fanariotă sau care ţine de regimul comunist sau provine din schi‑zofrenia originară a creștinismului, care neglijează viaţa de aici în favoa‑rea vieţii de dincolo de viaţă a sufletu‑lui nemuritor? Oare de ce modificarea legilor electorale sau a Constituţiei nu beneficiază de o dezbatere având aceeași fervoare, intensitate și interes precum cea declanșată de decizia CCR ce implica potenţiala eliminare, prin eventuala neînscriere a elevilor, a orei de religie din școală?

Biserica Ortodoxă Română, aso‑ciaţiile de părinţi, miniștrii, preoţii, inspectorii, directorii de școli, dirigin‑ţii, blogerii, forumiștii pro, postacii de serviciu și alţii au reacţionat de parcă prin această potenţială eliminare s‑ar fi anulat prin rapt dreptul la mântuire al copiilor, și nu numai al lor! Ce să înţelegem din această disproporţie: că s‑a făcut un referendum prin care s‑a votat în proporţie de 90% în favoa‑rea mântuirii și că, pentru acest popor, viaţa de dincolo de viaţă este mai im‑portantă decât viaţa de acum, într‑un stat nefuncţional legislativ și genera‑tor de corupţie? Să fie atât de mare

frica de moarte a acestui popor și să nu poată fi tratată decât cu speranţa și promisiunea învierii ca terapie ce trebuie inoculată și repetată sistema‑tic fiecăruia din fragedă copilărie, timp de 13 ani școlari, câte o oră, săptămână de săptămână? De aici rezultă o altă disproporţie: ce fel de edificiu valoric și de afecte înalţă școala românească în progeniturile noastre atât timp cât credinţa creștină și valorile subiacente sunt supradimensionate astfel? Ce fel de om rezultă de aici și pentru ce fel de viitor este modelat și pregătit astfel? Mai poate fi justificat, altfel decât prin credinţă, conceptul de creaţie în epoca LHC, a acceleratoarelor de particule? Am avea oare nevoie de un tratament neoiluminist? N‑am învăţat nimic din cazul lui Blaise Pascal, care, deși sesiza cu acuitate falsul, nu și‑a putut reprima nevoia excedentară de mângâiere?

Poate că bunul Dumnezeu va da acestui popor mintea cea de pe urmă și‑l va lăsa să afle că „de pe la Copernic încoace, omul se rostogolește din cen‑tru către X”, că poate El însuși a plecat spre o altă galaxie să‑și caute pe acolo celelalte progenituri care probabil se mai simt încă centrul Universului sau, de ce nu, că poate chiar a murit! Și nu mă refer aici la cel de pe cruce.

Chiar nu vrea acest popor să afle ceea ce alţii știu de mult, și anume că sensul vieţii este chiar viaţa?

Constantin Ilaş

Educaţia religioasă: o problemă de echilibru

De ce ar trebui ca adversarii Bisericii să susţină ora de religie

De unde atâta înverșunare faţă de ora de religie? Este întrebarea care mă frământă încă de la declanșarea acelei campanii

(pro sau contra), cu termen‑limită 6 martie. Poate cineva să nege dimensiunea religioasă a existenţei umane sau faptul că în România creștinismul exer‑cită – prin istorie, cultură, cutume etc. – o influenţă de facto chiar și asupra celor ce se declară atei? Școala trebuie să pregătească un copil nu doar pentru o viitoare carieră profesională, ci și pentru a trăi într‑o societate în care, nolens volens, va in‑teracţiona cu diverse forme ale vieţii religioase.

Ceea ce s‑a întâmplat în Franţa cu jurnaliștii de la Charlie Hebdo a pus toată lumea pe gânduri. S‑a văzut ce tragedie poate atrage după sine com‑binaţia fatală între incultura religioasă (eu aici aș încadra această lipsă de respect faţă de simboluri și credinţe religioase) și fanatismul religios (cul‑tivat în comunităţi ermetice). Școala poate veni cu soluţii care să preîntâmpine deopotrivă blasfe‑mia și terorismul. Este locul unde pot fi aduse, în termenii toleranţei și dialogului, la un numitor comun acele informaţii din sfera religioasă care, altminteri, pot fi cu ușurinţă manipulate în slujba unor ideologii criminale.

Nu cred că, la modul serios, se mai poate pune problema oportunităţii existenţei orei de religie în școală. Mai ales că ea nu este una obli‑gatorie. Însă, în ceea ce privește modul de înscrie‑re, programa acestei discipline sau profilul celor care o predau, da, aici mai sunt câteva aspecte de clarificat. Și chiar cred că este nevoie de o discu‑ţie foarte amplă, inclusiv din perspectivă interdis‑ciplinară. Am încredere că specialiștii, mai ales cei în educaţia religioasă, vor găsi cele mai adec‑vate soluţii.

În limita spaţiului editorial care‑mi este alocat, nu mai pot decât să sugerez abordarea mai în pro‑funzime a următoarelor două temeri ce însoţesc, aș zice obsesiv, acest subiect și care sună cam așa: 1. elevii sunt îndoctrinaţi (o exprimare foarte „tare”, mai degrabă de sorginte comunistă, mai ales că ora de religie nu ţine loc de cateheză; în plus, e utopic să crezi că un copil căruia nu i se oferă educaţie religioasă ar putea fi ţinut până la 18 ani într‑un mediu aseptic din punct de vedere ideolo‑gic/doctrinar/confesional etc.); 2. Biserica își exer‑cită și consolidează prin ora de religie influenţa pe care o are în societate (pe de o parte, numărul preoţilor care predau religie este nesemnificativ și constant în scădere; pe de altă parte, tocmai prin ora de religie Biserica își „diluează” autorita‑tea asupra copiilor, lecţia profesorului de religie devenind o alternativă la cateheza preotului).

În loc de concluzie: adversarii Bisericii ar trebui să fie printre cei mai fervenţi susţinători ai ideii ca elevii să acumuleze mai degrabă în școală, nu în lăcașele de cult cunoștinţe elementare de na‑tură religioasă. Școlii îi revine astfel rolul de me‑diator între interesul public – care nu poate fi decât subscris „păcii sociale”  – și misiunea unui cult religios, oricare ar fi el.

Religia şi şcoala

nr. 192 www.revistatimpul.ro

POLIS | 5

Mark Bucuci

Silviu Rogobete

Faţă de decizia Curţii Constituţio‑nale prin care a fost anulată obli‑gativitatea predării religiei în școli,

voi porni de la o aserţiune simplă: di‑mensiunea religioasă, ca și cea politică, este parte constitutivă fundamentală atât a identităţii umane, cât și a vieţii sociale. Acesta este un dat. Indiferent de disputele pe această temă, realita‑tea rămâne aceeași. Începutul mileniu‑lui trei ne‑a demonstrat‑o din plin și îi invit la dialog într‑un alt for pe cei care consideră că pot demonstra contrariul. O instrucţie educaţională sistematică în acest domeniu complex este sau nu binevenită? Dacă nu, de ce nu? Dacă da, de ce da, dar mai ales cum?

Nevoia de transcendent este și mai adânc înrădăcinată în structurile funda‑mentale identitare decât nevoia de ma‑tematică, fizică sau literatură și mai importantă decât geografia, istoria sau limbile străine. Dacă acestea benefi‑ciază de atenţia sistemului educaţio‑nal, cum s‑ar putea evita fără riscuri instrucţia spirituală în sensul ei cel mai profund? În decembrie 1989 am ieșit dintr‑un experiment de ateizare forţată și de eliminare controlată a religiosu‑lui din sistemul educaţional/viaţă so‑cială și consecinţele sunt încă evidente. „Omul nou”, idealul comunismului mi‑litant ateist, a fost, de fapt, un criminal dovedit.

Apar întrebări cu adevărat dificile: ce formă ar trebui să ia educaţia reli‑gioasă? Cine ar trebui să o facă și cum? Ce alternative ar trebui să existe la acest gen de educaţie pentru cei pentru care nevoia de transcendent/spiritualitate îmbracă alte forme decât cele religioase? Părerile sunt împărţite, protagoniștii di‑verselor perspective având adesea în egală măsură dreptate.

S‑au conturat deja câteva practici în acest sens. Învăţământul confesional este modelul practicat acum în România, cu următoarele avantaje: posibilitatea de a aprofunda instrucţia pe care cultele religioase și membrii acestora ar tre‑bui să o facă prin intermediul parohii‑lor și familiilor; în școală, copiii ar pu‑tea beneficia de lărgirea orizontului lor religios, prin punerea propriei credinţe în contextul mai larg al realităţilor reli‑gioase. De aceea, extrem de important este modul în care se realizează această educaţie, cine și cum o face. Dacă in‑strucţia se face în sensul îndoctrinării unilaterale, monoconfesionale, cu tente naţionaliste sau cu accent pe superiori‑tatea sau chiar „unicitatea” propriei denominaţiuni, riscurile distructive pe termen lung sunt imense. Ele se pot transforma în prejudecăţi antisociale, pot hrăni posibile conflicte, absenţa în‑crederii în cel diferit putând genera frac‑turi sociale și îngreunarea proceselor

coezive. La fel se întâmplă dacă faptul religios este prezentat ca unul disci‑plinator, înspăimântător, dirijat împo‑triva dezvoltării libere și armonioase a psihicului copiilor expuși unor astfel de practici/idei. Toate acestea depind de dascălii implicaţi în acest proces, pre‑cum și de cei care‑i formează. Se adaugă aici complicaţiile pentru cei care apar‑ţin unor minorităţi religioase, de la ab‑senţa instructorilor la nepotriviri de orar etc. Cei care nu aparţin nici unui cult religios pot opta pentru instrucţie etică și civică, ce ar avea un rol similar în promovarea valorilor fundamentale pe care ar trebui să se realizeze coabi‑tarea socială.

O alternativă la acest sistem ar pu‑tea fi educaţia religioasă generală, ne‑confesională, ce ar evita dezavantajele menţionate mai sus. Avantajele ar fi coabitarea socială mai puternică și ba‑gajul cultural îmbogăţit. Toate religiile ar putea fi studiate în complementari‑tate. Dezavantaje: riscul de a diminua până la contopire diferenţele dintre prin‑cipalele învăţături religioase și, mai grav, de a le duce pe toate în derizoriu. Într‑o anumită măsură, sistemul britanic ex‑perimentează aceste limitări.

Aș concluziona astfel: în orice sis‑tem, responsabilitatea ultimă rămâne în teritoriul educatorilor, care trebuie să fie conștienţi de responsabilitatea enormă pe care o au.

Posibila alternativă: educaţia religioasă generală

Există părinţi cu adevărat religioși și părinţi hotărâţi că nu vor ora de religie în școli, opţiunea ambelor

tabere fiind naturală și de necomentat. Sunt însă și părinţi indiferenţi și, din păcate, neinformaţi asupra modului în care ar putea și ar trebui să intervină în formarea propriilor copii. E cazul celor ce știu doar să ia alocaţia și să semneze orice le cer învăţătoarea, preotul paroh sau primarul.

Nu acestor părinţi mă adresez aici, ci vouă, celorlalţi (destul de mulţi), care apreciaţi anumite valori și aţi vrea ca micuţul vostru să le asimileze, dar aţi identificat și lucruri cu care nu sunteţi de acord și v‑aţi exprimat în acest sens. Voi sunteţi părinţii pentru care decizia cu privire la ora de religie este cea mai grea. Dacă sunteţi credincioși, sunteţi într‑un mod discret, nu vă afișaţi con‑vingerile prin cruci largi făcute în văzul lumii, prin afișarea postului pe care îl ţineţi, prin pupat moaște sau umplerea bordului mașinii cu iconiţe reprezen‑tându‑l pe Sf. Kitsch. Poate v‑au des‑cumpănit reacţiile copilului după ora de religie, văzându‑l speriat că niște diavoli cu limbi roșii i‑ar putea face rău surioarei bolnave fiindcă el n‑a spus rugăciunea; poate l‑aţi văzut uimiţi fă‑cându‑și cruce la toate bisericile, ca bunica din satul neelectrificat; poate aţi fost nevoiţi să‑i explicaţi că un om mort nu poate învia ca Lazăr, oricât

s‑ar ruga apropiaţii. Invers, poate v‑a descumpănit faptul că n‑aţi văzut nici un efect din cele sperate. Vedeţi că are note de 10 la religie, că recită papagali‑cește rugăciuni, dar vi se pare că orele astea mai degrabă i‑au subminat orice formă de credinţă, iar reperele sale mo‑rale par luate din tabloide. Atunci vă întrebaţi: nu era mai de folos dacă orele în care a făcut religia erau alocate spor‑tului sau citirii unor cărţi care vouă v‑au încântat copilăria?

Totuși, anul ăsta v‑aţi înscris copi‑lul la religie din diferite motive, de la teama de ostracizare a lui până la cal‑culul imoral că un 10 e bun pentru media generală. Oricum, v‑aţi spus că n‑are ce rău să‑i facă. Dar cele mai mari „pagube” în educaţie se produc în lipsa consec‑venţei. Când, prin cuvinte sau gesturi, contraziceţi ceea ce învaţă copilul la religie, îl supuneţi riscului de a deveni duplicitar sau îl derutaţi. Iar dacă îl încu‑rajaţi să creadă tot ce scrie în manualele de religie, îl faceţi ca, în situaţii‑limită, fie să se învinovăţească, fie să se roage, în loc să acţioneze. Cum aceste atitudini nu îl vor scoate din situaţie, sunt posi‑bile dezamăgirea sau autoperceperea ca nevrednic. Religia își pune amprenta mult mai serios asupra vieţii copilului decât o formulă de chimie.

Dacă decideţi să‑l înscrieţi la reli‑gie, faceţi‑o din motive „corecte”, care ţin de dorinţa ca acesta să înveţe ceva

util, care nu poate fi învăţat în familie. De ce l‑aţi trimite să înveţe în 13 ani ceea ce voi aţi învăţat în câteva discuţii cu părinţii sau bunicii și apoi din socie‑tate, în mod natural? Dacă e vorba de alte motive (sociale sau administrative), iar copilul știe asta, gândiţi‑vă că așa transmiteţi un mesaj educaţional mai puternic decât cuvintele.

Dacă doar aţi vrea să se schimbe modul de predare, cred că refuzaţi rea‑litatea. Speraţi ca Biserica să schimbe dogma și textele sacre? Ghinion! Pen‑tru un credincios veritabil, o religie nu poate fi un meniu à la carte. Scriptura e considerată – ce surpriză! – sfântă. Ea nu poate fi parţial respinsă, parţial sfântă sau pe bucăţi adevărată, tot așa cum o femeie nu poate fi un pic însăr‑cinată. De credeţi, trebuie să credeţi tot, și lucruri neverosimile pentru un om educat din secolul XXI (învierea mor‑ţilor, vindecarea leproșilor fără trata‑ment, minunile moaștelor, procrearea fără sex etc.).

Dacă nu credeţi în adevărurile reli‑giei voastre, ar fi mai bine să recunoaș‑teţi că, trimiţând copiii să înveţe un cult în care credeţi cu amendamente, îi atra‑geţi în ipocrizia în care vă complăceţi. Alegeţi conform credinţei voastre reale, oricare ar fi ea, respectând măcar un lucru din Biblie: aveţi încredere că ade‑vărul vă va face liberi! Și îi va face liberi și pe copiii voștri.

Eternitatea nu s‑a născut la stat

Miza dezbaterii generate de decizia CCR nu este caracterul benefic sau nociv al edu‑caţiei religioase în școlile din România,

ci operaţionalizarea modernităţii politice în cadrul statului român și posibilitatea individului de a alege în acele zone ale vieţii sale în care statul s‑ar cuveni să nu acţioneze ca un sacerdot atotștiutor.

Odată cu modernitatea politică, ce instituie și extinde un sistem de separaţii (stat‑religie, stat‑societate civilă etc.), statul se retrage din zona competiţiilor religioase, el nu se mai definește pe sine ca arbitru în problema accesului cetăţenilor la lumea perfectă. Apărută iniţial ca o încercare de a gestiona pașnic conflictele religioase dintre indivizi, această retragere a avut drept consecin‑ţă faptul că apartenenţa religioasă a individului nu mai este necesară pentru stat și autorităţile acestuia. Ea a devenit opţională: dintre multiple variante de afiliere religioasă, individul trebuia să aleagă una. Trebuia deoarece ateismul era o in‑fracţiune. A fost un lucru bun această decizie a statului modern, pentru că alegerea – spunem noi, susţinătorii democraţiei liberale – este prefera‑bilă constrângerii în cazul unei experienţe precum cea religioasă, la fel cum alegerea este preferabilă constrângerii atunci când te căsătorești sau te în‑drăgostești. În fiecare dintre cele două experienţe, cel care alege poartă atât bucuria, cât și riscurile alegerii. Nu înţeleg de ce mulţi credincioși nu apreciază această smerenie a statului și ar fi pre‑ferat ca el să fie trufaș și să ne dicteze, formal sau informal, că trebuie să fim preocupaţi de o astfel de problemă și care e soluţia cea mai bună.

După ce în câmpul experienţei religioase a fost creată breșa alegerii, au apărut oameni care în definirea de sine nu au mai inclus afilierea la vreo religie și au anunţat public acest lucru. Ast‑fel, determinaţia religioasă a devenit facultativă în ceea ce privește felul în care un cetăţean se de‑finea pe sine. Poate fi un ateu sau un indiferent religios un bun cetăţean? Unii au susţinut atunci, alţii susţin și acum că nu. Dacă din punct de ve‑dere cultural dezbaterea poate continua, din punc‑tul de vedere al politicilor publice operaţionali‑zate de către stat este mai prudent ca acesta din urmă să se retragă și să spună în continuare că determinaţia religioasă este facultativă în defi‑nirea de sine a cetăţeanului.

În sânul democraţiilor liberale, oportunita‑tea apartenenţei la o religie se transformă trep‑tat în alegere sau refuz în funcţie de exemplele practice. O credinţă devine mai atractivă sau mai respingătoare prin irizaţiile pe care i le dau purtătorii ei. Mă bucur de frumuseţea credinţei împreună cu Steinhardt, dar îmi dau frisoane poftele teocratice ale lui Dan Puric; mă entuzias‑mează faptele papei Francisc, dar mă derutează duhovnicia negustorească a Preafericitului Daniel; mă rușinez de propria necredinţă când văd râvna spornică și onestă a lui Florin Florescu, dar mă consolez cu ea când văd răngile creștine cu care membrii sectei becalienilor vor să ne repare pe toţi de la un capăt la altul. Prin fiecare dintre aceștia, prezenţa religiei nu numai în școli, ci chiar în spaţiul public devine beneficiu sau pericol. Voi alegeţi, iar acesta este un lucru pe care mizează chiar și eternitatea.

Statele care au decis că afilierea cuiva la un proiect pentru eternitate este la libera alegere a fiecărui cetăţean nu spun că eternitatea nu există. Ele spun doar că eternitatea nu s‑a născut la stat.

Iar adevărul vă va face liberi, dragi părinţi!

Georgeta Condur

www.revistatimpul.ro martie 2015

6 | FOCUS

Andrei C. Şerban

Ioan Şerbu

Spre deosebire de forma literară ca‑nonică a perspectivei omnisciente, în care naratorul, prin tehnica deta‑

liului și a gradului de implicare „detașa‑tă” în spaţiul ficţional, crea din universul său un câmp gravitaţional spre care te invita să privești, naratorul propus de Gheorghe Crăciun la începutul romanu‑lui său (cu reminiscenţe interesante din prototipul narativ definit de noul roman francez) ne apare în postura unui teoreti‑cian ori chiar a unui profesor care stă cu faţa spre cititor, explicându‑i modul de funcţionare a textului până în cele mai mici detalii. Acolo unde naratorul cano‑nic al romanelor obiective ne dădea im‑presia că ne trage de mână pentru a privi laolaltă mișcarea personajelor, în cazul lui Crăciun, textul privilegiază un act apa‑rent dialogal, între narator și cititor, ase‑mănător unei discuţii, nici prea proto‑colare, nici prea amicale, purtate între pedagog și învăţăcel. Formula naratorului

„întors cu spatele”, cu privirea aţintită spre personaje, pentru a nu le rata nici un gest, este substituită în romanul lui Gheorghe Crăciun de profilul unui nara‑tor cu faţa spre publicul cititor. O mos‑tră din acest tip de discurs narativ „fron‑tal”, aproape pedagogic, ne este relevată chiar în prima pagină a cărţii, unde na‑ratorul chiar își permite libertatea de a uita temporar de propriul rol, pasând sar‑cina povestirii unei instanţe impercepti‑bile, meta, într‑un joc intertextual bazat pe o povestire semnată de Ion Alexandru Brătescu‑Voinești: „Cât despre ultimul cu‑vânt al primei fraze, lăstarul este o pădu‑re tânără, în cazul nostru rezultatul des‑tul de recent al unei mai vechi defrișări. Ce e o defrișare, deși știm, vom afla mai departe citind, secerând propoziţii și do‑borând copaci, descojind sensuri noi, pier‑zându‑ne în adâncimea codrului. Într‑un codru fictiv, se‑nţelege. Acum se poves‑tește despre grâu, grâul e grâu de toamnă

cu frunzele subţiri nu de mult răsărite, fuiorul lui de abur înverzește întins cu‑cerind înspre sud orizontul”. Acest „se po‑vestește despre”, această modalitate de a disimula elipsa în cadrul poveștii, iată la‑tura ascunsă și inedită a naratorului de faţă, iată marele nu adresat unei formule narative consacrate, ce se dorea, în avân‑tul său demiurgic, exhaustivă. „Acum se povestește despre mine, un tată”, ne spu‑ne după câteva pagini vocea, despre care deodată aflăm că aparţine personajului principal. Perspectiva subiectivă se ca‑muflase în tot acest timp în iluzia unei omniscienţe. Statutul rolului pe care po‑vestitorul și‑l asumă este iarăși pus în discuţie, acesta dând pentru un moment impresia că „ar întoarce spatele” cititoru‑lui pentru a‑și contempla propriul univers. Dar acest lucru nu se produce cu adevă‑rat niciodată.

Nu întâmplător, naratorul lui Gheorghe Crăciun nu crede în inocenţa lectorului.

Mai vechea tehnică a ademenirii citito‑rului într‑un spaţiu ficţional care stă sub pecetea lui „a fost odată ca niciodată” este, în cazul de faţă, nu doar gratuită, ci și lip‑sită de finalitate. Seducţia pe care Crăciun o încearcă acum este mai degrabă una de ordin didactic. Am putea numi scriitura de faţă o proză detașat‑empirică, o proză a lui „a se observa”, a cărei miză nu este catharsisul nud, lipsit de un fundament teoretic predeterminat, ci tocmai releva‑rea pas cu pas a rotiţelor zimţate ce pun în mișcare universul ficţional. Textul se îmbină cu metatextul până când nu mai reușim să distingem care este „actul origi‑nal” și care este „copia legalizată”. Totuși, romanul lui Gheorghe Crăciun, chiar dacă riscă să‑și sfideze cititorii mult prea orgo‑lioși pentru a putea crede într‑un narator textual‑didactic, este un proiect admira‑bil, prin care lectorii își pot deconspira pierderea propriei inocenţe, în calitate de iubitori de literatură.

Proiectul începe cu bine‑cunoscutul Acte originale/Copii legalizate (va‑riaţiuni pe o temă în contralumină),

debutul lui Crăciun în proză, la 32 de ani, după o bătută și nepărăsită întru totul cale a poeziei. Și spun „nepărăsită” nu eu, ci măcar vreo patru dintre cele optsprezece cronici aranjate în „dosarul critic” din fi‑nalul volumului. Și spun „volum” pentru că nu este un roman (mărturisește și au‑torul), după cum nu este nici jurnal, nici o sumă de treisprezece nuvele de sine stă‑tătoare, nici autobiografie, nici proză scurtă dintre cele comune, cu fire epice contor‑sionate, dar totuși rezistente. Acte origi‑nale... poate ocupa, în schimb, poziţii de‑cisiv experimentale, de la pariu stilistic la scenariu metatextual de literaturizare a vieţii, în afara convenţiilor literaturii.

Acrobaţia intelectuală cu care și‑a gân‑dit și construit proza Gheorghe Crăciun oferă notă asupra intenţiilor: viaţa este literatură și primește sens prin însăși această optică, actul scrierii se lasă (de)scris, transformându‑se prin autoreferen‑ţialitate în principalul personaj al poves‑tirii. Preferând să scrie proză, și nu filoso‑fie de limbaj, autorul reflectează în scris asupra textului ce se construiește sub ochii lui, sub mâna lui, înregistrând acest

proces cu o cameră de perspectivă. Apoi derulează imaginile, se privește lucrând și, din nou, scrie despre această postură, luându‑l ca martor în mod făţiș pe lector în construcţia acestei complicate mașină‑rii. Mai mult, fără un umor debordant,

intuiește totuși jucăuș nevoile cititorului și modifică filmul acestei „autobiografii fic‑ţional‑textuale”, operând demiurgic asu‑pra trecutului, respectiv asupra începutu‑lui sau sfârșitului naraţiunii. Mesajul este fără echivoc: delimitarea faţă de text, de‑tașarea de personaje, dedublarea în scop „știinţific”. Observaţia. Spectator alături de cititor, Crăciun oferă subtil uneori, os‑tentativ până la ironie alteori chei de lec‑tură. Când n‑o face, ce a mai rămas din epicul răvășit cade brusc în analiză mor‑fo‑gramaticală și critică literară în timp real pe textul ce se scrie. Textualism, da, s‑a mai spus.

Firește, Crăciun (sau cele două avata‑ruri ale lui din volum, ca filtre și reflexe date de acea contralumină care distorsio‑nează) așază metatextul și rupturile se‑mantice (inclusiv prin renunţarea bruscă la punctuaţie și revenirea – „după buget, coane Fănică” – la ea) pe o realitate mino‑ră, nespectaculoasă, nejurnalistică. O altă demonstraţie din suita de încercări: chiar și neoperând cu principii familiare arti‑culate narativ, simpla notaţie în detaliu a cotidianului se literaturizează. Este drept și că, fără „didascalia” autor‑naratorului, pot curge multe pagini și multe peisaje pot fi epuizate până să se înfăptuiască

transformarea. Ba chiar, cu puţin ghinion, cartea se poate deschide în două‑trei locuri la întâmplare acolo unde aceste etape, precum niște nașteri delicate ex nihilo, să fie lungi și anevoioase. Cu puţin mai mult ghinion, nașterea nucleului epic se pro‑duce, însă copilul rămâne rahitic. Cu atât mai curajos însă este Gheorghe Crăciun pentru acest debut: a formalizat excesiv structura, până la o aparentă lipsă de for‑malitate și a pus cusăturile la vedere, ca stilizare inedită. Iar când naraţiunea e in‑tenţionat lăsată să înainteze lent, te poţi aștepta oricând la o intervenţie directă, precum aceasta: „Acum, pentru că faptele acelei zile încep să se deruleze, aș vrea să pot să scriu și ce a fost mai departe, dar cum ne‑am despărţit eu și ea, călătorii care odată ajunși în autogară se îmbarcă pentru a ajunge acasă în mașini diferite, cum am ajuns eu însumi acasă, aceasta nu mai știu. Pentru autenticitatea exte‑rioară a continuării textului meu ar fi fost important să‑mi pot aminti și faptele pe‑trecute mai târziu de‑a lungul aceleiași zile. Însă puterea de decizie pe care eu ca autor o am asupra desfășurării pe mai de‑parte a ceea ce scriu faptele acestea nu mai sunt deloc importante. Eu trebuie să fiu doar atât: verosimil”.

Cu faţa spre cititor

Acrobaţii literare

Editura Cartea Românească propune seria de autor dedicată scriitorului Gheorghe Crăciun, proiect vast de reactualizare literară şi de publicare a unor (încă) lucrări în manuscris care, din motive strategice, vorba lui Norman Manea, nu şi‑au găsit până în aceste zile editorul.

Începând cu finele anului 2014, Editura Cartea Românească a demarat un proiect lăudabil, şi anume reeditarea operelor semnate de Gheorghe Crăciun, sub îngrijirea lui Carmen Muşat şi a Oanei Crăciun. Primul volum din serie este romanul de debut al autorului, Acte originale/Copii legalizate, a cărui lectură nu numai că m‑a făcut să văd dincolo de teoreticianul cunoscut pentru studiul său foarte amplu asupra poeziei moderne,

ci şi să intru în contact cu o scriitură aparte, rafinată şi ingenioasă.

nr. 192 www.revistatimpul.ro

ANCHETĂ | 7

Pagină coordonată de Radu Vancu

Seria de autor Gheorghe Crăciun

Oana Crăciun (fiica scriitorului) şi Carmen Muşat au inițiat o serie de autor „Gheorghe Crăciun” la Editura Cartea Românească. Începând cu volumele Mecanica fluidului şi Acte originale/Copii legalizate,

gândită pe termen lung (va avea peste 20 de volume), seria îl impune definitiv printre clasicii postmodernității noastre. Răspund la ancheta noastră trei colegi ai lui Crăciun de la Facultatea de Litere din Braşov, la rândul lor scriitori de primă linie.

Caius Dobrescu

Dincolo de asceză

În privinţa asocierilor neobiș‑nuite, stranii, între valorile pro‑fesate și exerciţiul retoric prin

care acestea sunt „publicate”, asis‑tăm de ceva vreme la un paradox spectaculos. Adică la modul în care Andrei Pleșu utilizează cele mai variate forme și nuanţe ale hedonismului expresiv (mergând la un moment dat până la experi‑mentul de a‑și alătura proza de nu‑duri fotografice feminine în pos‑turi aproape explicite, în paginile revistei Plai cu boi), dar punând aceste voluptuoase volute lingvis‑tice în slujba unei profesiuni de credinţă afirmat și asumat creștine. Valorile promovate cu veritabil epicureism erasmian de Andrei Pleșu sunt, în cele din urmă, cele ale unui rigorism moral aproape ascetic (sau care, în orice caz, se arată, ca să spunem așa, priete‑nos faţă de asceză).

Ei bine, pentru a înţelege cât mai cuprinzător opera lui Gheor‑ghe Crăciun, este, cred, util să ne dăm seama că aceasta ilustrează, într‑un mod cel puţin la fel de spectaculos, pe o durată la fel de importantă și cu aceeași capaci‑tate de a menţine intensitatea, paradoxul simetric‑invers. Altfel spus, avem în Gheorghe Crăciun un gânditor atât de convins de imanenţa somatică a tuturor celor omenești, încât pare de‑a dreptul libertin, dar care, în același timp, a cultivat de‑a lungul întregii sale vieţi creatoare o retorică atât de precisă, de riguroasă, de autoexi‑gentă, încât pare să echivaleze uneori cu faimoasa centură de spini pe care se spune că Pascal o purta pe sub rasa lui monahală.

Nu întâmplător primul vo‑lum pe care îl plănuia Gheorghe Crăciun, cel care ar fi trebuit să fie debutul său și pe care mai mult ca sigur îl gândise ca pe un mani‑fest personal, urma să se intituleze Mecanica fluidului. Volumul nu a apărut la timpul său, ci mult mai târziu, dar perspectiva pe care o avem acum ne îndreptăţește să‑l așezăm la baza evoluţiilor care al‑cătuiesc opera marelui scriitor. Să vedem în el codul genetic dez‑voltat apoi în nenumărate modu‑laţii, la o scară tot mai mare.

„Mecanica fluidului” – așadar o metaforă care codifică în chip sesizant cele două emisfere ale paradoxului evocat mai sus. Di‑namica și osmoza, vibraţia conti‑nuă a contururilor (care dizolvă de fapt volumul, ca în picturile lui Boccioni) și claritatea hiper‑reală a privirii și a minţii care în‑gheaţă (conceptualizează) con‑tururile. Senzualitatea sinuoasă, copleșitoare a percepţiilor și ten‑siunea și rigorile de‑a dreptul ascetice ale intelectului.

Totuși, „asceză”, deși o apro‑ximaţie utilă, un gen proxim opor‑tun riscă, la limită, să inducă în eroare. Acuitatea/luciditatea dicţi‑unii trădează, e adevărat, exerciţii

de clarificare interioară foarte ase‑mănătoare cu exerciţiile spiritua‑le ascetice. Dar în substanţa ei această poetică a preciziei nu con‑sună cu poetica/terapia suferinţei purificatoare autoadministrate.

Desigur, acţiunea intelectului le apare multora ca nenaturală, ca o sursă inepuizabilă de tensiune și stres.

Dar creaţia lui Gheorghe Crăciun este un reper fundamen‑tal în cultura noastră tocmai fi‑indcă dezminte într‑un mod spectaculos și decis această pre‑judecată. Într‑o societate în care raţionalitatea este văzută ca o car‑casă impusă dinafară, ca o formă „rece” și străină, în care știinţele sunt fie studiate în silă, cu mare greutate, fie practicate cu o corec‑titudine silitoare, dar mecanică, de roboţi (fie ei și roboţi câștigă‑tori de olimpiade internaţionale de programat roboţi), Gheorghe Crăciun a dovedit, cu o respiraţie și o anvergură pe care nu le pu‑tem numi decât monumentale, că raţionalitatea vine din interior. Că este un eveniment al fiinţei, că se dezvoltă în și prin cea mai pro‑fundă intimitate personală, intimi‑tate înţeleasă într‑un sens plenar, integrator, care o face coextensivă cu aria de cuprindere semantică a noţiunii de corp.

Manifestarea originară și fun‑damentală a raţionalităţii nu sea‑mănă așadar cu ceea ce, pe vre‑mea febrei farfuriilor zburătoare, se numea o „întâlnire de gradul trei”. Raţionalitatea nu este venită de pe altă planetă sau, în general, din cer, ci din rădăcinile nesfâr‑șit de ramificate, unele viguroase, altele inimaginabil de fine, ale profunzimilor noastre somatice.

Literatura lui Gheorghe Crăciun nu are doar meritul de a lumina în această privinţă tribul din care facem parte. Ea are o miză de anvergură europeană prin modul în care interpretează faimoasa axiomă carteziană (con‑siderată îndeobște definitorie pentru tot ce poate fi definit ca european) „Gândesc, deci exist”. Cartezianismul lui Gheorghe Crăciun nu ţine de argumentul sau chiar artificiul raţionamentu‑lui abstract, ci traduce faimoasa echivalenţă într‑o viziune a raţio‑nalităţii întrupate. Într‑o viziune a raţionalităţii ca modalitate de a exista, în mod complet și plenar.

Rodica Ilie

Recitindu‑l pe Gheorghe Crăciun

Temele scrisului, problema‑tica literei și a trupului îl preocupă pe Crăciun încă

din Mecanica fluidului, de la în‑ceputul carierei sale de prozator. În 2002 nota, la prima ediţie, re‑memorând prima încercare de publicare, că, la distanţă de 25 de ani, „textele erau încă vii”. Astfel ni se par și acum, la o altă lectură,

prin intervalul anilor scurși după plecarea sa. Trecere care merită să fie măcar puţin amânată, opri‑tă, asemeni clipei absorbite de pelicula fotografică, de obiectivul mental ce reţine senzaţiile pentru a le recompune, de urma tușului pe hârtie. Căci, asemeni unei cărţi de identitate, scriptural, Mecanica fluidului este „urma” esenţializa‑tă a scrisului pe care Gheorghe Crăciun l‑a practicat dintotdeauna. Această carte reprezintă un fel de formulă genetică în care se cu‑prind toate celelalte opere ale lui.

Că astfel stau lucrurile o do‑vedesc repetatele exerciţii de stil practicate ritmic pentru înregis‑trarea cât mai rafinată a straturi‑lor lumii. Gheorghe Crăciun măr‑turisea undeva, în arhivele de manuscrise încă nepublicate, că autenticitatea este metoda sa de lucru. În căutarea autenticităţii, autorul implică o acuitate a pri‑virii extraordinar de mobilă, cen‑trată și aparent descentrată, frag‑mentând și recompunând lumea. O privire care caută de fapt coe‑renţa printre incoerenţe, falii, stra‑turi, fisuri, striaţii, ritmuri: „Ea îl ascultă distrată zice și ea ce zice în orice caz aprobă hașuri verzi de lumină striază părul ei și obra‑zul bluza gri pantalonul” (Meca‑nica fluidului, ed. 2014, p. 14). Des‑facerea, atomizarea imaginilor surprind mișcarea imperceptibilă a ritmurilor vegetale, a ritmurilor descoperirii de sine, dar aceste condiţii de creare a iluziei de rea‑litate sunt mereu acompaniate de reflecţia asupra limbajului, de con‑diţia acestuia de a fi doar o „trans‑parenţă depersonalizată” (p. 17).

De fapt, Crăciun reatribuie lumii „profunzimea suprafeţelor”, este cel care face din corp literă sau, invers, din literă face corp. Alege un transfer onto‑poetic de‑vastator, care îl va devora pas cu pas; opera sa este opera eliberării limbajului din chingile obișnu‑inţei, ale „transparenţelor deper‑sonalizate”. Alege interiorizarea/ somatizarea acestui raport care conduce la acea conștiinţă dra‑matică rimbaldiană a căutării limbajului universal: ideografic, melic, olfactiv, ideatic, un limbaj total, care cuprinde universul, traduce instantaneu lumea, ase‑meni unei fotografii care deţine un al treilea sens (R. Barthes).

Dincolo de pelicula unui film, Gheorghe Crăciun acordă supra‑feţei misterul luminii: așa cum literatura inventează subiectivi‑tatea pentru a o face credibilă, exemplară, universală, tot astfel ochiul alege obiectul, îl depei‑zează, îl recontextualizează, re‑creează lumina la fel cum primă‑vara se anunţă vag, prin geneza ritmic repetată a evanescenţei culorilor: „un violet fumuriu și un gălbui amar, un cenușiu su‑blimat în cafeniuri multiple, un verde plăpând și părelnic. Și asta înainte de apariţia oricărui mu‑gur, a oricărei frunzuliţe” („Gran‑dangular 1”, p. 19).

Scrisul ca recorporalizare a limbajului/a lumii, ca reașezare a coerenţei dintre nominalia și realia, acesta a fost pariul pe care Gheorghe Crăciun l‑a făcut cu li‑teratura, l‑a internalizat de la pri‑mele pagini, pentru ca apoi, în Trupul știe mai mult (2006), să îl reitereze tot mai acut, mai dra‑matic.

Crăciun a explorat „carnea de fum și de cuvinte” a lumii (2006, p.  238), a restituit‑o personaje‑lor, paginilor sale, cu regretul mo‑dernist al incompletitudinii, al neputinţei pessoane de a face din heteronimele sale oameni pe de‑a‑ntregul exteriori. Căutarea referinţei devine căutarea fiinţei limbajului, căutarea fiinţei. Cum să definim o asemenea poetică? Vom recunoaște evident conști‑inţa modernistă a confruntării cu limitele literei, ale necunoscutu‑lui, cu barierele logicii, ale capti‑vului corp. De aici tensiunea pe care Gheorghe Crăciun o captea‑ză cu asiduitate (pointilist ori în duct continuu, abstract ori mai hi‑peremic), prin înregistrarea pro‑priei pofte de cuprindere a uni‑versului pentru ale cărui mici revelaţii devenim noi înșine par‑teneri, redescoperind granulaţia materiei fiecărui text, a fiecărei linii, a fiecărei fotografii care sur‑prinde/traduce prin subtile incizii realul mai autentic, mai viu, poate mai limpede și mai profund decât ar putea‑o reda alte discursuri.

Romulus Bucur

Secvenţe cu George (Crăciun, bineînţeles)

Îl citisem prin Astra, care, în acei ani, era o revistă foarte bună (prin textele lui Crăciun

și Mușina, firește), și, împărtășind aceeași ocupaţie în anul școlar 1982‑1983, respectiv munca isto‑vitoare de a preda limba română pentru câte o grupă de elevi li‑bieni, el la Brașov, eu la Arad, aveam un program deosebit faţă de cel obișnuit, al restului școli‑lor; cumva, am reușit să am câte‑va zile libere și am dat o fugă până la Brașov.

Întâlnirea a fost copleșitoare: pe Sandu deja îl știam de niște ani buni, din partea lui George cam știam la ce să mă aștept, din cele citite, dar l‑am întâlnit, tot atunci

și tot acolo, pe Vasile Gogea. Îm‑preună, cei trei erau o sursă nese‑cată de energie și de proiecte cul‑turale în echipă. Mă întreb ce s‑ar fi întâmplat în cultura română dacă ar fi reușit să lucreze împreună.

*Prin anii ’80 eram membru

(sunt și acum) al grupului ară‑dean Kinema Ikon, care a organi‑zat, printre altele, două colocvii naţionale la care a fost invitată toată floarea cea vestită. Inclusiv George, la cel de‑al doilea, din ’88. Unde s‑a simţit bine, a strălucit, s‑a întâlnit cu oameni care îl preţuiau și pe care îi preţuia. O gură de aer proaspăt într‑o lume poluată.

*La puţină vreme după muta‑

rea mea în Brașov, prin toamna lui ’97, i‑am făcut o vizită, împreu‑nă cu Anda Ivăncescu. În timp ce căţelul, Muchi, se străduia să‑mi lingă pantofii, George îmi exami‑na cu seriozitate manuscrisul Cântecelelor, a căror idee tocmai se născuse, și mă încuraja, în con‑diţiile în care aveam anumite în‑doieli asupra drumului pe care îl apucasem. Tot așa, peste niște ani, când mi‑a venit ideea unui roman inspirat din viaţa universi‑tară și din care scrisesem câteva pagini pe care i le‑am arătat (nu sunt mult mai multe nici acum), el a fost cel care mi‑a spus să merg înainte. O datorie pe care încă n‑am plătit‑o…

*Am împins împreună mobi‑

le la amenajarea noului sediu al filialei brașovene a Editurii Para‑lela 45, am petrecut ore frumoase acolo, m‑a avertizat pe un ton cât se poate de serios, după ce mă apucasem să îmbunătăţesc setă‑rile calculatoarelor din redacţie: „Romi, dacă vrei să rămânem pri‑eteni, nu te mai apropii de nici un calculator”. Relaţia a fost în con‑tinuare tensionată, cât timp am lucrat la antologia de poeţi opt‑zeciști și nouăzeciști, cu mine în defensivă, cu Andrei (Bodiu) cioc‑nindu‑se de săreau scântei și cu Geta Moarcăs ca paratrăsnet între noi toţi.

*La un examen de licenţă, când

stătea înnegurat la catedră în timpul probei scrise, am coborât în stradă și, de la o tarabă de vizavi de facultate, i‑am luat dicţionarul de argou al lui George Volceanov. S‑a bucurat ca un copil de o jucă‑rie nouă. Și, în ultimele luni de viaţă, când stătea la București și venea la Brașov doar pentru a‑și ţine cursurile, l‑am scos cu mare dibăcie din facultate, unde era pân‑dit de o admiratoare, și l‑am dus la o cafea. Unde am discutat multe și de toate: și despre literatură, și despre sănătate, și despre proiec‑tul pe care tocmai îl începuse. Când ne‑am întors în corpul T, juna cu pricina îl aștepta picior peste picior pe un scaun în secre‑tariat. Am plecat resemnat.

www.revistatimpul.ro martie 2015

8 | FILOSOFIE

Pagini coordonate de George Bondor

Petru Bejan

Bestiarul puterii

Democraţia, pe culmile disperării sau pe aripile vântuluiCorneliu Bîlbă

La târgul de carte LIBREX din acest an, desfăşurat la Iaşi între 11 şi 15 martie, filosofia a fost din nou bine reprezentată. Sub platforma Think Factory, Editura Universităţii „Al.I. Cuza” a lansat ultimele patru apariţii editoriale din Colecţia „Sophia”. Autorii lor sunt deja cunoscuţi prin cărţile anterioare, unele publicate la edituri ca Humanitas şi Polirom, dar şi prin alte isprăvi

culturale demne de toată lauda. Temele abordate, cum ar fi puterea şi ideologia, democraţia şi sfera publică, imaginea şi revelaţia, jocul şi analogia, dar şi gânditorii aduşi în atenţie sunt de maxim interes în dezbaterile de idei actuale. Volumele apărute sunt analizate aici de personalităţi recunoscute ale filosofiei şi ale culturii române actuale. Think Factory nu arată ca o uzină oarecare, pentru că este un laborator al performanţei.

Diana Mărgărit, Ioan‑Alexandru Tofan (coord.),

Bestiarul puterii. Discursuri, practici, manifestări,

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014

Unul dintre volumele recent publicate la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” invită la o curajoasă in‑

cursiune în Bestiarul puterii. Cele aproape 370 de pagini ale lucrării rezumă interven‑ţiile participanţilor la colocviul circumscris aceluiași subiect, aflat în organizarea Cen‑trului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică. Meritele îngrijirii con‑sistentului tom revin Dianei Mărgărit și lui Ioan‑Alexandru Tofan, cadre didactice la Facultatea ieșeană de Filosofie și Știinţe Social‑Politice.

Inspirat de o sintagmă a lui Foucault („puterea este o bestie magnifică”), titlul cărţii readuce în atenţie scolasticele dispute privind sursele puterii și mecanismele care îi girează funcţionarea. Tenta ușor peiora‑tivă disimulează, în fapt, o realitate incon‑testabilă: chiar dacă fascinează și seduce, practica puterii nu se bucură de o lectură „pozitivă” din partea celor preocupaţi cu ase‑diul ei speculativ. Dimpotrivă. Analiștii sunt mai curând tentaţi să‑i exploreze „locurile obscure” sau întunecate, înarmându‑se de la bun început cu vigilenţă și scepticism. Sunt activate astfel „hermeneutici ale suspiciunii” menite să ipostazieze răul sau să dejoace intenţiile insidioase care au transformat‑o în câmpul favorit al derapajelor, exceselor și violenţei. Malefică în exerciţiul obișnuit, puterea frisonează și înfricoșează, fiind aso‑ciată, de regulă, intrigilor, scenariilor conspi‑rative sustrase exigenţelor de moralitate și corectitudine. De aici ispita devoalărilor sagace și întâmpinărilor critice relativ ostile, reclamând fie urgenta „schimbare la faţă”, fie „controlul” din exterior al acesteia.

Plecând de la presupoziţia că puterea este o construcţie „monstruoasă”, autorii caută să‑i dezvăluie „natura” camuflată, re‑sorturile ascunse, deconstruindu‑i totodată condiţiile de posibilitate. Perspectiva asu‑mată este una „cinematică”, urmărind „bes‑tia” în mișcarea ei, studiindu‑i „logica” de‑plasării și acţiunii publice. Într‑o asemenea abordare sunt mobilizate competenţe ete‑rogene (filosofie, știinţe politice, istorie, este‑tică, critică literară, teorii ale comunicării),

complementare însă și convergente în fi‑nalităţi.

Ce propun tinerii cercetători? Discuţii asupra fundamentelor puterii și autorită‑ţii, asupra ierarhiilor (constrângătoare sau represive uneori) în care sunt prinși oamenii, instituţiile, statul și conducătorii acestuia. Analizele vor să elucideze situaţii insufi‑cient limpezite conceptual sau „litigioase” sub aspect filosofic. Coordonatorii volumu‑lui ne previn că „de la dialectica stăpân‑sclav, până la înţelesul nietzschean al puterii, cel de principiu al vieţii, avem de‑a face cu o problematizare ontologică, una pentru care raportul dintre putere și voinţă sau cel din‑tre putere și modul de constituire a sine‑lui  devin mize extrem de importante. Nu sunt neglijate nici chipurile extreme pe care exercitarea puterii le poate dobândi: meca‑nismele disciplinării, supravegherii și pe‑depsei, ale manipulării și cenzurii specifice guvernărilor totalitare…”

Interesante, printre altele, sunt pagini‑le consacrate imaginarului sărbătoresc în propaganda colectivizării (Sorin Mocanu), scriitorilor interziși (Loredana Cuzmici), po‑liticilor privirii în fotografia performativă (Cristian Nae), moralei tranziţiei la demo‑craţie (Valeriu Capcelea), traumei, puterii și ideologiei în studiile postcoloniale și postcomuniste (Ecaterina Pătrașcu), evo‑luţiei formelor de dominaţie și autoritate (Romeo Asiminei), selecţiei naturale și puterii în sens foucaldian (Ciprian Jeler), puterilor poeziei (Doris Mironescu), presei românești dedicate exilului (Elena Bondor), simbolurilor puterii (Mircea‑Ioan Lupu), presiunii „uniformizării” din perspectiva lui Kierkegaard (Ionuţ‑Alexandru Bârliba), strategiilor puterii la Nietzsche (George Bondor) și Machiavelli (Constantin Ilaș), interpretărilor cioraniene date fiinţei, isto‑ricităţii și hegemoniei (Horia Pătrașcu).

Cartea le oferă cititorilor un ingenios puzzle conceptual și problematic. În majo‑ritatea cazurilor, puterea este inteligent dez‑articulată, descompusă în bucăţi și su‑pusă unei „chirurgii” speculative de bună factură. Cel puţin două sunt meritele ce se cuvin semnalate. Mai întâi, echilibrul între scrupulozitatea analitică a fiecărui text și generoasa perspectivă de ansamblu. În al doilea rând, angajamentul critic manifest al autorilor și curajul exprimării propriilor opinii. Iată de ce un îndemn spre lectură mi se pare întru totul justificat.

Diana Mărgărit, Pe culmile democraţiei.

De la statul‑naţiune la sfera globală, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013

Cartea Dianei Mărgărit tratează despre transformările concepte‑lor teoriei politice clasice – suve‑

ranitate, cetăţenie, democraţie  – luate împreună, dar tratate separat, fiecare în câte un capitol.

În cel dintâi capitol este analizată teoria democraţiei la cele trei niveluri ale politicului (naţional, internaţional, cosmopolit), chestiunea de bază fiind democraţia cosmopolită, care nu există încă. Tocmai de aceea este necesară o atentă examinare a proiectului care a fost și a celui care este. Nu interpretarea lui Kant este aici punctul forte, deși expu‑nerea e corectă; mai degrabă aș paria pe analiza prospectivă a cosmopolitismului, plecând de la interpretările divergente care s‑au dat lui Kant, sub presiunea rea‑lităţii prezente.

Capitolul al doilea spune povestea suveranităţii: a fost odată ca niciodată, deși mai este încă. Sunt trecute în re‑vistă principalele teorii ale suveranită‑ţii interne (de la Bodin la Weber) și ale suveranităţii externe (de la realism la con‑structivism), apoi sunt aduse în atenţie resemnificările contemporane ale suve‑ranităţii. Problema intervenţiei umani‑tare este aici esenţială: suveranitatea clasică se erodează și face loc unei alte suveranităţi; numai că aceasta e incapa‑bilă să rezolve problemele complicate ale lumii de azi și trebuie conectată cu o formă corespunzătoare de democraţie. De aici nevoia unei sfere publice globale, despre care e vorba în al treilea capitol. La sfera publică se ajunge atât dinspre un concept normativ de cetăţenie cosmo‑polită, care amendează cetăţenia naţio‑nală și cea transnaţională, cât și dinspre un concept descriptiv de societate civilă globală. Ideea deficitului democratic plu‑tește în aer, dar autoarea propune în ulti‑mul moment conceptul de democraţie liminară, care constituie contribuţia sa personală la subiect. Mărgărit preia con‑ceptul de liminaritate din antropologia

lui Victor Turner, care s‑a lăsat influen‑ţat de scrierile lui Van Gennep despre riturile de trecere. Liminaritatea este un fel de coincidentia oppositorum, cum ar spune Mircea Eliade; la Gennep, ea este definită în strânsă legătură cu dialectica sacru‑profan și cu situaţia de „trecere” de la un termen la altul. Preluarea ideii de liminaritate în antropologia „dina‑mică” a lui Turner are de‑a face cu o teo‑rie socială în care entităţile fixe nu au importanţă decât în raport cu „drama” care se joacă; statutul lor este așadar ambiguu, antinomic și relaţional. Limi‑naritatea este situaţia în care cineva aflat pe cale să devină ceva nu este vizi‑bil ca subiect – nu încă – pentru că nu ocupă locul social care constituie o con‑diţie pentru vizibilitate. Aplicarea aces‑tui concept la sfera politicii mondiale constituie un demers „speculativ”; mu‑taţiile democraţiei în era globalizării îi apar Dianei Mărgărit aidoma situaţiilor de trecere în care structura „nici…, nici…” conferă obiectului analizat mai multă realitate decât în orice altă situaţie dată. „Farmecul democraţiei liminare constă în imposibilitatea de a o repera per se în realitatea politică”, spune Mărgărit (p. 254). Aceasta ar însemna că, de fapt, democraţia liminară este un concept slab, chiar foarte slab, un fel de rizom care structurează ceea ce este și ceea ce nu este democraţia în toate ipostazele ei (naţională, internaţională, cosmopo‑lită). Sub acest fals concept stă realita‑tea socială globală, aflată în plin proces de transformare democratică și, tocmai de aceea, nu încă democratică, fără ca asta să însemne deficitar‑democratică. „Deficitul democratic” este o formulă proastă din panoplia de formule a limbii de lemn cosmopolite. Atitudinea epis‑temologic sfidătoare a Dianei Mărgărit se hrănește din credinţa că această for‑mulă consolidează paradigma clasică a statului‑naţiune în interpretarea realită‑ţii globale. Dar atunci, Pe culmile demo‑craţiei  – titlul cărţii  – este o sintagmă problematică, ironică, liminară și pole‑mică, pentru că ia în derâdere concep‑tele gata făcute ale știinţei de serviciu. Ha! Ha! Ha!

Filosofia la LIBREX Iași, 2015

nr. 192 www.revistatimpul.ro

FILOSOFIE | 9

Ştefan Afloroaei

Cristian Moisuc

Ioan‑Alexandru Tofan, Cuvinte, lucruri, imagini. Teorie critică la

Walter Benjamin și Theodor W. Adorno, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, 2015

E ușor de observat că noua colecţie „Sophia” de la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, coor‑

donată de tânărul filosof George Bondor, se numără deja printre cele mai bune co‑lecţii de carte filosofică din ţară. După aproximativ un deceniu de la înfiinţarea ei, vine cu apariţii editoriale remarcabile. Îmi explic acest fapt înainte de toate prin priceperea și exigenţa coordonatorului, care, din câte știu, are puterea „diploma‑tică” de a negocia amânarea unor propu‑neri care i se fac sau, în unele situaţii, res‑pingerea lor definitivă, ceea ce nu e un fapt tocmai obișnuit astăzi.

Cartea recent publicată de Ioan‑Ale‑xandru Tofan, Cuvinte, lucruri, imagini, o consider deja printre apariţiile editoriale remarcabile din zona filosofiei. Ea readu‑ce în atenţie câteva chestiuni  – precum

percepţia sensibilă, memoria și tempora‑litatea, declinul unei lumi și așteptarea mesianică – despre care, dintr‑o altă per‑spectivă, a vorbit în City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin (Editura Humanitas, 2014). Câteva dintre ele sunt anticipate deja în Logica și filosofia reli‑giei (Editura Academiei, 2010). Autorul are în vedere mai ales scrierile lui Walter Benjamin, ce oferă posibilitatea unei com‑prehensiuni aparte a chestiunilor aminti‑te mai sus. În prelungirea lor, autorul va situa ecoul și disputa pe care le generează în textele lui Theodor W. Adorno. Este știut, de altfel, că Walter Benjamin nu‑și propune o cercetare filosofică austeră, doctă, ase‑meni celei clasice. Dimpotrivă, este atent mai ales la ceea ce se petrece cu sine și cu ceilalţi, observă și notează tot felul de în‑tâmplări și experienţe, pentru ca apoi să mediteze liber pe marginea lor. El obser‑vă, de pildă, felul în care acestea se desco‑peră sensibil și temporal, cum anume sur‑vin în amintire sau în vis, cum fac loc unor clipe neobișnuite, revelatorii, ce dislocă suc‑cesiunea neutră a timpului. Paginile sale

fac vizibilă o sensibilitate realmente me‑tafizică, elevată, o bună dispoziţie medita‑tivă și critică.

Ioan‑Alexandru Tofan știe bine să alea‑gă, spre discuţie, anumite motive sau locuri ce revin frecvent în textele lui Benjamin. De exemplu, fenomenul percepţiei sensi‑bile și lumea „crudă” a lucrului. Sau pro‑blema imaginii, plecând cel mai adesea de la exemple „marginale”: ilustraţii, fotogra‑fii și cărţi, filme, desene și culori, jocuri și jucării, colecţii familiare. Nu ele ca atare, ci așa cum se descoperă acelei priviri – a copilului sau a colecţionarului, a celui vi‑sător sau a flaneur‑ului, a povestitorului și a fotografului – care nu ţine de logica uzajului comun. Astfel de exemple oferă atenţiei posibilităţi nebănuite. De pildă, sesizarea unor configuraţii și similitudini noi, alternative sau intuirea unei concre‑teţi epidermice, carnale, a lucrurilor. Nu mai puţin, tensiunea proprie simţurilor și  apariţia unor moduri noi de a simţi. Sau, fapt cu totul aparte, recunoașterea unor goluri în anatomia lumii obiectuale, fisuri „în care se insinuează, pe tăcute, dar

decisiv, revelaţia”. Experienţa metafizică și cea religioasă se ivesc tocmai acolo unde par să fie absente, mai ales când privirea lasă în urmă evidenţa masivă și neutră a lumii. Revin, bunăoară, când simţurile și memoria descoperă o altă temporalitate sau când sunt sesizate virtualităţile ine‑pui zabile ale lucrurilor. Eventual, când survine ceea ce interpelează privirea de departe, dinspre originile acestei istorii. Sunt aduse în discuţie, astfel, idolatria și interdicţia imaginii, absenţa aurei, starea de declin și așteptarea mesianică. Astfel de idei nu devin teme abstracte, ci mai cu‑rând intuiţii, viziuni, ivite pe neașteptate atunci când atenţia se modifică în chip profund.

Ar merita discutate pe larg multe dintre chestiunile pe care le explorează autorul, pentru că există destule locuri relevante în această lucrare. Scrise cu inteligenţă și cla‑ritate, cu o sensibilitate aparte pentru tex‑tele analizate, aceste pagini vor avea un bun ecou în lumea cititorilor de filosofie.

Florin Crîșmăreanu, Analogie și hristologie.

Studii dionisiene și maximiene, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015

Rod așteptat al preocupărilor filoso‑fice și teologice de lungă durată, volumul intitulat Analogie și hristo‑

logie. Studii dionisiene și maximiene publi‑cat de tânărul cercetător știinţific Florin Crîșmăreanu reunește, sub un titlu în apa‑renţă modest, dar nu mai puţin surprinză‑tor, un număr de douăsprezece articole prinse în aceeași reţea conceptuală și res‑piraţie teologică.

Cu excepţia a trei articole inedite de o rară erudiţie, celelalte sunt fie variante in extenso ale unor studii publicate în re‑viste de circulaţie internaţională, fie tradu‑ceri în limba română ale unor texte greu accesibile publicului din ţară. Ceea ce sur‑prinde în mod plăcut cititorul cărţii este faptul că volumul reușește să ilustreze, cu argumente solide, o teză de impact: ana‑logia, termen prin excelenţă scolastic, ce

descrie raportul omului cu Dumnezeu, vă‑zut ca Fiinţă Supremă (analogia entis), are și o istorie alternativă, care este patristică.

Modestia „răsăriteană” a titlului cărţii este dublată în interior de o acribie și erudi‑ţie de factură „apuseană”, autorul dovedind prospeţimea patristică a termenului analo‑gie prin cercetări care au ca obiect texte ale unor autori ca Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Oprirea la acești doi giganţi ai teologiei răsăritene din care s‑au inspirat și teologii perioadei de aur a scolasticii (a se vedea articolul despre receptarea corpus‑ului dio‑nisiac la Sfântul Toma d’Aquino) este justi‑ficată de necesitatea de a dovedi că analo‑gia nu posedă doar o încărcătură noetică, ci una cu mult mai relevantă pentru istoria creștinismului, și anume cea anagogică. În acest sens, articolul care deschide volu‑mul („Analogie și hristologie în Corpus Dionysiacum”) are rolul de a arăta că ana‑logia a fost, înainte de a fi anexată de teo‑logia scolastică, un concept care avea în spatele său necesitatea medierii pe care Hristos o face între om și Dumnezeu, o

mediere ce nu îmbracă însă forma augus‑tiniană a raportului direct (nulla natura in‑terposita – De libero arbitrio), ci forma dio‑nisiană a raportului ierarhic (bisericesc și cosmic) care structurează o Creaţie hristo‑centrică și hristoforă.

Înţelegerea corectă a finalităţii analo‑giei răsăritene necesită însă și asumarea unei distincţii minimalizate de scolastici, și anume aceea dintre teologie (ca discurs despre Dumnezeu) și iconomie (ca discurs despre faptele lui Dumnezeu în ordinea și sub specia mântuirii omului). Fără perma‑nenta atenţionare asupra limitelor inerente teologiei (ca discurs pozitiv), aceasta din urmă își pierde relevanţa teologică pe care o deţine (din cauza dimensiunii anagogice), osificându‑se sub forma unei discipline care se dorește, în procesul transmiterii și păstrării sale, știinţifică și riguroasă. Or, dacă există un adversar al teologiei, acesta nu este raţiunea (faţă de care să fie nece‑sară o strategie de ancillare), ci distorsio‑narea teologiei, sub pretextul „clarificării” ori „traducerii” pe înţelesul unor înţelepţi ai veacului.

Nu trebuie să fii „gnostic” (a se vedea în acest sens articolul consacrat traducerii în limba română a unei opere a Sfântului Maxim) pentru a înţelege că scrierile maxi‑miene nu au nimic în comun cu ezoteris‑mul, ci doar cu ascetismul sănătos, purifi‑cator de inimi și trupuri, pe care îl găsim în Pateric.

Autorul nu se cantonează însă în pe‑rioada patristică. Atent la tot ce înseamnă reflecţie teologică și filosofică modernă, el îi citește, adeseori sever, și pe autori con‑sacraţi, precum Jean‑Luc Marion și Anca Vasiliu, intrând în dialog cu aceștia în alte două articole extrem de pertinente, scrise pe alocuri cu o ironie demnă de un sihastru iscusit și mucalit, care nu se sfiește să arate deschis universitarului occidental diferenţa de percepţie dintre catedra de la Sorbona și pustia sinaitică.

Volumul domnului Crîșmăreanu este o încântare pentru minte și o bucurie pen‑tru suflet, deopotrivă pentru filosofi, cât și pentru teologi (fie ei de factură scolastică ori răsăriteană).

Din nou despre cartea de filosofie

Analogia, termen eminamente teologic

www.revistatimpul.ro martie 2015

10 | LITERATURĂ

Traduceri aminte

Şerban Foarţă

Oh, București borfaș, plin de pă‑duchi, milog, sicti rit, lazaret, jar‑tea penală. Otreapă, mojic, schi‑

lod, ești infecţia infecţiilor. Cadavru în descompunere, putoare, târg mizer la ca‑pătul Orientului. Întindere de praf, loc de nicăieri. Miros de varză murată, de ben‑zină puturoasă, de rahaţi de câine. Adu‑nătură de curve futute de toate armatele de ocupaţie. În tot, un stârv, nu un oraș. Putreziciunea și jegul, drojdia, scursura lumii. Groapa de gunoi a Europei, latrină inundată. Aer plin de miasme, nenoroci‑rea și jalea te acoperă. Mortăciune arun‑cată în tufele Bărăganului, plină de muște și viermi. Șancru, minunea minunilor, vomă. Oh, București, cu ochii lipiţi de urdori. Auzi șoapta vântului căzută peste acope‑rișuri. Invazie de lăcuste și larve, de flu‑turi hipnotici planând peste ferestre. Javra javrelor, îngrămădire de barăci, prăfăraie smin tită. Beleaua lumii. Cât te detest!

În iarna acelui an  – când a început scrierea acestei umile cronici bucurește‑ne –, odată cu prima zăpadă căzută chiar în noaptea de Sfântul Nicolae, așa cum a scris și Zoe Firescu la gazetă, ei bine, trei indivizi și‑au găsit mașinile făcute scrum, deși parcaseră regulamentar la bordură în faţa vilelor lor arătoase. Acoperite de zăpadă, niște schelete metalice carboni‑zate. 12  rânduri, un paragraf, coloana a treia, p. 5, atât. A fost primul incident de acest tip. Nu aș spune că se întâmplase mare lucru, dar trebuia să umple cu niște întâmplări haioase spaţiul tipografic dat ei în grijă de domnul Porfiriţă Zaţ pentru Sărbători. Știrea i‑a picat la ţanc. „Nimic mai pervers decât faptul divers!”, sloga‑nul ei favorit de hipster și comsomolistă. Șeful a spus că nu face de pagina întâi, dar pe a cincea e OK să bage o știre și să adauge puţin sos. Tot atunci a venit o nin‑soare viscolită și i‑a blocat pe gugufi în redacţie. Unii au avut norocul să plece mai devreme, dar fraiera de Zoe a trebuit să se resemneze. Ea pleca mereu ultima din ex‑ces de zel, fată ascultătoare, cuminte. A aţipit într‑un fotoliu până au intrat salva‑torii pe fereastră și i‑au descarcerat, au deblocat ușile, le‑au dat ceai fierbinte de la popota garnizoanei. A ajuns acasă în Rahova, colţ cu Sebastian într‑o utilitară de pompieri, anunţată de sirene, lumini, claxon. Ningea tare și copiii mahalalei s‑au strâns în jur să admire măgăoaia cea roșie. Liftul nu mergea, a urcat pe scări până la 5 și nu a fost chiar o fericire. Nu a mai ieșit din casă, a privit zile și nopţi ur‑gia de la ea, apartamentul 43, din balcon, unde era la fel de frig ca înăuntru. Două camere, 52 de metri pătraţi, lângă lift pe stânga. Îl auzea toată noaptea, plăcerea ei. În alte vremuri, în zori, pleca la redacţie și nu mai contau frigul și huruitul acela enervant. Acum, fiind sinistrată, numai prin te lefon o mai auzea Șefu’. Asta era de bine, zgripţuroiul forfotea undeva departe, redacţia Aurorii se găsea pe bulevardul Elisabeta, pe un trotuar aglomerat dede‑subt avea un parter de buticuri, un cinema‑tograf scos din uz, un sexy shop și un birt al lui Cati Popescu, chiar în colţ, mereu aglomerat.

Două săptămâni a căzut zăpada fără întrerupere, până‑n Ajunul Crăciunului. Nu s‑a oprit un ceas, închipuie‑ţi. Aerul nu se mai putea respira, se înghiţea. Te bătea peste ochi, te împiedica să mergi. La Bellu și Gara de Nord, la Piaţa Chibrit, în Obor. Tramvaiele au rămas blocate în zăpadă. Armata a cărat cu blindatele provizii în mahalale. Câinii au murit degeraţi. Lumea se umpluse de spectre. Orașul s‑a ales cu un milion de statui de zăpadă. Ceilalţi un milion de bucureșteni au rămas închiși în case să privească prin ferestre halucina‑ţia de afară. Pricăjitele taxiuri n‑au mai ieșit din garaje. Autobuzele au rămas prin sta‑ţii, pe trasee, cu ușile închise, cu șoferii

bocnă la volan, privind orbi prin parbri‑zele acoperite de gheaţă. Uneori, prin nă‑meţi se mai auzea clinchenitul unui tram‑vai, dar era o simplă iluzie. Și cine auzea, mă rog, pentru că toate sunetele din oraș încetaseră, iar despre urechi ce să mai vor‑bim?! Deveniseră vinete, casante, la cel mai mic zgomot, cădeau de pe căpăţâni. Zgomot însemnând inclusiv un fulg care ateriza pe pervaz. S‑au trimis tancurile pe bulevarde, dar nu au reușit să răzbească în cartierele mărginașe, atât de dens cădea ninsoarea, era ca un zid. Au fost parașu‑tate peste acoperișuri pături militare, spirt, canistre cu apă, pesmeţi, medicamente contra degerăturilor, chibrituri, butelii de aragaz, cutii cu supă, conserve de carne. Zăpada era viscolită de palele unei uriașe mori care măcina nimicul. Bucureștiul nu se vedea din avion, luminile lui pieriseră în nămeţii Bărăganului. Șuieratul dement al vântului a trimis la balamuc destui din‑tre locuitorii noștri. Era ceva insuportabil, v‑o spune cronicarul dumneavoastră fidel. Și frig, frig, frig. Dacă ieșeai din casă, înţe‑peneai brusc, trebuia să vină un vecin să cioplească gheaţa cu dalta, să te scape din strânsoare. Dar asta numai dacă ţi‑era rudă bună. Unii au făcut treaba cerând bani în schimb. Dacă era seară, noapte, mer‑geau înaintea ta cu un felinar ca să vezi cât de cât prin acel viscol năucitor. Alţii au avut ghinion: au fost jefuiţi prin gan‑guri. Poliţia a dispărut pe o așa vreme câinească. Pentru un timp, aici a fost ora‑șul nimănui, apocalipsa chiar, spre con‑sternarea cronicarului dumneavoastră.

Oh, Doamne, și s‑a întâmplat, când nu mai credea nimeni, că în seara de Ajun nu a mai nins. Un calm nefiresc s‑a insta‑lat peste lumea agitată a Bucureștilor sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea după viscolul siberian. Mergeai pe bulevarde și‑ţi ţiuiau urechile de atâta liniște. Se au‑zea doar scârţâitul săniilor pe zăpada în‑gheţată, tramvaiele scrâșnind într‑o curbă, clopotele de prin biserici, o sirenă alun‑gând proletarii din halele industriale. Exact atunci au fost găsite incendiate mașinile pomenite, conform raportului DGP/4/12. Potrivit primelor date obţinute, în afara pagubelor materiale, incidentul nu s‑a sol‑dat cu victime. Numai dracu’ știe când și cum se întâmplase. După declanșarea ur‑giei, nimeni nu mai ţinuse cont. Poliţia nu a mai consemnat faptele și întâmplările zilnice, cum o făcuse până atunci, și nu le‑a mai raportat la minister. Totul era vraiște. Adresele unde se înregistraseră incen‑diile erau în Șoseaua Kiseleff, Cotroceni, plus încă una în Grădina Ioanid, lângă o ambasadă. He‑he, de Ajun se bea mult, bucureșteanul ce să facă, săracul?! Din plictis, din stenahorie și lingoare, dă foc mașinii vecinului. Îi trebuie puţină dis‑tracţie după un an prost. Un aspect curios al acestei istorii este că nu au ars rable, second‑handuri, Skode, Trabanturi, Dacii. Făptașul a incendiat un BMW ultimul tip, un Mercedes și un Land Rover, observ, negre toate. Aveau oare același autor? Prin cartierele selecte bântuia un maniac? Sau o bandă opera cu un chichirez? Dacă da, care anume?

Firește, cititorule, nefericiţii păgubași s‑au plâns la poliţie. De ce nu ţineţi în ga‑raj niște mașini atât de scumpe, domnilor! Li s‑a cerut reclamanţilor să vină la secţie, să scrie pe foaie cum s‑a întâmplat tără‑șenia. „Uite când s‑a găsit piromanul ăsta să dea foc, de Sărbători!”, a exclamat gene‑ralul Adam cu zăduf în faţa unui conclav de ofiţeri strânși să petreacă la minister cu ţuică și șorici. S‑a spus că între Crăciun și Anul Nou nu există destui poliţiști pen‑tru câte nenorociri se întâmplă. E vremea sinuciderilor, a dispariţiilor, a infidelităţi‑lor și omorurilor. Vremea trădării și con‑cupiscenţei, a denunţurilor. Toate relele se întâmplă în numai câteva zile și nopţi.

Și nimeni la capătul celălalt al firului. Un ghișeu totuși a preluat plângerile de la înlăcrimaţi. Le‑a dat numere de ordine, le‑a pus în dosare vineţii și le‑a depus conform regulamentului în fișet. Apoi au uitat de ele instantaneu. Poliţia se ocupă de crime, jafuri, tâlhării, infracţiuni grave, nu de fleacuri. În plus, în acele zile nu gă‑seai pe nimeni în sediu. „Discutăm abia după Sărbători”, i‑a zis gradatul unui pe‑tent care‑l sâcâia, ultimul rămas în sediul din strada Eforie al poliţiei. S‑a ajuns la ministru, fără rezultat. Excelenţa sa dis‑păruse la ţară, la o tăiere de porc cu socrii. De basm, până la Bobotează au ars în to‑tal 8 SUV‑uri ca smoala. În acea zi, după o mare slujbă, preafericitul patriarh a arun‑cat crucea în Dâmboviţa la Podul Senatu‑lui, găsită în cel an de un soldat în permi‑sie. Se spera că sărbătoarea creștină îl va opri cumva pe piroman de la nelegiuiri. Poate se arată în înaltul cerului un înger dintre cei mulţi care se arătaseră în timpul viscolului dintre Sfântul Nicolae și Ajunul Crăciunului și‑l ceartă cumva. Ţi‑ai găsit! Cert, povestea devenea serioasă, nu mai era un caraghioslâc cum fusese. Cartiere‑le unde opera nebunul au fost cuprinse de nevroză. Riveranii au format patrule care umblau pe străzi de cum se lăsa noaptea. Boala insomniei făcea ravagii. Destui pân‑deau după gard, la ferestre, înarmaţi cu puști de vânătoare și bâte. Preţul unui ga‑raj a ajuns repede exorbitant. Băgai mâna adânc în buzunarele nădragilor, dar de‑geaba. Nu se găsea un loc unde să‑ţi pui la adăpost mașina. „Rău a ajuns Bucureștiul ăsta netrebnic!”, a scris Zoe Firescu în colţul ei de pagină din Aurora.

Zoe Firescu e tipa aia miș tocuţă care scotocește prin gunoaie. Bifează neveste‑le părăsite și greșelile de gramatică ale ștabilor. Numără cabinele telefonice van‑dalizate și mâzgălelile din closetele pu‑blice. Veghează tărgile aduse de ambu‑lanţe la Urgenţă, pândește pasagerii la Otopeni. O fi, nu zic nu, dar ea se ocupă în exclusivitate de câini, din ziua când un copil a fost sfâșiat de o haită în timpul unei recreaţii. S‑a întâmplat că au sărit să înșface sandvișul în curtea Școlii 46 din Pantelimon. Copilul s‑a speriat, a început să fugă și să ţipe. A fost un măcel. Când au venit supraveghetorul și învă ţătoarea, elevul din clasa întâi B. era un morman de carne. Nimeni nu văzuse scena, haita dispăruse dincolo de gardul de beton. Copilul însângerat a murit în ambulanţă. Cum îţi imaginezi, s‑a declanșat isteria. Oricum, la București se înnebunește ex‑trem de ușor. Dintr‑un fleac, din nimic chiar. S‑a pornit campania de extermina‑re a câinilor pe considerentul că era vina lor. Ei băteau străzile, atacau bătrâni, co‑pii și infirmi. Umpluseră orașul de turba‑re, cu boturile pline de bale. Trebuiau duși în adăposturi, dar și mai bine să fie nimiciţi cu ciomagul, otrava, pneul peste șira spinării, cum a zis ucazul preaslăvitei noastre ad ministraţii urbane. Zoe s‑a apucat harnică de scris și a furnizat gaze‑tei Aurora, unde slugărea, niște articole scurte și pline de miez. În isteria generală găsea lesne subiecte cu care să inflameze imaginaţia cititorilor ei fideli. Șeful, dom‑nul Porfiriţă Zaţ, era mulţumit când tră‑gea măcar un tiraj peste rând, la două era chiar fericit. Detestă câinii pentru că îi e o frică grozavă de ei de când un dulău i‑a sfâșiat nădragii în trista lui copilărie, în vremea apusă a Războiului Rece. A tras o spaimă care l‑a marcat pentru tot restul vieţii lui brave. Dacă ar fi fost după el, Bucureștiul ar fi trebuit curăţat de câinii vagabonzi într‑o singură noapte. I‑ar omorî bucuros, în afară de Kiki, cockerul neveste‑sii, mic zeu adorat.

(fragment de roman, în curs de apariţie la Editura Trei)

Stelian Tănase

Cronica unui fapt divers

Paul Fort

Broasca albastrăI. Întrebare către bunul pădurar

Vrem să știm, dom’ pădurar, după ce, la dumneavoastră, se cunoaște soiul rar de brotac cu piele‑albastră?

După faptul că e verde celălalt? sau că se pierde printre nuferi, făcând ţuști!, fi’ndu‑i teamă de răţuști?

sau că glasu‑i e perlat? sau că are păr pe trup? că se plimbă,‑n lung și‑n lat, singuratic sau în grup?

După multă reflectare, în oglinda unui lac, ne răspunse cu glas tare: După faptul că nicicare n‑a văzut așa brotac.

II. Răspunsul dat păduraruluiPădurare, minţi (cu slabe argu‑

mente!): un safir am văzut, cu patru labe, luncii,‑n soare, musafir, către prânzul mic, în jurul lacului; era verzui, însă reflecta azurul cu întregul trup al lui.

Max Jacob

Paradisul abstract

Fiind soarele sub arbori, nu era pic de umbră. Fiind arborii desăvârșiţi, nu aveau frunze; iar animalele, fără cusur și ele, nu aveau păr, nici gheare. Acolo am văzut și‑am auzit. Văzut‑am inși a căror măreţie era candoarea însăși, ast‑fel încât se tot jucau, netrebuindu‑le nimic. Ei se jucau de‑a croitoria, de‑a muntele de pietate, de‑a casa de econo‑mii, de‑a luptele cu tauri, iar doamnele erau goale.

Dă‑mi foarfecile, draga mea, să tai un fir de aţă, o auzeam pe o frumoasă blondă sau albă în etate de șase secole și goală‑pușcă, fapt care le făcea să râdă cu un râs limpede pe centenarele acelea omnisciente.

Ce‑aveţi de gând să faceţi cu fiul Dvs., când are să‑mplinească un mileniu?

– Se va juca de‑a consilierul comu‑nal până la majorat; apoi, de‑a sfetnicul aulic.

nr. 192 www.revistatimpul.ro

LITERATURĂ | 11

Emil Brumaru

Îngerii şi lucrările lor

DorințeAş vrea să trăiesc printre plante,Fără femei, fără cărți,Să pipăi doar diamante,Să navighez pe vechi hărți,

Să mă‑nchin la râuri, la soare,Roua s‑o iau drept minune,Oh, la nici o‑ntrebareSă n‑am cuvinte a spune,

Ci numai flori cu miresme,Fluturi topiți în lumină.Știu că nu mi‑ar fi lesne,Dar cine‑ar găsi că‑i o vină?

* * *

O doamnă ce priveşte doar c‑un ochiDoreşte de‑obicei două bastoaneSă‑nvârtă în secrete bulioaneCe‑i clocotesc sub tandrele ei rochi’

Și gâtul longilin i‑e strâns anumeȘi‑i apărat de lacomii vampiriCe‑apar, frumoşi, când nici nu te mai miri,Să‑i sugă jugularele în spume,

Iar poalele, mai jos, sunt despicatePână deasupra feselor lăsateÎn voia lor, spre‑a fi adulmecateDe‑ogarii contelui ce zace‑ntins pe spate

În fața şemineului cu jaru‑n spuze,Punându‑i, plin de plictiseală, s‑o abuze…

de dimineață în cap începe măcelulmâinile sunt nişte ambulanțe de jucărie gonindpe trupul tău în toate direcțiile şofer e un psihopat uitecum şuieră prin proteză de plăcere & groază în fața prăpastieisuficient de țicnit să te apropii asta a ajuns autocontrolulam văzut dorința şi lupiiisterizați de singurătate le‑am simțit disperarea în minemirosul gâtului tău în cele din urmă respirația violentă şiochii de wolfram oprindu‑se pe clavicule ceva să‑mipoată reda calmul în momentele astea suntpăpuşa urâtă şi lacomă îmi fac harakiri în baia tacu sânii de cârpă o să‑ți astup pieptul dezbracă‑măsau pune‑mi o botniță la nevoie pot să şi plec să vinăamețeala şi păsările răpitoare să‑mi ciugulească paraşutadeasupra ta

de dimineață ca‑ntr‑un tablou de dalívăzut de douămiişti hainele sunt încleiate într‑un gălbenuş prelins pe scaun soareleîn cameră un miros de cauciuc ars aştept să te întorci cu fața spre mineşi să vezi un gândac cu antenele frânte răspândeşte TBC‑ul pe skype sunt simfonia de final țopăind în boxele unui abatorîn flăcări oricare dintrelucrurile cărora nu le poți spune pe nume când te trezeşti

de la fereastra asta am văzut oameni plutind în noapteca nişte pungi albe de plastic s‑au încâlcit în gard şi beculețul nu a mai pâlpâitîntre tine şi prăpastie sânii femeilor pe care le‑ai iubit sunt nişte airbaguridefecte şi nimeni nu blurează imaginea asta

‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑în noapte dragostea nastenkăi e o pungă depufuleți cu surprize în care un bărbat frumos şi foartetrist scormoneşte pe furiş‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑

a‑pro‑pi‑e‑te înoatăîn sângele meu după geamandură până când nu mai doare

sau mai bine apasă‑mi perna pe inimă până se opreşte zgomotul de tractor de‑aici ştiuvei unge uşa cu miere şi te vei strecura afarăspre dimineață

ce mai facpentru maria

de la radiații părul de pe mâini a încetat să mai crească sângele are arome identic naturale de petrol şi rugină iar acasă ne mâncăm fast‑food unii pe alții tu deja ai învățat punctele slabe locurile unde dumnezeu şi‑a uitat lopățeleleîngropate în movilițe canceroase termenul de valabilitate alglandei‑fericire şi cum să rezişti în apriliecând din ecran două fetițe rase în cap îți întind o frunză uriaşă de brusture

zâmbeşti cu umbreluța asta înfiptă în creier sub care o grenadă deja fâsâie zâmbeşticerşetorului care ne‑a arătat acum câțiva ani mişcări haotice dintr‑un danspolonez înainte să dispară cu bicicleta pegassub roțile unui camion

ți‑aş mai scrie despre nopțile în care cabluri de telescaun îmi intrăşi ies din gură în speranța că fobia mea de părul lung încăte face să râzi să mă fotografiezi cu fața congestionată şibungee jumping‑ul deasupra minții mele au rămasmicile capricii pe care încă ți le îngădui

acum că am înțeles în sfârşit. delfinii dresați pentru misiuni militare te împing cu botul

spre mal depozitele de organe au program nonstop orice haină are o paraşută încorporată poți încerca orice nu ai cum să ieşi din asta

ridică totuşi cortina trage cu ochiul la spectacolul corect şi dement nu‑ți întoarce capul ridică şi voalurile de pe fața mea zbârcită de atâta râs pentru tine i‑am lăsat să‑mi umple inimacu grăunțe pentru tine zornăitul compulsiv şi gesturile de bărbat cusindromul peter pan cândva o să‑mi crească bâte de baseball în loc de picioare o să merg până la capăt. nu ai de ce să‑ți faci griji.

avionașe de hârtiedesfă bilețelele şi încearcă să vezi* cutia pe care scrie handle with care* un arici terciut de roțile unui 4X4 în care o familiefericită se întoarce de la biserică* restul de hamburger plimbat de scările rulante nu mai ştiu de unde se începe iată câteva lucruri o să‑ți amintească de mine de o dimineață în careai stat cu gura ca un fruct înțepenit în sârma ghimpată a trupului meu

vino mai aproape de deasupra se văd mai bine defectele de fabricație aici boala face frigărui din organele mele şi tu într‑un colț al camerei trăgându‑mi pe nas inima pisată asculți cum toate lucrurile bune la care m‑aş putea gândi acumca nişte avionaşe de hârtie într‑un ventilator performantse fac ferfeniță în capul meu

christmas party 2013mesele în familie sunt cele mai scurte exerciții de ură uite tatădacă îmi bag degetele pe gât şi eu pot să vorbesc până fac spume la gură despre adevăr lingurade lemn care amestecă gunoiul unor epoci & promisiunile zaharisite în care s‑au încleiat picioruşele fericirii mele o maşină scoasă din vitezăalunecă spre ziua de mâine iată mersul lucrurilor iată corpul meu

şi dacă nu avem luminițe nu‑i nimicdinții de aur groaza cd‑urile prăbuşite în pat vor străluci mai ceva ca o explozie nucleară filmată prin satelit de nişte sfinți

(şi ei vor veni să ne mănânce popcorn din palmă nu ne vom înghiontişi nu vom plânge va fi cel mai frumos crăciun îți promit) rămâi cu mine până când pe imaginile astea se va aşeza icterul fotografic

clismă’s party clismă’s party strigau copiii în jurul bradului iar eu ascundeam cioburile unui globsub covor făcândmultă linişte

Anastasia Gavrilovici

www.revistatimpul.ro martie 2015

12 | INTERVIU

Pentru mine, teatrul e o căutare, un semnal de alarmă, o întrebare la care nu am niciodată un răspuns, dar care este ceva extrem și violent.

Alexander, să începem cu spectacolul tău Să punem cătușe florilor?

Nu, asta e altă poveste…

De ce altă poveste? E începutul carie‑rei tale în România și un bun punct de plecare pentru dialogul pe care‑l iniţiem acum. Mai ești interesat de colaborarea cu Odeon?

Eu sunt interesat, dar am impresia că sunt boicotat de responsabilii teatrului. Nu‑i prea înţeleg, dar aceștia, fără să mă consulte sau să‑mi ofere o explicaţie, m‑au pus în această situaţie neobișnuită. Probabil că cele trei spectacole făcute acolo au rămas o is‑torie care nu mai poate fi concurată. Chiar în 2014 aveam un proiect cu direcţia teatru‑lui care a fost anulat fără ca măcar să fi fost anunţat. Nu înţeleg, accept ca oamenii să facă ceea ce cred, dar e un teatru care e foarte important pentru mine și sunt puţin trist că n‑am mai revenit în această instituţie…

„Calitatea teatrului este pentru mine întotdeauna într‑un raport semnificativ cu calitatea unei societăţi.”

Cum ţi se pare teatrul românesc în general, în acest moment, la o privire fugară, să spunem?

Am revenit în România fiindcă am cre‑zut că astăzi este una dintre puţinele ţări din lume unde teatrul nu numai că este semnifi‑cativ, dar este necesar. Teatrul moare în‑cet‑încet în restul lumii, devine comercial, sălile sunt pline doar cu oameni de o anu‑mită vârstă care pot să‑și permită 100‑150 de dolari sau euro biletul. Teatrul și‑a pierdut ra‑ţiunea primordială și principală pentru care a luat fiinţă, și anume aceea de a crea un public, o societate, un spectator care, ieșind de la un spectacol, să devină un om mai pro‑fund, mai bun, mai înţelegător, mai iubitor. Revenind la întrebarea despre România, ea a avut un teatru foarte important înainte de revoluţie, care era bazat pe un sistem de joc absolut extraordinar, deoarece publicul nu urmărea textul, ci mai curând subtextul pie‑sei respective, căci în subtext se vorbea des‑pre societate, despre politic, despre lucruri esenţiale, astfel încât exista o legătură pri‑mordială între scenă și spectator. Publicul este avutul cel mai important al teatrului românesc. Am lucrat în majoritatea orașelor din România și sunt convins că există un public ce acceptă noul, care înţelege într‑un mod tot atât de profund, dacă nu mai mult, ca publicul din Londra, Paris sau New York.

Calitatea teatrului este pentru mine întot‑deauna într‑un raport semnificativ cu calita‑tea unei societăţi. Când călătoresc și când ajung într‑un oraș, vreau să văd teatru și, analizându‑l, analizez societatea, și oame‑nii, și politica, și structura individului. Un teatru neglijat este consecinţa unei socie‑tăţi neglijate. Un teatru delăsat este respon‑sabilitatea colectivă a unui public delăsat, care nu‑și mai trimite copiii la teatru, care nu vrea să se reformeze, să se amelioreze, să se renoveze. Bineînţeles că trebuie luat în consideraţie că progresul tehnologic și ra‑piditatea comunicării de astăzi fac în așa fel încât oamenii să se gândească adesea că poate teatrul este o formă de comunicare mai lentă, mai intelectuală, mai subtilă, ca să spun așa, ceea ce e cu totul contrar con‑vingerii mele. De exemplu, la Târgoviște, unde am făcut Balcanicele, reacţia publicu‑lui și mai ales a publicului tânăr nu era aceea tipică unui spectacol bun, ci una reprezenta‑tivă pentru un eveniment. Deci reușita este atunci când creezi o situaţie când publicul nu se scoală în picioare și face această ipo‑crizie teribilă de a aplauda, care este de ne‑conceput. Ceea ce face reușita este expe‑rienţa piesei, pe care publicul o introduce în viaţa lui privată, când își pune aceleași în‑trebări puse de spectacol sau de personaje, iar principiul continuităţii tematicii unui spectacol este valabil. Un spectacol de tea‑tru nu este un articol de consum. Dacă sunt într‑o cafenea și consum o cafea, atunci pot să spun dacă e bună sau rea. Un spectacol nu poate să fie bun sau rău, este o experien‑ţă de care ne amintim sau nu. Ne întâlnim într‑un tren, vorbim despre ea timp de cinci ore, pentru că nu uităm momentul acela o viaţă întreagă. Așa trebuie să se întâmple și  cu experienţa teatrală. În România este un fapt real că teatrul din provincie – Sibiu, Timișoara, Arad, Oradea, Cluj… – a devenit mult mai semnificativ decât în București, unde e foarte dificil de lucrat, mai ales pen‑tru cineva disciplinat ca mine, pentru că nu pot să accept ca actorul să plece, să facă re‑clame, să facă televi ziune, să facă și altceva pentru a trăi. Teatrul este o trăire care nece‑sită sacrificiu total. Dacă vrei să lucrezi cu Hausvater, lucrezi patru săptămâni, lucrezi zece, douăsprezece ore pe zi și te dăruiești complet, nu poţi să fii fragmentat. Această situaţie a fragmentării artistului face ca fe‑nomenul repetiţiei să se limiteze numai la o sală de repetiţii. Dar arta actorului e bazată pe două elemente: execuţia și creaţia. Exe‑cuţia poate să fie învăţată într‑o sală de re‑petiţii în relaţia actor‑regizor, dar creaţia este căutarea, investigarea ei, și asta nu poate să o facă dacă este ocupat între o repetiţie și

Alexander Hausvater

Există regizori de viziune care îşi exprimă personalitatea şi dincolo de scenă, iar Alexander Hausvater face parte dintre aceştia. În maniera lui ar putea întemeia o şcoală de teatru, altfel decât cele în uz, dacă peisajul actual nu ar fi obturat de gustul bulevardier sau experimentele factice. Admirat ori contestat, îşi continuă proiectul prin care îşi exprimă

identitatea. Pentru că, refuzând calea de mijloc, are ceva autentic, ceva viu de spus în deja perimata, prin abuz mimetic, „actualitate”. Un director de scenă care iese din serie, nu singurul, merită a fi măcar ascultat… Acest dialog este un fragment dintr‑o discuție mai amplă, angajând experiențele acestui artist călător, cum se prezintă el însuşi, deci o perspectivă neîngrădită de convențiile succesului. Vorbind despre teatrul românesc, o face cu empatia celui ce i s‑a dăruit fără condiții.

nr. 192 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Un teatru neglijat este consecinţa unei societăţi neglijate”alta cu multe alte lucruri decât gândirea și angajarea unei expe‑rienţe ca să devină propria expe‑rienţă. Situaţia teatrului româ‑nesc: este un teatru fără nici o discuţie foarte bun, dar nu așa de bun ca potenţialul pe care îl po‑sedă și cum ar fi putut să fie.

Asta începând de la nivelul școlii.

Asta începe de la nivelul școlilor, care amăgesc prea mulţi oameni. Ies actori în cantităţi enorme și nu joacă, din cauza structurilor în care sunt mulţi oameni de dinainte de ’89, cu gânduri de dinainte de ’89, care nu sunt legaţi la electricitatea, frecvenţa și disciplina teatrului de astăzi. De asemenea, sunt le‑gaţi de gândirea structurală spe‑cifică teatrului de stat. Pe de o  parte, suntem poate norocoși că există teatre de stat; pe de altă parte, există teatrul indepen‑dent, care în istorie a revoluţio‑nat teatrul.

„Cultura nu este responsabilitatea preşedintelui şi a prim‑ministrului, ci a fiecărui individ”

În conjunctura actuală, privind puzderia de „indepen‑denţi”, care nu întrec însă nu‑mărul sălilor disponibile pentru nu se știe care proiecte apă‑rute ca ciupercile după ploaie, destui dintre aceștia fiind de‑pendenţi în fond de ceva, cu o autonomie financiară și stilis‑tică limitată, nu e ușor de în‑ţeles sensul autentic al con‑ceptului…

Cuvântul independent în‑seamnă „independent de banii statului”. Teatrul independent merge de la un pol cum ar fi Broadway, un teatru muzical care costă milioane de euro și care trebuie să facă acești bani, până la spectacole mici, în săli mici, de douăzeci de oameni, într‑o diversitate teatrală. Teatrul in‑dependent trebuie încurajat, tre‑buie să trăiască, dar poate să facă asta numai dacă există anu‑mite metode legale care să‑i per‑mită să existe. Metoda numărul unu este legea sponsorizării. Fără ea, care acum cred că este la zece procente, nu se poate face nimic. Lucrând în Rusia, în Polonia, văd mulţi oameni de afaceri care vin în fiecare an și spun: am făcut bani, am afaceri și, deoarece descind din această limbă, din această cultură, anul acesta voi sponsoriza Orchestra Simfonică, anul viitor Teatrul Pușkin, iar peste trei ani Galeria de Artă. Prin urmare, este necesar ca in‑dividul să preia ceea ce până acum era socotit ca fiind numai treaba guvernului și a statului, instituţii care nu mai sunt capa‑bile, sunt falimentare. Cultura

nu este responsabilitatea preșe‑dintelui și a prim‑ministrului, ci a fiecărui individ. Cultura româ‑nească a fost dezamăgită pro‑fund de români. În primul rând, ca unul care a trăit atâta timp afară și călătorește foarte mult, mă uit la eșecul imigraţiei româ‑nești, care trebuie să‑și asume responsabilităţi culturale. Polo‑nezii dau bani ca să se traducă Witkiewicz sau Gombrowicz în italiană ori spaniolă. Acţiunile lor valorifică această cultură, o luminează și o transmit și altora. Noi spunem că avem poeţi, dar nimeni nu‑i știe. Că avem autori de teatru, dar nimeni nu‑i cu‑noaște. Dacă cineva îl citește pe Caragiale, îl aruncă, din cauză că este o traducere absolut proastă și inacceptabilă. Așadar aș spu‑ne că teatrul românesc poate să fie pe un loc mult mai înalt de‑cât unde este. Există un potenţi‑al al scrisului, al jocului, al cân‑tecului, al dansului și al regiei. Dar teatrul este o structură com‑pusă pe verticală, din multe ele‑mente, inclusiv cel politic. Este forma de expresie umană care încorporează toate artele: de la pictură la scris, de la dans la in‑terpretare, de la arhitectură la costume… Astfel încât, dacă tea‑trul nu rezonează, atunci se în‑tâmplă ceva cu societatea în sine. De multe ori văd că e ceva șubred de la individ la structură. De multe ori văd un actor la sfârșitul unui spectacol primind aplauze chiar dacă l‑am văzut la un procent foarte scăzut din po‑tenţialul lui, poate treizeci‑pa‑truzeci la sută. De ce nu l‑am văzut cu tot potenţialul său? Po‑tenţialul actorului este totalita‑tea personalităţii lui, cât de com‑plexă este, și capacitatea de a fi total transparent și de a arăta în spatele unui text, al unei mișcări sau al unui gest o generalizare umană care‑l face reprezentan‑tul unui grup de oameni, al unei generaţii, al unei clase sociale.

Dacă luăm două exem‑ple‑limită, să zicem Un duș‑man al poporului montat de Thomas Ostermeier după piesa lui Ibsen, care duce problema‑tica socială a actualităţii la acea limită care provoacă inte‑rogaţia spectatorilor indiferent de situarea geografică în con‑diţiile globalizării, și Rinocerii în regia lui Robert Wilson la Teatrul Naţio nal din Craiova, deschizând o altă cale de acces spre opera lui Eugen Ionescu, aparent cu mijloacele de pe Broadway – spectacole incluse în festivalu rile din toamna tre‑cută –, unde te situezi ca artist cu o filozofie și un program de substanţă?

Amândouă spectacolele nu exprimă decât eforturile a doi ar‑tiști singulari într‑un spectacol bun. Este important că în momen‑tul de faţă există în România spectacole mult mai interesante făcute de români care rămân ig‑norate sau lăsate în urmă de fap‑tul că nu avem o structură de ur‑mărire a spectacolelor. Apoi, sunt puţin nedumerit de atitudinea de inferioritate pe care o observ în România în raport cu tot ce este străin. Având în vedere că am trăit o perioadă în Israel, com‑plexul meu este de superioritate: dacă văd ceva bun, mă ambiţio‑nează să fac la fel. Dar, fiindcă ai vorbit de Robert Wilson, vreau să menţionez că spectacolul pe care l‑a montat la Craiova este un spectacol de festival. Da, un spectacol de festival. Trebuie să distingem între spectacolele care trebuie introduse într‑o stagiune teatrală, care se adresează totali‑tăţii publicului, mai ales publi‑cului ignorant. Pentru mine a fost întotdeauna important ce se numește să deflorezi publicul virgin. Adică mai întâi să deter‑mini anumiţi oameni să vină la teatru, iar apoi, după ce au ve‑nit pentru prima dată, să decidă dacă mai revin sau nu. Dar acești

Interviu realizat de VALENTIN DUMITRESCU în 22 ianuarie a.c.Fotografii de Cristina Maria Chirilă

Nu există nimic mai tragic în viaţa unui om decât lipsa de armonie cu el însuși, când nu‑și cunoaște talentele, potenţialul sau capacităţile.

oameni sunt în incinta unei stagi‑uni teatrale, a unui teatru dintr‑un oraș, nu a unui festival. Foarte semnificative sunt și opiniile lor și felul în care cresc ei ca spec‑tatori. Eu lucrez pentru ei, nu pentru festivaluri și nu sunt de acord cu spectacolele de festi‑val, când cel mai important pu‑blic pentru care lucrăm, gândim și visăm este publicul din acel oraș, cel obișnuit și care trebuie învăţat și educat. Nu găsesc așa‑dar că e vorba despre extreme. Ostermeier lucrează mai psiho‑logic, Wilson este artist vizual, pictor, lucrează mai ales pe for‑ma exterioară. Amândouă sunt forme foarte importante, dar ceea ce pot să spun e că teatrul meu este unul de poveste. Mă consider povestitor, iar când po‑vestești iei în considerare două lucruri: bineînţeles, tema poveș‑tii, iar după aceea forma, stilul în care povestești. Nu este o poves‑te despre ceea ce a trăit publicul,

despre ceea ce vede pe stradă. Nu este o poveste despre realis‑mul cotidian, este o poveste des‑pre ce nu a văzut, despre ce nu a trăit, despre existenţe alternati‑ve, despre visuri, despre poten‑ţialul uman de a merge și în altă parte decât aceea în care merge. Trăim într‑o societate aflată într‑o continuă specializare, în care oa‑menii devin experţi în zone mă‑runte, în arena stângă, în arena dreaptă, iar omul a pierdut acea calitate extraordinară pe care a avut‑o în perioada Renașterii să se ocupe de toate. Să vindece oa‑meni și animale, să construiască, să lucreze pământul, să facă ne‑goţ, să facă totul. Căci nu exista pe atunci nici tehnologia mouse‑lui, nici alt gen de achiziţii comode… Nu există nimic mai tragic în viaţa unui om decât lipsa de ar‑monie cu el însuși, când nu‑și cu‑noaște talentele, potenţialul sau capacităţile. Încă de mici suntem împinși într‑o singură direcţie. Umanismul sau umanitatea e ca‑pacitatea omului de a îmbrăţișa tot ce există în lume, tot ce intră în câmpul său vizual, tot ce aude și tot ce simte. Pentru mine, tea‑trul e o căutare, un semnal de alarmă, o întrebare la care nu am niciodată un răspuns, dar care este ceva extrem și violent. Nu este ceea ce francezul numește nombrilist: „Uitaţi‑vă la mine ce interesant sunt”. Este ceva care va cauza o revoltă, o revoluţie, o mișcare, o căutare. Și atunci mă gândesc tot timpul la formele ex‑treme ale conduitei umane, ale extremismului de care suntem capabili și faptul că nu suntem o  totalitate de rău sau de bine, ci suntem niște cioburi din toate aceste lucruri, iar dacă astăzi eu sunt torţionar și torturez pe ci‑neva, poate că mâine se va schim‑ba situaţia conjuncturală, iar eu voi deveni victimă și celălalt tor‑ţionar și victimă.

www.revistatimpul.ro martie 2015

14 | CRONICI

Circul domestic

Claudiu Komartin

„Antologicul” Eugen Cioclea (I)

E un roman ce încântă și te provoacă de la primele pa‑gini. Cariera de scriitor a

autorului începe, iată, în forţă, oferindu‑ne o carte de o duritate stilizată. Pe parcursul poveștii, na‑ratorul se caută înfrigurat pe sine însuși pe drumuri întortocheate, dar de multe ori vârtejul căutării se domolește, lăsând locul popa‑surilor pline de duioșie în sfera unor personaje uitate de timp și a unei naturi aproape umanizate.

Stilul narativ, viguros și deli‑cat în același timp, îl apropie pe autor de monștrii sacri ai literatu‑rii americane: de la Hemingway, prin economia limbajului și pre‑cizia dialogului, la Faulkner, prin panorama fascinantă și tulbură‑toare a familiei din mediul rural, cu eternul potenţial de frumuseţe și oroare, și până la Emerson, a cărui înţelegere profundă a natu‑rii se aseamănă cu modul orga‑nic în care percepe Haske mediul natural. În romanul lui, pădurile, râurile, lacurile statului Michigan devin personajele unei copilării idilice. Există însă un aspect ne‑iertător al spaţiului natural, iar omul rustic învaţă să trăiască și să moară în ritmurile imprevizi‑bile ale naturii. Crescut în mijlocul naturii, Buck îi citește semnele ca pe propria palmă, însă în același timp înţelege de la o vârstă fra‑gedă că omul, natura umană se constituie din mult mai mult decât din imbolduri și instinct de su‑pravieţuire. El nu își neagă însă

apartenenţa la acest spaţiu atem‑poral. Derutat, dar ambiţios, Buck își propune să înveţe cât mai mult, să vadă cât mai mult, să știe cât mai mult, asamblându‑și din mers identitatea din frag‑mente uneori contradictorii, cu fervoare și ones titate. Sensibili‑tatea livrescă a autorului însuși

reverberează pe parcursul roma‑nului, cu precădere în plăcerea de a citi, manifestată de narator. De altfel, obsesia cărţilor îl transfor‑mă pe Buck în subiectul ironiză‑rilor stângace și deseori maliţioa‑se ale unor membri ai familiei, care nu înţeleg de ce un băiat al pădurilor nu se mulţumește să știe cum se taie o găină ori cum se sparge capul unei veveriţe ca să o pregătești pentru cină.

Naraţiunea oscilează între via‑ţa lui Buck și o serie de personaje colorate, ale căror cărări se inter‑sectează cu ale personajului fie în copilărie, fie în adolescenţă sau în prima tinereţe. Bunicul Eddie e un fel de maestru cu o mentalitate venită parcă din alte epoci și cu porniri brutale, mai ales faţă de propria familie. Soţia lui, inteli‑gentă, dar resemnată, trăind lân‑gă un soţ abuziv, îl ţine în frâu fără ca el să‑și dea seama. Părin‑tele Pierre, un alt personaj al co‑pilăriei lui Buck, se zbate în pro‑pria moralitate ambiguă: atunci când nu ţine slujbe în biserică, se strecoară hoţește la ferma familiei

lui Buck pentru a‑i face curte bu‑nicii cu o ostentaţie pe care nu se silește să o mascheze. Henry, un bătrân plin de viaţă și iubitor de poezie, se evidenţiază ca o altă sursă de inspiraţie pentru tânărul visător.

Copilul Buck se va transforma apoi în tânărul soldat, luptând, fără să știe pentru ce, în teatrul de ope‑raţiuni din Bosnia. În scenele de război, Buck și cercul său de prie‑teni din armată își reprezintă câmpul de luptă sub imperiul unei viziuni proiective. Reacţie împo‑triva ororilor cu care se confruntă și esenţă a experienţei atroce, ti‑nerii sintetizează un cod moral care, altfel, ar fi destul de greu de acceptat în viaţa de zi cu zi. Nu în ultimul rând, marele „dușman” al lui Buck, Lester Cronin, se profi‑lează ca personaj in absentia, iar povestea răzbunării lui Buck are parte de un deznodământ cu totul neașteptat (o răzbunare mai mult absurdă decât brutală).

Cărările pe care ne poartă Buck sunt întortocheate și fără o finalitate de tip tradiţional. Nu

găsim acea evoluţie spre o matu‑ritate incontestabilă la care ne aș‑teptăm de la un bildungsroman. În contexte deseori brutale și vio‑lente, sensibilitatea cititorului caută firul roșu al umanităţii per‑sonajelor, astfel încât desfășurarea narativă devine mai puţin impor‑tantă decât figurile lui Joseph Haske. Grijile, conflictele și micile lor bucurii, precum și puterea de a se ierta reciproc captivează in‑teresul cititorului până la sfârșit.

Dialogul e dinamic și se com‑bină câteodată cu acţiuni fulgeră‑toare, care ne contrazic din nou așteptările. În Bosnia, Buck, con‑siderat de prietenii săi prea sen‑sibil pentru război, se trezește în centrul atenţiei când superiorii îi cer să împuște un cercetaș bos‑niac aflat în mijlocul pădurii. Buck e solicitat pentru că are experien‑ţă de vânător, deci va fi nevoit să‑și trateze victima ca pe un animal hăituit. Alteori, acţiunea înceti‑nește, lăsând locul unor descrieri atemporale, ca în pasajele despre pescuit sau despre vacanţe întregi petrecute cu cortul pe malul lacu‑lui. Efectul combinat al complexi‑tăţii narative este unul seducător și halucinant, astfel încât ne sim‑ţim mai curând în postura de com‑plici ai vieţii personajelor, com‑pusă din tragedii și victorii, decât în aceea de simpli martori. Negre‑șit, romanul este un „roman ame‑rican”, însă și un roman profund uman, surprinzând o paletă largă de virtuţi și vicii universale.

Liana Vrăjitoru Andreasen

Faţa ascunsă a statului Michigan: North Dixie Highway de Joseph D. Haske

R evenit din infernul războiului bosniac, Buck Metzger e torturat de insomnie. În nopţile în care se luptă să adoarmă, se lasă copleşit de coşmaruri vechi şi noi, de vise abandonate şi vise abia încolţite. Uneori visează la răzbunare, alteori la gingaşe fete iubitoare de cărţi. Adesea pluteşte pe apele amintirilor precum o barcă în derivă

pe valurile neliniştite ale lacului Huron. Acesta e peisajul interior care ne întâmpină de cum începem lectura romanului North Dixie Highway, romanul de debut al lui Joseph Haske.

S‑a scris foarte puţin de par‑tea aceasta a Prutului despre poetul basarabean dispărut

în urmă cu mai puţin de doi ani. Am considerat‑o și o consider o injustiţie care se cere reparată, așa că am făcut‑o cum m‑am priceput, începând din 2010, când i‑am fă‑cut un portret însoţit de o selecţie restrânsă de texte în revista Poesis internaţional (nr. 2/2010). De ase‑menea, o ultimă selecţie antumă, aproape intruvabilă, din păcate, in‑titulată Ofsaid (2011), a fost obiec‑tul unei antologări în Cele mai frumoase poeme din 2011 (carte apărută la Editura Tracus Arte în 2012, pe care am realizat‑o împre‑ună cu Radu Vancu), care l‑a adus cât de cât în atenţia cititorilor din România, dar și a colegilor săi de aici, mulţi dintre aceștia cunos‑când mai degrabă aura de legen‑dă care înconjura personalitatea lui Cioclea decât volumele sale de versuri. Altfel, nu știu ca poezia lui Cioclea să fi fost luată în seamă

în nici una dintre antologiile im‑portante de poezie românească apărute după 1990 în România, o dovadă în plus că opera sa „nu a  trecut graniţa” în felul în care au făcut‑o în ultimele decenii dis‑cursurile altor poeţi din Republica Moldova care au fost receptaţi și „integraţi” firesc în istoria litera‑turii noastre recente.

Un gest admirabil de recu‑noaștere și reconfirmare valorică a uneia dintre vocile cele mai ori‑ginale din poezia românească a ultimelor trei decenii este apari‑ţia volumului Antologic (Editura Cartier, Chișinău, 2014), îngrijită de un alt scriitor de primă linie al literaturii române din Basarabia, Emilian Galaicu‑Păun. Cartea, apă‑rută în condiţii excelente în colec‑ţia „Cartier Popular” (în același an cu Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu), conţine o sută și ceva de poeme din volumele Numitorul comun (1988), Alte dimensiuni (1991), Daţi totul la o parte ca să

văd (2001) – despre care Nichita Danilov a scris cu ani în urmă un text memorabil –, precum și câte‑va texte foarte condensate, scrise parcă à bout de souffle, rămase inedite.

„Eugen Cioclea e o revelaţie”, scria despre poetul basarabean Alexandru Mușina, adăugând, cu obișnuitul său spirit polemic: „Este un poet evident superior lui Mircea Dinescu”. Lăsând la o parte orice încadrare generaţionistă, se poate considera, pe bună dreptate, că Cioclea este un 80‑ist care a in‑fluenţat două promoţii succesive de poeţi moldoveni, de la aceea a Irinei Nechit și a lui Dumitru Crudu până la cea a tinerilor din grupul „Noii barbari”, debutaţi în ultimii ani. Pe când Dinescu nu cred că are vreun „urmaș” în poezia ulti‑mului sfert de secol, remarca lui Mușina neavând în vedere doar apartenenţa la aceeași generaţie biologică a celor doi (Dinescu, năs‑cut în 1950, Cioclea, în 1948), ci mai

cu seamă o suită de caracteristici sesizabile în volumele a doi poeţi între care e totuși foarte greu să faci o paralelă întru totul obiectivă.

În comparaţie cu Mircea Dinescu (s‑ar putea scrie, mă gân‑desc la asta de ceva vreme, un studiu de „vieţi paralele” despre acești doi poeţi cu destine atât de diferite), Cioclea pare astăzi, ce‑i drept, mai nou, mai inventiv și mai îndrăzneţ din punct de vedere formal. Sigur că pe Dinescu și pe Cioclea îi leagă un ton coroziv, un ritm de trasor al rostirii poetice și angajamentul sociopolitic, cu firești contraste de nuanţe și in‑tensităţi. Primul a scris ceea ce rămâne mai valoros din opera sa în România comunistă dintre 1971 și 1989 (adică între Invocaţie ni‑mănui și Moartea citește ziarul), celălalt a debutat în Moldova so‑vietică, în 1988, publicând ulterior încă două volume și trei antolo‑gii în regim de samizdat, aproa‑pe fără nici un fel de circulaţie.

Comparaţia dintre Dinescu și Cioclea ţine până la un punct și se poate lega de nervul etic și de meșteșugul bine strunit al amân‑durora, de o rădăcină comună eseniană și de spiritul protestatar care le traversează poezia. Amân‑doi stăpânesc ritmul și rima, deși, dacă Dinescu apare ca un virtuoz al formelor fixe, dar nu convinge întotdeauna în versul alb, Cioclea strălucește mai cu seamă când combină modalităţile ritmice și armonice cu versul liber. În plus, ceea ce pare, cu timpul, mai estom‑pat la Dinescu la Eugen Cioclea pare foarte viguros și actual, iar ceea ce rămâne, la o lectură aten‑tă, mai valoros din poezia de dra‑goste, să spunem, a lui Mircea Dinescu nu se va împrieteni prea ușor cu tandreţurile scrâșnite și graţia caustică din cărţile poetu‑lui basarabean. Cam acestea sunt, la o primă vedere, limitele compa‑raţiei, asupra căreia voi reveni în numărul viitor.

Nu e tocmai simplu să scrii, în spaţiul inevitabil limitat al unei rubrici de ziar, despre un poet pe care, de când l‑ai descoperit, îl citeşti şi reciteşti cu entuziasm şi găseşti de fiecare dată lucruri proaspete, pe care, ca cititor împătimit, le poţi lua

de partea ta, iar ca poet te pot inflama înspre jubilaţie şi exerciţii de admiraţie

reală. O recomandare, un elogiu reţinut pot fi făcute, admit, în puţine cuvinte, dar atunci când decizi să scrii despre un autor în care găseşti la tot pasul poeme excelente (într‑o operă, de altfel, destul de restrânsă), disciplina impusă de constrângerile tipografice te poate împiedica să atingi toate faţetele unei personalităţi puternice şi abrupte ca a lui Eugen Cioclea (1948‑2013).

nr. 192 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Cronică de arte vizuale

Maria Bilaşevschi

Emanuel Copilaş

Arestat în 1948 deoarece împărţea, în cadrul unui grup de tineri relativ or‑

ganizat, texte „clandestine” (Viaţa unui om singur, Polirom, Iași, 2010, p. 61), Marino și‑a pe‑trecut ur mătorii ani la Jilava și Aiud, ani des pre care povestește cu o anumită reticenţă firească, ajungând ulterior să fie deportat în Bărăgan (1957‑1963, perioadă pe care o apreciază drept „cel mai dificil moment al existenţei mele. Și folosesc o foarte blândă formulă” – op. cit., p. 84). Aici le‑a cunoscut pe văduvele mareșalu‑lui Antonescu și a lui Corneliu Zelea Codreanu, recăsătorită în‑tre timp. Și pe mulţi alţii, cu care a dezvoltat diferite tipuri de re‑laţii, mergând de la amiciţie și până la ostilitate făţișă. Inclusiv pe Paul Goma, pe care îl descrie în termenii următori: „Ciufut, turbulent, agresiv și simpatic, era de o personalitate incipientă frapantă. Pus mereu pe proteste, pe demonstraţii publice de inde‑pendenţă” (op. cit., p. 96). Mai ales după 1989, raporturile dintre cei

doi vor deveni tensionate, în pri‑mul rând din cauza obtuzităţii tot mai accentuate a lui Goma și a antisemitismului frapant pe care începuse să îl manifeste.

Marino detesta cultura „poe‑tocentrică”, „publicistică”, adică eseistică, superficială și diletan‑tă a României din a doua jumă‑tate a secolului XX, vizibilă cu precădere după 1989. În contra‑partidă, tocmai această cultură l‑a marginalizat și i‑a ridiculizat numeroasele volume de critică literară, scrise temeinic și bazate pe bibliografii impresionante, pe motivul că ar fi „plicticoase”, lip‑site de sclipirea intelectuală lu‑dică, spontană, care dă farmecul de ansamblu al unei opere. „Cul‑tura se bazează, orice s‑ar spune, pe acumulare, conservare, conti‑nuitate și organizare. Pot să râdă «pseudoeseiștii» de duzină, ori‑cât, de «fișe» și «documentare». Din cauza unei astfel de menta‑lităţi subdezvoltate, cultura ro‑mână nu are încă multe lucrări esenţiale de referinţă, rămasă mi‑noră” (op.  cit., pp. 91‑92). Spre

deosebire de toţi acești „pseudo‑eseiști”, Marino este unul dintre puţinii literaţi români recunos‑cuţi și traduși în străinătate.

Antipatia pe care și‑a atras‑o din partea „grupului de la Pălti‑niș” l‑a menţinut în obscuritate în anii ’90. În ciuda relaţiei fluctuante pe care a întreţinut‑o cu Noica, un fel de „amestec de atracţie și respingere” (op. cit., p. 338), dar, în esenţă, o relaţie intelectuală

autentică și onestă, corifeii cul‑turii române postcomuniste (Liiceanu, Pleșu, Patapievici) nu i‑au iertat analiza rece și tă‑ioasă a relaţiilor maestrului lor cu defunctul regim comunist. Orice s‑ar spune, naţionalismul noician și naţional‑comunismul ceaușist dezvăluie similarităţi ideologice profunde: „în interpre‑tarea lui Noica, «fiinţa» devine, pe nesimţite, «fiinţă naţională». De unde provin toate celelalte no‑ţiuni‑fetiș: specificitate, etnicita‑te, organicitate, izolaţionism etc. După care urmează antiocciden‑talismul, antidemocraţia și cele‑lalte (…). Extremismul nu este departe” (op. cit., p. 339). Un alt aspect deranjant pentru Marino constă în faptul că, ajutat de te‑leviziune și de o infrastructură culturală pe măsură (Editura Politică, devenită peste noapte Humanitas), Liiceanu se erijează în noul filosof charismatic, noul reper intelectual și moral al na‑ţiunii. Cu un astfel de semizeu cultural nu se poate purta un dia‑log normal sau chiar o polemică

decentă: fie te lași pătruns fără rest de aura sa, fie ești un resenti‑mentar incapabil de a recunoaște adevăratele valori, adevăratele faruri călăuzitoare ale unui popor abrutizat de comunism: „după cinci decenii de dogmatism, cen‑zură ideologică și represiune culturală comunistă, reapare, la polul opus, aceeași intoleranţă, aceeași respingere a discuţiei li‑bere”. Parcă această „reactuali‑zare” a „ideologiei de dreapta dintre cele două războaie” ar fi putut produce altceva… (op. cit., pp. 339‑340). „Opera” produsă de păltinișeni este „subţire”. Chiar dacă opera precursorilor lor in‑terbelici a fost ocazional mai ar‑ticulată (Eliade sau Cioran, pen‑tru că de filfizonul cu pretenţii de intelectual Nae Ionescu nici nu poate fi vorba), Marino este îngrijorat de resurgenţa publică a acestora, care „numai mari pro‑fesori de democraţia occidenta‑lă n‑au fost, nu sunt și nu pot fi” (Adrian Dinu Rachieru, Alterna‑tiva Marino, Iași, Junimea, 2002, pp. 133, 104).

Liberalismul de care avem nevoie. Adrian Marino şi „al treilea discurs” (1)

Am reflectat îndelung asupra oportunităţii unei astfel de recenzii – de fapt, un eseu despre opiniile politice, ideologice şi culturale ale cărturarului clujean Adrian Marino –, din simplul motiv că nu îi împărtăşesc o bună parte dintre ideile politice, aşa cum nu îi împărtăşesc nici viziunea ideologică de ansamblu. Cu toate acestea, la un deceniu de la trecerea sa în nefiinţă, consider că aportul lui Marino la cultura românească în general şi la cultura politică în particular este substanţial.

Cristian Diaconescu este dificil de asociat unui stil prestabilit și experimen‑

tat de înaintași. Elementele neo‑expresioniste se îmbină cu cele ale artei instinctuale, naive, în‑tr‑un imaginar plastic ce poate evoca simultan atât sexualitate, cât și alegorie religioasă. Expo‑ziţia a fost deschisă de criticul de artă Petru Bejan, care a oferit o serie de contexte în care poate fi situată creaţia artistului, neim‑punând privitorului propria vi‑ziune și lăsând uși deschise de interpretare privitorului avizat.

Personajele din portretele ar‑tistului, care apar fără nici un nume care să le explice, par să se uite la privitor direct în ochi, ceea ce restabilește capacitatea pic‑turii de a surprinde și cuprinde acel fel de poezie și fantezie ne‑gată, reprimată, atacând în ace‑lași timp suprafaţa plastică. Lu‑crările lui Cristian Diaconescu se îndepărtează voit de o lizibili‑tate prea facilă, evitând astfel de‑generarea într‑o convenţie banală. Poate pe alocuri deranjante pen‑tru gusturile puriste, portretele, adesea executate în tușe groase, spontane, expresive și tensio‑nate, amintesc de simbolurile și gândurile eului cerebral, dar, mai important, de capacitatea „uma‑nă” de a ilustra drama sinelui

conștientizat în tandem cu lu‑mea exterioară.

Ignorând un tipar universal, corpurile sunt vulnerabile, orga‑nice și contrastează adesea cro‑matica folosită prin privire, încor‑darea sau detensionarea buzelor ori aparenta mișcare a corpului. Trebuie remarcat că lucrările nu impun o naraţiune cu un singur personaj, deși, firește, există tri‑miteri la o posibilă autobiografie, însă tensiunea, suferinţa, apatia ori mirarea pot aparţine artistului, unui sfânt ori stau drept oglindă a privitorului. Ceea ce este sigur este faptul că, văzută în cronolo‑gia expoziţiilor personale ale ar‑tistului, Uman dovedește rafina‑rea unui stil ce poate deveni cu certitudine marca personală a unui mare pictor.

La polul opus, expoziţia lui Andreas Fogarasi demonstrează că în Iași se poate expune artă de factură conceptuală sau mini‑malistă cu resorturi justificabile

nu doar prin exploatarea unui „concept” care să ţină loc lucră‑rii în sine. Sol LeWitt spunea că „arhitectura, fie că este o operă de artă sau nu, trebuie să fie uti‑litaristă sau altfel eșuează com‑plet. Arta nu este utilitaristă. Atunci când arta tridimensio‑nală începe să ia unele caracte‑ristici, precum crearea de zone utilitare, aceasta își diminuea‑ză  funcţia ca artă”. Congruent cu afirmaţia artistului american, curatorul expoziţiei, Cristian Nae, a argumentat la rândul său că Instalaţie și reţeaua de ele‑mente ce o compun (mozaicul de pe podea, intervenţiile tex‑tuale înrămate pe pereţi, ele‑mentele ce ţin de o arhitectură personală) „estompează grani‑ţele dintre valoarea estetică și utilitară”, angrenând privitorul într‑un exerciţiu de imaginaţie a unor posibile moduri de exis‑tenţă urbană.

Folosind structura depersona‑lizată a galeriei, artistul compune

o reţea de semne ce nu se vrea un studiu retrospectiv, ci o do‑cumentare a moștenirilor urba‑nistice supuse unui proces de reinventare. Folosind în mod cri‑tic și conform unui algoritm lo‑gic spaţiul expoziţional drept punct de plecare și desfășurare, Andreas Fogarasi recompune spaţiul prin înlăturarea plăcilor de gresie din pardoseala Cupolei și înlocuirea cu materiale con‑servate din locaţii care fie au dis‑părut, fie sunt supuse unui pro‑ces de modernizare (travertin cu graffiti roz din Piaţa Unirii, pie‑triș din Parcul Expoziţiei, mozaic ceramic de la Cinematograful Republica, marmură din Palas Mall, mozaic extras din rămăși‑ţele unor clădiri industriale sau dezafectate – parte a arhivei „Sit vertical”). Acţiunea amintește la  o scară diferită de instalaţia lui Carl Andre, în care „Coloana” (de inspiraţie brâncușiană) a fost amplasată pe podea cu scopul de a deveni un instrument al

contemplaţiei. Însă, prin inter‑venţiile sale, Fogasi nu stârnește reverie, ci interogare. Prin reite‑rarea proceselor de prefacere a orașului, artistul încastrează în rame orizontale reminiscenţe ale spaţiului postdecembrist ori dovezi ale prezentului, supra‑punându‑le „desenelor” verti‑cale ce pot fi văzute ca un ecou al aspiraţiilor contemporane de coabitare urbană.

Recontextualizarea elemen‑telor ce ţin de un istoric perimat fizic, dar încă prezente în men‑talul colectiv ca embleme ale schimbării (fie pre‑ sau postco‑muniste), alături de seria de in‑tervenţii scrise (City of light, City of magic, City of learning ș.a.), chestionează problema identifi‑cării culturale în spaţiul creat a participantului, aflat astăzi între certitudine și deziderat.

O salutară dezvăluire a ten‑siunilor actuale prin care spa‑ţiul  și locuitorii acestuia trec, Instalaţie poate fi văzută ca un discurs artistic rezervat, ce se adresează și actualelor instituţii producătoare de artă, cultură, simboluri, propunând o înţele‑gere a contemporaneităţii prin accentuarea aparenţelor versus moștenire și a dualităţii intrin‑seci a evoluţiei. Un demers artis‑tic și curatorial ce‑mi doresc să se repete.

Uman versus instalaţie

Două evenimente diametral opuse atât ca formă, conţinut, cât şi, mai ales, ca mesaj s‑au succedat la începutul lunii martie în Iaşi. Primul, în ordine cronologică, este expoziţia lui Cristian Diaconescu, Uman (2‑31 martie, Galeria „Dana”), urmat de Instalaţie, a lui Andreas Fogarasi (5‑27 martie, Galeria „Cupola”).

www.revistatimpul.ro martie 2015

16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

Dana Ţabrea

Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin, de Davide Carnevali.

Regia: Alexandru Dabija.Scenografia: Dragoş Buhagiar.

Distribuţia: Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Ionuţ Cornilă, Radu Homiceanu.

Video designer: Andrei Cozlac.

Premieră naţională: 19 februarie 2015, Sala „Teatru la Cub”, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi.

Textul actual, fragmentar, intermi‑tent furnizează soluţiile de bază, regizorul fiind de regăsit mai

mult în lucrul cu actorii. Această mos‑tră a dramaturgiei actuale, compusă din scene/ miniscene cu rol de cadre fil‑mice, deși nu emite pretenţii (regizorul poate reorganiza, opri, elimina), conţine momente extratextuale, indicaţii pentru inserţii metatextuale, încât nu se poate monta decât după „reţeta” occidentală, respectând textul și pe dramaturg.

Chiar și tehnic, indicaţiile sunt ur‑mate. Scenele, separate în text prin pauze, sunt legate prin video mapping (picături uriașe de ploaie și un iepure care fuge) și sound (începutul melodiei Sleepwalker – muzica de carilon). Se folosește filmul în teatru/video la puterea a treia: scena din platou, filmată, apoi proiectată și vizionată – video cu scena filmată sau înregistrări live proiectate pe un panou în stânga scenei, direct pe oglinda cen‑trală, pe panoul de proiecţie coborât peste suprafaţa oglinzii, video cu inter‑viul‑interogatoriu la microfon monito‑rizat de Doctor (în „laboratorul” din spatele oglinzii centrale).

Reamintirea se opune reactualizării istorice, la fel cum, ne demonstrează Carnevali pentru nivelul individual, aceasta contravine reconstrucţiei tre‑cutului personal. Nu e în joc doar de‑menţa degenerativă care a atins un om în vârstă, ci o problematică mai com‑plexă: sunt victima trecutului meu sau sunt artistul care își poate remodela propriul trecut?

Nu întâmplător, rolurile sunt alter‑native: Primul om, Al doilea om, Al trei‑lea om. Povești diferite pot fi construite plecând de la text. În cazul de faţă, s‑a optat pentru varianta evidentă: Primul om – Tatăl, atins de demenţă, jucând un personaj mult mai în vârstă, într‑un rol de compoziţie, dar extrem de flexibil, Călin Chirilă; Al doilea om – Fiul, pân‑dit de demenţa congenitală, într‑un rol veridic, Doru Aftanasiu; Al treilea om – Doctorul, el însuși o victimă a războiu‑lui, afectat, dar și impasibil în scenele de ”laborator”, Ionuţ Cornilă. În prima scenă, Primul om îl va numi pe Al Doi‑lea om „tată”, iar în ultima, repetată cir‑cular, „fiu”. În scene filmate, cei doi răs‑foiesc repetat albumul foto (depozitar al memoriei individuale a Primului om atins de procesul degenerativ ireme‑diabil); Tatăl e distras, lucru care se va vedea și la Fiu într‑un alt moment, chiar și la Doctor. Nu doar identitatea unor inși particulari este în discuţie, ci a întregii Europe. De la Declaraţia lui Robert Schuman la dezideratul pieţei globale de astăzi, Europa propune sen‑suri noi pentru autodefinire. Și în plan

Câmpul semantic al tocăniţei de iepure

C âmpul semantic al tocăniţei de iepure, subtitlul piesei de teatru Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin de Davide Carnevali, iese din tipare, de la reţeta propriu‑zisă a tocăniţei de iepure, oferită într‑un pasaj de spectacol extranarativ, la „reţeta” menţinerii

la suprafaţă prin forţa memoriei, la alte şi alte „reţete” tot mai inedite.

politic identitatea Europei este în con‑tinuă schimbare.

În plan istoric, reactualizarea pre‑supune reconstrucţia faptului istoric în imaginaţie, plecând de la interpretarea surselor istorice disponibile în prezent. În plan individual – recrearea propriu‑lui trecut în imaginaţie, plecând de la mărturii improbabile. Istoria personală ca operă nu ia o formă unică. Nisipurile mișcătoare ale trecutului pot conduce reconstrucţia în direcţii diferite. Marto‑rul indirect (Fiul) atestă: Tatăl nu a făcut războiul ( jocul de‑a maiorul și sergen‑tul), a mituit comisia cu iepurele împă‑iat, o năzbâtie regizorală grotescă (pri‑ma înfăţișare), acuzând o apendicită; soţia a fugit cu un soldat american; ta‑bloul lipsă era un poster oarecare.

În schimb, istoria personală a Pri‑mului om, reconstruită, ar fi: nu atât experienţă personală, cât preluată din mentalul colectiv, războiul l‑a traumati‑zat (prin proiecţii, se fac referinţe extra‑textuale la al Doilea Război Mondial); în opinia sa, războiul echivalează cu pier‑derea identităţii socioculturale (a doua înfăţișare în faţa comisiei), urma tablou‑lui chiar e o piesă‑cheie în puzzle‑ul de amintiri disociate – o reproducere a ta‑bloului ei preferat, pe spatele căruia i‑a scris prima declaraţie. În timp ce lua cina cu soţia într‑un restaurant de ziua ei (își amintește fiecare detaliu, mai puţin anul real), iepurele alb de com‑panie al acesteia, purtând un fir roșu la gât, a fugit pe câmp, urmărit de o pi‑sică: o grenadă neexplodată a arun‑cat‑o în aer, odată cu nenumărate flori roșii (imprimeul rochiei pe care i‑o fă‑cuse cadou). Sau: poate că nu au fost niciodată căsătoriţi, tabloul înlocuind printre amintirile sale recreate o foto‑grafie de nuntă.

Câmpul… este: Tatăl, Fiul, Iepurele, Maria. În plan simbolic, plușatul enorm/ Iepurele e Dumnezeu care „joacă zaruri”, cu un umor ironic. Sau…

Și Leviatan este articulat pe experien‑ţa limitei și a tragicului pe care ne‑o relevă Cartea lui Iov, căci ce altceva

este mecanicul Kolya, căruia Levia‑tanul hobbesian, care este puterea discre‑ţionară a statului rus prin reprezentantul său atotputernic, primarul, îi înghite pe ne‑mestecate tot ce are – casă, familie –, sfâr‑șind cu el? Peisajul enigmatic, de o frumu‑seţe aspră și tristă, un peisaj de capăt al lumii, Ultima Thule, finis terrae, de la Marea Barentz, în nordul Rusiei arctice, constituie decorul potrivit al unei tragedii pentru care nu există lacrimă. Scheletul unei ba‑lene eșuate pe mal are ceva din hieroglifa gigantică a unei lumi descărnate, abando‑nate unei cruzimi fără sens, ceva dintr‑o in‑solitare adâncă și nevindecabilă care aduce ceva din respiraţia marilor interogaţii în faţa unui deus absconditus.

Soţia Lylia, unicul fiu Roma și prietenul cel mai bun, avocatul Dimitri, constituie primul cerc al familiei și prieteniei ce se destramă. Cel de‑al doilea cerc este cel al autorităţilor  – funcţionari, miliţieni  –, în frunte cu primarul Vadim, care își dorește terenul pe care se află casa modestă a lui Kolya. Însă suferinţa, ca și în cazul lui Iov, ia amploare printr‑o deposedare progresi‑vă, în etape, printr‑o confruntare fără șan‑se cu „puterea”, cu statul Leviatan, con‑fruntare agonică ce se desfășoară sub semnul apoftegmei hobbesiene: homo ho‑mini lupus.

Avem în Leviatan o parabolă a socie‑tăţii postcomuniste ruse, corupte până în măduvă, cu complicităţi vechi între puter‑nicii zilei și înalţii prelaţi ortodocși – fapt pentru care filmul a stârnit un scandal în Rusia! –, dar și transpunerea în paradigma sensibilităţii rusești a unui episod biblic. Cu menţiunea că din metafora judiciară a  filmului lipsește însă versantul restau‑rării bunăstării lui Iov‑Kolya ca răsplată a credinţei sale. Puterea de a îndura a lui Iov‑Kolya o injustiţie care frizează absur‑dul prin evacuarea oricărei raţiuni sote‑riologice constituie tema acestui film tul‑burător. Iovul lui Zviaghinţev este lăsat nu numai fără apărare, fără familie, ci și fără Dumnezeu. Completul de judecată turuie acuzaţiile într‑un discurs de moară stricată, impenitent și autist, caricatură a unei justiţii divine turnate într‑un tribu‑nal al poporului. Revelatoare pentru in‑terpretarea pe care Zviaghinţev o dă epi‑sodului veterotestamentar sunt două scene care trebuie privite așa cum sunt constru‑ite, în oglindă. Zviaghinţev îl aduce pe Iovul lui în faţa celui mai umil – și în fe‑lul  acesta autentic  – reprezentant al lui Dumnezeu, un preot de ţară care, în faţa îndoielii lui Iov‑Kolya, „Unde e Dumne‑zeul tău milostiv?”, invocă misterul acţiu‑nilor divine. Răspunsul este edificator:

„Al meu este cu mine. Dar unde‑i al tău nu știu”. Preotul îl evocă pe Iov și smerenia acestuia în faţa unor puteri și neînţelesuri care‑l depășesc, însă Iovul lui Zviaghinţev este un om revoltat, pentru care răbdarea nu‑și mai are rostul.

Cealaltă scenă îi are ca protagoniști pe primar și pe episcopul ortodox, discu‑tând despre puterea ce se revarsă dinspre Dumnezeu spre om, iar faţa bisericească separă aceste două puteri care își are fie‑care temeiul ei, deși converg în ceea ce pri‑vește scopurile. Tema este reluată în ecou la finalul filmului, unde episcopul ţine o predică despre adevărul credinţei și ade‑vărul vieţii, care se întâlnesc în persoana Mântuitorului. Predica sună suprarealist în contextul minciunii generalizate pe care societatea o întreţine, a puterii exercitate discreţionar de către autorităţi pe care înal‑tul prelat o cunoaște. Eliberarea prin ade‑văr și smerenie nu are loc, individul rămâ‑ne prizonierul istoriei, predat unor forţe care‑l dispută și care‑l distrug fără nici o explicaţie sau îl înalţă aproape derizoriu deasupra celor pe care‑i asuprește. Acest mister înscrie deopotrivă în haloul său ha‑lucinant și pe just, și pe ticălos. La un mo‑ment dat, preotul de ţară menţionează fap‑tul că Dumnezeu îi explică lui Iov lucrurile nu prin cuvinte, ci prin imagini, pentru a înţelege mai ușor.

Zviaghinţev procedează la fel cu noi. Filmul său rescrie o poveste veche în ima‑gini tulburătoare, pentru că, iată, cuvinte‑le  nu mai sunt de ajuns. Ce rămâne din Iov‑Kolya? Un fiu? O amintire? Mai degra‑bă, această densitate a suferinţei, un vertij al căderii, un joc de lumini și umbre în creu‑zetul surpat al ruinei unei biserici, ecoul unei părăsiri, o întrebare fără răspuns.

Leviatan este cel de‑al patrulea film al regizorului rus Andrei Zviaghinţev, după trei filme uluitoare, Întoarcerea (2003), Exilul (2007) şi Elena (2011). Moştenirea tarkovskiană este o prezenţă sensibilă

în filmele lui Zviaghinţev, filme ce relevă o dimensiune parabolică şi un fior religios cu intensităţi tulburătoare.

Lux in Tenebris lucet

nr. 192 www.revistatimpul.ro

OPINII | 17

Daniel Cristea‑Enache

Roxana Patraş

Om rău, om bun

Caragiale, de pildă, îl exe‑cută pe Nicolae Fleva pen‑tru că se distinge ca primul

„gogoman” între moftangiii din tabăra liberală: om al nuanţelor înainte de toate, la fiecare pas al guvernului, el invocă o chichiţă a Constituţiei care pune executivul în șah. Take Ionescu îl numește undeva „câinele de pază al demo‑craţiei”. Prin filtrul înţelepciunii constituţionale a „tribunului” Fleva trec absolut toate evenimentele vieţii politice, inclusiv căsătoria principelui moștenitor. Flutura‑rea Constituţiei pe sub ochii ui‑miţi ai opiniei publice nu este, desigur, o invenţie a lui Traian Băsescu sau a adversarilor săi de azi. Dacă era acuzat de abuz, tot cu Constituţia la purtător se înfi‑inţa și „vizirul” I.C. Brătianu.

Așa cum atrage atenţia Codrin Liviu Cuţitaru într‑un articol din volumul Prezentul discontinuu

(Caragialiana I), în polemica Fleva‑Caragiale nu chestiunile în sine, ci „agitaţia morbidă” înstă‑pânindu‑se peste întreaga socie‑tate trebuie să ne atragă atenţia. Chiar dacă unul e în eroare, iar celălalt deţine adevărul, univer‑sitarul ieșean preferă să vadă omogenitatea situaţiei. În fond, cele două „personaje” se asea‑mănă: se inflamează la fel de tare la stimulii lumii politice. Reflec‑ţia eseistului mă încurajează să enunţ un fapt aparent paradoxal: interesul lui nenea Iancu pentru giumbușlucurile sofistice ale lui N. Fleva dovedește spiritul esen‑ţial caragialian al „tribunului”. Când V. Morţun îi atrage atenţia că „nu mai sunt în număr” pentru că „cestorul” îi cheamă pe mem‑brii majorităţii la bufet, oratorul răspunde ca un actor, perfect con‑știent de ridicolul reprezentaţiei fără public: „Nu face nimic. Eu

merg înainte”. Dacă i se reproșea‑ză că „n‑a intrat în materie”, Fleva zice că „așa e politica”. „Tribunul” reușește să îl scoată din pepeni inclusiv pe Carp, care îl ameninţă pe un ton gâjâit: „Cum vei da cu pietre, te împușc!”. Fleva se dove‑dește astfel a fi un fin dialectici‑an, care, asemeni lui Caragiale, vede enorm și simte monstruos nu numai textul Constituţiei, ci și realitatea politică. Pentru a ilus‑tra o idee, Fleva recurge de multe ori la sketch, ca în următorul, unde sunt surprinse, într‑o figu‑raţie morală impecabilă, câteva personaje de prim‑plan ale vieţii politice. Iată‑l pe Take Ionescu arbitrând între liderii conserva‑tori: „«Mă iertaţi», le‑a zis d. Take Ionescu, «deși sunt mai tânăr, dar nu înţeleg pentru ce vă certaţi. Mă rog d‑voastră, d‑le Catargi, nu voiești să stai la putere?». «Ba da.» «D‑voastră, d‑le Carp, nu vo‑iţi asemenea să staţi la putere?»

«Ba da.» «Iată dar că amândoi aveţi același principiu.» «Mă rog, d‑voastră, d‑le Catargi, și d‑voas‑tră, d‑le Carp, nu sunteţi hotărâţi să faceţi totul ca să rămâneţi la putere?» «Ba da.» «Iată dar că și în această cestiune sunteţi amân‑doi de același principiu.» «Pentru ce, dar, vă certaţi? Știţi unde cred eu că nu vă înţelegeţi? Iată unde: d‑ta, d‑le Catargi, ești din școala veche, îţi închipuiești că poţi sta la putere numai fiindcă ești la putere, așa cum te găsești astăzi. (…) D. Carp n‑a izbutit, deși a avut putere; d‑ta, d‑le Catargi, deși mai bătrân, mai cu autoritate, n‑ai iz‑butit, și ţi s‑a dat un vot de blam, deși ai avut puterea. (…) primește, te rog, d‑le Catargi, legile d‑lui Carp, și la ele mai adaogă și pe cele ce voi face eu în același scop, și vă dau și concursul meu fără nici o rezervă.» Atunci bătrânul, reflectând, și‑a zis: «Știi că băietul

aista are dreptate?». Reacţionarii meșteri fac ca doctorii deștepţi: când dau hapuri prea mari și prea amare bolnavului, le poleiesc ca să meargă ușor pe gât, ca să nu fie siliţi a le băga cu făcăleţul sau cu bâta (…). Și lucrul final a fost că, în loc de a face d‑lui Catargiu o în‑mormântare de clasa I, d. Carp a primit de la d. Catargiu un botez de clasa II‑a”.

Combătând alături de multe vedete ale scenei politice româ‑nești, avocatul Nicolae Fleva se dovedește un spirit sensibil la nuanţe și un logician de mare fi‑neţe. Deși l‑a consacrat ca orator, talentul său de sofist l‑a împiedi‑cat să devină un mare om de stat. Rămâne să ne întrebăm cum ar fi stat nenea Iancu în „fotelul” de deputat, promis de același Take Ionescu. Fără îndoială că s‑ar fi foit nerăbdător, așteptându‑și rân‑dul la vorbă, ca mulţi alţii.

Un sketch de Nicolae Fleva: împăciuirea

După o viaţă de duşmănie politică, întreţinută prin diatribe, înjurături sau huiduieli administrate în doze letale, unii dintre bărbaţii de stat ai secolului al XIX‑lea descoperă potenţialul electoral al solidarităţii transpartinice. Spre

sfârşitul vieţii, republicanul C.A. Rosetti recunoaşte că luptele i‑au fost uneori nejustificate, reclamându‑se acum o mai mare coeziune a clasei

politice. Și Titu Maiorescu pledează călduros pentru „punctele de unire” între partide. Miracolul comuniunii politice îi frisonează apoi pe Carp şi N. Filipescu, ultimul evocând participarea lui Al. Lahovary la înmormântarea inamicului C.A. Rosetti, justificată astfel: „Ce, crezi că 20 de ani de vrăjmăşie neîmpăcată nu creează şi ei un fel de colegialitate?”. Carevasăzică, războaiele pleacă, în esenţă, de la intuiţia unei asemănări.

Marea artă este atempo‑rală, da, însă noi nu sun‑tem, iar un regizor de

talia lui Andrei Șerban va conci‑lia atemporalitatea cu istoricita‑tea și va porni spre temele eterne în unghiul de atac al problemati‑zării la modul indicativ, timpul prezent.

Pe mine, ca spectator (mă puneam în pielea tinerilor de 20 de ani din sală), mă interesea‑ză nu atât felul în care au înţeles piesa și au gustat spectacolul de la Piatra Neamţ cei din altă ge‑neraţie, cât ce‑mi spun actorii de pe scenă acum, la ce dileme ale noastre se referă ei, în ce grad mă implică pe mine ce se întâm‑plă acolo. Valuri‑valuri de proble‑matizări au venit, dinspre textul lui Brecht și noua montare a lui Andrei Șerban, spre spectatorii care mai degrabă au primit de‑cât au privit contemplativ fluxul. O problemă venea, se spărgea în capul nostru, era procesată rapid, psiho‑moral, după care se întor‑cea în aparentul amalgam.

Căci ce nu a fost acolo, pe scenă? Au fost mirajul dragostei și minciuna ei, autenticitatea și falsificarea sentimentelor. Au fost frauda ca mod de lucru și de viaţă și adevărul ca instrument nefolo‑sitor nimănui. Au fost utopiile și realităţile, justiţia zeiască și cea ordinară. Au fost solidaritatea și mila (cu ghilimele) și hoţia, dela‑ţiunea, agresivitatea, resentimen‑tul și lașitatea (fără). Au fost

societatea, comunitatea, colecti‑vul, banda, cuplul și individul, radiografiate parcă în joacă și di‑secate în regim de vodevil.

Regizorul slab sau leneș pati‑nează pe suprafaţa textului. Efec‑tele de vulgarizare ar năpădi tea‑trul românesc dacă n‑am avea regizori ca Andrei Șerban ori Silviu Purcărete și actori, în acest spec‑tacol, ca Vlad Ivanov. Întâlnirea dintre regizor și actor este revela‑toare atunci când, ca acum, unul și același artist este făcut să iasă complet dintr‑o determinare per‑sonală și să joace mai multe ro‑luri distincte. Avem exemplul acto‑rului care face același rol peste tot, sacrificând spectacolele pen‑tru a se îngroșa pe sine. La anti‑pod se află ce face și ce arată Vlad Ivanov în Omul bun din Seciuan: un cameleonism comparabil cu al Ofeliei Popii în Mefisto, o ver‑satilitate cu faţete de umanitate. Vang este milog și cabotin, Shu Fu este feroce, cu accese de lirism, Femeia este o ţaţă. Toate cele trei eșantioane caracterologice sunt impecabil expuse de Ivanov, cu treceri uimitoare de la un registru

la altul și cu o intrare în tipologie până la identificarea totală cu ea.

Prin această întâlnire dintre arta regizorului și cea a actoru‑lui, tânărul de lângă mine, născut undeva în aria anilor ’90, a pro‑cesat nu doar varietatea naturii umane, ci și complexitatea indi‑viduală. Nu suntem numai abjecţi, după cum nu suntem puri. Omul bun poate face rău, omul rău se mai sensibilizează și se lasă atras

de ipostazele cumsecădeniei. Fie‑care dintre noi e un amestec, nu o esenţă. Și lucrurile sunt atât de amestecate, încât zeii înșiși se arată puţin încurcaţi de verdictul pe care trebuie să‑l pună. Sunt un om rău, le tot spune Shen Te, pros‑tituata din Seciuan; ba ești bun, fiindcă ai fost singurul de aici care ne‑ai adăpostit. Nu mai vreau să fiu bună numai cu alţii, ci și cu copilul meu, cu mine, își strigă

disperarea eroina la final, cu au‑tenticitatea iubirii materne co‑pleșind totul, inclusiv mila pen‑tru cei în nevoie. Și tot Alexandra Fasolă îl joacă pe Shui Ta, nemi‑losul „văr” al omului bun, prea bun, din Seciuan, reușind o per‑formanţă apropiată de cea tri‑partită a lui Vlad Ivanov.

Analogia cu Dogville al lui Lars von Trier se poate face și din‑colo de minimalismul figurării ca‑selor prin linii, ca într‑un joc de copii (acolo, liniile erau trase cu creta; aici, niște beţe de bambus sunt așezate cu grijă pe scenă, pentru a delimita spaţiul de locuit). În acest șotron, totul este la ve‑dere pentru spectator. În schimb, personajul nu poate auzi prin „pe‑reţi” ce spune cel de partea cea‑laltă a băţului de bambus, aflat la câţiva centimetri de el. Noi sun‑tem deci zeii care avem acces la toată melodrama și la drama în‑treagă, în timp ce personajele ră‑mân captive în condiţia lor, fie ea și dublată ori triplată. Shen Te e o Grace de‑a locului. Lars von Trier a fost influenţat de Brecht, astfel că tot ce se putea demon‑stra s‑a demonstrat.

Restul ţine de personalitatea unică și ireductibilă a fiecărui mare regizor și de modul în care el alege să moduleze, într‑o scenă de film sau pe o scenă de teatru, umanitatea noastră.

Mă întrebam, imediat după începutul spectacolului cu Omul bun din Seciuan de la Bulandra, cum a fost, pentru publicul unei alte epoci, impactul primei lui montări marca Andrei Șerban: la Piatra Neamţ, în 1968, când regizorul era atât de tânăr, iar Ceauşescu părea atât

de liberal. Nu au trecut numai 47 de ani de atunci, au trecut epoci.

Anecdota rimează

Fără agendă

www.revistatimpul.ro martie 2015

18 | ANALIZĂ

Bogdan CălinescuLucian Dîrdală

Democratic blues Note inutile

În paralel (și complementar) cu acest val de simpatie pentru fostul ofiţer KGB de la Moscova e și moda pentru

o nouă realpolitik în Europa și în lume. Deși Franţa e angajată militar în Irak, Libia și Siria, un grup de deputaţi conduși de Jacques Myard (deputat de dreapta, membru UMP) s‑a deplasat la Damasc pe cont propriu (adică din proprie iniţia‑tivă, însă pe banii statului) să‑l întâl‑nească pe dictatorul Bashar al‑Assad, alt binefăcător al drepturilor omului. Grupul de deputaţi urmărește ca Franţa să adopte o nouă formă de realpolitik, așa cum a fost în perioada Războiului Rece. Depu‑taţii „rebeli” au probleme cu memoria. Con‑silierii lor ar putea să le reamintească eșecul teribil al acestei realpolitik adop‑tate de Occident în anii ’70‑’80, când ex‑pansiunea comunismului în lume a atins practic punctul culminant. Ceea ce s‑a nu‑mit realpoltik nu a servit decât totalita‑rismului comunist. Alegerea lui Ronald Reagan ca președinte și sfârșitul acestei politici de „deschidere” au provocat fisu‑rile în soclul comunismului. Așa cum in‑telectualii se simt atrași de ideologiile totalitare, așa și politicienii aleși demo‑cratic au slăbiciuni pentru autocraţi.

ComunismA apărut numărul excepţional al revis‑

tei Communisme, intitulat En Europe. L’éter‑nel retour des communistes (1989‑2014), sub conducerea lui Stéphane Courtois. Mai mult de 600 de pagini despre comunismul

ce pare revigorat – sub diverse forme – în mai multe ţări din Europa. La Parlamen‑tul European, rezultatele partidelor de stânga (cu excepţia socialiștilor) au făcut progrese între 1999 și iunie 2014: de la 35 la 52 de aleși. La aceștia se adaugă însă mai multe partide minuscule, maoiste și de extremă stânga, ce rămân însă în afara cadrului instituţional european.

În Franţa, Partidul Comunist, cel mai puternic din Europa între 1930 și 1970, obţine de câţiva ani buni un scor ridicol atât la alegerile naţionale, cât și europene. El nu a profitat de criza econo‑mică din 2008 și a continuat – lent, dar sigur  – să dispară din peisajul politic. Nu e cazul doar în Franţa. În majoritatea ţărilor din Europa – cu excepţia notabilă a Greciei, unde a ajuns la putere Syriza –, la alegerile ce au avut loc între 2008 și 2014 comuniștii au obţinut scoruri foarte slabe. Ceea ce este însă interesant mai ales în Franţa e faptul că ideile marxiste au contaminat alte organizaţii politice sau oameni politici. La alegerile prezi‑denţiale din mai 2012, din 10 candidaţi, 6 se considerau de stânga sau de extre‑mă stânga, iar ceilalţi au făcut campanie, fără excepţie, împotriva liberalismului economic. De fapt, putrefacţia partidu‑lui comunist francez a contribuit la răs‑pândirea virusului marxist ce a conta‑minat atât Frontul Naţional al lui Marine Le Pen, cât și Frontul de Stânga al lui Jean‑Luc Mélenchon, la care putem adă‑uga intelectuali bine‑cunos cuţi, precum Emmanuel Todd, Jacques Généreux sau Thomas Piketty.

Dreapta franceză, dictatorii și realpolitik

Cine credeţi că sunt în Franţa admiratorii autocratului de la Moscova? Cei de dreapta (sau care se cred de dreapta). Nu vorbesc despre Frontul Naţional, partidul considerat de extremă dreapta, ci despre politicienii aparţinând grupului UMP, despre

mai mulţi intelectuali, despre cotidianul Le Figaro sau revista Valeurs Actuelles. E dreapta franceză bonapartistă şi centralizatoare, ce respinge liberalismul economic şi libertăţile în general. Putin e întruchiparea ordinii şi a şefului (era să spun a conducătorului) capabil să ţină un partid şi o ţară în frâu. O variantă a generalului de Gaulle în Rusia. Dreapta din Franţa se simte frustrată şi severitatea autoritară a lui Putin îi dă speranţe. „Mai bine cu Putin decât cu altul”, spun „realiştii”.

Așadar știm  – și ni s‑a confirmat din nou, prin procentajul mare de înscriere – că o majoritate semni‑

ficativă a românilor doresc ca fiii și fiicele lor să studieze religia. Prin urmare, in‑cluderea ei în programa școlară este jus‑tificată. Nu mi se pare convingător argu‑mentul potrivit căruia caracterul laic al statului ar împiedica studierea religiei și, în primul rând din motive de spaţiu, nu voi insista pe această temă. Esenţial este ca, în condiţiile în care orele de religie pre‑supun – ne place sau nu – catehizare, fie‑care elev să poată studia cu îndrumători calificaţi. Când spun asta, am în vedere nu doar profesori agreaţi de ierarhul cultului respectiv; dacă la catedră vine un om al Bisericii, el trebuie să aibă competenţe pedagogice atestate.

Ar fi posibilă studierea religiei fără catehizare? În principiu, da; în România anului 2015, probabil că nu. Exprim aici tranșant un punct de vedere: religia ar trebui studiată timp de patru ani și atât. Intervalul oportun este, cred, gimnaziul. Ulterior, în timpul liceului, elevii ar putea beneficia de o disciplină opţională cen‑trată pe istoria religiilor și pe mesajele etice promovate de acestea, fără vreo tentă confesională. Nu susţin predarea religiei în învăţământul preșcolar și în ciclul primar. Religia nu poate și nu tre‑buie să devină un pilon al învăţământu‑lui preuni versitar. Dacă familiile unora dintre elevi doresc ceva în plus, atunci trebuie să‑i îndrepte spre biserică, spre casa de rugăciuni, moschee, sinagogă și așa mai departe.

Am ajuns la conceptul de opţional. Îmi este mult mai familiară definirea dis‑ciplinelor în învăţământul superior, dar îndrăznesc o afirmaţie referitoare la cel preuniversitar: religia nu este o disciplină opţională, deși este definită astfel. Este facultativă, după decizia Curţii Constitu‑ţionale (pe care o susţin). Pentru a fi cu ade‑vărat opţională, sistemul de învăţământ are datoria să ofere cel puţin o disciplină care să poată fi aleasă în locul religiei de

elevii care nu se înscriu pentru aceasta din urmă. Nu putem rezolva problema aici, dar ar putea fi elaborate programe și manuale pentru cursuri de etică adecvate fiecărui ciclu. Școlile ar putea oferi și alte variante, în special dacă s‑ar ajunge la o descentralizare reală a sistemului. Proba‑bil că o astfel de iniţiativă se va lovi de opo‑ziţia dură a bisericilor, dar nu înseamnă că ea nu poate fi promovată. Trebuie să dispară din dezbatere argumentul potri‑vit căruia elevii care nu studiază religia stau pe holuri sau, mai rău, pleacă cine știe pe unde. De asemenea, trebuie eliminată tentaţia măririi mediei printr‑un zece luat ușor la religie. Cred că s‑ar putea ajunge la o formulă prin care notele să fie înlocuite de calificative și să nu conteze la media generală.

Ar fi multe de discutat cu privire la conţinut, mai ales că s‑a pus problema compatibilităţii între discursul profeso‑rilor de religie și cel al colegilor de la dis‑cipline precum biologia sau fizica. Chiar dacă s‑ar îmbunătăţi coordonarea pro‑gramelor analitice, e greu de crezut că se va ajunge la formule care să nu provoace dubii și confuzii în minţile copiilor. Pe de altă parte însă, cu astfel de dubii și con‑fuzii se confruntă orice adult ce reflec‑tează serios asupra diferenţei dintre dis‑cursul știinţific și cel religios. Nu trebuie să avem pretenţia ca elevilor să le fie li‑vrate certitudini pe care nu le avem noi înșine. Dacă statul – mai precis, sistemul de învăţământ – pune elevul în asemenea situaţii, cade în responsabilitatea părin‑ţilor să ofere, atât cât pot, lămuriri. În timp, tinerii își vor alege calea și își vor forma propriile opinii.

Așadar cred că trebuie să căutăm echilibrul între exigenţele societăţii libe‑re și dorinţa majorităţii cetăţenilor de a se asigura instrucţie religioasă gratuită pentru copiii lor. Predarea religiei în școli nu poate fi pusă în cauză; durata și conţi‑nutul acestei pregătiri ar trebui discuta‑te sincer, pornind exclusiv de la interese‑le elevului, nu de la cele ale cultelor.

Cu moderaţie, despre ora de religie

Dincolo de interesele şi emoţiile implicate în dezbaterea asupra orei de religie, cred că se pot formula mai multe soluţii rezonabile. A spune că există una singură – desigur, a mea! – ar fi un intolerabil semn de aroganţă. Sper că dezbaterea începută în ultimii ani va genera

în viitor astfel de idei, în ciuda pasiunilor şi intereselor ce o însoţesc.

nr. 192 www.revistatimpul.ro

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel

PersonaleMartori ai derivei

Iniţial, castelul era o construc‑ţie din lemn, ulterior din pia‑tră, menită să reziste diferite‑

lor arme și tehnici de război, cel mai adesea fiind amplasat pe o co‑lină rurală. Începând cu perioada Renașterii, regii Franţei, extinzând apoi moda către Europa, au rea‑menajat aceste cetăţi în „edificii” ale confortului și plăcerii pentru sine și/sau propriile familii. Des‑tinaţia palatelor este aproxima‑tiv aceeași cu a castelelor, cu men‑ţiunea că erau construite de la bun început cu o arhitectură somp‑tuoasă, în mediul urban.

În lunga sa domnie, Ludovic al XIV‑lea (Le Roi Soleil), în pa‑ralel cu efervescenta activitate politică și administrativă, a acor‑dat o importanţă deosebită arte‑lor, oferind mereu sprijin financi‑ar consistent. Astfel, Château de Versailles, simbol al monarhiei absolute, „teatru” al multor eve‑nimente de mare anvergură isto‑rică, a copleșit mereu prin fru‑museţe, dar și opulenţă.

În spaţiul german, Ludovic al II‑lea al Bavariei, asemeni Re‑gelui Soare, pe care îl admira, profund pasionat de arte, în mod special de muzică (este cunoscută amiciţia cu Richard Wagner), a lăsat posterităţii celebrul Schloss Neuschwanstein, dar și multe alte castele ori palate. Ultimul proiect (nefinalizat, ca urmare a decesu‑lui regelui, dar și a cheltuielilor exorbitante făcute de acesta în

timpul vieţii) se dorea a fi realizat în stil chinezesc, după modelul palatului de iarnă din Beijing.

Mai aproape de contempora‑neitate, Michael Jackson („Mega‑starul”) și‑a construit Neverland Ranch, generos spaţiu al fantezi‑ei, cu șerpi exotici, cimpanzeul Bubbles, un magazin de bomboa‑ne și cale‑ferată proprie.

Despre Nicolae Ceaușescu se știe poate mai multe decât am dori și mai puţine decât ar trebui,

dar trăim cvasicotidian cu ima‑ginea Casei Poporului.

Așadar, revenind la întreba‑re, răspunsurile posibile se creio‑nează în jurul ideii de tulburări de personalitate, din punct de vedere psihologic. Accentul se pune pe hipertrofia conștiinţei de sine, prezenţa ideilor de grandoa‑re, incapacitatea individului de autoapreciere corectă, supraesti‑mare excesivă. Însăși supranu‑mele cu care au rămas în istorie,

ei sau domeniile lor funciare, ne sugerează indicii în acest sens. Ludovic al XIV‑lea este Regele Soare sau Louis Le Grand, Ludovic al II‑lea este Regele Nebun sau Regele Lebădă. În limba germană, der Schwan înseamnă „lebădă”, die Stein  – „piatră”, astfel încât avem decriptarea numelui caste‑lului Neuschwanstein. Michael Jackson rămâne Megastarul, iar denumirea domeniului său, Never‑land (Ţinutul de nicăieri), se află în relaţie directă cu așa‑numitul sindrom Peter Pan, ce se referă la imaturitatea adulţilor ce au un comportament infantil, aflaţi în incapacitatea de a‑și asuma res‑ponsabilitatea acţiunilor conform vârstei biologice, chiar în prezen‑ţa unui coeficient de inteligenţă superior. Ceaușescu pendulează prin varii registre, de la „Cizmar” la „cel mai iubit fiu al poporului”. Din mărturii mai mult sau mai puţin argumentate știinţific, aflăm că Ludovic al XIV‑lea avea un mare apetit sexual, dovadă fiind numărul impresionant de copii le‑gitimi, me trese și copii ilegitimi. Ludovic al II‑lea și‑a amânat până la anulare căsătoria, interesele

sale (pline de remușcări) neîn‑drep tându‑se spre sexul opus. Michael Jackson a rămas celebru și prin comportamentele sale se‑xuale excentrice, presupusa pe‑dofilie rămânând încă în analiză. Despre Ceaușescu se vehiculea‑ză diverse legende, probabil in‑suficient de atrăgătoare pentru a fi aprofundate.

Observăm astfel că fiecare dintre cei menţionaţi, personali‑tăţi cu impact semnificativ, au ră‑mas în istorie și prin construcţii grandioase, prilej de compensare a diverselor frustrări și complexe de inferioritate, consecinţă a fra‑gilităţii emoţionale sau a dezechi‑librului psihic. În cele doar câteva exemple reliefate succint, întâl‑nim frumosul și urâtul în variate forme, de la artă autentică până la kitsch. Dacă putem găsi răs‑punsuri, dacă putem analiza, cer‑ceta ce „demoni” i‑au animat pe acești făuritori de istorie să își ma‑terializeze astfel fanteziile, atunci se insinuează o altă temă de re‑flecţie, cea a resorturilor psiholo‑gice care se declanșează în noi, consumatori postmoderni ai artei din toate timpurile.

Lavinia Maria Pruteanu

Psih(o)analiza subiectivă

„Demonii” din palate şi castele

Obiectul abordării „struc‑turale și etimologice” al lucrării în discuţie îl for‑

mează numele de localităţi de pe teritoriul Moldovei (cuprinsă în graniţele statale ale României ac‑tuale) formate de la nume de per‑soane. Ilustrări liminare: locali‑tatea Dancu perpetuează numele unui Danco, iar Socola, proba‑bil,  pe cel al unui boier muntean Socol, „cum credea Iorga”.

Pornind de la astfel de cazuri, s‑ar putea crede că, în materie, totul este simplu: Drăgușenii ni‑l evocă pe un Drăguș, după cum Focșanii se trag de la un Focșa, ca să nu mai vorbim despre etimo‑logia populară: „Focșanii erau adesea arși de foc: foc și ani” etc. Este o cale ce i‑a sedus (nu doar) pe amatorii numeroși ce au dat explicaţii după simple impresii acustice, inoperante sau falsifi‑catoare pentru cazuri ce impun identificări particulare. Căci pentru Aroneanu trimiterea exactă este la voievodul Aron „Tiranul”, Cotnarul pornește de la numele german de persoană Kottner, „oiconimul” Mănăstirea Hadâmbului se ex‑plică pornind de la supranumele postelnicului Iane Hadâmbul, cel care „a înnoit și făcut această bi‑serică, dumnealui Iani Hadâmbul,

în pădurea Iașilor, la Dealul Mare” (1659), iar Leţcanii evocă direct numele boierului Laţcu Sârbul, punctul de plecare fiind identifi‑cat în numele Laţco, cu statut de centru de polarizare toponimică personală.

Prin sintagma respectivă, din‑colo de aspectul etimologic al dicţionarului, intrăm sumar în ceea ce înseamnă analiza struc‑turală a numelor de localităţi din Moldova: constituirea „familiei” acestora, motivată logic în vor‑bire, a dus la așa‑numitele câm‑puri toponimice, create prin pola‑rizare și diferenţiere, prin extensie sau restricţie. Ne confruntăm așa‑dar cu o îmbogăţire în diacronie, ca un proces natural dinamic, cu mărci ale variaţiei diatopice și diastratice (semnalate în studiul introductiv al profesorului Dragoș Moldovanu), la care putem adă‑uga însă și manifestări ale varia‑ţiei diafazice, ca efect al subiec‑tivităţii vorbitorilor, eufemistice

sau venind dinspre etimologia populară. Rezultate tot atât de spectaculare apar și prin atenţia acordată speciilor denotatelor; dacă sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi termeni de specialitate ca oronim, hidronim, oiconim sau chiar hodonim (nume de munţi, de ape, de așezări umane în sens larg sau de drumuri), analiza mo‑tivării atrage, pentru distincţii denominative pertinente, și recu‑noașterea și numirea altor realii: formele de relief negativ sunt nu‑mite cremnonime, cele pentru ape stătătoare, limnonime, horonime sunt numele pentru moșii sau ţinuturi etc.

Analiza complexă din aceste perspective este rezultatul unei abordări polemice a exegezei și aplicaţiilor de profil: toponimia, beneficiind de câștigurile teoriei limbii, este evaluată „în sine și pen‑tru sine”. Astfel, se dezavuează, pe de o parte, un statut de disci‑plină auxiliară în raport cu istoria

limbii, dialectologia sau lexico‑grafia, iar, pe de altă parte, se contestă fundamentat practica al‑cătuirii dicţionarelor toponimice ca inventare alfabetice de nume, cel mult (și adesea simplist) eti‑mologice. Un punct forte al in‑vestigaţiei îl constituie de ase‑menea considerarea statutului toponimiei oficiale, târzii.

Pentru reușită, deosebit de im‑portante sunt competenţa toponi‑mistului, ca rezultat al cunoașterii de pe teren a funcţionării deno‑minaţiei populare, dar și baza do‑cumentară a cercetării, constând, pentru dicţionarul de faţă, dintr‑un material adunat prin anchete to‑ponimice, ca o completare obliga‑torie pentru informaţia din surse (hărţi de diferite tipuri, colecţii de documente, atlase lingvistice, monografii regionale, glosare, pisanii etc.), tinzând spre epuiza‑rea izvoarelor.

Devine, prin toate acestea, un dicţionar toponimic (etimologic și

explicativ) greu accesibil? Dragoș Moldovanu și colaboratorii săi își asumă un asemenea eventual risc, apelând la o judecată de valoare formulată de G. Călinescu (referi‑toare la unele activităţi didactice ale lui Titu Maiorescu): „tratând o știinţă pe înţelesul nepregătiţi‑lor înseamnă a renunţa la ea”.

Ca încheiere a acestei prezen‑tări a volumului Toponime perso‑nale, de călduroasă recomandare, pentru specialiști, dar răspun‑zând și interesului legitim, de in‑formare pentru origini, a publicu‑lui cultivat din sute de localităţi din Moldova, cităm, întru ilustra‑rea virtuozităţii în ceea ce privește explicarea unui nume, cazul unui oiconim: Fălticenii, pronunţat (și de Creangă) Folticeni, se trage de la supranumele boierului Stan Foltici „mâncăciosul”, supranume neatestat, dar dedus după referirea, într‑un document de la 1490, la „un sat pe Șumuz, anume Fulticeanii, unde a fost Stan Pântece”.

Cunoaşterea teoriei formării numelor de locuri şi a proiecţiei lexicografice a acesteia ne sunt favorizate de apariţia unei opere ca o adevărată carte de identitate comunitară, de valoare deosebită, un produs al cercetării ştiinţifice umaniste ieşene: studiul ştiinţific şi dicţionarul (selectiv) al toponimiei personale din Moldova (Dragoş Moldovanu [coord.], Daniela Butnaru, Vlad Cojocaru, Dinu Moscal, Ana‑Maria Prisacaru,

Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. II, Mic dicţionar toponimic al Moldovei [structural și etimologic], partea 1, Toponime personale, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014, 472 p.).

R egele Soare, Ludovic al II‑lea, Michael Jackson, Nicolae Ceauşescu. Ce au în comun şi ce diferenţiază aceste personalităţi care au influenţat, în proporţii diferite, istoria? Sunt multe puncte convergente şi probabil că tot atâtea divergente. Nivelul de sănătate psihică şi „oglindirea” sa în construcţiile lăsate posterităţii au trezit mereu interes.

www.revistatimpul.ro martie 2015

20 | VITRALIU

Mioara Anton

Cotidianul comunist

Teodora Manea Detaşatul cultural

O dragoste fatală

Societăţile nu sunt priete‑nele femeilor. Ba sunt mai prost plătite decât bărbaţii,

ba acoperite ca niște colivii cu papagali enervanţi, ba exploa‑tate, ba revoltate. Ba cu locuri de parcare speciale, ceea ce nu sunt prea sigură că ar fi un compli‑ment… În unele societăţi, chiar li s‑a tăiat limba. Da, știu că uneori vorbim prea mult, dar nu la asta mă refer. Mă refer la faptul că ele nu au un cuvânt cu valoare legală. Pentru ele trebuie să vorbească un soţ, un frate, un tată sau alt purtător de bărbi și încredere.

Biata Eva. Dar măcar câteva sărbători din ce în ce mai inter‑naţionale fac vânzare pe laitmo‑tivul iubirii și fecundităţii. De Valentine’s Day, supermagazi‑nele au transpirat de inimioare, de la cele de plastic umplute cu

căpșuni la cele de ciocolată cu funde roșii lascive. Întâlniri, cine romantice, ieșit la cinema pentru 50 de umbre. Flori și felicitări, danteluţe și mătase roșie. E așa de celebrată iubirea asta, că dă de bănuit…

Empedocle sau alt grec bă‑trân și fără datorii externe spu‑nea că iubirea și ura mișcă tot universul. Iubirea leagă în bine și în rău. Femeia care se pierde pe sine în incandescenţa roman‑tică devine fericită în rochii de bezea: o mireasă. O nevastă cu o carieră de împerecheat șosete și răsfirat prosoape la uscat. Copii, diete, celulită, reţete, griji, sforă‑ială. Plictiseală, agonie. Ură. Fe‑meia căutată, femeia celebrată. Femeia prinsă, femeia dezamă‑gită, femeia singură, femeia us‑cată, femeia acră.

Pe vremea în care divorţul era un lux prin Insulele Britanice pe unde zburdau clasele de jos, o metodă mult mai bună de a scăpa de o nevastă enervantă era

să o vinzi. Adică o luai frumos cu un lanţ de gât, în jurul taliei sau al încheieturii (depinde de cât de nărăvașă era!) și o scoteai la mezat. Ăla care dădea mai mult

putea să o aibă. La fel puteai vinde și copiii, dacă îţi stăteau în cale!

Femeile mai descurcăreţe aranjau să fie cumpărate de amanţii lor. Ceea ce arată că, până la urmă, nu erau vândute chiar degeaba de soţii răi și asu‑pritori! Nu zic că uneori erau vândute pur și simplu din sără‑cie, pentru că nu vreau să afec‑tez imaginea UK în RO sau să încurc cutiile cu stereotipuri și să opresc migraţia făcând pla‑nul guvernului la menţinut rasa roză britanică. Și cum UK a fost mereu un stat cu domnia legii, chiar guvernul putea să confiște nevasta, dacă bărbatul murea cu datorii și fără moștenitori. Bu‑getul local se putea umple și cu neveste de vânzare. Ca și pe eBay, e destul să găsești doi fraieri ca să crească preţul.

Tradiţii şi obiceiuri englezeşti: cum să‑ţi vinzi nevasta

Pentru că e primăvară şi tot felul de evenimente precum Valentine’s Day, Dragobetele, 1 şi 8 Martie, Ziua Mamei etc. trezesc natura şi gleznele la viaţă, hai să reflectăm la mama natură şi la mama mamei naturi: Femeia.

Femeia este centrul universului, simbolul etern al vieţii şi continuităţii şi nici măcar nu am nevoie să demonstrez asta. Este clar. Dar între poziţia metafizică de netăgăduit a femeii şi dis‑poziţiile ei sociale se găsesc o mulţime de hârtoape existenţiale.

Lui Gheorghe Plăcinţeanu i s‑a construit cu migală un dosar în care se regăseau

laolaltă informaţii referitoare la un trecut compromiţător, activi‑tăţi de spionaj în favoarea unei „puteri imperialiste”, comporta‑ment imoral, provenienţa dintr‑o „familie de elemente dușmă‑noase fasciste” și, nu în ultimul rând, apartenenţa la o vastă re‑ţea conspiraţionistă, în care se regăseau Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Păstorel Teodoreanu ș.a. Supravegherea informativă a scos la iveală faptul că Gheorghe Plăcinţeanu întreţinuse pe par‑cursul anului 1958 legături „sen‑timentale și de contrabandă” cu soţia secretarului Legaţiei Belgiei la București. Obiectele de con‑trabandă invocate erau ciorapi de damă de nailon, imposibil de găsit în comerţul socialist. În ochii anchetatorilor, aceasta era o dovadă în plus că medicul era „un om făţarnic, avid după bani, beţiv, afemeiat, cosmopolit și element dușmănos regimului”.

Viaţa personală a medicului oferise Securităţii un vast mate‑rial pentru construirea dosaru‑lui de acuzaţii. Originar din Iași, Gheorghe Plăcinţeanu a decis după un prim divorţ să se stabi‑lească la București. Câţiva ani mai târziu, în 1955, se recăsătorea

cu Collete Lupu, fiica unui medic evreu, catalogat și el în ancheta Securităţii ca „dușman reacţio‑nar”. Nici cea de‑a doua căsăto‑rie nu a durat prea mult, astfel încât la începutul anului 1958 Gheorghe Plăcinţeanu era din

nou singur, în căutarea unei re‑laţii, fiind „într‑o stare sufleteas‑că nu prea bună”, după cum avea să declare în timpul interogato‑riului. După ce o întâlnise în iu‑nie 1958, relaţia cu Lica a debu‑tat în septembrie, în timpul unei croaziere organizate pe Marea Neagră. Anterior, Lica Gheorghiu încercase să‑și salveze mariajul în timpul unei excursii la Paris, dar eșecul a adus‑o mai aproape de Gheorghe Plăcinţeanu și de marea poveste de dragoste, care avea să se sfârșească în câteva luni la fel de brusc după cum în‑cepuse. Potrivit declaraţiilor luate medicului sub presiunea anche‑tei, o căsătorie cu Lica Gheorghiu i‑ar fi deschis accesul în lumea nomenclaturii de partid și i‑ar fi înlesnit o evadare în Occident, o funcţie ministerială, avantaje materiale și ștergerea trecutului

politic compromiţător. Din decla‑raţiile luate de Securitate în cercul de apropiaţi, reieșea că medicul critica deseori regimul, îi con‑testa legitimitatea și acuza prac‑ticile discreţionare ale partidu‑lui, care înţelegea să folosească teroarea ca principal instrument al guvernării.

Marea aventură în care me‑dicul Plăcinţeanu intrase s‑a sfâr‑șit tragic, iar visurile i s‑au năruit sub un val de acuzaţii și anchete. Arestarea bruscă a luat‑o prin surprindere pe Lica Gheorghiu, care a refuzat să creadă că ta‑tăl  ei a avut vreun amestec în această poveste. Încercările sale disperate de a‑i da de urmă nu au dus la nici un rezultat. Înregis‑trarea conversaţiilor telefonice, supravegherile directe, precum și sublinierile personale ale lui Gheorghiu‑Dej pe documentele

anchetei indică implicarea sa directă în „rezolvarea” cazului Plăcinţeanu.

În dosarul anchetei s‑au re‑găsit toţi cei care au intermediat și acoperit legătura amoroasă dintre cei doi: soţii Tanţi și Cezar Grigoriu (Tanţi fiind cea de‑a doua fiică a lui Gheorghiu‑Dej), Mihail Roșeanu și Aura Mezaroș. Întâlnirile repetate ale celor doi în casa fostei ilegaliste Aura Mezaroș au costat‑o pe aceasta din urmă arestarea și câţiva ani de detenţie. Condamnat în august 1959 la cinci ani de închisoare corecţională pentru complicitate la speculă, Gheorghe Plăcinţeanu s‑a stins doi ani mai târziu în în‑chisoarea de la Râmnicu Sărat. Lica a fost anunţată că medicul o părăsise pentru a emigra în Occident. Peste numai un an, în 1960, actriţa uita povestea de dragoste care‑i răvășise existen‑ţa și se recăsătorea cu Gheorghe Rădoi, directorul fabricii „Steagul Roșu” din Brașov. În 1968, deci‑zia de revizuire a abuzurilor din perioada Gheorghiu‑Dej a vizat și cazul lui Gheorghe Plăcinţeanu, care a fost reabilitat. O nouă an‑chetă de partid a stabilit că nu existau dovezi care să probeze existenţa unor „intenţii dușmă‑noase” ale medicului la adresa regimului.

În vara lui 1959, Securitatea primea ordinul să ancheteze un caz mai puţin obişnuit, care‑i avea ca protagonişti pe Lica Gheorghiu, fiica liderului PMR, şi medicul Gheorghe Plăcinţeanu. Patima pentru medic o adusese pe Lica Gheorghiu în pragul divorţului, ceea ce l‑a scandalizat pe Gheorghiu‑Dej, care a decis să intervină şi să pună ordine în viaţa fiicei sale. Căsătorită cu Marcel Popescu, la acea vreme

ministru al Comunicaţiilor, Lica Gheorghiu era cunoscută în spaţiul public mai ales pentru încercările sale de a se afirma ca primă actriţă în cinematografia românească a anilor ’50.

nr. 192 www.revistatimpul.ro

EXCLUSIV | 21

Adina Scutelnicu

A început să fie artist când avea 12 ani și era singurul băiat dintr‑o clasă de artă. „La 16 ani eram deja o mică

vedetă datorită desenelor din paginile de publicitate ale ziarelor locale, iar în liceu mă puteam lăuda deja că urmez cursurile unei universităţi de artă”, ne‑a povestit Charles Lewton‑Brain. Însă ceea ce i‑a de‑clanșat interesul pentru prelucrarea meta‑lelor și pentru pietrele preţioase, care i‑au adus notorietatea, a fost întâlnirea cu biju‑teriile nativilor din New Mexico. „La 17 ani mi‑am vizitat o prietenă din Taos, Statele Unite, unde am cunoscut un indian pe nume Sonny Spruce. El m‑a învăţat cum să prelucrez o piatră de turcoaz cu o simplă tocilă și mi‑a arătat bijuterii ale indienilor din sud‑vestul Statelor Unite.”

Fold‑forming‑ul, o invenţie de nivel planetar

Primul pas fusese făcut. A urmat al doi‑lea, la întoarcerea în Canada natală, când s‑a înscris la clasa de Bijuterie a Colegiului de Artă și Design din Nova Scotia, deși își planificase o carieră în graphic design și prefera ca unelte de lucru stiloul și cerneala. Charles s‑a îndrăgostit pentru totdeauna de metale și de prelucrarea lor în bijuterii și obiecte de artă, iar din acel moment a fost de neoprit. S‑a dedicat total cercetării me‑todelor de prelucrare și patinare a aurului, inventând și o tehnică nouă, fold‑forming (tehnică ce nu a ajuns încă în România). Aceasta a fost certificată de laboratoarele

reputatului British Museum ca procedură absolut nouă, niciodată folosită în istoria prelucrării metalelor și care constă în crea‑rea unor forme și texturi tridimensionale dintr‑o singură coală de metal, fără nici o lipitură. Tehnica folosește bucăţi de metal care sunt pliate, prelucrate cu ciocanul și apoi desfășurate. Cea mai dificilă etapă, ne spune chiar inventatorul, o reprezintă mo‑delarea cu ciocanul. Mișcările trebuie să fie ritmice, constante, iar metalul trebuie miș‑cat între ciocan și nicovală în așa fel încât loviturile să fie uniforme și aplicate la dis‑tanţe egale. Există și o parte facilă în această tehnică? Charles Lewton‑Brain spune că fold‑forming‑ul creează foarte rapid faldu‑rile laminate, mai greu de obţinut prin alte procedee. „Vorbim despre ceea ce îi place metalului să facă: fold‑forming‑ul este într‑o oarecare măsură derivat din tendinţele sale naturale de plasticitate, ductilitate și elas‑ticitate. Este mai ușor decât să forţezi me‑talul să ia anumite forme materiale”, a pre‑cizat artistul. Încă de la vârsta de 21 de ani Charles a călătorit în jurul lumii, vizitând aurari și bijutieri, învăţând prin compara‑ţie și prin contrast. Și‑a dat seama că mai important este cum gândești despre un lucru, decât să ai un instrument cu care să faci acel lucru. Experienţa multiculturală a fost una dintre bucuriile sale cele mai de suflet. „Îmi place să călătoresc, să mănânc «chestii» inedite, să ascult alte limbi, să co‑munic prin gesturi și să‑mi împărtășesc abi‑lităţile. Pot spune că sunt un etno‑fierar”, a mărturisit artistul. În momentul de faţă, mii de bijutieri folosesc tehnicile de lucru Lewton‑Brain; mai mult, există chiar com‑petiţii internaţionale în aceste tehnici. Ar‑tistul însă este de părere că, în ciuda numă‑rului mare de discipoli, aceștia au învăţat doar etape sau părţi ale tehnicii, nu între‑gul. „Sunt mereu în căutarea cuiva care să vrea să înveţe întregul și să‑l transmită generaţiilor următoare.” Totuși, mulţi din‑tre studenţii săi se bucură acum de noto‑rietate în breasla bijutierilor; printre cei mai cunoscuţi ucenici ai săi se numără Jeff De Boer, Brigitte Clavette, Louise Perrone, Steve Fong, Kari Woo, Devon Clark, Shona Rae. Cum vor lucra metalurgiștii viitoru‑lui? „Cred că o mulţime de tehnici vor fi digitale. Munca digitală va fuziona cu cea tradiţională”. Charles intuiește că noile teh‑nologii vor fi integrate în bijuterii și că funcţionalitatea va avea astfel și caracter ornamental. Mai mult, tehnologiile vor fi portabile, vor avea integrate conexiunile cu internetul, iar feedbackul utilizatorilor va fi garantat.

Ganoksin, un proiect gigant derulat de doar doi oameni

Activitatea lui Charles Lewton‑Brain nu se rezumă însă la a lucra efectiv cu me‑talele, ci își dedică o mare parte din timp răspândirii cunoștinţelor legate de această îndeletnicire. El însuși format în Germania, Canada și Statele Unite, părintele fold‑for‑ming‑ului este la rândul său un dascăl cos‑mopolit și predă tehnicile de prelucrare a metalelor în Anglia, Portugalia, Germania, Australia, Thailanda etc., unde mii de pasio‑naţi i‑au preluat procedurile. Invenţiile sale, de altfel, sunt predate în toate școlile de bi‑jutieri din lume. A organizat sute de work‑shopuri și conferinţe la nivel internaţional. Este și proprietarul unei edituri, Brainpress, precum și autorul a șapte volume, 15 mono‑grafii și sute de articole de specialitate și capitole de carte în care prezintă, în special, proceduri și tehnici de lucru în prelucrarea aurului. În același timp, este traducătorul monumentalei lucrări (de aproape 600 de pagini) Theory and Practice of Goldsmithing, din germană în engleză. A semnat editoria‑lele AJM Magazine și a avut contribuţii importante în apariţiile editoriale de la MJSA Press. Poate cea mai notorie activi‑tate a sa este cea legată de gigantul proiect Ganoksin, cel mai important site din lume (peste 4 milioane de vizitatori și 10 500 de membri) dedicat bijutierilor și specialiști‑lor în pietre preţioase. Proiectul Ganoksin a apărut în urma unei întâlniri în Thailanda dintre Charles Lewton‑Brain și dr. Hanuman Aspler și prezintă atât tehnici de lucru cu metalul, cât și produse finite și bijutieri de excepţie. În 1991, celebra companie elve‑ţiană Rolex i‑a acordat premiul de excelen‑ţă, recunoscându‑i realizările remarcabile din domeniul tehnologiei, cu motivaţia că „Charles Lewton‑Brain a contribuit prin invenţii și inovaţii știinţifice la extinderea domeniilor de cunoaștere și a îmbunătăţit viaţa”. „Am fost dat la ziar pentru asta și dă bine în CV”, admite artistul; „m‑aș fi putut folosi de acest premiu, dar cred că n‑am făcut‑o prea bine. Dar a fost un bun și tim‑puriu indicator al originalităţii muncii mele”, a mai adăugat el.

Charles Lewton‑Brain este tatăl a două fete, Erika și Aniko, ambele preocupate de artă, iar fratele său, Peter, este un balerin de renume mondial. Are o familie frumoa‑să și prieteni de încredere. Ce‑și mai poate dori Charles Lewton‑Brain? „Timp. Tot ce‑mi doresc este să am timp pentru a‑mi conti‑nua cercetările și pentru a crea produse”, a mărturisit omul care a revoluţionat meta‑lurgia de artă.

Charles Lewton‑Brain și revoluţia artistică a metalurgiei

Despre Charles Lewton‑Brain s‑ar putea spune fără nici o exagerare că este unul dintre artiştii revoluţionari ai vremurilor noastre. Bijutier, scriitor, editor, profesor la Colegiul de Artă şi Design din Alberta, expert al Departamentului de Justiţie din Statele Unite, inventator al unor tehnici de prelucrare a metalului (fold‑forming) preluate inclusiv de laboratoarele de cercetare de la British Museum, membru al Societăţii Aurarilor din America de Nord, al Academiei Regale

din Canada şi al Asociaţiei Gemologilor (specialişti în pietre preţioase) din Marea Britanie, laureat a numeroase premii pentru merite remarcabile şi pionierat în tehnologia prelucrării metalelor (amintim doar Rolex Awards for Enterprise), preşedinte al Federaţiei Meşteşugarilor din Canada, cofondator (împreună cu dr. Hanuman Aspler) al celebrului The Ganoksin Project (cea mai mare platformă online din lume dedicată bijutierilor şi specialiştilor în pietre preţioase), Charles Lewton‑Brain este, înainte de toate, după cum ne‑a mărturisit, un om căruia îi plac poveştile, excursiile şi care face pentru prieteni nişte chifle cu ceapă care au devenit la rândul lor celebre. Prin intermediul revistei Timpul el s‑a adresat pentru prima dată publicului din România.

www.revistatimpul.ro martie 2015

22 | ESEU

Idei în agora

Dan Pavel

Cărţile și studiile dedicate acestei excepţii sau înţe‑legerii ei în contextul în

care toată lumea a participat la perpetuarea acestor crime de război și crime împotriva uma‑nităţii sunt de‑a dreptul senza‑ţionale. România a fost printre ţările colaboraţioniste cu nazis‑mul, iar la Holocaust a partici‑pat benevol. Condamnarea și exe‑cutarea mareșalului Antonescu drept criminal de război nu au fost doar simple răzbunări ale ocupanţilor sovietici împotriva unui fost adversar redutabil. Or, Danemarca a refuzat să omoare fie și un singur evreu sau să le permită altora să o facă.

După atacurile din Dane‑marca (și Franţa), premierul Benjamin Netanyahu le‑a adre‑sat evreilor din toată Europa che‑marea să se stabilească în Israel, pentru că antisemitismul a atins cote insuportabile. Antisemiţii, ca și anti americanii, obișnuiesc să își camufleze paranoia sub masca criticării „administraţiilor” de la un moment dat din SUA sau din Israel. Oricât de detes‑tată ar fi „administraţia” lui Bibi, el are dreptate când trage un semnal de alarmă privind crește‑rea antisemitismului în Europa. Sunt institute de cercetare ce au semnalat acest lucru în ultimii șapte‑zece ani. Marea problemă este următoarea: antisemitismul a crescut din nou sau a fost

mereu ridicat? Când spun „me‑reu”, mă refer la ultimii două mii de ani, cel puţin.

Cine citește cele patru volu‑me ale lui Léon Poliakov, Istoria antisemitismului, ajunge la con‑cluzia că antisemitismul a fost mereu ridicat în Europa, chiar și după Holocaust, în ciuda pro‑cesului de la Nürnberg și a

altor procese împotriva celor care au perpetuat democidul nazist. Cel puţin la nivel oficial însă, dar oare cum și la nivelul societăţii civile (mediul de sus‑ţinere a antisemitismului și a crimelor) a existat conștiinţa că antisemitismul este abominabil, iar în ultimă instanţă conduce la crimă. Oficial, antisemitismul

părea să se fi diminuat. S‑ar pu‑tea scrie cu ușurinţă un al cinci‑lea volum, dedicat antisemitis‑mului post‑Holocaust. Ca și în pe rioada interbelică, partidele radicale ale dreptei și ale stângii sunt deopotrivă antisemite. Ex‑trema dreaptă este simultan anti‑semită și antiislamică, în vreme ce la extrema stângă antisemi‑tismul se combină cu susţine‑rea cauzei palestiniene sau „jus‑tificarea” atacurilor din 9/11. În subsidiar, a cauzei arabe ori isla‑mice, care merg până la expri‑marea explicită a cerinţei de distrugere a Israelului și exter‑minare a evreilor. Nu degeaba a apărut sintagma islamo‑fascism (despre care voi scrie cu proxima ocazie). Ciudăţenia este să vezi stângiști europeni care se aliază cu radicali islamici care propagă slogane ce par scoase direct din Mein Kampf.

Chiar sunt curios cum vor evolua/involua lucrurile după

atacurile de la Charlie Hebdo, din Danemarca și dacă amenin‑ţarea fundamentalismului islamic (care își propune explicit conver‑tirea sau exterminarea  creștini‑lor, ca și a evreilor) va schimba ceva din noua dinamică a anti‑semitismului. Ipocrizia anumi‑tor occidentali (europeni) a mers până acolo încât s‑a negat co‑rectitudinea aplicării de către State Department a atributului „terorist” unor organizaţii care se ocupă cu așa ceva și sunt vio‑lent antisemite. Am văzut din nou atacuri ale terorismului islamic în Europa și (din păcate) vor mai fi. Nu am văzut niciodată atacuri teroriste evreiești. Și atunci cum se explică nivelul mult mai ridi‑cat al antisemitismului faţă de antiislamism?

Când au început manifestă‑rile organizaţiei antiislamiste PEGIDA, ele au fost întâmpinate de contramanifestaţii. Ambele sunt „normale” în democraţiile liberale, care garantează liberta‑tea cuvântului și a adunărilor po‑litice. Suspect mi se pare că nu vedem manifestaţii împotriva antisemitismului. Cu toate că antisemitismul este „din nou” în  creștere. Sau poate că nu le vedem tocmai pentru că antise‑mitismul este și a rămas mereu ridicat. Și cum să protestezi îm‑potriva a ceva care este perma‑nent și care ţi se pare normal?

Antisemitismul – din nou sau mereu?

Atacurile ucigaşe antisemite din Copenhaga reprezintă un şoc pentru cei care au studiat istoria Holocaustului. Danemarca a fost marea excepţie dintre ţările ocupate de nazişti sau colaboraţioniste cu nazismul în privinţa participării la „soluţia finală” în „problema evreiască”. De la vlădică la opincă, de la simpli pescari şi marinari la familia regală,

de la ţărani şi muncitori la aristocraţie şi elita industrial‑financiară, întreaga societate daneză s‑a opus cererilor naziste de a‑i trimite pe evreii danezi în lagărele de exterminare.

În primăvara anului 2011, de‑cizia mea de a cumpăra o lo‑cuinţă prin programul „Prima

Casă” a fost una definitivă. Cu ajutorul mai multor prieteni și colegi, am început căutările pe piaţa imobiliară.

În săptămânile care au urmat, am aterizat cu brutalitate din ra‑iul dorinţelor mele arzătoare în realitatea dură a ceea ce cu greu se poate numi piaţă imobiliară într‑o capitală europeană a unui stat membru UE. Însoţită per‑manent de o fostă colegă de fa‑cultate, am vizitat câteva zeci de locuinţe, una mai sordidă decât alta, invariabil prin cartiere măr‑ginașe ale orașului, pentru că, deh, eu doream să am casa mea, dar nu deţineam și fondurile ne‑cesare pentru a face acest lucru. După aventuri greu de închipuit, am acceptat propunerea altei

prietene, la rândul său sfătuită de o prietenă, de a vizita un bloc aflat în construcţie – desigur, tot într‑o margine de oraș.

Prima întâlnire cu promoto‑rul imobiliar care punea în vân‑zare blocul aflat în construcţie a fost una plină de dinamism și de umor de situaţie. Trec rapid peste faptul că „dezvoltatorul” era, de fapt, un grup de băieţi descurcă‑reţi, toţi prezenţi la negocierea oricărui contract, zeflemitori și siguri pe ei. Ne‑a fost prezentat foarte rapid locul și am decis grabnic că vom încheia căutări‑le acolo. Alesesem deja o garso‑nieră și aceasta avea să fie viitoa‑rea mea casă. Am semnat rapid promisiunea de vânzare și am pre‑zentat băncii toate documentele necesare.

În perioada imediat urmă‑toare, am început seria de vizite

zilnice la noua mea potenţială lo‑cuinţă. M‑a întâmpinat un perso‑naj balzacian, puţin la trup, cu obrajii supţi și fără dinţi, cu vor‑bă repezită, dar foarte sigur pe el. Nea Dorel era omul de încredere al dezvoltatorului și, lesne de în‑chipuit, ochii și urechile acestuia. El rezolva orice problemă, descâl‑cea orice situaţie aparent insur‑montabilă, tranzacţiona aproape tot ce ne‑am putea imagina. Pen‑tru a proba buna sa credinţă, nea Dorel mi‑a semnalat o serie de vicii ascunse ale construcţiei, m‑a sfătuit să le remediez cât mai cu‑rând pentru a evita problemele ulterioare și, finalmente, și‑a adus chiar soţia să mă ajute la curăţe‑nia de la încheierea lucrărilor. Însă totul avea un preţ, iar intervenţii‑le sale salvatoare erau taxate pe măsura promptitudinii de care omul nostru dădea dovadă în mai

toate situaţiile și faţă de toţi cli‑enţii. Dar până și eu, o profană în complicatul demers în care mă angajasem, înţelegeam că mâna nu poate să deschidă permanent portofelul. Mi se adresa cu voce tânguitoare, plină de respect doar atunci când mă prezentam la faţa locului de una singură. Dacă nu primea bani pentru ser‑viciile sale, mă implora cu ochii în lacrimi să‑i dau totuși ceva, pentru ca seara să poată pleca spre casa lui, aflată într‑un sat de lângă București. Atunci când re‑zistam până și în faţa acestei ce‑reri, mă ruga să‑i dau niște bă‑nuţi pentru a‑și cumpăra măcar o cafea. Îmi închipui că fiecare client cotiza zilnic la bunăstarea materială a lui nea Dorel.

Ultima mea întâlnire cu omul bun la toate a avut loc în preziua semnării contractului de vânzare.

Nea Dorel m‑a asigurat contra cost că toate micile defecţiuni semnalate de mine dezvoltato‑rului înainte de preluarea casei vor fi remediate până la semna‑rea actelor. N‑am crezut o iotă și, desigur, nimic nu a fost în‑dreptat. A doua zi de dimineaţă, în biroul notarului și în prezenţa dezvoltatorului, am semnat docu‑mentele de vânzare‑cumpărare. Dezvoltatorul și notarul și‑au în‑casat banii și s‑au ridicat bucu‑roși de la masă. Am avut îndrăz‑neala de a cere cheile casei pentru care plătisem o sumă ameţitoare pentru mine. Mi s‑a răspuns că, dacă vreau să intru în casă, gă‑sesc cheile la nea Dorel. În urle‑tele mele animalice, notarul s‑a ascuns în birou, iar dezvoltatorul a dat un telefon rapid și a plecat, salutându‑mă cu un zâmbet larg. Un sfert de oră mai târziu, un agent de la firmă mi‑a predat che‑ile casei pentru care mă luasem la trântă cu propria mea viaţă, cu banca, cu notarul, cu dezvol‑tatorul și, finalmente, chiar cu nea Dorel. Eram amorţită, nu‑mi permiteam nici să fiu tristă…

Nea DorelIrina Achim

Arheologie urbană

În urmă cu ceva vreme, m‑am numărat şi eu printre cei care s‑au aventurat plini de speranţă într‑un proiect imobiliar „Prima casă”. Pentru cei mai mulţi dintre noi, acest gen de credit reprezenta un angajament financiar pe termen lung, nepermis de lung, cred eu, şi care, în pofida protecţiei guvernamentale de care s‑a bucurat şi se bucură încă, era o „întreprindere” foarte costisitoare. Prins în jocul complicat dintre dezvoltatorii imobiliari, bănci şi reprezentanţii juridici, cel care contracta un astfel de credit nu era, în acel

moment precis din viaţa sa, decât o biată pradă, un animal hăituit şi lipsit de orice protecţie.

Procesul de la Nürnberg (sursă foto: www.welt.de)

nr. 192 www.revistatimpul.ro

JURNAL | 23

Tableta de lut (10)Mircea Gheorghe

Un minut de modestie

Cătălin Mihuleac

Cititoarea din gunoaie

Unii cotrobăie înăuntru fără metodă și fără civili‑tate, puricând printre res‑

turile menajere, ca și cum după ei n‑ar mai urma nimeni la sco‑tocit. Sunt cei dornici să‑și um‑ple cât mai repede coșul de achi‑ziţii avantajoase și s‑o șteargă la bordeiele lor, la nevoile lor, la lipsurile lor. Din pubelă își ca‑pătă hrana orătăniile pe care le ţin în ogradă, tot din pubelă își capătă hainele copiii… Vai de capul și de zilele lor!

Sunt și unii cu un aer preţios, care inspectează mormanele de gunoaie de zici că privesc prin monoclu. Sunt decăzuţii, cei pe care soarta i‑a mușcat de glezne și i‑a dat jos de pe soclurile unde se credeau aburcaţi pe vecie. Un faliment, un divorţ sau trădarea unui prieten i‑au readus la sol. Când dai cu ochii de ei, par să se scuze: „Pardon, dar sunt aici ab‑solut din întâmplare, mai exact, caut ceva ce‑am rătăcit cândva, o amintire de mare valoare, nu vă pot spune mai multe!”. Aiurea, nu caută nici o amintire! Caută exact ceea ce caută și ceilalţi:

chilipiruri gunoiere. După un timp, vor renunţa la ifose și nu se vor mai crampona de trecutul lor luminos.

Accesările pubelei rămân o realitate importantă pe harta ţării. N‑ai cum să te faci că nu le vezi. Acesta e locul unde o bucată de slănină râncedă egalează în va‑loare un jambon franţuzesc, iar o cămașă zdrenţuită e primită cu urale mai sincere ca una „Polo Ralph Lauren” nou‑nouţă, cum‑părată cu 99,99 de euro. Acesta este locul unde o sticloanţă de spirt medicinal e mai cinstită și mai savurată ca o butelcă de whisky „Chivas” sau de votcă „Beluga”.

N‑o să vă vină a crede, dar în acest loc al previzibilului mi‑a fost dat să întâlnesc o persoană aparte. O bătrână de circa o sută de ani, care nu căuta în gunoi

nici haine încă purtabile, nici slănină râncedă încă onorabilă la gust, nici alcool medicinal lip‑sit de fandoseli scoţiene.

Bunicuţa respectivă – cocâr‑jată ca un secol umplut cu vechi‑turi, scos de la naftalina cărţilor de istorie – cotrobăia în tomberon după… reviste și ziare aruncate.

Când le găsea, le ștergea dră‑găstos prima pagină cu mâneca și le citea înfrigurată la faţa locu‑lui, așezată pe bordură și total ab‑sentă la freamătul circulaţiei din jur. Uneori, faţa i se lumina, alte‑ori i se întuneca, iar eu încercam să ghicesc, în funcţie de dina‑mica sa facială, conţinutul celor citite. Puteau să cadă și bombe cât boașele lui Putin alături, că nu le‑ar fi dat nici cea mai mică atenţie. Putea să treacă peste ea și un camion de 16  tone, că tot n‑ar fi întrerupt lectura. După ce

termina de citit gazetele, le pu‑nea înapoi în pubelă, pentru că nu‑i aparţineau. Şi începea să se plimbe meditativ.

Era o femeie singură. Nepoţii o abandonaseră într‑o garsonie‑ră, înainte de a pleca la muncă în străinătate. Unii își abando‑nează copiii, alţii, bunicii, alţii, animalele de companie. Fiecare scapă de cine e în plus.

Într‑o zi ploioasă, am găsit‑o pe bătrână citind la adăpostul unei umbrele procurate tot de prin recuzita pubelei. Atunci, mila m‑a împins să intervin, gândin‑du‑mă că uite cum risca, săraca, o pneumonie, pentru că n‑are bani de gazete proaspete, așa cum se cade să fie toate gazete‑le, și scurmă prin gunoaie după de‑alea vechi, lipsite de interes. Că nu de pomană se întrebau cei de la formaţia The Rolling Stones

într‑un cântec: „Cui îi mai trebuie ziarele de ieri, cui îi mai trebuie iubita de ieri?”.

Am abordat‑o cu un săru’ mâna politicos, întrebând‑o ce mai zic gazetele, aruncă rusul bomba sau nu? Mi‑a zâmbit și m‑am ofe rit pe loc să‑i cumpăr, dacă e de acord și dacă, desigur, n‑o jignesc, gazete proaspete ca trufandalele, cu știrile aburinde, mirosind încă a cerneală tipogra‑fică. S‑o ia ca pe un cadou. Şi eu sunt mare cititor de gazete, deși în sinea mea le detest cu tărie.

Bătrâna m‑a refuzat, scutu‑rând atât de categoric din cap, încât mi‑a fost teamă să nu și‑l desprindă de trup. „Ce să fac eu cu ziare la zi, maică? Ce, eu sunt la zi?”

Pentru că îmi luasem faţa de nătâng, mi‑a explicat că, în ado‑lescenţă, fusese deportată doi ani și jumătate în Transnistria. Din toamna anului 1941 până în pri‑măvara lui 1944. Acolo s‑a obiș‑nuit cu toate lipsurile. Mai puţin cu lipsa ziarelor. Ar fi dat orice pentru un ziar.

Acum recuperează. Atâta tot.

Pubela din faţa casei mele e, în mod cert, mai accesată ca foarte multe site‑uri de pe internet. La fel ca orice surată de‑a ei românească, pubela noastră are parte de sute şi mii de vizualizări, aparţinând unor vizitatori unici sau mai puţin unici. Noi, cei din cartier, nu prea ştim să ne mândrim cu asta.

Ideea aceasta de consubstan‑ţialitate între autor și citito‑rul său explică elementar,

dar exact atât influenţa literatu‑rii asupra cititorilor (și, dincolo de ei, asupra unei epoci), cât și dinamica extrem de selectivă a posterităţii.

Un autor „semen” și „frate” cu cititorii vremii lui se poate bucura de succes și celebritate o fracţiune de timp (o lună, un an, un deceniu, un secol), dar se pră‑bușește în anonimat imediat ce natura sa nu mai este sincroni‑zată cu a lor. Johan Huizinga, în Amurgul Evului Mediu, observa că iubitorul de frumos nu mai are nici o satisfacţie la lectura poe‑ziei din secolul al XV‑lea, deși vi‑brează în faţa picturii din aceeași perioadă. Ierarhia din zilele noas‑tre o răstoarnă pe cea de acum 500 de ani, când poezia era mult mai admirată decât pictura.

Cum se explică evoluţia asta? Poeţii de la sfârșitul Evului Mediu vehiculau concepte, idei, viziuni, valori împărtășite și de cititorii sau de auditorii lor. Aceștia din urmă erau o minoritate în raport cu populaţia totală și făceau par‑te din aceeași lume culturală și spirituală cu autorii. Când fondul acesta comun, sursă de empatie,

a dispărut, literatura care îl ilus‑tra a devenit lipsită de interes. Eroziunea nu a atins pictura, fiindcă acolo au prevalat dese‑nul, culoarea, compoziţia, care au devenit valori în sine, indepen‑dente de subiect.

În zilele noastre, indiferenţa sau chiar dispreţul unora faţă de lectură derivă, printre altele, și din sentimentul că autorul și opera lui sunt un corp străin și inutil.

Scriitorul francez Daniel Pennac povestește în cartea sa Comme un roman dificultăţile în‑tâmpinate ca profesor în a atra‑ge spre lectură o clasă de ado‑lescenţi. Într‑o zi, profesorul are o intuiţie miraculoasă: vine în faţa tinerilor cu o carte groasă și le spune că, dacă ei nu vor să ci‑tească, le va citi el, cu glas tare. Ideea îi plictisește, dar profeso‑rul insistă să înceapă lectura și le permite să îl întrerupă peste zece minute dacă se plictisesc, spre a trece la altă activitate.

El începe să citească. Nu îl întrerupe nimeni; ba, din contra, interesul ascultătorilor este cap‑tat în așa măsură încât mulţi

dintre ei vor continua lectura acasă, nemaiavând răbdare să aș‑tepte lectura publică din clasă.

Nu e deloc sigur că expe‑rienţa aceasta a decurs chiar atât de lin sau că putem avea aici baza unei reţete. Dar ea este verosi‑milă în raport cu exclamaţia lui Baudelaire, care proclamă frater‑nitatea dintre autor și cititor.

Ce le‑a citit profesorul? Prima pagină din romanul lui Patrick Süskind Parfumul, istoria unui

psihopat de geniu din secolul al XVIII‑lea devenit ucigaș în serie. Spiritul nonconformist și rebel al adolescenţilor a intrat în rezonanţă cu non‑conformis‑mul autorului și cu descrierea sa brutală, necosmetizată a secolu‑lui „Luminilor”, beneficiar a nu‑meroase clișee idilice în imagi‑narul colectiv. Iată pagina din Parfumul, citită în clasă de profe‑sorul Pennac: „Pe vremea despre care vorbim, în orașe domnea

o  duhoare pentru noi, moder‑nii, de neînchipuit. Străzile trăs‑neau a gunoi și bălegar, curţile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit și murdărie de șobolan, bucătăriile a varză stri‑cată și seu (…). Duhneau râuri‑le, pieţele, bisericile, duhnea pe sub poduri sau în palate. Ţăra‑nul trăsnea deopotrivă cu popa, ucenicul meseriaș cât nevasta de meșter, puţea toată nobilimea, ba chiar și regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina ca o capră bătrână, atât vara, cât și pe timp de iarnă. Fiindcă lu‑crării schimonositoare a bacte‑riilor nu i se știa încă în secolul al optsprezecelea măsura, așa că nu era făptuire a omului, nici ziditoare, nici distrugătoare, nu era nici o vădire a vieţii înmu‑gurind sau descompunându‑se care să nu fie însoţită de vreo împuţiciune”.

E o imagine realistă și ne‑sentimentală. Flamanzii care, în secolul al XVII‑lea, pictau inte‑rioare liniștite și confortabile, cu mame despăduchindu‑și copiii, o confirmă.

În ultimul vers al „prefeţei” sale la Florile răului, Charles Baudelaire se adresa cititorului numindu‑l „Tu, semenul meu, frate!”. Era un mod de a atrage atenţia că autorul nu este diferit, prin natură, de cel care‑l citeşte. Răul, păcatele, dorinţele neîmplinite, impulsurile necontrolate, robia simţurilor, violenţa şi, mai presus de toate, plictisul (monstrul tăcut, „mai mârşav, mai slut, mai rău din fire”) din care îşi trag hrana poeziile („florile”) cuprinse în volum compun, mai mult sau mai puţin, fondul comun şi cotidian al vieţii multora dintre noi.

www.revistatimpul.ro martie 2015

24 | AGORA

Presa Timpului

Radu Vancu

În curând, revista de cultură contemporană Timpul va fi disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe adresa redactie@revistatimpul.ro.

Andrei Pleșu, „Bătălia premiilor –

câteva comentarii amicale”, Dilema veche, nr. 576,

26 februarie – 4 martie 2015

Nedumerit de semnătura prin care Andrei Pleșu își exprima susţi‑nerea „în alb” pentru Nicolae

Manolescu, am publicat în 20 februarie pe Contributors.ro un text în care mă întrebam și îl întrebam și pe domnul Pleșu dacă se solidarizează doar cu extraordinarul critic Nicolae Manolescu, chestiune perfect în‑dreptăţită (deși nu am știinţă de vreo agre‑siune care să motiveze o astfel de solidari‑zare), sau și cu președintele USR Nicolae Manolescu, ale cărui fapte recente nu prea justifică o astfel de solidarizare.

Peste o săptămână, dl Pleșu mi‑a făcut onoarea unui răspuns în Dilema veche. De data aceasta, a nuanţat bipartit solida‑rizarea. Iată cuvintele domniei sale: „Nu sunt, evident, solidar cu măsluirea unui vot (dacă toţi membrii juriului o recunosc ne‑gru pe alb), nu sunt de acord cu minciuna, oportunismul, retorsiunea injurioasă, fo‑losirea unei instituţii în beneficiu perso‑nal. Dar, dacă situaţia e gravisimă, atunci lucrurile trebuie gândite mai calm, valori‑ficând tocmai «principiile» încălcate, sta‑tutul, regulile, transparenţa și, vai, opinia majoritară. (…) Trebuie convocată, mai cu‑rând, o adunare generală, care să dezbată cu limpezime, fără presiuni partizane, ceea ce este de dezbătut. (…) Vrem un nou refe‑rendum? Să‑l propunem. Și, dacă se poate, invocând și alte argumente decât eroarea circumstanţială a unui premiu discutabil”.

Este, punct cu punct, exact ce am făcut și noi cu câteva zile înainte de răspunsul domnului Andrei Pleșu: am depus la USR o propunere de reformă prin care se cere convocarea unei adunări generale; textul cu pricina are șapte puncte, din care doar unul se referă la „eroarea circumstanţială” a Premiului Eminescu. Prin urmare, nu pot decât să mă bucur că domnul Pleșu gân‑dește, iată, exact ca „reformiștii”.

„Îmi amintesc, domnule Vancu, de un text al dvs. de‑acum doi ani (vezi site‑ul LaPunkt.ro din 14 februarie 2013) în care vă răfuiaţi, legitim, cu mica răzmeriţă de la Tribuna din Cluj (varianta Arman). Îl apăraţi, între alţii, pe Nicolae Manolescu (cel care, între noi fie vorba, l‑a debutat pe Claudiu Komartin la România literară) și taxaţi nemilos enormităţile «sectanţilor» ardeleni ca fiind echivalente barbare ale lozincii de tristă memorie «Moarte intelec‑tualilor!». Vă sfătuiesc să regăsiţi ceva din buna nervozitate a acelui text și să o prac‑ticaţi cât de cât echidistant și în litigiul de‑acum. (…) Problema mea sunt cei care dau cu piatra. (…) Nu pot să dau de pământ cu Manolescu, apelând cald, ca la o autori‑tate, la harnicul activist Ovidiu Șimonca.”

Așa e, am scris acum doi ani câteva texte în care taxam cum se cuvenea gro‑bianismul lui Mircea Arman, directorul revistei clujene Tribuna, care îi trimitea expressis verbis la cimitir pe Ion Pop și Ion Vlad, îl dădea afară pe Ștefan Manasia pentru delict de opinie (a revenit asupra deciziei) și insulta câţiva intelectuali extra‑ordinari, printre care Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, H.‑R. Patapievici etc. Aș face la fel și acum dacă Mircea Arman ar pro‑ceda identic faţă de Nicolae Manolescu. Și nu am impresia că indignarea mea faţă de felul în care Mircea Arman îl trata pe criticul Nicolae Manolescu e în contradic‑ţie cu indignarea faţă de faptele președin‑telui USR Nicolae Manolescu. Ba cred că, de fapt, sunt perfect compatibile.

Cât privește „buna nervozitate” pe care mi‑o recomandă domnul Pleșu (care, de altfel, e cam incompatibilă cu „calmul” recomandat în paragraful anterior), n‑o practic tocmai pentru că, indiferent de felul în care se comportă acum, Nicolae Manolescu nu e Mircea Arman. Scrisul lui a însemnat prea mult pentru mine pentru a putea să practic faţă de el „buna ner‑vozitate” care, faţă de Mircea Arman, e într‑adevăr obligatorie.

Cât despre prezenţele câtorva „refor‑miști” care‑l deranjează pe domnul Pleșu,

cum ar fi Ovidiu Șimonca, sunt și eu deseori stupefiat de anumite articole din revista pe care o conduce și găsesc com‑plet indigeste anumite texte ale lui Radu Călin Cristea sau ale lui Paul Cernat, de pildă, însă adevărul rămâne adevărat și dacă e susţinut de oameni cu ale căror opinii sunt în dezacord. Adevărul nu se nuanţează în funcţie de prieteni și duș‑mani. Iar adevărul e că, atât în circum‑stanţa Premiului Eminescu, precum și în anumite chestiuni privind administrarea USR, domnul Manolescu a greșit grav.

Nicolae Manolescu, „Referendum,

unde și când nu e cazul”, adevarul.ro, 6 martie 2015

Cu fiecare articol pe care îl produce în chestiunea Premiului Eminescu, domnul Manolescu își șubrezește

o dată în plus poziţia. Cea mai recentă lu‑are de atitudine a domniei sale se petrece pe blogul Adevărul. Reproduc un pasaj ilustrativ: „Iată și pretenţia unor tineri scriitori care semnează un protest colec‑tiv contra atribuirii unui premiu, aberaţie despre care am mai vorbit în Adevărul de Weekend, ca și în România literară. Fără măcar să fi citit cartea. Care aparţine unui foarte bun poet și a fost premiată de un juriu compus din șapte critici reputaţi”.

Deși face parte de două decenii din juriul în cauză, domnul Manolescu nu a aflat nici acum că Premiul Mihai Eminescu Opera Omnia se acordă pentru… Opera Omnia, așadar nu pentru o carte sau alta. Dacă tot a reconstituit în fals etapele juri‑zării într‑un comunicat din România lite‑rară, ar fi putut să‑i întrebe pe membrii juriului ce anume au votat: o carte sau o operă întreagă? Sau, dacă nu anul acesta, atunci măcar în anii trecuţi ar fi făcut bine să se intereseze în ce fel anume se jurizează. Pentru că e totuși păcat să faci parte dintr‑un asemenea juriu fără să știi măcar criteriile de jurizare. Bașca să‑l mai și prezidezi.

În altă parte, domnul Manolescu sus‑ţine că, întrucât numai o parte dintre „re‑formiști” sunt membri ai USR, părerea celorlalţi (adică a nemembrilor USR) e lipsită de legitimitate. Profit de ocazie ca să‑i explic domnului Manolescu de ce chiar și părerea mea de nemembru USR ar trebui să fie importantă pentru domnia sa. Deși nu sunt membru USR (fiindcă am refuzat constant să‑mi depun candi‑datura), am publicat totuși un număr de cărţi, din a căror vânzare, fără să fiu între‑bat dacă sunt de acord sau nu, s‑a încasat timbrul literar de 2% pentru USR. Făcând un calcul rapid și aproximativ, reiese că din munca mea au rezultat la bugetul USR următoarele sume:

6 cărţi de poezie × 500 ex. × 15 lei × 2% = 900 lei

4 cărţi de critică literară × 500 ex. × 25 lei × 2% = 1 000 lei

4 romane traduse la Humanitas × 1 000 ex. × 30 lei × 2% = 2 400 lei

1 vol. traducere Berryman × 500 ex. × 15 lei × 2% = 150 lei

3 antologii în colaborare cu C. Komartin × 500 ex. × 20 lei × 2% = 600 lei

Total: 5 050 leiAm mai publicat câteva antologii în

colaborare cu Mircea Ivănescu, dar acelea nu erau comerciale, așa încât nu știu dacă s‑a achitat timbrul literar și pentru ele.

Prin urmare, domnule Manolescu, munca mea a dus în vistieria USR aproa‑pe 1 200 de euro. Într‑una dintre lunile dumneavoastră de președinte al USR, in‑demnizaţia v‑a fost plătită din beneficiile pe care munca mea de nemembru USR le‑a adus organizaţiei pe care o condu‑ceţi. Și încasaţi, de asemenea, timbru lite‑rar de la toţi nemembrii USR care au sem‑nat propunerea de reformă. Nu mi se pare corect, dar trec peste asta. Avem însă dreptul să ne interesăm ce face cu banii obţinuţi de pe urma muncii noastre aso‑ciaţia care‑i încasează. S‑ar cădea mai de‑grabă să ne lămuriţi, în loc să ne trimiteţi la plimbare. Fiindcă să mă aștept să ne mulţumiţi pentru contribuţia noastră in‑voluntară ar fi totuși prea mult.

Tot în chestiunea Premiului Eminescu.Două răspunsuri pentru Andrei Pleşu şi Nicolae Manolescu