EDITORIAL - TIMPULrevistatimpul.ro/documents/reviste/212-213/TIMPUL-noiembrie-decembrie... ·...

Director onorific:Daniel Șandru

Redactor‑șef:George Bondor

Redactor‑șef adjunct:Gabriel Cheșcu

Colegiul de redacție:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilașevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloș, Dragoș Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraș, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea

Redacția:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîșmaru, Stanislav Fratea (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter) Roxana Petraru (PR & editor web)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparține autorilor.

Redacția și administrația:Strada Petru Rareș, nr. 2, Iași – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN – L 1223 – 8597ISSN 1223 – 8597

E‑mail: [email protected]/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociația Revistei TIMPUL și susținută de Grupul Editorial Adenium.

Publicație decorată de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).

Această ediție apare cu sprijinul

EDITORIAL2016, anul în care „Oamenii Timpului” se adresează tuturor comunităților în care trăiesc români (Daniel Șandru) ........................................................... 3

RETROSPECTIVĂTimpul anului 2016 (George Bondor) ........................................................... 7

ACTUALITATERetrospectiva culturală a sfârșitului de an (Andrei Giurgia) ........................................................ 10

FOCUS„Afară”, în intimitatea poeziei (Andrei C. Șerban) .................................................... 14Decanul de la Augustin (Ioan Șerbu) ................................................................ 15

ANCHETĂ ▶▶▶Pagini coordonate de Radu VancuAndrei Bodiu. Trei relecturi (Robert G. Elekes, Anastasia Gavrilovici, Cristina Vasilică) ........................................................ 17

FILOSOFIE ▶▶▶Pagini coordonate de George BondorTraducere și interpretare (Alexander Baumgarten, Lucian Cosma, Florin Crîșmăreanu, Gelu Sabău) ........................... 22

ISTORIEUn joc cu măști: mizele reabilitărilor politice (Mioara Anton) .......................................................... 31Între două lumi (Dan Mihai Țălnaru, Dorin Stănescu) .................. 34

DOSAR ▶▶▶Pagini realizate de Roxana PatrașCARTE‑EVENIMENT: Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825‑1875), Iași, Editura Institutul European, 2016 (Ovidiu Buruiană, Oana Fotache, Angelo Mitchievici) .................................................... 40

RESTITUIRIPierre Loti și Carmen Sylva – o poveste cu parfum de Belle Époque (Simona Preda) .......................................................... 47Grigore T. Popa – medic pe frontul Primului Război Mondial (Richard Constantinescu) ......................................... 51

LITERATURĂPoeme (Dan Coman) ................................................ 56Poeme (Doris Duran) ............................................... 58Ceață, statuie, război. Anti‑eseu despre zilele lui Filip Manakis (fragment) (Liviu G. Stan) ........................................................... 60

INTERVIUIgor Cobileanski: „Comedia sau lucrurile bune spuse sau însoțite de un zâmbet fac lumea mai frumoasă și mai încăpătoare” (Andrei Giurgia) ........................................................ 66Codruț Constantinescu: „Gulagul a fost un malaxor de vieți umane, iar numărul celor care au suferit acolo este impresionant și similar cu cel provocat de nazism” (Simona Preda) .......................................................... 70

CRONICI2000‑2016. O recapitulare (III) (Claudiu Komartin) .................................................. 77Historia arcana (Cosmin Ciotloș) ......................................................... 79Ruinele, ieri și azi (Andi Mihalache) ....................................................... 80De la experiența religioasă la etica relațională (Aurel Codoban) ......................................................... 83Visul axolotului (Angelo Mitchievici) ................................................... 85Blind Spot (Dana Țabrea) ............................................................ 86Leontin Păun: triumful materiei (Maria Bilașevschi) .................................................... 89Materia ca matrice (Oana Maria Nicuță) ............................................... 90O altă lume (Dragoș Dascălu) ........................................................ 91

JURNALScrisoarea III. Hilarieni vs trumpiști: despre maturitatea politică a generației Woodstock (Roxana Patraș) .......................................................... 93Sărutul (Teodora Manea) ........................................................ 95

ANALIZĂMultilingvismul populist (Lucian Dîrdală) ....................................................... 99Stânga franceză, discursul corect politic și teroriștii islamiști (Bogdan Călinescu) .................................................. 100Premiile Nobel înainte și după Bob Dylan (Dan Pavel) ............................................................... 102

LABIRINTNobelul și frustrarea noastră cea de toate zilele (Lavinia Maria Pruteanu) .................................... 105

EXCLUSIVGabriela Bodin: „Frica este tema picturilor mele” (Adina Scutelnicu) ................................................... 106

ESEUEducație și cavalerism (Pr. Constantin Necula) .......................................... 110

nr. 212-213 www.revistatimpul.ro

| 3EDITORIAL

Daniel Șandru

2016, anul în care „Oamenii Timpului” se adresează tuturor comunităților

în care trăiesc români

Ca m p a n i a „Oamenii Timpului”,

gândită și implementată în jurul revistei de cultură c o n t e m p o r a n ă Timpul, a ajuns, după doar două

ediții, la formula maximală pe care o pu

team realiza rămânând fideli misiunii și valorilor acesteia.

În momentul în care cei mai mulți dintre dumneavoastră citesc aceste rânduri va fi avut loc Gala în cadrul căreia au fost premiați cei 10 câștigători ai Trofeelor și se vor fi acordat premiile speciale. Pentru al doilea an la rând, am putut pătrunde în casele multor oameni prin intermediul transmisiei în direct asigurate de Realitatea TV și, în premieră, a transmisiunii în direct la Radio România Cultural și Radio România Iași. Radio France Internationale a realizat un maraton de interviuri transmis de la Iași în siajul Galei „Oamenii Timpului”. Foarte mulți parteneri media naționali și locali, din centrele de monitorizare, au difuzat mesajul poate celei mai importante competiții destinate valorilor culturale și sociale de la noi. Un număr impresionant de nominalizați și susținători ai acestora au venit la Iași special pentru a asista la Gală. Nu este locul în această pagină pentru un bilanț, dar merită punctate aceste lucruri, deoarece ele dau o imagine concretă a dimensiunilor și interesului pe care proiectul nostru, care a debutat în 2013, lea atins.

Dincolo de nominalizați și câștigătorii trofeelor și a premiilor speciale

care semnifică esența punctului culminant al Campaniei, Gala „Oamenii Timpului” 2016 a reprezentat nu doar extinderea „bazinului” din care sa făcut selecția proiectelor și personalităților care își desfășoară activitatea în 10 domenii esențiale ale vieții culturale, sociale și economice de la noi (Literatură, Arte, Educație și cercetare, Societate civilă, Diplomație publică, Memorie și istorie, Jurnalism, Tinere valori, Sănătate și Antreprenoriat), ci și extinderea reală în mijlocul comunităților din România. Se cuvine să îmi exprim recunoștința, în primul rând, față de managerii regionali care au acceptat să devină membri ai echipei noastre extinse, cei care au făcut posibile Turneul Național Raluca Știrbăț sub egida „Oamenilor Timpului”, dar și Colocviile „Oamenii Timpului”. Prin implicarea acestora am reușit să facem cunoscut proiectul nostru în Constanța, Craiova, Timișoara, ClujNapoca, București, Piatra Neamț și Suceava.

La fel ca la precedentele ediții, scopul acestei Campanii rămâne acela de a descoperi oameni de valoare în comunitățile în care activează, care fac lucrurile să meargă

înainte, în cele zece domenii amintite. Nu înseamnă că ignorăm proiectele care au o anvergură mult mai mare decât o permite spațiul prezentului întrucât, pe lângă cele zece premii de la cele zece categorii, în fiecare an acordăm premii speciale. Avem în vedere atât proiecte, cât și personalități și credem că această competiție, extinsă la nivel național, va putea creiona repere pentru societatea românească.

Am crezut și credem că este momentul, mai cu seamă pentru că ne aflăm în preajma împlinirii a 100 de ani de la formarea statului român modern, apariției unui demers care să implice, pe de o parte, așa cum spune și sloganul campaniei, preluarea trecutului, premierea prezentului și pregătirea viitorului. În spate există o simbolistică întreagă legată de revista Timpul, care nea determinat să plasăm în prezent valori ce recuperează trecutul, dar care pregătesc întrun fel și viitorul.

Reiau la final aceeași speranță exprimată deja în cadrul unui interviu: maș bucura ca peste 20 de ani Campania „Oamenii Timpului” să fie consolidată, să existe o comunitate de prestigiu „Oamenii Timpului”.


| 7RETROSPECTIVĂ

Timpul anului 2016

2016 a fost un an plin pentru revista Timpul. Am marcat împlinirea a 140 de ani de la înființarea ziarului Timpul, a cărui istorie o preluăm, laolaltă cu spiritul critic, principalul vector al acestei publicații, imprimat în trecut

de câteva nume grele ale culturii române: Eminescu, Caragiale, Slavici, Maiorescu.

George Bondor

În an aniversar, revista Timpul a sărbătorit alături de multe festivaluri culturale din toată țara: Astra Film Festival, Festivalul de Film Istoric Râșnov, Folkever,

FITPTI, Festivalul de Teatru „Birlic” de la Fălticeni, Poets in Transylvania și altele. La acestea se adaugă seria dezbaterilor de idei realizate în parteneriat cu Institutul Francez Iași și cu Institutul Cultural Român, care au supus discuției, cu invitați pe măsură, teme actuale ale culturii și ale societății românești: Demnitate versus libertate de exprimare. Controverse legislative recente (martie), Timp și istorie în publicistica românească (martie), Dileme economice. O criză în căutarea unui autor (aprilie), Religia în spațiul public (mai), Ce înseamnă a gândi altfel? (iunie), „La ce bun poeții în vremuri sărace?” (septembrie), Scena artei contemporane și condiția artistului (octombrie), Poveștile și viața. Scenarii terapeutice la purtător (noiembrie). Întâlnirea cu publicul tânăr a avut și menirea de a identifica tinere talente care să poată debuta în revista noastră.

Notorietatea actuală a revistei este probată, desigur, prin pleiada numelor sonore care colaborează constant sau periodic. Revista își păstrează periodicitatea anunțată (apariții lunare), cu diferite prilejuri apărând și câte un supliment, iar cu ocazii speciale apărând numere festive. Distribuția ediției print se realizează în toată țara prin rețelele Inmedio, Librăriile Humanitas, Cărturești și Librarium. La acestea se adaugă ediția online (www.revistatimpul.ro), actualizată frecvent și beneficiind de un număr mare de cititori. Versiunea online cuprinde și o rețea de bloguri, precum și rubrici care apar doar pe site, cum este „Cartea săptămânii”, în care promovăm printro cronică, în fiecare zi de luni, o lucrare recentă reprezentativă.

Structura revistei reflectă, și ea, un raport just între secțiunile sau rubricile fixe și propunerile venite din partea celor care doresc să ne devină colaboratori. Prin toate acestea, Timpul a devenit o revistă complexă. Paginile ei dovedesc un echilibru între prezentarea actualității culturale și reflecția liberă de falsul imperativ al noutății.

În paginile revistei, observația obiectivă și reflecția critică se întâlnesc în cel mai firesc mod cu putință. Scrisă întrun ritm alert, dar cu idee și argumente, Timpul exprimă o diversitate care, deloc întâmplător, este perfect unitară. Își găsesc loc evenimentele culturale și analizele politice, literatura și critica literară, cronica de film și cea de teatru, filosofia și reflecția economică, istoria și cronicile de arte vizuale.

Deloc întâmplător, în acest an aniversar, Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a conferit revistei Timpul Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F „Promovarea culturii”. Pentru echipa redacțională, onoranta distincție acordată de Președinția României reprezintă o recunoaștere explicită a faptului că programul nostru editorial și direcția în care a mers revista în această perioadă reprezintă o reușită incontestabilă. Moștenind spiritul critic pe care la cultivat în decursul istoriei sale, Timpul de astăzi îl dublează printro politică de promovare a adevăratelor valori și de analiză echidistantă a lumii de azi. Am putea astfel spune că revista își ia drept ghid editorial bunul simț critic. Un spirit critic deloc tocit de întâlnirea cu bunulsimț, ci dimpotrivă, orientat către dialog constructiv, spirit civic, o bună înțelegere a treburilor publice, un „da” spus proiectelor semnificative și oamenilor care le susțin, indiferent de orientarea lor ideologică ori de simpatiile politice. Reconstrucția sferei publice românești poate avea loc doar dacă depășim falsul centralism administrativ și cultural, dacă identificăm oazele de excelență din toate ariile culturii contemporane, dacă învățăm să dialogăm civilizat, dincolo de opțiunile ideologice și de ideile care sunt la modă și, nu în ultimul rând, dacă înțelegem ce anume din prezent poate fi valoros pentru ziua de mâine.

La final de an, se cuvine să le mulțumim membrilor echipei redacționale, care fac adevărate minuni, tuturor colaboratorilor și editorilor coordonatori și, nu în ultimul rând, publicului cititor, fără a cărui prezență nimic din ceea ce facem nu ar avea sens.

www.revistatimpul.ro noiembrie-decembrie 2016

ACTUALITATE10 |

Retrospectiva culturală a sfârșitului de an

Evenimentele culturale de la sfârșitul acestui an au fost pline de vervă și culoare. Vorbim despre evenimente care se pot impune ca exemple de bune practici culturale autohtone.

Andrei Giurgia

La Iași, la final de 2016, între 26 și 30 octombrie, am avut Festivalul Internațional de Li

teratură și Traducere (FILIT). A fost cea dea patra ediție, care sa dovedit a fi și o demonstrație de tenacitate, având în vedere problemele de ordin politic care au afectat desfășurarea festivalului. În prima zi de FILIT a ajuns la Iași expoziția „100 ani de Dada – Tristan Tzara ilustrat de Picasso, Matisse, Arp și Masson”, care a fost vernisată de Thomas Emmerling și prof. Atena Simionescu. Expoziția este construită în jurul ilustrațiilor grafice originale ale lui Tristan Tzara. Așa cum a menționat și Dan Lungu, directorul FILIT, chiar înainte de expoziție, FILITul sa ținut nu numai de surprize literare, pentru că, după ce în 2014 a adus o serie de gravuri Rembrandt la Iași, acum vine cu Picasso, Matisse, Arp și Masson. A fost, întradevăr, un cadou pentru ieșeni și nu numai.

Tot în cadrul FILIT, sa mai inaugurat un punct muzeal. De această

dată la TârguFrumos, iar locul poartă numele de „G. Ibrăileanu”. În aceste vremuri, inaugurarea punctelor muzeale sau chiar a muzeelor pare că ține de domeniului imposibilului. Însă ceea ce face Dan Lungu, alături de echipa sa, la MNLR Iași se pare că ține doar de domeniul prezentului și al eficienței în interesul vitalității istoriei literare și a contemporaneității literare.

Liceenii sau bucurat și în acest an de dialoguri cu scriitorii invitați. Astfel, elevii din grupurile Logos și Alecart, alături de alți elevi de la liceele ieșene au dialogat cu scriitorii

despre cărțile citite. Printre invitații care au venit în fața pasionaților tineri au fost: Alex Tocilescu, Iulian Tănase, Radu Paraschivescu, Veronica Niculescu, Florin Iaru, Cristian Teodorescu, Paul Cernat, Dora Pavel, Doina Jela, Angelo Mitchievici, Adela Greceanu, Dan C. Mihăilescu, Cristina Hermeziu ș.a. Discuțiile sau lăsat cu întrebări și cu răspunsuri, însă mi se pare că de fiecare dată cea mai importantă parte este cea care ține de întrebările retorice cu care elevii pleacă acasă. Mai este o parte, despre care unii uită să amintească: întrebările cu care rămân scriitorii

FILIT 2016: seri dedicate excelenței literare franceze contemporane


| 11ACTUALITATE

după ce pleacă de la întâlnirile cu elevii, cu cei care pun mâna pe cărțile lor, cei cu o altfel de experiență de viață, dar și cu o altă viziune asupra comunicării prin literatură.

Cea mai așteptată seară a fost „Seara FILIT”, care a avut loc în Sala Mare a Teatrului Național „V. Alecsandri” din Iași și care ia avut în centru pe scriitorii francezi Jean Rouaud (laureat al Premiului Goncourt) și Nicolas Cavaillès (Premiul Goncourt pentru nuvelă). Seara a fost

prezentată de jurnalistul Cătălin Sava, iar dialogul cu invitații a fost moderat de către Pascal Jourdana. De menționat este faptul că înainte de dialogul serii autoritățile publice locale au promis că FILIT nu se va termina aici, ba dimpotrivă, că vor susține cu tot ce le stă în putință acest proiect. Primăria, prin persoana primarului Mihai Chirica, a promis că va face demersurile necesare pentru a pune la punct o fundație culturală care va purta numele orașului.

Primarul a precizat că există deja scrisorile de accept de la mai multe instituții: Consiliul Județean Iași, Inspectoratul Școlar Județean, Teatrul Național, Universitățile din Iași și Primăria Municipiului Iași; cu toții vor fi membri fondatori ai fundației culturale, cu drepturi egale și depline, astfel încât să se poată construi o agendă comună pentru orașul Iași, în care factorul politic să fie cel mai puțin vizibil în decizia administrativă, iar organizarea să fie făcută de profesioniști.

Seara a continuat cu cei doi francezi și cu precizările importante făcute de către directorul Institutului Francez Iași, care a spus că Goncourt este cel mai prestigios premiu din literatura franceză și că nu poate fi atribuit decât o singură dată aceleiași persoane, iar aceste premii au fost decernate din 1903. Dialogul dintre Jean Rouaud și Nicolas Cavaillès a fost tradus și interpretat de către prof. Simona Modreanu. Sa vorbit despre lumile celor doi scriitori, despre cât de greu și despre cât de ușor îi este unui scriitor contemporan să ajungă cu mesajul la cititor. Prezența în sală a tinerilor și deopotrivă a celor cu mai multe lecturi și experiență de viață a fost ingredientul unor reacții surprinzător de diferite la ceea ce scriitorii invitați spuneau.

Târgul Internațional de Carte GAUDEAMUS din acest an (1620 noiembrie) a avut o ofertă bogată în ceea ce privește titlurile noi, premiate inter

național. Sloganul din acest an al târgului a fost: „cel mai citit târg de carte, de la cel mai ascultat radio din România”. GAUDEAMUS a rămas cel mai vizitat târg de carte, pentru că în cele cinci zile a adunat în jur de 125 000 de vizitatori la cele 850 de evenimente literare. Invitatul special al acestei ediții a fost China, care a participat cu un stand reprezentativ pentru cultura chineză contemporană. Evenimentele reprezentanților Chinei au fost dedicate profesioniștilor și rețelei de agenți literari din domeniu. A fost anunțată deja și ediția din 2017, care va avea loc în perioada 2226 noiembrie, iar invitatul special ca țară va fi SUA.

La GAUDEAMUS înainte!


ACTUALITATE12 |

Filmul românesc la final de 2016

La sfârșit de an, filmul românesc a avut noutăți demne de luat în seamă pentru 2017, mai ales

că au fost și premiate internațional imediat după ce au avut lansarea. Filmul Afacerea Est, regizat de basarabeanul Igor Cobileanski, a fost lansat printrun turneu prin regiunea Moldovei, după care a ajuns la București. Deloc întâmplător, pentru că majoritatea actorilor din film sunt din Iași: Ion Sapdaru, Daniel Busuioc, Constantin Pușcașu, Radu Ghilaș și alții, care la lansarea de la Iași, de la Casa de Cultură a Studenților, au stârnit aplauze la scenă deschisă.

Cinefilii sau delectat cu o afacere neobișnuită, însă plină de umor, pe alocuri foarte trist. Umorul îmbinat cu tristețe pare să fie marca regizorului, care se împarte între producții cinematografice ChișinăuBucurești. În noiembrie, filmul a fost premiat la Talinn Black Nights International Film Festival cu două premii de categorie A: Premiul pentru Cel mai bun scenariu – Igor Cobileanski și Premiul pentru Cel mai bun actor – Ion Sapdaru și Constantin Pușcașu. Sinopsisul filmului Afacerea Est poate convinge: este povestea unei prietenii surprinzătoare dintre doi moldoveni,

Marian (Constantin Pușcașu), un intelectual de provincie, și Petro (Ion Sapdaru), un oportunist plin de idei. Cei doi se avântă întro călătorie nebunească în căutarea banilor necesari pentru ași îndeplini visurile: Marian vrea să se căsătorească cu Veronica (Anne Marie Chertic), în timp ce Petro își dorește o macara pe care so închirieze. Ei decid să devină parteneri de afaceri și încep să lucreze la un plan: să vândă un vagon de potcoave. Planurile li se dau peste cap, dar, cu toate acestea, Marian și Petro nu își pierd optimismul și încearcă alte metode de a se căpătui.

Les Films de Cannes a Iași

Prima ediție a festivalului inițiat de ieșeanul Cristian Mungiu la București, în 2010, a ajuns și

la Iași. Timp de două zile, ieșenii au putut viziona, la Ateneul din Iași, cele mai bune filme ale ediției 2016 a Festivalului Internațional de Film de la Cannes. Les Films de Cannes

à Bucarest, festivalulmamă, de la care au pornit și edițiile din țară, aduce în fiecare an peste 30 de premiere din selecția festivalului de pe Coasta de Azur, în prezența unor invitați speciali, actori și regizori de renume. La Iași, invitata specială a fost IrinaMargareta Nistor, care

a stat alături de public înainte și după vizionare și a povestit despre și pe baza filmelor. În ambele zile, la fiecare proiecție, Sala Ateneului, proaspăt renovată și adusă la condiții demne de spectacole, a fost plină și arhiplină. Cu ocazia proiecției filmului Bacalaureat, Cristian Mungiu a putut fi aplaudat la Iași de către ieșenii lui. Filmele pe care spectatorii leau putut vedea au fost din cele mai diverse genuri: comedia germană Toni Erdmann, Julieta de Pedro Almodovar, controversatul The Neon Demon, Bacalaureat, The Salesman, I, Daniel Blake și Juste la Fin du Monde al nonconformistului Xavier Dolan.

La proiecția filmului Bacalaureat, Cristian Mungiu a fost vizibil emoționat, mai ales că filmele sale vin cu o mare durere în orașul natal: lipsa cinematografelor pentru a putea fi văzute filmele românești. Multiplu premiat internațional, Cristian Mungiu a vorbit despre importanța educației prin film și despre accesul pe care ar trebui să îl aibă tinerii la cinematografia noncomercială, de artă.


| 13ACTUALITATE

Inimi Cicatrizate

I nimi Cicatrizate, cel mai recent film regizat de Radu Jude, vorbește despre durere. Inimile ci

catrizate sunt și o metaforă a durerii care înalță spiritul. Filmul este o adaptare liberă după romanul omonim al lui Max Blecher, reeditat recent la editura Humanitas. Prin regizarea filmului, Radu Jude a readus în atenție opera uitată a lui Max Blecher, care a locuit nu departe de Iași, în orașul Roman. Filmul este

în cinematografe din 18 noiembrie, iar la Iași a ajuns pe 16 decembrie, la Ateneu. Inimi cicatrizate este deja câștigător al Premiului Special al Juriului, dar și al „Don Quijote” Prize, oferite de International Federation of Film Societies în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Locarno, fiind proiectat în Europa, Asia și America de Nord. Acțiunea din film are loc în anul 1937, când Emanuel, un tânăr de douăzeci de ani,

bolnav de tuberculoză osoasă, se internează întrun sanatoriu de pe malul mării. Din distribuție fac parte actorii Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Hărnuț, Șerban Pavlu, Marian Olteanu, Alexandru Dabija, Dana Voicu, Fernando Klabin, Adina Cristescu. Scenariul și regia sunt semnate de Radu Jude, director de imagine este Marius Panduru, iar montajul a fost realizat de Cătălin Cristuțiu.

Cu psihanaliza prin filme și‑napoi în cotidian – Festivalul de Psihanaliză și Film

Cea dea Va ediție a Festivalului de Psihanaliză și Film a avut loc în perioada 811 de

cembrie 2016, la Muzeul Țăranului Român din București (MȚR). Evenimentul, ca în fiecare an, începând din 2012, sub directoratul criticului de film IrinaMargareta Nistor, este organizat cu sprijinul Ministerului Culturii și al Societății Române de Psihanaliză. Invitatul în exclusivitate din acest an a fost Andrea Sabbadini, directorul European Psychoanalytic Film Festival (Londra). Din programul evenimentului na lipsit selecția de scurtmetraje, un program adresat copiilor, filmul vintage, precum și filmele de lungmetraj de public și de nișă. Producțiile propuse au fost premiate la festivaluri internaționale și prezentate în proiecții speciale în România. Filmele au fost acompaniate de discuții și workshopuri cu regizori, producători, actori sau critici de film, terapeuți și psihanaliști.

Scopul principal al festivalului este de a aduce împreună psihanaliza și filmul pe un divan confortabil, metaforic. Valorile clasice și întrebările esențiale se regăsesc în

filmele bune. Momentele de reflecție din cadrul festivalului fac legătura dintre fericire, frumos, evoluție, potențialul de fericire din noi și frustrările colective. Festivalul Internațional de Psihanaliză și Film este, în fapt, proiecția românească a European Psychoanalytic Film Festival, care are loc la Londra, o dată la doi ani. Evenimentul de la Londra

este prezidat de marele regizor italian Bernardo Bertolucci și se află deja la a VIIa ediție, fiind organizat de către Institutul de Psihanaliză de la Londra începând din anul 2001. Organizatorii cred și promovează faptul că psihanaliza se bazează pe teoria conform căreia experiențele nașterii, relațiile timpurii cu părinții, sexualitatea, dragostea, pierderea și moartea instalează în mintea noastră tipare sau modele de relaționare. Întro măsură mai mare sau mai mică, oricine este prins cu ceilalți în relații de tip arhaic, dar adânc instalate în mintea noastră. Nu putem ignora faptul că, prin psihanaliză, ne putem trăi viața mai liber și mai creativ. Bineînțeles, cinemaul, ca formă de cultură, educație și liberă exprimare, ar trebui, întro măsură mai mare sau mică, să răspundă nevoii de entertainment, de defulare a cotidianului adunat în viteza secolului. Cinemaul face parte din limbajele universale și poate să acceseze un nivel profund al psihicului uman și, mai mult decât atât, să stimuleze nevoia și dorința de cunoaștere, de introspecție și de acțiune.


FOCUS14 |

„Afară”, în intimitatea poeziei

Se poate discuta mult despre osatura subtilă a unei antologii de poezie, ce contopește mai multe sensibilități într‑un produs coagulat – pe cea a autorului însuși și pe cea a antologistului –, în adâncimea căruia vocea aceluia care alege devine un ecou al vocii poetului. Cu atât mai mult cu cât vorbim despre

un demers literar ce contopește afectele a doi poeți compatibili în cadrul unui decupaj care depășește cu mult o simplă admirație de tipul autor‑cititor. Un astfel de pariu câștigat pe deplin și care cu siguranță va defini pe viitor anul 2016 este proiectul Editurii Cartier, ce a lansat până acum patru antologii esențiale, din care face parte și volumul închinat lui Andrei Bodiu, Oameni obosiți, în selecția mai mult decât pertinentă a lui Claudiu Komartin.Andrei C. Șerban

Avem, cu acest prilej, șansa unei parcurgeri edificatoare a celor șase volume care au definit existența curmată prea rapid a uneia dintre cele mai

importante voci literare ale ultimelor decenii, prin intermediul căreia sensibilitatea poetică a liricii contemporane recente a căpătat noi proporții.

E o rumoare permanentă în întreaga poezie a lui Andrei Bodiu, rumoarea micilor anonimi care se așază peste corpul intim al poetului ca o piele largă, atârnând leneș pe membrele ascultătorului. Se remarcă astfel o stare insinuantă de somnambulism, de oboseală cu valențe adesea mistice, care împăienjenește simțurile, o lentoare pedantă a unui miniaturist în care inofensivitatea banalului capătă o ferocitate inocentă. Cel mai relevant exemplu, în acest caz, rămâne volumul Cursa de 24 de ore: „Un câine de nisip/ alunecă pe iarba de pe deal. Se/ desface în bucăți în fața mea”; „depășești fiecare colț/ în viteză privești înapoi printre/ stâlpi: iubirea mașina câinele/ sapa gura mestecând în neștire”.

În ciuda versatilității stilistice care rupe inerția unei lecturi dulciamare prin trecerea bruscă de la discursul militant al Poemelor patriotice la contemplația Firului alb, elementele lumii exterioare devin, în poezia lui Andrei Bodiu, butaforii cu valențe epifanice, prin care fiecare piesă capătă o semnificație magică. Nu vorbim, în schimb, despre un transfer de vitalitate spre cosmosul inanimat, precum în lirica lui Iustin Panța, ci despre un cosmos rigid al obiectelor care populează cu o monstruozitate aproape totemică geografia interioară a observatorului: „Miai adus șase animale de pluș:/ Maimuța ursulețul maro ursulețul/ «I love you» un pui galben/ mai mare ca toate celelalte/ un buldog și încă un ursuleț/ Cu picioarele subțiri și burta mare./ (…)/ Oricum numai ele îl mai/ Pot vedea pe bunicu”; „Nor de fum în cabina telefonică./ Nor de praf pe șosea./ Fum pe sticlă./ Praf pe asfalt”. Tot astfel, cosmosul obiectelor creează spații existențiale alveolare, microcelule cotidiene care

cumulează instantanee uneori cinicludice, alteori de un pesimism extrem: „Nimeni nu mai tremură/ raza lunii atinge/ fecalele boului și astfel/ se naște o nouă planetă./ «Ne vom muta acolo»/ îngână bătrâna muscă./ De mâine vom rămâne chiar/ singuri”.

Adesea, un instantaneu aparte se desprinde obsesiv din multitudinea de stopcadre, străbătând mai mult sau mai puțin perceptibil imaginarul întregii opere a lui Andrei Bodiu – cabina telefonică, văzută ca un mod de intersecție a mai multor singurătăți, în intimitatea căreia zgomotele lumii capătă o concretețe eterică. Se poate evidenția cu acest prilej capacitatea de a disimula discret, în spatele unei oralități gratuite și aparent lipsite de o finalitate estetică, mici fante în real prin care poeticul pătrunde în cotidian, asemenea unui firicel de miere ce alunecă încet prin fisura unui fagure. Paradoxal, contactul cu celălalt devine un soi de prelungire a claustrării întrun spațiu strâmt, cu pereți invizibili: „Două tuburi foarte lungi prin care/ dacă privești ochiul ți se dilată și/ în întuneric clipești/ des când la celălalt capăt/ îți răspunde o voce «Daaa»”. Imaginea cabinei telefonice poate sintetiza, în cheie metaforică, întregul schelet poetic al operei semnate de Andrei Bodiu; astfel, individul este rezumat la propria voce, la o subtilă complicitate a interiorului cu lumea lui afară (un exercițiu interesant este citirea poeziei de față, urmărind indicii spațiali care delimitează exteriorul – insistența cu care autorul amintește de zidurile, granițele, camerele alăturate sau imaginile de dincolo de fereastră devine definitorie în receptarea acestei lirici de o placidă claustrofobie): „«Mâine e sfârșitul lumii»/ zice tânăra asistentă sigură pe ea trage un gât/ de apă./ Încăperea e rece neagră./ E de nepătruns./ Mâini dibace au aruncat/ Acolo/ Drapele de întuneric.// «Mâine totul e gata»”. Mâine, undeva, afară, în intimitatea uneia dintre cele mai evanescente și mai ingenios construite poezii ale ultimelor decenii.


| 15FOCUS

Ioan Șerbu

Decanul de la Augustin

Fie că e vorba despre evenimente culturale, cursuri sau scurte întâlniri pe holurile universității, nu‑mi pot aminti decât de un Andrei Bodiu jovial, cu același zâmbet deschis spre celălalt, mai ales spre cel tânăr. Și nu mă refer la zâmbetele specifice multor universitari – ușor distante, condescendente

sau ironice. Nici la rictusul crud cu care profesorul îl înfundă pe student, solicitându‑i un detaliu imposibil de dezgropat din bibliografie. Ci la surâsul simpatetic cu care Bodiu putea să își anime cel mai serios discurs didactic, extrăgând ca puțini alții contingentul din necesitate: iată, parcă spunea, sunt în fața ta și‑ți spun aceste lucruri, tu fă ce vrei cu ele, dar gândește‑te că într‑o zi ai putea fi în locul meu.

În interviurile date în anii ’90, pe când era încă tânăr lector universitar, găsesc aceeași expresie, aceeași privire mare, ce spune că nu transmite decât ceea ce

știe sigur, dar de care, paradoxal, prin surâs, te lasă să te îndoiești. E sigur întro ubicuă incertitudine și creează nesiguranță în sânul celor mai comode axiome. E, concomitent, omul multiplelor realități, așezate pe verticală, hermeneutul gesturilor mărunte, fie proprii, fie ale celorlalți. De altfel, petrecândune odată prin dreptul rectoratului, pe un frig otrăvitor, scot mâna din buzunar săl salut. Nu voiam săi întind primul mâna, nu se făcea, dar, grație unei culturi cazone, nu se făcea nici să salut pe cineva cu mâna în buzunar. Surprins de gestul meu și în plin zâmbet, dă și el să scoată mâna, își dă seama că nu e nevoie, ezită iar un sfert de secundă dacă să scoată mâna să mio întindă, trece sfertul de secundă și poziția nu mai e propice, pune mâna pe jumătate la loc în buzunar și trece mai departe. Totul a durat o secundă și jumătate. În astfel de segmente extemporale a împărțit Andrei Bodiu fluidul zilelor, fiind deopotrivă inevitabil diacronic și fragmentar contemplativ. Prietenul lui, Caius Dobrescu, îi găsea trei instanțe manifestate simultan. Prima este cea participativă, cu mapa doldora de documente, alergând prin țară la cursuri, conferințe ori lansări. De aici sa născut decanul. Apoi, aceea meditativcritică, înregistrând cu ochi și ureche de regizor stupidul, absurdul, abisalul. De aici a fost extras materialul poetic. Și, în cele din urmă, instanța retroproiectivdescriptivă, Bodiu văzânduse, nu fără ironie, cum activează în ambele instanțe de mai sus. Probabil jocul privirii incidente asupra propriilor instanțe a fost mai lung de atât, Bodiu multiplicânduse permanent, cu rest, dincolo de ipostazele cunoscute nouă, forțând accesul la magicul freudian. Iar de aici sau născut câteva volume de poezie despre care, uneori mai bine, alteori supărător de unidirecționat (dacă nu chiar obtuz), sa tot scris.

Probabil că în această realitate cuantică, în urma acestor (obositoare, sunt sigur) prezențe simultane, Andrei Bodiu nar fi putut scrie altfel decât a scris. Știu, e ușor de evaluat un fenomen odată încheiat, sunt ușor de stabilit conexiuni și cauzalități între viață și text când ai totul definitiv pus pe masă. De ce, la o adică, nu sa întâmplat astfel cu colegii din grupul său, Caius Dobrescu, Simona Popescu sau Marius Oprea? Răspunsul tot de la Caius Dobrescu vine: Andrei își asuma o maturitate precoce (acea primă instanță a personalității lui), se angaja cu seriozitate în toate proiectele, vădea o anume aplecare spre mentorat. Toate, însă, supuse acelor duble, ulterioare și autoironice judecăți. Depășind atitudinea optzecistă și acceptânduși rolurile, Bodiu navea cum să scrie o poezie nici înduioșătoare, nici grațioasă, nici abundentă. Începând de la poemele din Pauză de respirație până la postumele din Firul alb (acestea din urmă sintetizând cel mai bine schema poetică), Andrei Bodiu a scris permanent în vecinătatea unui rictus și a unei cenzuri, din exces de luciditate. A lăsat, așadar, faptul nud să voaleze sensul până la limita în care acesta din urmă poate fi deconspirat doar de cunoscători: „La ore diferite la/ 4 și la 3 mam întâlnit cu socrumeu și cu George nu/ Știu dacă ei au vrut să se întâlnească cu mine”. Un oarecare cititor nar ști că cei doi, socrul și George (Crăciun), sunt morți și că poemul, ca multe altele, se situează, mediat, ocolit, dacă nu în proximitatea declarată a morții, atunci cel puțin la o distanță de la care atacul nar părea nici patetic, nici livresc. Astfel privește Bodiu marile teme: pieziș, dintro dimensiune paralelă cu ele și totuși înscrisă în bucla acestora, asemeni cu propriile sale instanțe. Din înșelător seci, poemele rămân așa cum au fost gândite din spatele surâsului candid, adică astringente. Dinți buni pentru a alcătui antologia (Andrei Bodiu, Oameni obosiți, Editura Cartier, 2016) a avut Claudiu Komartin.


| 17ANCHETĂ

Pagini coordonate de Radu Vancu

Editura Cartier a inițiat o colecție splendidă de antologii de poezie, construită după bine‑cunoscutul model anglo‑saxon în care un poet activ propune o selecție proprie din opera unui poet canonic (sau în curs de canonizare). Primele trei dublete antologat‑antologator sunt B. Fundoianu – Dan Coman, Alexandru Mușina – Radu Vancu și Andrei Bodiu – Claudiu Komartin. Am invitat trei scriitori tineri

(doi poeți și un critic literar) să își spună părerea despre antologia Bodiu gândită de Claudiu Komartin.

Andrei Bodiu Trei relecturi

Anastasia Gavrilovici

Paper doll chains

Din conglomeratul de voci al generației sale, Andrei Bodiu se detașează încă de la început, de la debutul din 1991 în volumul colectiv Pauză de

respirație, unde îi are alături pe Caius Dobrescu, Marius Oprea și Simona Popescu, prin formularea unui discurs poetic definit prin discreție și inteligență. De fapt, e impropriu spus discurs, pentru că poezia lui Andrei Bodiu tocmai asta își dorește cel mai puțin să fie, așa cum transpare și din antologia Oameni obosiți. Poeme alese de Claudiu Komartin (Editura Cartier, 2016). Selecția de aici surprinde foarte bine, asemenea unui ecran de monitorizare a activității inimii, filmul contactului uman cu realitatea, cu tot ansamblul de întâmplări, gesturi, figuri și senzații pe care le înregistrează conștiința unui poet reținut, pe care direcțiile și ideologiile literare mult dezbătute acum 2530 de ani par să nu îl preocupe prea tare.

Semnificativă este, în acest sens, textura narativă a poemelor, ce subliniază impresia că avem dea face cu o imersiune în banalul cotidian, în existența imediată, fără mize sau finalități estetice, poetizante, dar care au un efect ambivalent: pe deo parte, creează impresia unei aparente acalmii domestice, iar pe de altă parte, constituie punctul de plecare al unei introspecții dureroase și al unor revelații pe care, ca orice poet stăpân pe mijloacele sale, Bodiu le oprește înainte să devină patetice. Astfel, omorâtul țânțarilor, o călătorie cu metroul sau o pană de curent sunt generatoare de observații grave, dar fără


ANCHETĂ18 |

derapaje emfatice: „Din când în când se ia curentul./ Ne amintim atunci de vremea/ Prea Târziu Împușcatului. (…) Suntem captivii casnici: un bărbat/ o femeie un copil întrun bloc vechi/ Dupo ușă de lemn”. Inclusiv faptul că aceste cadre din intimitatea cuplului și a familiei sunt redate atât de firesc, fără a le separa sau demarca în vreun fel, indică naturalețea unei scriituri ce nu simte nevoia să frapeze sau să erupă enunțiativ. Inovând prin tăietura imprevizibilă a versului, dovedind un extraordinar simț al limbajului și topind confesivul în scenarii autobiografice, Andrei Bodiu are oroare de patetic, de formulările căutate, de imaginile forțate, pledând – ivănescian, am putea spune – pentru narativitate în poezie, fără frica expunerii la clișeu, pe care, de altfel, îl sancționează constant prin autoironie: „Am ajuns în stația lui 17 pentru două/ stopuri când mai erau două minute să vină/ de pe Zorilor/ a apărut o căprioară/ speriată miam spus/ ce convenție cumplită/ ce clișeu ordinar”.

Antologia publicată de Editura Cartier reușește să fotografieze toate avatarurile lui Bodiu, reunind texte ce revelează umoristul fin, capabil să (de)construiască întro manieră ironică portrete ale unor personalități literare (ca în Pe plajă cu poetul Grigore Vieru) ori sarcasticul animat de o conștiință neconcesivă (Poezii patriotice). În fine, în ultimele sale două cărți, Oameni obosiți (2008) și Firul alb (2014), publicat postum, e relevată poate cea mai emoționantă ipostază, a poetului vulnerabil, grav, alarmat și alarmant, în scrisul căruia se instalează anxietatea și epuizarea psihică: „Ce ția rămas. O venă/ deschisă și propria iluzie/ Că te mai poți omorî./ Că te mai poți sinucide./ Agățat de vreun copac”.

Epicentrul antologiei îl constituie totuși focalizarea pe anumite personaje, pe câțiva dintre poeții ce sau dovedit a fi adevărați fermenți ai literaturii recente, ca Virgil Mazilescu, Mariana Marin și Alexandru Mușina, acești „oameni obosiți” (poate de aceea mi se pare atât de potrivit titlul ales de antologator pentru volumul de față) de care A.B. se simte legat simbiotic la nivel ideatic. Referirea la acești poeți se face fie pe distanțe mari (ca în superbul poem „Mado”, unde tonul oscilează între dezabuzare, revoltă, încruntare meditativă și o tristețe sfâșietoare, ce electrizează acest text tensionat), fie concentrat, prin numai câteva versuri: „Mazilescu cântărind cu/ Precizie de farmacist cantitățile de anestezic:/ «în cursul zilei: palincă (100 g) coniac (150 g)/ vodcă (600 g)»/ cântărind până la ultima picătură/ până când arsura la/ Topit”. Chiar și în poemele despre moarte, Bodiu reușește să păstreze o retorică a vitalității, convertind durerea, spasmul și confuzia întro expresivitate a lucrurilor obișnuite, care, odată integrate în ritualul domestic, își mai pierd din intensitate: „Nici alaltăieri nu am crezut nici/ Ieri că a murit Sandu./ Cobor în lumina galbenă cu/ Punga albastră de gunoi. Îmi aranjez/ Haina mă gândesc la privirea lui/ Albastră metalică din care vineri curgeau/ Cercuri de foc”.

Astfel, cu poetul Firului alb pare să se întâmple ceea ce Mariana Marin remarcă întro elegie dea ei: „Ce nebunie, îți spui prea târziu, să supraviețuiești articulând fericit

nenorocirile altora!”. Purtând în sine povara acestor ființe contorsionate de suferință, cu vieți chinuite și sfârșit tragic, Andrei Bodiu regăsește ceva din propria personalitate în toate personajele care îi populează poezia: „Ai luat un gât de șampanie./ Ți sa părut proastă iai privit pe ceilalți/ Fiecare era întruchiparea singurătății tale”. Mai mult decât atât, pare să se identifice până la confundare cu toți acești „oameni obosiți”, ca întrun paper doll chain unde toate figurinele de hârtie rezultate în urma decupajului dau, prin suprapunere, când sunt strânse la un loc, o singură formă, un singur contur.

Robert G. Elekes

Arheologia poetică a realității imediate

Cred că mulți care aruncă un ochi sau doi peste textele lui Andrei Bodiu tind să îi aplice ștampila de „poet al suprafețelor”. Întradevăr, realismul

minimalist al lui Bodiu te poate duce foarte ușor în eroare și la concluzia că perspectiva sa poetică este una documentaristică sau, cel mult, cea a unui hermeneut al banalului. Iam citit poezia prima dată în anul 3 de facultate (mai precis, poemele sale din Pauză de respirație și din Cursa de 24 de ore), întro perioadă în care eram fan Mușina cu diplomă (eliberată chiar de mine). Față de ludicul demitizator, sarcasmul angajat și sentimentalismul sublimat mușinian, poezia lui Bodiu mi sa părut atunci un fel de poezie a cotidianului postoptzecistă, care își merita „post”ul doar din cauza esteticii sale reducționiste și minimaliste. Dacă 80ul era rockul pentru mine, atunci Bodiu era mathrockul în cadrul postrockului. Am căzut deci și eu în această cursă întinsă, cred eu, conștient de Bodiu în textele sale. După moartea sa, miam băgat nasul și în Poeme patriotice și Firul alb. Pe atunci eram încă puternic marcat de poezia Aktionsgruppe Banat și am recunoscut în Poeme patriotice și apoi în cele două volume care lau precedat pe acesta ferocitatea critică a acestor tineri poeți de expresie germană (poemul „Epilog”, de exemplu, din Pauză de respirație ar putea oricând să fie publicat întro antologie Aktionsgruppe și nimeni nar da ochii peste cap), iar în Firul alb, acea sensibilitate ontologică dezarmantă, prezentă în ultimele poeme scrise de Rolf Bossert înainte de moartea sa. Atunci miam dat seama că Andrei Bodiu a fost


| 19ANCHETĂ

întradevăr poetul suprafețelor, al suprafețelor străpunse. Ca un arheolog, Bodiu sapă în poezia lui după cele ascunse sub straturi și straturi de viață. Ca un arheolog, tratează ceea ce dezgroapă cu cea mai mare grijă și finețe pentru ai păstra autenticitatea, pentru a nu deranja prin mișcările sale poetice impactul pe care acel lucru ar putea să îl aibă în momentul când îl punem în contextul experiențelor și cunoștințelor noastre. O strofă din „noul poem”, publicat în Cursa de 24 de ore, care desigur poartă marca autoironiei subtile de tip Bodiu, mi se pare simptomatică în acest sens: „Soarele strălucește întro baltă de motorină./ Și pasul atentgrijuliu o ocolește./ Bravo! Bravo Bodiu!”. Inclusiv în volumul Poeme patriotice această poezie arheologică a realității imediate aduce la iveală niște sedimente ale puterii, o violență subtilă a autorității care se ascunde în fiecare mișcare, gând, judecată și percepție de zi cu zi. În volumele care urmează, Bodiu își reorientează eforturile poeticoexcavatoare. Încearcă să își dezgroape intimitatea autentică a sinelui (creativă, familială, existențială) de sub maldărele de lume care se prăbușiseră peste el și care încetul cu încetul îl îngropau de viu. Din punctul meu de vedere, se ascunde astfel o continuitate profundă sub suprafețele textelor lui Bodiu, un proiect poetic, fie el instinctiv sau gândit. Și acest lucru nu ar trebui să ne surprindă dacă citim alți scriitori brașoveni, ca Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina sau Caius Dobrescu și Andrei Dósa, a căror operă sa structurat sau se structurează după același principiu al interdependenței părților, al totalității revelatoare. Antologia Oameni obosiți, care a apărut anul acesta la Editura Cartier, îngrijită de Claudiu Komartin, aduce la iveală exact această morfologie a poeziei lui Bodiu. În acest sens, și Komartin a reușit să ducă la bun sfârșit un proiect de arheologie poetică. El tratează poezia lui Bodiu cu grijă și finețe, o păstrează intactă, autentică, indicând cu subtilitate un drum spre o înțelegere mai complexă a operei acestuia. Antologia rămâne o invitație (una foarte convingătoare și reușită) pentru cititori de a săpa pe cont propriu în poezia lui Andrei Bodiu.

Cristina Vasilică

Dimineața este pentru poezie

Lăudabil demersul Editurii Cartier de a reda publicului cititor de poezie o parte semnificativă a celei mai bune producții lirice românești și nu numai,

mai vechi sau mai recente! Și salutară decizia de a lucra, în acest scop, cu câțiva dintre cei mai importanți poeți de astăzi! Antologia Oameni obosiți, alcătuită de

Claudiu Komartin, a văzut lumina tiparului întro companie de excepție: Alexandru Mușina (Regele dimineții, ediție alcătuită de Radu Vancu), Ilarie Voronca (Peste diagonala sângelui, poeme alese de Emilian GalaicuPăun), William Shakespeare (Sonete, în traducerea lui Radu Ștefănescu) și Cantosuri domestice, de Radu Vancu, antologia care deschide seria „Cartier de colecție”, pentru a numi nedrept, dar constrânși de spațiu, doar câteva dintre ele.

Claudiu Komartin, el însuși poet, traducător, un foarte experimentat editor, scrie cu consecvență, pricepere și vădită pasiune articole critice și eseuri despre poezie. Peste toate acestea, adăugăm că antologatorul la cunoscut personal pe poetul, profesorul și omul Andrei Bodiu. Astfel stând lucrurile, nu ne mai miră că dezideratul exprimat în prefața cărții, acela de a realiza „o imagine de foarte bună rezoluție” a poeziei lui Andrei Bodiu, e pe deplin realizat.

Oameni obosiți e rezultatul unei selecții ample și atente din întregul producției poetului, începând chiar cu volumul de debut colectiv, Aer cu diamante (1991), trecând prin Cursa de 24 de ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viață și pe moarte (2000), Oameni obosiți (2008) și încheind cu Firul alb (2014), ultimul volum al lui Andrei Bodiu pe care, din păcate, autorul nu a mai apucat săl vadă tipărit. Avem deci o antologie – prima și singura, deocamdată – corectă și completă, care vine să acopere un gol pe piața noastră de carte: nici unul dintre volumele amintite nu a fost republicat și, cu excepția Firului alb, nici unul nu cred că mai e de găsit în librării. Antologia e precedată de un cuvânt înainte concis și aplicat, impregnat de o ușoară nuanță afectivă, relevant atât pentru poezia antologată, cât și pentru cititor, pentru că îi trasează câteva linii directoare importante de la care poate porni lectura. Komartin subliniază importanța tehnicii în poezia lui Bodiu, „o poezie bine gospodărită și precisă”, pe care o vede proiectânduse pe fundalul unei primăveri perpetue. Și e, întradevăr, interesant de urmărit cum primăvara se insinuează încă din primul poem din selecția sa, „319”, și până la cel din urmă volum, Firul alb, acolo unde primăvara se răsucește discret după filonul subțire de tensiune care răzbate din versurile despre prietenii trecuți dincolo.

Republicarea creației poetice a lui Andrei Bodiu nu e doar o datorie de onoare față de un om care a marcat discret destinele multora dintre noi, cei care lam cunoscut, ci și față de o operă care se distinge net prin precizie, substanțialitate și lipsă de emfază, în ansamblul producțiilor nouăzeciste. Oameni obosiți, o apariție dorită și așteptată, întocmită cu generozitate (motiv pentru care poate servi și drept un extrem de util instrument de cercetare a poeziei lui Bodiu), întro prezentare grafică elegantă și subtilă, în deplină armonie cu conținutul (mulțumită și fotografiilor artistului Vitalie Coroban), are capacitatea de a schimba sau chiar determina traiectul unui poet aflat la început de drum. O antologie care completează cum nu se poate mai bine peisajul literar al anului 2016.


FILOSOFIE22 |

Florin Crîșmăreanu

Traducere și interpretare

Timp de două zile, la Iași s‑a discutat despre traducere și interpretare

A VIII‑a ediție a Colocviului anual al Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie practică, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a avut o temă provocatoare și actuală: raportul dintre fenomenul traducerii și cel al interpretării. Într‑o lume dominată de două tendințe extreme la fel de nocive – relativismul

și hegemonismul –, faptul traducerii, cu toate aspectele sale, ne pune în situația de a gândi cum mai este posibil să ne înțelegem unii cu alții, ceea ce înseamnă, de fapt, a reflecta asupra modurilor în care mai este posibil să regăsim un tărâm al moderației care să favorizeze raportarea justă la celălalt. Organizat de Florin Crîșmăreanu, colocviul a găzduit comunicări venite atât din zona traductologiei și a hermeneuticii, cât și din cea a studiilor literare, istoriei filosofiei și semioticii.

Ce ar putea justifica organizarea unui colocviu despre traducere și interpretare? Pe

cât este de simplă această întrebare, pe atât este de dificil să primească un răspuns satisfăcător. Înclin să cred că argumentele pot fi construite plecând de la situația evidentă, potrivit căreia ambele (traducerea și interpretarea) sunt componente esențiale nu doar ale domeniului filosofic, teologic, lingvistic sau de altă natură, ci le regăsim în mod cotidian, în viața de zi cu zi a oamenilor, care încearcă să înțeleagă situații, contexte, lucruri, iar pentru a reuși, este necesar ca fiecare dintre noi să le traducă uneori în propriul limbaj.

Chiar dacă, strict metodologic, traducerea și interpretarea sunt analizate de regulă separat, ele, în realitate, au un destin comun, neștiind

întotdeauna care o precedă pe cealaltă. Evidența ne îndeamnă și de această dată să afirmăm că interpretarea presupune ca fiind prealabil actul traducerii și toți suntem de acord că nu putem interpreta un text din filosofia Greciei antice, spre exemplu, dacă nu cunoaștem limba elină. Pentru aceia care nu cunosc această limbă, traducerea se impune cu necesitate pentru a înțelege ceva din respecti vul text. Pe de altă parte, nu putem realiza o anumită traducere eliberândune de datele prealabile. Oricât neam strădui, atunci când traducem un text, nu putem pune între paranteze tradiția, cultura căreia îi aparținem. Nu doar în actul traducerii suntem influențați, conștient sau nu, de aceste presupoziții, ci viața noastră de zi cu zi se ghidează după aceste date prealabile. Presupozițiile, care au fost teoretizate,

printre alții, de către R.G. Collingwood și H.G. Gadamer, preced orice traducere.

Anumite prezentări din cadrul colocviului pe carel avem în vedere au evidențiat faptul că de la (răs)tălmăcirea textelor sacre până la traducerea documentelor oficiale ale Uniunii Europene, arta interpretării a trecut prin registre dintre cele mai diferite: de la tehnici ale interpretării, care vizau inițial edificarea de sine, la doctrine ale interpretării, precum doctrina celor patru interpretări. Indiferent dacă noi conștientizăm sau nu acest fapt, traducerea și interpretarea se împletesc în mod inextricabil cu viața noastră cotidiană. Din Voința de putere a lui Nietzsche înțelegem că „faptele nu există, există doar interpretări”. Cu atât mai mult putem afirma că actul traducerii nu este altceva decât o interpretare!

Pagini coordonate de George Bondor


| 23FILOSOFIE

Iar orice act al vieții noastre, în măsura în care presupune o relație față de lucruri, față de semeni ori față de noi înșine, una în care este în joc înțelegerea, poate fi privit ca un act de traducere.

Apariția traducerii poate fi identificată cu exactitate: odată cu diversitatea limbilor și a culturilor. După Babel, situația pe care trebuie să o asumăm este excelent surprinsă de expresia lui Walter Benjamin: „sarcina traducătorului”. Dintotdeauna a existat, în mod unilateral sau bilateral, un schimb de informații și de sensuri între culturi diferite sau între generații ce aparțin aceleiași tradiții. Transferul cunoștințelor (translatio studiorum) sa făcut cu precădere dintrun spațiu cultural în altul prin traduceri, iar în cadrul aceleiași tradiții, prin interpretări succesive (de multe ori concurente). Reinterpretările unui text pot fi asimilate unor traduceri succesive, tot așa cum manierele diverse de aplicare a textului la situații de viață ( juridice, sociale, culturale ori spirituale) sunt tot niște operații de traducere. Distanța critică dintre prezent și trecut, precum și fuziunea acestor orizonturi (H.G. Gadamer) ne aduc în atenție câteva mari figuri sub care traducerea este prezentă în interiorul uneia și aceleiași tradiții: asumarea istoriei și reiterarea acesteia (M. Heidegger, H.G. Gadamer), memoria și uitarea (P. Ricœur). Prezent deci atât între culturi diferite, cât și în interiorul unei culturi, fenomenul traducerii se află în dependență de o extinsă „fenomenologie a străinului” (B. Waldenfels). Unii filosofi ai secolului XX, precum Richard Rorty, abandonează paradigma interpretativă, considerând că textele ar trebui doar utilizate pentru scopurile noastre. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi realizează în mod spontan o traducere liberă a textelor preferate, folosindule pentru propria construcție de sine, independent de tradițiile lor de referință.

Fenomenul traducerii comportă câteva alternative prin care poate fi conceput în mod adecvat: comparabil versus incomparabil (Marcel Détienne),

fidelitate versus trădare, traductibil versus intraductibil (P. Ricœur). Departe de a oferi soluții, acestea mai degrabă revelează dificultățile inerente artei traducerii. Pentru a intra în detaliile acestui fenomen, trebuie investigate multiple probleme aflate la intersecția filosofiei limbajului și a semioticii cu fenomenologia, hermeneutica, cognitivismul etc. Perspectivele de raportare la actul traducerii și la cel al interpretării sunt cu siguranță diverse și acest aspect a fost evidențiat pe deplin de către participanții la acest colocviu. Abordările de factură istorică și cele sistematice, care țin nu doar de filosofie, ci și de filologie (traductologie), teologie, științele politice, științele comunicării ș.a. au oferit o imagine mai complexă asupra subiectelor abordate.

În cadrul Facultății de Filosofie sau desfășurat, cel puțin în ultimii ani, mai multe manifestări academice care au avut ca subiect fenomenul interpretării, niciodată însă,

după cunoștința mea, traducerea nu a reprezentat o temă care să fie supusă dezbaterii. Sperăm ca recentul eveniment dedicat traducerii și interpretării să reprezinte doar începutul unor dezbateri în care actul traducerii săși găsească locul binemeritat. În calitate de organizator al acestui colocviu, mă declar foarte mulțumit de calitatea prezentărilor propuse de cei 35 de participanți. Aproape fiecare intervenție a generat ample discuții, utile deopotrivă participanților și celor care au asistat la această manifestare academică.

În finalul acestui text, doresc să trimit la argumentul invocat în prezentarea acestui colocviu, potrivit căruia, în Europa zilelor noastre, poate mai mult decât oricând, „primul model ce se oferă reflecției este cel al traducerii dintro limbă în alta. Acest prim model este perfect adaptat situației Europei care, din punct de vedere lingvistic, prezintă un pluralism nu doar imposibil de depășit, dar care este și în cel mai înalt grad


FILOSOFIE24 |

Godescalc din Nepomuk, un cistercian prereformist?

Alexander Baumgarten

de dorit să fie păstrat” (Paul Ricœur). Afirmația gânditorului francez surprinde foarte corect o situație a lumii în care trăim, însă nu știu în ce măsură acest pluralism lingvistic se sprijină pe o anumită reciprocitate. De exemplu, întâlnim eforturi din partea francezilor sau germanilor pentru a traduce în limba lor texte ale polonezilor, cehilor sau românilor, așa cum aceștia din urmă traduc în propria limbă scrierile semnificative ale celor dintâi? În mod evident, nu. Motivele pentru care se întâmplă astfel lucrurile pot fi multiple; în primul rând, se invocă faptul că mi cile culturi vor traduce întotdeauna din cele mari și nu invers. Pe de altă parte, îmi este cunoscut cazul Franței, spre exemplu, unde cei care publică sunt încurajați să o facă în limba franceză; probabil,

la fel stau lucrurile și în Germania, și oriunde altundeva. De ce spun aceste lucruri? De curând, am aflat că una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din România, prin standardele pe care le impune angajaților (deocamdată, doar cercetătorilor), interzice practic acestora – chiar dacă nu întrun mod direct – să publice în limba acestei țări și, mai trist, să publice măcar în revistele care apar pe teritoriul României, fără să conteze în ce bază de date sunt indexate publicațiile autohtone. În mod evident, unul dintre pilonii oricărei culturi, actul traducerii, indiferent că este din limbile clasice sau din cele moderne, nu mai stârnește interesul celor care ar trebui să managerieze cultura acestei țări, ceea ce contează fiind doar publicațiile ISI, și acelea

din străinătate, ca și cum Thomson Reuters ar deosebi între publicațiile din România indexate în baza lor de date și cele din America, spre pildă. Cred că suntem în fața unei situații extrem de grave, care va genera în viitorul nu foarte îndepărtat unele consecințe incalculabile pentru cultura acestei țări, atât cât este ea. Descriind succint această situație întâlnită în România de astăzi, cred că putem oferi și un altfel de răspuns la întrebarea inițială: doar pasiunea unora dintre noi, și din fericire mai suntem câțiva, constituie forța care ne îndeamnă să organizăm și să participăm la astfel de evenimente, pre cum recent încheiatul colocviul dedicat traducerii și interpretării. Nedublată de un ajutor instituțional consistent, această pasiune se stinge și toți avem de pierdut.

Există o notă continuă de sfidare a conceptului de sistem în filosofia românească: este

posibil ca originea ei să trimită spre năism sau, poate, mai departe, spre romantismul românesc. Oricare ar fi originea, presupoziția acestei note ține de separarea între ideea muncii metodice și ordonate de transmitere a tradiției și ideea spontaneității creatoare, dintre care numai ultima este adesea conotată drept autentică. De aici distincții frecvente în cultura română, precum aceea dintre filosof și profesorul de filosofie și altele.

Putem remarca, totuși, că această atitudine nu ne este caracteristică, ci străbate Europa finalului de secol al XIXlea și merge solidar cu naționalismele epocii, pentru că ambele atitudini mizează pe apelul la o structură mai profundă decât raționalitatea

unei tradiții de dincolo de indivizi și de etnii, menită să o discrediteze pe cea din urmă.

Acesta este orizontul preliminar din care propun următoarea remarcă: ideea de sistem în filosofia modernă nu este o invenție a acestei epoci, ci efectul unei origini îndepărtate, pe care cultura modernă nu o amintește, dar pe care o putem sprijini cu argumente. Această origine a ideii de sistem în cultura filosofică modernă este tradiția medievală universitară a comentariilor la Cartea Sentințelor a lui Petrus Lombardus. Argumentele principale pe care mă bazez sunt două: pe de o parte, faptul că ele sunt dezvoltate în aceeași instituție, universitatea, de către autori care vor să cuprindă și să direcționeze întreaga cunoaștere pe care se așează această instituție, iar pe de altă parte,

faptul că similaritățile de structură sunt frapante: toate lucrările reprezentative ale celor două domenii debutează cu discursuri despre Dumnezeu (sau ființă), continuă cu discursuri despre lumea creației, cărora li se adaugă câte o antropologie și în cele din urmă o etică. Între dezvoltarea celor două genuri de compoziție teoretică există o falie temporală care ar merita studiată: secolele al XVIlea – al XVIIlea, când reforma și contrareforma blo chează genul lit erar sentențiar, iar filosofia încă nu produce primele ei „sisteme”.

Dacă remarca mea este întemeiată, atunci consecințele ar putea fi următoarele: examinarea surselor medievale ale sistemelor filosofice moderne lear pune întro continuitate prin care discuția asupra conținutului lor ar fi lărgită, iar statutul


| 25FILOSOFIE

lor formal sar îmbogăți: dacă tradiția sentențiară constă în transmiterea îmbogățită a surselor, atunci atitudinea antisistemică poate fi înțeleasă drept un abandon sau cel puțin drept o criză a ideii de tradiție. Mai mult, în cultura filosofică românească, unde ancorarea în tradiția istoriei filosofiei sa făcut foarte târziu, atitudinea antisistemică devine o sfidare a unei tradiții care intervine fără ca ea să fi existat. Este ca și cum am merge în casa unor prieteni care râd de tablourile cu strămoși și neam asocia și noi râsetelor acestora. Totuși, asocierea nu ne va da niciodată aceleași drepturi.

Cu asemenea gânduri am venit la colocviul „Traducere și interpretare”, organizat de Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, pentru a vorbi despre un autor cvasinecunoscut, Godescalc din Nepomuk, un cistercian care a comentat la Paris, în anul 1367, Sentințele lui Petrus Lombardus. Prologul acestei lucrări, în sine voluminoase și discutând problema posibilității teologiei ca știință, face obiectul ediției pe care am propuso spre publicare editurii Polirom, în colecția „Biblioteca Medievală”, și de a cărei apariție ne mai despart azi doar câteva zile. E vorba de editarea unei opere teologicofilosofice păstrate din păcate întrun singur manuscris, de origine pariziană, la Cracovia; al doilea manuscris a supraviețuit până în 1904, când a ars la Torino. Mam decis să public această lucrare în România, să o editez în limba latină cu aparatul critic cuvenit, dar să o traduc în limba română, pentru a angaja două dialoguri: pe de o parte, cu filosofia românească, pe tema importanței sistemului și a recuperării în conștiința noastră actuală a originilor criticatei idei a sistemului, pentru a folosi această recuperare ca un instrument de reflecție asupra surselor modernității în care neam născut; pe de altă parte, cu teologia românească, indiferent de confesiune, care nu sa confruntat, din câte știu eu, cu o discuție critică asupra fundamentelor posibilității teologiei ca știință (scenele pe care leam provocat întrebând între

teologi în ce sens este știință ceea ce ei predau în universitate au fost întotdeauna menite să îmi accentueze dorința de a oferi spre dialog ediția lui Godescalc).

Îmi rămâne să clarific, ca un preambul al apariției cărții, trei chestiuni: ce înseamnă Cartea Sentințelor și comentarea ei? Ce înseamnă să te întrebi dacă teologia este o știință și cărui domeniu aparține această întrebare? Ce importanță are în această istorie Godescalc?

1. La mijlocul secolului al XIIlea, Petrus Lombardus, care avea să devină în ultimii ani ai vieții sale episcop al Parisului, a compus un florilegiu de citate patristice organizate în jurul unor întrebări ale tradiției creștine, oferind prin ele argumente pro și contra soluției propuse. Metoda era surprinzătoare, deoarece era

o concesie făcută de un cap al bisericii unei figuri laice și dizidente, care remarcase și înșirase liste de contradicții ale tradiției: Pierre Abelard. Lucrarea lui Petrus a fost criticată (de Gioacchino da Fiore), concurată (de Istoria ecleziastică a lui Petrus Comestor), dar a fost impusă de Alexander din Hales, în debutul secolului al XIIIlea, drept sursă de comentariu tuturor teologilor care doreau să obțină titlul de doctor. Secretul lucrării consta în deschiderea imensă spre interpretare pe care o oferea: marile lucrări ale scolasticii universitare, de la Bonaventura la Toma, Scotus sau Ockham sunt comentarii la această carte. A comentato și Luther, care a afirmat despre Petrus că a fost „un mare om”. Apoi, contrareforma a eliminato din învățământ.


FILOSOFIE26 |

2. Proloagele comentariilor la această carte discută o întrebare: ce înseamnă faptul că teologia este o știință? Răspunsurile sunt diferite: unii spun că e o știință subalternată științei sfinților și fericiților, alții, că este doar una practică, alții, că este doar o dispoziție hermeneutică. Dar, în orice caz, o asemenea întrebare provoacă o discuție asupra legitimității prezenței teologului în universitate: poate el să transmită o cunoaștere despre o ființă complet transcendentă experienței, dar vie și creatoare a tuturor? O asemenea întrebare se asociază spontan cu alta: care este obiectul cunoașterii omenești? Firește, unii au spus că universalul, alții, că singularul, alții, că propoziția, alții, că semnificatul propoziției. Dar indiferent de răspuns, statutul celor două întrebări ne arată clar faptul că ele cad natural în domeniul filosofiei. A te întreba critic care este obiectul cunoașterii și a discuta posibilitatea cunoașterii unui obiect de dincolo de experiență, dar care este sursă a oricărei experiențe și fundament al subiectului care experimentează înseamnă a pune una

dintre problemele fundamentale ale filosofiei. De aceea, lectura acestor texte, în bună parte astăzi încă inedite, cade în sarcina filosofiei și a teologiei deopotrivă.

3. Godescalc din Nepomuk, care se stinge din viață în jurul vârstei de 30 de ani, oferă un comentariu la Sentințe întro perioadă în care teologii sunt minoritari în universitate și vor legitimitate. El discută dacă teologia este o știință și oferă o soluție originală, combinând inedit teorii care provin de la Augustin, Henri din Gand, Ockham și urmașii lui britanici, mai ales Adam din Wodeham, dar și un celebru augustinian parizian, Grigore din Rimini. Ultimul a lăsat o operă studiată la Wittenberg pe când Luther era student. Ideea lui Godescalc constă întro turnură hermeneutică: deoarece principiile teologiei sunt propozițiile Scripturii, ea nu este o știință speculativă, ci una hermeneutică. Așadar, dacă teologia este posibilă, atunci Scriptura este interpretabilă. Dar ea este astfel, deoarece Noul deja interpretează Vechiul Testament. Ba chiar acumularea istorică de la

„publicarea” Scripturii impune nevoia interpretării și a transmiterii competente a tradiției. Teologul poate împlini acest rol, pentru că are instrumentele necesare, are autoritatea pe care io conferă tradiția și mai are o „lumină” care îl inspiră când studiază, dacă are credință și competență. De aceea, teologul este un intelectual care acumulează șan sa propriei mântuiri prin studiu. Toate acestea fac din el o forță de transmitere a adevărului mai puternică decât instituția Bisericii, pe care el o poate corecta (papa era la Avignon când Godescalc scrie aceste rânduri).

Este aceasta o teză prereformistă? Nu. Ea este o apărare a teologiei universitare în fața instituției ecleziastice și o pledoarie pentru prestigiul teologului. Dar este foarte adevărat că ideile lui Godescalc au fost continuate de prieteni ai lui mai tineri, fondatori ai Universității din Viena, sosiți în Europa Centrală, care au difuzat pe căi încă prea puțin cunoscute spre secolele următoare ideile acestui cistercian. Reinterpretarea lor a fost, probabil, mai liberă.

Lucian Cosma

Al treilea text

Zile de toamnă târzie. Particip la lucrările colocviului „Traducere și Interpretare”

(1011 noiembrie). Nam mai fost la Iași. E aici în Moldova ceva care în orașele transilvane lipsește. Înainte de intrarea la colocviu, analizez clădirea Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Cele trei „ceasuri” îmi captează atenția. Două sunt cel puțin ciudate. Doar pe cel de pe corpul A „îl înțeleg”. Pentru celelalte două nu îndeplinesc condiția „cititorului model”, despre care vorbește Umberto Eco în Lector in fabula, adică acel cititor „care are datoria de a recupera

cu maximă aproximație posibilă codurile emitentului”.

Chiar și acest tip de cititor e prins întrun paradox al traducerii sensurilor care seamănă teribil cu sentința lui Sancho Panza, din romanul lui Cervantes (partea a IIa, capitolul 51), cea mai frumoasă variantă a „paradoxului mincinosului” pe care am găsito. La capătul unui pod de pe insula Barataria era o comisie de patru judecători, care întreba pe oricine de ce vrea să treacă podul. Cel care spunea adevărul era lăsat să treacă, mincinosul era spânzurat. Până când unul spune: „am venit ca

să fiu spânzurat”. După intense deliberări, cei patru merg la Sancho (care era guvernator) ca să dea el o decizie. Sancho Panza ascultă de două ori povestea: „dacăl spânzurăm a spus adevărul, dacăl lăsăm să treacă a mințit!”. Apoi dă verdictul: „acest om minte și spune adevărul în același timp”.

Paradoxul traducerii? Semantica de dicționar în același timp cu semantica de enciclopedie. Intensiunea și extensiunea simultană. „Pendularea între implicit și explicit” (Eugene Nida, Traducerea Sensurilor, Editura Institutul European,


| 27FILOSOFIE

2004, p. 43). Paul Ricoeur vorbește despre ipoteza lui Quine. Aceea a imposibilității „corespondenței fără adecvare” dintre două texte. „Dilema este următoarea: în cazul unei traduceri bune, cele două texte, textul de plecare și textul de sosire trebuie măsurate de un al treilea text inexistent” (Paul Ricoeur, Despre traducere, Polirom, 2005, p. 70). Quine (citândul pe Frege) vorbește chiar de o anumită sinonimie dată de un „izomorfism intensional” (W.V. Quine, Word and Object, MIT Press, 2013, p. 104). Dar ce este un izomorfism? Exact un al treilea text. Despre care Paul Ricoeur spune că nu există și că are același statut ca cel deal treilea om din Parmenide de Platon. În lipsa celui deal treilea text „în care ar sălășui însuși sensul”, după cuvintele lui Ricoeur, singura soluție este lectura critică a unor specialiști. Dar asta echivalează cu o retraducere privată, care se lovește de același paradox al echivalenței fără adecvare (Despre traducere, p. 70). Și totuși miracolul se întâmplă.

Suntem în 1922, undeva în Arondismentul 8 al Parisului. Mai departe povestește Cella Delavrancea: „În fața mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuși ma întrebat: Ce zici de asta, îți place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prânz și ai să mănânci ciuperci pregătite de mine. Am privit și în urechi mia răsunat de departe un glas răgușit. «Cucurigu gagu, cântă cocoșul», am răspuns. Ochii lui Brâncuși au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase întrun surâs malițios: Bravo! Nimeni na simțit până acum că alama asta cântă. Vra să zică, nam greșit. Dumneata îmi dovedești că am izbutit. Îți mulțumesc... Am săți pregătesc un prânz grozav. Mă bucur să te primesc la masă și să stăm noi doi de vorbă. Când vrei să vii? Dar mai întâi spunemi, cum de ai ghicit? Pentru că ai tăiat profilul alamei în zigzag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoș” (Nina Stănculescu, Carte de inimă

pentru Brâncuși, Editura Albatros, 1976, pp. 5960).

Un al treilea text, codul reprezentării notelor muzicale, mediază interpretarea privitorului.

„Câte genuri de propoziții există, însă? Bunăoară, afirmație, întrebare și ordin? Există nenumărate asemenea genuri: nenumărate genuri diferite de utilizare a tot ceea ce numim «semne», «cuvinte», «propoziții». Iar această diversitate nu este ceva fix, ceva dat o dată pentru totdeauna; ci noi tipuri de limbaje, noi jocuri de limbaj iau naștere, am putea spune, iar altele îmbătrânesc și sunt uitate” (L. Wittgenstein, Cercetări filozofice, Humanitas, 2004, p. 104).

De fapt, aceasta e principala problemă a interpretării: cum decodific jocul de limbaj? Și mai ales jocul de limbaj uitat! „Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare sau îngropat înțelesuri de care nu mai știi.”

Există situații, după cum spune Culianu în Studii Românești I, când nivelul sintactic se rupe de nivelul semantic. Sau Umberto Eco, în Lector in fabula, când susține că „totul ține de context și circumstanțialitate”. Căutând diverse variante de traducere pentru propoziția 32 din Auctoritates circa primum librum Physicorum Aristotelis (Auctoritates Aristotelis, J. Hamesse, Louvain Publications Universitares, 1974), am găsit un exemplu de interpretare incorectă, prin intrare în alt joc de limbaj.

Materia appetit formam sicut femina virum et turpe bonum (Aristotel, Physica, A9, 192 a 2223). Julien Barthelemy, întro traducere a Fizicii, din 1802, scrie: „Mais c’est là précisément le rôle de la matière; et elle est comme la femelle qui désire devenir mâle ou le laid qui veut devenir beau”. De ce ar dori o femeie să devină bărbat? Răspunsul poate veni de la Diogene Laertios care, în Despre viețile și doctrinele filosofilor, spune că Thales mulțumește soartei pentru trei binefaceri: „pentru că mam născut om, și nu animal, apoi, pentru căs bărbat, și nu femeie, și al treilea, pentru că sunt grec, și nu

barbar”. E doar o paradigmă a altui timp, la fel ca aceea în care mulți își doreau să devină cetățeni romani, pentru statutul social și privilegiile oferite.

„Poveștile populare ale așanumitelor popoare primitive sunt deseori criticate pe motiv că au o structură sărăcăcioasă și o tematică limitată, dar acest lucru se întâmplă pentru că «cei din afară» nu recunosc jocurile de cuvinte, implicațiile culturale, cunoștințele suplimentare pe care ascultătorii le asociază textului propriuzis” (Eugene Nida, p. 158). De exemplu, știm că Oedip sa întâlnit cu tatăl său la o răspântie sau întro trecătoare îngustă. „Se pare însă că motivul trecătorii este o invenție târzie, menită să explice o situație a cărei semnificație originară sa pierdut” (Corin Braga, Zece studii de arhetipologie, Editura Dacia, 1999, p. 32). Marile cetăți erau legate prin drumuri bine întreținute, în care erau amenajate două șanțuri speciale pentru roți.

„Atunci când două căruțe se întâlneau pe același traseu, unul din căruțași trebuia să ridice căruța din șanțuri pentru ai face loc celuilalt să treacă. Nu este obligatoriu așadar ca Laios și Oedip să se fi întâlnit întro strîmtoare geografică, fiindcă oricum unul ar fi fost nevoit săi cedeze celuilalt trecerea, în orice caz, pentru publicul lui Sofocle nu era nici o problemă să înțeleagă subtextul confruntării de orgolii” (Corin Braga, p. 32).

Citesc o propoziție din Istoria Ieroglifică: „Sau cine vreodată pasire dobitocită sau dobitoc păsărit au vădzut?”. După ce consult „scara tâlcuitoare” a lui Cantemir, sensul e la fel de ermetic: „Din dobitoc pasire. Din moldovan, muntean”. Este exact cum spune Wittgenstein: „Regele în șah este acea piesă căreia i se poate da șah” (Cercetări filozofice, p. 162). O definiție înțeleasă perfect de cei care cunosc regulile jocului, dar complet opacă pentru ceilalți. Mam gândit mult la jocul de limbaj al lui Cantemir. Cheia decodificării vine de la stemele de atunci, acvila și bourul. Și de la o identificare


FILOSOFIE28 |

Scena în care nebunul îl caută prin piață ziua în amiaza mare pe Dumnezeu cu un felinar în

mână (Știința veselă, §125) sau pasajul în care Zarathrustra își spune în sinea sa că „Dumnezeu e mort!” (Așa grăita Zarathustra, „Precuvântarea lui Zarathustra”, 2) sunt cu siguranță printre cele mai cunoscute locuri din filosofia lui Nietzsche. Anunțul referitor la „moartea lui Dumnezeu” este pentru mulți similar cu „filosofia lui Nietzsche”. Din cauza acestei afirmații, dar și a patosului său anticreștin, Nietzsche este perceput adeseori drept un vârf de lance al ateismului modern.

În același timp, sintagma nietzscheeană a făcut carieră în filosofia occidentală contemporană. Unul dintre cei mai importanți filosofi ai secolului XX, Heidegger, sa aplecat îndeaproape asupra filosofiei lui Nietzsche, rezultatele cursurilor și seminariilor sale fiind cuprinse în două volume publicate în Germania în anul 1961. Pentru Heidegger, nihilismul semnalat de Nietzsche reprezintă falimentul lumii idealurilor impuse în Occident de filosofia lui Platon și continuate prin tradiția creștină: „În măsura în care metafizica a cunoscut, prin creștinism,

o anumită impregnare teologică, devalorizarea valorilor supreme de până acum trebuie exprimată și teologic, anume prin afirmația: «Dumnezeu a murit». Dumnezeu înseamnă aici su prasensibilul care, ca lume eternă, «adevărată», «de dincolo», opusă celei de aici, celei «pământești», se impune ca adevăratul și unicul scop” (Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, trad. de Ionel Zamfir și Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, București, 2005, p. 43). Dumnezeul care moare este așadar echivalent cu cel care garantează existența idealurilor eterne și a valorilor morale, așa cum Occidentul lea cunoscut. Pentru Heidegger, el este similar cu Dumnezeul ontoteologiei, acel Dumnezeu care, din cauză că produce confuzia dintre Ființă și ființare, conduce, la capătul istoriei metafizice a Occidentului, la uitarea ființei. Heidegger găsește începuturile ontoteologiei în filosofia presocratică, la Thales și Anaximandru, în felul în care întrebarea asupra ființei se suprapune la aceștia cu maniera teologică de interogare. Această ambiguitate este preluată și transmisă de Aristotel, iar mai târziu pătrunde în corpusul teologiei creștine. Deși nu întreaga

istorie a filosofiei și a teologiei este ontoteologică, totuși ontoteologia triumfă în filosofia modernă odată cu Descartes, carel concepe pe Dumnezeu ca fiind causa sui. Problema adevărului ființei este înlocuită astfel cu un concept al lui „Dumnezeu”, această pseudomorfoză ce traversează filosofia modernă fiind finalmente demascată de Nietzsche.

Pe urmele lui Heidegger, fenomenologul francez JeanLuc Marion interpretează și el sintagma nietzscheeană referitoare la moartea lui Dumnezeu. Pentru Marion, Dumnezeul care moare nu este decât un idol izvorât din voința de putere a omului. Este un Dumnezeu după chipul și asemănarea omului. De aceea și moare. Dumnezeul adevărat nu moare pentru că el nu poate muri. Nietzsche rămâne pentru Marion un idolatru, deoarece maniera sa de raportare la divin este inadecvată. El se apropie nepermis de mult de divinitate și, de aici, și prețul plătit: nebunia. Pentru Marion, raportarea adecvată față de divinitate trebuie să păstreze distanța infinită dintre om și Dumnezeu, iar fenomenologul francez identifică în tradiție câteva modalități ale discursului adecvat: discursul apofatic,

Gelu Sabău

Nietzsche și „Dumnezeul” metafizicii

totemică ce azi e dispărută. Poate o mai găsim la fotbal când spunem „cormoranii” (F.C. Liverpool) sau „câinii” (Dinamo București).

Dacă intri incorect în jocul de limbaj, ești can povestea lui Edgar Allan Poe O pogorâre în Maelström (A descent into the Maelström). În vârtejul lui Poe, obiectele mai mari coboară mai repede (Adică legile fizicii nu sunt respectate! Am găsit 16 sensuri în dicționar ale cuvântului descent, evident pogorâre nu era

printre ele, dar e ales cu măiestrie, căci o simplă coborâre ar fi respectat legile căderii libere) și timpul e unul anume! „Mă credeți foarte bătrân”, spune povestitorul scăpat din vortex, „dar nu sunt chiar așa”.

Nam putut să ies din paradigma propriului meu timp și am „interpretat” greșit două din „ceasurile” de la Universitatea din Iași. Am schimbat perspectiva, „unghiul privirii” cum spune Heidegger, dar degeaba. Nu a fost suficient. Nu erau nici

ceasuri solare, nici cadrane cu numerotații zecimale din vremea Revoluției Franceze. Pentru dezlegarea misterului, era necesară o schimbare radicală a modului de a gândi. Adică un alt joc de limbaj! Pur și simplu nu erau cea suri! Erau un barometru și un termo metru! Vârtejul „jocului” ma aruncat aiurea, spre o interpretare incorectă.

Între interpretarea perfectă și cea complet ratată nu există termen mediu, ci doar capcana jocului de limbaj.


| 29FILOSOFIE

discursul de laudă și icoanele. Dumnezeul idol al lui Nietzsche nu este Dumnezeul cel adevărat, ci este Dumnezeul moralei: „Morala își discreditează idolul tocmai pentru că ea singură la creditat și, în această mișcare, la privit în mod fatal. Aceasta afirmă brutal, încă o dată, același paradox: «moartea lui Dumnezeu» ține până unde ține și morala” (J.L. Marion, Idolul și distanța. Cinci studii, trad. de Tinca PruneaBretonnet și Daniela Pălășan, Editura Humanitas, București, 2007, p. 64).

Dumnezeul moralei este cel care garantează ierarhia valorilor morale, la fel cum Dumnezeul ontoteologiei e cel care garantează ierarhia ontologică a metafizicii. E limpede că dispariția unui astfel de idol va duce la imposibilitatea păstrării conceptului de valoare morală. Iar aici am putea adresa o întrebare despre rolul idolului în viața religioasă. Oare idolul, care păstrează și fixează un chip al divinității, este esențial pentru funcționarea religiei? Sau el este doar o falsificare a chipului divinității, un pericol asupra căruia suntem preveniți încă din Vechiul Testament? Marion însuși adresează în propriul demers aceste întrebări: „Trebuie să acceptăm idolul ca pe un chip adevărat al divinului?” (ibidem, p. 27). Iar răspunsul său punctual este unul pozitiv: „Fără îndoială că da, însă cu condiția de a evalua condiția unui astfel de divin. Omul e cel căruia îi revine săl resimtă și săl fixeze. În idol, experiența umană a divinului precedă chipul pe carel dobândește, prin el, acest divin. Modelăm un chip pentru ai cere divinului să se deschidă în el, să ne privească prin el, să surâdă și să amenințe” (ibidem).

Dar dacă idolul este forma prin care omul își exprimă felul în care resimte experiența divinului la un moment dat, atunci poate că idolul devine la rândul său esențial pentru păstrarea și transmiterea unei anumite tradiții religioase. Pentru tradiția creștină este esențială morala pe care Nietzsche o aruncă în aer, demascândo. Poate fi transmisă mai

departe tradiția creștină fără să mai aibă la bază aceste valori morale? Întrebarea nu este deloc facilă, iar în primă instanță am fi înclinați să oferim un răspuns negativ.

Filosoful italian Gianni Vattimo propune în schimb o ipoteză inedită, ce stârnește cu siguranță controverse, dar care se poate dovedi una fertilă. Vattimo vede o similaritate între ontologia sa slabă, acea modalitate de a gândi ființa ce renunță la criteriile „tari” ale ființei, date de tradiția metafizică, și mesajul revelației hristice: „Întruparea, adică coborârea lui Dumnezeu la nivelul omului, ceea ce Noul Testament numește kenoza lui Dumnezeu, va fi interpretată ca semn că Dumnezeul nonviolent și nonabsolut al epocii postmetafizice are drept trăsătură distinctivă a sa chiar acea vocație către slăbire despre care vorbește filosofia de inspirație heideggeriană” (G. Vattimo, A crede că mai credem. E cu putință să fim creștini în afara Bisericii?, trad. de Ștefania Mincu, Editura Pontica, Constanța, 2005, p. 29). Dumnezeul iubirii, care se golește pe sine pentru a se revela oamenilor, este similar cu ființa postmetafizică ce renunță la ierarhiile tradiționale, lăsândule oamenilor doar iubirea.

Inspirat de lucrarea lui Réné Girard, Violența și sacrul, Vattimo consideră că Hristos a venit pentru

a aboli dimensiunea sacrului îmbibat cu violență. Din acest punct de vedere, metafizica tradițională, care impune anumite valori tari, chiar cu forța atunci când este nevoie, este un rest al sacrului pe care Iisus a venit săl abolească. Dacă fenomenul secularizării, specific modernității occidentale, înseamnă o anumită slăbire a valorilor, chiar și a celor religioase, atunci Vattimo consideră că secularizarea nu este altceva decât o altă formă prin care religia creștină își continuă lucrarea: „conceperea secularizării caracteristice Occidentului modern ca fapt interior creștinismului [este] legată în chip pozitiv de sensul mesajului lui Iisus” (ibidem, p. 31). Perspectiva lui Vattimo este fără îndoială provocatoare, deoarece în mod obișnuit secularizarea este înțeleasă ca o formă de subminare a religiei creștine. Să spui că secularizarea este forma prin care creștinismul se transmite mai departe, autosubminânduse, înseamnă a spune că tradiția poate renaște doar după ce vechea sa formă de manifestare a dispărut. Se va întâmpla oare acest lucru în viitor? Este plauzibilă interpretarea propusă de Vattimo asupra felului în care mesajul creștin se poate manifesta astăzi și mâine? Noi nu putem ști cu siguranță aceste lucruri, însă putem medita asupra unor astfel de ipoteze provocatoare.


| 31ISTORIE

Mioara Anton

Un joc cu măști: mizele reabilitărilor politice

La aproape trei ani de la preluarea puterii, Ceaușescu surprindea, la fel ca predecesorul său, în decembrie 1961, prin organizarea unei mult prea frumoase plenare. Istoria partidului se rescria încă o dată la scenă deschisă în aprilie 1968, iar cetățenii nu numai

că erau invitați să asiste la această reprezentație, dar deveneau și judecători ai cumplitelor fapte care se petrecuseră în culisele puterii.

Spectacolul reabilitărilor, încurajarea vocilor celor oprimați, recuperarea figurilor marcante

ale partidului anunțau scrierea unei noi pagini din istoria comunismului românesc. Informații compromițătoare referitoare la abuzurile Ministerului de Interne, în special ale lui Alexandru Drăghici, au fost adunate cu răbdare și așezate în dosarul acuzării. Aprilie 1968 a făcut trecerea de la formula lui GheorghiuDej din 1956, „nu avem pe nimeni de reabilitat postmortem”, la cea a lui N. Ceaușescu, „avem și noi pe cineva să reabilităm”. Scrisorile adresate puterii pe parcursul lui 1968 reflectă întrun registru aparte strategiile de legitimare ale noii conduceri. Nu este numai o damnatio memoriae, dar asistăm și la construirea unei identități prin care se dorea despărțirea explicită de un trecut compromițător.

Oamenii au privit cu nedumerire, încrezători, alteori sceptici, noile schimbări care anunțau rescrierea istoriei zbuciumate a partidului. Publicarea în presă a hotărârii referitoare la reabilitarea unor activiști de partid, precum și dezbaterile organizate cu toate adunările activului de partid din întreaga țară iau încurajat pe cei care se considerau victime să ceară reevaluarea situației lor

și îndreptarea abuzurilor. Încurajați de dezvăluirile publice, oamenii au fost tentați să creadă că plenara era începutul unui proces de reformare a partidului prin înlăturarea celor care patronaseră abuzurile împreună cu GheorghiuDej.

Dar nu toți sau lăsat înșelați de lupta pentru „triumful adevărului și dreptății”. Scepticul Petre Nicolae, consilier al Secretariatului CAER de la Moscova, adresa, la 7 mai 1968, o scrisoare lui Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol și Chivu Stoica, cerândule să renunțe la funcții, săși recunoască public greșelile și încălcarea normelor statutare. Calitatea de comuniști și vechi membri ai partidului îi obliga la un gest de onoare: „Ați lucrat atâta timp alături de Gh. GheorghiuDej, de Al. Drăghici. În acest timp ați participat la toate congresele partidului, la toate ședințele Biroului Politic. De ce, tovarăși, nu ați ridicat atunci aceste probleme la care vă referiți acum și la care se referă Hotărârea Plenarei? Acest «de ce» mi se amplifică în minte și nui pot găsi un răspuns. Nu pot!”. Frământat de „nedumeriri substanțiale” și „emoții contradictorii”, Petre Nicolae considera că acestea puteau fi clarificate numai de liderul partidului. Și pentru că îndoiala sa privind

culpele celor din conducerea partidului nu era singulară, Petre Nicolae cerea publicarea scrisorii în Scînteia, pentru a arăta că masa membrilor de partid nu accepta limitarea vinovățiilor și dorea dezbaterea publică a tuturor greșelilor. Dar noua conducere a ales să ignore semnele de întrebare referitoare la fondul reabilitărilor politice și nu a dat curs semnalelor critice care veneau de jos. Nu știm, de asemenea, dacă în urma acestui demers îndrăzneț Petre Nicolae șia mai păstrat funcția în secretariatul CAER.

Rescrierea biografiilorAvalanșa de cereri și autobio

grafii a avut ca rezultat dezvoltarea unui impresionant mecanism de verificare a informațiilor. Securitatea, partidul și justiția au furnizat noi dosare de cadre în care se regăseau autobiografiile petenților, evoluția proceselor, a sentințelor judecătorești, declarații ale martorilor etc. Abuzurile Securității au fost subiectul predilect al cererilor de reabilitare.

În lumina plenarei din aprilie 1968, foștii membri ai partidului care cereau să fie reabilitați șiau construit biografii ireproșabile. Ei doreau să


ISTORIE32 |

li se recunoască stagiile din ilegalitate, să fie reprimiți în structurile de partid și de stat, să li se recunoască vechimea profesională și să obțină beneficii explicite (pensii, case, acordarea unor grade superioare în cazul celor proveniți din aparatul MAI sau al Apărării). Petenții au insistat asupra situațiilor care au condus la marginalizare, arestare sau excludere, fiind indicată de cele mai multe ori existența unei conspirații. Ilegalistul Gavril Birtaș, care fusese exclus din partid în 1941 pentru „purtare trădătoare”, sancțiune care nu fusese ridicată, în ciuda demersurilor sale repetate, revenea în aprilie 1968 cu o nouă cerere, prin care solicita săi fie clarificată situația în partid: „Dumneavoastră nu mă cunoașteți personal din timpul ilegalității, dar foarte mulți vechi activiști mă cunosc. Știu ce am lucrat și ce am făcut (…). Am luptat pentru partid, pentru construirea socialismului și voi lupta până voi trăi”. Întrun registru asemănător sa înscris și cererea lui

Bellu Zilber, una dintre figurile cele mai importante ale dramei procesului Pătrășcanu, care îi solicita lui Ceaușescu primirea în audiență pentru ai expune personal „probleme de natură strict confidențială”. Secretarul general nu a dat curs demersului lui Zilber și a însemnat sec pe scrisoare: „Nu”.

Una dintre cele mai emoționante scrisori a venit din partea Victoriei Sârbu, fosta „tehnică” a lui Ștefan Foriș, care fusese condamnată în procesul Pătrășcanu la șase ani de închisoare: „Nu voi uita niciodată momentul de la proces când Pătrășcanu a strigat de lângă mine: «Minciuni, toate sunt numai minciuni! Șapte ani de anchetă! Rușine să vă fie! Nu aveți dreptul! Lăsațimă să plec!» și a scuipat din neputința de ași exprima altfel disprețul și repulsia pentru tot ce se petrecea”. După plenara din aprilie 1968, Victoria Sârbu își exprima recunoștința pentru reabilitarea memoriei vechii gărzi, convinsă fiind că un astfel de gest echivala cu o reabilitare a partidului.

O scrisoare asemănătoare adresa și Elena Pătrășcanu, pentru care actul reparator era o dovadă că suferințele lor nu fuseseră zadarnice, iar generațiile viitoare aveau să fie ferite de întâmplări tragice asemănătoare. Pentru reabilitarea lui Marcel Pauker iau mulțumit lui Ceaușescu Tatiana Brătescu și Vlad Pauker, care aduceau însă și o precizare referitoare la contextul asasinării lui Ștefan Foriș: „Acum 1012 ani, mama noastră, Ana Pauker, nea relatat în câteva rânduri că nu este convinsă de vinovăția lui Ștefan Foriș. Despre uciderea lui, ea a aflat în ziua următoare săvârșirii asasinatului și, revoltată, a protestat imediat pe lângă GheorghiuDej, declarând că Foriș trebuia judecat”. De asemenea, Harry Brauner și Lena Constante, la rândul lor actori în procesul Pătrășcanu, își exprimau recunoștința pentru actul de justiție și dreptate înfăptuit prin plenara din aprilie: „Suntem fericiți de reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, pe care lam cunoscut atât de bine și ne bucurăm de hotărârea luată de plenară de a reabilita și pe cei implicați în proces”.

Dubla măsurăDe limitele procesului de reabi

litare sa lovit fostul episcop greco catolic Alexandru Todea, care, întro scrisoare adresată lui Ceaușescu la 27 aprilie 1968, constata cu „durere, amărăciune și dezgust” că procesul de reabilitare nu schimbase cu nimic atitudinea autorităților față de cazul său: „Aș dori să am posibilitatea să expun argumentele unei persoane competente, să se constate dacă procedura față de mine cadrează sau nu cu directivele juridice al căror spirit este ca «niciodată să nu se mai repete abuzuri și acte samavolnice»”. Ceea ce nu știa Alexandru Todea era că plenara nu își propusese să reconsidere șirul proceselor politice organizate în România după 1947, ceea ce însemna că foștii deținuți politici rămâneau întro zonă de nesiguranță.

Întro situație asemănătoare sa aflat și George Cocea, fondator al


| 33ISTORIE

Conservatorului ProArte din București (1935), profesor la Academia de Muzică, angajat, din 1951, violoncelist maestru la Orchestra Simfonică a Cinematografiei. Evenimentele din Ungaria, din toamna lui 1956, lau făcut să creadă că era posibilă o schimbare de regim politic și în România. „Afirmațiile dușmănoase” la adresa partidului iau adus în 1957 o condamnare de cinci ani de închisoare corecțională. În 1968, în memoriul adresat partidului, prin care cerea reabilitarea, George Cocea se considera victima unei conspirații evreiești. Comisia de control nu a reținut motivele invocate de violoncelist, ci numai „manifestările dușmănoase” pentru care fusese condamnat. În consecință, sa hotărât că nu era cazul să se introducă recurs în supraveghere.

Nici pentru Anton Moisescu, vechi membru de partid și președinte al Băncii de Stat în anii ’50, procesul reabilitărilor nu adusese nimic bun. Întro scrisoare adresată lui Ceaușescu, Anton Moisescu arăta că demascarea înscenării care dusese la lichidarea lui Pătrășcanu fusese primită cu neîncredere în partid, ceea ce explica și marginalizarea sa. Din 1969, Anton Moisescu nu sa mai regăsit pe lista membrilor CC al PCR. Fără să o spună direct, fostul ilegalist era profund dezamăgit de limitele normalizării vieții de partid: „Nu mam așteptat că această sinceritate și încredere o voi plăti și încă așa de curând, cu neîncredere și scoaterea mea din forul de conducere al partidului. Eram atât de dornic să devin cât mai util partidului nostru, să pun la dispoziție toată experiența celor 40 de ani de activitate comunistă și tot ce am mai bun în mine, ca acum să constat cu amărăciune că aceste sentimente sincere nu au fost înțelese, pentru că probabil au fost răstălmăcite cu totul pe dos de unele elemente interesate”.

La un an de la anunțul public al reabilitărilor, continuau să existe voci nedumerite de graba cu care liderii partidului se despărțeau de un trecut compromițător. Organizarea celui deal Xlea Congres al partidului, în august 1969, a fost un bun prilej folosit de oamenii obișnuiți

pentru a semnala disfuncționalitățile puterii (permanentizarea privilegiilor nomenclaturii, favorizarea anumitor categorii sociale, abuzurile funcționarilor de partid și de stat). O astfel de scrisoare, semnată de „un grup de tineri ploieșteni”, era adresată conducerii partidului la 6 august 1969. Printre sugestiile referitoare la îmbunătățirea activității partidului în teritoriu se regăsea și critica dezavuării publice a fostului lider al partidului, GheorghiuDej. Considerat de autorii scrisorii un simbol al istoriei partidului, aceștia se întrebau unde fuseseră ceilalți membri ai partidului atunci când fuseseră comise ilegalitățile pentru care era condamnat public numai primul secretar, iar memoria sa era ștearsă din istoria partidului: „Gheorghe GheorghiuDej a fost secretar al Partidului Comunist, și nu dictator, avea tovarăși cu care

lucra, exista o Comisie Centrală de revizie. Ceilalți membri ai Comitetului Central unde erau și ce făceau? Nu răspundeau colectiv? Problema importantă nu este aceasta, deși noi nu ne putem lămuri, pentru că, desigur, multe lucruri nu le cunoaștem, ci alta: ce garanție există că în viitor nu se vor mai repeta astfel de lucruri?”.

Partidul nu greșea însă niciodată, iar vocile victimelor represiunii au fost folosite pentru a imacula un trecut tenebros. Erau ocultate vinile fictive, conspirațiile imaginare, crimele împotriva partidului, care făcuseră parte din arsenalul acuzațiilor. Procesul reabilitărilor a însemnat rescrierea istoriei partidului din perspectiva impusă de Ceaușescu. Răfuielile subterane au condus la înlăturarea gărzii dejiste și la subordonarea aparatului de partid voinței secretarului general.


ISTORIE34 |

Dan Mihai ȚălnaruDorin Stănescu

Între două lumi...

Evenimentele din perioada 19391989 au ocultat cumva procesul de analiză și reflec

ție asupra Marelui Război, captând atenția publicului și specialiștilor. Pare că acum momentul centenarului deschide calea spre o nouă privire și o nouă reinterpretare a Primului Război Mondial, dar mai ales spre recuperarea sa.

„Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”, spunea cronicarul atras în siajul fatalismului mioritic și dornic să constate fragilitatea omului în raport cu o istorie deseori nemiloasă, care devorează mai tot timpul individul, fie că acesta este un simplu figurant sau un actor important. Pare că generația născută între 1870 și 1900, denumită paradoxal generația „La Belle Epoque”, a stat sub semnul acesta al vremurilor, iar totul a pornit de la evenimentul fondator al secolului XX, Primul Război Mondial. Cum sa reflectat acesta asupra destinului colectiv și individual? Cum putem recupera memoria Marelui Război și ce lecții vom învăța noi, cei de astăzi? Iată câteva întrebări careși pot găsi răspunsul în istoria unui om remarcabil prin faptele și trăirile sale.

Ilie Lazăr (18951976) este un om al istoriei, peste care a trecut

tăvălugul secolului XX: Marele Război, democrația balcanică interbelică atât de idealizată astăzi, dictaturile carlistă, antonesciană, comunistă, fiecare cu propriile forme de represiune. Figura și faptele sale, martelate de regimul totalitar comunist, merită astăzi, cu prilejul Centenarului Marelui Război, să fie recuperate și așezate cu cinstea cuvenită în cărțile de istorie și în memoria colectivă.

Maramureșeanul Ilie Lazăr, după cum ne relatează în Amintirile sale apărute postum în colecția „Biblioteca Sighet” a Fundației Academia Civică (2000), sa aflat în 1914 în situația milioanelor de europeni smulși din matca vieții lor tihnite și aruncați în vâltoarea Marelui Război. Alături de alți 650 000 de transilvăneni, a fost încorporat în armata chezarocrăiască, „armata fără suflet”, cum avea să fie numit acest amalgam de naționalități care luptau pentru scopuri și idealuri care nu erau ale lor. Ofițerul Ilie Lazăr, un tânăr impunător prin statură și voce, este un personaj incomod, pentru care identitatea românească este mai presus de regulamentele armatei imperiale.

În scurtul timp petrecut la Școala Pregătitoare pentru Ofițerii Rezerviști, Ilie Lazăr interacționează cu un personaj care, peste ani, avea să

devină primul șef al guvernului comunist impus cu forța de baionetele lui Stalin: Petru Groza. Portretul acestuia nu este unul măgulitor: un individ care, prin obscure aranjamente de culise, reușește să nu fie trimis pe front ca toți ceilalți colegi români. În 1972, la o mare distanță de timp, Lazăr avea să consemneze cu amărăciune și ironie în manuscrisul Amintirilor sale episodul în care la avut în grijă pe Groza: „Sunt convins că sub tutela mea ia mers mai bine lui Petru Groza decât mie sub regimul lui”.

Experiența frontului este dură, iar în luptele din Bucovina și Galiția împotriva rușilor este rănit, fiind pe punctul de ași pierde un picior. Războiul lui Ilie Lazăr este unul absurd, în care, așa cum mărturisește, românii ardeleni sunt tratați rău de ofițerii maghiari, marginalizați și deplasați după 1916 cât mai departe de granița cu România pentru a nu dezerta. Și totuși, acest lucru se întâmplă.

În septembrie 1918, aflat în Ucraina împreună cu soldații săi, maramureșeanul dezertează și intră în Cernăuțiul aflat întro continuă fierbere datorită bandelor de ucraineni ce terorizau orașul. Aici colaborează cu Sextil Pușcariu la preluarea orașului, asigurând stabilitatea până la intrarea Armatei Române. Ilie Lazăr

„Tătă lumea din pușcărie știa că Ciolpan,călăul, nul putea pune în gerunți.”

(Badea Pătru Mihnea din Valea Izei, despre Ilie Lazăr)

Centenarul Primului Război Mondial readuce în atenția spațiului public un eveniment care, prin consecințele sale, a schimbat definitiv paradigma societății europene. Fără îndoială, Marele Război a fost punctul de plecare al tuturor nenorocirilor sângerosului secolul XX: ideologiile totalitare (fascismul și comunismul), al Doilea Război Mondial, Războiul Rece.


| 35ISTORIE

rămâne în istoria acelor timpuri cu memorabila faptă de a fi omul care a arborat după 174 de ani steagul românesc pe clădirea primăriei.

Finalul fericit pentru români al anului 1918 îl aduce pe eroul nostru în postura de a fi participant în delegația Maramureșului la Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie, apoi de a face parte din delegația Ardealului care a dus actul unirii la București. Cu această ocazie, el are o audiență la Ion I.C. Brătianu, unde îi prezintă situația din Maramureș, cerândui sprijinul armatei pentru a stopa jafurile bandelor de ucraineni asupra zonei.

Contribuția lui Ilie Lazăr la lupta pentru Marea Unire și rolul său important îl califică fără îndoială ca o personalitate ce trebuie redescoperită și revalorizată, în contextul anului 2018, dar și în cel al anilor care vor veni. Viața sa continuă cu o puternică implicare în activitatea politică a Partidului Național Român din Transilvania, apoi în cea a PNȚ, fiind un apropiat al lui Iuliu Maniu, Alexandru VaidaVoievod și devenind el însuși, la un moment dat, unul dintre liderii partidului.

„Cei 22 de ani de România Mare se pot caracteriza ca lupta pentru desființarea tradiției și a omeniei.” Așa descrie Ilie Lazăr atmosfera din viața politică interbelică, atât de idealizată astăzi de unii. Om educat și spirit liber, el asistă la tentațiile și derapajele societății românești spre totalitarism. Instaurarea dictaturii carliste, apoi a regimului legionar și a celui de dictatură militară antonesciană nui rămân indiferente; el protestează și luptă din răsputeri în fața totalitarismului și a absurdului său. Lazăr are curajul de a salva evrei din ghearele morții, fapt care, peste timp, avea săi aducă recunoștința acestora. Trebuie spus că, în 1974, Ilie Lazăr, un artizan al României Mari, al Marii Uniri, nu primea nici o pensie de la statul comunist român. Statul Israel ia oferit însă o pensie de 400 de lei. Era o modestă recunoaștere a faptului că, uneori, binele este răsplătit cu bine.

În a doua parte a vieții, Ilie Lazăr avea să fie condamnat de adversarii săi: Carol al IIlea îl trimite trei luni la mânăstirea Turnu, iar Antonescu, în lagărul de la TârguJiu. După câțiva ani, odată cu sfârșitul celui deal Doilea Război Mondial, avea să înceapă ultima și cea mai grea experiență a sa: temnițele „lumii noi”.

Contrarevoluționar în democrația populară

Înființată în august 1948 prin Decretul nr. 221, Direcțiunea Generală a Securității Poporului devine principalul apărător și răspunzător în fața poporului „pentru apărarea cuceririlor democratice și asigurarea securității Republicii Populare Române contra uneltirilor dușmanilor din interior și exterior”, un imens și eficient organism de control și represiune menit să reașeze România în noile tipare ale dictaturii proletariatului. Aflat întro permanentă desăvârșire, acest instrument al represiunii guvernamentale capătă mai multe titulaturi și forme de organizare, în special în perioada dintre 1948, anul înființării sale, până la

decretele ce au vizat eliberarea deținuților condamnați din motive politice (767/1963, 176 și 411/1964). Totul cu scopul de a da îndeletnicire organelor de securitate, „singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului”, și uriașului sistem carceral creat.

Ilie Lazăr, Iuliu Maniu, episcopul grecocatolic Iuliu Hossu, Ion Mihalache, Gheorghe I. Brătianu, Ghiță Popp, Pantelimon Halippa și Ion Flueraș sunt doar o parte dintre cei care șiau asociat numele cu momentul de la 1918, făcând posibil marele vis al românilor, Marea Unire, și care, mai apoi, în democrația populară, au pierit sau șiau împuținat viața în temnițele comuniste.

Arestat în anul 1946 sub acuzația de trădare și eliberat ulterior, Ilie Lazăr cade victimă, alături de alți 11 membri ai Partidului Național Țărănesc, înscenării de la Tămădău. În ziua de 14 iulie 1947, este arestat și depus la Securitate, apoi mutat la Școala de Război, unde, în ziua de 11 noiembrie 1947, este condamnat de Tribunalul Militar Reg. II din București la 12 ani de temniță grea, cinci ani de degradare civică, confiscarea totală a averii și plata a 50 000 de lei

ACNSAS, Fond Penal, dosar 213, f. 107. Pedeapsă primită de Ilie Lazăr constând în ridicarea dreptului la pat.


ISTORIE36 |

reprezentând cheltuieli de judecată, în „Lotul Maniu”, pentru complot de trădare și încercare de trecere frauduloasă a frontierei.

În urma procesului, în ziua de 14 noiembrie, împreună cu o parte dintre cei condamnați în același proces, este transferat la Penitenciarul Galați, unde, conform Dicționarului penitenciarelor din România Comunistă. 19451967, coordonat de Andrei Muraru (Editura Polirom, Iași, 2008), au fost închiși sub un regim discriminatoriu și lipsiți de cele mai elementare drepturi prevăzute de regulament (vorbitor, corespondență, pachet), fapt pentru care Ilie Lazăr a devenit unul dintre cei mai frecvenți protestatari împotriva abuzurilor îndreptate asupra lor, atrăgânduși nenumărate pedepse (vezi Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic, Editura Argonaut, ClujNapoca, 2006).

Pe 16 august 1951, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Victor RădulescuPogoneanu, Nicolae Carandino

și alții, Ilie Lazăr ajunge în Penitenciarul Sighet. Aici, sub regimul de teroare și exterminare al lui Vasile Ciolpan (19501955), șiau aflat sfârșitul 53 de deținuți politici, dintrun total de aproximativ 200 (vezi Andrea Dobeș, Ioan Ciupea, „Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acțiune”, în Alexandru Rațiu et al., Memoria închisorii Sighet, ediția a IIa, Fundația Academia Civică, București, 2003, pp. 227237), printre care Iuliu Maniu (februarie 1953), Constantin I.C. Brătianu (mai 1950), Gheorghe I. Brătianu (aprilie 1953), Constantin Argetoianu (februarie 1955), Mihail Manoilescu (decembrie 1950), episcopul grecocatolic de Oradea Valeriu Traian Frențiu (iulie 1952).

În septembrie 1953 ajunge din nou la București, în arestul Ministerului de Interne, unde rămâne până în martie 1955, perioadă în care este în permanență anchetat și de unde, împreună cu supraviețuitorii din „Lotul Maniu”, este adus la Râmnicu Sărat.

Închisoarea tăceriiÎn iulie 1956, Ilie Lazăr ajunge la

Penitenciarul Râmnicu Sărat, închisoare cu un regim de detenție de maximă severitate. Până la părăsirea acestuia, în anul 1959, îl are comandant pe Alexandru Vișinescu, cel care, în urma unui denunț formulat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc la data de 01.08.2013, se află în prezent la Penitenciarul Jilava, fiind condamnat la 20 de ani de închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase (infracțiune contra omenirii) în formă continuată.

La Râmnicu Sărat, programul zilnic începea la ora 5.00 și se încheia la ora 22.00, timp în care deținuții erau obligați, sub o strictă supraveghere, să stea fie pe taburetul de 30 de centimetri din celulă, fie în picioare, cu fața spre vizetă, fiindule total interzisă sprijinirea sau așezarea pe pat.

Dar, dincolo de acestea, Râmnicu Sărat a întruchipat forma extremă a

Celularul de la închisoarea Râmnicu Sărat. Fotografie din arhiva personală.


| 37ISTORIE

izolării de pe întreaga hartă a gulagului românesc. În cele 35 de monocelule ale penitenciarului, foamea, frigul, dar mai ales izolarea secerau, în liniște, vieți. Printre bătăi firave în ziduri, se auzeau din când în când voci disperate, care își strigau suferința. Două dintre cele mai auzite au fost cea a lui Ion Mihalache, fondator și președinte al Partidului Țărănesc, vicepreședinte al Partidului NaționalȚărănesc, decedat în

închisoare în martie 1963, și cea a lui Ilie Lazăr.

Aceste acte de curaj iau adus lui Ilie Lazăr din partea administra ției penitenciarului nenumărate „rapoarte” ce au atras după ele multe zile de izolare și suprimarea puținelor drepturi pe care le avea. Întro „adeverință de caracterizare” întocmită de către Alexandru Vișinescu, acesta nota despre Ilie Lazăr: „În tot acest timp, a fost sancționat cu un total de 70 zile

de izolare, dintre care 7 cu aplicarea lanțurilor la picioare” și că „pe tot timpul reținerii în penitenciar, a avut o comportare dușmănoasă față de personalul unității, cu insulte și amenințări, urmărind săi intimideze prin trecutul său, cu scopul de ași ușura regimul” (ACNSAS, Fond Penal, dosar 213, vol. 88, f. 36). Cu aceste recomandări, după aproape patru ani petrecuți în „Închisoarea tăcerii” și încă opt în regimul concentraționar românesc, aflat la expirarea pedepsei, Ilie Lazăr semnează declarațiatip prin care deținuților li se punea în vedere că la trecerea lor în libertate nu aveau voie să divulge nimic legat de ceea ce au văzut și auzit în locurile de deținere și de persoanele încarcerate.

Între două lumi

În anul 1950, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne se creează Direcția Unităților de Muncă. Conform declarației colonelului Ilie M. Bădică, primul șef al Direcției, aceasta „se ocupa cu deținerea și trierea la diferite munci a celor arestați de organele MAI, fără să fi fost judecați sau condamnați, ci numai în baza unei decizii a Ministerului de Interne, care își arogase dreptul de a deține diferite elemente dușmănoase o perioadă de până la 5 ani” (cf. ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 54, vol. 3, f. 60). Această nouă formă de deținere avea numele de „internare administrativă”. În urma unei astfel de decizii, lui Ilie Lazăr „i sa fixat loc de muncă” pentru 72 de luni. Astfel, în loc să fie pus în libertate, în iulie 1959 ajunge la Colonia Culmea, una dintre „unitățile de muncă” aflate dea lungul Canalului Dunăre – Marea Neagră, luând contact cu o nouă formă de reeducare: prin muncă forțată. Așanumitele unități nu erau altceva decât lagăre de muncă forțată, în care alimentația, norma și condițiile de muncă și de locuit, precum și bătaia, tortura, lipsa tratamentului medical au avut rolul de a extermina ACNSAS, Fond Penal, dosar 213, vol. 88, f. 27.

Ușa și interiorul celulei cu numărul 13, în care a fost închis Ilie Lazăr la Râmnicu Sărat. Fotografie din arhiva personală.


ISTORIE38 |

mii de deținuți politici (vezi Dan Mihai Țălnaru, „Periprava, o succesiune de morți paralele”, Observator cultural, nr. 696, octombrie 2013).

În aprilie 1960, Ilie Lazăr este transferat la unul dintre cele mai grele lagăre de muncă forțată, Formațiunea 0830 Periprava, aflată în Delta Dunării, pe grindul Letea, la 30 de kilometri de vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră. Aici, la comanda lagărului, începând cu octombrie 1960 și până în septembrie 1963, sa aflat maiorul Ion Ficior, rămas în amintirea deținuților drept un om de o severitate și o cruzime deosebite. Astăzi, colonelul (r.) Ioan Ficior a fost condamnat în primă instanță la pedeapsa de 20 de ani de închisoare, pentru infracțiunea de tratamente neomenoase, fiind trimis în judecată în data de 18 august 2014, în urma unui denunț formulat de Institutul de Investigare a

Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

La Periprava, stuful și porumbul primeau mai multă atenție decât deținuții. Condițiile în care aceștia munceau, normele aberante în raport cu starea lor, lipsa hranei, a apei potabile, a medicamentelor și a asistenței medicale, supraaglomerarea din barăci, frigul și căldura excesivă, pedepsele, bătaia și relele tratamente menite să ducă la distrugerea lor fizică au făcut ca, în anii în care la conducerea coloniei sa aflat Ion Ficior (19581963), la Periprava săși găsească sfârșitul 103 deținuți con trarevoluționari.

În ziua de 9 mai 1964, după 17 ani petrecuți în temnițele și lagărele comuniste, Ilie Lazăr a părăsit colonia de muncă de la Periprava, fiind eliberat. Stabilit în ClujNapoca, a fost urmărit de Securitate până în ultima zi de viață. În dosarele de urmărire

informativă întocmite de fosta Securitate, numărul matricol din perioada detenției, folosit în loc de nume, a fost preschimbat în „obiectivul Dinu”.

În loc de epilog

Prin aceste rânduri, dorința noastră a fost aceea de a cinsti încă o dată memoria acestui om al istoriei, un patriot român peste care a trecut tăvălugul represiunii comuniste și, prin el, pe toți cei care au înfruntat nedreptățile și prigoana, aruncați în închisori, în lagăre, în colonii de muncă sau, după anul 1964, în aziluri psihiatrice. Credem că fiecare dintre noi este dator sieși, dar și societății și mai ales tinerei generații să lupte împotriva ștergerii memoriei, oferindui adevărului o șansă în plus, fie că noi sau familiile noastre poartă sau nu cu sine rănile trecutului.

Groapă comună la Periprava, 2014. Fotografie din arhiva personală.


DOSAR40 |

Dosar realizat de Roxana Patraș

În volumul de față, Adrian Tudurachi reușește să sintetizeze momentele esențiale ale evoluției culturii noastre moderne, care a trecut într‑un timp foarte scurt prin toate fazele devenirii multiseculare ale marilor culturi europene: de la sărăcie la sacralizare, apoi la monumentalizare și, în final, la singularizare. Calitatea intelectuală a discursului, bogăția informațiilor, subtilitatea analizelor și, nu în ultimul rând,

eleganța stilistică (iar stilul, știm doar, e omul însuși) recomandă studiul lui Adrian Tudurachi drept o carte‑eveniment, ce va rămâne de acum înainte o referință de neocolit în bibliografia temei.

CARTE‑EVENIMENT:Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii

a productivității literare în cultura română (1825‑1875), Iași, Editura Institutul European, 2016

Oana Fotache

Cea mai lungă jumătate de secol

Cea mai lungă jumătate de secol din istoria literaturii române: 18251875. În comparație cu densitatea de autori și opere de valoare ce vor popula

sfârșitul de secol al XIXlea, epoca interbelică și mai apoi perioada contemporană în sens larg (post1945) a literaturii noastre, Romantismul românesc apare ca surprinzător de rarefiat la nivelul vârfurilor și excesiv la nivelul producției literare nesemnificative. Față de cele trei secole dinainte, dacă e să socotim de la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, Romantismul pare mult prelungit pentru că știm deja în ce ritm accelerat se va realiza modernitatea noastră literară odată cu Eminescu. Ce ar mai fi de spus despre această epocă a „începutului de drum” după studiile esențiale de istorie literară ale lui D. Popovici și Paul Cornea? Din ce unghi și pe ce ton se mai poate vorbi astăzi despre primii autori de literatură conștienți de statutul lor din istoria noastră?

Nu întâmplător, D. Popovici și Paul Cornea sunt în primul rând istorici literari cu o metodă de lucru rafinată prin reflecție și întemeiată pe o formație teoretică solidă. Pentru ei, istoria literară nu e o disciplină secundară criticii aplicate, ci presupune un tip de atenție la duratele lungi, un efort de a rezista contemporaneizării grăbite și de a privi din orizontul epocii, de care discursul critic


| 41DOSAR

se dispensează adesea. Istoricul literar își construiește altfel obiectul, mai lent și dincolo de singularități evidente, cu grijă pentru refacerea unui climat de idei și percepții care a devenit cu totul străin cititorului contemporan, și totodată prudent față de stranietățile ireductibile care constituie listele canonice în maniera lui Harold Bloom. Întro carte care merită reluată dincolo de miza ei polemică (Metoda formală în știința literaturii, 1928), Bahtin punea în legătură mimesisul artistic cu tiparele genurilor literare: „Artistul trebuie să învețe să observe realitatea cu ochii genului. Nu poți înțelege unele aspecte ale realității decât în legătură cu anumite modalități de exprimare a ei”. Observația e valabilă și pentru cercetarea literaturii: unde criticul vede pregnanța sau lipsa de contur a dimensiunii estetice, istoricul va remarca discontinuitatea sau coerența unei serii, iar teoreticianul – forme particulare care ilustrează un concept. În ciuda încercărilor repetate de a face compatibile aceste perspective distincte, altoiurile lor nu viețuiesc bine decât rareori, în fericite cazuri de interdisciplinaritate care se dezvoltă firesc, fără constrângerile unui program rigid.

De aceea mi se pare un risc, mai ales în contextul românesc în care teoria literară nu a dobândit decât recent aura unui domeniu prestigios și la modă, încercarea de a combina interesul istoric pentru o temă aproape înghețată în interpretări consacrate cu un sistem de lecturi foarte recente din mai multe zone ale teoriei. Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română, cartea de curând publicată de Adrian Tudurachi la Editura Institutul European din Iași, își asumă acest risc. Și nu doar pe acesta: raportarea la puținele referințe autohtone în legătură cu tema (de pildă, studiul lui Tudor Vianu, Istoria ideii de geniu) nu urmează practicile tradiționale ale moștenirii, optând pentru semnalarea în notă de subsol, fără comentarii ample. În schimb, instrumentele de lucru sunt preluate și adaptate din alte spații culturale: din cărțile unor Nathalie Heinich sau Jacques Rancière pentru o fundamentare de ordin sociologic a gândirii literaturii, de la Ann Jefferson și JeanAlexandre Perras pentru istoria ideii de geniu sau relecturi ale unor Walter Benjamin, Michel Foucault și Judith Schlanger pentru înțelegerea autorității și a arhivei. Și multe alte nume „convocate” în sprijinul unei idei sau analize, dintre care cel mai important mi se pare Giorgio Agamben, nu doar pentru discuția etimologică asupra conceptului de geniu din Profanări, dar și ca reper discret al întregii abordări. (Pentru că una dintre declarațiilecheie asupra traseului cărții, situată nu în secțiunea despre metodă din partea întâi, ci abia în ultimele pagini, trimite la Benjamin receptat prin Agamben: „Walter Benjamin spunea că există un moment al lizibilității ideilor, când întro anume conjunctură istorică, pentru scurtă vreme, aproape ca întro fereastră, acestea pot fi în sfârșit înțelese. O numea «actualitatea cognoscibilității» (Citez sintagma după Agamben [n.a.])” (p. 221). Pasajul se referă nu doar

la istoria ideii de geniu în cultura literară românească, ci și – mai ales – la evoluția proiectului acestui studiu, la etapele de cristalizare prin care a trecut.

Chiar dacă toate aceste referințe esențiale în economia cărții par neobișnuite în context și îndepărtate de obiectul ei, ele semnalează un efort de a pune întrebări și a dezautomatiza niște obișnuințe de receptare care fac dreptate tocmai acestui „obiect” – o epocă marcată de voința și entuziasmul modernizării. Mai mult, abundența teoriilor „de import”, identificate și folosite în acele locuri unde se potrivesc mai bine, nu înseamnă deloc ignorarea contribuțiilor românești. La o lectură atentă, caracterul sistematic al parcurgerii acestora iese în evidență; e de ajuns să aruncăm un ochi pe indicele de nume, unde stau alături – citez la întâmplare de la litera S – Sacerdoțeanu, Said, Șăineanu, SaintSimon, SaintBeuve, Sasu, Scarlat, Scavinschi și Schaeffer… Tradiția românească e mai întâi asimilată în resursele pe care le are de oferit, și apoi suplimentată cu alte paradigme conceptuale. Tocmai dorința de a compensa puținătatea abordărilor teoretice autohtone explică recursul la unelte forjate în alte „fabrici” de gândire.

De aceea cred că proiectul Fabricii de geniu e mai aproape ca mod de articulare de perspectiva unor studii ale lui Vianu decât lasă impresia. Mă refer la analiza pas cu pas a momentelor în care se precizează conceptul preeminescian de geniu (numite, în titlurile celor patru secțiuni ale volumului, „Resursele”, „Sacralizarea”, „Monumentalizarea” și „Singularizarea”), analiză ce traversează niște etape ale individualizării pe care și Vianu lea urmărit întrun alt studiu postum, Tezele unei filosofii a operei. Acolo, opera de artă apărea ca produs finalist (și final) al unui lanț ce merge de la obiectele de serie ale tehnicii și parcurge nivelurile mai înalte ale științei și filosofiei, pentru ași adăuga calitățile necuantificabile ale universului artistic. Numai că funcția de termen favorit, de nod conceptual, pe care la Vianu o îndeplineau „bunul” sau „valoarea”, revine în Fabrica de geniu – „lucrului”. Polisemantismul bogat al termenului e „pus la lucru” în cuprinsul întregii cărți, în sintagme analitice precum: „stare de lucruri”, „lucrul definitoriu”, „lucrurile lumii”, „de la un lucru la altul”, „lucruri de nimic”, „lucrul în măsură să…”, „ipoteze de lucru” ș.a.m.d. Opțiunea pentru acest termen anume vine fără îndoială dinspre sursele de care discursul cărții se ocupă, căci Andrei Mureșanu, Vasile Aaron, Iosif Vulcan, Aron Densușianu sau Heliade Rădulescu nu puteau vorbi despre „obiecte” sau „noțiuni”, ci, în firea epocii lor, despre „lucruri”. Abundența acestui cuvântvaliză care înseamnă uneori „bun”, alteori „element” sau „calitate” e justificată prin sensul general și unificator de rezultat al muncii, produs al unei techné. Ca să apară geniul singular al lui Eminescu a fost nevoie de genialitatea difuză, colectivă, a unei întregi generații. O să mă distanțez, probabil, de alte interpretării ale cărții, afirmând că dominanta metodologică a Fabricii de geniu nu este sociologia și nici economia literaturii, ci poetica de tip funcțional.


DOSAR42 |

Pentru că materialul de lucru îl constituie textele, mai mult decât autorii și mecanismele producției, și acestea importante aici, dar în plan secund.

În fine, un alt risc este cel al opririi în pragul experienței „adevărate” (adică recunoscute ca atare) a geniului pe care o face Eminescu. Fabrica de geniu anunță în multe feluri apariția mitului eminescian, dar își refuză – cu îndreptățire, aș zice – comentariul asupra unei manifestări a genialității care iese din sfera ei de interes. Pentru curajul de a întâmpina și asuma toate aceste dificultăți, cartea lui Adrian Tudurachi trebuie salutată.

Ovidiu Buruiană

Trecutul ca o țară străină

„Trecutul e o țară străină”, ne avertiza atât de inspirat David Lowenthal întro lucrare publicată în 1985. Gândirea trecutului ca „tărâm necunos

cut” este susținută de imposibilitatea ontologică de a cuprinde integral societățile de odinioară. Sursele pe care le putem mobiliza în cercetare sunt mereu parțiale și, în dorința explicației cuprinzătoare, în conturarea unor imagini veridice despre faptele și fenomenele petrecute întrun orizont de timp, construim narațiuni inteligibile pentru cei din prezent. Vulnerabilitatea demersului profesional se găsește întotdeauna în fundalul cercetării, ca reamintire a necesarelor precauții de metodă.

Sub presiunea marilor scrieri literare care ipostaziază realitatea trecută, societatea românească de altădată ne apare adesea ca una cotidiană. Avem tendința, interesat sau nu, să căutăm și să găsim similitudini și mai ales omologări de tipuri umane sau situaționale. Fără să analizăm contextul, ne reprezentăm oamenii și lucrurile de atunci ca fiindune apropiate. Mai ales fascinantul secol al XIXlea ne stabilește artificial identitatea. Este un veac îndepărtat pentru a fi regăsit în memoria socială doar prin marile entuziasme, mobilizări și proiecte spe cifice începuturilor. Peste tot în Europa Centrală și de Est, el semnifică un timp al faptelor memorabile și al eroilor exemplari. Al „geniilor” naționale, pentru a ajunge, chiar indirect, la subiectul cercetării întreprinse de Adrian Tudurachi.

Dar lucrarea pe care a propuso recent autorul lucrării Fabrica de geniu… nu este constituită dintro galerie de figuri literare care au tutelat cultura română în acel secol. Dimpotrivă, autorul se plasează în contextul perioadei și își individualizează subiectul cercetării. El întâlnește cuvântul „geniu” la Barbu Paris Mumuleanu, întro lucrare din 1825, observă cum termenul revine,

ulterior, stereotipic și inflaționist în descrierea mediului literar autohton sau a unor personaje generice (precum istoria, poporul, țăranul, România însăși) de către diverși scriitori și încearcă săi înțeleagă uzajul social.

Adrian Tudurachi ne spune astfel, dintru început, că suntem în eroare dacă ne grăbim săi ridiculizăm pe cei de atunci, care asociau ideea de geniu atât lui Alecsandri, dar și lui Țichindeal, de exemplu, pe carel știm, în cel mai bun caz, doar din Epigonii lui Eminescu. Conceptul avea o altă semnificație și funcționalitate în acea perioadă, sugerează autorul. Literatului clujean îi sunt proprii atât circumscrierea domeniului de referință, cu încadrarea metodologică a obiectului de cercetat și cu buna cunoaș tere a surselor, cât și stilul științific. Lectura atentă re flectă modul în care autorul încearcă săși controleze propriul discurs.

Urmând abordarea lui Ann Jefferson, din Genius in France: An Idea and Its Uses, 2014, Adrian Tudurachi nu relatează o istorie a „genialității” în cultura română. Mai curând, el realizează o istorie culturală a genialității între limitele cronologice pe care le asumă, 1825 și 1875, prima utilizare a termenului și, respectiv, momentul eminescian. Este o abordare a regimului de funcționare a unui concept și a politicilor consecutive în raport cu geneza unei literaturi care nu își putea revendica nici o tradiție, care nu avea scriitori și nici opere. După cum remarcă autorul, „geniul” ca element retoric a preexistat în spațiul românesc marilor poeți, patrimoniului literar și chiar „literaturii române”, fiind un construct retoric esențial menit să impulsioneze productivitatea literară. Referirea la „geniu” nu consacra retrospectiv pe cineva, ci identifica prospectiv activitățile de creație.

Demers de istorie literară, dar și de sociologie a literaturii, lucrarea lui Adrian Tudurachi prezintă dintro perspectivă novatoare și integratoare totodată condițiile de posibilitate ale literaturii române și pe scriitorul acelor vremuri, construit drept personaj social și actor național. Ipoteza de lucru a autorului este că „geniul”, ca referent cultural și social, a fost o modalitate asumată de o fragilă elită scriitoricească, conștientă de decalajul cultural și de propria precaritate, de a transforma incultura, dintro slăbiciune care trebuia camuflată și compensată prin educație, întro strategie pentru producția de valori literare. În acest scop, sub efigia genialității, sărăcia unei societăți, a unei limbi și a unui teritoriu a fost mobilizată în susținerea noii literaturi (p. 21). Motiv pentru Adrian Tudurachi de a arăta aspectul revoluționar al politicilor genialității, întrucât vorbim despre o cultură care nu își modifică formele, ci doar le identifică. Țăranul lui Alecsandri face poezie doar vorbind. Pentru autor, genialitatea reprezintă o tehnică de a face literatură din nimic (p. 22).

Arhitectura lucrării lui Adrian Tudurachi este laborioasă, coerența demersului fiind susținută de abordarea cronologică. Analizând „geniul” și productivitatea literară din perspectiva relației unui popor cu lumea lui, în sens larg, ca realitate lingvistică, demografică, spațială,


| 43DOSAR

temporală, autorul găsește, între 1825 și 1875, trei regimuri de utilizare a geniului și a figurilor sale, interfețe dintre temele genialității și colectivitatea care le exploata.

În primul rând, ne este prezentat regimul sacralizării, construit în jurul modului în care o cultură mică, abia populată de câțiva scriitori, trece direct la o figură cantitativă a genialității. Jocul literaturii și „geniul”, care îl susține, aveau un determinant demografic, creația literară fiind legată de limbă și de poporul de „vorbitori”. Adrian Tudurachi observă însă, în jurul lui Heliade Rădulescu și al disputei acestuia cu Cezar Bolliac, autonomizarea scriitorului ca personaj social. Perspectiva din jurul anilor 1840 asupra genialității era de import: Saint Simon și profetismul romantic inspirau imaginea geniului neînțeles de mase, dar funcționând ca ghid moral și social. Prin cunoașterea profundă a realităților obiective, scriitorul de geniu devenea instrument de emancipare națională pentru o cultură emergentă, iar excepționalitatea sa era administrată social, în gestiunea curentă a domeniilor vieții. Ceremonialul de consacrare a geniilor întrun panteon român (vezi Iosif Vulcan ș.a.), de creare a admirației, nu făcea trimitere la operă, ci la biografie. Măsura în care identitatea scriitorului devenea reproductibilă, susceptibilă de a fi proiectată asupra altora, îi conferea acest calificativ din partea contemporanilor.

Regimul monumentalizării ocupă capitolul al IIIlea al lucrării. „Geniul” recunoscut în perioada exilului postpașoptist se încarnează teritorial și anonim, ca o estetică a vestigiilor, și prin admirația pentru creația populară. Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a. reconstituie averea națională și instituționalizează un patrimoniu al românilor. Folclorul restituit măsoară geniul poporului; un popor mitic care trimitea la o stare ancestrală și nesituabilă politic a comunității, după cum afirmă Adrian Tudurachi (pp. 128129).

Ultima parte de analiză a uzajului social al „geniului” este reprezentată de regimul singularizării, apărut după 1860. Aprecierea personalității creatoare, relevarea vocației individuale în raport cu „misiunea națională”, este o consecință a situării scriitorilor ca un corp social distinct. Dezvoltarea literaturii române și a criticii literare a condus la valorizarea operei în dauna biografiei. Economia genialității sa schimbat, întrucât Eminescu desemnat ca geniu le anulează această calitate predecesorilor și contemporanilor săi. Dar funcționând în sfera genialității, poetul se identifică total cu „chemarea” națională. Literatura „genială” are un caracter colectiv, ne spune Adrian Tudurachi (pp. 217218), ca text „impersonal”, ușor de autonomizat în raport cu autorul ei și definibil prin „folclorizarea” lui, prin circulația largă.

În rândurile de mai sus am încercat să furnizez un rezumat de uz propriu. Am dorit să înțeleg, ca istoric, mizele unei recuperări a secolului al XIXlea venite dintrun alt spațiu al cunoașterii. Reevaluările lumii romantice, ca moment de criză identitară, îmi erau întru câtva familiare,

plecând de la Hayden White, cu marea lui operă despre imaginația istorică în secolul al XIXlea (Metahistory, 1973), și până la Paul Cornea, Sorin Antohi, Florea Ioncioaia, Andi Mihalache, Alex Istrate sau Mihai Chiper, pentru ai aminti aici, preponderent, doar pe istoricii ieșeni preocupați de nașterea societății românești moderne dintro perspectivă a istoriei culturale.

Deși modelul de analiză îmi este întru câtva familiar, Adrian Tudurachi ma surprins prin obiectul cercetării sale. Pentru mine, „regimul geniului” trimite la actorii sociali, premisa autorului fiind greu de acceptat pentru un demers istoric: o noțiune descifrată rudimentar de niște oameni cu educație literară sumară, fără repere culturale viabile, a funcționat ca o mașină de creație a unei noi literaturi (p. 16). Subliniată de titlu și în introducere, „fabrica” induce o perspectivă holistă și funcționalistă totodată. „Dispozitiv menit să alimenteze și să încadreze productivitatea literară” (p. 8), ea presupune pentru gândirea unui istoric existența unui „planificator” capabil să stabilească rolul fiecăruia întro schemă ge nerală de funcționare. Totodată, desele referiri la politicile genialității și la strategia literară, ca vastă întreprindere de captare și transformare a „tot ceea ce o comunitate are capacitatea de a genera și de a funcționa în mod spontan ca substitut de literatură” (p. 21), impun, din punct de vedere metodologic, realitatea unor actori autonomi, capabili să inspire idei, să amorseze practici articulate întrun sens sau altul și să producă validări sociale.

Nu știu, mărturisesc, în ce măsură putem discuta despre un proces coerent, de un proiect măsurabil din perspectiva intenționalității sau a efectelor. Aplicată retrospectiv, conferirea de semnificații unor fapte – altfel disparate și plurale – este tentantă, generând efectul de continuu specific povestirii. Confirmă teoria, ne înlătură unele dileme și ne explică mulțumitor o realitate pe care nu este posibil să o reconstruim decât prin urmele ei firave. Din punctul meu de vedere, ar fi legitimă o analiză a circulației conceptului de „geniu”, relecturile lui în diverse medii și grupuri sociale, dincolo de ideea de regim, una majoritară, care unifică, clasifică și îngrădește. Adrian Tudurachi ne întredeschide această direcție, ca o aplicație asupra „genurilor” caracteristice ale genialității. Cartea sa prezintă exemplaritatea personalităților istorice, model difuzat pe canale multiple în spațiul public (manuale, presă, literatură patriotică); la rândul lui, „geniul României” este construit la intersecția mai multor tipuri ale retoricii parlamentare și ale producției revoluționare de discursuri.

Cu toate aceste rezerve, lucrarea lui Adrian Tudurachi reprezintă un demers academic de excepție, prin recuperarea și relectura surselor, prin metodologia propusă și prin analiza articulată, orientată spre problematizare. Fabrica de geniu mia relevat o altă revoluție „tăcută” din secolul al XIXlea românesc, neobservată de istorici: nașterea unei literaturi „întro cultură care se descoperă bogată fără să facă nimic deosebit”, pentru al cita pe autor.


DOSAR44 |

Aprecierea mea se îndreaptă și spre stilul și limbajul cărții, deosebit de ermetismul multora dintre confrații autorului. Adrian Tudurachi este realmente interesat să comunice cu ceilalți despre o problemă esențială a identității noastre culturale. Să ne provoace la dialog. Reafirmând, o dată în plus, plăcerea intelectuală pe care am avuto citind Fabrica de geniu…, închei printro parafrază la Fernand Braudel: chiar și numai obligândune să ieșim din obișnuințele noastre de gândire cu privire la ceea ce a fost în trecut, Adrian Tudurachi și cercetarea sa neau adus deja un imens serviciu.

Angelo Mitchievici

Geniul de dinaintea geniului: fabrica de literatură

Ceea ce ma frapat de la bun început la cartea lui Adrian Tudurachi ține de o terminologie împrumutată din domeniul economic, „fabrică”, „pro

ducție”, „productivitate”, „bogăție”, „sărăcie”, „economie” etc. Istoric al ideilor literare și deja autor al unui volum remarcabil (Destinul precar al ideilor literare), Adrian Tudurachi conferă doar în parte valoare metaforică limbajului economic. Demersul său analitic mizează pe o reproiectare a imaginii pe care o avem despre literatură și geniu, cele două noțiuni fiind reunite aici sub semnul calitativului dintro perspectivă a cantitativului.

Nu e vorba câtuși de puțin de acel tip de sociologie literară care se bazează pe ecuații statistice, ci de un alt orizont de percepție a genialității, care devine locul geometric al reflecțiilor cu privire la fondarea unei literaturi din nimic. Personalitățile epocii – intervalul din titlu constituie aria de edificare a unei categorii fondatoare pentru modernitate, cea a genialității – se confruntă cu o situație unică în istoria oricărei culturi, și anume: cum fondezi o literatură în condiții de maximă precaritate, în absența unor autori remarcabili, în absența unor opere remarcabile, chiar a unui corpus cât de cât reprezentativ, în absența unei tradiții constituite a conceptului modern de literatură, în absența unei limbi literare sedimentate, în absența unui canon, a unei legitimități externe etc. Miza unui atare demers, care după revoluția de la 1848 este asumat ca proiect național, își găsește vehiculul

conceptual adecvat în genialitate, însă cu alte întrebuințări decât cele care sau fixat ulterior în conștiința noastră modernă prin intermediul filozofiei romantice. Avem o „economie” care lucrează cu un considerabil deficit și care trebuie să identifice alte surse de bogăție decât cele de care dispun marile culturi sau chiar cele medii. Iar ingeniozitatea primilor noștri literați în sensul modern al termenului ține de identificarea acestor resurse fie în zona latențelor de care dispune „geniul limbii”, a personalităților mobilizate de conștiința națională care se încriu în circuitul valorilor nu prin operă, precară sau inexistentă, cât printro gesticulație creatoare la nivel instituțional sau discursiv, a demografiei, a patrimoniului arheologic, a folclorului ca zăcământ aparent inepuizabil etc. Geniul se află peste tot, titulatura este acordată cu ușurință și nu implică numaidecât forme de individualizare pronunțate, singularități remarcabile, întrun cuvânt excepționalism, cât mai degrabă o pasiune colectivă a revendicării și identificării surselor de bogăție națională.

În sensul acesta, „cantitățile” prevalează, dispunerea lor în câmp arată un potențial care urmează să fie valorificat. Așa cum remarcă Adrian Tudurachi, există aici un efort considerabil de legitimare care, în opinia mea, nu a fost niciodată abandonat în cultura română în general, în literatura română în particular. Teoria maioresciană a formelor fără fond sau teoria lovinesciană a sincronismului relevă sesizarea unei economii de deficit a faptului cultural și de continuă și anxioasă legitimare dincolo de intervalul pe care lucrează Adrian Tudurachi. În fapt, așa cum o demonstrează excelent autorul cărții, geniul presupune omologarea sărăciei ca formă de bogăție, ca o inversiune spectaculoasă care înscrie în istoria culturii românești o conduită perenă, un complex fondator nelichidat. Observ aici o filieră pe care această carte o deschide și o face vizibilă tocmai pentru că îi identifică la origine elementele constitutive. Există astfel de momente în care „sărăcia” este convertită în „bogăție”. În Schimbarea la față a României, Cioran remarcă drept surse ale sărăciei culturale tocmai obstinația cu care este înconjurată literatura populară ca măsură a unei resemnări recuperabile din pastorala mioritică și apatia care ar decurge de aici, pe car le dorește „răsturnate” în energie debordată deopotrivă creatoare și distructivă, în delir, cu alte cuvinte întrun exces de productivitate. La fel, Mircea Eliade, în eseul pe carel consacră baladei Miorița, vede neșansa istorică pe care o evocă prin „teroarea istoriei” sublimată estetic, cu alte cuvinte convertită în fapt de cultură, în operă. Mergând mai departe, această strategie a decalificărilor cu semn schimbat asigură succesul Noului Cinematograf Românesc (NCR) sau Noul Val Românesc, ai cărui reprezentanți își întemeiază succesul pe „exploatarea” unor situații de deficit, descalificante, de marasm social: anomie, economie falimentară, corupție generalizată, disoluție a valorilor, penurie extinsă etc.

Ar mai fi de observat și felul în care în acest context al precarității o literatură lucrează și se descurcă fără


| 45DOSAR

conceptul de capodoperă, iar strategiile de legitimare în absența capodoperei devin profitabile pentru o regândire a literaturii ca „spațiu literar”, cu termenii lui Maurice Blanchot, ca spațiu de manifestare a unor maniere de a face, de a spune și nu în ultimul rând de a acționa, a unor stiluri de viață așa cum le definește Marielle Macé în noua sa carte, Styles. Critiques de nos formes de vie. O altă miză a cărții constă în cee ce aș numi o lărgire a cadrului de percepție a literaturii, respectiv a literarului prin intermediul anexării în spațiul său a unor arii laterale, sesizate în acest interval al tatonărilor și abandonate ulterior, când literatura șia fixat reperele fundamentale. Efortul literaților de a identifica resurse și colectarea, capitalizarea lor întro bancă sub numele de „genialitate” converge către o extensie a conceptului de literatură, astfel că analiza pe care o oferă Adrian Tudurachi devine profitabilă și în acest sens. În studiul său mai vechi, Literatură și comunicare, dintro perspectivă care utiliza din plin naratologia, Liviu Papadima remarca faptul că tocmai nefixarea codurilor literare conduce

adeseori la efecte remarcabile ale relaționării la nivelul diferitelor instanțe ale textului, la efecte pe care leam califica astăzi drept postmoderne, fără ca ele să se afle vreodată în orizontul teoretic al scriitorilor de odinioară. Mai nou, în spațiul teoretic european, tocmai revendicarea acestor „arii laterale”, de pildă „momentul poetic” la Laurent Jenny, „stilul de viață” la JeanMarie Schaeffer, Richard Shusterman sau Marielle Macé, ceea ce cade în proximitatea operei sau întrun loc geometric al virtualităților ei incită la o regândire a faptului literar.

Demersul analitic al lui Adrian Tudurachi, care interceptează și această componentă a reflecției actuale cu privire la fenomenul literar, ocazionează o deschidere de proporții în cercetarea românească, de care ar trebui să profităm. Altfel vom rămâne la o economie de abac: înșiruire de monografii pe ață, catalogare și listare de cantități, validări cuminți de teorie occidentală pe texte românești etc. Există mai multe demersuri în sensul acestei deschideri operate de cartea lui Adrian Tudurachi, dar despre ele altădată.


| 47RESTITUIRI

Pierre Loti și Carmen Sylva – o poveste cu parfum de Belle Époque

Simona Preda

„Î n decursul vieții mele rătăcitoare, mi s‑a întâmplat odată să mă opresc într‑un castel fermecat, la o zână”, își începe Pierre Loti scrierea sa intitulată Carmen Sylva (1887) și, odată cu ea, pare să se contureze și publicistic una dintre cele mai frumoase și mai sofisticate relații

dintre un scriitor francez și o regină a României. Astfel, o frumusețe din Belle Époque și un dandy călător pe mare devin protagoniștii unei povești și ai unei prietenii cunoscute, menționate deseori, uneori greșit judecate și mai ales puțin apreciate, care merita din plin să fie reevaluată.

În volumul În jurul Exilatei la Sinaia, București, Veneția, semnat de Alain QuellaVilléger (Editura Vremea, 2016), autorul propune o interpretare cu mai

mult pragmatism, pe baza corespondențelor, a fotografiilor, inclusiv a jurnalului intim al lui Loti, a tuturor surselor existente referitoare la relația dintre cei doi, iar dialogul este pentru prima dată restituit și reconstituit. Miza lucrării este reevaluarea acestei legături, precum și depășirea idealizării care a plasat relația fie deasupra conjuncturilor mondene, fie a celor politice ale momentului. Întrun demers admirabil, autorul prezintă onest și echidistant sursele, propune o abordare cronologică a scrisorilor și încearcă o reconstituire a dialogului francoprusac și a poveștii. Parcursurile și ecourile relației sunt analizate atât din perspectivă literară, cât și sentimentală și diplomatică. Chestiunea care se ridică ține de prevalența unei perspective anume față de alta, dar și de interpretarea unor resorturi ce țin de contextul politic al momentului.

Despre relația dintre cei doi se găsesc multe referințe la Lefèvre, Stern (care publică o parte dintre scrisori în 1931), Scheffer, Nicolae Șerban și Gabriel BadeaPăun. În prezentul volum, Alain QuellaVilléger reunește și aceste texte, elaborând o istorie a relației în trei acte – Sinaia, București, Veneția – și reconstituind portretele celor doi, o cronologie a relației, colaborările lor literare, prietenii din România, mizele acestei prietenii. Apoi, publică textele „Carmen Sylva de Loti” (1887), „Exilata” (1890), corespondența dintre cei doi, sursele și bibliografia subiectului.

Biograful lui Carmen Sylva, Gabriel BadeaPăun, istoricul care semnează și prefața acestui volum și care are un aport considerabil în publicarea prezentei ediții românești, consideră că, în „spatele scriitoarei de succes,


RESTITUIRI48 |

se ascundea de fapt o femeie tristă, adesea deprimată, aproape străină de soț, de familie și de supuși” (Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României, Editura Humanitas, 2012, p. 13). Chiar Gabriel BadeaPăun îi consacră acestei relații un capitol din biografia dedicată reginei („Începutul unei prietenii celebre”, p. 167); prin urmare, biograful nu minimalizează rolul și influența pe care scriitorul francez lea avut asupra Elisabetei. Mai mult, acesta îl susține pe QuellaVilléger în tot acest de mers publicistic, punândui la dispoziție din corespondența celor doi copiile originalelor aflate la București. La rândul său, Nicolae Șerban, primul biograf al lui Loti, profesor la Universitatea din Iași în perioada interbelică, pledează direct pentru o love story platonică („Inimile lor sau înțeles mai bine decât spiritele lor”), iar în scrisorile adresate de scriitor reginei el vede „pagini de dragoste profundă” (p. 20) și aduce ca argument citate din Jurnalul lui Loti („Mam atașat de regină de zece ori mai mult ca înainte, o iubesc cu afecțiunea cea mai reală, mai omenească și în același timp cea mai respectuoasă”, p. 21).

Protagoniștii Pierre Loti și Carmen Sylva se întâlnesc și pe tărâm literar, datorită unei traduceri. Elena Văcărescu, devenită domnișoara de onoare a reginei, îi trimite lui Loti traducerea franceză a poeziei Iehovah, scrisă de Carmen Sylva. „Totul este frumos, iar mai multe pasaje sunt absolut superbe, surprinzătoare, sublime. Aș vrea să îmi exprim lui Carmen Sylva admirația” (Gabriel BadeaPăun, op. cit., p. 170). Pasajul există la Léopold Stern (Carmen Sylva et Pierre Loti, une amitié littéraire, Grasset, Paris, 1931, pp. 1112), care va afirma întotdeauna că pe cei doi ia unit „o prietenie pură și dezinteresată”. La puțin timp după aceea, Pierre Loti îi trimite romanul său, Pescarul din Islanda, cu o dedicație extrem de călduroasă. A fost o întâlnire magică, între două suflete de elită, după cum afirmă Stern, care adaugă: „Erau destinați fatalmente să se cunoască și să se aprecieze” (QuellaVilléger, op. cit., p. 12), întrucât, afirmă autorul, amândoi erau, fiecare în felul său, căutători neobosiți ai unui ideal himeric, iar scriitorul visa regine ca un copil căruia îi plac poveștile cu zâne. QuellaVilléger speculează că „amândoi aveau nevoie unul de celălalt”, dar el a rămas „un dandy călător”, pe când ea va deveni curând o „exilată”, o divă regală dintrun sfârșit de secol, celebră și celebrată.

Relația a stârnit însă și controverse. Edmond de Goncourt îl califică pe Loti ca fiind „un valet al reginei României”, iar în decursul anului 1888 apar primele speculații legate de presupusa lui homosexualitate (Scheffer, secretar al reginei, îl va așeza pe Loti în categoria ființelor cu „sexualitate nedecisă”), dar acest aspect (Loti devine la un moment dat și tată) nu pare să influențeze legătura dintre el și regină.

Actul I: Sinaia, 1887„Marea mea dorință este să vă văd la Sinaia!”, a ex

clamat regina întro scrisoare datată 20 aprilie 1887. Câteva luni mai târziu, sosește și răspunsul lui Loti, tot prin intermediul unei scrisori, în cuprinsul căreia mărturisește: „Și totuși, aproape că mam obișnuit să consider simpatia dumneavoastră ca pe un lucru pe deplin câștigat, durabil, și adeseori am făcut confidențe triste – care nu pot fi scrise – portretului dumneavoastră așezat în fața mea”. Apoi, încheie: „Mă tem ca scrisoarea mea să nu vi se pară prea descurajată, prea plină de slăbiciune pentru o scrisoare de bărbat, aproape copilărească de asemenea și de o intimitate prea mare” (p. 158).

Răspunsul lui Carmen Sylva din 28 august 1887 sună astfel: „Domnule, vam regăsit în întregime în fermecătoarea dumneavoastră scrisoare. Nu vă acuzați de slăbiciune, dumneavoastră, care aveți atâta simpatie și o înțelegere atât de profundă pentru toți cei care suferă. (…) Încercați să veniți de îndată și să stați cât mai mult posibil: avem atâtea de discutat dacă vom avea curaj”.

Și da, se pare că de această dată regina a fost convingătoare, astfel încât, întro dupăamiază de septembrie,


| 49RESTITUIRI

după o zi petrecută în București, merge la Sinaia, la Peleș. Episodul întâlnirii este descris cu minuțiozitate și de biograful reginei, Gabriel BadeaPăun (op. cit., pp. 12, 170), dar și de Louis Ulbach, în introducerea volumului Les Pensées d’une reine (pp. 1011), texte pe care QuellaVilléger le menționează ca surse ale volumului. Regina, înveșmântată în alb, strălucind întro lumină caldă, coborând pe estradă de la orga unde interpretase un preludiu de Bach, înconjurată ca întrun tablou de domnișoarele de onoare, îl întâmpină pe Loti ținând în mână o traducere proprie a romanului acestuia, Pescarul din Islanda. Scriitorul este impresionat și o găsește pe regină superbă: „Sprâncenele fin arcuite au o extraordinară mobilitate, gura armonioasă este obișnuită să zâmbească (…), părul castaniu, bogat se dovedește adesea indisciplinat, are mâini frumoase”.

Dacă regina la uluit pur și simplu atât prin frumusețe, cât mai ales prin toată recuzita pusă în joc, imaginea lui Loti a provocat hilaritatea domnișoarelor de onoare, care șil imaginaseră pe scriitor ca fiind impunător și frumos, asemeni eroilor ieșiți de sub pana sa. În realitate, Loti era scund, cocoțat pe niște pantofi cu toc înalt, cu o redingotă prea strâmtă și cu obrajii excesiv de pomădați.

Cum regele Carol a rămas în București reținut de treburi politice, Elisabeta a putut petrece primele zile ale vizitei împreună cu Loti, plimbânduse și făcând drumeții în jurul castelului, dar și în locuri în care regele nui îngăduia să meargă. Pornită de un val de entuziasm, regina îi propune să meargă la mănăstirea de la Peștera, una greu accesibilă, unde sunt surprinși de o ploaie torențială, episod care a stârnit mânia regelui Carol și nemulțumirea mamei reginei, care îl considera pe Loti „un romancier imoral” (Robert Scheffer, Orient Royal, A. Lemerre, Paris, 1918, p. 45).

Vizita lui Loti la Sinaia a fost și una literară. Regina ia citit din opera lui și se pare că el a rămas impresionat de felul în care Carmen Sylva știa, prin anume inflexiuni ale vocii, să citească unele pasaje. Loti, la rândul său, îi povestește reginei amintiri din copilăria sa, iar aceasta îi sugerează să le publice, prinzând astfel contur ideea cărții Le Roman d’un enfant, ce avea să fie publicată postum mult mai târziu, în 1980. Loti părăsește Sinaia și România, iar QuellaVilléger urmărește mai departe parcursul relației celor doi la nivel epistolar, deși, de regulă, Loti nu își datează scrisorile. La 21 octombrie 1887, din Sinaia, Elisabeta îi scrie: „Vizita dumneavoastră aici a fost ca un dar frumos pe care mi lați făcut și a cărui amintire va rămâne veșnic luminoasă. (…) Revăd în memorie toate conversațiile noastre și regret că nau fost mult mai lungi, întrucât câștigau în profunzime și intensitate pe măsură ce prima timiditate se risipea” (p. 160).

La început de noiembrie 1887, Loti scrie: „Gândul că mieste îngăduit să spun tristețile mele intime acestei regine, care înțelege totul, este de ajuns câteodată ca să îmi redea un pic de curaj”. Gândurile îi rămân, se pare,

la regină. Se comportă ca un îndrăgostit, face confidențe unor prietene apropiate, iar în luna decembrie a aceluiași an, întro scrisoare adresată lui Carmen Sylva, Loti reproduce o discuție cu Contesa de Beausacq, care îi spune: „Ce păcat că e regină și că de asta nu ai dreptul săi spui că o iubești”. Apoi Loti adaugă: „Mi se pare că am spus asta deja, și simt nevoia să o mai spun încă. Iertațimă, doamnă” (p. 171).

Între timp, lucrarea lui Carmen Sylva, Les Pensées d’une reine (Cugetările unei regine), o culegere de aforisme publicate în 1888 la Editura CalmannLévy, avea să îi aducă reginei un premiu al Academiei Franceze (16 noiembrie, Premiul Botta) și consacrarea în rândul literaților. Loti sa implicat în redactarea finală a lucrării, iar întro scrisoare din februarie îi mulțumea reginei pentru „Cărticica de cugetări, ce îmi face o extremă plăcere… Am recitito astănoapte, singur în odaie și aproape la fiecare pagină recunoșteam vocea și intonațiile Voastre încântătoare” (pasajul apare și la Gabriel BadeaPăun, op. cit., p. 173, și la Léopold Stern, op. cit., p. 60).


RESTITUIRI50 |

Anul 1890 îl găsește pe Loti profund îndrăgostit de imaginea reginei. Întro scrisoare din iunie, din Rochefort, el scrie: „Doamnă, iată din nou enorma distanță între noi și cine știe pentru câți ani!… Iatămă din nou scriinduvă de foarte departe, în acest mic cabinet de lucru unde mă gândesc cu tristețe că niciodată, niciodată dumneavoastră nu veți veni, nici măcar un singur minut, să lăsați farmecul celei mai trecătoare prezențe”. Apoi, în cadrul aceleiași scrisori, continuă ca pentru sine: „Mam atașat de regină de zece ori mai mult ca înainte, o iubesc cu afecțiunea cea mai reală, cea mai omenească și în același timp cea mai respectuoasă” (op. cit., p. 181).

Actul II: București, 1890A doua revedere a protagoniștilor are loc în București,

în primăvara anului 1890, însă a fost un moment mai scurt, deși tot intens din punct de vedere emoțional, întrucât starea de sănătate a reginei îl afectează profund pe Loti. L’Indépendence roumaine notează că „fermecătorul scriitor” a apărut la palat în uniformă de marinar. Loti o găsește pe regină „îmbătrânită”, dar „tot superbă” (Journal III, pp. 251254). Este mereu pe fugă, iar în jurnalul său notează: „Nam nici un răgaz, regina mă vrea tot timpul lângă ea”. Loti pleacă cu „inima strânsă”, lăsândo pe regină, care i se pare „extenuată”. Când se urcă în vagonul care îl duce spre Varna, primește un bilețel: „Mulțumesc încă o dată pentru darul care a fost vizita dumneavoastră aici. A fost la fel cum sunt cărțile dumneavoastră” (p. 23).

Actul III: Veneția, 1891Episodul Văcărescu, domnișoara de companie a regi

nei, numită în „Exilata” doar „Elena”, este detaliat în biografia reginei (Gabriel BadeaPăun, op. cit., pp. 185207). În 1889, regele Carol, neavând moștenitor direct care să îi urmeze la tron, îl desemnează ca viitor rege pe nepotul lui, Ferdinand de HohenzollernSigmaringen. Regina susține proiectul căsătoriei lui Ferdinand cu Elena Văcărescu, dar primministrul și regele îl dezaprobă. Conflictul care urmează o obligă pe regină, acum izolată, pentru că a încercat să încurajeze o iubire imposibilă, să se îndepărteze de capitala României. Ea pleacă în exil (18911894), timp în care lui Ferdinand i se va găsi o logodnică în persoana Mariei de Edinbourg.

Din 18 iulie până pe 16 septembrie 1891, Carmen Sylva va petrece o parte din exil la Veneția, unde, în cursul lunii august, va fi vizitată de Pierre Loti. El se duce cu gondola la Hotelul Danieli, unul dintre cele mai frumoase palate ale Veneției, iar din timpul acestei întâlniri au rămas două fotografii realizate de Vianelli. Întro scrisoare, Loti povestește: „Sunt aici lângă regina Elisabeta a României, pentru care am o prietenie

iubitoare. Este îngrozitor de nefericită, calomniată, bolnavă” (p. 25). În afara luxului de la Hotelul Danieli, de plimbările cu gondola și imaginea Canalului Grande și a podului Suspinelor, Veneția rămâne suspendată întrun rol secundar („are doar valoarea unui accesoriu fermecător, a unui cadru întru câtva ideal, pentru figura blândă și tristă a reginei”). Din întregul context se decupează o Veneție sub semnul lui Thomas Mann, dezolantă, tristă și splendidă, apăsătoare și senzuală, dar nu mai puțin tulburătoare. La plecare, Loti este meditativ: „Am rămas multă vreme la fereastră, rezemat de dantelăria marmurei gotice, privind feeria clarului de lună, la picioarele mele, deasupra Veneției. Mă gândeam la destinul întunecat al acestei femei admirabile și venerate”.

Douăzeci de ani de tăcereÎn „Exilata”, publicată câteva luni mai târziu în

La Nouvelle Revue, în decembrie 1892, apoi în volum, Loti ia partea reginei persecutate și se situează în favoarea Elenei Văcărescu. Situația șochează România, iar ceea ce până atunci era mai degrabă o afacere familială și confidențială devine o poveste publică, transformânduse întro chestiune politică (p. 29). Se pare că, în încercarea sa de a o apăra pe regină (în jurnalul său scrie: „simțeam o imensă milă emoționată pentru această regină, o disperare că sunt neputincios ca măcar să o răzbun un pic”), Loti a subestimat conținutul geopolitic al scrierii sale și își va face o mulțime de dușmani. Mai mult, el stârnește mânia regelui Carol, care nu numai că nu îl va ierta, ba îi va cere soției sale să nul mai vadă niciodată! Urmează douăzeci de ani de tăcere, în care corespondența dintre cei doi este întreruptă, însă persoane din anturajul lor le trimit vești unul despre celălalt, deși cei doi nu se vor mai întâlni niciodată. În momentul în care regina își serba împlinirea celor șaptezeci de ani, Loti mărturisea întro scrisoare: „Sufăr infinit știind că no voi revedea înainte de a muri” (p. 188). Elisabeta moare prima, iar în 1917, după moartea ei, Loti revine în Veneția și locuiește la Hotelul Danieli, unde regăsește amintiri vechi de treizeci de ani și scrie cuprins de tristețe: „era loială, bună, nesfârșit de plină de compasiune față de toate suferințele materiale sau morale”.

Povestea lor epistolară cu parfum de Belle Epoque a fost impresionantă și a stârnit controverse. Din această întâlnire plină de complicități și mize literare și romantice au rămas scrisori și fotografii pe care protagoniștii leau schimbat între ei. Cât au prevalat sentimentele, miza literară sau cea diplomatică în această idilă cu iz de salon parizian este greu de spus, dar acesta este farmecul istoriei, de a lăsa să se aștearnă uneori incertitudini chiar și peste poveștile cu regine. În fond, o spune chiar Carmen Sylva întrun aforism despre dragoste și implicare: „Multe femei șiar dori să iubească precum Psyché; dar ele nu au forță pentru asta” (Sagesse d’une reine, Via Romana, 2013, postfață de Gabriel BadeaPăun, p. 41).


| 51RESTITUIRI

Richard Constantinescu

Grigore T. Popa – medic pe frontul Primului Război Mondial

În urmă cu un secol medicinistul Grigore T. Popa (1892‑1948) pleca la război. A îngrijit răniții, dar s‑a îngrijit și de scris. A ținut un jurnal, dar a și transpus experiența acelei conflagrații în literatură. Nuvelele pe care le‑a publicat în revista pe care a coordonat‑o, Însemnări ieșene, le‑a semnat cu pseudonimul Paul Gore sau cu inițialele P. Gr. „Șirul meu de însemnări are o

înfățișare stranie, căci scriu despre război în timpul războiului”, scria în textul numit „Fragment” (Însemnări ieșene, an I, nr. 10, 15 mai, p. 536).

Începuse războiul. În anul 1916 sa decretat mobilizarea. Tânărul Grigore Popa avea gradul de „Medic sublocotenent”. Jumătate de an a funcționat ca me

dic de batalion, câte trei luni, la Compania IV Sanitară – sub comanda prof. Mihai Manicatide și la Compania I Sanitară – sub comanda prof. Iacob Iacobovici. Următoarele cinci luni a fost repartizat la Regimentul 7 Vânători, dirijat de colonelul Constantin Paulian, iar restul campa niei la făcut la Regimentul 24 Infanterie Tecuci, păstorit de locotenentul Bădulescu, de unde sa și demobilizat. La finalul războiului, în documentele Ministerului de Război – Inspectoratul Tehnic Sanitar, Grigore T. Popa era înregistrat cu gradul de „Medic locotenent în re zervă”, la Ambulanța Diviziei a 35a.

Șia luat rămas bun de la Florica, iubita sa, și de la părinți, apoi a plecat împreună cu diverși colegi pe front. Aici a „putut înțelege altfel rostul vieții” (Dr. Gr. T. Popa, Din viața universitară… Amintiri, critici și propuneri, Atelierele „Adeverul” S.A., București, 1923, p. 5). Frontul, cu toate ale lui, oferea un spectacol al umanului pe care numai acolo și în acele teribile momente avea săl cunoască.

În frig, printre explozii și oameni sfârtecați, nota tot ce trăia în fiecare zi. Contrazicea dictonul inter arma silent musae și aduna zeci și sute de pagini, cu scrisui mărunt, în jurnalul său de campanie. Îi împărtășea Floricăi toate trăirile sale. De fiecare dată când o putea face, îi trimitea scrisori. Chiar dacă îi era greu uneori și multe lucruri i se păreau absurde, el, care respecta și admira atât de mult haina militară, spunea: „Eu sămi fac datoria și so fac fără discuție”. Un coleg deal său reflecta la rostul prezenței lor pe front: „Ce fac medicii

la războiul acesta? (…) Eram puși să culegem roadele tranșeelor. Să scoatem din trupurile sfâșiate de grenade și obuze, din carnea amestecată cu țărâna și glodul șanțurilor, altă viață, bună pentru alte șanțuri. Am făcut să tacă în noi rostul unei vieți întregi închinate grijii de a păzi pe alții de boli și am ajutat la cel mai crunt măcel al atâtor mii de vieți tinere, din care numai noi știm câte și cum au ieșit. Am ajutat idealul național ca medici, ca ostași și ca români” (Dr. ȘtefănescuGalați, 19161918. Amintiri din războiu, Editura „Viața Românească”, Iași, 1921, p. 240).

„Tabăra sa întins repede; oamenii sau grupat pe companii. Se așezară santinele și se întinseră câteva corturi. Soldații șiau aprins focuri. Întrun ceas se liniști totul, rămânând să vegheze, nesigur, câteva pâlpâiri trecătoare peste cărbunii somnoroși. Pe câte un mănunchi de frunze, greblate cu degetele, fiecare își rezemase trupul ostenit. Primul somn a fost foarte adânc și nimeni na simțit frigul pe sub coaste și na auzit ropotul de împușcături, ce se iscase întrun timp” (Paul Gore, Moș Vrânceanu, în „Însemnări ieșene”, an. I, vol. I, nr. 12, 15 iun. 1936, p. 688).

Era spre dimineață și doctorul batalionului, încălzinduse la o cană de ceai, se întreținea cu un soldat trecut dea doua tinerețe. Unii se treziseră, alții încă mai dormeau, dar ei se porniseră la vorbă. Discuția îl tulbură pe bătrânul oștean. Întrebările tânărului doctor îi luaseră zâmbetul cel purta mereu. Îngrijorareai cuprinse întreaga ființă și îl făcu să se gândească cu frică la ce va fi…

„— Ia aminteșteți, moș Vrâncene, ai făcut cuiva rău în viața dumitale?


RESTITUIRI52 |

Soldatul își tulbură limpeziciunea trăsăturilor, își frecă palmele de șolduri de parcă ar fi fost jilav pe mâini; apoi întinse degetele înspre foc și nu știa ce să răspundă.

— Hăn’ dă… apăi io știu?!… ca omu, oi și făcut șî io… da Dumnezău mai iartî, cî El îi bun șî milostiv.

— Iartă, moș Vrâncene; multe iartă și nu mai ține seamă; dar oare și păcatul sângelui?

— Aistai pacat greu… șel mai greu!.. da eu știu?!… dacî omu sî căești șî credi, Dumnezău iartî șî pi șel mai păcătos… Așa îi la Ivanghelii… Șî pi Cain… el no omorât?!… șî încî frati… ei, da’ lo iertat. Parcî cinii bucuros?! sî vedi cașai sî cìi… pacatilis pi oamini…

— Moș Vrâncene, da noi ăștia ascunși prin văgăuni și prin păduri, stând la pândă cu puști și cu grenade ca să ucidem oameni, nu cumva facem și noi un păcat, păcatul sângelui?

— Hei, poi noi ucidim inimiși!… — Și inamicul nui tot om? Nu grăiește și el o limbă,

nu senchină și el la un Dumnezeu?— Ba îi om șî el, sînțăleji; hmm… mai rămâni vorbî?

Da vez’ cî sonrăit lumea. Șacolo la Ivanghelii încî spuni cî la o vremi diapoi ar sajungî sî sî sfâșâi om pi om ca hiarâli. Sî vedi cî so aprochiet” (Ibidem, pp. 691692).

Discuția se întețea și Grigore descoperea în vorbele lui moș Vrânceanu o înțelepciune pe care no găsea la cei ceși dădeau aere de mari învățați prin Iași:

„– Moș Vrîncene, dar dacă ai fi dumneata unul din cei mari, mari de tot, care hotărăsc să se facă război ori să nu se facă; dacă ai fi, să zicem, rege, ai porni vreodată război?

— Ei… dacaș rămâni io cu mintea asta cari o am, Doami ferești, naș fași una ca asta. Păzascî Maica Precista, da așeeas oamini blastamaț cari înșep nelejiuirili; ìi nus di vinî, așas ìi condamnaț di la Dumnezău. Câtî lumi sufărî șî sî prăpădești, cât sânji sî varsî!… șî când curji sânjili din vina omului, mari urjii șî pedeapsî sî pregătești” (Ibidem, p. 693).

Ideile fluturate de tinerii săi prieteni păleau în fața adevărurilor profunde rostite în acea dimineață care se înfiripa.

„— Atunci cei cari fac război sunt vinovați tare?— Vinovaț, sînțăleji, cî duc lumea la peiri; da șî noi

suntem vinovaț cî ni ducim. Toatî lumeai vinovatî. Da’ omușînchipui cî și fași, fași el, șî mai marii cred cîs chiar stapânii lumii; da’ ìi sărașii nus stăpâni pi capu lor. Așa vre Dumnezău sî ni cerci șî sî ni arati din timp în timp cî toati sunt în puterea Lui (Idem).

Ceilalți camarazi începeau să se trezească. O nouă zi de front începea.

Se auzea că la vecinii din Est erau mari tulburări. Veștile ajungeau la ei prin surse diverse. Unii se bucurau, alții erau îngrijorați. Revoluția din Rusia avea ecouri nebănuite. Soldații ruși îi îndemnau pe români să nu mai lupte pentru capitaliști. Era mijlocul lunii ianuarie a anului 1918. Rușii cântau și, în bucuria lor, soldații

români nu știau ce să înțeleagă. Le spuneau că „herman’ dușman mai mititel dicât boieri” și rosteau des cuvântul „democrație”.

„Dacă moare un om, chiar atunci când ția fost dușman și chiar de lai urât cu cea din urmă răutate, se stinge în tine o făclie și simți că se zbate în sufletuți ușurat deo grijă, tainica înfiorare a nopții veșnice. Și chiar de nul prea plângi pe el, te plângi în soarta lui pe tine, căci toți avem în noi ceva la fel, amenințat deopotrivă. Dar dacă moare sub ochii tăi o epocă întreagă? Întrun fel sau altul purtăm pecetea vremii noastre, și atunci când o urâm și atunci când ea ne face să suferim și foarte ades ne e greu, cumplit de greu să renunțăm la suferința în contra căreia ne plângem și pentru risipirea căreia lucrăm mereu. Și cu toată părerea de rău, care știm că vine, ca îndemnați de un demon, dăm totdeauna cu piciorul în ce ne stă înainte, așteptând cu lăcomie să vină altceva… altceva care totuși nui cum vrem noi.

Aveam astfel senzația dibuită, fără hotărnicire, că de acum se duce tot ce a fost șimi părea rău că or să piară atâtea câte sunt; dar neputând să scape frunza codrului de brumă, omul trist visează mai departe, cu gândul la mugurii din primăvară” (Paul Gore, Rătăciri. Episod de război: rușii la Grozești, în „Însemnări ieșene”, an. I, vol. II, nr. 21, 1 nov. 1936, p. 322).

Astfel de refecții îi provocară întâlnirea cu soldații ruși. Mult sa gândit la cum va evolua revoluția… Jurnalul la care scria zilnic era martor al frământărilor sale. El, tânărul „sentimental și patriot”, cum era văzut de cei din jur, asista înspăimântat la scene pe care nu le înțelegea. Oameni blânzi scoteau deodată monștri din străfundurile lor. Citise cărți întregi de istorie. Cei era dat să vadă cu ochii lui depășea și cele mai întunecate pagini.

„Îmi dam seama că am trăit o vreme îndelungată cu erorile altora pe care le spoream și eu, și că în mine răsuna un trecut neaprofundat, în contradicție cu prezentul. Dar aceste constatări mă dureau tare și tot nu îndrăzneam să duc judecata până la capăt” (Paul Gore, Abisul, în „Însemnări ieșene”, an. I, vol. II, nr. 24, 15 dec. 1936, p. 489).

Plecase cu elan la război și unele acțiuni ale armatei îi dădeau speranțe. Dar mișcările frontului se schimbară și ajunsese să mediteze la sensul tuturor operațiunilor ce se derulau. Spera că, indiferent de evoluția situa ției, românii vor învinge. Orice înfrângere îl afecta și dacă îl încerca îndoiala, ceva din interior îi șoptea despre un „sfârșit strălucitor”. Slăbise, și în nopțile de liniște, când răniții, printre gemete și dureri, încercau săși cheme somnul, la lumina lămpii citea și așternea în caiet zbaterile gândurilor. „Dacă am deprinde mintea noastră să nu judece numai ce vine dinafară, ci tot atâta și îndem nurile dinăuntru și să le judece cu aceeași măsură, am intra în altă specie și sar deschide o nouă epocă” (Ibidem, p. 490).

În momentele de răgaz avea discuții cu ofițerii superiori, oameni care vedeau lucrurile întrun mod care


| 53RESTITUIRI

lui nu i se părea drept. Intra adesea în polemici lungi și renunța săi mai combată. Nopțile se frământa și confrunta toate convingerile lui cu realitatea. Concluzia sa: „…temelia actuală a vieții de stat e o minciună cutremurătoare” (Paul Gore, Sub impresia focului. 13 iulie 1917, în „Însemnări ieșene”, an. III, vol. VI, nr. 4, 1 apr. 1938, p. 75).

Când lipsurile și înfrângerile îi copleșeau, soldații români nuși pierdeau speranța. Și aceasta se datora în mare măsură și „împrejurării că în cele mai grele clipe de deznădejde, oamenii din tranșee șiau putut făuri un idol, căruia să i se supună orbește. Acel idol a fost Averescu” (P. Gr., Mareșalul Averescu, în „Însemnări ieșene”, an. III, vol. VIII, nr. 11, 1 nov. 1938, p. 334).

Aflați la Onești, în 1917, întrun moment de liniște, când batalionul se afla în repaus o săptămână, primiră vizita celei care reprezenta „Regina idealului național”. La peste două decenii de la întâlnirea cu Regina Maria, Grigore T. Popa scria: „Nesiguranță pretutindeni, lipsuri, boală și foamete. Speranțele nu erau încă pierdute, deși aveam presiune germană, iar în spate era anarhie rusească. În această atmosferă sa auzit întro zi exclamația tuturor, pornită nu se știe bine dincotro: «A venit Regina Maria!». Întradevăr venise. A intrat prin toate bărăcile exantematicilor, sa interesat de rufăria oștenilor și a schimbat câte o vorbă cu mai fiecare soldat întâlnit în cale. Întro magazie de scânduri, pe mese improvizate, rămase cu lemnul gol, ofițerii au luat masa cu Regina. Buna dispoziție revenise. Totul era sărăcăcios și din lipsă, dar nădejdea sclipea din ochii tuturor. Nu sau ținut toasturi, nu sa făcut vorbărie, dar din când în când se auzea în munți bombardamentul, ca un tunet care vestește ploaie cu grindină. Mulți din cei care au sărutat atunci mâna Reginei, au fost peste trei zile îm brățișați de pământul rece” (Grigore T. Popa, Regina Maria, în „Însemnări ieșene”, an. III, vol. VII, nr. 8, 1 aug. 1938, p. I).

Pe Florica o purta în inimă mereu. Nu conteneau săși scrie unul altuia. Imediat după ce primise o scrisoare de la ea îi și răspunse: „Te lauzi că o să te întreci cu mine în anatomie și Farabeuf. Foarte frumos, îți dă mâna. Eu de, nu pot să afirm cu siguranță că teoi bate. Tot ce caut e ca să mă pot ține cât mai aproape de tine. Și dacă ar fi alte împrejurări poate aș reuși. În tot cazul am citit vreo sută de pagini din Testut. Și nu citit, ci învățat perfect. Cred că tot e bine. Nu? A! Mam apucat să citesc pe Kant. Știi că nu e chiar așa «pivniță întunecoasă în care te cobori de la lumină», precum pretinde vulgul, ci e tocmai pe dos, cum spune Goethe: «E lumea de care te apropii după ce ai ieșit dintro grotă întunecoasă»”.

Nici nu terminase de scris și era anunțat că îi fusese adus pe targă un rănit „palid ca floarea de corn, un rest de suflet zbătânduse în risipirea ultimelor picături de sânge” carel privea cu speranță șil implora. Nu voia să moară. Așa erau cu sutele. Și câteodată numai întro singură zi se făceau zeci de amputații, trepanații

și se extrăgeau mulțime de gloanțe „din carnea sfâșiată a răniților” (Paul Gore, Sub impresia focului. Stam cu noaptea fațăn față, în „Însemnări ieșene”, an. III, vol. VIII, nr. 10, 1 oct. 1938, p. 45). Curgeau ambulanțe, căruțe și camionete. „Nu se descărca bine una și alta îi lua locul. Gemetele se perindau fără cruțare și plânsul nu se mai sfârșea. Mâini rupte, picioare sfărâmate, trupuri nemișcate defilau târâte de sanitarii istoviți. Răcnetele umpleau urechile amețite; sângele mânjise tărgile, ambulanțele și stropise pietrișul scărilor. Sălile păstrau un ecou de tristețe permanentă, alcătuită din pași târâți, din oftări repetate, din gemete și suspinuri. O perdea amețitoare se întindea pe toate privirile, un chin fără pereche se așternea peste suflete. Unii erau în inconștiență, articulau cuvinte fără șir, continuau lupta în letargie, se răcăduiau la un dușman imaginar, chemau nume scumpe șiși împrăștiau privirile pierdute. Alții erau speriați, cu fața vultuoasă, zăpăciți de focuri; tremurau de durerea rănilor și se uitau spăimântați la pansamentele roșii de sânge. Erau și mulți liniștiți, resemnați; bucuroși că viața li sa mai lăsat o clipă, se așezau greoi pe spinarea timpului, fără plânset, fără ocară, fără blestem. Sălile ghiftuite cu trupuri sângerate, aveau un aspect de morgă vie sau de abator rău îngrijit” (Paul Gore, Înțelesul morții. Film, în „Însemnări ieșene”, an. IV, vol. IX, nr. 9, 1 sept. 1939, p. 428). Împreună cu alți doctori și cu asistenții, Grigore Popa, medicul batalionului, îi ajuta pe cei răniți cu tot ce se pricepea. După cei opera, le pansa rănile și stătea alături de ei când suferințai copleșea. Îi îmbărbăta cum nimeni altcineva nu reușea să o facă.

Moartea îi producea o „zguduire prelungă”. Multe dintre acele „glasuri scumpe sau stins pentru a da glas pământului. Atâta floare românească sa culcat sub rădăcinile din care alte flori vor crește” (Ibidem, p. 429).

În asemenea circumstanțe, imaginea despre om, dar mai ales despre omul interior, era o construcție continuă și mereu nouă. Dramele acelor oameni, ale familiilor lor, problemele pe care le întâlnea în fiecare loc în care ajungea, mentalitățile diverse, modul perfid în care acționau unii erau analizate și căutate explicații pentru fiecare faptă cei părea răsturnată în fața valorilor sale. Simțea că el trebuie să fie acela care să mărturisească în numele acelora cărora nu le fuseseră descoperite unele adevăruri. „Sentimentele de până atunci, se subțiară întrun văl ușor ca spuma și îmi înmuguri în suflet, ca pe un câmp nou, o nouă credință: eu trebuie să contribui la lămurirea altora, punândule înainte tabloul rătăcirii. Vremea trăită trebuie săși dea roadele și adevărul unei vieți crunte, încurcată în erori, poate trezi în alte generații înțelegeri pe care noi nu leam avut” (Paul Gore, Sub impresia focului. Decepții, în „Însemnări ieșene”, an. III, vol. VII, nr. 8, 1 aug. 1938, pp. 205206).

Înțelegea mărturisirea și prin onoare, modestie, jertfă și omenie. „Trebuie restabilită omenia printre oameni și asigurată în viitor. Asta e o sarcină vrednică de apostolii creștinismului (Ibidem, p. 210).


LITERATURĂ56 |

Dan Coman

Poeme***

Am traversat pădurea și am fost surd la toate zgomotele ei.

În plin torent, nici ea nu șia dresat lichenii mai bine. Au fost statici, indiferenți,pătură verde pe care săți sprijini rucsacul obosit.

Ceea ce era afară nu avea legătură cu interiorul. Liniștit ca un campion orgolios înaintea luptei care să anunțe

decizia,am făcut drumuri repetitive între mai mulți copaci.

Marcajele sunt pentru oameni înțelepți, pentru cei care mai au puterea să vadă cea mai rămas. Îmi spun să continui, e de la cafea, desele întreruperi de respirație. Ei mă ceartă că naud, să scot dracului căștile din urechi. Orice om inteligent are respect pentru munte. Dar eu nu, important e să am un playlist bine făcut, să nu trebuiască să fac

gestul superfluu de a scoate telefonul pentru un forward.

Ceea ce e limpede e că totul e destrămat, putred și alunecos.

Doi oameni au murit. Ea, douăzeci, el, douășopt. Deși cu pozan față, zoom in, nu voi afla niciodată de ce.

Bine atunci, să rămână un mister. La fel cum, cu picioarele printre mlaștinile în miniatură dintre bolovanii acoperiți

de gelatină, văd tot mai puternic lumina filtrată de frunzele copacilor și am sentimente contradictorii.

***E noapte. Ștergătoarele se mișcă la comanda mea, dar nu și restul. Din depărtare se aude rulmentul obosit al unui camion. Curentul de aer nu ajunge până aici, ar fi putut disipa tot fumul care se lovește de plafon.

Pe zidul barajului stau eu și privesc întinderea din fața mea.

Nu pot decela apa de întuneric. Cândva, aici se aruncau tone

de mingi de pingpong care pluteau și pe care se proiectau

imagini fascinante și melancolice. Eu nam fost niciodatăn

transă.

Mia fost frică să nu cumva să se blocheze ceva acolo, vreo imagine de dincolo să nu se spargă și să bântuie după întoarcere. Fluența mea este doar o impresie a

celor din jur.

Droguri nu vreau, pentru că încă nu pot. Paranoia a slăbit motoarele

și a uns sinapsele până ce au alunecat afară din articulații. Vreau

să am viziuni, măcar un pic de semnificație și nici măcar să fie a mea,

însă miamintesc mereu cât de penibil a fost după ce asistenta a scos acul

și mia zis să apăs tare.

***Respir numai pe gură și, dacă e să scot ceva bun de aici, e că mi se hipooxigenează creierul. Închid ochii. Ce e

dincolo, imediat luminează.

Iluziile mele de a plana pe curenții de aer din orașul Tokyo

în paralel cu apartamentele de la etajele care permit panoramarea

și de a purta monolog interior cu sufletul meu acum seren

sunt întrerupte doar de o iritație a pielii.

Aerul de aici nu mie necunoscut, dar nu a devenit nici obișnuință.

Și nici nu va deveni. Căci sunt un tip ambițios, în fond, chiar infantil.

Am schimbat termorezistența ventilatorului de sub bordul mașinii

cu mâna prin spații strâmte și fără vedere (când intru în mare, mă arunc,

în nici un caz nu ating cu picioarele ceea ce se vede prin apă) numai pentru


| 57LITERATURĂ

a putea folosi treptele de viteză doi și trei – care nici măcar nu fac mare

diferență în reglarea jetului de aer.

Doar cămi face bine să știu cămi pot nuanța viața și că asta mie la îndemână,

numai că nu e, pentru că termorezistența e slabă și trebuie schimbată des.

***Am trecut de barierele metalice și mam afundat

metodic în nămol cu flashuri colorate lovindumi grimasele feței. Se poate spune că și asta a fost o întâmplare

norocoasă – la fel cum a fost totul până acum –tocmai pentru că nimeni nu mia văzut slăbiciunea.Dar e posibil să mă înșel, doar știi și tu cum e

simțurile.

În depărtare, ca ceva rău, dar care nu poate să mă atingă, ceața plutind pe deasupra întinderii de apă.

Mașina am lăsato mai sus, cu caroseria obosită de gropi și serpentine,

eșarfă din care se scurge apa când e prinsăn clești și mai flutură din când în când, ca un semnal, la

bătăile domoale ale vântului.Curenții lui mau atras în tunelul de lângă, unde mam

simțit retras și singur, doar eu cu sufletul meu, deasupra apelor în vastitate.

Și poză nam reușit să fac, mi sa părut că peisajul totuși numi permite. Atunci,

grăbit și rușinat, am plecat înapoi către ieșire și către cei de care mă

despărțeau 30 de secunde, numărând descrescător stâlpii, atent la gândul că mă

voi ști imediat salvat, numărând,așadar, cu frica – palpitând în marele dorsal șin

tricepși – că o să mă spulbere din spate omașină.

***Am încercat iar drumul către munte, către lacul de

acumulare. Cel mai mult îmi ia până mă conving să mă dau jos

din patși până conving și pe alții, măcar o persoană, să facă

același lucru, deși de fiecare dată mă imaginez singur, cu spatele pe

janta roții,

lângă o întindere pe care nu o pot cuprinde cu ochii. Șimi dau

seama că mereu am fost fascinat de mișcarea lină de la suprafața

apelor care mișcă odată cu ea invizibile blocuri greoaie de apartamente.

În fiecare cameră din aceste apartamente se află câteo parte din mine.

Realizez că, totuși, ceva fundamental nu sa schimbat de la ultima

ieșire. Lacul e același, pe drum se ridică mai mult praf decât de obicei,

dar asta ține și de cum calc accelerația. Mașina lucrează odată cu mine,

dar nu răspunde la nevoile mele, atâta doar că e aceeași și asta consolează.


LITERATURĂ58 |

my son‑doriscine este danasă înfigă lecțiile ca pe niște cuieîn mâinile minorelor însărcinatecunoaște codul etic al diriginteluida nu pe cel de mamășiar dona uterul

dezamăgită că unii mau listatca peo balerină întro cutie muzicală pentru adulțisau ca pe un fel de madonnă a străziiam fost iubită de criminală până la nașterea tade fapt suplinește o ființă frumoasă dar schizofrenicăasta face și va continua

știu că tu deții tone de batiste în sufletîntindele pentru o sărbătoaremai bine un creier cu viziuni în dungi sau de camuflajfără temere de cătușe

și va veni ziua cândsub coaja de zăpadăde pe cruce o să citeștisentimentele nu se măsoarăcu numele vârsta sau sexul – n.

se semnează un șoricel anonimdoar când furia mă mușcă de cur urluundeva întro zonă împădurităluna e ca o burtă cu sângetrebuie să te corijez suntmai degrabă un șoricel iubesc găurile strâmtenu ader la rola de cașcaval nici la felia pătratăagățată de gard dragă pisicănu ader la nici un grupstau pe margine și privesccum de țâțele tale înroșite elasticede psihicul tău elastic sug puiidin care câți vor rămâne fidelisă construiești pe viitor o armată solidădeși crezi cu mâna pe muntele athoscă după ce vor încorona în memoria tabustul din roci cristaline în parcul scriitorilor vor vânapăsărele șobolani vârstnici cu șunci și paiete din uniune

trebuie să recunosc muncești mult și drept asta admircu scuzele de rigoareun șoricel anonim îți vizitează blogulsă se hrănească modern și utilce e rău și stresant în falusul bunicilor măsii

Batman: The Dark Knightmamă știi foarte bine că am asistat la un joc

dea căsniciacând din iubirea ca vata de zahăr pe bățau rezultat o pensionată la 25 de ani cun certificat

psihiatricun copil care nu regretă că sa rupt de tatăși și .....................................................................................

înțelege nu dețin gena talentul dea face fericit un bărbat

până la capăt om stâlp voi fi pentru nepoată și soră

câteodată vreau să uit mamăde senzațiile fluideca melc sau vierme inelatuite așa agățată de zidurinare decât să înceapă revoluția sfințilorsufăr modificări din stadiul de ou până în stadiul

de adultsub alt nume și sex cum sa întâmplat ierila retrimiterea unui mail cu texteîn limba temerară și obscenărevistei cu sigla de elefant maturizat precoceprobabil va urma o nouă respingeredeși voi continua

necondiționatel – pe jumătate cadavru se târășteși spune lungimea iubiriinu se egalează cu zona intimă și baniisalutat cu mâna de un punct în creierde un punct cu suflet femininla care dorește să ajungăpe front avioanele inamice trecbum bum bum

Doris Duran

Poeme


| 59LITERATURĂ

prin gaură de burghiu în zid/ când soția lui nu‑i acasăexistă demarcație descărnarecând sunt împreună în umbrăea își lungește sufletul cât trupulcât un pat conjugal durabil

azi privea ranchiunos pe fbun cuplu clar fără lentileîn echipament de muncă între ziduricu faianța decopertată

nu o să fie niciodată obedientalucrurilor demarate cu mâinile subpiele de suină în călduri și bolnavă

cine este adevăratul „bunic”?/ eu nu sunt mielul de pe crucedin laboratorul cu material geneticintră în atelier scoate din dulappunctatorul acul de trasat ruletapaste abrazive discuri din țesăturiferăstrăul pendularmai târziu expune un produsdin aliaje cu fier și carbon

după o pauză de câteva zile în comentariirevine ca după o copulație totală

cum de altfel ar trebui știut căadevăratul „bunic” cu șevaletul întro mânăva deschide ușa bibliotecii să alerge pe scăriîn sus și va urla la 112

ce știți voi, n. va naște un băiețelîn săptămâna asta sau cealaltă se așteaptă ca emailulde la ștefan să semnifice o mână întro mănușă

medicalăcare tastează următorul rezultatîn urma analizei la tomografcreierul are un conținut ridicat de glucide și grăsiminu atinge minim 40 de anie trivial insensibil involutiv în sec. XXIvă recomand să apelați la tehnologia Spaunpoate

de ce săși tolereze în continuareminciuna cu picioare lungi și sexy

de ce să deruleze anii înapoicând comentariile lor împresoarăconstruiesc paturi și grilajeea vrea să fugă dar e legatăși întro zi de iarnă durerile împinga a a inspiră expiră inspiră expirăde fapt mă decid so ucidîn sfârșit doris sau… …am timp de gândireiese nemișcat la lumină pe uscatprimește o palmă peste fund și plângeuoa uoa uoa va fi crescut de mine cufudulii de taur în treipatru anise va dezvolta ca bărbatsăși răzbune cun volum publicat mama


LITERATURĂ60 |

Bolborositul filtrului de cafea atrăsese atenția urechii lui stângi. Doar a urechii. Ochii priveau în gol. Golul era afară. Între ochii lui și golul de afară

erau orificiile unei perdele. Fereastra dădea spre o curte interioară. Ceața pe care Filip Manakis o detesta intrase până și în această curte, părea că vine direct din ceruri, estompând liniile geamurilor de vizavi, grinzile masive de fier care uneau cele două corpuri de clădire, ulucele, asfaltul, colțul cu tomberoane – numai contururi vagi, aproape abstracte, care parcă îl invitau să pună piciorul pe pervaz și să se arunce peste balustradă fâlfâind din brațe.

Redacția se mutase de un an întrun nou sediu, întrun bloc vechi, cu trei etaje, construit în ’39, din spatele Bisericii Armenești. Mutarea aceasta îndelung așteptată fusese o sursă de relaxare psihică și musculară pentru Filip Manakis, care nu se simțea deloc în apele lui în varianta nordamericană de amenajare a spațiului redacțional, în care toate birourile funcționează laolaltă întro sală mare, fără uși, fără pereți despărțitori, întrun dutevino gălăgios. Acum avea în sfârșit o încăpere în care să poată lucra singur – doar el, calculatorul și yala închisă. Trei reportaje pe săptămână, aceasta era norma lui. Trei reportaje care ar fi putut săi fie făcute praf de către specialiștii în motoare de căutare, măcelarii de optimizare, cum îi numea Filip Manakis; cei pentru care totul se rezuma la cifre, statistici și cuvintecheie. Presa tipărită dispăruse de mult din România, algoritmii rețelelor de socializare decideau deja de ani buni scopul jurnalismului. Structura stilistică a informației de interes general pe care o implicase cândva reportajul, varietatea perspectivelor de abordare a unui subiect, tangențele literare? Negură a trecutului, tinichele oxidate, prostii romantice; măcelarii digitali primiseră pe mână o autoritate lingvistică dictatorială: ei stabileau ce cuvânt va trăi și care cuvânt va muri, până când, în bătălia motoarelor de căutare, textul epurat de orice vibrație formală va produce cantitatea necesară de cifre (traficul) pentru ca ceilalți măcelari, cei din marketing, săi oferteze pe ceilalți măcelari, cei din publicitate.

Prăbușirea blocului sovietic lăsase în urma lui ruine industriale – revoluția digitală lăsa în urma ei ruine

lingvistice –, deci, gândea cinic Filip Manakis, logica mașinii de tocat e o logică fără cusur, mereu victorioasă.

Cafeaua era gata. Filip Manakis duse cana la gură, sorbi și, mutânduși privirea în jos, începu să răsfoiască o agendă albastră. În agendă era subiectul viitorului reportaj. Tema articolului? Un bărbat din cartierul Rahova se săturase să mai facă parte din angrenajul statului și luase o hotărâre care, acum, cu numărătoarea inversă a războiului și cu toate bizareriile cu care venea ea la pachet, îi părea lui Filip Manakis că se integra ca o simplă piesă de puzzle în demența tăcută, invizibilă a zilelor. Pe scurt, cazul avea potențial (ceo mai fi însemnat și asta): subiectul voia săși transforme apartamentul întro enclavă separatistă, întro republică autoproclamată. Nici o exagerare la mijloc, lucrurile stăteau întocmai. Iar „statul” pe care îl construia șil denumise sugestiv: NU. Statul separatist NU. Își încropise chiar și un drapel,

Liviu G. Stan

Ceață, statuie, război Anti‑eseu despre zilele lui Filip Manakis

(fragment)


| 61LITERATURĂ

unul incredibil de vesel, o harababură de culori stridente peste care scrisese, încadrând până la refuz literele în forma steagului, NU, cu bidineaua, cu vopsea neagră. Când ajungeai la etajul lui, ochiul îți era imediat atras de cele două steaguri care atârnau lângă ușă, unul în dreapta, unul în stânga. Năbădăiosul anarhist, Costică Afrim pe numele lui, trata chestiunea cu foarte multă seriozitate: securizase intrarea cu gratii și își dublase grosimea ușii, care semăna cu poarta de fier masiv a unui buncăr.

Filip Manakis citea aleatoriu însemnările.

ÎNTREBARE: Și asta este presupusa graniță?RĂSPUNS: Nu e presupusa graniță. Este chiar granița! Părea foarte timid. Nevrotic și timid.

Altă însemnare:

Costică Afrim: Poate căți par nebun, dar nu sunt. Să nu uiți să adaugi replica asta: Încă nu mam înarmat.

Altă însemnare:

Costică: Vine războiul, corect? Vine. Și ce se va întâmpla cu noi, cu mine, cu tine, cu X, cu vecinu’? Ne va șterge de pe fața pământului, corect? Corect!

Vocea lui șia luat avânt, este acum mânată de un patos vag ofensiv.

Strângândumă cu un fel de amiciție febrilă de genunchi (stăm unul lângă altul pe canapea), șia expus în continuare logica. Locuia întrun bloc. În caz de război, ce ar putea face statul pentru el, pentru blocul lui, în momentul în care o rachetă sar apropia de el, de vecinii lui? Nimic, absolut nimic, șia răspuns. Prin urmare, consideră el, este singur în fața rachetei aducătoare de moarte colectivă. Caz în care el devine statul. Fiecare țintă vie devine statul, a adăugat. Un stat mic, de câteva kilograme, ușor de ucis, insignifiant, stătulețe de carne cu nimic mai rezistente decât un melc.

Costică: Eu nu sunt Ludovic al XIVlea, ca să zic: eu sunt Statul. Eu, ca om simplu, îmi spun atât, că sunt un stat vai de steaua lui, pe care Statul ăla mare nu îl poate feri de nici o rachetă. De ce să aștept explozia ca să înțeleg faptul că doar eu, șobolanul neputincios și cocoșat de taxe, sunt singurul meu scut, singura armată, singura metodă de salvare? De ce să numi revendic instituțional ceea ce mi se cuvine? Corect? Am sau nu dreptate? De ce să nu mă apăr cu propriile puteri de șobolan neputincios, separândumă definitiv de Statul ăla mare încă de pe acum? Ăsta nu e nihilism, domnule Manakis, asta e rugăciunea mea radicală! Eu, Costică Afrim, mam închis întro rugăciune!

Filip Manakis se gândea, oprinduși privirea pe câte un cuvânt din acele notații: Nebun. Timid. Nevrotic. Graniță. La revedere, cuvinte și sensuri! Chelner, două râuri de sânge, fac cinste! Nimic mai simplu decât reșaparea vechilor atitudini sinistre ale popoarelor: vom

cânta din fluier ororilor îngropate secolul trecut, ca să răsară nealterate în acest secol. Animalul Istoriei va amesteca iarăși toate stările și toate cuvintele întrun singur cuvânt cu grafie neutră – CRIMĂ.

Filip Manakis se mai gândea că nu îți trebuie o privire în spațiu prea ageră sau iscusită plastic pentru a observa că pacea poate fi percepută exclusiv orizontal, la fel ca un neon. Și nu îți trebuie prea multă minte, mai gândea Filip Manakis, ca să pricepi că, raportată la scara istoriei, durata de viață a păcii seamănă cu durata de viață a unui tub de neon, raportată la proporțiile unei locuințe, mai mult sau mai puțin. Similaritățile pătrund însă și mai adânc: gazul din tubul luminos este un gaz nobil; pacea este un concept nobil. Numai că neonul este un gaz iner…

Tul din inert nu îl mai auzi în surdina minții. Timpanul îi intrase brusc în alertă, iar călcâiele îi zvâcneau întrun sincron impecabil cu ritmul a ceea ce venea spre auzul lui, sporinduși cu fiecare secundă intensitatea: cineva bătea la ușă.

— Cine este?— Eu, Filip, eu. El, Filip Manakis, el. El? Omul cu Hărțile, redacto

rulșef, fostul reporter de război al Agenției Reuters în infernul iugoslav, unul dintre cei mai stimați reporteri ai acelor ani, kamikaze de cursă lungă cândva, acum doar un semiprodus al războiului, cu un picior scos pe vecie din funcțiune în abatorul din Sarajevo. Nu, nuși pierduse complet piciorul, ci i se transformase întrun picior olog, în urma unor răni de șrapnel.

Nu avu loc nici un alt schimb de replici. Filip Manakis plecă de lângă ușă doar când ecoul șe

fului (pași inegali – pas sănătos, pas olog) dispăru de tot.Șefului i se mai zicea și Omul cu Hărțile pentru că,

evident, avea o fixație pentru hărți. O fixație militară. În fiecare birou, pe toți pereții holurilor, oriunde se mișcau angajații, mai puțin în budă, domneau hărți imense ale Europei, înțesate de diverse rute trasate cu un marker roșu. Mai exact, ipoteze de război. Și mai precis, ipotetice căi de invazie armată. O dată pe lună, redactorulșef primea un telefon din partea unui general în rezervă al armatei române care, invocând surse din interiorul serviciilor secrete, îi dicta – contracost – „planuri invadatoare” actualizate la zi; dar care, din diverse motive „de nedivulgat”, erau modificate în fiecare lună. Astfel, lunar, o nouă alimentare babană de cont – o nouă hartă a Europei apărea în redacție și markerul își reîncepea ipostazierea de trasee beligerante, cavalcada de vene roșii pornind spre România dinspre hăurile Eurasiei. O șarlatanie de zile mari, desigur, treaba asta cu generalul misterios și serviciile secrete, escrocul în rezervă nu făcea altceva decât să răstălmăcească ici și colo rapoartele centrelor de analiză americane care circulau din abundență pe internet. De ce nu încerca săși aducă șeful cu picioarele pe pământ? Pentru că Filip Manakis, la fel ca toată lumea din redacție, știa că mintea șefului său nu mai cunoștea decât un singur simț


LITERATURĂ62 |

al realității – numărătoarea celor 1 425 de zile de asediu. Bosnia plantase în Omul cu Hărțile o recoltă de traume, degrabă nervoase când îi erau zgândărite, dar care, culmea, interferau, metisânduse în același creier învăluit întro nebunie pasivă, cu un înalt profesionalism jurnalistic. În plus, Filip Manakis avea și un respect sacru pentru ruinele psihologice ale războiului, pentru acea infralume în care acești oameni coborau spre un întuneric exclusivist, un întuneric ce le creștea în inimă o bacterie mai puternică decât muniția – o acedie cronofagă, însă mâncătoare doar de prezent și viitor. Șeful, ale cărui fervori patriotice nu puteau fi puse la îndoială, credea orbește că informațiile care îi erau livrate aveau la un moment dat, în cazul unui atac, să cântărească greu la bilanțul civililor salvați. Cum anume? Numai el știa. De obicei, nuși argumenta dependența de hărți decât în acest fel: O informație corectă, precisă, poate proteja un destin amenințat. Asta mau învățat cadavrele în Bosnia. Odată, șeful său nu primise telefonul așteptat, și atunci a trebuit să îi fie administrat un calmant puternic: brancardierii îl găsiseră, efectiv, turbat; avusese un atac de panică, după ce, jucânduse neatent cu mâna prin păr, descoperise că nu șio mai putea retrage, că mâna continua săși miște degetele decuplată de controlul voinței, că mâna sa – înaintase gândul pe firul ororii – iar fi putut coborî spre gât ca săl stranguleze.

Dar să revenim la eroul nostru, Filip Manakis, care se trântise pe un scaun rotativ și, dintro singură încercare agilă, întinzânduși cu precizie piciorul pe sub masă, porni computerul cu botul ghetei.

Trecură câteva ore.

Ceața înainta ca o amnezie.În diverse locuri din oraș, camerele de supraveghere

înregistrau plutirea vaporilor, oceanul de abur alb.Peste liniile de tramvai de pe Podul Grant.Peste Parcul IOR.Ridicânduse din mlaștina Lacului Văcărești.Înghițind furnalele de pe Iuliu Maniu.Plantând cruste de gheață pe farurile nocturnei de

la Dinamo. În acea noapte, întrun studio de televiziune, un im

portant analist, privind încruntat pe sub sprâncene, își încheia discursul cu această concluzie:

— Da, domnilor, războiul a devenit iarăși o filă inevitabilă în istoria relațiilor internaționale a acestei țări veșnic condamnate la turbulențe și derută. Iar de data asta, trebuie so spunem paia dreaptă, e rândul lui Dumnezeu să se roage pentru noi.

Peste douăzeci de minute, importantul analist, proaspăt plătit pentru prestația sa, era o umbră în ceața din Piața Constituției. Ecoul pașilor săi răsuna ca întro hală.

Din cealaltă direcție, la o îndepărtare relativ mare, Filip Manakis mergea repede.

Absorbit la telefonul mobil întro discuție nervoasă despre un onorariu care nu îi fusese încă livrat în cont,

în drumul său important, importantul analist nu remarcase ce se întâmpla în jurul lui.

Filip Manakis mergea tot mai repede.În timp ce înainta iritat, ceața ștergea diverse zone

de pe trupul importantului analist îmbrăcat în haine cu etichete faimoase.

Filip Manakis mergea foarte repede.Filip Manakis se opri.Filip Manakis scoase un aparat mic de fotografiat și

îl duse la ochi. Clic – butonul aparatului. Clic – concomitent, un alt buton: din cealaltă mână ieșise lama unui briceag. Ținea briceagul aproape de coapsă, dar cu tăișul înainte, pregătit de o eventuală luptă corp la corp.

Atât de grăbit îi era mersul importantului analist, încât nu remarcă nici prezența lui Filip Manakis, când trecu la o mică distanță de umărul lui. Nici Filip Manakis nu simți când importantul analist survolase cu umărul pe lângă umărul lui, pierzânduse apoi în ceață.

Filip Manakis studia ca hipnotizat ceea ce descoperise la nici o sută de metri distanță.

Soldați, printre tanchete și camioane. Cinci soldați și o muzică. Aura Urziceanu. Filip Manakis se simțea năuc, dar lama cuțitului aș

tepta neclintită.

Iați mireasă ziua bunăDe la tată, de la mumă.

Ceața, penetrată icicolo de halourile de lumină ale unor posibile reflectoare, trecea trupurile militarilor printrun ritual iluzionist: când făceau un pas în spate, deveneau umbre; când făceau un pas față, redeveneau la loc trupuri.

Taci mireasă, nu mai plângeCă la maicăta teoi duceCând o face plopu’ mere Și răchita micșunele.

În ordinea apariției, de la umbră la trup: – soldatul care dansa puțin efeminat, imitând o

femeie timidă, dar cu o chemare lubrică afișată;– soldatul care dansa lent, greoi, evreiește, cu dege

tele în aer; – soldatul care dansa puțin robotic, anii ’80; – soldatul care dansa preistoric; – soldatul care dansa doar pentru a izbi cu tălpile

în aer, întro luptă imaginară.

Copiliță cu părinți, măi,La ce naiba te măriți, măi.

Basul răsuna puternic, probabil generat de difuzoarele unor boxe mari, dar Filip Manakis nu le zărea în ceață.

Lama se retrase în briceag. Filip Manakis se uita în jos, nevenindui să creadă ce făcea gheata sa dreaptă fără comanda lui.

Încet, încet de tot, gheata bătea ritmul melodiei.


INTERVIU66 |

Cred că cinematografia românească din ultimii 10‑15 ani spune povești interesante și face filme competitive.

„

Igor Cobileanski

S‑a născut în Republica Moldova. A debutat ca actor în 1988, în filmul Durerea, interpretând rolul principal. A urmat cursurile Facultății de Regie, Film și TV din cadrul Academiei de Teatru și Film

din București (1991‑1995). După absolvirea facultății, s‑a întors în Republica Moldova, unde s‑a angajat la un post de televiziune. În paralel, s‑a ocupat și de realizarea unor filme documentare și artistice de scurt metraj. În 2013 a debutat în lungmetraj cu La limita de jos a cerului, film selectat la festivalurile Karlovy Vary, Varșovia și Liz și care a câștigat premiul FIPRESCI la Cottbus. A urmat scurtmetrajul Colecția de arome, cu un traseu festivalier bun (Clermont‑Ferrand, Busan și Cairo). În 2016 apare Afacerea Est, o comedie savuroasă, care spune povestea unei prietenii conjuncturale dintre doi moldoveni, Marian (Constantin Pușcașu), un intelectual de provincie, și Petro (Ion Sapdaru), un oportunist plin de idei. Distribuția filmului este cu actori de pe ambele maluri ale Prutului. Lansarea oficială a filmului a avut loc la Iași. Igor Cobileanski ne vorbește pentru revista Timpul despre comic, trecut, prezent și viitor.

Cum a ajuns Igor Cobileanski să facă filme? Culmea este că eu nu am o istorie palpitantă, diferită

și foarte neobișnuită. Am intrat în cinema de la 14 ani și asta fac în continuare. Am avut câteva roluri în cinematografia sovietică și moldovenească de pe atunci, după care am dat la facultate și am ajuns să fac câteva scurtmetraje care au devenit probabil virale, nu neapărat populare. Am și vreo două lungmetraje, printre care Afacerea Est, un proiect la care țin foarte mult, pentru că a fost cumva un scenariu inspirat și din realități, și din imaginația permisivă, la care am avut dreptul, pentru că, de obicei, un film te restricționează foarte mult, iar eu miam permis foarte multe în Afacerea Est.

Cum vă simțiți în cinematografia din România?Mă simt confortabil și probabil încă în stare să fiu

concurențial. Uneori, cred că subiectele pe care le abordăm ori noi, ori ei nu sunt cele adevărate, că ar fi putut


| 67INTERVIU

„Comedia sau lucrurile bune spuse sau însoțite de un zâmbet fac lumea mai frumoasă și mai încăpătoare”să fie totul mult mai bine, mai caligrafic, în sensul dramaturgic. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, sunt doar idei. Aș fi vrut foarte mult să mai existe o duzină ca mine, de regizori moldoveni care să vină la București și să facă față, să facă filme, să se supere pe CNCul românesc și săl laude atunci când iau proiecte. De fapt, mă simt regizor atunci când iau niște bani de la CNC, de la contribuabil, plătitorul de taxe român, dar totodată mă simt dator față de el.

Ce se întâmplă acum cu cinematografia din Republica Moldova? Care sunt starea, spiritul?

Nu sunt roz, dar sunt mult mai evoluate. Anul acesta sa deschis și CNCul moldovenesc. Presupun că de la anul vor începe și niște finanțări pentru proiecte mici. Din câte cunosc, Valeriu Jereghi e directorul CNCului moldovenesc. Chiar ieri sau alaltăieri, fiind la București, a încercat să intermedieze un nou tratat de colaborare între cele două CNCuri. Intenția ar fi să facem proiecte comune și să sprijinim coproducția românomoldavă, lucru care aș vrea foarte mult să se realizeze începând cu anul viitor. Deși Chișinăul este un oraș mare, din păcate, Moldova, chiar dacă este o entitate statală, nu poate exista de una singură. Are nevoie neapărat de sprijin românesc, lucru care presupun că se întâmplă.

„Moldovenii râd de situația în care nimeresc”

Cum se prezintă situația cinematografelor? La noi e o problemă din acest punct de vedere. Mă refer la cinematografele de stat, pentru că ele nu prea există în orașele importante. Cum e situația în Republica Moldova?

La fel de prost, poate chiar mai prost, în cinematografele cârmuite de stat. Probabil nu au un management capabil să le facă să supraviețuiască unor realități economice și atunci se cam distrug, rămân necompetente. Intenția celor buni e să fie cumva valorificate spațiile alea, exact pentru destinația în care au fost gândite.

Deocamdată, cred că lucrurile sunt de partea neagră a liniei. Mai au mult până a fi îmbunătățite. Nu suntem cei mai buni la capitolul cinematografe.

Cei care văd scurtmetrajele, filmele realizate de dumneavoastră recunosc amprenta. Este una comică, în cea mai mare parte, dar prezintă și realități. Aș fi curios să ne spuneți: cum privesc cei din Republica Moldova filmele dumneavoastră? Pentru că, practic, este viața lor expusă pe peliculă.

Nu știu exact cum le privesc. Pot să mă uit doar sta tistic la niște vizionări și îmi dau seama că, de fapt, gro sul vizionărilor nu sunt din Republica Moldova, ci din România… Cred că suntem la fel, pentru că râdem și plângem identic în fața oglinzii. Nu cred că, întrun fel sau altul, diferențele ne fac să ne complăcem sau să ne biciuim diferit. Scurtmetrajele mele erau un fel de por tretizare a societății, nu neapărat a unor oameni con creți. Știu foarte bine că lumea a râs la ele și mulți au zis: domle, așa suntem, asta e, navem încotro! E o satis facție să știi că poți să le vorbești despre societate unor oameni care fac parte din ea, iar ei să nu se supere. Am avut o întâlnire frumoasă întro noapte. Am ieșit sămi cumpăr țigări și sau apropiat de mine niște oameni du bioși. Sau uitat urât la mine și miau zis: „Noi suntem de la Moldtelecom”. Miam dat seama că iam portretizat urât, că sar putea întâmpla ceva rău. Sau uitat la mine, mam uitat și eu la ei, iar în secunda doi au început să râdă. Comedia sau lucrurile bune spuse sau însoțite de un zâmbet fac lumea mai frumoasă și mai încăpătoare.

Umorul este același peste tot? Mă refer la cel românesc și la cel moldovenesc… Sunt diferențe sau este perceput în mod diferit?

Umorul este, întrun fel sau altul, diferit, dar nu vorbim despre un umor diferit în sensul în care îl înțelegem, nu vorbim despre umorul moldovenesc și cel nemțesc, lucru care este chiar diferit. Vorbim despre niște nuanțe regionale între umorul muntenesc, de exemplu, și cel moldovenesc. Cel moldovenesc este mult mai axat pe situație,


INTERVIU68 |

pe când cel muntenesc este mai verbal. Caragiale nu sar fi putut naște în altă parte decât în Muntenia, pentru că substanța lui este literatura, verbul este cuvântul. Pe când moldovenii râd de situația în care nimeresc.

„Nu poți să fii rău cu un actor, atât timp cât l‑ai ales. Ți‑l asumi”

De unde a apărut ideea cu scenariul filmului Afacerea Est? De unde a pornit și cum sa ajuns la subiect?

Totul a început când lam ascultat pe un om care mia povestit că a cumpărat un vagon de potcoave și nu știa ce să facă cu ele, iar asta era foarte dramatic pentru el. Am găsit în ceea ce mia spus un lucru extrem de comic și am dezvoltat în acest sens filmul. De altfel, aș fi tare curios să aflu cum ar reacționa acum dacă ar intra în sală și sar regăsi printre personajele pe care leam portretizat în film. A pornit, ca în orice scenariu, de la o faptă reală.

Nu a fost puțin riscant să alegeți actori care nu sunt foarte cunoscuți, care nu apar în filmele regizorilor din România? Întrun fel, vați asumat acest risc sau nici nu vați gândit la el? Ce a contat în alegerea acestor actori, majoritatea din regiunea Moldovei?

Este riscant să iei actori care nu sunt buni. Să iei ac tori care sunt amatori, care nu se pricep la arta actoricească. Notorietatea ține de alte aspecte, mai degrabă de promovare, nu de calitate. Actorii pe care iam găsit la Iași, Piatra Neamț, Botoșani sau Bârlad, pe care iam adus de la Chișinău sau actorii moldoveni pe care iam chemat de la București sunt toți unul și unul, foarte buni. Iar în sensul ăsta nam avut nici o frică. Unii dintre ei sunt mai cu notorietate, cum ar fi Ion Sapdaru. Alții au fost

probabil ocoliți de dezmierdarea cinematografică, cum este Constantin Pușcașu. Dar ambii sunt niște actori foarte buni, iar în spatele lor, pentru că ei au condus tot filmul, sunt actori care merită să fie văzuți pe ecran.

Ceați urmărit la ei?Cred că sunt două lucruri la care am vibrat, ca să

zic așa, și am fost foarte atent: să zâmbească sau să râdă atunci când citesc scenariul și ce atitudine au pentru viitorul film. Iar apoi, interpretarea filmului, care trebuia să fie una firească, amestecată cu interpretarea excentrică.

Ei spuneau că au lucrat foarte bine cu dumneavoastră și că, de fiecare dată, ați încercat să se simtă ca întro familie…

Nu mi se pare că a striga la actori sau a fi rău cu ei este o valență sau o valoare pentru regizori. Regizorul își alege actorii, își alege echipa. În funcție de cum este această alegere este și relația cu oamenii. Nu cred că trebuie să strigi la un operator sau la un băiat de la lumini, atât timp cât lai ales. Nu poți să fii rău cu un actor, atât timp cât lai ales. Țil asumi.

Igor Cobileanski a făcut afaceri?Din păcate, ma ocolit calitatea asta de a face ceva

care sămi aducă bani. Ma ocolit bișnița, orice înseamnă progres economic imediat. Am căutat cumva să mă descurc singur. E mai simplu.

Ce au moldovenii și nau românii? Din mai multe puncte de vedere, pe care leați urmărit și leați analizat.

Suntem aceiași. Nu putem găsi niște calități. Probabil că, având în vedere că moldovenii din partea cealaltă încă mai vorbesc rusa, este unica diferență pe care o știu, și e o valoare până la urmă. În rest, suntem absolut la fel.


| 69INTERVIU

Avem aceleași hăituri de Anul Nou, aceleași cântece de jale, râdem la aceleași glume, ne place aceeași muzică. Spre fericirea noastră, avem mult mai multe lucruri în comun decât cele care near despărți.

Ce sa schimbat sau ce sa îmbunătățit la modul de a face film în 2016?

Calitatea producției la nivel de organizare și calitatea narațiunii la nivel de poveste. Cred că cinematografia românească din ultimii 1015 ani spune povești interesante și face filme competitive. Lucru care nu sa întâmplat mai devreme în mod absolut.

Ce filme românești ați văzut și vau plăcut?Am văzut Sieranevada acum câteva zile și mia plăcut.

Pândiți festivalurile? Este un scop al dumneavoastră să ajungeți la un anumit festival cu un anumit film pentru a obține un premiu?

Nu este neapărat un scop în sine să ajung la festivaluri. Din păcate sau din fericire, festivalurile sunt părți ale industriei. Este zona în care îți este recunoscută sau ba calitatea industrială, ca so numesc așa. Evident, orice festival, chiar participarea la el, înseamnă foarte mult

nu doar pentru un regizor, ci pentru toți cei care sunt sau au fost implicați în film. Dar dacă aș spune că fac un film pentru un festival, ar însemna să mint, pentru că majoritatea producțiilor mele sunt, cumva, în ceafa spectatorilor. Sunt pentru oamenii care merg la cinema și se uită la film.

La ce lucrați acum?Sunt cucerit, ca să zic așa, de Umbre 2, un proiect HBO,

și scriu două sau trei proiecte în paralel. Sunt proiecte cinematografice la care țin foarte mult și care sper că vor ajunge pe ecrane în doitrei ani. Ce este frumos în meseria noastră este speranța permanentă. Nu poți să fii regizor și să nu speri că filmul tău va ajunge pe ecran sau că vei ajunge săl faci. Este puțin diferit față de alte arte și cred că familia asta de cineaști ne face deosebiți de ceilalți.

Știe Igor Cobileanski despre ce va fi următorul său film? Sa gândit la el? Are o idee creionată?

Sunt câteva idei care mă macină. Știu cum vor fi făcute. Mai mult decât atât, știu și ce actori vor juca, dar nu voi trăda detalii, atât timp cât filmul nu apare pe ecran.

Interviu realizat de Andrei Giurgia


INTERVIU70 |

Prin marea diversitate a naționalităților care au suferit, este foarte clar că Gulagul a fost un fenomen interna‑țional al secolului XX.

„

Codruț Constantinescu

Codruț Constantinescu este istoric, scriitor și publicist. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București (2000), a urmat cursurile The International People’s College

din Helsingør, Danemarca (2000) și este absolvent al unui masterat în cadrul Institutului European al Universității din Geneva (2001‑2003). A publicat mai multe volume, dintre care menționăm: Studii irlandeze (2006), Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control și propagandă (2013) și Epistolar genevez (2014).

Vorbim despre ultimul dumneavoastră volum, pe care personal îl consider unul de referință, intitulat Viața și moartea în Gulag (Editura Vremea, București, 2016). Iată câteva prime întrebări pe care vi le adresez: de la ce a pornit resortul de a scrie această carte? Ce va determinat să porniți cercetarea? Cum ați ales subiectul? Vine acest volum în completarea cărților dumneavoastră scrise până acum?

Viața și moartea în Gulag este continuarea firească a volumului Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control și propagandă, apărută în anul 2013 la Editura Vremea, în care am descris și analizat o parte din literatura propagandistică apărută în secolul trecut, avândui ca autori pe unii intelectuali (scriitori, dar și politicieni – vectori de imagine) occidentali care au vizitat URSS și, la întoarcere, au scris cărți hagiografice despre unul dintre cele mai criminale sisteme ale omenirii. Din fericire, nu au existat numai orbi sau cumpărați, ci și conștiințe libere, care, chiar dacă au crezut în comunism, odată ajunși acolo, sau trezit repede și au avut curajul să scrie împotriva acestui miraj al utopiei și minciunii. Printre ei, la loc de cinste este Panait Istrati. Mam simțit nevoit să cercetez cealaltă dimensiune a universului fabricat și idilic din URSS, ceea ce Stalin încerca să ascundă: vastul univers concentraționar sovietic. Relevant este că, în lagăre, cei care își vânduseră conștiința (pe bani, favoruri, poziții sau pur și simplu făcând interviuri cu Stalin, deși acesta le acorda foarte rar) erau denumiți Aragoni (apud André Glucksmann, Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni, Editura Humanitas, București, 1991, p. 8), după numele unui cunoscut poet francez care a fost un mare susținător al ideologiei și sistemului comunist. În mod relevant, turiștii de lux nu au vizitat niciodată vreun lagăr adevărat; eventual, sa apropiat de închisorilevitrină


| 71INTERVIU

„Gulagul a fost un malaxor de vieți umane, iar numărul celor care au suferit acolo este impresionant și similar cu cel provocat de nazism”de lângă Moscova și Leningrad, unde așazișii deținuți (de fapt, agenți ai organelor de securitate) serveau la prânz două feluri de mâncare (supă de pui, carne cu cartofi) și desert!

„Gulagul este un acronim din limba rusă care desemna Administrația Centrală a Lagărelor”

Vă invit să definim și să analizăm termenul Gulag, să îi stabilim oarecum limitele de cuprindere. Sentința suna cam așa: „În numele conducerii supreme, sunteți deportați în regiunile îndepărtate ale Siberiei”. Ne cantonăm deci în universul comunismului sovietic. Care era impactul unui asemenea anunț?

Gulagul este un acronim din limba rusă care desemna Administrația Centrală a Lagărelor și, având în vedere că a avut o lungă și nefericită existență, a cunoscut mai multe etape de funcționare, însoțind fidel istoria Uniunii Sovietice. Dacă vremurile erau sângeroase, având în vedere războiul civil pe care la promovat constant Partidul Bolșevic, atunci și Gulagul a cunoscut perioade de mare expansiune, mai ales în timpul lui Stalin. Dacă sistemul sovietic prefera săși concentreze represiunea asupra unor ținte bine definite, atunci și sistemul de represiune definit de Gulag era mai redus, mai puțin vizibil, pentru că disidenții sau fidelii neoprotestanți erau mai puțini și puteau fi internați fie în închisori, fie în spitale de psihiatrie (o noutate, după regimul de teroare al lui Stalin). Dar represiunea nu a dispărut în URSS decât în a doua jumătate a anilor ’80, când era evident că Gorbaciov ceda teren în Estul Europei și nu era dispus să joace cartea represiunii. Întrebarea dumneavoastră se referă la deportările speciale, care au fost un fenomen paralel cu dezvoltarea Gulagului și la care au fost supuși și români bucovineni și basarabeni. Sate și chiar națiuni întregi au fost deportate (germanii de pe Volga, cecenii, ingușii, tătarii din Crimeea etc.), fiind transportate cu trenurile și abandonate fără unelte, fără un acoperiș deasupra capului, trebuind să se descurce

cu puținul pe care reușiseră săl transporte. Aceste deportări dureroase, de nesuportat pentru femei cu copii sau bătrâni, erau oarecum mai ușor de depășit decât intrarea pe porțile Gulagului și deportarea în lagăre îndepărtate, unde delincvenții (blatarii, cum apare în traducerea în limba română a cărții lui Șalamov) erau amestecați cu deținuții politici. Nu este greu de imaginat ce aveau de suferit intelectualii în fața sălbăticiei deținuților penali. Așa cum știm, chiar dacă la noi există cazul Vișinescu, nimeni nu a fost declarat răspunzător față de aceste crime.

Ce sa întâmplat, de fapt, la Kolîma?Kolîma, alături de Vorkuta reprezintă cercurile cele

mai de jos ale iadului Gulagului. Nu numai sălbăticia deținuților penali ucidea, dar și clima. Primul european care a străbătut regiunea a fost Jan Czerski, un geograf, paleontolog și explorator polonez exilat în Siberia de țarul Alexandru al IIlea pentru că a participat la insurecția polonă din 18631864. Kolîma era locuită doar de câteva zeci de mii de eveni și yukarigirzi, popoare siberiene care trăiau din creșterea renilor, pescuit și vânătoare. Însă, în septembrie 1929, o expediție sovietică a descoperit zăcăminte aurifere, ceea ce avea să schimbe complet datele problemei. Aurul însemna bani și mai ales devize străine pentru planurile cincinale ale lui Stalin. Recomand cartea istoricului Nicolas Werth, care sa deplasat în 2011 la Kolîma, colindând regiunea timp de trei săptămâni. Experiența lui este interesantă și a fost publicată și în limba română (Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului, traducere de Cătălina Mihai, Editura Corint, București, 2012). Werth afirmă că „statul rus nu sa implicat prin nici o politică patrimonială în ceea ce privește Gulagul sau represiunile staliniste în general; nu a luat nici cea mai mică măsură de conservare a locurilor unde au avut loc execuțiile, a celor de detenție, de deportare sau exploatare a mâinii de lucru în regim forțat. Doar Biserica Ortodoxă sa interesat de câteva locuri, pe care lea integrat rapid în serviciul propriilor interese”. Între timp, Asociației Memorial, care sa ocupat mai mult ca oricare altă organizație de descoperirea Gulagului, i sa confiscat de către statul rus întreaga arhivă, care, în noul context, deranjează.


INTERVIU72 |

Deci Kolîma are o lungă și nefericită istorie...Stalin avea nevoie de aur pe care să îl vândă. Din ce

am citit, chiar și pe vremea țarilor se bănuia că în regiune ar fi mari cantități de minereu aurifer. Problema țarilor era că nu aveau o forță de muncă dispusă la asemenea sacrificii (iarna, temperatura poate depăși – 50 de grade) și nici nu se gândeau să îi folosească în Siberia pe revoluționari, care evadau frecvent. Nici revoluționarii ruși nu erau atât de numeroși încât să facă diferența și, nu în ultimul rând, autoritățile țariste erau mai sensibile la opinia internațională. În perioada interbelică, aurul încă avea importanță. Rezumând extrem de mult, putem spune că Stalin avea oameni, dar nu avea aur (sau nu atât cât ar fi avut nevoie, având în vedere ambițiile uriașe ale comunismului de a rade un sistem și de al înlocui cu altul. Vedem cum, după 26 de ani de la prăbușirea regimului comunist din România, cât de greu se poate schimba o societate pe calea evoluției pașnice, firești, fără o schimbare bruscă și violentă de direcție, cum a fost în 1945). Oamenii puteau fi dușmanii poporului (de fapt, ai comuniștilor) sau nu. Cred că, pentru Stalin și acoliții lui, vina putea fi inventată. În cel mai rău caz, trebuia să dovedești că nu ești dușman al regimului, ceea ce este complet absurd. Însă nu numai la Kolîma sa aplicat acest sistem. În multe alte zone din imensa URSS a fost folosită forța de muncă în scopuri economice. Probabil că a fost o simbioză între sistemul represiv comunist, dezvoltat încă din 1918, și resursele aparent inepuizabile, dar prost exploatate ale fostului Imperiu Țarist. În secolul trecut, exploatarea resurselor și obsesia privind obținerea lor au fost endemice, ca și cum o țară se poate dezvolta doar dacă avea cât mai multe resurse. Este știut faptul că sunt destule țări în care, fără să existe cine știe ce resurse, se trăiește mult mai bine decât în cele bogate din acest punct de vedere.

Pornesc de la titlul volumului dumneavoastră, Viața și moartea în Gulag, și vă întreb: care era prețul unei vieți în Gulag și ce reprezenta, în fond, ideea de moarte? Evident, vorbim despre suferință, foame, trădare, evadare, stărilimită, crime și experiențe terifiante.

Gulagul a fost un malaxor de vieți umane și, chiar dacă cifra celor care au murit acolo a început să scadă în urma unor cercetări mai aplicate în arhivele sovietice (care și ele sunt împiedicate de noul curs revizionist adoptat de Putin) față de ceea ce se credea până recent, numărul celor care au suferit este impresionant și similar cu cel provocat de nazism. Anne Applebaum menționează cifra de 2 800 000 de morți. Dar prin Gulag se pare că au trecut nu mai puțin de 18 milioane de oameni, cam cât era toată populația României în 1930. Probabil că nu vom cunoaște niciodată cifra exactă. Gulagul nu a ucis la fel de mult ca uzinele morții ale naziștilor, doar pentru că unul dintre principalele sale scopuri era exploatarea forței de muncă. Și acum pare evident că, dacă erau uciși rapid toți deținuții, cine ar mai fi muncit la

defrișarea taigalei, în mine, la construcția de canale, șosele etc.? Pentru a aduce forță de muncă liberă în aceste ținuturi neospitaliere, guvernul sovietic ar fi trebuit să cheltuiască mai mulți bani decât ar fi obținut, având în vedere că tehnicienii liberi sovietici nu erau foarte tentați să trăiască ani de zile la – 20 sau – 30 de grade, nici dacă li se plăteau salarii duble sau triple. De aceea nici nu se investeau prea mulți bani în aprovizionarea cu alimente. Prin urmare, foamea a fost o caracteristică esențială a Gulagului sovietic. Arma înfometării („Cine nu muncește nu mănâncă”, decretase Lenin încă din 1917) fusese folosită cu mult succes de sovietici încă din timpul Războiului Civil (19181920), pentru ai lichida pe cei din opoziția burgheză sau țărănească. Această armă a fost întrebuințată întro manieră criminală și în Ucraina (19321934). Tocmai de aceea am ales ca, în cea dea doua parte a volumului, să mă axez pe ideea de foame și foamete, alături de alte aspecte esențiale ale vieții și morții din lagăre: evadarea (puși în fața unei morți aproape sigure, mulți deținuți sau aventurat în astfel de încercări temerare, pentru că oricum nu mai aveau nimic de pierdut), filosofia suferinței (toți memorialiștii afirmă că nu poți trăi atât de mult timp în interiorul suferinței umane fără să fii marcat definitiv de anumite întrebări fundamentale), modalitățile de supraviețuire, mirajul normalității etc. Bine a spus cineva când a numit acest univers „arhipelag”!


| 73INTERVIU

„Logica Gulagului era una răsturnată, calitățile devenind deseori defecte, iar defectele calități în lupta grea pentru supraviețuire”

Un supraviețuitor vorbea despre „femei al căror aspect ma bulversat: nu mai aveau nimic feminin în ele. Umbre osoase, cu brațe și picioare scheletice, acoperite de zdrențe puturoase”. Care era condiția femeii în această terifiantă experiență a Gulagului? Vorbim și despre Elena Glinka, Hanna Volovici…

Condiția femeii în Gulag era mult mai grea decât cea a bărbatului, având în vedere faptul că, în sălbăticia și barbaria lumii penitenciare și mai apoi a lagărelor, delicatețea, fragilitatea fizică și sensibilitatea femeii reprezentau defecte majore, căci logica Gulagului era una răsturnată, calitățile devenind deseori defecte, iar defectele calități în lupta grea pentru supraviețuire. Din altă perspectivă, după cum atestă mărturia Evgheniei Ghinzburg, femeia, dacă scăpa și nu era violată cu sălbăticie fie în vapoare, fie odată debarcate pe „insulă” (Kolîma nu este o insulă, dar, în perioada anilor 19301950,

se putea ajunge numai cu vaporul de la Vladivostok), în ceea ce în jargonul delincvenților se numea „tramvaiul din Kolîma” și dacă reușea să își găsească un loc în interiorul administrației fiecărui lagăr (fie la baie, la micul și improvizatul spital, ca să nu mai vorbim de bucătărie sau în vreo cooperativă agricolă unde se mai putea subtiliza hrană), avea șanse mai mari de supraviețuire decât bărbații. Era și mult mai rezistentă din punct de vedere psihic. În plus, mai exista posibilitatea de a supraviețui vânzânduși corpul, dar această acțiune trebuia întreprinsă încă de la început, când farmecul feminin nu era complet exterminat, sau asigurânduși protecția maimarilor din lagăr, ceea ce, până la urmă, era cam același lucru. Vital era să nu muncească în afara lagărului sau nu prea mult. Dacă ne referim doar la Kolîma, trebuie spus că populația feminină nu era numeroasă, din simplul motiv că Dalstroi (Administrația Regiunii Penitenciare Kolîma) avea nevoie de bărbați cât mai puternici pentru muncile foarte grele și ucigașe din minele de aur și apoi din cele de uraniu. De aceea, se pare că, din întreaga populație concentraționară a zonei, doar 56% era formată din femei, adică în jurul a 25 000 de suflete. Elena Glinka avea 29 de ani când a fost arestată, în 1950, și trimisă în Gulag. A revenit de acolo abia în 1956. Glinka redă în mărturiile ei aspecte cutremurătoare despre violul la care erau supuse deținutele. Trei dintre ele erau deținute politice (o croitoreasă, o soție de dușman al poporului și o studentă din Leningrad, adică autoarea) și făceau parte dintrun grup mai mare, amestecat, care a fost debarcat întrun cătun uitat de Dumnezeu din Kolîma. După ce deținuții de drept comun au adormit vigilența gardienilor (iau îmbătat), au pus la cale „tramvaiul din Kolîma”, adică violarea în grup atât a deținutelor de drept comun, cât și a celor politice. Exista chiar și un „vatman” care stabilea ritmul și durata pe care fiecare violator o aveau la dispoziție. Autoarea ar fi scăpat doar pentru că ar fi fost păstrată pentru șeful minei din zonă. De multe ori, femeile ce reveneau din Gulag și supraviețuiseră violurilor în grup nici nu aveau curajul să povestească, odată întoarse acasă, despre aceste experiențe. Hava Volovici a reușit să supraviețuiască foametei din Ucraina din 19321933 văzând cum rudele îi mureau de foame doar pentru că era angajata unui ziar al Partidului de unde primea o rație mizeră de hrană. A fost arestată în 1937 și a îndurat chinurile Gulagului până în anul morții lui Stalin (1953). Ulterior, șia scris memoriile, intitulândule Până când povestea mea este spusă, în care descrie, printre multe altele, cum ia murit fetița subnutrită întrun orfelinat din Gulag. Chinurile mamei au fost teribile.

A fost posibilă copilăria în Gulag?În mod paradoxal, uneori a fost posibilă. De ce am

spus „uneori”? Pentru că rata mortalității era ridicată în rândul deținuților, care erau încurajați să devină stahanoviști, să își consume resursele fizice pentru douătrei sute de grame de pâine în plus (hrana predilectă a Gulagului).


INTERVIU74 |

Stahanoviștii reprezentau o categorie de deținuți care nu supraviețuiau prea mult. Copiii erau luați de la mamele lor după șaseșapte luni (eventual, acestea aveau dreptul să îi alăpteze de două ori pe zi) și crescuți în niște orfelinate care se aflau în interiorul lagărelor mai mari. Evghenia Guinzburg a lucrat mai mult timp ca îngrijitoare întrun astfel de orfelinat, iar scenele pe care le descrie depășesc mult capacitatea cuiva de a și le imagina: „Pătuțurile sunt lipite unul de altul. Sunt atât de mulți, încât, dacă începi săi schimbi unul după altul fără să te oprești, nu revii la primul pătuț decât întro oră și jumătate. Toți bombăne în limba lor, toți se epuizează țipând. Unii scot suspine plângăcioase, care nu așteaptă vreun răspuns. Alții își apără activ viața urlând sălbatic, cu energia pe care țio dă disperarea. Alții nici nu mai plâng: gem precum adulții”. Chiar dacă supraviețuiau până la o vârstă care lear fi permis să fie adoptați sau recuperați de părinți la finalul detenției, ne putem da seama cât de traumatizantă trebuie să fi fost o astfel de copilărie.

Religia, ideea de Dumnezeu, religiosul în general cum sau articulat în Gulag?

Credința creștină a avut importanța ei în fortificarea unor suflete care sufereau și începeau să accepte inevitabilitatea morții. Am reținut cuvintele lui Varlaam Șalamov, căruia iam citit povestirile de două ori, prima oară în franceză și apoi în română, după ce au apărut la Editura Polirom: „Absența religiei în care miam petrecut toată viața mea conștientă nu a făcut din mine un creștin. Dar nu am văzut niciodată oameni mai demni decât credincioșii din lagăre. Disperarea punea stăpânire pe toate sufletele și doar credincioșii îi rezistau”. Mai multe astfel de mărturii spun același lucru. Preotul român Dimitrie Bejan scria în același sens: „Biblia a fost cea mai întrebată, mai căutată carte în lagărele rusești.

Copiată și difuzată, lumina sufletele, așeza furtunile, îl împăca pe om cu suferința. În pușcării, problemele religioase erau aceleași, dar Cartea ne lipsea. Tânjeam după ea. Și când puteam găsi câteva pagini din Sfânta Scriptură, acestea erau sorbite și treceau, cu mii de precauțiuni, din celulă în celulă”. Și Lena Constante sau Nicolae Steinhardt au scris pagini foarte frumoase despre rostul și puterea credinței în Gulagul românesc. Acesta e adevărul, când omul, chiar și ateu declarat, dă de greu și de apropierea morții.

Vorbim, până la urmă, despre un șantier al memoriei. Prin urmare, care au fost sursele pe care leați utilizat în alcătuirea acestui volum și cui credeți că se adresează cartea dumneavoastră? Care este miza ei?

Este mai degrabă un canal pe care am încercat săl sap, dirijând către el cât mai multe râuri și pâraie ale memoriei, pe care leam îndiguit în această formă rezistentă, cred eu, la trecerea vremii. Așa cum am mai spus, spațiul românesc a fost asaltat după 1990 de multe lucrări memorialistice ale deținuților români care au petrecut ani buni și au suferit în sistemul concentraționar din Republica Populară Română, calchiat – dacă nu chiar transpus în cele mai mici forme – după cel sovietic (sovieticii au avut mine, așa cum am avut și noi, în care au murit deținuți politici; au avut canale, așa cum am imaginat și noi; au patentat deportările unor grupuri de oameni bine definite, iar noi am avut același fenomen, pe care Valeriu Antonovici și ClaudiaFlorentina Dobre lau imortalizat foarte bine). De aceea, cunoașterea matricei originale poate răspunde la multe întrebări le gate de Gulagul românesc. De altfel, termenul Gulag sa transformat în secolul trecut întrun substantiv comun, având în vede extinderea la nivel internațional a comunismului. Evident, sistemul represiv din fiecare „democrație populară” a cunoscut acest fenomen, fiind o copie a Gulagului sovietic. Din nefericire, acesta persistă până azi în RP Chineză, Cuba și RPD Coreeană. Am făcut tot posibilul să găsesc mărturii care nu au fost traduse în limba română și am revizitat mărturii care au apărut la începutul anilor ’90 în spațiul românesc, dar care au trecut nebăgate în seamă. Am preferat să lucrez singur și sămi asum riscurile cercetării. De aceea consider că am făcut bine că am concentrat aceste experiențe și chiar leam oferit cuvântul in extenso celor care au suferit, au supraviețuit și au avut curajul să scrie. Întrun fel, cartea mea conservă suferința umană provocată de comunism, una care pare a fi mult mai ușor de uitat decât cea provocată de nazism. Nu mam rezumat la a condensa și a comenta academic, rece paleta vastă de experiențe din Gulag. Nu știu dacă am făcut bine, pentru că a ieșit o carte destul de voluminoasă, dar, prin marea diversitate a naționalităților care au suferit, este foarte clar că Gulagul a fost un fenomen internațional al secolului XX.

Interviu realizat de Simona Preda


| 77CRONICI

Pentru unii critici, era de ajuns ca un volum de poeme să fie mai scurt, textele să nu aibă titluri și să nu conțină mai mult de zecedouăsprezece versuri,

că automat aveam dea face cu o ilustrare a minimalismului. Alții, ceva mai nuanțați sau mai iscoditori, au început să indice, din aproapen aproape, câteva trăsături care au legătură cu această orientare: economia de efecte, preferința pentru o postură auctorială slăbită, dacă nu dea dreptul anonimă, lăsând astfel cititorul să participe la structurarea poveștii și la găsirea sensului; repetitivitatea, reluarea unor motive, teme și secvențe (exemplul clasic vine din muzică, în special din compozițiile lui John Cage), părăsirea oricărei tentative de a te instala întro manieră (să nu uităm că, în artele vizuale, această mișcare a pornit ca un reflux față de expresionismul abstract, iar în context românesc, cam patru decenii mai târziu, ca respingere a puternicei orientări ortodoxiste de după 1990). Apoi, în minimalism avem dea face cu o estetică austeră (deși generațiilor mai vechi, obișnuite cu discuțiile scorojite în legătură cu „autonomia esteticului” și alte fixații similare, nu lea trecut prin cap că așa ceva ar fi de găsit aici), ceva pe cât de frugal, pe atât de tonic, cu rădăcini în filosofia și cultura pop, dar și în ultimele rămășițe ale New Ageului (etica zen, limitarea oricărui exces și, de aici, o avariție formală, un gust pentru simplitatea ce patinează pe suprafețe netede).

Revenind la poezia ultimilor 25 de ani, cel care anticipează primul această mișcare și cu un ecou tot mai puternic odată cu trecerea timpului este Constantin Acosmei. El publică la doar 23 de ani o carte, Jucăria mortului (1995), care anticipează direcția ce va începe să câștige tot mai mult teren la sfârșitul deceniului următor. Pledoaria pentru această nouă estetică e susținută, desigur, și de primele cărți ale lui Dumitru Crudu, însă Jucăria mortului își depășește, întrun anumit sens, timpul, mai ales că Acosmei debutează deodată cu 90iștii din gruparea „Universitas”, care sunt imediat înregistrați și canonizați. Urmează autorii din preajma anului 2000,

care propun, așa cum am arătat, o serie de poetici grave, nombriliste, pline de tot felul de excese (aproape toți sunt puternici din punct de vedere vizual, caută șocul receptiv, descriu abjecția și își expun fără mari precauții rănile, impunânduse ca exploratori înrăiți ai traumei, sunt crispați, relația cu corpul e întotdeauna tensionată etc.).

Pe de altă parte, la începutul secolului și în special pe siteul clubliterar.com, care a fost vreme de câțiva ani principalul loc de expunere și atelierul cel mai fertil al

2000‑2016. O recapitulare (III)Claudiu Komartin

Din păcate, discuția despre așa‑numitul minimalism – care astăzi e pe buzele tuturor și apare în articole cu o frecvență comparabilă cu a unui alt „‑ism”, la modă acum 10‑15 ani, mizerabilismul – a fost din start ratată. Folosit ca mot bon à tout faire, minimalismul a ajuns să fie

folosit în contextele cele mai diverse și cu înțelesuri uneori contrare.


CRONICI78 |

tinerilor scriitori care se afirmau, au existat câteva discursuri marginale aparte, unele dintre ele bănuite (probabil nu fără temei) că ar reprezenta „clone” (adică, în limbajul specific literaturii internaute de atunci, heteronime ale unor autori deja cunoscuți în cercul respectiv); probabil că cel mai derutant (și cel care a produs o vie atracție acum 1011 ani) a fost Liviu Diamandi, ale cărui texte au rămas însă nepublicate și învăluite în mister. Andrei Peniuc a fost bănuit că ar fi în spatele lui Diamandi, fiindcă cele două volume cu care debutase în 2002 îl recomandau ca pe un poet cu disponibilități în această zonă. Personal, trebuie sămi recunosc eroarea de al fi subestimat pe A. Peniuc, pe care nu lam receptat – poate și din fireștile rivalități dintre tinerii poeți, poate și situândumă întro zonă de explorare cu totul neasemănătoare. Însă, prin Un animal mic și Mic manual de terorism, publicate înainte de a alege viața monahală (acum zece ani), Peniuc lasă să se întrevadă o zonă în care poeții din deceniul următor au avansat tot mai mult și mai decis, până la cel mai bun tânăr poet de acum, Alex Văsieș, aflat pe val după ce a publicat, tot la 23 de ani, două volume primite la superlativ: Instalația și Oana Văsieș (în cel din urmă, face un joc straniu și provocator, ducând întro zonă de ambiguitate și subminare convenția uzată a heteronimelor).

Ar fi utilă o revizitare a principalelor contribuții din ancheta despre 2000ism din nr. 23/2005 al revistei Caiete critice, după cum interesante ar putea fi, pentru cineva preocupat de temă – și de evoluția unui fenomen

care e deja istorie recentă –, alte câteva anchete, găzduite de Paradigma, Cultura și Vatra, antologia hazardată Generația 2000 (2004) a lui Marin Mincu, cea fără cap și coadă a lui Daniel D. Marin, Poezia antiutopică (2010), sau mult mai echilibrata Companie a poeților tineri (2011), care ar fi putut să fie antologia de bază a poeților dintre 2000 și 2010 dacă de ea sar fi ocupat numai Dan Coman. Iar masivul studiu Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 de anul acesta al Grațielei Benga va deveni, oricâte hibe i sar găsi, o referință obligatorie pentru poezia perioadei.

Ceea ce vedem acum e deja un peisaj mult schimbat: în acest conglomerat în continuă transformare, Vasile Mihalache impune atât teoretic, cât și practic conceptul multiform de postumanism (cel mai popular nou „post” al momentului), în care Andrei Dósa, cel mai bun dintre poeții care fac legătura între valul 2000 și noile tendințe exprimate în ultimii cincișase ani, va publica la începutul lui 2017 a patra sa carte, iar Radu Nițescu și Alex Văsieș, foarte diferiți, își dispută – cel puțin până când ceilalți tineri autori cu debuturi promițătoare din ultimii ani vor confirma –, pe două direcții întru totul divergente, puterea de atracție a unor discursuri care pot reseta, dacă nu au făcuto deja, regulile jocului literar al prezentului. Vom vedea în anii următori către ce o vor apuca acești poeți, sub presiunea ultimelor tendințe și câți dintre ei vor fi îndeajuns de inteligenți, de puternici și de clar structurați încât să impună poeticile dominante ale viitorului imediat.


| 79CRONICI

Simpla cazuistică din Mistificțiuni (ediție revăzută și adăugită, Editura Spandugino, București, 2016) ar fi putut reprezenta, acum câteva decenii, o piesă de rezistență în dosarul bătăliei pentru postmodernism. Alături de caligramele monstruoase ale lui Iordache Golescu, de comedia receptării

scufundată în subsolurile paginilor Țiganiadei, feluritele bizarerii repertoriate de Mircea Anghelescu aici ar fi constituit argumente forte în favoarea unei abordări mai relaxate a literaturii române.

Cosmin Ciotloș

Historia arcana

În 2008, însă, când apărea prima ediție a acestui studiu, discuțiile pe marginea schimbărilor de paradigmă se stinseseră deja, înlocuite fiind de efeme

ride. Drept urmare, cartea șia primit aprecierile (pe deplin meritate) în virtutea unor lecturi cuminți, de nu cumva leneșe dea dreptul. Descriindui corect conținutul, recenzenții făceau totuși abstracție de context, de necesarele „unde de șoc” pe care acesta lear putea genera. Numi aduc aminte ca titlul să fi făcut cuiva cu ochiul, deși acesta conținea o trimitere la două cunoscute noțiuni (critifiction și surfiction) lansate și vehiculate de Raymond Federman, unul dintre patriarhii postmodernismului american.

Avem deci de ales între două „game”, una minoră, cealaltă, ca să păstrez metafora, majoră. Cea dintâi presupune a citi Mistificțiunile ca pe un efect secundar al erudiției (cuvântul poate părea prea mare pentru timpurile noastre; nu și dacăl aplicăm lui Mircea Anghelescu). La urma urmelor, fișele de lucru ale oricărui cercetător dedicat conțin asemenea curiozități: intuiții locale, descoperiri de arhivă, montúri interpretative, marginalii, elucidări. Toate, pasionante. A le pune laolaltă și, mai mult, a le găsi un conceptumbrelă solid din punct de vedere științific e, în sine, o reușită. Inclusiv una de ordin stilistic, fiindcă nui ușor să fii simultan în aceeași pagină, în același rând chiar, ludic și academic, spectaculos și precis. Sub acest raport, cartea se ocupă de tot ce ține de arta prestidigitației literare: falsuri, farse, apocrife, pastișe, parodii, așa cum o spune subtitlul. Confuzii, atribuiri nefericite (o improvizație publicistică a tânărului Lovinescu fiind ani buni după aceea considerată o bucată autentic eminesciană), travestiuri sau hibrizi (de felul lui A. Mirea, cel sub al cărui nom de plume se ascundea identitatea dubletului D. Anghel – Șt.O. Iosif). Diversitatea acoperirii e uimitoare și nici măcar cronologic nu se poate vorbi despre un teritoriu de predilecție. Chiar dacă din secolul al XIXlea Mircea Anghelescu

extrage câteva cazuri complicate (Cronica lui Huru, paternitatea Cântării României sau caracterul ficțional, niciodată observat, al scrierii lui Dinicu Golescu), nu se poate spune că următorul nar fi bine reprezentat. De la „afacerea Caion” și repercusiunile ei (nevinovat, Caragiale va ajunge în cele din urmă victimă a unui plagiat) până la scandalul din jurul Amantului doamnei Chatterley (continuat de F. Aderca), spectrul e cât se poate de întins. De la notorietăți până la inși definitiv efasați, de felul unui Apostol D. Culea, autor al unei variante autohtone de Robinson Crusoe. În fine. Vorbim totuși despre o ediție a doua a cărții, deci, exceptând adaosurile, cuprinsul e cunoscut cititorilor. Dacă am făcut această trecere în revistă a fost pentru a discredita eventuala impresie că doar scriitorii nesemnificativi ar fi pasibili de mistificțiuni. Nici gând! Un indice de nume ar arăta probabil cât de amplu (și de nediscriminatoriu) e fenomenul.

Aceasta ar fi, încă o dată, „gama minoră”, cu beneficii și cu neajunsuri. Depărtândune de ea, înălțândune deasupra acestei perspective, vom putea privi Mistificțiunile în ceea ce aș numi adevărul lor cultural. Ca replică întrun dialog extins. Așa cum sugeram în primele rânduri ale cronicii, văd aici răspunsul sceptic pe care un istoric literar sobru, prob, experimentat și, prin forța lucrurilor, conservator îl dă celor care apără inerțial și deja fără putere de convingere morga canonului estetic (neo)modernist. Prin formație, Mircea Anghelescu ar fi avut motive să pledeze pentru un statu quo. Dar no face. Și tocmai de aceea demersul său e credibil. El pune la îndoială rațiunea vanitoasă a „marii istorii” de a afirma, de a impune, de a ierarhiza, întrebânduse cu discreție și bunsimț ce anume se normează acolo. Pastișe nedetectate? Falsuri neidentificate? Jocuri tratate fără umor? Intenții indiscernabile? Lecțiuni eronate? În definitiv, Mistificțiuni reprezintă un eșantion prelevat dintrun organism uriaș, proteic și mai ales viu.


CRONICI80 |

Andi Mihalache

Ruinele, ieri și azi

Și așa ne oprim, datorită lui Doris Mironescu, la funcțiile similare pe care literatura le

poate îndeplini pe tărâm social; pe de o parte, aceea de vehicul al reperelor identitare ce se cer conservate și transmise altora; iar pe de altă parte, autorul nu ignoră nici capacitatea literaturii de ași câștiga propriai exemplaritate, devenind ea însăși o componentă a memoriei culturale pe care o întreține. Complementar, ne amintim că Ernesto Sábato credea că rebeliunea romantică a presupus o nouă apropiere de mit și o repoetizare a lumii; așa că, dintre cele trei variante de abordare a oricărui mit – antropologică, semiotică și literară –, Doris Mironescu o alege, evident, pe ultima. Ea afirmă că povestirile primordiale ale omenirii „transportă”, dintro epocă întralta, niște adevăruri eterne și generalvalabile, conferindule interpretări mai aplicate, însă transculturale.

Purtând cititorul prin universuri textuale diferite, de la Alecu Russo la Radu Cosașu via I.L. Caragiale, autorul ne atenționează că cerebralul Maiorescu, din veacul XIX, și șotiosul Păstorel, din secolul XX, pot fi incluși în aceeași istorie a romantismului, întro „comunitate textuală”; pentru că acest romantism nu se lasă izolat întrun mijloc de secol XIX. Se distinge printro raportare constantă și creativă față de trecut și nu printrun interes pasager și conformist față de ruinele melancolizate în fel și chip. Romantismul discutat în

volumul lui Doris Mironescu reprezintă deci o atitudine față de istorie și nu un segment cronologic anume, în care am fi fost ceva mai sensibili față de ea: este modern atunci când acceptă că timpul se scurge ireversibil, dar și antimodern când crede că această tendință se concretizează numai sub semnul declinului. De aceea, mult evocatele ruine nu obligă autorul să se concentreze pe binecunoscuta adulare a respectivelor vestigii, ci să se ocupe de textualizarea unor urme. În optica lui Doris Mironescu, ruinele au, totuși, conotații mai ample: fie accesorii peisagiste, nelocalizabile geografic; fie ecouri ale unui basm atemporal, dotat, cel mult, cu recuzită medievală; în fine, rămășițe ale unor vremuri bine datate, pe care le păstrează încă în viață, ca să ne includem și noi în cronicile ce le sunt dedicate; altminteri, o să ne temem că adunăm prea mult trecut și el no să mai încapă în biografiile noastre.

Cartea lui Doris Mironescu pleacă de la un pretext bine știut, dar rareori verbalizat: vrem să facem istorie cu orice preț, însă realizăm adesea contrariul celor dorite. De aceea, memoria culturală ne menajează, neutralizând aspectele tragice, spre a ne furniza perspective mai detașate, mai coerente, fie ele consolatoare, candide, pișichere, compromisorii ori patetice. Prin intermediul literaturii, noi pendulăm între adevărul primordial al mitului și exactitatea modestă a istoriei, elocvența putând să simuleze certitudinea, iar

expresivitatea să treacă drept sinonimă a argumentării; totodată, eleganta pledoarie a lui Doris Mironescu reiterează mereu antiteza dintre ceea ce ni se impune drept text canonic și ceea ce ni se pare postcanonic în literatură. Autorul ține totuși la ideea că a demitiza nu înseamnă a persifla mitul, ci al învăța pe dinăuntru; adică ai pricepe geneza, structura, întrebuințările, publicul, rațiunea de a fi. Nu construim niciodată un mit de care nu avem deloc nevoie, conștiința comunitară fiind, bunăoară, una din principalele lui justificări.

Toate capitolele cărții exemplifică ideea de trecut tranzitoriu, care sprijină o „identitate în trecere” – după formula lui Bujor Nedelcovici – chinuită veșnic de aceleași dileme: de unde venim și încotro ne îndreptăm? Adusă în slujba Nației, istoria este pierdută și recuperată, după cum ne convine, dintro multitudine de puncte de vedere. Și procedânduse astfel, orice trecut provizoriu poate fi salvat, recanonizat și înfățișat drept unul inevitabil. Redefinirea Frumosului a adus deci la viață modalități, acceptate sau refuzate, de a literaturiza trecutul în așa fel încât ideologicul și esteticul să se împace de minune. Iar privirea pa noramică fiind, adesea, un bun prilej de a omite unele amănunte de dragul sintezei, studiile de caz din această carte ne arată că istoria ni se dezvăluie, întreagă, chiar în întâmplările ei aparent disparate; pentru că fiecare fapt

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat

de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi le dăm existenței colective.


| 81CRONICI

se supune unui principiu asociativ de bază, acela că orice poveste se naște dintro alta, subzistând prin vremuri grație corelării ei continue cu alte istorisiri similare. Trecutul nu ne parvine din codificări discursive sau, mai rău, din felurite directive, ci din relatarea neîntreruptă a unor experiențe autentice, traversate dimpreună, atunci și acum; ori, dacă vreți, copovestite de către protagoniști, martori și colportori tardivi. Prin urmare, Doris Mironescu nu dă prea mult credit marilor discursuri despre trecut, apreciind micile încercări de a lua istoria de la capăt;

de a o reîncepe, narativ, de la nivelul individului, al familiei și al mediului imediat de apartenență. A fi, spunea Albert Camus, înseamnă a exprima necontenit adevărul a ceea ce am fost mai întâi. Iar adevărul romanticilor este unul inaugural, nu concluziv; pentru ei, a cunoaște era totuna cu a te reîntoarce la momentul când fragmente de real căutau un cuvânt să le definească, să le dea efectiv naștere. Așa se ajunge, în cartea la care ne referim, la o resituare a noțiunilor de patriotism și de clasic. Patriotismul este coborât din registrul solemnhegelian – al marilor destine

istorice, prescrise parcă de un ADN al evoluției unitare a omenirii – în registrul de mai jos, ludiclumesc, al atașamentelor sincere față de ipostazierile de zi cu zi ale trecutului; mai modeste dar și mai vii, mai exersate social. După cum am afirmat deja, Doris Mironescu se ocupă și de istoricitatea ideii de clasic, abordândo din perspectiva abaterii de la canon. Mai ales că Charles Augustin SainteBeuve (18041869) vedea cândva, în orice scriitor, un potențial clasic; dacă și numai dacă el reușea să reinventeze tradiția în loc să o pastișeze. Doris Mironescu nu percepe așadar această „deviere” doar ca pe o simplă contestare; și îi observă efectele mai degrabă în direcția receptării textului (Hans Robert Jauss), în zona efectelor nescontate ale lecturii; acolo unde Cititorul Ideal (Umberto Eco) nu se conformează și nu se lasă dus cu vorba, producând, autonom, propriile lui interpretări. În consecință, Doris Mironescu dă atenție, inevitabil, literaturilor nostalgice, cu replieri bovarice întrun trecutfetiș (Grigore Alexandrescu); pe care îl recuperăm secvențial, fără a fi dispuși să încercăm, pe propria piele, și neplăcerile acelei epoci. Doris Mironescu nu neglijează însă nici literatura mai nouă, realistchirurgicală, cu strategii retorice prin care ne tot retragem din trecuturiledeșeu (Ioana Bradea); căci ele ne sâcâie, și încă insistent, refuzând obstinat divorțul, cicatrizarea, uitarea amiabilă. Sunt exemple ce ilustrează convingător profilul romanticilor de oricând. Aceștia nu sunt, prin definiție, nici „anti” și nici „pro” – după cum îi preferă Antoine Compagnon –, excelând în opțiuni contradictorii. Romanticii șocau cu premeditare, spre a impune noi modele și canoane și o altă idee de bunsimț. Și criticau o tendință până începeau săi împrumute însușirile: lărgeau astfel granițele ideii de normalitate. Pe de o parte, trăiau cu teama că marile rupturi suspendă rosturile devenirii, lăsând prezentul dezorientat, fără o concepție despre lume care săi vină din spate și săl susțină. Pe de altă parte, în concepția lor, nu progresul


CRONICI82 |

era cel mai bun motor al istoriei, ci decepția; mai degrabă ea îi determina să se revolte și să se identifice, uneori sinucigaș, cu acest demers. Neaderând deci la viziunea modernă și cumulativă asupra timpului, romantismul descoperea niște nișe temporale, niște retrageri din trendul evolutiv principal. Dar nu era, obligatoriu, un prizonier al viziunilor „micro”: știa să istoricizeze trauma unor mutații violente, înscriind schimbarea întro serie de antecedente ce îi atenuau doza de șoc.

Doris Mironescu observă un paradox: că romanul istoric românesc recent se inspiră, cu precădere, din trecutul comunist. Și asta în condițiile în care, datorită unor filme gen Urzeala tronurilor, tinerii înțeleg mult mai ușor războinicii Evului Mediu și mult mai greu activiștii „obsedantului deceniu”. Perioada 19451989 se retrage tot mai mult din memoria socială, refugiinduse în aceea individuală. Nimic surprinzător, am comenta noi, un fapt istoric nefiind evocabil dacă nu este și imaginabil. Trecutul comunist nedistingânduse încă prea clar de prezentul capitalist, romanul de după 1989 oscilează, deseori, între o cronică atemporală a cotidianului și o istorie prea succintă a prezentului. Exegeza lui Doris Mironescu se deplasează, așadar, de la indiferența romancierilor postdecembriști față de un trecut îndepărtat și aproape „închis” (cel medieval), la fidelitatea involuntară față de un trecut apropiat și încă „deschis” (cel comunist). Cu toate acestea, eseul în discuție nu îi neglijează pe autorii care sau oprit asupra secolului al XIXlea (Filip Florian, Ioana Pârvulescu, Simona Sora, Răzvan Rădulescu, Doina Ruști), redescoperind astfel istoricitatea epocii moderne. Contrar aparențelor, nu asistăm însă la un revival romantic în secolul XXI, ci la un efort postcanonic de a deconstrui temeiurile mo dernității, simbolurile ei esențiale.

Și pentru că veni vorba de secolul XX, am menționa, ca să divagăm puțin, romanul Cronică de familie, apărut în 1957: pe moment, sa bucurat

de o anumită vogă socială, dar mai mult din cauza controversatului ei autor și mai puțin a scriiturii în sine; ulterior, raporturile de forțe dintre creator și textul său sau modificat. Astfel, în volumul Dăruieșteți o zi de vacanță, publicat de Gabriela Adameșteanu tot pe vremea comunismului, în 1979, unul dintre personaje se străduia să scrie un roman istoric neapărat după modelul cărții lui Petru Dumitriu. Am spune deci că ficțiunea se înstăpânește uneori în realitate pentru ca realitatea să genereze apoi o altă ficțiune. Numai că trecutul romanesc nu este spațiu al erorilor, ci unul al pactizării cu adevăruri mai greu digerabile; fiindcă rolul social al beletristicii acesta este: să facă naveta între ceea ce am fost și ceea ce am fi vrut să fim, procurândune, finalmente,

o identitate intermediară. În orice caz, literatura se dovedește cel mai bun suporter al memoriei culturale. De ce? Ea nu judecă, ci explică, privind trecutul nu din afară, științific, ci din interiorul acestuia, empatic; și câștigă totdeauna pariul cu timpul, mereu din același motiv: nu mizează pe informații, ci pe semnificații, nu pe dezvăluiri, ci pe imagini despre. Cu alte cuvinte, ficțiunea reorganizează realul sau pronostichează un altul, propunând, în ambele situații, o nouă formă de veridicitate.

Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică este o realizare erudită, prietenoasă cu eroii săi și, mai ales, demnă de a fi continuată. Și fiind o carte care sigur ne lipsea, noi, cititorii avem un singur lucru de făcut: să fim cât mai prezenți în paginile ei.


| 83CRONICI

Aurel Codoban

De la experiența religioasă la etica relațională

Pe de altă parte, pentru ai păstra specificul, experiența religioasă trebuie tratată cu înțe

legere teologală. Această înțelegere teologală a fost mediată, după câte știu, pentru Sandu Frunză, de întâlnirea cu Dumitru Stăniloae. Întradevăr, cu multă vreme în urmă, Sandu Frunză a făcut o scurtă „ucenicie” în preajma Părintelui Stăniloae. Dar el a venit la această întâlnire cum vine de obicei cel ce mai întâi ucenicește întrale filosofiei: cu opera bine cercetată anterior și, deci, cu gândirea teologului cunoscută din cărți. Rezultatul a fost în acele timpuri o puternică teză de doctorat, transformată apoi în prima ediție a cărții de față, Experiența religioasă în gîndirea lui Dumitru Stăniloae. O etică relațională, care, revăzută, devine acum ediția a doua (Eikon, București, 2016).

În Dumitru Stăniloae, în care, se spune, Heidegger ar fi văzut al doilea gânditor creștin al secolului 20, Sandu Frunză, la rândul lui și pe bună dreptate, vede un „gânditor neopatristic”, caracterizat de o experiență apofaticpalamitică a misterului Sfintei Treimi, însoțită de o hristologie cosmică inspirată de Maxim Mărturisitorul, în care accentele cad pe iubire și comuniune. În acest context general de gândire, experiența religioasă presupune pre zența a două realități, de ordine

de existență diferite, dar a căror unitate de esență permite instituirea unei relații. Cele două ordini aparțin sacrului transcendent și sacrului transcendental și reprezintă, în cazul experienței religioase creștine și iudaice, cei doi poli ai realității religioase: omul și Dumnezeu.

În interpretarea lui Sandu Frunză, pentru teologul român, „între cei doi poli ai experienței religioase, omul și Dumnezeu, se instituie o relație de comunicare arhetipală”. Dumitru Stăniloae sintetizează astfel perspectiva unui Dumnezeu existând în sine, similar principiului filosofic, cu aceea a unui Dumnezeu în relație cu umanitatea, divinitate vie a credinței – și liniile sintezei continuă să se împletească prin polaritățile: transcendentimanent; ascunsmanifest și, în cele din urmă, în planul experienței religioase, prin sacrul transcendent și sacrul transcendental –, dând o bună ocurență contemporană tradiției patristice autentice. Relația de comunicare arhetipală este trăită ca iubire, ceea ce implică la nivelul comuniunii o etică relațională. În ceea ce privește atributul de arhetipal, el trebuie înțeles teoretic ca o implicare a caracterului integral al persoanei.

Exegeza lui Sandu Frunză urmărește pasajul de la experiența religioasă la etica relațională, iar punctul turnant este ideea de persoană.

Atributul de arhetipal trebuie înțeles teoretic ca o implicare a caracterului integral al persoanei. „Calitatea de persoană este dată de structurile de comunicare arhetipale”, iar „caracterul personal condiționează posibilitatea experienței religioase” ca pe o trăire angajată în actul iubirii. Dar „persoana umană este creată ca un subiect relațional, după chipul supraexistenței reprezentată de ipostazierea persoanelor treimice” (p. 52). O astfel de structură ontologică a persoanei implică comuniunea. Persoană, comuniune și iubire devin un fel de trinitate, acceptabilă atât religios, cât și laic, a interpretării, care produce bune efecte analitice. Astfel încât dacă relația de comunicare arhetipală este trăită ca iubire, ea implică la nivelul comuniunii o etică relațională.

Se relevă astfel cele două axe importante ale demersului acestei cărți: o interpretare a relației dintre om și Dumnezeu în creștinism ca și comunicare, și o reformulare a esenței moralității ca iubire. Pentru prima variantă, se cunosc studii cu punct de plecare confesional baptist, dar cu evoluție postmodernă deconstructivă, cum sunt cele ale lui Don Cuppit, care refac formula veche, iudaică a relației cu Dumnezeu din perspectiva comunicării. Pentru a doua variantă, stă mărturie Etica postmodernă

Pentru orice încercare de filosofie a religiilor, punctul de plecare modern cel mai convenabil este conceptul kantian al experienței. Dar pentru aceasta e nevoie ca, de la început, felul în care este concepută teologal experiența religioasă să fie compatibil cu demersul filosofic. Probabil că Dumitru Stăniloae este un gânditor cu totul privilegiat pentru o atare investigație filosofică a experienței religioase întrucât el este în teologia

ortodoxă și în filosofia religioasă românească gânditorul care, urmând paradigma lui Grigorie Palama, a reușit să împace în cel mai înalt grad perspectiva religioasă biblică, a Dumnezeului viu al credinței, cu perspectiva filosofică.


CRONICI84 |

a lui Zygmunt Baumann, care reia pe Lévinas întro interpretare ce transferă moralitatea din registrul datoriei în cel al iubirii.

Se vede deci de unde vine calitatea deosebită a acestei exegeze asupra gândirii teologice a lui Dumitru Stăniloae: Sandu Frunză a știut să opteze de la început pentru o poziție teoretică solidă, aceea a Persoanei și a Alterității, care îi oferă cea mai largă deschidere interpretativă, capabilă să cuprindă atât viziunea teologică, cât și ideația filosofică dintro singură perspectivă. El poate astfel reduce convingător întreaga distanță dintre filosofia religioasă a lui Dumitru Stăniloae și pozițiile filosofice moderne la opoziția unui gânditor religios față de o perspectivă ima nentistă care duce la depersonalizare și nivelare ontologică și la tendința voinței libere de a transforma transcenderea în autotranscendere. În consecință, una din reușitele acestei cărți este aceea de a trata cu imparțialitate și obiectivitate polemicile lui Dumitru Stăniloae cu Lucian Blaga, Martin Buber și Martin Heidegger.

Dar cheia mai profundă în care se cuvine să citim astăzi întreaga carte sunt considerațiile finale, unde în chip de concluzii ni se prezintă ideea de om ca ființă relațională. Este evident pentru Sandu Frunză că teologia comunicării generalizate formulată de Stăniloae se bazează pe principiul relațional pentru a fundamenta comunicarea intersubiectivă, iubirea și etica relațională. Ceea ce este mai puțin evidențiat, pentru că ar fi un excurs în prezentarea gândirii teologului român, este ideea interesantă și valoroasă, pe care Sandu Frunză reușește să neo propună ca temă de gândire, după care, cel puțin în comunitatea creștină, relaționarea ar înlocui alteritatea.

În fine, dar nu în ultimul rând, Sandu Frunză este un bun hermeneut al simbolului religios. Partea a IIa, Spațiul median al experienței religioase, pune în discuție imaginarul și simbolizarea în teologia comunicării generalizate folosind imaginea ce parcă trimite la o icoană pe sticlă, a „pomului din mijlocul grădinii paradisului”. Este unul din aspectele interesante ale experienței religioase

pe care știe să o descopere autorul fără a forța interpretativ gândirea lui Dumitru Stăniloae. Diferența ontologică lasă cunoașterii, în experiența religioasă, șansa întâlnirii în planul median al interferenței dintre sacrul transcendent și sacrul transcendental. Așa cum am putut vedea, din analizele și intepretările lui Sandu Frunză, cunoașterea realizată de omul religios presupune o cunoaștere prin trăire a structurilor pe care experiența religioasă i le pune la dispoziție în spațiul median al desfășurării ei: „Spațiul median al experienței religioase acționează ca un fel de condiție de posibilitate prin

structurile imaginative pe care le pune în mișcare. El nu se sustrage caracteristicilor funcționării imaginarului religios nici măcar atunci cînd este vorba despre formule simbolice abstracte sau despre trăiri spirituale foarte subtile” (p. 228).

Cartea lui Sandu Frunză e un omagiu adresat nucleului autentic al gândirii lui Dumitru Stăniloae pentru că reușește să ne arate că, în continuarea tradiției pe care marele teolog român o stabilise și o susținea, se poate face un metadiscurs de calitate care să indice nivelul necesar discursiv al discursului teologic ortodox, pentru un dialog deplin cu filosofia.


| 85CRONICI

Visul axolotului

Angelo Mitchievici

A pa pârjolită este unul dintre cele mai tulburătoare documentare pe care le‑am văzut, unul greu de clasificat, l‑aș numit un documentar‑eseu, precum cel al Yulenei Olaizola, Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo, făcut tot într‑o metropolă mexicană: Ciudad de México. Alexander Hick alege Mexico City pentru a spune două povești cu doi protagoniști:

un pescar, unul dintre ultimii rămași, trăind din amintirea mlaștinilor care înconjurau pe vremuri orașul, și un polițist provenit dintr‑un băiat de cartier, fost traficant de amfetamină, aparținând cândva lumii brutale a cartelurilor mexicane și recompus cumva într‑o formulă de viață nu mai puțin stranie.

Povestireacadru are însă ca pro tagonist emblematic un amfi bian, axolotul, o salaman

dră albinoasă care a suscitat o fascinație perenă pentru conchistadorii spa nioli până la zoologii experimentați, poate și din cauza aspectului său foetal, larvar, infantil. Întradevăr, axolotul conservă caracteristicile ti pic larvare, dar în ciuda acestui fapt se poate reproduce. Ceea ce e stra niu pentru zoologi ține de faptul că, prin administrarea de hormoni, axo lotul își continuă dezvoltarea par curgând și celelalte etape ale meta morfozei cutumiare a amfibiilor, pierderea branhiilor, adaptarea la o viață terestră etc. Axolotul pare suspendat în evoluția sa, caz rar de pdeomorfoză sau neotenie. În film, Alexander Hick etalează planșe anatomice, unde mitologia întreține o relație bizară, fantastă cu zoologia în carnetele primilor observatori europeni, călugări papistași. Pentru Hick, axolotul constituie un simbol al orașului tuturor metamorfozelor, Mexico City, un fel de copil etern.

Întrun microeseu minunat, Ideea de copilărie, Giorgio Agamben ne propune în jocul imaginației un fel de complex peterpanesc, prin care copilul ar putea refuza creșterea reușind săși prezerve imaturitatea, ignoranța beatifică și un orizont de potențialități tatonate de presimțire, niciodată actualizate. În pescarul pe carel în soțește, regizorul descoperă o dimensiune genuină a existenței, suspendată în timp de o nostalgie dizolvantă, ce se întreține pe seama umbrelor unui ținut bântuit de prezența totemică a axolotului, un ținut bogat, febril, cândva magic, acum

unul secătuit, mistuit, ars. Pescarul abia dacă trăiește din ceea ce prinde; fixat întro gesticulație ancestrală prin forța unei inerții, păstrează urmele altui timp. Cu prezența sa, siluetă nesigură pe o barcă, în loc să documenteze un fapt social, Hick „scrie” un poem. Celălalt personaj vine dintro lume care surâde zilnic cruzimii. Chipul bărbatului în vârstă de cincizeci de ani are ceva îndepărtat. Regizor și personaj parcurg drumuri prin oraș, vizitează suburbii unde regizorul nar putea niciodată pune piciorul singur. Un tren traversează cu o lentoare canibală cartierul; în stație, mexicani uscați își etalează tatuajele; unul dintre ei, care o are tatuată pe o tibie pe Maica Domnului, iar pe cealaltă moartea, cu fațai de tigvă, își amintește cum la tăiat trenul pe Pablito sau pe nu mai știu cine. Nar fi nimic, dar detaliul atroce alunecă pe tăișul lamei: un băiat a furat mâna desprinsă de trup și a plecat cu ea acasă. Se râde fără veselie. Pe drum, povestea curge lent ca

o hemoragie; există momente în care adevărul pare săși fi găsit expresia cea mai frustă în fraze de o splendidă cruzime de roman sudamerican. Polițistul îi spune regizorului, en passant: „Tatăl meu mia spus odată în copilărie: pușca se ține cu mâinile, dar de tras tragi cu coaiele, dacă vrei cuadevărat să omori pe cineva!”. Și, întradevăr, personajul lui Hick arată ca unul care a omorât cândva pe cineva; de aici un anumit aer contemplativ cu care înconjoară orașul cu amintiri, o gravitate care nu are nimic contrafăcut, nimic din majestatea reflecției nobile, ci mai degrabă ceva din înțelegerea efemerului, a intensității momentului.

Interesat de proces, și nu de rezultat, de felul în care experiența se ordonează de la sine, își află singură coerența, regizorul german, care a studiat și artele frumoase, alege această libertate a eseului, construinduși filmul inițial ca literatură, cu variațiuni pe tema axolotului ales ca metaforă a lumii pe care o explorează fără a pretinde nici o clipă că o înțelege. De fapt, el ne lasă mirați în fața ei, empatici cu propria sa stupefacție.

Hick preferă să se abandoneze în voia impresiilor, documentarul rămâne suspendat, cu final deschis, indicibil, posibil, dar nefinit, prin urmare, abandonat infinitului sugestiei. Asemeni axolotului care nu va ajunge niciodată adult, documentarul său nu dobândește fermitatea finalizării, a parcurgerii până la capăt a posibilităților care se deschid deconcertant la tot pasul. Asemeni unui poem, documentarul lui se învelește în mister, în inefabil, ca și axolotul despre care se crede că este nemuritor.


CRONICI86 |

Blind SpotMoartea este mai puternică decât viața. Dragostea este mai puternică decât

moartea. Ce e de făcut? Cu această dilemă existențială se confruntă Niki, al cărei soț a murit, dar pe care ea continuă să îl păstreze viu în memorie și imaginație, condamnându‑se la o viață de epavă, găsind în cele din urmă soluția

salvatoare prin moarte (există povești de dragoste care continuă chiar și dincolo de moarte): dragostea ei este mai puternică decât o viață fără sens. Dintr‑un alt punct de vedere, protagonista este scindată între trei figuri masculine: soțul absent, a cărui imagine e menținută cu îndârjire în memoria femeii; bărbatul cu viață dublă, șeful ei din postura de director al băncii ziua, apoi travestitul din club noaptea; vânzătorul cu care are o idilă la limita dintre viață și joc.

Dana Țabrea

Acest registru intermediar dintre realitate și ficțiune provoacă, printrun parado

xal onirism hiperrealist, datele extrem de naturaliste anterioare. Atacarea și omorârea tânărului cu o cruzime oarbă, demențială, gestul de a urina peste corpul inert, căzut la pământ și inconștiența bărbaților angajați întro conversație imbecilă sunt suficiente pentru radiografierea violenței verbale și fizice din societatea actuală homofobă, în derivă. În același timp, registrul intermediind între realitate și ficțiune este adâncit prin alte date naturaliste, ultimele două exemple frizând psihedelicul: directorul băncii în postura de travestit este luat în derâdere și bătut până îi dă sângele; omorârea din culpă a ti nerei fete, în timp ce vânzătorul își aș tepta potențialii cumpărători de carne vie; crimele săvârșite de Niki însăși.

Procedeele folosite de Afrim pentru a puncta onirismul în plin naturalism (categorii estetice contradictorii, aici juxtapuse) includ: efecte fumigene, sonorizare catastrofică și scurtcircuitare audiovideo cu flashuri de lumini. Hiperrealist este și tabloul reprodus în background: Nighthawks de Edward Hopper, care este o trimitere, deoarece imaginea din tablou constituie modelul întregului decor realizat de Adrian Damian. Mai puțin spațiul

din backgroundul ca atare ce umple locul rămas liber în tablou, extinzândul: casa lui Niki, spațiul ei intim, impregnată de prezența soțului mort, prin cămășile alineate pe un stender de haine ori prin imaginea, aparițiile acestuia proiectate de imaginația ei și, în continuare, grădina cu anvelope.

În barul Phillies din primplan, devenit barul Blind Spot, observăm trei prezențe masculine și una feminină: femeia în rochie roșie de lângă bărbatul cu pălărie și bărbatul cu spatele, întrun posibil triunghi amoros, și vânzătorul de sifon, acestea găsinduși corespondențe posibile în spectacol (cred că aici regizorul lasă loc de interpretare din partea spectatorului potențial). Strict referitor la decor, zidul din fundal este ușor modificat: clădirea are ferestre fără geamuri, se impune absența jaluzelelor verzi din tablou, barul nu e izolat prin sticlă (lucru evident în momentul căderii unui personaj în afară, prin spațiul gol, în schimb, cu zgomot amplificat de sticlă care se sparge). Toate aceste goluri trimit spre ideile de absență, de vid interior, spre o stare acutizată de spleen, aparent, un bovarism iremediabil, în realitate, o disperare umană autentică.

În același spațiu, timpul se modifică, la fel ca întro nuvelă fantastică de Eliade. Tehnic, acest lucru e făcut posibil prin schimbarea luminii

semaforului (roșuverde) de la o scenă la alta, prin schimbarea luminii de reflector predominante (roșu, albastru etc.), prin complementarități sau contraste în iluminarea scenei (turcoazlila), prin anularea prin semiheblu a unei zone scenice (barul) și concentrarea acțiunii în zona de background (casa lui Niki), prin crearea unei atmosfere scenice diferite pentru cele două mari spații delimitate (pe de o parte, strada cu barul, iar, pe de altă parte, interiorul casei protagonistei), prin reunirea ori separarea prin iluminare scenică a celor două zone principale sau prin proiecție și proiecție în timp real (pe fundalul barului).

Blind Spot vine, desigur, în continuarea altor proiecte teatrale afrimiene, la care aș remarca o anume preocupare pentru filmic și temporalitate, dintre care aș enumera doar câteva: În curând vine timpul (Teatrul „Regina Maria” din Oradea, 2012), Când ploaia se va opri (Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, 2013), Tihna (Compania „Tompa Miklós”, Teatrul Național TârguMureș, 2015) sau Între noi e totul bine (Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București, 2015). În fiecare dintre cazuri, însă, ori latura filmică a spectacolului, ori cea axată pe chestiunea temporalității e predominantă. În cazul de față, proiecțiile fac cu putință discuția despre temporalitate.


| 87CRONICI

La un moment dat, cineva (vocea destinului) rostește ceva esențial despre o stare primordială a lucrurilor când „viitorul era înainte, nu înapoi”. În acel timp benefic, copiii Femeii, pentru care timpul pare să fi stat în loc, observând mașini și vânzând șervețele la semafor, erau încă în viață. O traumă ar putea modifica percepția omului asupra timpului. Sensul temporalității, comparată cu o peliculă cinematografică, ar putea să nu fie dinspre trecut spre viitor, așa cum neam obișnuit să credem, ci dinspre viitor spre trecut. Filmul pare că are o anumită direcție pentru spectatori, însă, pentru regizorul filmului, viitorul reprezintă deja trecut. De aceea, femeia cu un șervețel acoperindui chipul, perforat în dreptul nasului și al ochilor, respirând sacadat, asemenea unui pește pe uscat, în ritmul partidei de sex mecanic dintre Niki și vânzător, simbolizează destinul.

Constructul spectacular este, în acord cu direcția teatrului postmodern și postdramatic, fragmentar, narativitatea recompunânduse pentru spectator abia ulterior. În acest mod, explicațiile narative survin pe parcurs, dar rămân probabile, ca și cum spectatorul ar rezolva un puzzle, însă unul ce suportă multiple soluții diferite: femeia care șia pierdut copiii poate că e o emigrantă; cel mai probabil, băiatul omorât în bătaie la începutul spectacolului e fiul ei, iar fata pe care a pierduto când sa scufundat vaporul pe care sau îmbarcat spre o viață mai bună a împărtășit poate soarta fetei scoase la mezat de vânzător, în cele din urmă murind de frig și epuizată. Soțul lui Niki e mort, plecat sau inventat. De vânzătorul „mai uman decât ea” o leagă o prietenie ciudată, pe viață și pe moarte.

Urmărind cu atenție proiecțiile, unicul moment în care este evidentă diferența dintre real (locul aventurii dintre cei doi) și virtual (ecran) e cel în care Niki se dezbracă, rămânând întrun furou negru în planul realității ei (aceasta se consideră văduvă), vizibil ca furou alb pe ecranul de proiecție (modul în care o

percep ceilalți). E un detaliu pe care lam urmărit cu atenție și care mia atras atenția. Teoretizând semnificația punctului orb, acel lucru pe care toți ceilalți îl văd la tine, numai tu însuți nu, Niki aproape căi reproșează apariției soțului său punctul său orb, faptul că e mort (orice ar însemna aceasta, în sens concret sau metaforic). Însă ea nu își poate vedea propriul ego orb. Incertitudinile conferă adaptării afrimiene o autenticitate aparte.

Delimitarea spațială (barbackground) se află în strânsă legătură cu destructurarea ontologică dintre real și virtual. Nu numai că Afrim pune la lucru temporalități alternative, construind un teatru filmic (flashback, flash forward) din scene intercalate, ci jonglează cu niveluri

distincte de realitate. Întrun mod absolut surprinzător, tabloul reprezentând ordinea ficțiunii se materializează în realitatea din scena propriuzisă (strada și barul), în timp ce nivelul de realitate din casa lui Niki (unde se află tabloul) este transpus în ordinea virtuală a proiecției. Proiecția însoțește sau contrazice toate scenele, orientând discursul spectacular spre dubla funcție a imaginii de simulare, dar și de disimulare a realității. Poate că punctul orb e mai mult decât ceea ce spectacolul/ scenariul definește în termeni psihologici. Poate că e acel locus ce desparte sau unește două realități paralele, numai că cel situat în respectiva zonă e incapabil să con știentizeze acest lucru; punctul orb spațiotemporaloontologicopsihologic poate fi


CRONICI88 |

sesizat doar de la distanță: bunăoară, din altă dimensiune spațiotemporală, de pe un alt nivel al realității sau prin detașare emoțională.

În ciuda inovațiilor, Afrim rămâne tributar propriului stil (apel la simboluri, circularitate – anticiparea „accidentului” în monologul inițial, sonorizare amplificată, nefirească, travesti, mânuța de pă pușă etc.). În premieră, stările de spirit sunt transpuse prin categoriile estetice, iar cele de care se uzitează favorizează expunerea artistică a anumitor emoții (naturalism – scârbă și compasiune; hiperrealism – perplexitate ori ironie; onirism – melancolie și anxietate). Astfel că emoția este filtrată prin intermediul esteticii spectaculare, iar atmosfera spectacolului e creată prin mijloace, procedee și tehnici pentru care atenția la detalii e un must. Mai mult decât cromatica luminilor de scenă, universul sonor agonizant contribuie la imprimarea anumitor stări de spirit. The Doors e o alegere inspirată, în ton cu starea dominantă de sfârșit de lume, atât cu Riders on the Storm, interpretată vocal de Cristian Popa întrun travesti excelent jucat, cât și cu People are Strange, inter pretată instrumental, la clavietă, de fata vânzătorului.

Interpretarea actorilor este excelentă. Ada Simionică e fermecătoare prin contraste și oscilații, aprigă, puternică, dar și extrem de fragilă, șovăitoare, dar și hotărâtă, convinsă și totuși incredulă, stăpânită de un demon interior și de o imensă perplexitate, alunecoasă și totuși stabilă, constituind un personaj complex. Cristian Popa este implicat, își dozează atent aparițiile scenice, în același timp redândule firesc, dar cu acel gen de naturalețe filtrată de inteligența gestului, de trecerea replicii prin propria carne, demonstrând că a devenit un actor matur, stăpân pe sine, ludic, dar și grav, capabil de a da curs propriilor interpretări asupra rolurilor primite. Ioan Coman are un rol provocator, încercând să aducă la un numitor comun demonicul și umanul, ipocrizia, grotescul și, paradoxal, umanitatea și slăbiciunea omului inuman. Clara Flores se aruncă în rol ca întro prăpastie,

Punctul orb/Blind Spot de Yannis MavritsakisTraducerea: Elena LazărRegia și universul sonor: Radu AfrimDistribuția: Ada Simionică, Ioan Coman, Clara Flores, Cristian Popa, Bogdan Farcaș, Mihaela Popa, Karl Baker, Ionuț Vișan, Andrei Ciopec, Gabriela Sandu, Eusebiu Tudoroiu, Răzvan Băltărețu, Ionuț Manea, câinele FreyjaDecorul: Adrian DamianCostumele: Claudia CastraseTeatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, prezentat în cadrul FNT 2016, 23 octombrie

neștiind parcă ce abisuri deschid replicile ori interpretările ei, reprezentând destinul, iar uneori însăși condiția umană. Pe Bogdan Farcaș mil voi reaminti mereu cu o bonetă albă, agitând sifonul, pe Karl Baker cu mânuța de porțelan, iar împreună cu restul actorilor din rolurile de tineri bărbați, impersonând agresivitatea umană (deși au roluri multiple, punctuale și bine puse la punct), pe Mihaela Popa pierzând lupta împotriva curentului/destinului, iar pe Gabriela Sandu cu clavieta,

rezemată de un stâlp, acompaniind acțiunea din primplan. Pe câinele Freyja, adulmecând scena de la Izvor și nerecunoscândo.

De o tandrețe infinită e gestul final: mâinile împreunate ale celor doi protagoniști, jucați de Ionuț Vișan și Ada Simionică. Miza pusă în joc este foarte mare, având forța pariului pascalian: credința că ar exista „lucruri care nu se termină”, în pofida certitudinii că „toate au un sfârșit”. Cu trimitere la ideea mântuirii prin dragoste.


| 89CRONICI

Maria Bilașevschi

Leontin Păun: triumful materiei

Leontin Păun este un artist cunoscut nu atât prin intermediul expozițiilor sale, de vreme ce alege să expună rar în România, ci mai degrabă prin accentele sculpturale pe care le‑a imprimat în spațiul urban ieșean. Însă, după o pauză de zece ani, artistul a revenit pe simeze, la Galeria DANA Iași, demonstrând

că în spatele actualei serii de lucrări nu a stat dorința de a expune, ci nevoia reală de a crea.

Leontin Păun este un artist ce se metamorfozează în fiecare registru al creației sale printro coregrafie subtilă, fără falii între mediile de exprimare artistică.

Deși preferă îmblânzirea volumelor, evidențiind detalii care acționează ca o masă luminoasă, în grafică și pictură artistul ni se relevă ca un descoperitor pentru care întoarcerea la originar, la rădăcini, se face cu o spontaneitate nedisimulată. Leontin Păun nu consideră că un singur mediu artistic îi este suficient în odiseea ce i se așterne în față. Astfel, apelul la grafică, pictură, sculptură, materiale nonconvenționale (cuie, bijuterii, chei, fragmente metalice) pe suprafețe a căror duritate sau inexpresivitate o îmblânzește, emerge din nevoia codificării unui limbaj propriu.

Ființa umană – prototip personal al artistului – apare ca o particulă ce permite imprimarea în straturile sale a marilor obsesii ale omenirii: iubirea, singurătatea, moartea. Pictura lui Leontin Păun este trăire pură. Descendent al unui Victor Brauner, artistul caută să ofere dovezi existenței omului interior și tulburărilor cel compun. Expresia picturală se modelează pe o suită de stări, senzații, impulsuri. Personajul principal – ce se insinuează în fiecare strat al lucrării – suprinde coliziunea dintre uman și nonuman, dintre interior și exterior, un hibrid ce veghează omniprezent. Folosinduse de regulile propriei sale imaginații, Leontin Păun implică personaje sau obiecte aparținând universului copilăriei, redândule sensul și gravitatea. De la Micul Prinț cu a sa cutie în care habitează o oaie – nevăzută de ochiul uman, animal pentru care confirmarea existenței nici nu este esențială –, la metamorfoza elefantpălărieșarpe/devorator și devorat, Leontin Păun subliniază că lucrurile aparent simple își dezvăluie profunzimea doar dacă spectatorul este pregătit să renunțe la privirea stereotip asociată modului convențional de a privi arta.

Narațiunea în picturile sale trebuie citită de jos în sus. Lucrările sunt construite asemenea unor piramide, deasupra cărora planează „ochiul providenței” cu un chip androgin sau chiar industrial, pe alocuri inform, ce țâșnește din pălăriavază (posibilă aluzie la Pălărierul lui Caroll) susținut de o firavă tulpină, ce pare a se frânge sub propria greutate. În și pe acest suport Leontin Păun notează, asemenea artistului peșterilor preistorice, o evoluție

încifrată, un cod ce poate fi deslușit parțial prin raportări la istoria umanității (descoperirea roții) ori la istoria artelor (Leonardo și un posibil om vitruvian). Nu poate trece neremarcată înrâurirea benefică a himerelor lui Brauner. „Kether tocit” reprezintă un pom al vieții, cu o rădăcină ca o ghiară, triunghiuri răsturnate ce transcriu vizual cele zece sephiroturi, simboluri ale universului.

Leontin Păun are o abordare proprie a „cuvântului” pe carel implică în lucrările sale, pictură sau grafică, pe un plan similar cu cel al imaginii plastice. În esență, lucrarea nu este atât o reprezentare vizuală, cât o contopire prin linie și formă a unui gând verbalizat.

În grafică, Leontin Păun expune grafisme fragile, scheme aproape golite de materie, apăsătoare și tenebroase, spații ce animă ființa care în final acceptă călătoria în arena morții doar dacă i se lasă o cât de mică șansă speranței. Structurile ce pleacă dintro lume a visului, a subconștientului, pe un traseu existențial, duc undeva unde harta destinației nu ne este disponibilă.

În ceea ce privește sculptura, pe Leontin Păun nu aspectul mimetic îl interesează, ci acel real ce emerge din sensul lăuntric al volumului, ce își îndeplinește singur destinul. Formele descoperite de artist pătrund în spațiul brut al ființei, modelândul. Convins, ca Paul Klee, că arta nu redă vizibilul, ci face vizibil, Leontin Păun ne absoarbe în lumea personajelor sale, oglindă a propriilor frământări, în care fiecare experiență personală se traduce întro epopee vizuală.


CRONICI90 |

Oana Maria Nicuță

Materia ca matrice

Dincolo de aceste preocupări de ordin formal, regăsim aici o autentică grijă față de lumea înconjurătoare, pe care am puteao asocia discursului

ecofeminist, asumat poate involuntar de artistă. Aici, feminitatea este prezentă în ipostaza sa tradițională, germinativă, agent al creației, ipostază cu care se identifică cu materia ca posesoare a structurilor vieții. Aspectul ecologic rezidă nu atât în discursul artistic, cantonat ferm în sfera preocupărilor de ordin formal și tehnic, în care artista excelează, ci mai curând în atenția cu care se apropie de aceste mici forme de viață (seria Imprimări pe structuri vegetale) pe care nu le supune investigației vizuale asemeni unor curiozități, ci mai curând asemeni unor companioni tandri. Urmele lăsate de artistă în materie se confundă, deseori, cu urmele pe care materia le lasă în subiectivitatea sa. Cu toate acestea, artista nu evită tușele viguroase, împăstarea aproape expresionistă cu care tratează seria de tablouri lucrate în acrilic (Mater Materia, 2016), ce ar putea trece drept elemente de masculinitate, demontând astfel asemenea distincții stilistice.

Atena Simionescu aduce în primplan natura descompusă (Metamorfoze, 2016), cu forță și simultan cu delicatețe. Astfel, structurile fragile se îmbină cu contrastele de calitate și cantitate pentru a spori dinamica unui discurs structurat pe sublinierea nonviolentă a degradării conștiente și repetate a structurilor generatoare primare. De la elementele antropomorfe, care se rezumă cel mai adesea la portretul feminin, ca simbol al conștiinței dinamice, până la elementele zoomorfe (pene) sau florale, artista ne aduce în primplan, voit sau nu, activarea unei laturi actuale a societății postcapitaliste. Discursul ecofeminist, structurat pe valorile comune ale

celor două laturi activiste ale societății contemporane – lupta împotriva opresiunii, exploatării, dominației masculine, colonizării din partea societății vestice patriarhale –, poate deveni în acest context justificarea atenției sporite pe care artista o acordă reprezentării naturii, femeii și materiei generatoare.

Artista ne vorbește, de asemenea, despre bogăția unui mesaj perpetuu, iar repetarea temelor și motivelor dea lungul celor câteva serii de lucrări demonstrează capacitatea de a susține fixată atenția privitorului asupra aceleiași teme. Arhiva pe care o folosește în cărțile obiect – mai curând sculpturi de hârtie, fragile și totodată aproape ilizibile în afara limbajului plastic decât ilustrații în sensul lor comercial – demonstrează capacitatea de regenerare a acestui discurs specific feminin în contextul transgresării bidimensionalului.

Utilizarea picturii în combinație cu gravura reprezintă o noutate importantă pe care artista o parcurge firesc, aducând în primplan mixajul brut între materia imprimată și cea exprimată. Forța motrice a acestor picturi este dată și de utilizarea colajului tridimensional, care transcende raporturile de putere între medii odinioară încă prezente în discursul artelor vizuale. De remarcat este revenirea obsesivă la dimensiunea indexicală a semnului vizual, urma pensonului pe pânză, presarea unor construcții vegetale realizate din hârtie, imprimarea succesivă și stratificarea vizuală astfel obținută (specifică de altfel gravurii abordate cu dezinvoltură) constituind un element central în realizarea acestor lucrări.

Întrebarea care subzistă, în urma acestei expoziții, poate fi următoarea: în ce măsură amprenta omului asupra naturii poate fi transformată întrun alt tip de muncă, una care vizează să îi restituie acestuia demnitatea pierdută prin exploatarea industrială excesivă?

M ater materia, expoziția ce reunește lucrări din ultimii 3 ani ai creației artistei Atena Simionescu, deschisă în luna noiembrie în sălile Muzeului de Artă din Iași, ne vorbește despre structuri universale care pot fi regăsite în natură, despre echilibrul fragil între structurile vegetale conservate, imprimate

și construite cu minuționizate și grijă aproape maternă, și despre regăsirea unor matrici generatoare. Structurile armonice cuprise între cadre compoziționale deschise creează în lucrările de gravură ecouri multiple, regăsite în fiecare strat de imprimare. Straturile succesive de materie suprapusă riguros ne apropie de cadrele unei narațiuni multiple, paralele. Diversitatea presupune ruptură de ritm, dar și moduri de abordare diferite ale aceleiași teme.


| 91CRONICI

Dragoș Dascălu

O altă lume

În noiembrie a avut loc la Timișoara o întâlnire a ONG‑urilor implicate în proiecte de regenerare urbană și de protecție a patrimoniului, iar problemele și subiectele dezbătute au fost surprinzător de apropiate: un stat slab, o administrație depășită, companii disperate după beneficii și o populație resemnată, neîncrezătoare, poate

chiar cu un sentiment al dezrădăcinării, dar de multe ori deschisă și receptivă sau, cel puțin, suficient de politicoasă pentru a te asculta.

Administrația centrală a fost ruptă de aceste zone, fără a implementa sau chiar fără a propune o strategie de stabilizare sau redresare. Iar dacă

am lua programele electorale în serios, nici viitorul nu sună promițător.

Pe de altă parte, administrațiile locale sunt anacronice și nu depășesc un anumit mod de gândire. Se discută în aceiași termeni unidirecționali: construire din fonduri europene a unor parcuri industriale pentru sute sau mii de angajați, turism, continuarea exploatărilor miniere sau începerea unor noi exploatări și aducerea investitorilor străini. Adică o soluție salvatoare unică, venită din exterior. ONGurile sunt bine intenționate, entuziaste, aduc o expertiză în anumite domenii, dar sunt ușor naive, cu o gândire poate la o scară prea mare, fără a reuși să ia în considerare toți factorii implicați și, din păcate, neavând o prezență locală permanentă. Colaborările între acestea și administrațiile locale sunt problematice. Uzual, administrațiile tolerează aceste inițiative fără a le lua în serios. Există, bineînțeles, excepții când ONGurile sunt văzute ca un partener, dar se așteaptă ca acestea să realizeze

muncă voluntară, consultativă, care nu obligă nici una dintre părți. Sunt și excepții negative, când munca ONGurilor este folosită pentru a justifica implicarea administrației sau pentru alte interese.

Soluțiile propuse sunt stabilizarea situației existente, îmbunătățirea condițiilor de viață și reinventarea localității, acceptând trecutul. Avantajul pe care fostele localități îl au față de altele este tocmai faptul că sunt

diferite, că reprezintă o altă lume, un alt peisaj natural, antropic, construit. Iată ce zicea I.D. Sîrbu despre Petrila: „o lume ce nu seamănă cu nici o așezare posibilă, cu nimic și nimeni de nicăieri…” Există o cultură specifică a localităților miniere. Există un peisaj cultural special, care poate fi reabilitat și pus în valoare nu atât pentru mirajul turismului, cât mai ales pentru îmbunătățirea

condițiilor de viață a celor care încă mai locuiesc acolo și pentru oprirea exodului. Căci declinul construiește cercuri vicioase, care se întrepătrund și se alimentează reciproc: locuri de muncă, investiții publice și private, calitatea vieții, a spațiului urban, a locuirii, a serviciilor. Ruperea acestui cerc vicios este principala prioritate, iar patrimoniul industrial este una dintre unelte.


| 93JURNAL

Roxana Patraș

Scrisoarea III

Hilarieni vs trumpiști: despre maturitatea politică a generației Woodstock

Draga mea Diana,

Știu că ai văzut, ca noi toți, spectacolul electoral din SUA. Lai urmărit mai emoționată decât

oricând, de parcă ai fi asistat la ultimele alegeri libere dinaintea marelui război de secesiune ce se anunță între „America profundă”, votanții lui Trump, și – iată un inevitabil joc antonimic – „America superficială”, adică votanții lui Hilary. „Superficială?!?”, te întrebi pe bună dreptate. „Dar cum arată această «Americă superficială», soro?”

Ei bine, în această versiune de Americă, totul e la vedere, forma este egală cu fondul. Nimic rău pân’ aici. Chestie de sinceritate, dom’le, de consistență, dar nu în sensul acela material, românesc (în care aproape îți bagi degetele ca să verifici indicele de vâscozitate), ci în acela englezesc, de „consecvență”. Probabil îți aduci aminte imaginile din tabăra democraților, cu studenți și tineri in their thirties, cu doamne de culoare sau hispanice aruncând priviri dezolate, fără speranță. Dar câtă nedreptate, totuși, să le spui tuturor acestor „hilarieni” căs niște… „superficiali”! Iar fanilor lui Trump – „trumpiștii”, adică aceia care țin de „America profundă” – să le zici căs „profunzi”: „profunzi” în sensul legăturii lor cu originile, cu tradițiile; „profunzi” în sensul reticenței față de noutate; „profunzi” în sensul încetinelii saturniene sau chiar al retardului față de tot ceea ce, în lumea contemporană, poartă prefixul hyper.

După ce lumea a lăcrămat abundent (și de tristețe, și de bucurie), după ceau ieșit pe posturile de televiziune tot felul de fancy guys specialiști în international politics, putem să revenim nițel la protagoniștii acțiunii. Să lămurim așadar cei mâna în luptă pe „hilarieni” și „trumpiști”. Ajuns aci, unui cititor aiurit sau obosit iar rezulta inclusiv „hitlerieni și trompetiști”, căci, în contextul dat, chiar și astea ar merge. Dintru început, aș remarca o mică ciudățenie antroponimică: acest conflict nu sa purtat nici între „Hilary” și „Donald”, nici între „Clinton” și „Trump”, ci între „Hilary” și „Trump”. Fiind deja doamna Clinton, Hilary a trebuit să defileze quite naked, adică numai cu ceea ce sar numi her own first name, reprezentabil în deja cunoscutul logo de identificare și substituire: H for A – Hilary for America sau, dacămi dai voie, Hilary (stands) for America. Uiteașa am aflat noi, creștinii răsăriteni, că Hilary se luptă pentru America, dar și că Hilary ar vrea să se poată substitui Americii. Hoarda americanilor „profunzi” a considerat că mesajul pune în circulație un soi de despotism luminat din seria the queen’s two bodies: Hilary se ipostaziază ca încarnare a spiritului Americii, ca mamă a tuturor americanilor; destinul ei este destinul țării. Trump, la rândul lui, șia legat numele de un turn, simbol complicat al aspirației și fragilității sau, cum ar zice democrații mai imaginativi, simbol al unei insolențe colective împotriva lui Dumnezeu. Raportat la mitologia faimosului Babel,

Make America great again ar presupune un spirit antimetafizic, îndemnând nu numai la construirea megazidului dea lungul graniței mexicane, ci și la găsirea unei căi ascendente prin care să se poată lua cu asalt însăși poarta cerului. „Măi, măi, cumplit meșteșug de tâmpenie!”, ar zice moș Creangă și sar scărpina în creștet.

Dar astfel de analize vor încăpea, desigur, pe mâna unor oameni mai pricepuți, fără beteșugul subiectivității de care eu nu vreau să mă lepăd nicicum. Trebuie săți povestesc însă despre un flecușteț nesemnificativ, care a răsturnat un car întreg de clișee și familiarități în mijlocul drumului lin al gândirii. Națio frântă că țiam dreso, dintro pereche de (doi) boi dea mai mare dragul, am rămas co pungă goală! Realitatea e că, din spectacolul noii democrații americane, nam rămas decât cu… o fotografie. Este vorba despre o poză unde Hilary arată foarte hippie, cu părul deun blond strălucitor, lung și drept, îmbrăcată întro cămașă înflorată și blugi evazați, aruncânduți o privire ezote rică și un zâmbet satisfăcut, de tipul make love, not war. În orice caz, nu acel rânjet Cheshire cat, ca în campanie.

Brusc, miam dat seama că Hilary și Trump sunt deun leat, că fac parte din generația ce scria istorie la Woodstock. Melanie e născută în același an cu Hilary (1947), Janis și Joni în ’43, Jimmi în ’42, Joan și Bob în ’41. Mda, Bob a înhățat chiar și Nobelul pentru literatură, ceea ce ia cam


JURNAL94 |

agasat pe scriitorii profesioniști. Tu, care ești o fină degustătoare a poeziei rock, țiai exprimat de altfel indignarea. Nu pentru casta scribelitoare, ci pentru cumplita fatalitate din cauza căreia, când sa decis câștigătorul, nazalizările lui Dylan au părut mai relevante (din punct de

vedere literar) decât impresionanta întindere vocală a lui Robert Plant. Mă rog, fie ceo fi, no să luptăm noi pentru cauza celor seduși și abandonați de domnu’ Nobel. Pot numai să constat că această generație de septuagenari își trăiește abia acum, după jumătate de secol, momentul

de maturitate politică, atunci când devine lead voice în spațiul public, când candidează și ia premii (acordate după criterii, desigur, politice). Și abia acum pot să înțeleg de ce, în această biologică a votului, cei născuți în deceniul Woodstockului au făcut de fapt diferența. Votândul pe Trump! Vorba unui cântec: What did they done to my song? Turnuri și ambiții până dincolo de cer. Din aste pricini am rămas cu vaga impresie că, dacă Hilary șiar fi folosit garderoba de hipioată și dacă, desigur, nu șiar fi făcut permanent, poate ar fi avut mai multe șanse de câștig.

Și tu, care ai renunțat la traiul hippie, nomad, tocmai acum, când e vremea săți iei lumea în cap, când țara arțarului – pe care ai părăsito cu scârbă – a devenit un fel de refugiu pentru cei dezamăgiți de ceea ce a produs în patru secole mult lăudata democrație americană… O, farmec discret al serenității căminului! O, plăcere vinovată a micii proprietăți imobiliare! O, sentiment de indelebilă legătură cu șapa autonivelantă și cimentul, cu gresia și parchetul, cu galeriile și mobilele, cu bateria de duș, cu centrala termică, țevile de cupru și cu fitingurile, în fine, cu blocurile ponosite unde cutremurul se simte ca o furtună! O, comuniune sacră cu inofensivul nebun al cartierului și cu toți boschetarii din fața Mitropoliei! Cum să nu te înțeleg, așadar, când îmi spui cu furie că triunghiul PutinErdoğanTrump devine, pentru tine, o chestiune de viață și de moarte: nu pentru că va distruge lumea asta mare și frumoasă, cea mai bună dintre lumi, ci pentru că va înghiți fără urmă lumea ta mică și fragilă, construită (oho!) cu atâta efort de imaginație. Te cred pe cuvânt că uneori ție teamă să adormi în noua ta casă din patria ta! Și mie mie frică. Așa de frică, încât am ajuns să percep amenințarea din bâzâitul avioanelor ce trec pe deasupra blocului meu. Dimineața, când toate draperiile sunt încă trase, mi se pare că, bezmetici și cruzi, porumbeii se izbesc în geamuri cu puterea unor ghiulele.


| 95JURNAL

Teodora Manea

M‑am trezit cu un sentiment ciudat că trebuie să scriu despre sărut. De obicei, nu mă trezesc în creștetul zilei, mai ales pe întunericul lung și rece de noiembrie. Dar textul se scria în capul meu, era ca și cum totul se clocise în somn și creierul storcea ideile în mintea mea

pe jumătate adormită, ca și cum ai stoarce un tub de pastă de dinți. Totul era acolo, doar așteptând hârtia. Era ca și cum toate săruturile mele s‑au strâns laolaltă și, cumva, au găsit vocea lor universală, strigând că vor să iasă din toate cutiuțele cu panglici ale memoriei, unde stau, pe rafturi prăfuite, obiecte fine, ciudate și inutile, care nu mai pot fi repetate, reproduse sau folosite la nimic.

Sărutul

Săruturile încep pe la porți, iar adevăratele săruturi sunt porți în ele însele. Porți ca un fel de portal, care deschid drumuri spre alte lumi. Nu întâmplă

tor Brâncuși ia dedicat o poartă. Există ceva magic sau poate chiar mistic, în sensul că mintea și regimul ei normal de funcționare dispar. Mistica presupune anularea simțurilor, a percepției senzoriale așa cum o folosim în regim cotidian, pentru a deschide spre altceva. Sărutului ia fost negată dimensiunea spirituală, fiind asociat cu ceva trupesc, senzorial, păcătos. Dar asta se vede doar din afară. Cine a fost vreodată în adevăratele portaluri ale sărutului știe că, deși trupesc, sărutul este capabil să dizolve trupul, să facă țândări pământul de sub picioare, să te ridice în aer și să te răsucească în cele mai amețitoare rotații, să rupă tot ce te ține ancorat în mica ta realitate, să te treacă prin caleidoscopul tuturor lumilor posibile. Există un fel de forță careți vâjâien urechi, și nu se mai vede nimic, nu se mai simte nimic, totul este fierbinte și nou, ca și cum o nouă galaxie ar izbucni dintro ghindă. Din afară poate că se văd mâini care alunecă pe trup, dar dinăuntru este ca și cum ai aluneca prin acest tunel infinit de energie, fără să te poți prinde de nimic. Din afară arată ca și cum două ființe se sorb una pe cealaltă, dar înăuntru ești doar tu, care nici măcar nu mai ești tu.

Brâncuși a observat bine că săruturile se petrec pe la porți. Cele mai multe sunt semne ale întâmpinării sau pecetluiri de rămasbun. Dar nu despre ele scriu mai sus. Varietatea săruturilor este infinită. Ele pot fi semne ale recunoașterii sociale, ale respectului, împăcării, prieteniei sau afecțiunii părintești. Este prea vag să spunem că sărutul este un simbol, deși este, dar, spunând asta, înghesuim atât de multe lucruri întro pungă cu etichetă. Ca orice gest social, a devenit obiectul unei științe, filematologia, și, incredibil, ia captat atenția lui Darwin! Romanii au numit sărutul pasional suavium.

Sărutul este epoché și este Aufhebung. Este anularea propriului trup, încetarea de a mai fi tu, așa cum ești în regim normal. Este abandonarea temporară către celălalt.

Comparat cu vinul de mii de ani, sărutul este transă, și din acest motiv nu poate fi obiectul unei științe. Este impredictibil și indescriptibil. Dacă încerci săi surprinzi esența când te săruți, imediat a și dispărut. Rațiunea descriptivă îl sperie ca pe un fluture. Poate că momentul sărutului pasional, când lumea se topește cu toate granițele ei, este momentul în care câmpurile magnetice ale minților noastre încep să rezoneze, să vibreze, să se conecteze întrun fel pe care încă nul putem înțelege. Ca un fel de download al minților una în cealaltă. Ca și cum ai descărca programe dintrun computer în altul. Asta ar explica și de ce mințile nu mai pot fi folosite în acel moment. Și totuși nu downloadăm memoria celuilalt, nui downloadăm programul de spus minciuni sau preferințele culinare. Cine știe, poate că toată această informație este inutilă pentru o relație. Dar ceva se petrece, pentru că lipsa celuilalt, momentul în care iese pe poartă generează dorul, sentimentul acut al lipsei. Atracția, cu toate gradele ei, încearcă să fie prinsă cu metafora magnetismului. Este doar o metaforă? Câtă vreme nu suntem de metal, așa pare să fie, și totuși îndrăgostiții cunosc acel sentiment irezistibil al atingerii, al îmbrățișării, al imposibilității de a te desprinde de lângă celălalt. Să fie metalul real din sângele nostru?

Știința a descoperit până acum că în creierul și corpul nostru circulă semnale electrice. Pot ele genera și câmpuri magnetice? Răspunsul rațional este nu, câtă vreme nu ni se lipesc lingurile de cap! Dar să ne imaginăm că, în loc de linguri, atragem idei, alte minți, alți oameni. Vastitatea celui mai finanțat proiect de cercetare al timpurilor noastre, Human Brain Project, arată cât de mare este vastitatea a ceea ce nu știm despre mintea noastră. Partea proastă este că scenariul pozitivist al științei este puțin probabil săi prindă esența. Mintea ar trebui studiată via negativa, observând momentele în care ea se pierde: momentul unui sărut.

Otravă, farmec, moarte, durere, beție, fântână a tinereții eterne, energie, curaj, zbor, vârtej, inefabil.


| 99ANALIZĂ

Lucian Dîrdală

Multilingvismul populist

Se încheie un an despre care s‑a spus, pe bună dreptate, că a stat sub zodia populismului. Nu au lipsit, pe alocuri, termeni precum extremism sau fascism, ceea ce ne‑ar sugera că este necesară o discuție despre adecvarea unor concepte vechi la realități noi, despre redefiniri și reconsiderări.

Teoreticienii politici par hotărâți să înceapă o asemenea dezbatere – vom vedea cu ce rezultate. Deocamdată, însă, populismul pare a fi numitorul comun acceptat, indiferent de afinitățile teoretice și ideologice.

Să ne imaginăm că opțiunea Brexit ar fi fost învinsă în referendumul britanic; că viitorul președinte american ar fi un partizan al liberului schimb și al

menținerii unui leadership ferm al SUA în gestionarea ordinii internaționale liberale; că referendumul constituțional italian ar fi impulsionat forțele moderate și reformiste; că în Franța, Germania și alte țări vesteuropene politica internă ar oferi garanții mai bune în fața derivelor populiste. Chiar și așa, enunțul de la începutul acestui text ar fi fost justificat, indiferent de preferințele politice și afinitățile ideologice ale cititorului. Chiar și așa, ar merita să analizăm succint cât de solide și competente au fost taberele ce se opun ofensivei populiste.

A venit, așadar, la sfârșitul lui iunie, victoria partizanilor ieșirii din UE, în referendumul britanic. Fără a subestima argumentele pertinente proBrexit – ele există –, a contat mult faptul că liderii aflați de cealaltă parte a baricadei au fost incapabili să proiecteze valori, să atașeze mesajului Britain in Europe acea necesară încărcătură de speranță fără de care populiștii nu pot fi aproape niciodată învinși în referendum (instrumentul lor favorit). Iar cei chemați să ofere această contrapondere erau conduși de un premier de categorie semiușoară, care credea foarte puțin în foarte multe cauze, și de un șef al opoziției excentric, neplăcut surprins că lumea nu mai seamănă cu cea din anii tinereții sale. Ambii au privilegiat tactica în raport cu strategia, interesele parohiale pe termen scurt în raport cu obiectivele generale, altruiste, pe termen lung. Un deficit de leadership doar pe jumătate scuzat de faptul că au respectat cu strictețe manualul de întrebuințare al democrației: la nivel de curriculum, populiștii câștigaseră deja, după o luptă surdă, îndelungată și, trebuie să recunosc, impresionantă prin perseverență și angajament.

Începutul lui noiembrie nea prilejuit inventarierea unui nou succes pentru populism, pe celălalt țărm al Atlanticului. Donald Trump a reușit o performanță

extraordinară: a demonstrat că, bine ancorat societal și pigmentat cu excese suficient de șocante încât să țină publicul interesat și angajat, mesajul populist rezistă la proba timpului. Vorbim despre aproape un an și jumătate de asedii succesive împotriva unor fortărețe din ce în ce mai bine apărate. A fost, mai întâi, lupta pentru atenție: fără adversari direcți, dar foarte dificilă tocmai pentru că publicul dornic de fuziunea între politică și divertisment e capricios și greu de mulțumit. Dar cele două „pivotări” – prima, pentru a câștiga Partidul Republican, cea dea doua, pentru a cuceri aritmetic națiunea – nu ar fi putut avea câștig de cauză în lipsa eforturilor de sinucidere asistată ale adversarilor. Nu îmi propun și nici nu aș putea să fac, în câteva rânduri, o analiză a eșecului taberelor convenționale, dar cred că se poate evidenția incapacitatea lor de a organiza coaliții de blocare. În interiorul partidului, rigiditatea doctrinară și încăpățânarea orgolioasă a vedetelor de serie B iau oferit adevăratului star, Donald Trump, un bulevard aproape liber în alegerile primare. Începând din vară, democrații au făcut tot posibilul să ignore tot ceea ce contravenea dogmei lor principale – nu e nevoie să privești dincolo de granițele coaliției societale victorioase în 2012 –, chiar dacă Hillary Clinton, cu toate defectele ei multe și mari, ar fi putut să o lărgească.

În fine, să intrăm pe teritoriul Europei Continentale. Recenta înfrângere a premierului Matteo Renzi în referendumul constituțional italian aliniază această țară în frontul marilor națiuni expuse la un șoc populist, în 2017 sau începutul lui 2018. Întrun fel, e o favoare și o provocare pentru cei ce vor să studieze asaltul populist la adresa Uniunii Europene și a statelor importante pe care se bazează acest proiect. Cele două mari națiuni anglosaxone sau pronunțat, urmează acum să vedem cum sună limbajul vremurilor noi în franceză, germană și italiană. Și, probabil, să ne pregătim traducătorii de limbă română.


ANALIZĂ100 |

Bogdan Călinescu

Stânga franceză, discursul corect politic și teroriștii islamiști

Într‑un raport publicat la începutul lunii octombrie, Banca Mondială realizează portretul tip al soldaților recrutați de gruparea islamică Daesh. Surpriză pentru cei care explică terorismul ca fiind rezultatul inevitabil al sărăciei și frustrărilor sociale: 43,3% dintre soldații recrutați de Statul Islamic au terminat liceul, iar 25,4% dintre ei au o diplomă universitară (să ne aducem

aminte că Mohamed Atta, liderul atentatelor din 11 septembrie 2001, era doctorand…). Doar 1,3% dintre ei sunt analfabeți. Majoritatea celor care nu au făcut studii superioare aveau o slujbă înainte de a pleca în Jihad. Aceste concluzii sunt confirmate de o notă a Centrului de Prevenire a Derivelor Sectare, din care reiese că jihadiștii francezi provin din clasele de mijloc și din familii de atei!

Tot „incorect ideologic” e și faptul că periferiile (SeineSaintDenis etc.) cu probleme

ale Parisului nu sunt mai sărace decât departamentele Ariège sau Meuse, unde nu sunt astfel de probleme (prin acest termen trebuie înțeles, în limbaj corect politic, că sunt zone violente în care tinerii își exprimă nemulțumirea față de

condițiile în care trăiesc distrugând și arzând mașini sau clădiri).

Situată pe o altă planetă, stânga franceză a adoptat proiectul de lege intitulat „Egalitate și Cetățenie”, al cărui scop e acela de a „corecta fracturile societății franceze aduse la lumină de recentele atentate”. Înțelegem deci că teroriștii sunt „victime ale societății”! „Ca să protejăm

tinerii de idei obscurantiste și de diviziuni, trebuie distruse piedicile cu care se confruntă o parte din populație”, și anume „apartheidul teritorial, social și etnic”. „Piedicile” sunt legate de originea și religia persoanelor care ar fi, dacă ne luăm după autorii textului, lezate în viața socială. Așa încât se propun mai multe măsuri. În primul rând,


| 101ANALIZĂ

la Universități va fi autorizat un dispozitiv ce le permite tinerilor originari din „zone sensibile” să devină studenți. De asemenea, același sistem affirmative action va fi aplicat și în administrație. Consiliul Superior Audiovizual va veghea la emisiunile de radio și televiziune ca să respecte cota acordată „minorităților”… De ce nu o emisiune realizată de Statul Islamic?! Cu siguranță, minoritățile sociale, etnice și religioase vor fi perfect reprezentate.

Teroriștii islamici nu au numai scuze sociale. Ei pot fi considerați bolnavi psihic și… eliberați pentru a urma un tratament medical. Asta sa întâmplat acum câteva săptămâni, când un tânăr musulman a înjunghiat mortal un bătrân de 86 de ani. Judecătorii au decis, în primă instanță, săl elibereze pentru a efectua o „monitorizare psihologică”. După câteva zile, sa descoperit că junele încercase să plece în Siria și că fusese în contact cu reprezentanții Statului Islamic.

*La un liceu din orășelul Auber

villiers (situat în departamentul SeineSaintDenis), o profesoară de matematică lea cerut elevilor să interpreteze geometric gestul coregrafic (dab) pe carel face jucătorul de fotbal Pogba (Manchester United și echipa Franței) după ce înscrie un gol. Pe când o dictare cu una dintre declarațiile lui Mutu?

*Și în Franța se plagiază. Nu la ni

velul României, dar se întâmplă. Cunoscutul prezentator de televiziune Patrick Poivre d’Arvor a fost prins cu mâțan sac acum câțiva ani când a vrut să fie expert în Hemingway. A publicat o biografie a romancierului american în care sau descoperit peste o sută de pagini „inspirate” din o altă biografie, scrisă de un adevărat cunoscător al lui Hemingway. Asta nu la împiedicat pe Poivre d’Arvor să publice alte cărți și să prezinte emisiuni de televiziune…

Alain Minc e considerat un „expert în probleme economice și politice”. A fost, pe rând, consilier al unor politicieni de stânga și de dreapta. Prezent frecvent în presă, la radio și la televiziune, Minc e un intelectual „ascultat” în Franța. În septembrie, a obținut Premiul pentru eseu politic, deși a fost condamnat de două ori pentru plagiat: în 2011, după ce a publicat un eseu despre Spinoza copiat dintro teză de

doctorat, și în 2013, pentru o biografie a fostului funcționar din regimul de la Vichy, René Bousquet, „inspirată” de o altă biografie…

*Țiganii noștri se adaptează foarte

bine la vremurile noi: cerșesc dânduse drept sirieni. Din 5 persoane controlate la Paris în această vară, 4 sunt țigani români și doar una e din Siria!


ANALIZĂ102 |

Dan Pavel

Premiile Nobel înainte și după Bob Dylan

R eacțiile internaționale față de acordarea în 2016 a Premiului Nobel pentru Literatură lui Bob Dylan ne ajută să înțelegem starea morală și intelectuală a diferitelor națiuni. Comunitățile se deosebesc radical între ele prin felul în care acționează virtuțile civice în interiorul lor.

Astfel, nivelul de încredere le desparte în low‑trust și high‑trust communities; iar de aici derivă gradul de consolidare a democrației, dezvoltarea capitalismului către o societate a bunăstării sau către un model oligarhico‑cleptocratic, încrederea oamenilor în ei înșiși și în instituții.

Angajamentul civic (modul în care oamenilor le pasă de ceilalți din propria comunitate) diferențiază net societățile. Comunitățile se mai dife

rențiază prin funcționarea în interiorul lor a cuplurilor invidiahumanitas (bunătatea) uraiubirea sau în funcție de statutul egoismului, generozității, resentimentului, solidarității ș.a.m.d. Anunțarea acordării Premiului Nobel lui Bob Dylan a declanșat un val de invidie, ură, resentimente, frustrări din partea a ceea ce BernardHenry Lévy numea „biserica mondială a literaturologiei”, dar și o avalanșă de optimism, entuziasm, bucurie, iubire și solidaritate pe plan mondial.

Celor care sau plâns că Bob Dylan nu este poet lea răspuns Matthew Zapruder (tot un poet): Ok, I agree it’s not poetry, but it’s NOT THE NOBEL PRIZE IN POETRY. Dar aici este vorba despre o personalitate a cărei influență iese din limitele unei discuții despre genurile literare. Cantautorul Robert Allen Zimmerman (născut în 1941) a fost unul dintre liderii informali ai generațiilor revolu ționare (inclusiv Baby Boom Generation) care șiau pus amprenta asupra bătăliilor definitorii pentru emanciparea și revoluționarea societății americane postbelice și a întregii planete. De câteva decenii, mișcările pentru asumarea libertăților individuale, a drepturilor civile, pentru emanciparea afroamericanilor („negrii”), a minorităților etnice și rasiale, a femeilor, a comunităților LGBTQ (Lesbian, Gay, Bisexual, Transgender, and Queer), precum și pentru respingerea

războaielor au avut redutabili purtători de imagine, cuvânt și sunet. Bod Dylan a fost mereu în avangardă.

Deși în țările comuniste se asculta aproape tot ce se cânta în Occident, întreaga muzică beat, pop, rock, rap ș.a.m.d. era produsul transformării moravurilor lumii libere. Nici măcar acum societățile din țările foste comuniste nu sunt pregătite să accepte revoluția civică LGBTQ. La noi, chiar sau strâns milioane de voturi împotriva recunoașterii drepturilor matrimoniale ale LGBTQ. Așa că degeaba se cântă și pe aici Blowin’ in the Wind, că spiritul de emancipare al acestei muzici poetice nu a pătruns profund. Dacă pătrundea, am fi avut un număr dublu de semnături în favoarea căsătoriei lesbienelor, homosexualilor etc.

Poezia muzicală dylaniană este unul dintre răspunsurile la dilemele morale de după cel deal Doilea Război Mondial. Theodor Adorno a rămas în memoria contemporanilor cu celebra sa propoziție: „A scrie poezie după Auschwitz este barbar”. Or, poezia sa reinventat în spectaculoasele forme muzicale populare moderne și postmoderne, în condițiile în care elitele literare marginalizate se plângeau că nu mai citește (aproape) nimeni literatură, iar poezia era genul cel mai puțin accesibil. Unii critici literari au văzut în recompensarea lui Dylan un fel de ciclicitate, adică revenirea la perioadele în care poezia era cântată sau muzica era scrisă pe versuri, așa cum se întâmpla în vremurile mitologiilor precreștine sau ale barzilor medievali. Și ca să nu mergem prea mult


| 103ANALIZĂ

în trecut, Bob Dylan și Jack Kerouac aparțin aceleiași sensibilități poetice.

Timp de vreo două decenii înainte de căderea comunismului am ascultat sute de formații și interpreți; era aproape imposibil să fiu sigur de acuratețea înțelegerii versurilor marilor hituri; aveam însă prieteni care știau pe dinafară versurile melodiilor cântate de The Beatles, Bob Dylan, Pink Floyd, Paul Simon, Grateful Dead; nimeni nu

punea însă la îndoială faptul că era poezie, de genuri extrem de diferite și inovatoare. Când am ajuns prima dată în America, luni de zile am căutat (și am găsit) integral poezia muzicii anilor ’60, ’70 și ’80. Apoi, au apărut și sau înmulțit videoclipurile care afișau versurile, o serie de lyrics websites. Nici Bob Dylan, nici ceilalți nu publică volume de versuri, dar internetul este plin de poeziile lor. Niciodată nu a fost poezia mai iubită și mai răspândită.


| 105LABIRINT

Lavinia Maria Pruteanu

Ca mai toată lumea, am fost și eu surprinsă când a fost desemnat Bob Dylan ca laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în toamna acestui an de grație. Nu intenționez să mă plasez în vreuna dintre taberele care au împărțit lumea în două pornind de la acest fapt. Sunt doar o consumatoare profană de literatură

și muzică, fără veleități de exeget, cum totuși prea mulți alții pretind că au.

Nobelul și frustrarea noastră cea de toate zilele

Interesante mi se par însă reacțiile umane. Oarecum originală a fost chiar atitudinea lui Bob Dylan: nu numai că nu a stat cu telefonul în fața ochilor, fremă

tând de emoție în acea zi, dar nici nu a simțit nevoia de a comunica ceva decât după câteva săptămâni. Inclusiv participarea la festivitatea de decernare a premiilor este condiționată de programul său prestabilit, de la care nu intenționează să se abată. Și nu este prima dată când se manifestă astfel. Șirul absențelor de la evenimente pentru care orice artist trăiește este consistent: decernarea Oscarului din anul 2000 pentru piesa Things Have Changed din filmul Wonder Boys, ceremonia de decernare a Medaliei Prințului de Asturias din partea Prințului Moștenitor al Spaniei, invitația de la Casa Albă pentru a primi Medalia Națională pentru Arte.

Multe alte personalități din lumea culturală au făcut gesturi și mai tranșante: JeanPaul Sartre și Boris Pasternak au refuzat Nobelul – e drept, din motive diferite; George Bernard Shaw a refuzat suma de bani aferentă premiului; Marlon Brando a refuzat Oscarul în 1972 pentru rolul principal din Nașul; Woody Allen a înregistrat 23 de nominalizări, trei premii Oscar câștigate și doar o singură prezență la gală.

Alte reacții care miau atras atenția sunt cele ale confraților de breaslă. Bunăoară, cea a lui Mircea Cărtărescu, de a posta cu obidă (a se citi frustrare) o impresie pe care apoi să o șteargă și iar să revină, declarânduse totuși șocat și încercând o pseudocompasiune pentru alți scriitori care „îmbătrânesc la coadă”. Sar putea să mă înșel, dar am impresia că se identifică total cu îmbătrâninda coadă… Afirmația conform căreia „nea făcuto Comitetul Nobel de data asta!” stă mărturie. Dar, ca să pară totuși rezonabil, se răzgândește, calificând drept „minunată” decizia Comitetului Nobel, chiar dacă lui Dylan „nui trebuia acest premiu”. Cui nui trebuie un premiu de această anvergură? Cei care au refuzat marile premii sunt regula sau excepția de la regulă? Sau marii premianți, ajunși la o culme în carieră, de ce nu refuză

ulterioarele premii mai mici? De unde vine această nevoie perpetuă de gratificare?

În literatura de specialitate există mai multe teorii care încearcă să explice motivația și ierarhia trebuințe lor umane. A. Maslow conturează piramida nevoilor umane, alcătuită din cinci niveluri, de la bază spre vârf: nevoile fiziologice, siguranța și securitatea, nevoile sociale, stima, autorealizarea. Nevoile sunt interdependente și își găsesc exprimarea maximă în nevoia de autorealizare. Această ierarhie depinde foarte mult de personalitate, de mediul sociocultural, de succesele și eșecurile individului. Pentru creativi, de exemplu, satisfacerea nevoii de creativitate ca parte a autorealizării este mai importantă decât satisfacerea oricărei alte nevoi.

C. Alderfer redimensionează piramida lui Maslow, identificând nevoile de existență (supraviețuirea), nevoile de relaționare (legăturile sociale) și nevoile de dezvoltare (amplificarea potențialului individual, incluzând autoaprecierea și actualizarea).

O altă teorie pe care aș aduceo succint în discuție este cea a echității, formulată de J. Stacy Adams, în care explică procesul motivării prin dinamica permanentă dintre contribuții (inputs) și rezultate (outputs).

Teoria psihologică a frustrației pune accentul pe comportamentele agresive, ostile, directe sau indirecte, ce determină motivații inadaptative secundare sau primare. O variantă psihanalitică a teoriei frustrării este teoria complexului de inferioritate a lui Adler, conform căreia individul frustrat caută săși compenseze sentimentele de inferioritate prin acte agresive, în scopul de ași depăși condiția proprie de frustrare, insatisfacție și inferioritate.

Numitorul comun al acestor teorii reprezintă, în fapt, raportarea individului uman la succesul social personal sau al celorlalți. Oricât de sofisticați și spiritualizați ne imaginăm că suntem, avem doar douătrei modele/ patternuri de reacție. Nam vrut să aduc în discuție „capra vecinului”.


EXCLUSIV106 |

Gabriela Bodin: „Frica este tema picturilor mele”

Mai cunoscută în străinătate decât în țara natală, pictorița Gabriela Bodin a avut numeroase expoziții în Italia – țara de adopție –, Germania, Anglia, Egipt, China și este posesoarea a numeroase premii internaționale de pictură. S‑a născut în 1983 la Focșani, unde și‑a început studiile de artă la liceul de profil, „Gheorghe Tattarescu”. În România, Gabriela a avut o singură expoziție, Retention, la ArCuB Gabroveni, eveniment organizat

de Institutul Cultural Român cu sprijinul Tiny Griffon Gallery din Germania. Evenimentul a fost prezentat de Radu Boroianu, președintele Institutului Cultural Român și de Cristina Simion, curatorul expoziției. Gabriela Bodin a părăsit România la vârsta de 17 ani, când și‑a urmat părinții plecați la muncă în Italia. Ajunsă la Roma, Gabriela s‑a înscris la unul dintre liceele de artă, încercând să‑și urmeze destinul artistic. Din păcate, n‑a rezistat decât trei luni. A fost izolată și respinsă din cauza imposibilității de a se exprima fluent în limba italiană. Silită să părăsească școala, a făcut diverse munci necalificate, după care a urmat cursuri de design vestimentar. De lumea modei s‑a despărțit rapid, fără păreri de rău, în momentul în care și‑a dat seama că nu e ceea ce caută, dar a intrat într‑o perioadă tulbure, în care n‑a mai pictat deloc și s‑a întreținut muncind într‑o fabrică. L‑a cunoscut pe viitorul ei soț, care a încurajat‑o să se reapuce de pictură. Încet și cu mult efort, lucrurile au început să se schimbe. Dar artistul din ea a rămas marcat, iar pictura Gabrielei este caracterizată de personaje aflate în spații incomode, pustii, aproape niște celule. Ochii din portretele ei sunt triști, iar privirile sunt fără expresie, dezvăluind singurătatea profundă, teama, anxietatea. Liniile sunt dure, scurte, rar sinuoase, dar cu o expresivitate specială în peisajul figurativ contemporan.

Adina Scutelnicu


| 107EXCLUSIV

De unde vine atmosfera de însingurare din lucrările tale?

În general, răspund că acest stil a apărut în urma experienței mele italiene. Străinii ca mine au posibilitatea de a trăi experiențe diverse, de a cunoaște oameni cu un comportament total diferit față de cum sunt obișnuiți în țara de baștină, iar multe dintre obiceiuri le sunt înlocuite total cu altele. La început, am trăit negativ aceste diferențe. Este dificil să îți schimbi total modul de a vorbi, gusturile și comportamentul și să începi o viață nouă, în care să te și înțelegi bine cu cei din jur. Am trăit emoții intense și sunt foarte recunoscătoare, pentru că mau făcut să devin mai matură în privința artei, să fiu mai înțelegătoare și să gust cu mai mare curiozitate tradițiile altora. Artiștii au tendința să exprime prin arta lor cele mai profunde trăiri, cele mai frumoase, mai melancolice, mai șocante. Emoțiile consistente. Însă chiar înainte de a părăsi România am avut o melancolie în privința artei.

Ai o cromatică destul de parcimonioasă. De ce?Am fost și încă mai sunt o iubitoare de monocrom.

Cred că acest lucru se datorează profesoarei mele de pictură din liceu, care ne dădea teme ce presupuneau o paletă cromatică redusă. Am senzația că emoția pe care vreau să o exprim ajunge astfel mai rapid în minte și la suflet. Nu neg totuși că în ultima perioadă încep să fiu atrasă de noi culori și de combinații în care se pot afla mai multe tonalități. Probabil vor exprima senzații noi și experiențe diferire.

Se poate spune că temele tale sunt în general temerile tale?

Cred că una dintre temerile mele cele mai mari a fost aceea de a rămâne singură, fără rude, fără prieteni, iar aceasta este probabil ușor de descoperit în lucrările mele. Frica este tema picturilor mele. Se simte peste tot: în angoasa timpului care trece necontrolat, în teama de moarte, pe care o exprim prin portrete, în fobia de reptile, pe care încerc să o controlez în picturile cu crocodili, în teama de imensitate și de catastrofă din tablourile cu iceberguri și în agresivitatea pe care o exteriorizez în lucrările cu câini, pe care de altfel le consider ființe adorabile.

Cum ai rezuma plecarea ta din România?În anul 2000, părinții mei au decis să mă aducă în

Italia, unde ei deja locuiau și lucrau de câțiva ani împreună cu sora mea. La început mam transferat la un liceu de artă din Latina, unde am stat foarte puțin din cauză că nu reușeam să mă regăsesc în acel mediu. A fost un șoc puternic pentru mine, pentru că mam simțit catapultată întro altă dimensiune. Totul îmi era străin: limba, persoanele, obiceiurile… Am decis să petrec un an


EXCLUSIV108 |

la muncă, să mă obișnuiesc, apoi mam înscris la un institut de modă, cu gândul să întorc spatele picturii, dar a fost în zadar. În 2006, după ce am asistat la concertul formației mele preferate, Rammstein, mia venit să plâng că abandonasem pictura. După concert, am observat acei cântăreți care reușeau să ofere publicului emoții intense și mia părut foarte rău că eu îmi abandonasem pasiunea. De când eram mică am vrut să am capacitatea de a surprinde și de a emoționa lumea și singura cheie avută la dispoziție era arta. În acea perioadă locuiam la Bergamo. Lucram, dar am reînceput să pictez în timpul liber. Sporadic, participam la expoziții și concursuri de artă. Din 2009 însă, am abandonat locul de muncă și mam dedicat exclusiv picturii. Am început să particip serios la expoziții, miam creat colaborări cu mai multe galerii și am reușit să mă fac destul de cunoscută. Apoi am fost invitată la evenimente de artă de prestigiu, am reușit să obțin premii la mai multe concursuri de artă. Am călătorit în Croația, Cuba, SUA, Tailanda, Irlanda, Spania, Bahamas etc., unde miam îmbogățit cunoștințele și am căpătat o viziune diferită asupra lumii. Am avut experiențe artistice și colaborări cu artiști și galerii din China, Egipt, Germania, Anglia și Franța, unde am cunoscut persoane extrem de interesante.

„Nu am reușit niciodată să renunț la fascinația reprezentării timpului care trece”

Care sunt cele mai fericite întâmplări din viața ta?Au fost multe întâmplări fericite și chiar nu știu să

aleg una; am fost fericită când mam înscris la cursurile de pictură. Am trăit momente foarte intense, mam bucurat de prezența colegilor care iubeau arta și de capacitatea extraordinară a profesoarei noastre de desen de a ne stimula creativitatea. În acest moment, sunt foarte multe lucruri care mă fac fericită. De exemplu, când am născut; de fiecare dată când fac o călătorie sunt plină de bucurie și adrenalină; când îmi organizez expozițiile și când pictez.

ArCuB a fost prima ta expoziție în România. Cum apreciezi această experiență?

Încerc să mă uit în urmă și cred că cel mai important și emoționant moment a fost revenirea în România, cu expoziția de la ArCuB. Înainte de vernisaj am fost foarte agitată, am dorit ca totul să fie perfect și așa a și fost. Am apreciat mult munca persoanelor care au contribuit la acest eveniment și am fost foarte mulțumită de curiozitatea vizitatorilor. Am fost plăcut surprinsă de prezența unor vechi colegi de liceu. Mie greu sămi exprim recunoștința pentru toți cei cu care am colaborat: ArCuB mia oferit o sală prestigioasă, domnul Radu Boroianu mia oferit o importantă prezentare în deschiderea expoziției,


| 109EXCLUSIV

doamna Marina Roman a lucrat foarte mult la acest proiect și a avut multă răbdare cu mine, Cristina Simion – o persoană indispensabilă pentru expoziție –, jurnaliștilor care au prezentat conceptul expoziției și tuturor persoanelor care mau emoționat prin curiozitatea pe care au avuto de ami cunoaște arta.

Ai un stil ușor recognoscibil, când ai ajuns la acest fel de a picta?

În 2010 am simțit nevoia să revin la portret și la consistența materiei. Până atunci pictam peisaje urbane în stil grafic. Simțeam nevoia să exprim graba de a trăi cât mai multe experiențe în cel mai scurt timp. Imaginile tablourilor mele erau compuse din clădiri, străzi. Nu exista nici urmă de persoane, semnalam prezența lor prin linii rapide – doar esența și urma modului de a trăi viața. Am fost inspirată de viziunea oamenilor din nordul Italiei. Aici se muncește mult, se organizează foarte multe evenimente și se încearcă să se rezume totul în cel mai scurt timp. Apreciez foarte mult acest mod de a trăi. Revenind la 2010, când miam schimbat stilul, aveam nevoie de un altfel de comportament. Mai calm și mai reflexiv, deși nu am reușit niciodată să renunț la fascinația reprezentării timpului care trece.

Există o definiție a artei marca „Gabriela Bodin”?Arta este arma pe care artistul o poate folosi pentru

a emoționa lumea. Este o expresie mai veche, dar în care cred. Eu sper să reușesc să propun o artă care explică importanța prețuirii clipelor, și bune, și rele, de a gusta orice experiență, de a grăbi acumularea amintirilor pentru că acestea ne vor ține de urât; în viață nimic nu poate fi mai puternic și mai important ca un arhipelag de emoții.

Ce țiai fi dorit să te întreb, dar nu am făcuto?Care sunt etapele realizării unei lucrări. Încep cu

alegerea subiectului, persoane cunoscute în general, pe care le fotografiez din toate pozițiile. Foarte importantă este lumina, care sămi scoată în evidență volumele. Când încep tabloul, îmi plasez imaginea dorită în față, conturez formele, după care pictez umbrele. Suprapun încetul cu încetul straturi de culoare, acoperind din ce în ce mai mult. Durează cam mult uscarea, așa că mă folosesc de un uscător, acest lucru este fundamental pentru a obține efectul suprapunerii fără să am probleme cu combinația culorilor. Mă îndepărtez foarte des de tablou; folosesc și oglinda pentru al studia întro altă dimensiune. Oglinda mă ajută să observ mai ușor defectele. Ideea inițială se modifică în baza senzațiilor pe care mi le provoacă timpul și semnele pe care le expun pe planșă. Cu cât mă las dusă de instinct, cu atât efectele lucrării ies mai bine. Pictura poate părea terminată în scurt timp, dar adăugarea detaliilor durează. Aceste detalii apar pe măsură ce privești lucrarea mai atent și, întradevăr, fac diferența.


ESEU110 |

În Memoriile mandarinului valah (vol. I, Editura Vremea, București, 2011), o excelentă realizare a lui Petre Pandrea și o lectură mai mult decât educativă

pentru foarte multe spații ale cunoașterii românești, autorul consemnează: „Cum vă explicați că osemintele unui simplu aviator (Guynemer) se află în Pantheon? Acest aviator francez, care a doborât zeci de avioane germane, înceta lupta când observa că adversarul nu mai are gloanțe la mitralieră sau i sau defectat armele. Nu începea o luptă până când nu trăgea o rafală și nu i se răspundea cu altă rafală, ca să stabilească dacă inamicul este capabil de luptă sau este un simplu avion de recunoaștere sau avion rătăcit. Guynemer a fost cavalerul Bayard, cavalerul fără frică și fără prihană al spațiului aviatic, în bătălia Primului Război Mondial de la 19141918. Pe bună dreptate, osemintele lui zac la Pantheon” („Guynemer văzut de Țuțea”, p. 490). Mai creștem astfel de eroi?

Pedagogia de astăzi, construită pe o axiologie a rezultatului imediat, soft, orgolios și exprimabil în itemi modificabili politic, evită construcția eroului real, a celui dispus să moară pentru altceva decât pentru o ideologie perisabilă. Suntem în plin expansionism de reproiectare a învățământului. Nu am auzit, dar poate nu am auzit bine, să construim cursuri de curaj uman, de integrare a dezvoltării personale în dezvoltarea valorilor neamului din care facem parte. Absurd, asistemic? Poate, dar rezultatele se văd deja pe coridoarele culturii noastre educaționale. J.W. Goethe consemna: „Curajul și modestia sunt virtuțile cele mai neechivoce, căci, prin natura lor, ipocrizia nu le poate imita” (Maxime și reflecții, Editura Univers, București, 1972, p. 42). Oare nu este un motiv al umplerii de ipocrizie necultivarea curajului, a mărinimiei față de cei din jur? Atenți prea mult la notare, pierdem din vedere adnotările sufletești, care, nu cu mult timp în urmă, valorau enorm în valorizarea copiilor noștri. Iam îmbătrânit în cererile unei pedagogii fără iubire. Ne lăudăm cu premianții și rănim corigenții prin repetenții. Zilele trecute a fost reîncălzit în massmedia și oferit publicității raportul care vizează analfabetismul

din rândurile copiilor și tinerilor din România. Dar știam aceasta din 2009 (4 noiembrie), din raportul pe anul 2008 despre școala românească. Știrea, căci am redus la știre drama, revine obsesiv, încununată în septembrie 2016 cu o terminologie nouă, doar pentru massmedia: analfabetism funcțional. Analfabetismul funcțional se referă, e ușor de descoperit și pe Wikipedia, la persoanele care știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce au citit. Or, în contextul în care descoperim minciuna în știri, dezinformarea în cultură și lipsa de omenie în funcțiile politice, procentul de 42% pare mic, foarte mic.

Avem, înainte de orice, un grav analfabetism funcțional educațional. Reușim să citim nemulțumirea copiilor, plusul de stres ori platforma educațională încărcată de propriile noastre interese, asimetrizăm cerințele educaționale, uitând că toți copiii și tinerii noștri au nevoie de

Pr. Constantin Necula

Ș tiu. Poate părea desuet și de Ev Mediu, că tot e la modă acuza, să vorbești despre dezvoltarea valorilor cavalerești prin educație. E important să producem și să ne lăsăm (re)produși, să consumăm energii umane imense, pentru a ne supune câți mai mulți opticii noastre, să evităm liniștea cu orice preț. Căci liniștea e semnul non‑productivului. Sunetul de fond al lumii în desfășurare ne oripilează

și ne paralizează simțurile. Nu reacționăm la rău și nu ne mai îngrijim de bine. Le luăm precum sunt.

Educație și cavalerism


| 111ESEU

enorm de multă atenție sufletească, de încurajare și susținere. „Fără curaj, nici un om nu poate ține cu statornicie la datoriile sale și nici nu poate să aibă caracterul unui bărbat cu adevărat vrednic.” Nu, nu este un citat patristic, deși sunt sute cu un astfel de conținut. Este al lui John Locke, în Câteva idei asupra educațiunii (partea I, traducere de George Coșbuc, Tipografia România Nouă, București, 1920). Scoaterea din uzarea moralei prin implementarea de false valori de viață poate fi unul dintre exercițiile ieșirii din analfabetism. Nu poate fi mai important pentru un copil să poată conjuga verbe decât siguranța sufletească dinaintea catedrei, făcând din educatorul său un partener pentru vindecarea de frica de lume. Nici măcar nu putem vindeca lipsa de cavalerism a educației noastre fracturând basmele și literatura pentru copii și tineri. E greu să recuperezi din scriitura modernilor ceva din vitraliul prin care sa vindecat de spaimă lumea. Scriitura nea ajuns ca viața. Vulgară, sângerândă, vandabilă. Mie greu să văd pe băncile copiilor de peste 10 ani mai mult de 1% din tonajul de literatură care entuziasmează astăzi rubricile noastre literare. Nu pentru că acolo nu sunt litere, sau verbe, sau metafore. Lipsește candoarea fiitoare a cavalerismului,

se strivesc de podele insalubre viermii debilității frustrărilor adulților necrescuți ai unei lumi agonice.

Poate credeți că am uitat de pedagogia iubirii. Nicidecum. Cu mulți ani în urmă, am suplinit o vreme pe o învățătoare la clasa a IVa. Eram abia ieșit din „meandrele concretului” postrevoluționar și descopeream o generație care abia mijea ochii pe istorie. Ajunși la războaiele dintre Ștefan cel Mare și turci, am montat o serie de bătălii. În aburul franzelăriei turcești din colțul școlii, care scotea cele mai teribile cornuri din Brașov. Mireasma nu nea înfrânt. Nici ostașii lui Vodă nu au ucis cu orice preț vrăjmașii. Pe unii iau luat prizonieri, pe alții iau scos la un suc în pauza mare. Era exercițiul boierului din fiecare copil. Acum, după 26 de ani, am descoperit că unul dintre cei mai interesanți istorici ai momentului este unul dintre copiii din clasa aceea. Mai mult, consideră lecțiile acelea cele care iau dat viață vocației de istoric din el. Așa cum doamna mea din clasa a IVa născuse în mine fiorul frumuseții istoriei și a limbii române. Suntem, în fond, suma iubirii învățătorilor și profesorilor noștri. Când suntem analfabeți funcționali, nu doar la citit putem avea probleme, ci și la ceea ce ni se propune să citim. Dar acesta este conținutul pentru alt articol…

Director onorific:Daniel Șandru

Redactor‑șef:George Bondor

Redactor‑șef adjunct:Gabriel Cheșcu

Colegiul de redacție:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilașevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloș, Dragoș Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraș, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea

Redacția:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîșmaru, Stanislav Fratea (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter) Roxana Petraru (PR & editor web)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparține autorilor.

Redacția și administrația:Strada Petru Rareș, nr. 2, Iași – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN – L 1223 – 8597ISSN 1223 – 8597

E‑mail: [email protected]/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociația Revistei TIMPUL și susținută de Grupul Editorial Adenium.

Publicație decorată de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).

Această ediție apare cu sprijinul

EDITORIAL2016, anul în care „Oamenii Timpului” se adresează tuturor comunităților în care trăiesc români (Daniel Șandru) ........................................................... 3

RETROSPECTIVĂTimpul anului 2016 (George Bondor) ........................................................... 7

ACTUALITATERetrospectiva culturală a sfârșitului de an (Andrei Giurgia) ........................................................ 10

FOCUS„Afară”, în intimitatea poeziei (Andrei C. Șerban) .................................................... 14Decanul de la Augustin (Ioan Șerbu) ................................................................ 15

ANCHETĂ ▶▶▶Pagini coordonate de Radu VancuAndrei Bodiu. Trei relecturi (Robert G. Elekes, Anastasia Gavrilovici, Cristina Vasilică) ........................................................ 17

FILOSOFIE ▶▶▶Pagini coordonate de George BondorTraducere și interpretare (Alexander Baumgarten, Lucian Cosma, Florin Crîșmăreanu, Gelu Sabău) ........................... 22

ISTORIEUn joc cu măști: mizele reabilitărilor politice (Mioara Anton) .......................................................... 31Între două lumi (Dan Mihai Țălnaru, Dorin Stănescu) .................. 34

DOSAR ▶▶▶Pagini realizate de Roxana PatrașCARTE‑EVENIMENT: Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825‑1875), Iași, Editura Institutul European, 2016 (Ovidiu Buruiană, Oana Fotache, Angelo Mitchievici) .................................................... 40

RESTITUIRIPierre Loti și Carmen Sylva – o poveste cu parfum de Belle Époque (Simona Preda) .......................................................... 47Grigore T. Popa – medic pe frontul Primului Război Mondial (Richard Constantinescu) ......................................... 51

LITERATURĂPoeme (Dan Coman) ................................................ 56Poeme (Doris Duran) ............................................... 58Ceață, statuie, război. Anti‑eseu despre zilele lui Filip Manakis (fragment) (Liviu G. Stan) ........................................................... 60

INTERVIUIgor Cobileanski: „Comedia sau lucrurile bune spuse sau însoțite de un zâmbet fac lumea mai frumoasă și mai încăpătoare” (Andrei Giurgia) ........................................................ 66Codruț Constantinescu: „Gulagul a fost un malaxor de vieți umane, iar numărul celor care au suferit acolo este impresionant și similar cu cel provocat de nazism” (Simona Preda) .......................................................... 70

CRONICI2000‑2016. O recapitulare (III) (Claudiu Komartin) .................................................. 77Historia arcana (Cosmin Ciotloș) ......................................................... 79Ruinele, ieri și azi (Andi Mihalache) ....................................................... 80De la experiența religioasă la etica relațională (Aurel Codoban) ......................................................... 83Visul axolotului (Angelo Mitchievici) ................................................... 85Blind Spot (Dana Țabrea) ............................................................ 86Leontin Păun: triumful materiei (Maria Bilașevschi) .................................................... 89Materia ca matrice (Oana Maria Nicuță) ............................................... 90O altă lume (Dragoș Dascălu) ........................................................ 91

JURNALScrisoarea III. Hilarieni vs trumpiști: despre maturitatea politică a generației Woodstock (Roxana Patraș) .......................................................... 93Sărutul (Teodora Manea) ........................................................ 95

ANALIZĂMultilingvismul populist (Lucian Dîrdală) ....................................................... 99Stânga franceză, discursul corect politic și teroriștii islamiști (Bogdan Călinescu) .................................................. 100Premiile Nobel înainte și după Bob Dylan (Dan Pavel) ............................................................... 102

LABIRINTNobelul și frustrarea noastră cea de toate zilele (Lavinia Maria Pruteanu) .................................... 105

EXCLUSIVGabriela Bodin: „Frica este tema picturilor mele” (Adina Scutelnicu) ................................................... 106

ESEUEducație și cavalerism (Pr. Constantin Necula) .......................................... 110


| 3EDITORIAL

Daniel Șandru

2016, anul în care „Oamenii Timpului” se adresează tuturor comunităților

în care trăiesc români

Ca m p a n i a „Oamenii Timpului”,

gândită și implementată în jurul revistei de cultură c o n t e m p o r a n ă Timpul, a ajuns, după doar două

ediții, la formula maximală pe care o pu

team realiza rămânând fideli misiunii și valorilor acesteia.

În momentul în care cei mai mulți dintre dumneavoastră citesc aceste rânduri va fi avut loc Gala în cadrul căreia au fost premiați cei 10 câștigători ai Trofeelor și se vor fi acordat premiile speciale. Pentru al doilea an la rând, am putut pătrunde în casele multor oameni prin intermediul transmisiei în direct asigurate de Realitatea TV și, în premieră, a transmisiunii în direct la Radio România Cultural și Radio România Iași. Radio France Internationale a realizat un maraton de interviuri transmis de la Iași în siajul Galei „Oamenii Timpului”. Foarte mulți parteneri media naționali și locali, din centrele de monitorizare, au difuzat mesajul poate celei mai importante competiții destinate valorilor culturale și sociale de la noi. Un număr impresionant de nominalizați și susținători ai acestora au venit la Iași special pentru a asista la Gală. Nu este locul în această pagină pentru un bilanț, dar merită punctate aceste lucruri, deoarece ele dau o imagine concretă a dimensiunilor și interesului pe care proiectul nostru, care a debutat în 2013, lea atins.

Dincolo de nominalizați și câștigătorii trofeelor și a premiilor speciale

care semnifică esența punctului culminant al Campaniei, Gala „Oamenii Timpului” 2016 a reprezentat nu doar extinderea „bazinului” din care sa făcut selecția proiectelor și personalităților care își desfășoară activitatea în 10 domenii esențiale ale vieții culturale, sociale și economice de la noi (Literatură, Arte, Educație și cercetare, Societate civilă, Diplomație publică, Memorie și istorie, Jurnalism, Tinere valori, Sănătate și Antreprenoriat), ci și extinderea reală în mijlocul comunităților din România. Se cuvine să îmi exprim recunoștința, în primul rând, față de managerii regionali care au acceptat să devină membri ai echipei noastre extinse, cei care au făcut posibile Turneul Național Raluca Știrbăț sub egida „Oamenilor Timpului”, dar și Colocviile „Oamenii Timpului”. Prin implicarea acestora am reușit să facem cunoscut proiectul nostru în Constanța, Craiova, Timișoara, ClujNapoca, București, Piatra Neamț și Suceava.

La fel ca la precedentele ediții, scopul acestei Campanii rămâne acela de a descoperi oameni de valoare în comunitățile în care activează, care fac lucrurile să meargă

înainte, în cele zece domenii amintite. Nu înseamnă că ignorăm proiectele care au o anvergură mult mai mare decât o permite spațiul prezentului întrucât, pe lângă cele zece premii de la cele zece categorii, în fiecare an acordăm premii speciale. Avem în vedere atât proiecte, cât și personalități și credem că această competiție, extinsă la nivel național, va putea creiona repere pentru societatea românească.

Am crezut și credem că este momentul, mai cu seamă pentru că ne aflăm în preajma împlinirii a 100 de ani de la formarea statului român modern, apariției unui demers care să implice, pe de o parte, așa cum spune și sloganul campaniei, preluarea trecutului, premierea prezentului și pregătirea viitorului. În spate există o simbolistică întreagă legată de revista Timpul, care nea determinat să plasăm în prezent valori ce recuperează trecutul, dar care pregătesc întrun fel și viitorul.

Reiau la final aceeași speranță exprimată deja în cadrul unui interviu: maș bucura ca peste 20 de ani Campania „Oamenii Timpului” să fie consolidată, să existe o comunitate de prestigiu „Oamenii Timpului”.


| 7RETROSPECTIVĂ

Timpul anului 2016

2016 a fost un an plin pentru revista Timpul. Am marcat împlinirea a 140 de ani de la înființarea ziarului Timpul, a cărui istorie o preluăm, laolaltă cu spiritul critic, principalul vector al acestei publicații, imprimat în trecut

de câteva nume grele ale culturii române: Eminescu, Caragiale, Slavici, Maiorescu.

George Bondor

În an aniversar, revista Timpul a sărbătorit alături de multe festivaluri culturale din toată țara: Astra Film Festival, Festivalul de Film Istoric Râșnov, Folkever,

FITPTI, Festivalul de Teatru „Birlic” de la Fălticeni, Poets in Transylvania și altele. La acestea se adaugă seria dezbaterilor de idei realizate în parteneriat cu Institutul Francez Iași și cu Institutul Cultural Român, care au supus discuției, cu invitați pe măsură, teme actuale ale culturii și ale societății românești: Demnitate versus libertate de exprimare. Controverse legislative recente (martie), Timp și istorie în publicistica românească (martie), Dileme economice. O criză în căutarea unui autor (aprilie), Religia în spațiul public (mai), Ce înseamnă a gândi altfel? (iunie), „La ce bun poeții în vremuri sărace?” (septembrie), Scena artei contemporane și condiția artistului (octombrie), Poveștile și viața. Scenarii terapeutice la purtător (noiembrie). Întâlnirea cu publicul tânăr a avut și menirea de a identifica tinere talente care să poată debuta în revista noastră.

Notorietatea actuală a revistei este probată, desigur, prin pleiada numelor sonore care colaborează constant sau periodic. Revista își păstrează periodicitatea anunțată (apariții lunare), cu diferite prilejuri apărând și câte un supliment, iar cu ocazii speciale apărând numere festive. Distribuția ediției print se realizează în toată țara prin rețelele Inmedio, Librăriile Humanitas, Cărturești și Librarium. La acestea se adaugă ediția online (www.revistatimpul.ro), actualizată frecvent și beneficiind de un număr mare de cititori. Versiunea online cuprinde și o rețea de bloguri, precum și rubrici care apar doar pe site, cum este „Cartea săptămânii”, în care promovăm printro cronică, în fiecare zi de luni, o lucrare recentă reprezentativă.

Structura revistei reflectă, și ea, un raport just între secțiunile sau rubricile fixe și propunerile venite din partea celor care doresc să ne devină colaboratori. Prin toate acestea, Timpul a devenit o revistă complexă. Paginile ei dovedesc un echilibru între prezentarea actualității culturale și reflecția liberă de falsul imperativ al noutății.

În paginile revistei, observația obiectivă și reflecția critică se întâlnesc în cel mai firesc mod cu putință. Scrisă întrun ritm alert, dar cu idee și argumente, Timpul exprimă o diversitate care, deloc întâmplător, este perfect unitară. Își găsesc loc evenimentele culturale și analizele politice, literatura și critica literară, cronica de film și cea de teatru, filosofia și reflecția economică, istoria și cronicile de arte vizuale.

Deloc întâmplător, în acest an aniversar, Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a conferit revistei Timpul Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F „Promovarea culturii”. Pentru echipa redacțională, onoranta distincție acordată de Președinția României reprezintă o recunoaștere explicită a faptului că programul nostru editorial și direcția în care a mers revista în această perioadă reprezintă o reușită incontestabilă. Moștenind spiritul critic pe care la cultivat în decursul istoriei sale, Timpul de astăzi îl dublează printro politică de promovare a adevăratelor valori și de analiză echidistantă a lumii de azi. Am putea astfel spune că revista își ia drept ghid editorial bunul simț critic. Un spirit critic deloc tocit de întâlnirea cu bunulsimț, ci dimpotrivă, orientat către dialog constructiv, spirit civic, o bună înțelegere a treburilor publice, un „da” spus proiectelor semnificative și oamenilor care le susțin, indiferent de orientarea lor ideologică ori de simpatiile politice. Reconstrucția sferei publice românești poate avea loc doar dacă depășim falsul centralism administrativ și cultural, dacă identificăm oazele de excelență din toate ariile culturii contemporane, dacă învățăm să dialogăm civilizat, dincolo de opțiunile ideologice și de ideile care sunt la modă și, nu în ultimul rând, dacă înțelegem ce anume din prezent poate fi valoros pentru ziua de mâine.

La final de an, se cuvine să le mulțumim membrilor echipei redacționale, care fac adevărate minuni, tuturor colaboratorilor și editorilor coordonatori și, nu în ultimul rând, publicului cititor, fără a cărui prezență nimic din ceea ce facem nu ar avea sens.


ACTUALITATE10 |

Retrospectiva culturală a sfârșitului de an

Evenimentele culturale de la sfârșitul acestui an au fost pline de vervă și culoare. Vorbim despre evenimente care se pot impune ca exemple de bune practici culturale autohtone.

Andrei Giurgia

La Iași, la final de 2016, între 26 și 30 octombrie, am avut Festivalul Internațional de Li

teratură și Traducere (FILIT). A fost cea dea patra ediție, care sa dovedit a fi și o demonstrație de tenacitate, având în vedere problemele de ordin politic care au afectat desfășurarea festivalului. În prima zi de FILIT a ajuns la Iași expoziția „100 ani de Dada – Tristan Tzara ilustrat de Picasso, Matisse, Arp și Masson”, care a fost vernisată de Thomas Emmerling și prof. Atena Simionescu. Expoziția este construită în jurul ilustrațiilor grafice originale ale lui Tristan Tzara. Așa cum a menționat și Dan Lungu, directorul FILIT, chiar înainte de expoziție, FILITul sa ținut nu numai de surprize literare, pentru că, după ce în 2014 a adus o serie de gravuri Rembrandt la Iași, acum vine cu Picasso, Matisse, Arp și Masson. A fost, întradevăr, un cadou pentru ieșeni și nu numai.

Tot în cadrul FILIT, sa mai inaugurat un punct muzeal. De această

dată la TârguFrumos, iar locul poartă numele de „G. Ibrăileanu”. În aceste vremuri, inaugurarea punctelor muzeale sau chiar a muzeelor pare că ține de domeniului imposibilului. Însă ceea ce face Dan Lungu, alături de echipa sa, la MNLR Iași se pare că ține doar de domeniul prezentului și al eficienței în interesul vitalității istoriei literare și a contemporaneității literare.

Liceenii sau bucurat și în acest an de dialoguri cu scriitorii invitați. Astfel, elevii din grupurile Logos și Alecart, alături de alți elevi de la liceele ieșene au dialogat cu scriitorii

despre cărțile citite. Printre invitații care au venit în fața pasionaților tineri au fost: Alex Tocilescu, Iulian Tănase, Radu Paraschivescu, Veronica Niculescu, Florin Iaru, Cristian Teodorescu, Paul Cernat, Dora Pavel, Doina Jela, Angelo Mitchievici, Adela Greceanu, Dan C. Mihăilescu, Cristina Hermeziu ș.a. Discuțiile sau lăsat cu întrebări și cu răspunsuri, însă mi se pare că de fiecare dată cea mai importantă parte este cea care ține de întrebările retorice cu care elevii pleacă acasă. Mai este o parte, despre care unii uită să amintească: întrebările cu care rămân scriitorii

FILIT 2016: seri dedicate excelenței literare franceze contemporane