Definirea şi cuantificarea riscului de

credit

CUPRINS:

CUPRINS:..........................................................................................................................1

CAP.1 DEFINIREA ŞI GESTIUNEA RISCULUI DE CREDIT..................................3

1.1 POLITICI PRIVIND MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT..........................................3

1.2 REGLEMENTAREA LA NIVEL INTERNAŢIONAL A GESTIUNII RISCULUI DE CREDIT......3

CAP.2 MODELE DE CUANTIFICARE A RISCULUI DE CREDIT.........................3

2.1. METODA „CREDIT SCORING”...................................................................................3

2.2. MODELUL CREDITMETRICS......................................................................................3

2.3. MODELUL CREDITRISK+...........................................................................................3

2. 4. MODELUL KMV.......................................................................................................3

2.5. Avantajele şi dezavantajele principalelor modele de cuantificare a riscului de

credit............................................................................................................................................3

2

Cap.1 Definirea şi gestiunea riscului de credit

Riscul de credit (denumit şi risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare)

exprimă probabilitatea neîncasării efective, la scadenţă, a fluxului de numerar anticipat,

determinat de creditare. El este asumat de toate băncile ăi poate genera probleme serioase atât

băncii în cauză, cât şi întregului sistem bancar, daca expunerea la risc este substanţială. De aceea,

strategia fiecărei bănci trebuie sa includă programe şi proceduri de gestionare a riscurilor

bancare, în general, şi a celor de creditare, în special. Minimizarea expunerii la risc, alături de

maximizarea rentabilităţii, respectarea reglementarilor bancare si a celor generale constituie

obiective principale ale managementului bancar1.

Riscul de credit se defineşte ca probabilitatea înregistrării unei pierderi cauzată de

neîndeplinirea de către o contraparte sau un debitor a obligaţiilor prevăzute în contractul de

credit. Riscul de credit apare în aproape toate activităţile financiare şi, din acest motiv, este

important să fie măsurat şi acoperit corespunzător. Mult timp managementul acestui risc s-a

realizat prin selecţia şi monitorizarea creditelor şi prin crearea unui portofoliu diversificat de

credite. În ultimul deceniu instrumentele financiare şi pieţele de transfer al riscului au evoluat, iar

băncile şi firmele de consultanţă specializate au dezvoltat modele sofisticate de măsurare a

riscului de credit2.

Riscul de credit – numit şi risc de contrapartidă sau risc de insolvabilitate a clientului este

cel mai important risc cu care se confruntă instituţiile bancare. El constă în probabilitatea de a

pierde, prin nerespectarea de către clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate sa fie

totală sau parţială. Acest risc creste odată cu numărul de clienţi, cu volumul creditului acordat si

cu nivelul ratei dobânzii. În gestiunea acestui risc, băncile urmăresc întocmirea şi analizarea unui

dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a riscului şi caută să-şi diversifice portofoliul de

credite.

1 http://www.atufinance.ro/riscul-de-credit/.2 Anton S. G. „Gestiunea riscurilor financiare” , Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi – 2009,

pag. 156.

3

Riscul de credit înglobează atât riscul în activitatea de creditare propriu-zisă cât şi în alte

tranzacţii iniţiate pentru clienţii băncii, cum sunt: emiterea de scrisori de garanţie,

deschiderea/confirmarea de acreditive, scontarea unor efecte de comerţ prezentate de clienţi,

investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare, alte facilităţi acordate clienţilor.

În ultimii 10 ani, mai multe organizaţii bancare au investit mulţi bani în modelarea

riscului de creditare apărut din operaţiuni importante. Asemenea modele au fost create în scopul

de a ajuta băncile în ceea ce priveşte cuantificarea, uniformizarea şi managementul riscului de

creditare. Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de

creditare trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma

creditării. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române prin noţiunea de risc se înţelege

pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe

nedorite pentru subiect.

Existenţa riscului induce o expunere la risc, care este dată de valoarea actuală a tuturor

pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care este posibil să le suporte în viitor un anumit

subiect, în special banca. Conform Dicţionarului Enciclopedic Managerial, prin risc se înţelege:

măsură a neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai puţin favorabile sau

nefavorabile, într-o acţiune viitoare. Acelaşi dicţionar explică şi termenul de risc de credit:

pierdere rezultată din nerecuperarea totală sau parţială, de către bancă, a fondurilor investite şi /

sau a dobânzii aferente acestora.

Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituţie

financiară. Riscul de credit exprimă posibilitatea ca împrumutaţii să nu-şi onoreze obligaţiile la

scadenţă. Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă într-o formă mai largă, degradarea situaţiei

financiare a acestuia.

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a încercat să elaboreze în ultimii ani

reguli de supraveghere a adecvării capitalului mult mai concrete pentru a ajuta băncile active la

nivel internaţional.

1.1 Politici privind managementul riscului de credit

Riscul de credit este cea mai frecventă cauză a falimentului bancar, determinând aproape

toate mediile de reglementare să prescrie standarde minime pentru gestionarea riscului de credit.

4

Baza unui management sănătos al riscului de credit este identificarea riscurilor existente şi

potenţiale, inerente activităţii de creditare. În mod normal, măsurile de contracarare a acestor

riscuri cuprind politicile definite în mod explicit, care exprimă filosofia gestionării riscului de

credit şi parametrii în care urmează a fi controlat riscul de credit.

Măsurile specifice privind gestionarea riscului de credit cuprind de regulă trei tipuri de

politici. Un set de politici le include pe cele menite să limiteze sau să reducă riscul de credit, cum

ar fi politicile asupra concentrării şi expunerilor mari, diversificării adecvate, creditării părţilor

implicate sau supra-excluderilor la risc. Cel de-al doilea set cuprinde politicile privind

clasificarea activelor. Acestea obligă la evaluarea periodică a capacităţii de rambursare a

portofoliului de credite şi a altor instrumente de credit, inclusiv dobânzile angajate şi neîncasate,

care expun banca la riscul de credit. Cel de-al treilea set cuprinde politicile privind provizionarea

pierderilor sau constituirea provizioanelor la un nivel adecvat, pentru a absorbi pierderile

anticipate – nu doar la portofoliul de credite dar si la alte active care generează pierderi.

1.1.1. Politici de limitare sau reducere a riscului de credit

Expunerile la riscuri mari. Organele de reglementare bancare au acordat în mod

tradiţional o atenţie deosebită concentrării riscurilor de către bănci. Un obiectiv al organului de

reglementare în ceea ce priveşte managementul riscului de credit este de a împiedica băncile să

se bazeze în mod excesiv pe un client mare sau pe un grup de clienţi, dar nu de a dicta cui pot

sau nu pot băncile să acorde credite. Reglementările prudenţiale moderne de regulă stipulează că

o bancă nu poate efectua investiţii, acorda credite mari sau acorda alte facilităţi de creditare unei

entităţi individuale sau unui grup afiliat de entităţi peste o anumită valoare ce reprezintă un

procentaj prescris din capitalul şi rezervele băncii. În acest context, organele de supraveghere

bancară se află în situaţia unică de a monitoriza atât sectorul bancar cât şi expunerea la riscul de

credit a unei bănci individuale, pentru a proteja interesele deponenţilor şi pentru a putea preveni

situaţiile de natură a plasa sub risc un întreg sistem bancar.

Majoritatea ţărilor impun o limită de expunere la un singur client variind între 10 şi 25%

din capital, deşi în anumite jurisdicţii ea se poate situa la nivel de 30-40%. Comitetul de la Basel

pentru supravegherea bancară a recomandat un maxim de 25% , cu intenţia de reduce acest nivel

la 10% imediat ce acest lucru devine practic posibil. Pragul la care raportarea către autorităţile de

supraveghere devine necesară trebuie în mod normal să fie stabilit undeva sub limita maximă.

5

Organele de supraveghere pot acorda apoi atenţie deosebită expunerilor care se situează peste

prag şi pot cere băncilor să ia măsuri de precauţie înainte ca nivelul de concentrare să devină

excesiv de riscant.

Principala dificultate în definirea unei expuneri la risc este de a cuantifica măsura în care

formele mai puţin directe de expunere la riscul de credit trebuie incluse în limita de expunere. O

altă problemă conceptuală este definiţia termenului „un singur client”. Conform practicii

internaţionale, un singur client este o persoană fizică/juridică sau un grup afiliat faţă de care

banca este expusă. Însă clienţii singuri sunt asociaţi sau controlează (direct sau indirect) alţi

clienţi.

Creditarea părţilor afiliate. Creditarea părţilor afiliate este o formă de expunere la

riscul de credit desul de periculoasă. În mod tipic, părţile afiliate sunt societatea-mamă, acţionarii

majoritari, filialele, societăţile afiliate, administratorii şi directorii executivi ai băncii. Această

relaţie include capacitatea de a exercita control sau de a influenţa politicile şi deciziile unei

bănci, în special cele referitoare la deciziile de creditare. Capacitatea unei bănci de a identifica în

mod sistematic creditele acordate persoanelor din interior este crucială. Problema este dacă

deciziile de credit sunt luate în mod raţional şi în conformitate cu politicile şi procedurile băncii.

O preocupare în plus este dacă acordarea creditului s-a făcut în condiţiile pieţei sau în condiţii

mai favorabile cu privire la sumă, scadenţă, rată şi garanţii, decât cele oferite populaţiei în

general.

Majoritatea organelor de reglementare stabilesc limite pentru creditarea cumulată a

părţilor afiliate, stipulând de regulă că totalul creditelor acordate părţilor afiliate nu poate depăşi

o anumită pondere din capital de nivel 1, sau capitalul reglementat total. Dacă o astfel de limită

nu a fost stabilită de reglementările prudenţiale, banca ar trebui să impună una ca problemă de

politică a consiliului de administraţie. O practică bancară prudentă cere ca toate creditele

acordate părţilor afiliate să fie aprobate de consiliu.

Supraexpunerea faţă de zone geografice sau sectoare economice. O altă dimensiune a

concentrării riscului este expunerea băncii faţă de un singur sector al economiei sau o zonă

geografică restrânsă. Aceasta face ca o bancă să fie vulnerabilă faţă de slăbiciunile uni anumit

sector sau regiune. Această preocupare este mai cu seamă relevantă pentru băncile regionale şi

6

specializate sau băncile din ţările mici, având un profil economic restrâns, cum ar fi cele cu

economii preponderent agrare sau cu exportatori ai unui singur produs.

Datoriile renegociate se referă la creditele care au fost restructurate pentru a oferi o

reducere, fie a plăţilor de dobândă, fie a celor de capital, datorită poziţiei deteriorate a clientului.

Un credit care este acordat sau reînnoit cu condiţii egale celor aplicate unui credit nou cu riscuri

similare nu trebuie considerat ca datorie renegociată. Restructurarea poate implica un transfer de

la debitor către bancă de bunuri imobile, creanţe sau alte active de la terţi, o conversie datorie-

capital propriu pentru toată valoarea sau doar o parte din credit, sau adăugarea unui nou debitor

la clientul iniţial.

1.1.2 Clasificarea activelor

Clasificarea activelor este un proces prin care se desemnează fiecărui activ un grad de

risc de credit, determinat după probabilitatea cu care obligaţiile de plată vor fi executate şi

datoria lichidată, în conformitate cu condiţiile contractuale. În general, toate activele pentru care

banca îşi asumă risc trebuie clasificate, adică creditele, creanţele pe termen scurt, investiţiile,

participaţiile la capital propriu şi datoriile contingente.

Clasificarea activelor aste un instrument cheie în managementul riscului. Activele sunt

clasificate la momentul iniţial şi apoi revizuite şi reclasificate când este necesar, de câteva ori pe

an. Revizuirea trebuie să ia în considerare realizarea serviciului datoriei şi situaţia financiară a

clientului. Tendinţele şi schimbările economice de pe pieţele în cauză, precum şi preţul bunurilor

afectează evaluarea rambursării creditului. Evaluarea unor anumite credite mai mici, totuşi, poate

fi bazată doar pe executarea rambursării, în special creditele de consum mici. Activele clasificate

ca „standard” sau „sub supraveghere” sunt, de regulă, revizuite de două ori pe an, în timp ce

activele critice sunt revizuite cel puţin trimestrial.

Băncile determină clasificările ele însele dar urmează standarde care sunt în mod normal

stabilite de autorităţile de reglementare. Accentul de bază al acestor reguli este pus pe capacitatea

clientului şi pe dorinţa acestuia de a rambursa creditul, atât dobânda cât şi capitalul, din fluxurile

de numerar operaţionale estimate.. anumite jurisdicţii cer ca toate creditele acordate unui debitor

să aibă desemnată aceeaşi clasă de risc, iar diferenţele de clasificare trebuie în mod specific

notate şi justificate. Alte jurisdicţii recomandă cer ca fiecare activ să fie evaluat în mod

individual. În cazurile în care activele ar putea fi clasificate diferit în funcţie de utilizarea unor

7

criterii subiective sau obiective, trebuie să se aplice, în general, clasa mai severă. Dacă

autorităţile de supraveghere şi, în multe cazuri, , auditorii externi desemnează clase mai

stringente decât banca, aceasta ar trebui să ajusteze clasele respective.

În anumite sisteme bancare avansate, băncile folosesc mai multe nivele de clasificare

pentru activele din categoria standard. Obiectivul unei astfel de practici este de a îmbunătăţi

calitatea analizei de portofoliu şi a analizei de trend pentru a se permite o mai bună diferenţiere a

creditelor pe diferite tipuri şi pentru a ajuta la înţelegerea relaţiei dintre profitabilitate şi nivelul

de clasificare.

Dobânda restantă. Pentru a evita supraevaluarea veniturilor şi a asigura recunoaşterea la

timp a activelor neperformante, politicile băncii trebuie să prevadă măsuri corespunzătoare în

ceea ce priveşte dobânda neîncasată. Există două metode de bază pentru tratarea atât a

suspendării cât şi a neconstituirii angajamentelor pentru dobândă. Prima, în cazul în care

dobânda este suspendată, este „angajată” sau capitalizată şi se efectuează o înregistrare contabilă

compensatorie pentru o categorie denumită „dobândă în suspendare”. În vederea raportării, cele

două înregistrări sunt compensate, altfel activul va fi inflatat.

A doua, atunci când banca scoate de la angajamente un credit, trebuie să storneze

dobânda neîncasată faţă de conturile aferente de venit din bilanţ. Pentru dobânda angajată în

perioada curentă, trebuie făcută deducerea direct din veniturile din dobândă curente. Pentru

perioadele contabile anterioare, banca trebuie să crediteze contul de rezerve pentru pierderile din

credite potenţiale sau, dacă nu s-au constituit provizioane pentru dobânda angajată, se debitează

contul de profit şi pierdere curent. Un credit scos din angajamente, de regulă îşi recapătă statutul

de angajament după efectuarea plăţilor restante atât de capital, cât şi de dobândă, sau atunci când

perspectivele privind efectuarea plăţilor contractuale viitoare nu mai sunt îndoielnice.

În anumite jurisdicţii, banca poate evita să ia măsuri în ceea ce priveşte dobânda restantă

dacă obligaţia este bine garantată sau este în curs de încasare. O datorie se consideră a fi bine

garantată dacă este susţinută cu garanţii reale sub forma ipotecilor sau gajurilor asupra bunurilor

reale sau personale. Astfel de garanţii trebuie să aibă o valoare realizabilă suficientă pentru

executarea integrală a obligaţiei în conformitate cu condiţiile contractuale sau cu parte

responsabilă din punct de vedere financiar. O datorie este „în curs de încasare” dacă încasarea îşi

8

urmează cursul firesc, fie prin acţiune juridică, fie prin intermediul unor eforturi care să

prilejuiască probabil rambursarea datoriei sau readucerea sa la statutul de datorie curentă.

1.1.3. Politica de provizionare a pierderilor aferente creditelor

Clasificarea activelor oferă o bază pentru determinarea unui nivel adecvat de provizioane

pentru pierderile posibile din credite. Astfel de provizioane, împreună cu rezervele generale

pentru pierderi care sunt de regulă considerate drept capital de nivel 2 şi nu sunt destinate unor

active anume, constituie baza de determinare a capacităţii unei bănci de a absorbi pierderile. La

determinarea unui nivel adecvat de rezerve, trebuie avuţi în vedere toţi factorii semnificativi care

afectează probabilitatea de rambursare a creditelor dintr-un portofoliu. Aceşti factori includ

calitatea politicilor şi procedurilor de credit, experienţele anterioare privind pierderile, creşterea

volumului de credite, calitatea managementului în domeniul creditării, practicile de încasare şi

recuperare a creditelor, schimbările din mediul economic şi de afaceri naţional şi local, tendinţele

economice generale.

Politicile de constituire a provizioanelor pentru pierderile din credite variază de la cele

obligatorii până la cele discreţionare, în funcţie de sistemul bancar. Tratamentul fiscal al

provizioanelor variază şi el considerabil de la o ţară la alta, deşi mulţi economişti consideră că

provizioanele trebuie tratate ca cheltuieli de activitate pentru scopuri fiscale. Totuşi,

considerentele fiscale nu trebuie să influenţeze politicile prudente privind gestionarea riscului. În

anumite ţări puternic dezvoltate este la latitudinea băncilor să determine un nivel prudent de

provizioane. În ţările cu economii fragile, organele de reglementare au stabilit niveluri obligatorii

pentru provizioane care sunt în funcţie de clasa de active.

Nivelul stabilit de provizioane obligatorii este în mod normal determinat de anumite date

statistice. În ţările în care cadrul juridic pentru recuperarea datoriilor este foarte dezvoltat, cum ar

fi Statele Unite, studiile au demonstrat că circa 10% din activele substandard ajung în final

pierderi. Procentajele pentru clasele îndoielnice şi pierderi sunt aproximativ 50 respectiv 100%.

Ţările în curs de dezvoltare în care cadrul juridic şi tradiţia privind încasarea datoriilor ar putea

fi mai puţin eficient, provizioanele aflate în intervalul 20-25% din activele substandard pot

reprezenta o estimare mai realistă a pierderilor potenţiale.

9

Estimările nivelului de provizioane necesare pentru pierderi din credite includ, în mod

necesar, un grad de subiectivism. Cu toate acestea, discreţia managementului trebuie exercitată

în conformitate cu politicile şi practicile stabilite.

1.2 Reglementarea la nivel internaţional a gestiunii riscului de credit

De la naşterea sa în 1974, rolul Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară (BCBC-

Basel Committee on Banking Supervision) a fost să promoveze stabilitatea sistemului bancar

global. Când, în ultimii ani ai deceniului ’80, a devenit mai mult decât evident că diferitele

practici de reglementare favorizau instituţii bancare din anumite zone geografice, Comitetul

Basel a lansat Acordul Basel I, menit să reglementeze cerinţele de capital minim (1988). Totuşi,

datorită maturizării metodologiilor de calcul al riscului care au indus un grad de sofisticare a

activităţii bancare, precum şi a ignorării riscului operaţional în Acordul Basel I, s-a impus

revizuirea Acordului Basel I şi, aşa a apărut, la sfârşitul anului 2003, forma finală a Acordului

Basel II (care a fost supus unui proces consultativ cu instituţiile vizate – comerciale şi

reglementatoare încă din 2001).

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a încercat să elaboreze în ultimii ani

reguli de supraveghere a adecvării capitalului mult mai concrete pentru a ajuta băncile active la

nivel internaţional. Comitetul de la Basel îşi propune să permită băncilor să aleagă între două

mari metodologii de calcul a cerinţelor pentru capital în cazul riscului de credit. Prima

metodologie este: posibilitatea de măsurare a riscului de credit într-o manieră standard susţinuta

de o evaluare externă a creditului. A doua metodologie constă în utilizarea sistemelor interne de

evaluare a riscului de credit ale băncilor (abordare bazată pe modele interne). Politica de

creditare a băncilor vizează promovarea creditelor către clienţii consideraţi a avea capacitatea

reală de rambursare şi de îndeplinire a obligaţiilor asumate la termen.

În condiţiile utilizării de către instituţiile de credit a unor tehnici sofisticate de evaluare şi

gestionare a riscurilor, regulile simple şi statice ale Acordului Basel I au devenit în ultimii ani

din ce în ce mai puţin relevante. Drept urmare, s-a simţit nevoia creării unui cadru de adecvare a

fondurilor proprii mult mai sensibil la riscuri, în măsură să ofere instituţiilor de credit stimulente

în ceea ce priveşte perfecţionarea tehnicilor de evaluare şi management al riscurilor. Acest cadru

este oferit, în prezent, prin Acordul Basel II, care va contribui la întărirea stabilităţii financiare şi

prin creşterea, alături de alţi factori, a gradului de analiză şi evaluare internă a riscurilor.

10

Acordul Basel II oferă instituţiilor de credit posibilitatea de a utiliza mai multe abordări

în ce priveşte evaluarea riscurilor, în general, a riscului de credit, în particular. Este vorba, în

principal, de abordarea standardizată şi de cea avansată. Abordarea standardizată utilizează atât

ponderi fixe de risc corespunzător fiecărei categorii de active, cât şi evaluări externe ale

creditului pentru a consolida senzitivitatea acestora la riscuri. Abordarea avansată, bazată pe

modele interne pentru riscul de credit, reprezintă o inovaţie a Acordului Basel II şi diferă sensibil

de cea standardizată. Diferenţa constă în faptul că evaluările interne ale riscurilor cheie sunt

folosite drept intrări primare în calculul cerinţei minime de capital. Ponderile de risc şi capitalul

aferent sunt determinate prin combinaţii de intrări cantitative furnizate de instituţiile de credit şi

de formule specificate prin Acord, bazate pe tehnici moderne de management al riscurilor şi care

implică evaluări statistice.

Instituţiile de credit trebuie, deci, să furnizeze propriile lor estimări privind probabilitatea

de nerambursare şi să utilizeze atât estimările făcute de autoritatea de supraveghere pentru

celelalte componente ale riscului de credit, cât şi funcţiile de ponderare stabilite de Basel II în

scopul determinării cerinţei de capital. Basel II permite, deci, instituţiilor de credit să utilizeze

notaţiile interne pentru măsurarea riscului de credit, dar acordă o mare importanţă şi notaţiilor

externe ale agenţiilor de rating.

Drept urmare, prin implementarea Acordului Basel II în România, instituţiile de credit

care optează pentru abordarea standard vor avea posibilitatea, în scopul determinării cerinţei de

capital pentru riscul de credit, să utilizeze ratingurile unei Instituţii de evaluare externă a

creditului (External Credit Assessment Institution - ECAI). Din perspectiva procesului de creare

a unei astfel de instituţii de evaluare externă a creditului, este esenţială construirea unui sistem de

rating bazat pe analiza cantitativă. Aceasta presupune elaborarea unei familii de modele

clasificate cel puţin după sectorul de activitate şi cifra de afaceri a debitorului, precum şi date

valide şi suficiente pentru calibrarea acestora. Alte criterii de clasificare consacrate sunt activul

total, tipul creditului, zona geografică în care debitorul îşi desfăşoară activitatea şi termenul de

rambursare. Modelarea probabilităţii de nerambursare pe peer-group-uri reprezintă o cerinţă

majoră pentru obţinerea unor sisteme de rating performante. În schimb, lipsa omogenităţii setului

de date utilizate pentru calibrarea modelului poate conduce adesea la erori de previziune, care fac

dificilă şi chiar nerecomandabilă folosirea lui ca referenţial3.

3 http://www.ectap.ro/articole/93.pdf

11

Cap.2 Modele de cuantificare a Riscului de Credit

Mult timp managementul riscului de credit s-a realizat prin selecţia şi monitorizarea

creditelor şi prin crearea unui portofoliu diversificat de credite, metodele de cuantificare ale

acestuia fiind foarte importante pentru atingerea obiectivelor de limitare a expunerii la risc în

acest sens. Iniţial, tehnicile de evaluare a riscului presupuneau abordarea acestuia din punctual de

vedere al riscului individual de creditare, fiind cunoscut în acest sens metoda “Credit Scoring”.

În ultimul deceniu instrumentele financiare şi pieţele de transfer al riscului au evoluat, iar băncile

şi firmele de consultanţă specializate au dezvoltat modele sofisticate de măsurare a riscului de

credit: Credit Metrics, Credit Metrics+, Modelul KMV.

2.1. Metoda „Credit scoring”

Metoda “Credit scoring” este o tehnică din domeniul statisticii, care oferă o imagine

sintetică a bonităţii unui client la momentul când acesta solicită un credit4.

“Credit scoring”- ul foloseşte datele unui client în scopul de a calcula probabilitatea unui

rezultat pozitiv, pentru un anumit risc financiar, ca de exemplu, dacă un client poate într-adevăr

să-şi achite împrumutul sau dacă va avea întârzieri frecvente în rambursare. Rezultatul vine în

sprijinul deciziei de creditare atunci când se pune problema acceptării sau respingerii unei cereri

de credit.

În condiţiile unei creşteri accelerate atât a activităţii de creditare, cât şi a competiţiei

dintre furnizorii de finanţare, este esenţial să oferim noi metode de evaluare, cu scopul de a

aduce uniformitate în procesul de luare a deciziilor. “Credit scoring”-ul se adresează nevoilor de

eficienţă, rapiditate şi fiabilitate ale procesului de evaluare, în condiţiile existenţei serviciilor de

retail, cu un volum considerabil de potenţiali clienţi.

În esenţă, “scorecard”-ul (sau fişa de evaluare) este realizat prin alocarea de puncte, în

concordanţă cu potenţialul clientului pentru produsul de creditare respectiv, pe baza unor date

4 Botea, Mihaela,Gestiunea riscurilor bancare, Infomega, Bucureşti, 2004, pag. 120

12

relevante: venituri, vârstă, loc de muncă, proprietăţi, istoricul contului, relaţiile cu banca şi

autorităţile, etc. Dacă solicitantul are un scor foarte bun, atunci „scorecardu”-ul sugerează ca

cererea să fie acceptată. În caz contrar, clienţii sunt recomandaţi pentru respingere.

Majoritatea „scorecardu”-urilor care se folosesc astăzi se bazează pe metoda regresiilor

liniare. Odată testat şi implementat, „scorecard”-ul continuă să lucreze în acelaşi mod, având clar

definite limitele pentru acceptarea sau respingerea unui client.

În general, paşii de construire a uni scorecard sunt următorii:

1. Colectarea datelor;

2. Evidenţierea acelor date care sunt relevante procesului de predicţie (salariul,

vârsta, nivelul creditului, etc.) – acestea se numesc variabile de predicţie ;

3. Fiecare variabilă de predicţie este împărţită în diferite intervale (scorebin); de

obicei sunt maxim 10, fiecare fiind cuantificat printr-una numit punctaj (score);

4. Pentru a construi un scorecard cât mai bun se ia în considerare şi compartimentele

aplicanţilor respinşi;

În final, fiecărui client i se acordă uns cor pe baza punctelor respective; rezultatele de la

fiecare criteriu se aduna pentru scorul final, pe baza căruia se ia decizia de creditare. Dacă acest

rezultat depăşeşte un anumit prag, clientul este acceptat.

În general, eficienţa unui scorecard care foloseşte principiul regresiilor liniare, ca un

instrument de decizie pe termen lung, este limitată, deoarece performanţa sa depinde de

următorii factori:

- Abilitatea celui care realizează scorecardul;

- Volumul de timp pentru construirea unui model;

- Resursele TI disponibile;

- Complexitatea datelor.

De fapt, activitatea de scoring nu se rezumă numai la un rezultat bun sau rău, existând mate

zone intermediare care nu sunt luate în considerare într-o analiză clasică, liniară. De aceea, acest

mod de lucru afectează în timp profitul instituţiei care îl aplică.

13

Neutral Risk Management propune o metodă avansată de scoring, menită să contracareze

neajunsurile instrumentelor clasice. Marele avantaj constă în tehnologia neurală condusă de

Neural Technologies, prin intermediul căreia datele se pot analiza aşa cum le-ar procesa creierul

uman. Un astfel de sistem nu poate fi subiectiv, învaţă din experienţa trecută pentru a aplica în

viitor, poate depista legături profunde între date şi, pe baza unui model, un algoritm de predicţie

mai precis, rezultatele sunt mult mai apropiate de realitate decât în variantele de scoring clasice,

liniare.

Neutral Technologies Ltd., unul dintre acţionarii biroului de credit, este o companie

specializată în servicii de risk management şi credit scoring adresate instituţiilor financiare,

companiilor de telecomunicaţii şi furnizorilor de utilităţi. Compania activează pe pieţe din Marea

Britanie, Statele Unite, Europa Centrală, Africa şi Asia, cu o bază de clienţi impresionantă: Visa

International, Standard and Poor’, Orange, 02,Orascom telecom Group, Sprint PLS, ING,

MBNA şi numeroase grupuri financiare din întreaga lume.

În urma studiilor realizate de specialişti, atât pe plan intern, cât şi extern, în special pe

pieţele din Europa Centrală şi de Est, prin prisma poziţiei României în drumul spre integrarea

europeană şi, în acelaşi timp, a alinierii serviciilor sectorului financiar-bancar la cele comunitare,

anul 2003 este cel mai potrivit lansării Neutral Risk Management, unicul birou de credit din

România.

Clasificarea creditelor în funcţie de calitatea împrumutului :

Categoria A - credite performante - performanţe foarte bune, care permit achitarea la

scadenţă a datoriei, cu menţinerea acestor performanţe;

Categoria B – credite în observare - performanţe foarte bune, dar fără certitudine pe o

perspectivă medie;

Categoria C – credite substandard - performanţe financiare satisfăcătoare, cu tendinţe de

înrăutăţire;

Categoria D – credite incerte - performanţe financiare scăzute şi ciclice;;

Categoria E – credite tip pierdere - incapacitatea rambursării.

În funcţie de modul de recuperare al sumelor avansate deosebim 3 categorii de

împrumuturi(credite+dobânda) :

14

Împrumuturi curente (neajunsuri la scadenţă);

Împrumuturi cu scadenţa depăşită(credite şi dobânzi aferente acestora

nerecuperate în maxim 10 zile de la scadenţă);

Împrumuturi restante (credite şi dobânzi aferente acestora nerecuperate în maxim

30 de zile de la scadenţă).

Aplicarea sistemului credit scoring are în vedere compararea punctajului obţinut de

solicitant cu limita stabilită pentru acordarea creditului. Acest rezultat constituie numai o bază

pentru decizia de creditare, aceasta din urmă revenind Comitetului de Credite.

Stabilirea punctajului minim pentru acordarea creditului se realizează pornind de la o

bază de date ce cuprinde clienţii băncii care au beneficiat de credite în trecut.

EXEMPLU:

Pentru stabilirea ierarhiei debitorilor banca utilizează 1000 dosare de credit din trecut, care

cuprind 900 clienţi solvabili şi 100 clienţi insolvabili. Convenţional se consideră că un client

solvabil aduce o unitate profit, iar un client nesolvabil 9 unităţi pierdere. Punctajele care s-ar

obţine, pe o scală de 100 puncte, sunt:

Se stabileşte punctajul minim de la care clienţii pot obţine credite. Vom calcula pentru

fiecare punctaj rezultatul obţinut de bancă şi se va considera ca prag minim acel nivel peste care

banca înregistrează profit:

15

Note obţinuteNr. clienţi solvabili

Cumulat

Nr. clienţi insolvabili

Cumulat

Rezultatul băncii (1*col. 2 –

9*col. 3)

0-10 0 11 -99

11-20 23 26 -211

21-30 58 47 -365

31-40 144 61 -405

41-50 297 74 -369

51-60 522 82 -216

61-70 636 90 -174

71-80 736 96 -128

81-90 838 100 -62

91-100 900 100 0

Pentru clienţii ce au punctaj de până la 40 de puncte banca ar suferi o pierdere de 405

u.m. Renunţând la aceşti clienţi, banca obţine 405 u.m. profit. Renunţând la clienţii cu punctaj

sub 50 de puncte profitul ar fi de doar 369 u.m. Se observă că dacă banca creşte plafonul de

16

puncte peste 40 atunci profitul înregistrat se reduce. Deci, profitul maxim este de 405 u.m. şi se

obţine prin creditarea clienţilor cu un punctaj superior limitei de 40 de puncte.

17

2.1.1. Studiu de caz

Prezentăm în continuare un sistem de indicatori care pot fi folosiţi la încadrarea

persoanelor juridice în una din categoriile de mai sus. Se au în vedere mai multe criterii, pentru

fiecare stabilindu-se un punctaj, iar pe baza notei totale se realizează clasificarea creditelor.

IndicatorFormulă de calcul

RezultatulPuncte

obţinute

Lichiditatea curentă

-2

-1

1

2

3

4

Solvabilitatea 0

1

2

3

18

4

5

6

Gradul de îndatorare

generală

-1

0

1

2

3

Viteza de rotaţie a

activelor circulante

1

2

3

Rentabilitatea

capitalurilor proprii

0

19

1

3

4

2

Acoperirea dobânzii

3

2

1

0

-1

Dependenţa de

pieţele de

aprovizionare şi de

desfacere

X

At > 50,1% şi De >50%

Ai > 50,1% şi De>50,1%

At >50,1% şi Dt > 50.1%

Ai > 50,1% şi Dt > 50,1%

4

3

2

1

Garanţii X Garanţii primite de

la Guvernul

României sau de la

4

20

bănci de prim rang

Depozit bancar

Ipotecă

Gaj cu/ fără

deposedare

Cesiunea de creanţă

Fidejusiunea

Gajul general

4

3

2

1

1

0

Unde:

Lc - lichiditate curentă ; Ci - clienţi incerţi;

CPNs - capitaluri proprii nete în sens strict; Car - cifra de afaceri in perioada

analizată;

Ac - active circulante; D<1an - datorii cu scadenţă< 1 an;

Rac - viteza de rotaţie a activelor circulante; At-aprovizionări din ţară/total

aprovizionări;

Sn - stocuri nevalorificabile; A - total activ;

21

Cd - cheltuieli cu dobânzile; Ai-aprovizionări din ţară/total

aprovizionări;

Dt - desfaceri în ţară în raport cu total desfaceri; D - datorii totale;

Gi - gradul de îndatorare generală; Cp - diferenţe din conversie pasiv.

Di - desfaceri la export în raport cu total desfaceri;

Total punctaj 5 6-10 11-16 17-25 >25

Cat. împrumutaţi E D C B A

Agentul economic BETA S.R.L. solicită băncii sale un credit urmând a fi garantat cu gaj fără deposedare asupra unor mijloace fixe. Se cunoaşte situaţia patrimoniului firmei:

Se mai cunosc:

Car = 17.485.563

22

Cd = 77.352

- situaţia clienţilor: interni – 1.860.351 u.m. şi externi – 299.853 u.m.

- situaţia furnizorilor: interni – 1.080.500 u.m. şi externi – 325.274 u.m.

Stabilirea categoriei în care se poate clasifica un credit solicitat de agentul BETA, pe baza criteriilor de performanţă cunoscute:

1. Lichiditatea curentă

2. Solvabilitatea

3. Gradul de îndatorare

4. Viteza de rotaţie a activelor circulante

5. Rentabilitatea capitalurilor proprii

6. Acoperirea dobânzii

7. Dependenţa de pieţe şi

8. Garanţii : gaj fără deposedare asupra unor mijloace fixe

Total punctaj: 4+6+2+1+2+3+2+2=22 puncte categoria de împrumutaţi B

performanţe foarte bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie.

2.2. Modelul CreditMetrics

Tehnicile actuale de evaluare a riscului de credit presupun abordarea acestuia din punctul

de vedere al riscului de portofoliu şi nu doar a riscului individual de creditare. Teoria modernă a

managementului portofoliilor s-a axat până recent pe identificarea, evaluarea şi gestionarea

23

riscurilor de piaţă, adică a riscului modificării în timp a titlurilor de valoare. Aceste consideraţii

au stat la baza elaborării modelului CreditMetrics care a fost dezvoltat pentru prima oară de J. P.

Morgan (1997), devenind în prezent unul dintre cele mai utilizate modele de management a

riscului de credit.

Sistemul CreditMetrics este un instrument de analiză ce permite cuantificarea riscului

unui portofoliu de credite, risc derivat din modificările la nivelul valoric al obligaţiilor, produse

la rândul lor de modificări ale calităţii creditului. Variabilitatea valorii datoriei poate fi cauzată

atât de posibile încetări de plăţi, cât şi de îmbunătăţiri sau degradări ale calităţii creditului, deci

se estimează şi volatilitatea valorii, nu numai potenţialele pierderi. CreditMetrics este

fundamentat şi îmbunătaţit de J.P. Morgan, începând cu anul 1997 şi se bazează pe rating-uri şi

pe calculul VaR (Value -at-Risk). Axioma acestui model constă în determinarea pierderilor

maxime potenţiale la care este expus un creditor în situaţia în care calitatea portofoliului său de

credite scade şi poate determina o tranziţie către niveluri inferioare de rating.

Caracteristicile acestui model sunt:

- poate fi considerat un model de piaţă deoarece la baza estimării pierderilor potenţiale

stă distribuţia la scadenţă a valorilor marcate la piaţă;

- defineşte un spread de creditare egal cu diferenţa dintre rata dobânzii la obligaţiunile cu

risc zero şi cea aferentă obligaţiunilor corporative, diferenţial ce permite determinarea

distribuţiei la termen a cash-flow-urilor actualizate;

- nu are ca scop numai determinarea unor pierderi medii potenţiale, ci ia în calcul gradul

de volatilitate a valorilor la scadenţă ale titlurilor de credit;

- este un model de evaluare a riscului de portofoliu şi nu doar a riscului individual de

credit.

Modelul CreditMetrics are în principal două utilizări:

• evaluarea pierderilor potenţiale înregistrate în cazul declanşării procedurii de faliment;

• evaluarea riscului asociat de migraţie a debitorilor către clase superioare de risc. Astfel,

agenţiile de rating (Moody’s sau Standard & Poor’s) publică periodic matrici de migraţie a

riscului, care relevă probabilităţile de tranziţie ale debitorilor dinspre o clasă de risc spre alta. Pe

de altă parte, această matrice identifică corelaţiile care există între titlurile de credit ce intră în

24

compunerea unui portofoliu, în scopul unei evaluări exacte a riscului total de creditare la care se

expune un creditor.

2.3. Modelul CreditRisk+

Dacă în acest model riscul de credit include atât riscul de faliment, cât şi riscul de

migraţie a standing-ului debitorului către clase superioare de risc, modelul CreditRisk + ,

elaborat de către Credit Suisse First Boston (CSFB) în 1997, ia în calcul modificările survenite în

spread-ul de creditare în cadrul riscului de creditare. Prin urmare, potrivit acestui model, riscul

de creditare incubă probabilitatea de faliment şi probabilitatea de non-faliment a debitorului.

Astfel, CreditMetrics determină modificările estimate la nivel de portofoliu în cazul

migraţiei calităţii creditului spre diverse clase de risc (inclusiv spre cea de faliment şi în această

situaţie vom avea o distribuţie discretă de probabilitate), în timp ce CreditRisk+ calculează

pierderile (medii şi în exces) datorate exclusiv procedurii de faliment, potrivit relaţiei:

Pierderea maximă potenţială = Mărimea expunerii la risc x (1–rata de recuperare)

Mărimea expunerii la risc prin prisma creditorului exprimă valoarea nominală a datoriilor

la care se adaugă ratele dobânzilor aferente creditului acordat, diminuată cu eventualele sume

recuperate.

Modelul ia în calcul frecvenţa declanşării falimentului ca având o distribuţie de

probabilitate Poisson întrucât nu se poate anticipa momentul exact de declanşare a falimentului şi

nici numărul total al acestora. CreditRisk+ nu calculează în mod explicit corelaţiile între

probabilităţile de default, dar în schimb utilizează volatilităţile acestora în analiza sectorială. Se

poate spune că acest model s-a axat pe simularea unor evenimente extreme, dovedindu-şi

utilitatea în estimarea unor pierderi majore ale unui portofoliu prin modelarea valorilor extreme.

2. 4. Modelul KMV

Pornind de la modelul de evaluare a opţiunilor Black & Sholes (completat ulterior de

agenţia Moody’ s), Kealhofer, McQuown şi Vasicek au elaborat în 1989 modelul cunoscut în

literatura de specialitate ca modelul KMV, un instrument de măsurare a riscului de creditare.

Modelul se bazează pe estimarea probabilităţii de faliment şi identificarea punctului critic care,

odată depăşit, va declanşa falimentul debitorului. Punctul critic este de altfel pierderea maximă

25

estimată şi coincide cu pragul în care valoarea contabilă a datoriilor este egală cu valoarea

estimată a activelor debitorului. Dacă datoriile se consideră a fi constante, diminuarea activelor

sub nivelul acestora va determina o incapacitate de plată debitorului şi în consecinţă, falimentul

acestuia. Pornind de la valoarea estimată a pierderilor potenţiale, modelul determină abaterea de

la medie a valorilor portofoliului în caz de faliment, aşa numita distanţă până la punctul de

default. Astfel, riscul de creditare al unui portofoliu este:

Risc de creditare= frecvenţa estimată de faliment x expunerea potenţială la risc x rata de

pierdere în caz de faliment

Rata de pierdere în caz de faliment =1- rata de recuperare

Principalul neajuns al modelului constă în faptul că acesta nu este un model de piaţă,

situaţie ce poate determina, în timp, o subestimare a pierderilor dacă riscul de faliment se

produce instantaneu.

2.5. Avantajele şi dezavantajele principalelor modele de cuantificare a riscului

de credit

Avantaje Limite

CreditMetrics

26

1. Model de piaţă util pentru determinarea

valorii actuale a capitalului necesar pentru

acoperirea riscului de credit;

2. Metodologie de determinare a riscului de

creditare simplă;

3. Rezultat relativ stabil în timp;

4. Estimare cu grad ridicat de exactitate a

evoluţiei probabilităţilor de migraţie / faliment

datorită existenţei unui registru istoric a peste 30

de ani ).

1. Rating-urile nu sunt actualizate foarte des;

2. Subiectivism în elaborarea rating-urilor.

CreditMetrics+

1. Pierderea estimată în caz de faliment

calculată explicit, fără ţine cont de calculul spread-

urilor de creditarea.

1. Sensibil la volatilitatea probabilităţilor de faliment;

2. Metodologie de determinare a riscului complexă;

3. Nu poate determina capitalul real necesar

pentru acoperirea anumitor pierderi.

KMV

1. Model utilizat pentru determinarea

valorii actualizate a capitalului necesar pentru

acoperirea riscului de creditare;

2. Rating-urile actualizate periodic, fiind

bazate pe valori de piaţă;

1. Sferă de aplicabilitate relativ redusă

întrucât nu se poate utiliza decât în cazul firmelor

cotate la bursă;

2. Metodologie de calcul relative complexă;

27

În ceea ce priveşte instrumentele moderne utilizate în cuantificarea şi gestionarea

riscului de credit, am identificat şi am sistematizat principalele avantaje şi dezavantaje ale celor

mai importante modele CreditMetrics, CreditRisk+ şi KMV, ajungând la concluzia că, în ciuda

existenţei unor limite la nivel conceptual şi a lipsei unui registru istoric suficient de bogat pentru

ca testările acestor date să fie cât mai veridice, creşterea gradului de precizie în determinarea

pierderilor maxime induse de acest risc, se poate realiza prin utilizarea intercorelată a celor trei

modele.

Cu toate limitele la nivel conceptual şi lipsa unui registru istoric suficient de bogat pentru

ca testările acestor date să fie cât mai veridice, creşterea gradului de precizie în determinarea

pierderilor maxime induse de riscul de creditare, cele trei modele se pot utiliza într-o abordare

intercorelată, pentru cuantificarea riscului de credit.

28