Ioan Stanomir

www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n iulie 2017 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

În 1990, când România fesenistă se pregătea de alegerile ce urmau să consacre hegemonia elitei ivite din materia comunismului ceaușist, Ion Raţiu întruchipa, alături de

Corneliu Coposu, tot ceea ce statul și societatea fanatizată detestau organic. În acea primăvară a lui 1990, Ion Raţiu de­venea obiectul urii, o ură care privea ecumenic elementele întregii sale personalităţi. De la papion, neinteligibil vulgu­lui, până la trecutul de exilat, Ion Raţiu apărea ca străin și suspect. Conduita sa era denunţată, întrunirile sale publice sabotate, politicile sale acuzate.

Anul 1990 este, pentru România, un an de răscruce, a că­rui povară se poate simţi și acum, în ponderea dramatică a subdezvoltării și cleptocraţiei. Victoria lui Ion Iliescu a per­mis continuitatea unui regim și a unei practici de spoliere. La numai o lună după mai 1990, mineriadele consfinţeau naș­terea unui nou baroc comunisto­fascist la București. Bandele de mineri erau imaginea regresiunii în timp, spre epoca ge­nezei democraţiei populare.

În acest context de brutalitate gregară, Ion Raţiu a apă­rut ca un marginal, ca un excentric ce nu poseda arta de a se adresa demagogic mulţimii isterizate. Căci Ion Raţiu aparţi­nea, prin educaţie și sensibilitate, unui trunchi al moderaţiei, prudenţei și politeţii politice. Viziunea lui Ion Raţiu era afină cu acea artă a fairplay­ului pe care o evoca Mihail Fărcășanu în ale sale Scrisori către tineretul român. Ion Raţiu ducea mai departe nu doar o ilustră ramură transilvană, ci și o ereditate occidentală. Credinţa sa în echilibrele constituţionale, în arta compromisului elegant și a dialogului ce evită invectiva erau parte din personalitatea care se modelase vreme de decenii. Opţiunile sale erau alegerile unui moderat consecvent.

Ion Raţiu a fost până la moarte un parlamentar clasic, un exemplar din specia dispărută care a înnobilat adunările cu o oratorie precisă și o inteligenţă erudită. Ion Raţiu se distingea de cei care îl înconjurau prin atașamentul faţă de imperativul eleganţei: vorbirea lătrată îi era străină, prefe­rând claritatea polisată a unui discurs ce putea să apară ca desuet și irelevant.

În realitate, acolo unde contemporanii săi rătăceau dru­mul, orbiţi ideologic de verbul fesenist, Ion Raţiu oferea ima­ginea senină a coerenţei și integrităţii intelectuale. Era unul dintre puţinii români moderni, străin de societatea croită în anii de autarhie ceaușistă: distincţia sa aparţinea unui timp cu care românii anului 1990, adulatori ai lui Ion Iliescu, nu puteau avea nici un contact.

Ion Raţiu aparţinea umanităţii pe care regimul comunist a intenţionat să o elimine. Într­o Românie care nu ar fi fost republică populară, el ar fi urmat un cursus honorum atât de asemănător cu cel al străbunilor săi. Ion Raţiu moștenea de la memorandiști temeritatea curajului democratic. Liniștea cu care a întâmpinat minerii în septembrie 1991, când isteria domnea, este expresia încrederii sale în puterea legii de a domina instinctele. Acea clipă îl arată pe Ion Raţiu așa cum a fost: moderat, integru, intransigent, politicos. Un om al Oc­cidentului înconjurat de primatele politice postcomuniste.

Istoria României nu se poate scrie contrafactual. Lui Nicolae Ceaușescu nu putea să­i succeadă decât Ion Iliescu. Verticalitatea prudenţei Vestului nu putea triumfa atunci. Ion Raţiu a trăit cu un pas înaintea celor care îi erau contem­porani cronologic. Scrierile sale politice sunt testamentul unui exilat care nu a ezitat să confrunte vizionar comunis­mul. Ion Raţiu a fost un democrat, în vremuri de radicalizare contagioasă. A mers împotriva curentului, conștient fiind de singurătatea care avea să îl înconjoare. Testamentul său este chiar ethosul moderaţiei.

Evocarea lui Ion Raţiu înseamnă evocarea acestei Românii a decenţei, a acestei Românii de la care putem să ne revendi­căm ca de la un nobil punct de plecare spre un alt viitor.

Ion Raţiu şi pedagogia moderaţiei

Supliment coordonat de Daniel ȘandruCentenarul nașterii lui Ion Rațiu

www.revistatimpul.ro iulie 2017

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 2

Ion Raţiu a fost cel mai important membru al familiei Raţiu de Noșlac din a doua jumătate a secolului XX,

membru de frunte al Partidului Naţional Ţărănesc Creștin Democrat, lăsând o am­prentă personală inconfundabilă asupra partidului, dar și a politicii românești post­decembriste. În timp, s­a scris mult despre personalitatea sa, puţine faţete ale vieţii și familiei sale au scăpat neanalizate, dise­cate, lăudate sau criticate. A înfruntat cu demnitate și curaj riscurile specifice pe­rioadei postdecembriste. Vizitele în jude­ţele „roșii”, în campania prezidenţială din anul 1990 și mineriadele din mai 1990 și septembrie 1991 au fost cele mai riscante din viaţa sa. După moarte, în aceeași mă­sură, atât prietenii, cât și neprietenii i­au cultivat numele, personalitatea și princi­piile de viaţă.

Ion Raţiu s­a născut la Turda, în 6 iunie 1917, și a decedat la Londra, în 17 ianuarie 2000. A fost avocat, jurnalist, om de afaceri, scriitor, filantrop și om politic, descendent al familiei Raţiu de Noșlac din Turda, ates­tată în Transilvania la începutul secolului al XIV­lea și reînnobilată în 1625. A fost fiul lui Augustin și al Eugeniei (născută Turcu) Raţiu, creștini greco­catolici, nepot al Protopopului Nicolae Raţiu, stră­stră­nepot al dr. Ioan Raţiu și stră­stră­stră­nepot al Prepozitului Basiliu Raţiu. Mama sa Eugenia a fost nepoata lui Ion Codru Drăgușanu, autorul Peregrinului transil­van. Ion Raţiu a învăţat la școala româ­nească din Turda Veche, fondată de Ba­siliu Raţiu în 1866 și finanţată de Eforia (Fundaţia) Fondului Cultural al Bisericii Greco­Catolice din Turda Veche. A absol­vit Liceul „G. Bariţiu” din Cluj și a fost li­cenţiat în drept al Universităţii din Cluj (1938), Master of Arts în Știinţe Economice al Colegiului St. John’s din Cambridge (1943) și doctor în Știinţe Politice.

În 1940 a fost numit consilier diurnist la Legaţia României de la Londra, condusă de Viorel Tilea. În perioada interbelică, tra­diţia diplomatică a familiei, consacrată de Petru Rácz I în secolul al XVI­lea, a fost continuată de V. Tilea, nepot al dr. Ioan Raţiu. Acesta a deconspirat Angliei ulti­matumul german de rupere a Ardealului de România, după modelul destrămării Cehoslovaciei la începutul celui de­al Doilea Război Mondial.

După instaurarea regimului  militar­le­gionar, V. Tilea a cerut azil politic în Anglia. Îi rămâne alături și Ion Raţiu, care accep­tă exilul cu demnitate, fără să renunţe la cetăţenia română, moștenirea de preţ  păs­trată de la strămoșii săi. „E o chestiune de blazon”, spunea el, refuzând să intre în politica britanică. Ion Raţiu s­a opus totali­tarismului de orice culoare politică. A fost căsătorit cu Elisabeth Pilkington, cu care a avut doi copii: Indrei și Nicolae.

În Marea Britanie a desfășurat o in­tensă activitate intelectuală, economică, publicistică, politică și patriotică. A fost fondator al Societăţii Studenţilor și Tine­rilor din Europa Centrală. A colaborat cu BBC, Europa Liberă și Vocea Americii. În anii ’50 a publicat ziarul Presa Română Liberă. A fondat ziarul Românul Liber, dis­tribuit în exilul românesc, în cancelarii și în presa occidentală. În 1965 a înfiinţat la Londra Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia (ARCADA).

A fondat Uniunea Mondială a Româ­nilor Liberi (Geneva, 1984), catalizatorul

eforturilor exilului românesc din toate sta­tele lumii, și a citit cele „10 porunci ale exi­latului român”. Expresia exil românesc este neaplicabilă acum diasporei, dar crezul este actual, întrucât subliniază că trebuie să fim mândri că suntem români, să ne res­pectăm pe noi înșine, dar și pe alţii și să colaborăm pentru binele ţării noastre etc.

În 1957 întemeiază compania de trans­porturi de mărfuri J.R. Shipping Co. Ltd., iar în 1963, firma Regent Line, de trans­porturi maritime între Europa și SUA.

Începând cu 1975 se dedică  proble­mei românești, devenind un dârz opozant al regimului Ceaușescu. Ziarul The Daily Telegraph scria: „În august 1989, în timp ce făcea lobby în Congresul American pen­tru înăsprirea sancţiunilor împotriva regi­mului din România, Raţiu a primit un te­lefon la Washington, prin care era alertat de poliţia germană și belgiană de faptul că o echipă de agenţi feminini se depla­sează la Londra pentru a­l asasina, la or­dinele Elenei Ceaușescu. (…) În spatele manierelor desăvârșite se afla o determi­nare extraordinară. În 1978, în timpul  unei vizite a lui Nicolae Ceaușescu în Marea Britanie, Raţiu a fost arestat în timp ce conducea o manifestaţie de protest”.

În 1979 a înfiinţat la Londra Fundaţia Familiei Raţiu, cu scopul de a promova, încuraja și răsplăti excelenţa culturală și gândirea românească originală și indepen­dentă. Familia a hotărât să­și continue opera filantropică, culturală și  democra­tică, înfiinţând la Turda în 2004 Centrul Raţiu pentru Democraţie. La Londra  func­ţionează Centrul Cultural Român (1994) și Fundaţia Pro Patrimonio (2000).

S­a repatriat în ianuarie 1990 după reînfiinţarea PNŢ. Alături de Corneliu Coposu și ceilalţi lideri ai partidului, în calitate de vicepreședinte al PNŢ­CD, a contribuit la întărirea și dezvoltarea aces­tuia. A fondat ziarul Cotidianul, în 1991. A  candidat la funcţia de președinte al României la alegerile din 1990, a fost de­putat de Cluj (1990­1992 și 1992­1996) și

deputat de Arad (1996­2000). A fost mem­bru al organizaţiei scriitorilor PEN Club International, președinte al Federaţiei  In­ternaţionale a Ziariștilor Liberi (1957­1984), apoi președinte de onoare al acesteia (1984), membru al Asociaţiei Presei Străine din Londra și fondator al organizaţiei Amnesty International (1960).

A scris sute de articole, peste 25 de cărţi și o piesă de teatru. Din ziua sosirii sale în Anglia, în 1940, a ţinut un jurnal cu însemnări („Bune, rele, interesante sau anoste, ele vor fi chezășia și dovada că niciodată România n­a fost absentă din preocupările mele”). Acestea au fost edi­tate și publicate. În 1990 a întemeiat Ca­tedra de Studii Românești „Ion Raţiu” la Universitatea Georgetown din Washing­ton, centru de cercetare și excelenţă aca­demică ce își propune să promoveze cul­tura, politica și istoria României și să ofere administraţiei SUA specialiști cu­noscători ai realităţilor românești. Biblio­teca lui I. Raţiu și V. Tilea a fost donată Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj­Napoca. Este membru de onoare post­mortem al Academiei Oame­nilor de Știinţă din România.

Prezenţa sa pe scena politică româ­nească rămâne memorabilă datorită efor­turilor și idealurilor sale democratice. A rămas în conștiinţa publică pentru cea mai elegantă definiţie a democraţiei: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!”.

Ultima sa declaraţie publică, un ade­vărat testament, a fost aceasta: „Cred că pot să spun cu toată tăria că mă consider un om fericit pentru că am avut norocul să trăiesc destul pentru a vedea istoria reintrând în matcă și că mi s­a acordat cea mai mare demnitate, aceea de a­mi sluji ţara. Pe lângă asta, toate celelalte neplă­ceri, înfrângeri, dezamăgiri le consider bâlbâieli ale unei lumi pe cale de prime­nire. O lume pe cale să­și vindece rănile și să­și construiască sau să­și  reconstruiască o morală. Optimismul meu robust mă face să cred astfel. La sfârșit de decembrie ’99, vă invit să credeţi în fericire”.

Își doarme somnul de veci în cimitirul Bisericii Răţeștilor din Turda Veche,  îm­plinind un vechi „lăsământ”: „Tot omu­i pieritor, dar nu­i și­n lume rătăcitor! Iară voi, ce Răţești vă ţineţi, aţi fost și în Turda rămâneţi!”.

Pioasă amintire lui Ion Raţiu cu oca­zia celebrării centenarului nașterii sale!

Laudatio în onoarea lui Ion Raţiu, la 100 de ani de la naştere

Ioan Gheorghe Raţiu

„Compar adesea președinţii pe care i‑am avut, președintele pe care‑l avem, cu Ion Raţiu și constat mereu că Ion Raţiu este cel mai bun președinte pe care România nu l‑a avut niciodată!”, scria doamna Afrodita Iorgulescu în 2013

despre lordul politicii românești postdecembriste.

Ion Raţiu, elev (1930)

Soţia lui Ion Raţiu, Elisabeth­Blanche Pilkington

Ion Raţiu și fiii săi: Indrei și Nicolae (1987)

Ion Raţiu, cancelar diurnist, Legaţia Română Regală (Londra, 1940)

nr. 220 www.revistatimpul.ro

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu3

Nu știu cât adevăr este în toate aceste declaraţii post­factum și nu­mi pot

permite să le judec, dar, până la urmă, important este că ele reprezintă măcar o recunoaștere tardivă a meritelor lui Ion Raţiu. Istoria noastră  postdecembris­tă, cu mandatele lui Ion Iliescu, mineriade, „IMGB face ordine” și „Noi muncim, nu gândim”, nu mai poate fi schimbată. Dar cred că e preferabil și onorant ca oamenii să­și amintească pu­blic faptul că te­au votat, chiar atunci când poate n­a fost așa, decât să se rușineze să recu­noască, după mai bine de două decenii, că au făcut­o. Găsești azi destul de mulţi votanţi ai lui Ion Raţiu și parcă prea puţini ai lui Ion Iliescu. Și mă tot întreb unde au dispărut cei care aplau­dau minerii.

Sunt foarte multe lucruri din epoca aceea pe care mi le amin­tesc vag, fiind amestecate în cea­ţa emoţiilor și cea dată de tre­cerea a mai bine de un sfert de secol. Dar îmi amintesc foarte clar afișele pe fond galben cu un Ion Raţiu surâzător, purtând un papion cu buline discrete și slo­ganul „Omul în care puteţi avea încredere”. Afișele acelea erau de o calitate a tipăriturii și hârtiei care astăzi ni s­ar părea banale, dar care în anii aceia ne părea pur și simplu „occidentală”. Pen­tru mine, era un semn că Ion Raţiu, odată ce acceptase să can­dideze, făcea acest lucru cu res­ponsabilitate și respect pentru alegători și folosind ceea ce acu­mulase și învăţase în anii petre­cuţi în democraţie. Pentru alţii, era încă o dovadă că „nu mâncase salam cu soia”, cum suna repro­șul care li se făcea tuturor celor care reușiseră să evite, sub o for­mă sau alta, să trăiască în Ro­mânia comunistă. Culmea este că unii îi acuzau de acest lucru chiar și pe oamenii care fuseseră în ţară, precum Corneliu Coposu, care nu fuseseră vizibili în  spa­ţiul public pentru simplul motiv

că fuseseră băgaţi în închisori și apoi marginalizaţi, dar  niciodată pe nomenklaturiștii care avuse­seră acces la magazinele speciale ale Gospodăriei de partid.

Amintiri dintr‑o sală de vot

Mai ţin minte cum, tot atunci, studentă fiind, am făcut parte,  ca reprezentant al PNŢCD, dintr­o comisie a unei secţii de votare de la o școală din cartierul ieșean Păcurari. Știam prea bine care e atmosfera în ţară și nu aveam așteptări nerealiste cu privire la rezultatul alegerilor. Totuși, spe­ram ca dezbaterea electorală te­levizată între principalii candi­daţi să fi avut, pe ultima sută de metri, măcar o mică influenţă. Îmi amintesc și acum că dife­renţa de valoare și eleganţă dis­cursivă în favoarea lui Ion Raţiu mi se păruse atât de clară la acea dezbatere, încât mă întrebam cât de orb ar trebui să fie un alegă­tor ca să n­o vadă.

Răspunsul a venit într­un mod destul de deprimant în noaptea alegerilor din 20 mai 1990, „Du­minica Orbului”, când am înce­put să numărăm buletinele de vot. Într­un mediu urban,  într­un

mare centru universitar cu pre­tenţii, mesele s­au umplut de teancuri uriașe de voturi în fa­voarea lui Ion Iliescu, în timp ce voturile pentru Ion Raţiu abia for­mau o moviliţă stingheră, pe un colţ de masă.

Având în vedere câte partide erau (existau și multe  partide­sa­telit ale Frontului), numărătoa­rea tuturor voturilor a durat mai bine de douăsprezece ore. Ţin minte că a trebuit să mă prezint în secţia de vot duminică, la ora 6 dimineaţa, pentru pregătirea des­chiderii urnelor, iar procesul­ver­bal s­a încheiat abia luni după prânz. Au fost în total peste 30 de ore într­un mediu pe care l­am perceput ca ostil, având în vede­re atitudinea comisiei electorale, 30 de ore în care m­am simţit sin­gură, mult mai tânără decât res­tul membrilor comisiei, fără tele­fon, fără informaţii din exterior, cu un pacheţel cu un sandviș și cu apă de la chiuveta școlii, cu teama „să nu fure feseniștii cât sunt ieșită”. Bine, ei nici nu prea aveau nevoie să mai fure acolo și atunci, fiindcă își făcuseră din timp treaba, prin Televiziunea Ro­mână Liberă, care numai  liberă nu era, prin reţelele care puseseră imediat mâna pe putere în toate instituţiile și prin otrăvirea siste­matică a minţilor unei populaţii

care abia învăţa să silabisească abecedarul democraţiei, ce fu­sese neașteptat de ușor făcută să urască exact fostele victime ale comunismului și pe cei care aveau curajul să vorbească de proprie­tate, anticomunism sau valori ale democraţiei de tip occidental.

Spre dimineaţă, cu toată obo­seala, m­am apucat să verific personal încă o dată voturile anulate. Și l­am văzut imediat. Era acolo, sub ochii mei, un vot frumos, perfect valabil, foarte va­loros pentru mine, cu ștampila pe numele „Ion Raţiu”. I­am atras atenţia președintelui secţiei de votare și m­am trezit cu alţi mem­bri ai comisiei ţipând la mine. Mai întâi au spus că votul nu e, de fapt, valabil (tușul și hârtia fiind de calitate proastă, inscrip­ţia „votat” se imprimase și pe partea cealaltă). Nu m­am lăsat. După aceea au fost nevoiţi să admită că, da, votul e valabil ex­primat, dar, dacă pierdem atâta timp pentru un vot și tot refa­cem numărătoarea, nu mai ter­minăm niciodată.

Coaliţia împotriva mea a fost instantanee și puternică. Nici nu vreau să mă gândesc la atmosfe­ra din secţiile de votare din sate­le uitate de lume. Pe de o parte, e de înţeles: chiar și dincolo de agresivitatea ce domina scena

politică din 1990, într­un grup de oameni nedormiţi, care abia așteptau să ajungă acasă, e greu să găsești aliaţi pentru principii, mai ales când ei erau mulţumiţi de rezultate. Se uitau la mine ca la o ciudăţenie a naturii și nu în­ţelegeau ce mare lucru schimbă un singur vot.

Dar pentru mine votul acela a fost important. Și l­am obţinut. Apoi am mai găsit unul. Acesta avusese mai puţin tuș, ștampila nu sărea în ochi și fusese con­tabilizat ca vot alb, neștampilat. Poate că, într­adevăr, fuseseră doar niște erori umane, dar mi se părea o coincidenţă prea mare ca, dintr­un număr atât de mic de voturi pentru Ion Raţiu, exact la două dintre ale lui să se fi gre­șit. Am numărat și am verificat voturile acelea de parcă verifi­cam, pe un bilet câștigător, nu­merele extrase la loterie, cu toate că mi­era clar care vor fi rezulta­tele la nivelul întregii ţări.

Despre conştiinţe pervertite şi răsturnarea scării valorilor

Mi s­a întâmplat de câteva ori, în decursul anilor, să mă în­treb care ar fi fost soarta Româ­niei dacă Ion Raţiu ar fi câștigat atunci alegerile prezidenţiale. Între timp, am înţeles de ce acest lucru ar fi fost aproape la fel de imposibil ca apariţia unui  uni­corn roz pe Calea Victoriei, având în vedere ce urme adânci lasă un regim totalitar în mentalul  co­lectiv. După ani întregi în care și­a dăruit României și promo­vării democraţiei timpul, banii și energia, Ion Raţiu a murit în 17 ianuarie 2000, cu câteva luni înainte ca Ion Iliescu să fie ales președinte pentru a treia oară și fără să am sentimentul că româ­nii au înţeles cu adevărat ce șan­să au ratat în 1990 și care sunt consecinţele deciziilor proaste în momente esenţiale. Nici mă­car n­a putut fi, conform dorin­ţei, înmormântat lângă strămoși și prohodit în biserica ctitorită de familia sa, din cauza împotrivirii parohiei ortodoxe care ocupa, din 1948, lăcașul fost greco­cato­lic. Regimul comunist ne­a lăsat moștenire, pe lângă multe con­știinţe pervertite și răsturnarea scării valorilor, numeroase con­flicte de natură imobiliară, care au făcut ca oameni și instituţii să se certe și să umble prin tribu­nale ani întregi, iar slujba de în­mormântare a lui Ion Raţiu să se ţină în stradă.

Dar, dincolo de rezultatul alegerilor, știu că pentru mine a fost important că am avut atunci pe cine vota, astfel încât astăzi să nu am nici un regret, și că am avut șansa și onoarea de a mă bate, într­o noapte lungă din mai 1990, pentru două voturi, chiar dacă știu că vi se pare puţin. Nu am făcut­o atât pentru Ion Raţiu însuși, cât pentru doi necunos­cuţi care, într­o Românie plină de ură și manipulare, s­au opus democratic, prin vot, unei majo­rităţi strivitoare. Și aș vrea ca doi dintre cei mulţi care spun astăzi că l­au votat pe Ion Raţiu să știe că votul lor într­adevăr a contat. Nu pentru câștigarea alegerilor, ci pentru mine.

„Puţini am fost, mulţi am rămas.” Poate că în nici un alt caz nu se potrivește atât de bine expresia aceasta glumeaţă ca în situaţia voturilor pentru Ion Raţiu. În ultimii ani am întâlnit atâţia oameni care spun că în 1990 l‑au votat la alegerile prezidenţiale, încât mă întreb cum de candidatul ţărănist de atunci a obţinut

numai 4,29% dintre voturi. Până și Victor Ponta susţinea, în plină campanie pentru alegerile din 2014 și președinte PSD fiind, că primul său vot a fost pentru Raţiu.

Georgeta Condur

Două voturi

Ion Raţiu în campania electorală

www.revistatimpul.ro iulie 2017

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 4

Ion Raţiu s‑a născut într‑o monarhie, iar cea mai mare parte a vieţii sale avea să și‑o petreacă sub aceeași formă de guvernământ. Principiile care i‑au ghidat viaţa și idealurile, oamenii care i‑au fost apropiaţi sau colaboratori, prieteni sau colegi, toate și toţi duceau spre același drum: conturau regalitatea ca pe o formulă necesară revenirii României în sine și în Europa. Volumele sale de memorii, care urmăresc activitatea ardeleanului de la sfârșitul lui 1989 și începutul anilor ’90, sunt înţesate de amănunte, remarci, întâmplări și dialoguri în această direcţie. Ele constituie astăzi, la momentul rememorării personalităţii celui care a marcat exilul românesc

și viaţa politică a tranziţiei postrevoluţionare, un important izvor de informaţii și detalii.

N­aș spune că a reieșit la Ion Raţiu un monarhism declarat sau activ, ci mai

degrabă un lucru profund și plin de substanţă: pentru el, relaţia cu Regele era mai presus de frămân­tările politice interne. Ion Raţiu l­a privit mereu pe Mihai I ca pe o șansă fundamentală a Româ­niei de a­și recăpăta demnitatea, speranţa, solidaritatea naţională și locul în lumea democraţiilor respectate. Raţiu a considerat mereu monarhia ca pe o decizie suverană a românilor, ferindu­se de jocurile politice tipice unei părţi din opoziţia anilor ’90, care foloseau dezbaterea monarhie/ republică doar pentru a înlocui actorii. Primele referiri sunt chiar în decembrie 1989. Pe 19 decem­brie, Raţiu află de la Ana Maria Tuduri că este apreciat foarte mult de Mihai I. În același timp, dintr­o convorbire telefonică cu Principesa Mărgărita (o adapta­re a corespondentului onomastic „Margareta”, care în engleză se scrie „Margarita”), Ion Raţiu află că Regele a acordat în acele zile foarte multe interviuri și că vrea să­i vorbească. Viitorul deputat ardelean nota, totodată, într­o con­vorbire telefonică cu Regele, că acesta se arată foarte „prietenos” și au convenit, de comun acord cu Raţiu, „să rămână în legătură”.

Alternativele politice ale lui Ion Raţiu

Zbyszek Racięski (redactor la Radio Free Europe, secţia po­loneză, secretar general al Fun­daţiei Internaţionale a Jurnaliș­tilor Liberi) prevedea că, în cazul în care politicianul român ar reuși să­l convingă pe Regele Mihai să se întoarcă în ţară, atunci acesta din urmă își va relua tronul, iar postul de prim­ministru îi va re­veni lui Ion Raţiu. Discuţia avea loc la 1 ianuarie 1990. În același context, memoriile lui Raţiu reţin un moment descris în detaliu. O lună mai târziu, Ion Raţiu îi îm­părtășește Principesei Margareta planul său în cazul câștigării ale­gerilor prezidenţiale. În balconul unei camere de la Hotelul Inter­continental din București (de frică să nu existe aparate de înregis­trare în încăpere), Raţiu îi dez­văluie fiicei Regelui că, în cazul în care el va fi ales președinte, va convoca o Adunare Constituantă, precedată de un plebiscit. La în­trebarea Principesei dacă politi­cianul este pentru reinstaurarea monarhiei, acesta răspunde că

întotdeauna a fost pentru „con­tinuitatea și stabilitatea statului”. De asemenea, Raţiu opinează că Principesa Margareta ar fi „o foarte prezentabilă Regină”.

La 6 aprilie 1990, Ion Raţiu afirma, într­un dialog cu Antoniu, că el a adoptat deja poziţia parti­dului său: „Dacă naţiunea îl vrea pe Rege, eu sunt de acord”. În ace­lași an, în octombrie, în timpul unei discuţii cu un jurnalist des­fășurată la Paris, Ion Raţiu era în­trebat „ce șanse are Regele”. Frun­tașul ţărănist declara pentru sine, nedorind ca acest detaliu să apa­ră într­un interviu public, că „as­tăzi, șansele lui nu sunt mari”, dar, sublinia în continuare, aus­piciile favorabile s­ar mări în ca­zul în care „s­ar scrie și s­ar vorbi despre monarhie”. Raţiu înainta, totodată, ideea unui scenariu ce va fi întâlnit și pe parcurs în scrierile sale: „În politică totul e posibil. Deci nu e exclus ca Regele să fie chemat, la un mo­ment dat, ca o soluţie de com­promis”. În data de 4 decembrie 1990, în cadrul unei recepţii găz­duite de Ambasada Franţei la București, Ion Raţiu îl informa pe ambasadorul Renaud Vignal că se lucrează la elaborarea unei noi Constituţii „republicane”.  Li­derul PNŢCD sublinia tot atunci că „noi vrem să avem un refe­rendum. România a prosperat sub Monarhie”.

În cadrul primei ședinţe a Constituantei, în 1991, Ion Raţiu declara de la tribuna Parlamen­tului: „Forma statului trebuie să fie decisă printr­un referendum”. Fiul memorandistului cerea la șe­dinţa Constituantei din 10  sep­tembrie 1991 să se recunoască faptul că PNŢCD a cerut un re­ferendum pentru forma de guver­nământ, iar la final a votat împo­triva Constituţiei (art.  1, al.  2), care declara România Republică. Aceasta este o mărturie deose­bit de importantă, ce conturează reala sa opoziţie și principiile de la care nu a abdicat. Mai mult, la o întâlnire petrecută la Dej, la 17  noiembrie 1991, întâlnire la care au participat „400 de oa­meni”, Ion Raţiu afirma: „Am ţi­nut să subliniez că noi, PNŢCD, nu suntem un partid monarhist. La problema asta va trebui să facem un referendum. Am decla­rat că eu voi vota pentru restau­rarea monarhiei constituţionale”. Există, de asemenea, numeroase note care relevă apropierea din­tre Raţiu și Rege: convorbiri te­lefonice frecvente, întâlniri la Londra sau Versoix, cele mai multe direct, dar și prin princi­pese, lideri ai exilului sau prieteni comuni. Spre exemplu, o discu­ţie telefonică petrecută în ajunul Crăciunului din 1991 între Re­gele Mihai și Ion Raţiu sublinia­ză faptul că monarhul consimţea

la ideea revenirii pe tron în vir­tutea Constituţiei din 1923, pe care o considera ca fiind încă în vigoare.

„Fac tot ce pot pentru poporul român”

Una dintre cele mai intere­sante și mai consistente întâlniri pe care Ion Raţiu le are cu Fami­lia Regală se produce la 11  au­gust 1991, la reședinţa familiei de la Versoix, Elveţia. O între­vedere de taină, în care politi­cianul român prezintă patru va­riante argumentate de răspuns, la întrebarea Regelui cu privire la „șansele restaurării Monarhiei”. Prima variantă, în care s­ar face un referendum, ar fi, în opinia lui Raţiu, pierzătoare pentru Mo­narhie: deși lumea a început fi­rav să cunoas că locul regalităţii în istoria sta tului, binefacerile Constituţiei din 1923 și legitimi­tatea formulei de guvernământ și a persoanei Regelui, „republica va prevala”. Al doilea scenariu pentru reușita revenirii  monar­hiei ar trebui să înceapă, în opi­nia deputatului ardelean, cu per­spectiva unei informări eficace a populaţiei de către mass­media. Ion Raţiu evalua în continuare că și acest scenariu era dificil de

realizat, deoarece nu existau pos­turi independente de televiziune, majoritatea parlamentară fiind atunci dominată covârșitor de FSN și, deci, posibilitatea picării Guvernului pe cale parlamenta­ră era practic nulă. Un eventual succes în alegerile prezidenţiale din 1992 ar fi dat șansa ca viito­rul Președinte (pe care l­ar da opo­ziţia) să organizeze un referen­dum în 6­9 luni de la instalare. În situaţia ipotetică în care opoziţia nu ar obţine Președinţia în 1992, a treia varianta ar merge spre (în cazul unei majorităţi a partide­lor de opoziţie de 40­45%) insta­larea unui Executiv de coaliţie, sub conducerea opoziţiei, care ar cere, printre primele măsuri, anu­larea abdicării din 1947 și invita­rea monarhului în vederea reluă­rii atribuţiilor sale conform legii fundamentale din 1923. Tot Raţiu marșa pe ideea că acest scenariu ar avea șanse aproape nule de reușită. Ultimul scenariu invocat de deputatul ardelean imagina o înrăutăţire naturală a situaţiei eco­nomice a ţării și a nivelului de trai, ceea ce ar fi dus la o posibilă idee salvatoare a Opoziţiei, prin apelul la Regele Mihai și la rein­staurarea monarhiei, cu sprijinul aliaţilor occidentali. Varianta in­staurării prin forţă a monarhiei era exclusă în opinia sa, datorită posibilelor pierderi de vieţi ome­nești. La toate acestea, replica Regelui a fost: „E un cerc vicios. N­avem ieșire decât dacă reve­nim în ţară”. De asemenea, Ion Raţiu l­a sfătuit atunci pe Rege să nu vină în ţară decât dacă s­ar crea o situaţie favorabilă – o gre­vă generalizată ce ar paraliza principalele sectoare economice. Trebuie, de asemenea, de remar­cat că această continuă consulta­re cu Familia Regală îi dă ocazia lui Raţiu să afirme sinceritatea sa în raport cu scopurile politice pe care le urmărea; într­o  dis­cuţie cu Regina Ana, Ion Raţiu afirmă: „Nu fac nimic pentru dumneavoastră. (…) Fac tot ce pot pentru poporul român”, în vreme ce, la 9 mai 1991, într­o discuţie cu Doina Bâscă, redac­torul­șef al ziarului patronat de Ion Raţiu la acea vreme, Cotidia­nul, deputatul ardelean se arată oarecum nemulţumit, pentru că „s­a dat prea multă importanţă mesajului Regelui Mihai”. Raţiu adaugă: „Doina e mult mai mo­narhistă decât sunt eu”.

Numeroase discursuri  parla­mentare susţinute de Ion Raţiu au făcut trimitere la memoria monarhiei constituţionale și la spiritul regalităţii. De exemplu, într­o intervenţie în Parlament, la 21 noiembrie 1991, Raţiu vorbește

Ion Raţiu, Regele Mihai şi MonarhiaAlexandru Muraru

Blazonul familiei Raţiu de Noșlac

nr. 220 www.revistatimpul.ro

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu5

L‑am „cunoscut” pe Ion Raţiu, ca mai toţi românii, în 1990, stând în faţa televizorului. Pe strada unde locuiam, mai toţi vecinii aveau o relaţie de rudenie sau prietenie cu familia mea și seara se strângeau la noi ori îi vizitam eu și cu tata. Se discuta politică, unii erau înjuraţi, alţii, adulaţi. Alături de legăturile de sânge, îi mai unea ceva: ura faţă de Ceaușescu, admiraţia faţă de Ion Iliescu, „apostolul revoluţiei”, și spaima de batalioanele de moșieri reprezentaţi de domnii Raţiu și Câmpeanu. Papionul caraghios

și îndemnul direct al lui Ion Raţiu, „Votaţi‑mă pe mine!”, au trezit la acea vreme indignarea micului cerc al agorei de pe strada mea: „Cum, dom’le să te votăm noi pe tine?! Noi am mâncat salam cu soia și tu ai huzurit în Occident…”

Dorin Stănescu

Un interviu cu Ion Raţiu

În 1990, eram licean, în clasa a zecea, iar în liceul meu era de bonton să îl admiri, desi­

gur, pe Ion Iliescu. O mulţime dintre colegi trăgeau chiulul să fumeze în parcul de lângă liceu, iar printre pauzele de ţigări cău­tau să rupă sau să mâzgălească afișele cu Ion Raţiu amplasate în zona Gării de Sud a Ploieș­tiului. Ion Raţiu era una dintre ţintele preferate ale elevilor din liceul nostru. Nu am votat în 1990 pentru că eram prea tânăr și nici nu fumam. Nu mă prea pasiona politica. Îmi plăceau lecturile și, normal, eram îndră­gostit. Așa că nu am băgat de seamă cum a trecut anul 1990. Am schimbat liceul industrial cu unul uman, cel mai bun  li­ceu  din judeţ: „I.L. Caragiale”. Odată cu schimbarea liceului, s­a schimbat și mediul, iar noii colegi, pe lângă lecturi, fete și ţigări (aici am învăţat și eu să fumez strașnic), erau admira­tori ai liberalilor și ţărăniștilor.

Radu Câmpeanu și Corneliu Co­posu erau nume rostite cu res­pect în clasa mea. E de prisos să spun că am votat cu liberalii la alegerile din ’92. Tot atunci am fost admis la Facultatea de Is­torie a Universităţii București. Altă lume, multe oportunităţi, deschideri, fete și cărţi…

Doi ani mai târziu am înce­put să cochetez cu jurnalismul ploieștean. Am debutat cu un ar­ticol de istorie în cel mai impor­tant ziar local, Prahova liberă. Re­dactorul­șef de atunci, domnul Cârstea, mi­a dat un Ausweis în care scria că eram colaborato­rul ziarului și ruga instituţiile de stat să mă sprijine pentru docu­mentare. „Ziarist” cu acte în re­gulă, am pornit să cuceresc lumea, vorba lui Emil Cioran. Aveam 20 de ani și mă simţeam impor­tant. Așa m­am trezit, cu senină­tatea vârstei, cu neștiinţa proto­colului întâlnirilor, undeva la începutul lunii aprilie, la ușa lui Ion Raţiu. Fără să am stabilită

o  întâlnire așa cum se face în mod normal, am sunat la poarta somptuoasei sale case din Pri­măverii, nr. 4, unde locuia Ion Raţiu. Astăzi, când povestesc despre acest episod, sunt ușor amuzat și stânjenit de reacţia mea: am strigat la poarta omu­lui  așa cum se făcea în satul meu… Uneori, norocul este de partea începătorului. Așa a fost și cu mine. Mi­a deschis un body­guard uriaș, înarmat ca la război: „Ce dorești?”. „Sunt de la ziarul Prahova și vreau să­i iau un in­terviu domnului Raţiu.” „Să văd dacă te poate primi.” S­a întors și m­a poftit să intru. Ion Raţiu era în grădina curţii și tundea gar­dul de arbuști ce străjuia casa. Era îmbrăcat lejer: pantaloni gri, o cămașă și un cardigan roșu în­chis. Desigur, lipsea papionul. M­a salutat și m­a întrebat cum mă cheamă. I­am spus că sunt student la Facultatea de Istorie, colaborator al ziarului Prahova și că vreau să­i adresez câteva

întrebări despre situaţia politică. A zâmbit și m­a invitat în casă. Am intrat într­un living mare, ne­am așezat la o masă, cineva mi­a adus un pahar mare cu suc, am sorbit puţin ca să­mi fac curaj. Era primul om politic important pe care îl cunoșteam și pe care îl  vedeam mai mereu la televi­zor… Totul a durat vreo 10­15 mi­nute. I­am adresat întrebările și mi­am notat în carneţel răspun­surile. I­am mulţumit, mi­a strâns mâna și mi­a spus să mai trec pe la dumnealui, să­i duc un exem­plar. Am plecat fericit de acolo, uimit de firescul conversaţiei și de faptul că acceptase să­mi răspundă la întrebările mele stângace. Interviul a apărut pe prima pagină a ziarului Prahova cu un titlu pe măsura persona­jului: „Ion Raţiu – Criza este ge­nerată de guvernarea incom­petentă”. Nu l­am mai căutat să­i dau ziarul și nici nu am mai realizat interviuri cu alţi politi­cieni. M­am lăsat de „ziaristică”,

vinovată fiind o domnișoară de care m­am îndrăgostit ireme­diabil, vorba poetului, dar și din  cauza faptului că îmi do­ream să fiu profesor de istorie, nu ziarist…

După trecerea sa în nefiinţă, figura lui Ion Raţiu a căpătat alte dimensiuni pentru români. Probabil mulţi l­au regretat, chiar și foștii mei colegi de liceu care îi rupeau afișele în anii ’90. Pen­tru mine, Ion Raţiu a rămas pri­mul și singurul mare politician care mi­a acordat un interviu, care mi­a deschis porţile casei. Peste ani, m­am reîntâlnit cu Ion Raţiu… Eram într­un avion spre Londra și vecinul de călătorie, un electrician care lucra în An­glia, mi­a povestit despre  Fun­daţia Ion Raţiu. Mi­a spus că se duce des acolo, că porţile sunt deschise mereu pentru români. Am zâmbit la amintirea bătrâ­nului politician care i­a deschis ușa unui student care l­a strigat la poartă…

în termeni laudativi, așa cum no­tează în memoriile sale, despre Rege și Monarhia Constituţio­nală. În urma acesteia, Gabriel Ţepelea îi spune deputatului ar­delean că, prin a sa cuvântare, a fost câștigat „votul monarhiști­lor”. Inclusiv desfășurarea acti­vităţilor parlamentare erau pen­tru Raţiu un prilej de a evalua șansele revenirii la monarhie. De exemplu, la 22 noiembrie 1991, Ion Raţiu nota în jurnalul său că,  în timpul dezbaterilor refe­ritoare le referendumul pentru Constituţie, deputatul FSN Petre Ninosu a sugerat ca buletinul pentru referendum să conţină și o a doua întrebare: „Republică sau monarhie Constituţională?”. Raţiu afirmă că, pe lângă faptul aproape sigur că legea funda­mentală urma să fie adoptată, această a doua întrebare ar fi în­gropat definitiv șansele reveni­rii la regat și „Monarhia Consti­tuţională ar fi respinsă pentru totdeauna”.

La începutul anului 1992, într­o discuţie cu Mihai Ricci (un apropiat al Regelui), Ion Raţiu subliniază că atât Mihai I, cât și monarhiștii nu vedeau cu ochi buni realizarea unui  referen­dum, ci, pur și simplu, voiau ca Regele să fie invitat să­și reia tronul. Raţiu considera că un astfel de scenariu ar diviza na­ţiunea, împărţind­o într­o majo­ritate republicană și într­o mi­noritate monarhistă. Totodată, Raţiu aprecia că cel mai bine ar fi fost ca, atunci când va fi ales

noul președinte (în toate aceste discuţii despre revenirea la Re­gat printr­o strategie a referen­dumului aplicată de noul pre­ședinte, Ion Raţiu sugerează de fiecare dată care ar fi rolul său aici. Astfel, el vorbește prin pris­ma propriei opţiuni, și nu neapă­rat a partidului său ori a celorlalte partide ce constituiau autointi­tulata „opoziţie democratică”) și noul Parlament, acestea să ge­nereze un plebiscit cu privire la revenirea monarhiei. Deputatul ardelean mai adăuga că șansele ca noul Parlament să fie monar­hist erau minime, doar PNŢCD și Partidul Monarhist ar fi creat o astfel de majoritate favorabilă, deși sugera că nici la PNŢCD curentul nu era foarte ferm. La liberali, spune Raţiu, ar fi „câţiva monarhiști” care „s­ar balansa probabil”, astfel încât șansele acestui scenariu sunt nule.

Cea mai populară vizită a Regelui Mihai în cei opt ani de opreliști și abuzuri care au ur­mat anului 1989 a fost cea din 1992. Cum era de așteptat, Ion Raţiu tratează acest eveniment pe măsura importanţei sale, fiind foarte conectat la tot ce se  în­tâmpla în acele zile la București. Pe 26 aprilie 1992, Ion Raţiu re­latează că în Piaţa Palatului din București era „foarte multă lume”. La hotelul Continental, Regele primea audienţe, iar părintele Iustin Marchiș era cel care „or­ganiza audienţele”. O scurtă dis­cuţie cu Regina Ana relevă fap­tul că Ion Raţiu se arată neplăcut

surprins de primire (probabil  re­feritor la atitudinea autorităţilor), în timp ce soţia Regelui afirmă că ei au consultat alternativele, iar Mihai I a fost cel care a luat decizia (we weighed the alterna­tives. It was the King’s decision, as always. He decided to come). Întâlnirea dintre Regele Mihai, Regina Ana și Ion Raţiu clarifică multe dintre poziţiile monarhu­lui și mai ales din strategia po­sibilului candidat, pe atunci, la Prezidenţia României din  partea Convenţiei Democratice. Raţiu îi descrie cuplului regal situaţia plecării liberalilor din CDR. Cu­vintele lui Mihai I referitor la acest subiect au fost: „Da, Con­venţia Democratică trebuie men­ţinută cu tot preţul”. Ion Raţiu explică, de asemenea, avantajul său cu privire la popularitatea

sa și la posibila candidatură la funcţia supremă în stat și afirmă clar: „voi face tranziţia la Monar­hia Constituţională prin plebis­cit îndată ce veţi considera că momentul e prielnic”. Toţi cei trei interlocutori erau de părere că schimbarea trebuia să se facă „fără vărsare de sânge”, iar Raţiu îi propune Regelui formula ca, în cazul retragerii voluntare a lui Iliescu în favoarea monarhului, acesta să accepte ca demnita­rul român să poată pleca „cu ce vrea să ia cu el. Că nu va fi pe­depsit pentru crimele comunis­mului”. Regele a fost în princi­piu de acord că nu e necesară o răzbunare, dar l­a rugat pe depu­tatul ardelean să nu­i comunice acest lucru lui Iliescu ca venind din partea sa. Deputatul arde­lean adăuga faptul că cei doi

s­au arătat extrem de mișcaţi de această întâlnire.

În fine, se cuvine să adău­găm că, într­o discuţie cu George Antoniade din septembrie 1992, când se cunoștea, în genere, fap­tul că Ion Iliescu va fi din nou președinte, Ion Raţiu afirma că reinstaurarea monarhiei sub pro­ximul regim iliescian era aproa­pe ieșită din discuţie, posibilă fiind doar în eventualitatea unei noi revoluţii, implicând victime. Politicianul român era convins că nici în cazul alegerii lui Emil Constantinescu la funcţia supre­mă în stat acesta n­ar fi adoptat soluţia rechemării Regelui în ţară și a revenirii la Regat.

Jurnalele lui Ion Raţiu din perioada decembrie 1989  –  de­cembrie 1992 (cuprinse în trei volume separate) surprind, prin­tre multe aspecte ale acelei pe­rioade zbuciumate sinonime cu bucuria întoarcerii pe pământul natal, cu dorinţa  – afișată me­reu – de a contribui la schimba­rea propriei naţiuni (așa cum el însuși declară, „evenimentele pe care le relatează au schimbat faţa lumii și mi­au schimbat via­ţa”), a relaţiei sale cu Familia Regală, cu opţiunea monarhiei și cu integrarea acestor realităţi în învolburaţii ani ’90. Ion Raţiu și­a împlinit menirea și și­a ser­vit ţara din postura de om poli tic prin puterea exemplului perso­nal, iar prin legătura cu Mihai I a contribuit la revenirea Familiei Regale în ţară și la misiunea de a­i reda României respectul și demnitatea cuvenite.

Regele Mihai I al României

www.revistatimpul.ro iulie 2017

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 6

Andrei Muraru

Istoric și cercetător al istoriei recente, doctor în Istorie al Universităţii „Al.I. Cuza” din Iași, Andrei Muraru este, din decembrie 2014, Consilier Prezidenţial al șefului statului în probleme privind relaţia cu autorităţile publice și societatea civilă. A publicat numeroase studii în reviste de specialitate, a participat la numeroase conferinţe internaţionale

și are frecvent contribuţii pe teme de istorie recentă. Coordonator al volumului Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945‑1967) (Polirom, 2008) și coautor al volumului O istorie a comunismului din România. Manual pentru liceu (Polirom, 2008; ediţia a II‑a, 2009; ediţia a III‑a, 2014), istoricul a condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc între 2012 și 2014, demarând campania de aducere în faţa justiţiei a foștilor torţionari comuniști. A fost cercetător la acest institut începând cu 2006, iar în perioada 2006‑2009 a fost consilier la Cancelaria Prim‑ministrului și consilier al directorului general al Arhivelor Naţionale ale României. De asemenea, Andrei Murau a fost bursier Erasmus‑Socrates (Grecia), New Europe College și United States Holocaust Memorial Museum (SUA), fiind decorat de Regele Mihai cu medalia „Regele Mihai I pentru loialitate” și cu Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer.

(Ideile exprimate în contextul acestui interviu sunt asumate de autor în calitate exclusiv privată și nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile și/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau afiliat.)

Cu greu putem vorbi despre o voce coagu­lată a emigraţiei.

Cum aţi receptat, în perioada în care aţi condus Institutul de Investigare a Cri­melor Comunismului și pentru Memoria Exilului Românesc, rolul intelectualilor și foștilor politicieni români din exil în lupta împotriva regimului comunist din ţară?

Ca și în cazul altor state căzute în spatele Cortinei de Fier, exilul românesc a reprezen­tat o reacţie firească la abuzurile și îngrădirile practicate de regimul comunist. Refuzul de a accepta regimul comunist i­a determinat pe unii români să părăsească ţara, deși nu în toate cazurile motivaţiile au fost politice. Găsim în exil categorii diverse: de la oameni de stat la militari, profesori, medici, artiști, studenţi și numeroși diplomaţi. Însă definirea concep­tului de exil ridică numeroase probleme. În funcţie de perioada despre care vorbim, deci după 1945, exilul militant românesc a cunos­cut mai multe etape de „coagulare”, de con­sistenţă a acţiunii politice, de raportare la re­gimul de la București. Mulţi au luat viaţa de la capăt, lipsiţi deseori de resurse, de relaţii so­ciale. De aceea, forţa exilului politic militant a fost evidentă mai degrabă în anii ’70 și ’80. Cu greu putem vorbi despre o voce coagulată a emigraţiei. Monica Lovinescu spunea că s­ar impune să vorbim despre „exiluri”. Mai degrabă, ar fi dezirabil să ne referim la teme predilecte, la perioade distincte, la grupuri, organizaţii, reviste, mijloace de acţiune și, re­venind la întrebarea dumneavoastră, la lideri de opinie care apar în exil ori care vin deja cu notorietatea construită în ţară. Așadar rolul intelectualilor și al foștilor politicieni ajunși în afara graniţelor a depins foarte mult de zona geografică în care s­au aflat, de relaţiile pe care le­au dezvoltat, de resursele avute la îndemână, de sprijinul primit în ţara gazdă etc. În memoria publică s­a impus, într­adevăr, această formulă a „exilului”, cu referire la ac­ţiunea publică, asumat democratică (fiindcă au existat și exilaţi  – și nu puţini  – care au continuat să susţină, de pildă, ideologia legio­nară pe care o propagaseră și în ţară) și, evi­dent, declarat anticomunistă. Emigranţii au dus cu ei în afara graniţelor și opţiunile lor politice, instinctele sociale și, nu de puţine ori, disputele și metehnele. De aceea, s­a spus că exilul românesc a fost o Românie în miniatură. Indiferent de doctrina politică sau paradigma culturală pe care au îmbrăţișat­o, importante personalităţi democratice ale exilului româ­nesc au avut puterea de a critica și sancţiona derapajele din România, de a le face cunos­cute lumii întregi și de a lupta contra regi­mului. Dincolo de încercarea de integrare în

ţările­gazdă, care nu a fost deloc o formali­tate, intelectualii și politicienii la care ne refe­rim au întreprins o bogată activitate politică și culturală, capabili să vadă dincolo de in­stinctul de supravieţuire, oferind astfel spe­ranţa că răul reprezentat de regimul comunist poate fi înlăturat printr­o acţiune concertată. Ca o observaţie generală, aș spune că cea mai importantă realizare a exilului a fost sprijini­rea disidenţei din ţară, care nu ar fi existat fără lupta dedicată a unor români ajunși în Occident. Aceștia din urmă s­au solidarizat deseori admirabil, cu consecinţe grave pentru viaţa lor sau a familiilor lor, cu conaţionalii lor rămași în spatele Cortinei de Fier.

Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, personalităţile proeminente ale exilului românesc din perioada regimului comunist și cum apreciaţi influenţa aces­tora în lumea liberă cu privire la ceea ce se întâmpla în România?

Sunt multe personalităţi marcante ale exi­lului românesc din perioada regimului comu­nist a căror contribuţie merită toată atenţia. Cred că cele mai importante elemente care trebuie urmărite aici sunt, pe de o parte, forţa militantismului, iar pe de altă parte, angaja­mentul civic în sprijinul idealurilor democra­tice. În mod natural, acţiunea publică antico­munistă a presupus înfiinţarea unor asociaţii culturale și/sau politice, editarea publicaţii­lor în limba română și mai ales capacitatea de diseminare a mesajelor prin intermediul pos­turilor străine care emiteau în limba română, considerate avanposturile lumii libere (Europa Liberă, Vocea Americii, BBC). E inutil să spun că orice listă este doar una orientativă. Proba­bil orice rememorare trebuie să înceapă cu reprezentantul de frunte al exilului politic, care a fost chiar șeful statului forţat de comu­niști să părăsească ţara, Regele Mihai. L­aș aminti și pe Regele Carol al II­lea, care a fost o voce importantă până la începutul anilor ’50. Dintre personalităţile politice de frunte tre­buie pomeniţi totodată fostul premier Nicolae Rădescu, Constantin Vișoianu, Grigore Ga­fencu, Grigore Niculescu­Buzești, Alexandru Cretzianu, Mihail Fărcășanu, Radu Câmpeanu, Ion Raţiu ș.a. Și i­aș mai adăuga pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Virgil Tănase, Vlad Georgescu, Nöel Bernard, Victor Frunză, Sanda Stolojan, Mihnea Berindei și Dorin Tudoran. Repet, nu e o listă exhaustivă, ci doar câteva nume care îmi vin acum în minte. Lupta pentru respectarea drepturilor omului

nr. 220 www.revistatimpul.ro

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu7

„Astăzi, putem spune fără să greșim că spiritul lui Ion Raţiu a învins”și critica vehementă adusă regimului po­litic din România, precum și sensibiliza­rea opiniei publice din afara ţării cu privire la ororile regimului de la București au avut ca destinatari românii din ţară, lide­rii comuniști și, foarte important, elitele din lumea liberă. Influenţa a depins foarte mult de resursele avute la dispoziţie, de perioada la care ne referim și de scopurile propuse. Uneori, s­au reputat victorii impor­tante, cum ar fi, de exemplu, înfiinţarea Comitetului Naţional Român, sau cele pri­vind sprijinul acordat disidenţilor persecu­taţi în ţară în anii ’70 și ’80, când regimul de la București era ceva mai receptiv la criticile din exterior. Alteori, acţiunea a fost modestă, cu rezultate nesemnificative.

„Acţiunile personalităţilor din exil provocau spaimă la Bucureşti”

Care este imaginea ce reiese din documentele existente relativ la aceste personalităţi din exil? Au reprezentat un „pericol” la adresa stabilităţii regi­mului totalitar comunist?

Depinde despre ce documente vorbim. Dacă ne referim la documentele poliţiei politice comuniste (fie că vorbim despre Securitatea internă sau externă), cum su­geraţi, imaginea este mai degrabă una inegală. Mă văd obligat să subliniez totuși că investigarea acestor surse este indis­pensabilă pentru înţelegerea fenomenului exilului, a experienţelor membrilor săi. Pe lângă limbajul specific, cu toată încăr­cătura ideologică de rigoare, există, în ge­neral, în aceste documente o doză mare de exagerări. Cu siguranţă că acţiunile personalităţilor din exil provocau spaimă la București, pentru că se puteau constitui într­un precedent periculos pentru stabi­litatea regimului comunist din cel puţin două motive: în primul rând, se făceau cu­noscute lumii întregi realităţile din Româ­nia acelor ani, iar în al doilea rând și cel mai important, era încurajată disidenţa în interiorul ţării. Știm foarte bine că o ca­racteristică importantă a regimurilor tota­litare este anihilarea oricăror reacţii critice, întrucât critica reprezenta o mare vulne­rabilitate. Cu toate acestea, influenţa și coerenţa exilului au fost infinit mai mici decât capacitatea regimului comunist de a­l contracara. La CNSAS există nume­roase documente privind structurile sau personalităţile exilului anticomunist ro­mânesc, multe dosare de obiectiv merită studiate cu atenţie, dar și aici instrumen­tele cercetătorului sunt vitale, întrucât imaginea exilului prin lupa Securităţii este deseori distorsionată. Fie prin exagera­rea  influenţei, fie prin aluvionarul infor­maţional, cu numeroase interpretări  ten­denţioase ori de­a dreptul false. Nu sunt puţine cazurile în care s­a încercat redu­cerea la tăcere a vocilor care informau Occidentul de abuzurile din ţară și sanc­ţionau aspru politica dusă de comuniști. Unul dintre rolurile Securităţii a fost acela de a supraveghea acţiunile exilului și de a le contracara, iar măsurile prin care s­a realizat acest obiectiv au fost multiple: in­filtrarea agenţilor, colaborarea cu anumite persoane care puteau influenţa modul de  desfășurare a activităţilor întreprinse de personalităţile românești din exil, de­făimarea, compromiterea ori chiar tenta­tivele de anihilare. Sunt cazuri dovedite de personaje care au fost răpite de Secu­ritate și aduse în ţară, precum istoricul Aurel Decei. Alteori, Securitatea a încer­cat reducerea la tăcere a postului de radio Europa Liberă, atentatul din 1981 fiind un moment semnificativ în contra­acţiunea regimului. Alte personaje cunoscute au de­cedat în condiţii suspecte, iar în alte  ca­zuri, operaţiunile au eșuat lamentabil (vezi „Afacerea Tănase”).

Revenirea, după 1989, a unora din­tre aceste personalităţi în ţară a fost receptată public într­o manieră une­ori de­a dreptul ostilă. A fost o situaţie care ţinea de imaginarul colectiv ime­diat postcomunist sau a reprezentat, în primul rând, un efect al propagandei exercitate de noua putere instalată în România?

Cred că a fost vorba, în principal, des­pre efectul pe care l­a exercitat propagan­da noii puteri. Căderea comunismului a reprezentat, pentru unele state din Europa Centrală și de Est, un succes al mișcării de disidenţă. La noi, acest lucru nu s­a întâm­plat. La primele alegeri libere, puterea a fost preluată, se știe prea bine, tot de cei care se aflau anterior în structurile de pu­tere ale Partidului Comunist. În aceste condiţii, atitudinea noii puteri, legitimată prin votul liber consimţit al cetăţenilor, a fost de respingere brutală a rolului pe care personalităţile exilului românesc l­au avut în rezistenţa anticomunistă. Printr­o cam­panie deșănţată, care amintea de tacticile vechiului regim, personalităţile din exil, susţinătoare ale fenomenului Piaţa Univer­sităţii, au fost expediate într­o zonă nefrec­ventabilă, chiar ilegală. Posturile publice de radio și televiziune, dar mai ales avanpos­turile scrise ale noii puteri (Adevărul, Azi, Dimineaţa, România Mare etc.) au trecut la un atac furibund la adresa personalităţi­lor venite de peste hotare. În plus, structu­rile obscure ale noii puteri au declanșat, la rândul lor, o amplă campanie de compro­mitere. Desigur, nu poate fi ignorat nici faptul că mulţi români îi respingeau pe cei reveniţi în ţară pentru că nu au îndu­rat, „umăr la umăr” cu ei, lipsurile pe care vechiul regim le­a impus. Din păcate, ste­reotipurile construite atunci i­au urmărit mulţi ani pe foștii exilaţi care au ales să se întoarcă în ţară.

„Portretul lui Ion Raţiu era o angoasă pentru nomenclaturiştii eternizaţi la putere”

Care ar fi direcţia de recuperare a  memoriei exilului românesc și cum poate fi rolul jucat de personalităţile acestuia adus în conștiinţa publicului tânăr?

Așa cum se știe, după 1989 au existat tentative de a recupera acţiunea exilului, inclusiv pe cale instituţională. Deocam­dată, deși există studii tematice, biografii, cercetări pe anumite subiecte, câteva mo­nografii/enciclopedii lăudabile, aș spune că suntem încă într­o fază incipientă. Deși, la un moment dat, în primul deceniu al noului mileniu, am sperat că demersul in­stitu ţional este unul fericit, rezultatele par mai degrabă discutabile. Acum, cred că e important să asumăm critic acest trecut, în mod profesionist, fără înregimentări și fără instrumentalizarea istoriei, întrucât, așa cum spuneam mai sus, nu tot ce s­a întâmplat în exil este digerabil. Vorbim despre o întreprindere intelectuală com­plexă, care presupune o profundă cerce­tare a surselor, risipite în toate colţurile lumii. Există o cantitate impresionantă de documente în diferite arhive, inclusiv per­sonale, precum și o vastă producţie a exi­laţilor. De asemenea, să nu pierdem din vedere faptul că unele forme de manifes­tare (asociaţii, reviste, cercuri literare) și­au încetat activitatea cu mult timp în urmă, iar redescoperirea „urmelor” va necesita eforturi susţinute. Așadar, ca orice trecut complicat, și exilul se cere recuperat prin mijloacele istoriografiei profesioniste. Aici, rolul major le revine instituţiilor de cerce­tare care prin statutul lor au această sar­cină. E nevoie însă de o abordare cât mai serioasă. În ceea ce privește diseminarea rezultatelor cercetării, nu cred că trebuie

să inventăm ceva senzaţional. O istorie re­cuperată profesionist, cu metodologii no­vatoare, va trezi cu siguranţă setea de cu­noaștere a noilor generaţii. Personalităţile exilului românesc ce au dovedit verticali­tate au avut tăria de a se opune și de a lup­ta cu un regim totalitar de pe poziţii demo­cratice și, nu în ultimul rând, au promovat cultura și valorile românești care trebuie redescoperite. Trecutul poate fi o lecţie foarte utilă și mai ales tentantă pentru ge­neraţia actuală, dacă este reconstituit ca la carte și într­o manieră dezirabilă, iar tine­rii pot fi îndrumaţi spre acele modele de­mocratice care au contribuit la parcursul european al României.

Una dintre figurile proeminente ale exilului din perioada comunistă a fost Ion Raţiu, al cărui centenar de la naș­tere îl marcăm anul acesta. Revenit în ţară în 1990, a candidat la Președinţia României în primul ciclu al alegerilor libere, obţinând 4,29% dintre voturi, iar ulterior a fost ales deputat în Parlamen­tul României. Cum vedeţi rolul său în democratizarea societăţii românești postcomuniste?

Astăzi, la aproape trei decenii de la acel moment, putem spune foarte detașaţi, dar nu fără regret că „Ion Raţiu a fost cel mai bun președinte pe care România nu l­a avut”. Dincolo de autoironia butadei care circulă în societatea românească la atâţia ani de la momentul candidaturii sale, sim­bolul omului de stat întruchipat de fostul ţărănist a rămas încă foarte puternic. Deși ecourile candidaturii sale s­au stins relativ repede, probabil că mulţi români au înţeles abia foarte târziu că România a ratat șansa de a avea ca președinte un politician atât de înzestrat. Aminteam mai sus despre mo­dul în care au fost întâmpinaţi membrii marcanţi ai exilului la revenirea în România. Ei bine, Ion Raţiu, politician ţărănist, lider al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, era portretizat în presa loială puterii ca un ins coborât din lumea interlopă, poreclit „boss cu papion” sau „rechin împăiat”. Fără în­doială că Ion Raţiu găsise aici o societate cu instincte tribale, care nu avea nici o legă­tură cu modelul democratic anglo­saxon pe care îl cunoștea atât de bine și nici măcar cu România pe care o părăsise cu cinci de­cenii în urmă. Plecase din ţară la vârsta de 23 de ani, demisionând de la Legaţia Ro­mâniei de la Londra, după ce guvernarea a intrat pe mâna legionarilor și a lui Ion Antonescu. Când a revenit în ţară, avea deja 73  de ani și era considerat încă din anii ’70­’80 una dintre cele mai proeminente fi­guri ale emigraţiei politice. Se implicase în exil încă din anii ’50, dar în asfinţitul dic­taturii ceaușiste devenise cu adevărat o ţintă. Și a continuat să fie o ţintă a noului regim instalat după 1989. Portretul lui  Ion Raţiu era o angoasă pentru nomenclatu­riștii eternizaţi la putere: descendent al unei vechi familii românești, talentat jurnalist,

afacerist de succes, militant anticomunist activ pentru drepturile omului, politician abil și frecventabil în lumea occidentală. Raţiu nu era din această lume, ci venise aici să o „salveze” de ea însăși. Eforturile sale de a reconstrui România au început imediat după căderea regimului comunist: a susţinut numeroase opere caritabile, a militat pentru o presă liberă, înfiinţând chiar instituţii de presă, a încurajat și susţi­nut valorile democratice. Și­a pus întreaga viaţă în slujba democraţiei, promovând o abordare în care individul era „centrul so­cietăţii” și a susţinut mereu că ţara poate lăsa în urmă moștenirea comunistă doar prin implementarea unui amplu proces de reformă, a unei economii de piaţă funcţio­nale și a unui sistem politic democratic.

„Ţara îi datorează o parte din transformarea sa de după 1989”

Credeţi că astăzi, după 27 de ani de  democratizare, când România este o democraţie funcţională, fără a fi nea­părat și una consolidată, o personali­tate precum Ion Raţiu ar avea un mai mare succes în competiţia pentru func­ţia prezidenţială?

Îmi cereţi să fac un joc de istorie con­trafactuală. Fără doar și poate, România a atins un anumit grad de maturitate poli­tică, iar societatea civilă a demonstrat nu de puţine ori că își dorește să vadă în stat un partener credibil și de încredere. Acest lucru înseamnă promovarea și alegerea în funcţiile­cheie a unor persoane care dove­desc prin exerciţiul public că pot fi garan­tul statului de drept și al principiilor demo­cratice. O Românie modernă și prosperă, cu un rol bine definit în sistemul internaţio­nal, era o ţară pe care însuși Ion Raţiu și­ar fi dorit­o. Nu știu dacă românii l­ar alege astăzi pe Ion Raţiu pentru funcţia preziden­ţială, dar știu prea bine că el i­a ales pe ro­mâni chiar și atunci când ei l­au respins pe nedrept. Dacă România a făcut acești pași uimitori în ultimele decenii – apartenenţa la NATO și la Uniunea Europeană – este și pentru că Ion Raţiu a sprijinit societatea românească și i­a arătat un model de poli­tician generos, onest și responsabil.

Care ar fi, din perspectiva dumnea­voastră, principala moștenire pe care Ion Raţiu a lăsat­o societăţii românești, sub aspect axiologic?

Ion Raţiu a fost un om politic autentic, care nu a făcut rabat de la valorile și princi­piile în care a crezut pentru a­și asigura succese electorale. A susţinut democraţia ca singura soluţie de progres a României, iar acest lucru îl transformă într­un model pentru politicienii de astăzi. Înainte de 1989, și­a dedicat decenii din viaţă luptând pentru „eliberarea” ţării, iar după 1990 a investit resurse uriașe (mai ales financiare) pentru a sprijini democraţia. Ţara îi dato­rează acestui membru marcant al exilului o parte din transformarea sa de după 1989. Una dintre moștenirile sale este, fără îndo­ială, moderaţia. Pentru Ion Raţiu, omul po­litic complet era depozitarul măsurii în viaţa publică, al echilibrului în actul politic și în relaţia cu adversarii. Probabil că una dintre cele mai cunoscute imagini ale lui Ion Raţiu este cea de la tribuna Parlamen­tului, în septembrie 1991, înconjurat de mi­neri înarmaţi cu răngi și bâte. Barbariei hoardelor de mineri ajunși în sala de plen a Parlamentului din Dealul Mitropoliei, Ion Raţiu i­a interpus, în ţinuta sa impecabilă și cu nelipsitul papion negru, raţiunea. A in­terpus, de fapt, moderaţia lumii din care venea sălbăticiei unei lumi care tocmai ie­șise de sub negura istoriei. Știa foarte bine ce face. Astăzi, putem spune fără să greșim că spiritul lui Ion Raţiu a învins.

Interviu realizat de Daniel Șandru

Alături de Indrei Raţiu, fiul lui Ion Raţiu

www.revistatimpul.ro iulie 2017

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 8

Zilele petrecute în familie de cei doi au fost un prilej pentru a provoca o discuţie despre viitorul tânărului

Raţiu. Astfel s­a născut ideea ca Ion Raţiu să solicite angajarea în Ministerul de Ex­terne și detașarea sa la Londra, în echipa lui Tilea. Câteva luni mai târziu, la 1 apri­lie, Raţiu a fost numit cancelar diurnist la Legaţia României din Londra, iar la 13 apri­lie 1940 a părăsit ţara pentru o perioadă de timp relativ scurtă, credea el. În reali­tate, călătoria lui Ion Raţiu a fost începu­tul unui exil îndelungat, care a durat 50 de ani, până pe 24 ianuarie 1990.

Odată întors acasă, în România, Raţiu a vorbit în repetate rânduri despre exilul său, așa cum au făcut­o și alţii ca el, dar a durat mult până să câștigăm răbdarea de a­i asculta și dorinţa de a­i înţelege pe cei care au fost pedepsiţi cu suferinţa sur­ghiunului.

Din fericire, lui Ion Raţiu i­a plăcut să scrie. A admirat întreaga lui viaţă jurna­liștii și scriitorii, încercând adesea să fie unul atunci când știa că, în lupta sa po­litică, frumoasa armă a cuvântului scris este mai viguroasă decât orice și cu efect imediat. Astfel, cele mai importante eve­nimente la care a participat direct sau doar a asistat ca martor, ideile și planurile sale politice, uneori chiar și intime întâmplări familiale au fost adunate în jurnalul său prin consemnări aproape zilnice. Scriind cu îndârjire, în orice împrejurări, Raţiu nu a ascuns existenţa jurnalului, despre care a spus că, iniţial, l­a considerat o obliga­ţie, iar pe parcurs a devenit un exerciţiu plăcut și necesar. S­au adunat mii de pa­gini, despre care Ion Raţiu a spus că nu vor fi publicate atâta vreme cât el este în viaţă. A fost meticulos nu doar cu jurna­lul său, ci, în general, cu orice document pe care îl considera util, păstrând hârtiile mai de seamă, scrisorile sau articolele de ziar. Toate acestea s­au transformat în do­sare, iar dosarele s­au înmulţit și, cu timpul, au devenit o adevărată arhivă, gestionată astăzi de Fundaţia Caritabilă Familia Raţiu de la Londra.

Atât despre jurnal, cât și despre arhivă, Securitatea a fost informată și a manifes­tat un viu interes în a afla conţinutul lor. La începutul anului 1961, într­un material primit de la rezidenţa din Londra, se men­ţiona că „Iancu Raţiu deţine în birourile firmei sub al cărei nume își duce activita­tea împotriva ţării noastre o arhivă în­treagă de dosare personale ale fugarilor români din diferite ţări, conţinând date personale asupra acestora și activitatea pe care ei o duc în străinătate”. Câţiva ani mai târziu, un informator aflat în antura­jul lui Raţiu le comunica ofiţerilor de secu­ritate din ambasadă că Ion Raţiu are și un  jurnal în care consemnează, printre altele, detalii despre întâlnirile cu diplo­maţii români.

În aceste condiţii, Securitatea a râv­nit să ajungă la aceste documente și cel mai probabil a și făcut­o. Astăzi, arhiva este deschisă oricărei persoane interesa­te să o studieze, însă, cu decenii în urmă,

se afla încuiată în fișetele metalice din biroul lui Raţiu. Securitatea a făcut pla­nuri pentru a subtiliza măcar o parte din­tre documente, cele pe care le considera importante. Curioasă să vadă așa­zisele „dosare personale ale fugarilor români” din arhiva lui Ion Raţiu, în același an, 1961, Securitatea a transmis rezidenţei din Londra indicaţii precum aceasta: „Anche­taţi posibilit. obţinerii acestor mat. și fa­ceţi propuneri”. După numai zece zile, rezidenţa din Londra a revenit cu un ma­terial amplu despre biroul lui Raţiu, „în spatele căruia își ascunde adevărata lui ocupaţie la Londra”. Nota cuprindea un set de planuri ale clădirii, cu informaţii complete și planșe desenate ale fiecărui

etaj și ale fiecărei încăperi, despre cum erau poziţionate intrările și felul în care erau păzite, precum și despre încuietori și „fișierele de metal în care este depozi­tată corespondenţa și dosarele alfabetic clasificate de care răspunde Raţiu”. Nu știm cum s­au organizat efracţia și furtul, prin intermediul căror persoane s­au sus­tras documentele și când sau de câte ori s­au realizat. Raţiu a remarcat mai târziu faptul că dosarele încep să dispară din arhivă și, la un moment dat, a consemnat în jurnal îngrijorările sale.

Din fericire, jurnalul nu a fost sustras de Securitate, astfel încât a văzut lumina tiparului așa cum și­a dorit Ion Raţiu, doar după dispariţia sa. Primul volum începe

cu toamna anului 1940 și se oprește la sfârșitul anului 1954 numai din raţiuni practice, din cauza dimensiunii conside­rabile a manuscrisului.

În noiembrie 1940, când Raţiu a  aș­ternut primele consemnări în jurnal, îm­plinise doar 23 de ani. Era tânăr, viaţa abia începea să­l ispitească. Cu doar câteva luni în urmă părăsise România, iar impresiile primei sale călătorii în afara ţării încă îl stăpâneau. Raţiu se afla nu doar departe de casă, dar și de cealaltă parte a barica­dei, în condiţiile în care începea războiul, iar peste câteva luni România și Marea Britanie urmau să­și suspende relaţiile diplomatice. La legaţie nu a apucat să lu­creze decât câteva luni. Unchiul său, am­basadorul Tilea, a fost demis în iulie 1940, iar el și­a încheiat cariera de funcţionar al Ministerului de Externe câteva săptămâni mai târziu, în septembrie, odată cu instau­rarea unui nou regim politic în România, ceea ce l­a obligat să­și caute un alt rost, pe care, în final, l­a găsit: în noiembrie 1940 a fost acceptată solicitarea sa pentru o bursă la St. John’s College, Universitatea din Cambridge, unde a studiat știinţele economice până în 1943.

La începutul anilor ’40, Ion Raţiu și­a petrecut timpul mai mult în anturajul celor din generaţia lui, studenţi la Cambridge sau Oxford. Printre aceștia se aflau Radu Tilea, Barbu Călinescu, Adina Iliescu, Dinu Daponte (fost Beza) sau Barbu Niculescu.

Dar anii studenţiei nu au fost tihniţi. Londra a fost ţinta bombardamentelor strategice ale Germaniei, iar alimentele au fost raţionalizate. Ca iniţiator al Aso­ciaţiei Studenţilor Români din Marea Bri­tanie și militant al Societăţii Studenţilor și Tineretului din Europa Centrală, Raţiu și­a făcut debutul în cariera politică, iar aceste două episoade studenţești vor fi evocate de el cu multă pasiune decenii mai târziu.

Ion Raţiu şi Viorel TileaFaptul că Raţiu, încă neîncercat de

viaţă, a fost alături de Viorel Tilea, un po­litician atât de experimentat și de bine relaţionat atât la București, cât și la Lon­dra, a contat în ceea ce privește formarea sa. De multe ori, cei doi au avut opinii politice diferite sau, altfel spus, tânărul Raţiu nu a împărtășit viziunea lui Tilea, care era, în fapt, cea corectă. Relaţia din­tre Ion Raţiu și Viorel Tilea a fost una si­nuoasă. Raţiu a fost dependent de unchiul său pentru a putea supravieţui la Londra în timpul războiului, dar acest lucru nu l­a împiedicat să­și formeze propriile opi­nii despre acesta, care a fost o personali­tate puternică și controversată în același timp, cu repere morale discutabile. Raţiu a descoperit repede acest lucru, dar, odată cu trecerea anilor, și­a păstrat respectul pentru unchiul său și nu s­a dezis nici­odată de el în public, chiar și atunci când alţi români aflaţi în exil îl împingeau să facă acest gest pentru a câștiga mai mult capital politic.

Privind în urmă la felul în care s‑a construit destinul lui Ion Raţiu, găsim anul 1940 drept cel care i‑a schimbat definitiv parcursul. Născut în 1917, Raţiu a absolvit Facultatea de Drept la Cluj. În 1940 tocmai își încheia studiile militare în cadrul Școlii de Ofiţeri de Rezervă. În timp ce se afla concentrat cu Regimentul 31 Artilerie, a suferit un grav accident de schi, care l‑a obligat să se întoarcă acasă, la Turda. Astfel că, în ianuarie, se afla în concediu medical,

exact în perioada în care la Turda revine și unchiul său, Viorel V. Tilea, în acel moment ministru plenipotenţiar al României la Londra, pentru a participa la înmormântarea mamei sale.

Stejărel Olaru

Ion Raţiu, o poveste încă nespusă

nr. 220 www.revistatimpul.ro

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu9

Răzvan Timofciuc

Ion Raţiu, vocea limpede a liberalismului în anii ’90

În 1990, situaţia din România era di­ferită de a Poloniei, Ungariei sau Ce­hoslovaciei. Nu putem înţelege tran­

ziţia postcomunistă a României fără a zăbovi asupra particularităţilor regimu­lui de factură totalitară instaurat în 1947. Motivele pentru care rezistenţa la schim­bare în perioada tranziţiei postcomuniste a fost atât de mare – reformele instituţio­nale, politice și economice –, spre deose­bire de Polonia, Cehoslovacia sau Unga­ria, ţin de lipsa unei societăţi civile și a unor mișcări disidente, reformiste, „coap­te” în timpul comunismului.

În Ungaria, prin Imre Nagy în 1956, am asistat la primele tendinţe de refor­mare a sistemului anterioare colapsului din 1989, iar în anii ’80 s­au înfiinţat clu­buri universitare, fundaţii culturale și Fo­rumul Democratic Ungar, alcătuit mai ales din intelectuali. În Cehoslovacia, prin Alexander Dubček și alţi reformiști de la Praga, am văzut o încercare de a da un model de socialism radical diferit de cel sovietic. Această încercare a fost curmată în 1968 de tancurile sovietice. Mai târziu, am avut Charta 77 a lui Václav Havel. În Polonia au existat tendinţele revizioniste din eseul Noul evoluţionism al lui Adam Michnik, o Biserică Catolică puternică, neîngenuncheată de Stalin, și o societate civilă reformistă în jurul Sindicatului In­dependent Solidaritatea.

În România, la fel ca în Albania, am avut cele mai draconice regimuri sovie­tice, iar experienţa revizionistă a lipsit sau a fost drastic interzisă. La noi a existat un aparat de represiune foarte dur, o socie­tate civilă atomizată și o populaţie lobo­tomizată de propagandă, sărăcie, frică și neajunsuri.

Nu e de mirare, așadar, că, în cazul celorlalte state, a predominat o tranziţie pașnică, rezultat al negocierilor politice și al compromisului, iar mișcările disi­dente au avut capacitatea organizatorică și un program de a prelua puterea.

De aceea, în 1990, România a avut ne­voie de Ion Raţiu, care a încercat să su­plinească în anii ’90 ceea ce ne­a lipsit în 45 de ani de comunism feroce: o societate civilă trează, o mișcare disidentă refor­mistă și idei politice și economice care să vindece un sistem bolnav, ineficient și

corupt. Istoria i­a dat dreptate lui Ion Raţiu, care, în anii tulburi de după Revoluţia din 1989, a susţinut că România are nevoie de reforme profunde, de redarea proprie­tăţilor confiscate abuziv și de respectarea dreptului sacrosanct la proprietate, de privatizări ale coloșilor industriali cu pi­cioare de lut, de liberalizarea preţurilor și de un sistem politic pluripartidist. Raţiu a vorbit despre capitalism, despre piaţa li­beră și despre iniţiativa privată când aceste cuvinte erau motive de ocară. A înţeles rolul educaţiei în promovarea unei demo­craţii autentice. A înţeles rolul presei li­bere, obiective și echi distante pentru o societate traumatizată, aflată în tranziţie. A promovat în spaţiul public și în toată viaţa sa, așa cum transpare din jurnalul său, un patriotism luminos și lucid, în care a urmărit interesul naţiunii, și nu al unei abstracţiuni ideologice sau al unei

fantasme colective. Deci nu e de mirare că artileria calomniei și a maculării fese­niste l­a vizat cu precădere pe Ion Raţiu.

În momentul în care românii tocmai căpătaseră dreptul de a pleca în Occident, Ion Raţiu s­a întors în ţară pentru a­și servi patria. S­a întors din exil cu o situa­ţie materială bună, ceea ce îl făcea inde­pendent în raport cu puterea politică de la București, dar, cel mai important, a venit cu înţelegerea felului în care funcţionează mecanismele democratice și societăţile deschise, libere.

Rolul lui Ion Raţiu la procesul de de­mocratizare postrevoluţionară este, neîn­doios, unul important. Spre deosebire de ceilalţi reprezentanţi ai mișcării antico­muniste, el a promovat în spaţiul public valorile și ideile care să înlocuiască un sistem politic totalitar, anchilozat, liberti­cid, pauperizant și corupt. A făcut­o jo­vial, cu decenţa dialogului și a dezbaterii în contradictoriu, cu zâmbetul pe buze și cu argumente.

Fiecare naţiune are eroii săi, care se remarcă prin apărarea libertăţii, democra­ţiei, demnităţii persoanei și a intereselor naţiunii. În istoria statală a României, Ion Raţiu ocupă un loc de frunte în panoplia acestor eroi ai naţiunii noastre care se re­vendică de la liberalismul clasic anglo­sa­xon, de la valorile libertăţii individuale și de la ideile „tari” ale tradiţiei democratice occidentale.

În jurnal apar menţionaţi politicieni veniţi din ţară sau foști diplomaţi, funcţio­nari de la legaţie care au refuzat să se în­toarcă în România la chemarea guvernului Antonescu și care au decis să se alăture demersurilor politice coordonate de  Tilea sau, dimpotrivă, să le combată viguros. Indiferent de tabăra la care au aderat, în timpul războiului, nici unul dintre ei nu a reușit să se ridice la înălţimea autorităţii lui Tilea, care „avea trecere în Anglia”,  cum spunea un fost angajat al legaţiei. Acesta era deprins cu legaţia pentru că, între 1919 și 1923, a fost secretarul Misiunii de la Londra, dar și cu labirintul politicii de la București, în ale cărei galerii se orientase bine atât ca membru al parlamentului, cât și ca membru al guvernului.

În acei ani, legaţia era situată în cea mai râvnită zonă a orașului, Cromwell Place nr. 4, într­o clădire superbă, care nu mai aparţine astăzi statului român. Man­datul lui Tilea a început la 15 ianuarie 1939 și a fost unul intens, chiar sonor pe alocuri, dar scurt, pentru că în vara anului 1940 a primit de la București o telegramă de la Mihai Manoilescu, ministrul Aface­rilor Străine, care îl anunţa că trebuie să revină acasă. Viorel Tilea a refuzat să se întoarcă în România. De altfel, nici nu putea fi obligat, din moment ce nu făcea parte din corpul diplomaţilor de carieră.

Ion Raţiu şi SecuritateaIon Raţiu a încercat să intre pe scena

politică în calitate de membru al parla­mentului la alegerile din România din 1946, încercare pe care o evocă în memo­rii. Unii dintre românii refugiaţi în Anglia în timpul războiului s­au întors acasă, pentru a scăpa de viaţa plină de lipsuri de

la Londra, sperând totodată într­o relan­sare a carierei lor. Însă revenirea acasă le­a complicat și mai mult destinul, ajun­gând în situaţia de a fi arestaţi, fiind sus­pectaţi ca spioni britanici. Contraamira­lul Dumitrescu, care a revenit la București la îndemnul lui Tilea, a reușit totuși să fugă după o perioadă de timp și să ajungă înapoi la Londra. Nu la fel de norocoși au  fost Pavel Pavel sau Ștefan Neniţescu,

arestaţi la scurt timp după ce s­au întors în România.

Cei rămași în Anglia au intrat și ei în atenţia serviciilor secrete românești. Ser­viciul Special de Informaţii, iar mai târziu Securitatea, prin Direcţia de Informaţii Externe (DIE), au depus eforturi pentru a monitoriza, bloca sau influenţa activitatea acestora sau a organizaţiilor în care vor activa. În ceea ce îl privește pe Ion Raţiu,

acesta a devenit unul dintre obiectivele principale ale Securităţii abia în 1955, când s­a luat decizia ca DIE să deschidă un do­sar individual de urmărire a activităţii sale. Deocamdată, atenţia Securităţii încă nu era îndreptată asupra lui Raţiu, ci mai degrabă asupra unchiului său.

În loc de concluziiPersonajele de mai sus apar în însem­

nările lui Ion Raţiu din perioada războiu­lui. Evident, în această perioadă, tânărul Raţiu nu avea cum să nu rămână alături de unchiul său, însă remarcăm eforturile lui de a reda fidel realitatea, iar odată cu trecerea anilor, chiar o încăpăţânare în a consemna într­o manieră imparţială gân­durile despre activitatea lui Viorel Tilea și a celor din jurul său, prieteni sau dușmani.

În ianuarie 1990, când a revenit acasă, Ion Raţiu a fost, pentru mulţi dintre ro­mânii din România, un personaj puţin cu­noscut. Lipsa de notorietate cu care s­a confruntat atunci a fost folosită cu dibă­cie de detractorii săi, care au inventat po­vești extravagante și calomnioase despre el, cu scopul de a­i compromite activita­tea politică. Zâmbitor, Raţiu s­a luptat cu răbdare pentru a demonta fiecare min­ciună colportată. Arma lui a fost adevărul, iar viaţa pe care a trăit­o în exil le­a pre­zentat­o românilor ca pe o carte deschisă. Ne place să credem că a fost un om feri­cit nu doar pentru că, la sfârșitul vieţii, a reușit să se întoarcă acasă, ci și pentru că și­a intuit destinul, acela de politician care urmărește un singur ideal, ţara sa.

(Fragment din introducerea la cartea Ion Raţiu, Jurnal. Începuturile unui exil

îndelungat, vol. 1, Editura Corint, 2017)

Imaginea cu Ion Raţiu din septembrie 1991, la tribuna Parlamentului, cu braţele deschise, marcând terenul pentru discuţie și calm, înconjurat de minerii înarmaţi cu bâte care au pătruns în sediul Parlamentului – aflat pe atunci

în palatul din Dealul Mitropoliei –, simbolizează spiritul dialogului și valorile democratice pentru care a pledat întreaga sa carieră politică din exil și din România.

Statuia lui Ion Raţiu din Turda. Sculptor: Elena Ilaș (2007)

www.revistatimpul.ro iulie 2017

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 10

Ion Raţiu – democraţia la modul autenticRadu Carp

R ecunosc, sunt un cititor pasionat de jurnale, mai ales ale personalităţilor politice. Într‑un jurnal poţi găsi, în multe cazuri, ceea ce o persoană nu a vrut să dezvăluie decât după dispariţia sa fizică. Lecturând un jurnal, poţi înţelege mai bine resorturile intime ale unor decizii care, la timpul respectiv, au fost analizate altfel, din motive de lipsă de informaţii. Unii autori de jurnale nu sunt prea generoși și ezită, chiar și în intimitate, să spună mai mult decât ce au declarat în public.

Alţii, dimpotrivă, sunt mai dispuși să prezinte anumite aspecte pe care nu le‑au elucidat pe deplin. Unii preferă să ţină un jurnal zilnic, alţii să publice amintiri, inevitabil retușate, fie doar și datorită trecerii timpului și amneziei firești care însoţesc evenimente din trecut.

Ion Raţiu a ţinut un jurnal din momentul în care a plecat din România (aprilie 1940) până

în preajma decesului (ianuarie 2000). Până în prezent, nu s­au editat decât volumele care au în vedere perioada 1989­2000. Este vorba despre peste 2 000 de pa­gini pe care le­am parcurs fără oprire, în câteva săptămâni. Pri­mul volum, referitor la anul 1990, a văzut lumina tiparului în timpul vieţii autorului, care a decis să păstreze toate pasajele din  jur­nal, cu excepţia unor momente a căror omisiune este menţionată chiar în text. Ulterior, familia sa a avut grijă să editeze întregul jurnal postrevoluţionar.

De ce este importantă aceas­tă mărturie, în mai mare măsură decât altele, datorate unor oa­meni politici contemporani? Mo­tivul este că Ion Raţiu nu  ana­lizează realitatea politică doar din perspectiva partidului din care a făcut parte întreaga viaţă – PNŢ, apoi PNŢCD. Cronica sa este echidistantă politic și cu ajutorul ei putem descifra mai bine multe episoade de istorie recentă.

Cu toate acestea, jurnalul său nu a fost lecturat sau comentat în detaliu. Să fie doar din cauza apa­riţiei la o editură cu o distribuţie mai redusă? Ori din pricina igno­ranţei voite a celor care sunt des­criși în jurnal și care continuă să ocupe poziţii­cheie în politică sau în mass­media? Sau poate  am­bele motive, conjugate?

Întoarcerea în România

Primele pagini ale jurnalului descriu decizia de a se întoarce în România, în ciuda unei situa­ţii mai mult decât confortabile în Marea Britanie, în ciuda exis­tenţei unei familii care nu pri­vea cu ochi buni repatrierea. Era destul de excentric să te întorci în România anului 1990, într­un moment în care românii tocmai căpătaseră libertatea de a pleca în Occident. De altfel, Ion Raţiu a fost printre puţinii români cu anvergură financiară sau politi­că ce au decis să se întoarcă în România, să reia totul de la zero. În paginile jurnalului său nu se găsesc prea multe referiri la com­patrioţi care au luat decizii simi­lare, pentru că numărul lor a fost extrem de scăzut.

Ion Raţiu s­a întors în Ro­mânia după 50 de ani de exil, cu o avere care i­a permis să nu depindă de noii lideri politici de la București, dar mai ales cu ceva care nimeni nu avea în acel

moment: cunoașterea felului în care funcţionează o democraţie. Puţini cunosc faptul că Partidul Conservator britanic i­a oferit lui Ion Raţiu ocazia să fie ales în Parlament, dar acesta a refuzat, pe motiv că nu are decât o sin­gură cetăţenie, cea română. Ion Raţiu cunoștea în amănunt me­canismele democratice, pentru că provenea din familia  memoran­distului Ioan Raţiu, avându­l ca unchi pe Viorel Tilea, cel mai de seamă reprezentant al exilului ro­mânesc în Marea Britanie după 1940. Ion Raţiu a avut deopotrivă oroare de fascism  – dovadă  este părăsirea României chiar înainte de instaurarea regimului  Anto­nescu  – și de comunism  – prin lupta împotriva regimului ante­decembrist de la București cu ajutorul organizaţiei pe care a în­fiinţat­o și a condus­o: Uniunea Mondială a Românilor Liberi. În aceste momente, când românii din diaspora sunt grupaţi în zeci de asociaţii, realizăm poate mai bine necesitatea unei singure organi­zaţii puternice, condusă de un lider autentic. La un seminar al Adunării Atlanticului de Nord din Scoţia din anii ’90, Ion Raţiu

aducea aminte asistenţei că în timpul războiului a vorbit în aceleași locuri împotriva fascis­mului, spre uimirea politicieni­lor prezenţi, care nu înţelegeau cum un român putea fi conside­rat de britanici apt să vorbească în anii ’40 despre democraţie și dușmanii ei.

Citind jurnalul lui Ion Raţiu, poţi realiza mai bine cât de re­dusă era cunoașterea mecanis­melor democratice din România la începutul tranziţiei. Cei din FSN nu aveau decât experienţa regi­mului anterior. Opoziţia benefi­cia de aportul celor care experi­mentaseră democraţia înainte de 1938. Însă nimeni în afară de Ion Raţiu nu cunoștea cum funcţio­nează pe viu o democraţie con­temporană. Din acest motiv, multe dintre sfaturile sale nu au fost luate în considerare, pentru ca, ulterior, protagoniștii vieţii po­litice să recunoască faptul că a avut dreptate. Un exemplu este părăsirea lucrărilor Camerelor. Deși Ion Raţiu a atras atenţia conducerii PNŢCD că era un procedeu nedemocratic și că cei de la putere, atunci când se vor afla în opoziţie, vor face la fel,

încurajaţi de acest exemplu, ni­meni nu a fost dispus să­l asculte. Abia atunci când, după venirea la putere a CDR, parlamentarii acestei formaţiuni au  contemplat spaţiul aproape gol din plen, lui Ion Raţiu i s­a dat dreptate. La fel a fost în cazul utilizării moţiunii de cenzură cu ocazia fiecărei se­siuni parlamentare (Ion Raţiu considera, spre deosebire de li­derii PNŢCD și ai CDR, că acest instrument trebuia utilizat doar atunci când exista o nouă majori­tate parlamentară; în caz contrar, eșecul unei moţiuni de cenzură ducea la relegitimarea guvernu­lui în funcţie). Atunci când s­a pus întrebarea dacă miniștrii să fie supuși audierii în Parlament cu ocazia remanierilor, Ion Raţiu a oferit cel mai bun argument: în regimurile parlamentare,  aceștia sunt audiaţi, iar în Marea Brita­nie sunt ridicaţi în rang pentru a face parte din Camera Lorzilor și a se putea respecta regula po­trivit căreia miniștrii trebuie să fie și parlamentari, consecinţa firească fiind necesitatea audie­rii lor într­un regim precum cel româ nesc, în care miniștrii nu depind doar de voinţa șefului

statului. Deși a oferit de mai multe ori acest argument, pur și  simplu nu a fost înţeles. Ion Raţiu a condamnat excesele anti­democratice ale lui Ion Iliescu, dar nu a ezitat să condamne și felul în care au fost înlocuiţi din funcţie prim­miniștrii Victor Ciorbea și Radu Vasile, prin in­tervenţia directă a președintelui Emil Constantinescu.

Libertatea presei – o condiţie a democraţiei

Ion Raţiu a realizat încă din momentul revenirii în România că o democraţie nu poate  funcţio­na în absenţa unei prese libere. Din acest motiv, el și­a îndrep­tat atenţia asupra apariţiei unui ziar, Cotidianul, pe care îl dorea în format occidental, extrem de obiectiv. Raţiu nu a urmat calea aleasă de patronii de presă din România, care considerau că a fi proprietarul unui ziar conferă un avantaj în lupta politică, chiar și când aceasta nu este asumată ca atare. Modelul lui Raţiu a fost The Daily Express, patronat de un om politic de dreapta (Lordul Beaverbrook) și editat de un om politic de stânga (Michael Foot). Datorită acestui model, Raţiu a căutat jurnaliști de stânga care să conducă politica editorială, compensând acest aspect prin editorialele, asumat de dreapta, pe care le scria. Niciodată nu a fost mulţumit de cei care au edi­tat Cotidianul: Doina Bâscă era considerată prea de dreapta, Tia Șerbănescu era atașată prea mult de PD, Ion Cristoiu era de stân­ga, iar Dan Diaconescu era ata­șat prea mult de PDSR. În ciuda acestor nemulţumiri interioare, niciodată exprimate în public, și în ciuda lipsei de profit a ziaru­lui, Ion Raţiu a continuat să in­vestească în Cotidianul. Colegii de partid au insistat ca acest ziar să fie unul exclusiv al PNŢCD, iar ulterior l­au somat să renunţe cu totul la el atunci când gaze­tarii îi criticau pe ţărăniști. Ion Raţiu, în numele democraţiei și în ciuda partidului pe care l­a ur­mat fără nici o abatere, a conti­nuat să investească într­un ziar care i­a adus doar pierderi finan­ciare și politice. Bilanţul a fost însă unul pozitiv: la moartea sa, în anul 2000, presa românească evoluase în direcţia unei asemă­nări cu cea occidentală și datori­tă standardelor impuse de Coti­dianul. Investiţia în democraţie a dat rezultate pe termen lung.

Ion Raţiu în avion către România în primele zile ale anului 1990, înconjurat de membrii presei internaţionale

nr. 220 www.revistatimpul.ro

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu11

Contribuţii în politica internă şi internaţională

Jurnalul lui Ion Raţiu aduce câteva detalii despre democra­ţia creștină românească mai pu­ţin cunoscute chiar și de cer­cetătorii acestui domeniu. De exemplu, Ion Raţiu a fost pri­mul român care a vizitat sediul Fundaţiei Konrad Adenauer din Germania pentru a stabili con­tacte. În acel moment nici nu se auzise în România de existenţa acestei fundaţii. El s­a declarat pentru păstrarea denumirii inter­belice, PNŢ, fără adăugarea par­ticulei „Creștin­Democrat”. În acest fel, argumenta Raţiu, urma să existe o mai mare deschide­re  către partidele care făceau parte din grupul popularilor eu­ropeni, creștin­democraţi și con­servatori deopotrivă. Cine știa însă de existenţa familiilor poli­tice europene în România anu­lui 1990? Raţiu a acceptat noua denumire și a refuzat să pără­sească acest partid, în ciuda ten­taţiilor constante. Jurnalul des­crie cu amănunte degringolada PNŢCD din ultima parte a guver­nării CDR, mai ales încercarea de a crea ANCD (prin Ciorbea și fraţii Boilă) și apariţia Parti­dului Naţional Român, iniţiati­va  lui Virgil Măgureanu. Raţiu a fost contactat de toate grupă­rile care doreau să se revendice ca fiind creștin­democrate sau să continue PNŢCD, dar a refuzat categoric orice ofertă, chiar și când aceste grupări i­au promis sprijin masiv pentru o eventuală candidatură la Președinţia  Ro­mâniei în anul 2000. Probabil puţini își mai aduc aminte că Raţiu a contestat în instanţă de­numirea Partidului Naţional Ro­mân, pe motiv că PNŢCD  este singurul continuator al partidu­lui memorandiștilor ardeleni. În acest demers, paradoxal, nu a fost însoţit de conducerea PNŢCD, mai interesată să re­zolve problemele curente ale gu­vernării decât să­și afirme pro­pria identitate. La argumentul extrem de puternic formulat de reprezentanţii PNR potrivit că­ruia partidul original nu mai era reprezentat de PNŢCD, din moment ce acesta nu susţinea demersul lui Ion Raţiu, autorul jurnalului a rămas neînduplecat. Ion Raţiu nu a apărat un partid sau altul, ci însăși ideea de a fi loial în politică. Atunci când dis­cutăm în prezent despre traseism, ar fi indicat să se ofere și acest exemplu total contrar.

Relaţia Ion Raţiu – Corneliu Coposu

Ion Raţiu nu a fost agreat de Corneliu Coposu, care i­a blocat candidatura la Președinţie în 1992, fapt recunoscut mult mai târziu, indirect, de electorii CDR. Cu toate acestea, Ion Raţiu nu a candidat independent. Ar fi pu­tut să o facă, având la îndemână suficiente mijloace financiare, dar a preferat să rămână fidel partidului din care făcea parte și din care au făcut parte predece­sorii săi. A refuzat să participe la încercările de a­l înlocui pe Cor­neliu Coposu din funcţia de pre­ședinte al partidului (iar aceste

încercări au fost mult mai nu­meroase decât cele cunoscute înaintea lecturării jurnalului), mo­tivând că avea un deosebit res­pect faţă de cei 17 ani petrecuţi de acesta în închisorile comu­niste. Aceasta nu înseamnă că Ion Raţiu i­a creditat necondi­ţionat pe cei care au parcurs ex­perienţa carcerală în România comunistă: de multe ori, îi con­damnă în jurnal pe unii dintre aceștia pentru lipsa de adecvare la politica de astăzi și pentru slaba lor capacitate de a înţele­ge acest lucru. Ion Raţiu și Cor­neliu Coposu s­au respectat re­ciproc, dar nu s­au înţeles. Au reușit să aibă o relaţie civilizată și să nu aibă conflicte în public. Motivul a fost probabil parcurge­rea aceluiași tip de educaţie în România interbelică și stagiul în preajma unor oameni de stat remarcabili, precum Iuliu Maniu și, respectiv, Viorel Tilea.

Este frapant să citești în jur­nalul lui Ion Raţiu caracterizarea pe care o face vizitei lui Viktor Orban în secuime, în 1998. Re­flecţiile sale sunt foarte actuale astăzi. Raţiu considera că cei aflaţi la putere (partidul său, în speţă) nu ar fi trebuit să se rezu­me la a da declaraţii de respin­gere a afirmaţiilor în favoarea autonomiei maghiarilor, ci era indicat să îi ofere o surpriză lui Viktor Orban: să­l întâmpine la venirea în ţară, să­l însoţească la școala de vară de la Băile Tușnad, să­i ofere argumente contrare în faţa comunităţii maghiare, în mod civilizat și pertinent. Izola­rea politicienilor din Ungaria nu avea să ducă decât la escalada­rea artificială a unui conflict, cel puţin la nivel verbal. A­i întâm­pina pe oaspeţi și a sta de vorbă cu ei ar fi fost, potrivit lui Raţiu, în spiritul toleranţei transilvane, practicată încă de la Edictul de la Turda din 1568 (cu care se mândrea, fiind semnat în orașul familiei sale). Politicienii de as­tăzi ar trebui să citească aceste rânduri din jurnal.

Convingerile monarhice şi cele privind Unirea cu Basarabia

Cei care vor scrie istoria pri­melor decenii de postcomunism în România vor avea de răspuns la o întrebare extrem de com­plicată: de ce România nu a re­venit la statu­quo­ul ante­comu­nism (monarhie și teritoriul din 1940), din moment ce instaura­rea Republicii și răpirea Basara­biei au fost consecinţa instau­rării comunismului, mai ales că revenirea la monarhie și Unirea cu Basarabia au fost enunţate ca obiective politice după 1989.

Răspunsul nu este simplu. Desigur, au existat și condiţio­nări externe ca aceste două evo­luţii să nu aibă loc. Au existat însă și cauze interne, multe par­tide și oameni politici fiind îm­potriva acestor deziderate. Ion Raţiu oferă însă o altă interpre­tare: România nu a restaurat monarhia și nu s­a unit cu Basa­rabia din cauză că și cei care enunţau aceste obiective politi­ce nu au știut cum să le pună în aplicare. Opoziţia nu a enunţat soluţia, iar puterea a avut alte priorităţi.

În primul rând, problema monarhiei. FSN a pledat de la bun început pentru republică, iar PNL și PNŢCD au fost mai degrabă în favoarea revenirii la monarhie. Ion Raţiu a pledat ca în noua Constituţie să fie trecu­tă posibilitatea alegerii formei de guvernământ prin referendum. Dar acest lucru nu a fost accep­tat de adversarii politici și nu a fost înţeles de membrii propriu­lui partid (el s­a prezentat la re­ferendumul din 1991 și a votat împotriva Constituţiei, în ciuda boicotului de prezentare la vot decis de PNŢCD). Ulterior, le­a prezentat prietenilor politici și

Familiei Regale opţiunea sa: după alegerea în funcţia de președinte al României urma să iniţieze o campanie publică de prezenta­re  a avantajelor și dezavantaje­lor  unei forme de guvernământ sau alta, iar apoi să organizeze un referendum pentru a tranșa această chestiune. Dacă Ion Raţiu ar fi fost ales Președinte al Româ­niei în 1990 sau în 1992, poate că  un asemenea referendum ar fi avut loc, iar rezultatul său ar fi fost acceptat drept legitim de toate taberele.

Ion Raţiu respinge în jurnal definirea în termeni exclusiv monarhiști a PNŢCD, dar nu ac­ceptă necondiţionat ideea de republică, reflex democratic pe care contemporanii săi nu l­au înţeles. Din acest motiv, el res­pinge categoric strategia CDR din 1992: desfășurarea alegeri­lor preziden ţiale ulterior celor parlamentare (Corneliu Coposu credea că FDSN va câștiga ale­gerile parlamentare, dar va fi slăbit atât de mult, încât contra­candidatul lui Ion Iliescu la ale­gerile prezidenţiale va avea câș­tig de cauză, iar noul președinte va proclama instaurarea monar­hiei prin revenirea la Constituţia din 1923). Ion Raţiu a atras aten­ţia că decalarea alegerilor a fost în favoarea FDSN, dar nu a fost ascultat. Evenimentele care au urmat i­au dat dreptate: FDSN a  câștigat alegerile parlamen­tare și pe cele prezidenţiale în 1992. Opoziţia nu a știut cum să­și pună în aplicare unul din ­tre cele mai importante obiecti­ve declarate. Interesant este că Emil Constantinescu, candida­tul CDR, a acceptat acest plan (potrivit jurnalului lui Ion Raţiu), dar, odată ajuns președinte, nu l­a mai pus în aplicare, iar Cor­neliu Coposu nu mai era în viaţă pentru a­i aduce aminte de pro­misiunea făcută.

În al doilea rând, problema Basarabiei. Ion Raţiu a atras atenţia că România nu a trebuit

să recunoască independenţa  Re­publicii Moldova, proclamată în 1991, ci să urmeze strategia RFG, care s­a opus îndelung  recunoaș­terii RDG. În această problemă, poziţia lui Raţiu a fost singulară: entuziasmul guvernului și al opo­ziţiei a fost atât de mare, încât România a recunoscut imediat noul stat; mai mult, a îndemnat și alte state să procedeze la o re­cunoaștere rapidă. Mai mulţi is­torici și analiști politici admit în prezent că acea recunoaștere din partea României a îngreunat, de fapt, o posibilă reunificare a ce­lor două state. Postum, lui Ion Raţiu i s­a dat dreptate. Recent, ambasadorul Aurel Preda a recu­noscut că Mircea Snegur i­a oferit de două ori lui Ion Iliescu posi­bilitatea reunificării celor două state, dar acesta a refuzat. În mod sigur, Ion Raţiu nu știa în acel moment de aceste iniţiative. Dacă ar fi știut, i­ar fi confirmat ideea sa, respinsă de contemporani, po­trivit căreia recunoașterea  Re­publicii Moldova era pentru Ion Iliescu primul pas și, totodată, cel mai bun argument pentru a refuza orice tentativă de reuni­ficare. Tot Ion Raţiu a subliniat avantajul României de a face parte din formatul iniţial de ne­gocieri privind rezolvarea con­flictului transnistrean. La  acea dată, politicienii de la putere sau din opoziţie au fost mai sceptici. Astăzi, conflictul a rămas neso­luţionat, iar România nu mai face parte din formatul de nego­ciere. Ea ar vrea să facă parte, dar nu știe cum și dacă ar mai fi  posibil. Din nou, Ion Raţiu a avut dreptate.

*Ion Raţiu nu a fost un vizio­

nar, nu a avut intuiţii geniale. So­luţiile pe care le­a propus erau firești, din perspectiva unei per­soane care cunoștea cum func­ţionează democraţia și care era imună la tentaţia totalitarisme­lor de stânga sau de dreapta. Nu a putut fi apreciat la adevărata sa valoare. În anii ’90 nu eram pregătiţi să acceptăm ceea ce nu cunoșteam și nici să ascultăm argumentele celor care aveau ex­perienţa democraţiei. Într­un sin­gur domeniu Ion Raţiu a reușit să­și aplice ideile: apartenenţa la Adunarea Atlanticului de Nord a contribuit decisiv ca România să fie astăzi membru NATO.

România ar fi avut nevoie de mai mulţi oameni politici pre­cum Ion Raţiu. Alte ţări care au făcut tranziţia la democraţie au avut mai multe astfel de perso­nalităţi, însă unele nu au avut deloc. Este important ca, în acest moment, lectura jurnalului lui Ion Raţiu să ne dea de gândit despre cum ar trebui să se facă politică în continuare: cu devotament, loialitate și sacrificiu. Iată cu­vintele lui Ion Raţiu, care dau dovada deplină a caracterului și a modestiei: „important e să se înţeleagă că întoarcerea mea în România și tot ce i­a urmat a fost datorită nevoii mele de a mă înscrie în lungul șir de mem­bri ai familiei noastre care au încercat să servească neamul nostru. Eu am făcut­o atât cât m­au ajutat puterile și pregăti­rea mea… Ceea ce a fost foarte puţin sau aproape deloc”.

Ion Diaconescu, Corneliu Coposu și Ion Raţiu

www.revistatimpul.ro iulie 2017

Centenarul nașterii lui Ion Rațiu 12

Basca, papionul şi poporulDan Mihai Ţălnaru

Monica Lovinescu, figură repre­zentativă a exilului parizian, ajunge în comă la spital după ce

este agresată fizic în chiar curtea casei sale. Încercarea de asasinare a scriitorilor Virgil Tănase și Paul Goma, aflaţi și ei în exil la Paris, eșuează graţie dezertării agentului însărcinat cu misiunea de a­i suprima. Asasinarea lui Cornel Chiriac, cunoscutul realizator al emisiunii muzi­cale Metronom, difuzată ani în șir la pos­tul de radio Europa Liberă, culminând cu atentatul cu bombă, din februarie 1981, comis de teroristul Ilich Ramírez  Sánchez, cunoscut mai ales după numele Carlos Șacalul, asupra sediului de la München al postului de radio amintit, au fost puse și ele tot pe seama securităţii ceaușiste. Sanda Stolojan, Virgil Ierunca, Dorin Tudoran, Ion Ioanid, Mihnea Berindei și alte per­sonalităţi importante ale exilului cultural românesc puteau deveni și ele, în orice moment, victime ale aparatului represiv al securităţii comuniste.

Dar în vizorul aparatului de repre­siune din România comunistă se mai afla o categorie de exilaţi: cei care făcuseră parte din fostele partide politice și care, aflaţi în afara ţării, în Franţa, Marea Brita­nie și Statele Unite, încercau să găsească mijloace prin care să catalizeze în jurul lor, sub forma unor instituţii, asociaţii sau par­tide, ideile și vocile emigraţiei românești. Mihail Fărcășanu, Nicolae Rădescu, Con­stantin Vișoianu, Grigore Gafencu, Radu Câmpeanu sau Ion Raţiu sunt doar o parte dintre cei care au reușit să creeze o soli­daritate în rândul diasporei și totodată să exercite o presiune asupra regimului de la București.

Odată însă cu ridicarea Cortinei de Fier și înlăturarea regimului Ceaușescu, se produce un moment de turnură a exi­lului românesc. Începea cumva recupera­rea acestuia prin revenirea în ţară a unor personalităţi pe care, până în 1990, le pu­team doar auzi sau, foarte rar, citi în pu­blicaţii aduse clandestin, chiar cu riscul pierderii libertăţii. Unul dintre cei care au ales să se întoarcă în ţara natală a fost Ion Raţiu, personalitate marcantă a exilu­lui românesc, stabilit în Marea Britanie și de la a cărui naștere s­au împlinit anul acesta 100 de ani.

Ion Raţiu, un „factor activ al exilului românesc”

Considerat de securitate ca fiind „unul din factorii activi ai exilului românesc” și acuzat de „acţiuni de spionaj în benefi­ciul serviciilor secrete britanice”, Ion Raţiu nu a fost nici el ocolit în timpul regimului comunist de ameninţările cu moartea. Ve­nite exclusiv din partea serviciilor secrete comuniste, acestea erau consecinţa  „ac­ţiunilor sale de unificare a emigraţiei re­acţionare”, a convingerilor sale politice, găsindu­și justificarea în efortul  securităţii de a menţine puterea comunistă.

În anii ’90, comunismul fusese des­tituit. Doar câteva seceri galbene mai fluturau ici­colo, alături de ciocane fal­nice, pe stindardele roșii, amintind de ve­chiul legământ dintre ţărănime și prole­tariat. Îndemnuri ca „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!” sau „Noi mun­cim, nu gândim!”, venite din inima indus­triei Epocii de Aur (netransformată încă în cartiere rezidenţiale), răsunau în ma­rile inter secţii citadine, în timp ce la sate

se punea la cale distrugerea infrastructu­rii agricole a ţării.

Reîntors în ţară după 50 de ani petre­cuţi în Marea Britanie, Ion Raţiu era un personaj cu totul diferit în peisajul deloc sărac al politicienilor aspiranţi din acele vremuri. Pe lângă experienţa democra­ţiei occidentale, mesajul anticomunist și o uriașă dorinţă de a schimba ceva cu ade­vărat în bine în România, Ion Raţiu purta cu sine o permanentă eleganţă. Supranu­mit „Domnul Papion”, pentru obișnuita sa apariţie cu un ușor accent britanic, calm și zâmbitor, se reîntorsese în ţară, așa cum declara, „să ajute la instaurarea democra­ţiei”. Conștient încă din primele zile ale revenirii sale de pericolul „confiscării” re­voluţiei de către foștii tovarăși instalaţi în noul organism de conducere a ţării (Con­siliul Provizoriu de Uniune Naţională), Ion Raţiu a fost unul dintre susţinătorii Pro­clamaţiei de la Timișoara, militând pen­tru lăsarea în afara noii clase politice a foștilor membri aflaţi în nomenclatura comunistă, pentru deschiderea arhivelor fostei Securităţi și pentru punerea la dis­poziţia justiţiei a celor care s­au făcut vi­novaţi de încălcarea drepturilor și liber­tăţilor fundamentale ale omului.

Candidat la Preşedinţie şi deputat

Desemnat a fi candidatul PNŢ­CD pentru funcţia de președinte al primului scrutin postdecembrist, Ion Raţiu s­a si­tuat pe locul al treilea, cu puţin peste 600 de mii de voturi, după Radu Câmpeanu, can­didatul PNL, cu 1,5 milioane de voturi, și la mare distanţă de Ion Iliescu, candida­tul din partea FSN, cel care câștigase

primele alegeri libere cu votul a peste 12  milioane de oameni, adică peste 85% din populaţia prezentă la vot.

În calitate de deputat, vreme de aproa­pe trei legislaturi (1990, 1992, 1996), Ion Raţiu și­a susţinut ideile și de la tribuna Parlamentului: democraţia de tip occiden­tal, separaţia puterilor în stat, respectarea drepturilor și libertăţilor cetăţenești,  diver­sitate și toleranţă, necesitatea unor refor­me cu adevărat consistente și o privatiza­re rentabilă pentru ţară. Toate aceste idei se regăseau în regulile universale ale de­mocraţiei, ale economiei de piaţă, noţiuni pe care, în acei ani, cei mai mulţi dintre români nu aveau de unde să le cunoască.

Și, cum presa devenise a patra putere în stat, paginile generoase ale gazetelor pro­feseniste și ultranaţionaliste din acele vremuri nu s­au dat în lături, atât în timpul campaniei electorale, cât și după, să­i atace sistematic convingerile, dar și propria per­soană. L­au numit când „ciocoi pribeag”, când unul dintre „extremiștii PNŢCD­ului, deciși să escaladeze strategia destabili­zării, să intimideze conștiinţele nealiniate lor, să atenteze la libertatea ziarelor inde­pendente, a presei în general”. A fost acu­zat că, fiind unul dintre finanţatorii „gola­nilor” din Piaţa Universităţii, a dorit să deturneze fragila „democraţie originală” a Patriei și, mai mult, că a urzit la o lovi­tură de stat. Că nu a mâncat salam cu soia alături de popor, că, prin iniţiativa sa de a oferi în urma unui referendum posibilita­tea alegerii formei de guvernământ, ur­mărea, de fapt, să vândă ţara Regelui.

Pentru toate acestea, cât și pentru opi­niile și convingerile sale politice, amenin­ţările la adresa lui Ion Raţiu au continuat chiar și după instalarea „democraţiei”. De această dată însă, ele veneau din par­tea celor care duceau dorul „principiilor

socialismului știinţific” și a celor care do­reau instaurarea unui „comunism cu faţă umană”. A fost fugărit în timpul campa­niei electorale, iar în timpul Mineriadei din 1990, pentru a scăpa de furia mine­rilor  care doreau să­l spânzure în Valea Jiului, s­a refugiat la Câmpulung, în timp ce adversarii politici strângeau semnă­turi pentru expulzarea sa din ţară.

Astăzi, fără îndoială, imaginea cea mai grăitoare despre Ion Raţiu rămâne aceea din timpul Mineriadei din septembrie 1991. Veniţi la București cu misiunea clară de demitere a prim­ministrului, „Luceafărul Huilei”, alături de ortacii săi, au intrat cu forţa în după­amiaza zilei de 26 septem­brie în sala de ședinţe a Camerei Deputa­ţilor, după ce cu puţin timp înainte, sub ameninţarea izbucnirii unui război civil, forţaseră Guvernul să demisioneze.

Atunci, de la tribuna Parlamentului, în­conjurat de topoare, ţevi și alte unelte ale democraţiei din subteran, în ciuda spaimei generale instalate în clădirea din Dealul Mitropoliei, Ion Raţiu, alături de un alt mem­bru PNŢ­CD, poetul Ioan Alexandru, i­a în­fruntat pe mineri, cerându­le să părăseas­că sala de plen. „Cum îndrăzniţi să intraţi așa, în această instituţie a democraţiei? Ieșiţi afară imediat!” au fost cuvintele pe care liderul ţărănist le­a adresat atunci minerilor din Valea Jiului și care astăzi, la 26 de ani distanţă, ar merita din când  în când să răsune din nou, de această dată pentru unii dintre domnii aflaţi în cita­dela democraţiei din Dealul Arsenalului.

EpilogAstăzi nu putem ști dacă Ion Raţiu a

fost „cel mai bun președinte pe care Ro­mânia nu l­a avut niciodată”. Știm doar că, la 26 de ani distanţă de la momentul în care a intrat în cursa pentru prima func­ţie în stat, FSN­ul nu a adus atunci nici Fericire, nici Sănătate, nici Noroc și nici Francheţe, nici Solidaritate, nici Normali­tate. A rămas peste ani doar Frontul Sal­vării Naţionale, cel care a salvat, ce­i drept, o parte însemnată din capitalul uman al fostului regim comunist, o moștenire îm­potriva căreia Ion Raţiu și mulţi alţii au luptat să o lase în umbrele istoriei.

Supravegheate de Securitate, cercurile exilului românesc deveniseră o adevărată obsesie pentru regimul Nicolae Ceaușescu. Serviciile Secrete ale României comuniste se făceau răspunzătoare pentru o serie de măsuri extreme, până la cele de anihilare fizică

a adversarilor politici aflaţi în exil.