defectologie_si_logopedie

5/11/2018 defectologie_si_logopedie - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/defectologiesilogopedie 1/22

conf.univ. TAMARA BÎRSANU

- doctor în psihologie -

BAZELE DEFECTOLOGIEI

- sinteză -



2

Capitolul I

Abordări teoretice ale procesului de dezvoltare

a copilului cu diverse deficiene

Conceptul de dezvoltare psihică defineşte „o serie de etape prin care trece fiina viespre a-şi atinge deplina realizare de sine“. Acest proces complex generează forme noi defuncionare cognitivă, afectivă, volitivă în plan pedagogic, de formare-dezvoltare apersonalităii elevului, care se realizează la mai multe niveluri.

a) La nivel biologic – dezvoltarea vizează creşterea şi maturizarea fizică,morfologică şi biochimică a organismului.

b) La nivel psihic – dezvoltarea vizează evoluia ascendentă a diferitelor procese,funcii şi însuşiri psihice, având sensul de apariie, instalare şi perfecionare continuă.

c)

La nivel social – dezvoltarea vizează mecanismul de socializare care asigură reglarea – autoreglarea conduitei omului în conformitate cu un ansamblu de norme sociale(civice, pedagogice, politice, juridice, religioase, profesionale, comunitare).

Dinamica dezvolt ă rii psihice este determinată de interaciunea a trei factori. Ereditatea se exprimă printr-un ansamblu de gene care concentrează numeroase

informaii transmise prin mecanisme genetice, fiziologice, anatomice de la înaintaşi laurmaşi, de la părini la copii şi constituie conceptul de genotip.

Mediul reprezintă ansamblul factorilor naturali şi sociali, materiali şi spirituali, carecondiionează în mod organizat sau spontan dezvoltarea psihosocială a personalităii umane.Din punctul de vedere al coninutului, în aciunile şi influenele mediului se pot distinge maimulte planuri:

a.

mediul natural geografic (clima, relieful);b. mediul social: familial, şcolar, comunitar (grup de prieteni), profesional,rezidenial.

Educa ia reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor şi măsurilor fundamentateştiinific şi utilizate conştient în vederea structurării omului în concepia cu idealulsocietăii şi epocii date. Educaia poartă un caracter conştient al aciunilor educativeintegrate în activitatea de formare-dezvoltare a personalităii

Conceptul stadialităii psihosociale presupune cunoaşterea integrată a personalităiicopilului la nivel general, particular şi individual. Conceptul de stadialitate poate fi abordatatât din punct de vedere longitudinal, cât şi din punct de vedere transversal.

Din punct de vedere longitudinal este identificată o stadialitate psihogenetică. Ea se

referă în principal la stadiile genetice şi vizează procesualitatea vieii psihice, respectivevoluia structurilor psihice de ordin cognitiv, afectiv, motivaional, caracterial, moral-social,acional. Evoluia sau procesualitatea poate fi valorificată pedagogic la nivelul situaieispecifice fiecărui stadiu, numit stadiu genetic.

Succesul şcolar sau reuşita şcolară este produsul interveniei mai multor factori aflai îndiferite raporturi de interaciune dinamică: factori biologici (starea generală de sănătate şirezistena elevului la oboseală); factori psihologici (factorii intelectuali – procese psihice;factorii afectiv-emoionali – sentimente, interese; factori caracteriali – orientarea şi



3

autoreglarea personalităii); factori sociali (familia – climatul socio-educaional şi condiiilesocial-economice şi socio-culturale; clasa de elevi – număr, microgrupuri formate, lideriinflueni, climat educaional, grad de coeziune a colectivului; comunitatea educativă locală din afara şcolii şi a familiei – grupul de prieteni pe stradă); factori psihosociali ai

personalit ă ii pedagogului (structura personalităii profesorului; atitudinea profesorului faă

de profesia didactică, faă de elev, de părini; aptitudinea pedagogică a profesorului,prestigiul pedagogic social real); factori pedagogici (capacitatea profesorului de a organizaprocesul de instruire, de proiectare eficientă a activităii şcolare, capacitatea de a îmbinateoriile didactice cu experiena personală). Un rol important îl au factorii psihosociali ai

personalit ă ii profesorului ce in de inteligena generală socio-culturală şi inteligena verbală.În categoria acestor factori se include o serie de al i factori de personalitate care acionează alături de cei menionai: motivaia, interesul, atitudinea afectivă şi caracterială, voină,perseverenă etc. insuccesul şcolar exprimă o discordană accentuată între eforturilepedagogice şi cerinele instructiv-educative şi trebuinele şi posibilităile psihice şipsihofiziologice ale elevului. Cauzele eşecului şcolar sunt multiple şi sunt exprimate prindiverse forme, reprezentând o expresie şi o rezultantă a unei duble situaii de inadaptare:

1.inadaptarea elevului la activitatea de învăare realizată în mediul şcolar şi extraşcolar;2.inadaptarea şcolii (profesorului) la factorii interni (biologici, psihologici) şi externi(socio-economici, socio-culturali, care conferă individualitatea personalităii elevului).Configuraia dată este rezultatul interseciei şi interaciunii următorilor factori cauzali:

a) imaturitatea şcolară, inteligena şcolară sub limită;b) instabilitatea psihoafectivă;c) tulburări instrumentale;d) tulburări comportamentale.Combinarea extrem de diversificată şi de specifică a acestor factori cauzali pot genera

forme la fel de variate de inadaptare şi de nereuşită şcolară, care evoluează de la simplu lacomplex, de la situaii uşor sau relativ uşor de corectat la situaii grave şi chiar extrem de

grave. Eşecul şcolar apare şi ca un eşec psihologic, rezultat din incapacitatea elevului (şi aprofesorului) de valorificare a resurselor sale interne (cognitive, afective, volitive,motivaionale, atitudinile, aptitudinile, temperamentale, caracteriale, creative).

Printre factorii prioritari, care pot deveni cauze ale insuccesului şcolar, se înscriu:1. insuficiena sau lipsa de pregătire a copilului către şcoală, delăsarea/retardarea

social-pedagogică;2. depravarea psihică îndelungată;3. îmbolnăvirile somatice cronice, slăbirea somatică a organismului copilului;4. dereglarea formării unor funcii psihice şi a proceselor de cunoaştere;5. dereglările de formare a deprinderilor şcolare (dislexia, disgrafia, discalculia,

acalculia, tulburările globale de limbaj etc.);

6.

dereglările motrice;7. dereglările emoionale.Conceptul de anormalitate este frecvent substituit cu cel de subnormalitate, când se

marchează semnificaia negativă în mod direct şi este folosit frecvent pentru indivizii care nuating un nivel al evoluiei, care nu se pot ridica la exigenele medii ale comunităii sau nu auo dezvoltare şi o evoluie normală.

În defectologia tradiională este întrebuinat termenul dezontogeneză , fiind folositpentru diferite disfuncii ale ontogenezei care nu se produc numai în perioada intrauterină, ci



4

şi în perioada postnatală, îndeosebi în cea timpurie, când sistemele morfologice aleorganismului n-au atins o maturitate deplină. Prin aceasta se explică o anomalie a dezvolt ă rii.

În prezent, noiunea de etiologie şi patogeneză a dezontogenezei este foarte vastă, fiindabordată din punct de vedere interdisciplinar: genetică, embrionologie, biochimie,neurofiziologie.

L. Kranner (1957) şi V. Lebedinski (1985, 2002) clasifică dezontogeneza psihică,caracteristică pentru copiii cu probleme în dezvoltare, în felul următor:1. nedezvoltare – se explică prin lezarea timpurie a creierului în perioada formării celor

mai complexe sisteme ale sale (din perioada prenatală până la dezvoltarea definitivă asistemului nervos central). Se întâlneşte la oligofreni, ariera i mintal – copii cu nevoi

speciale deosebite (CNSD); 2. dezvoltare psihică re inut ă – se caracterizează prin formarea încetinită a sferelor de

cunoaştere şi emoionale; este cauzată de factorii genetici sau/ şi de factorii somatogeni(îmbolnăviri somatice cronice), psihogeni (condiii nefavorabile de educaie), precum şi deinsuficiena cerebralo-organică, mai frecvent de caracter rezidual (infecii, intoxicaii, traumeale creierului în perioada intrauterină şi postnatală timpurie); se întâlneşte la copiii cu re ineri

în dezvoltarea psihică de diferite forme ( copii cu CES);3. dezvoltare deteriorat ă – are aceeaşi etiologie, fiind cauzată preponderent de factoriisomatogeni şi psihogeni care intervin după primii 2-3 ani de viaă, atunci când sistemelecreierului sunt formate în mare măsură, iar insuficiena lor are mai mult un caracter deteriorat(se întâlneşte la copiii cu demen ă organică );

4. dezvoltare insuficient ă – este cauzată de tulburările grave ale analizatorilor de văz,auz, motorii, de vorbire, ai aparatului locomotor, precum şi de factorii somatogeni; defectulprimar duce la dezvoltarea insuficientă a unei anumite funcii care, la rândul ei, deteriorează dezvoltarea altor funcii; se întâlneşte la copiii orbi şi la slabvă ză tori,la surzi şi hipoacuzici

cu tulbur ă ri grave de limbaj, cu tulbur ă ri ale aparatului locomotor, deci la copiii cu CES;

5. dezvoltare deformat ă – este caracterizată de patologiile ereditare, cumulând în sine

diferite aspecte complexe ale tipologiei nedezvoltării şi dezvoltării psihice, de exempluautismul, schizofrenia la copiii de vârst ă fraged ă ;6. dezvoltare discordant ă – după structura sa este asemănătoare cu dezvoltarea

deformată; asemănarea constă în combinarea fenomenelor de retardare a unor sisteme cuaccelerarea parială a altor sisteme; se deosebeşte de dezvoltarea deformată prin faptul că disfunciile apărute sunt condiionate de cauze ereditare dobândite, lezând îndeosebi sferaemoional-volativă; în cazul acestei anomalii de dezvoltare caracteristică dezontogenezei,limitându-se mai mult la sfera psihică a personalităii, accentul se deplasează de la factorulbiologic la cel social; indivizii din această categorie se caracterizează prin reacii neadecvatela excitanii mediului exterior, manifestând ca răspuns comportamente antisociale, motivpentru care nu se pot adapta în mediul social (un exemplu pot fi psihopatiile, în primul rând

cele constitu ionale, în mare mă sur ă determinate ereditar, precum şi formarea patologică a personalit ă ii în rezultatul educa iei incorecte). Pe fundalul acestor factori se dezvoltă diferite defecte ale caracterului.

În concordană cu opinia specialiştilor (Alois Ghergu, T. Cosma, C. Neamu, M.Farkas), termenul de cerin e educative speciale – CES se referă la cerinele în plan educativpentru unele categorii de copii, cerine impuse de unele disfuncii sau deficiene de natură intelectuală, senzorială, psihomotrică, fiziologică etc. sau ca urmare a unor condiii psiho-afective, socio-economice sau de altă natură (cum ar fi absena mediului familial, condiii de



5

viaă precare, anumite particularităi ale personalităii copilului etc.) care plasează elevul într-o stare de dificultate în raport cu cei din jur. Această stare nu-i permite o existenă sau ovalorificare în condiii normale a potenialului intelectual şi atitudinal de care acesta dispuneşi induce un sentiment de inferioritate ce accentuează condiia sa de persoană cu cerinespeciale. În consecină, activităile educative şcolare şi/sau extraşcolare impun noi modalităi

de proiectare şi de desf ăşurare a lor în relaie directă cu posibilităile reale ale elevilor, astfel încât să poată veni în întâmpinarea cerinelor pe care elevii respectivi le resimt în raport cuactul educaional. Acest proces presupune, pe lângă continuitate, sistematizare, coerenă,rigoare şi accesibilitate a coninuturilor, un anumit grad de înelegere, conştientizare,participare, interiorizare şi evoluie în planul cunoaşterii din partea elevilor. Altfel spus,cerinele educative speciale solicită abordarea actului educaional de pe poziia capacităiielevului deficient sau aflat în dificultate de a înelege şi valorifica coninutul învăării şi nu depe poziia profesorului sau educatorului care desf ăşoară activitatea instructiv – educativă încondiiile unei clase omogene sau pseudo-omogene de elevi. Termenul de cerine educativespeciale este utilizat mai cu seamă în domeniul psihopedagogiei speciale unde semnifică necesitatea unor abordări difereniale şi specializate ale educaiei copiilor cu deficiene, a

celor cu afeciuni neuropsihice, neurofiziologice sau somatice etc.Socializarea şcolară a acestor copii impune înf ăptuirea coreciei psihopedagogice,medicale şi sociale cu intervenia personalului didactic specializat, capabil să intervină cuactivităi de corecie în procesul de învăare, cât şi a specialiştilor (psihologi, logopezi,defectologi, asisteni sociali).

Teoria pedagogică contemporană tinde să se îndepărteze de termenii care pot etichetacopii cu diverse probleme de dezvoltare şi/sau învăare. Accentul se pune pe cerineleeducative individuale ale copilului care are o problemă de învăare/dezvoltare, utilizându-setermeni de circulaie internaională care semnifică calitatea de fiină umană: copil cudeficienă şi/sau incapacitate (V. Lubovski, 1989; M. Pevzner, 1979; L. Vîgodski).

A. Socializarea este procesul social fundamental care presupune acomodarea, adică

soluionarea conflictelor existente între diferite aspiraii şi atitudini comportamentale, întreindivizi, grupuri, clase. B. Educa ie integrată – proces care se referă în esenă la integrarea în structurile

învăământului general a copiilor cu CES (copii cu deficiene senzoriale, fizice, intelectuale,de limbaj, defavorizai socio-economic şi cultural, copii cu tulburări psiho-afective şicomportamentale, copii orfani, copii infectai cu virusul HIV etc.) pentru a oferi un climatfavorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate acestor categorii de copii.

C. Educa ie incluzivă – are la bază principiul dreptului egal la educaie pentru toi,indiferent de mediul social sau cultural din care provin, religie, etnie, limba vorbită saucondiiile economice în care trăiesc. Practic aria semantică a conceptului de educaieincluzivă înglobează aproape în totalitate aria semantică a conceptului de educaie integrată

(T. Vrăşmaş, E. Vrăşmaş, 2002). D. Dezinstituionalizare (deinstitutionalization) – acest termen apărut ca oconsecină directă a aplicării educaiei integrate sau ca ultim scop al politicii demainstreaming (sinonim cu termenul de integrare şcolară) se referă la renunarea totală sauparială a educării copiilor cu deficiene în şcoli speciale. Problema renunării la şcolilespeciale şi la programul specific acestor şcoli a dat naştere la numeroase controverse saureacii de dezaprobare care, în unele locuri, nu şi-au găsit încă o rezolvare acceptată de toatepările implicate în educaia copiilor cu CES.



6

E. Integrare ş colară – este procesul de includere în şcolile de masă a copiilorconsiderai ca având cerine educative speciale, prin participare la activităile educativeformale şi nonformale,. Considerând şcoala ca principala instană de socializare a copilului(familia fiind considerată prima instană de socializare), integrarea şcolară reprezintă oparticularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are

importană fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viaa comunitară prin formareaunor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi capacităi favorabile acestui proces. În plus,integrarea şcolară a copiilor cu CES permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice,perceperea, înelegerea corectă de către elevii normali a problematicii şi potenialului derelaionare şi participare la viaa comunitară a semenilor lor care, din motive independente devoina lor, au nevoie de o abordare difereniată a procesului de instruire şi educaie în şcoală şi de anumite facilităi pentru accesul şi participarea lor la serviciile oferite în cadrulcomunităii.

F. Ş coala incluzivă –este instituia şcolară din învăământul public general unde auacces toi copiii unei comunităi, indiferent de mediul de provenienă, în care sunt integrai într-o formă sau alta şi copiii cu CES, unde programul activităilor didactice are la bază un

curriculum specific (individualizat şi adaptat) şi unde participarea personalului didactic laactivităile educative din clasă se bazează pe un parteneriat activ între profesori, profesori desprijin/suport, specialişti în educaie specială şi părini. În literatura de specialitate sevorbeşte şi despre clase incluzive (de regulă au câte 2-4 copii cu CES).

G. Mainstreaming –este un termen anglo-saxon sinonim celui de integrare şcolară.Acesta accentuează mai ales elementele care privesc politicile educaionale, deciziile şimăsurile la nivel naional şi local care favorizează integrarea/includerea copiilor cu CES,asigurându-se astfel dreptul fiecărei persoane la o educaie normală şi integrare încomunitatea din care face parte, f ără să fie discriminat pe criterii segregaioniste.

Fiind un proces complex care cuprinde educaia f ără să se rezume la ea, socializarea semanifestă pe tot parcursul vieii individului implicând forme şi mijloace specifice de

realizare. Cele mai semnificative aspecte ale acesteia sunt:1. socializarea formează educaia, stăpânirea instinctelor şi nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societatea respectivă;

2. socializarea insuflă aspiraii şi năzuine în vederea obinerii unor lucruri sau calităi, aunui prestigiu;

3. socializarea permite transmiterea unor cunoştine şi posibilitatea satisfacerii unorroluri;

4. socializarea asigură o calificare profesională şi alte calităi necesare în viaă.Modelele de bază ale educaiei integrate, folosite în practica internaională

contemporană, sunt modelul cooperării şcolii speciale cu şcoala obişnuită, modelul bazat peorganizarea unei clase speciale în cadrul şcolii generale, modelul bazat pe amenajarea în

şcoala obişnuită a unei camere de instruire şi resurse, modelul integrat, modelul comun.- modelul cooper ă rii şcolii speciale cu şcoala obi şnuit ă ;

- modelul bazat pe organizarea unei clase speciale în cadrul şcolii generale;

- modelul bazat pe amenajarea în şcoala obi şnuit ă a unei camere de instruire şi resurse pentru copiii deficieni integrai individual în clase obişnuite din şcoala respectivă – în acest caz, există profesori care se ocupă de elevii deficieni atât în acel spaiu specialamenajat în şcoală, cât şi în clasă, în timpul orelor de curs, atunci când situaiile impun acestlucru.;



7

- modelul integrat favorizează integrarea într-o şcoală obişnuită a unui număr mic decopii cu CES (1-3 elevi), care domiciliază în apropierea şcolii;

- modelul comun este asemănător cu cel precedent, cu deosebirea că în acest cazprofesorul itinerant este responsabil de toi copiii cu deficiene de un anumit tip şi oferă sprijin copilului şi familiei acestuia.

Capitolul II

Semiologia tulburărilor psihice

Semiologia se ocupă cu studiul simptomatologiei bolilor. Simptomele reprezintă semne patologice care ajută la identificarea bolii, la aprecierea debutului şi evoluiei ei.

În psihologia medicală timp îndelungat simptomelor li s-a acordat o atenie

deosebită. Au fost minuios studiate diferitele simptome izolate şi grupuri complexe desimptome, care formau diferite sindroame. Criteriile care au servit la identificareadiferitelor simptome şi sindroame au fost, de exemplu: agitaia psihomotorie, stărileconfuzionale şi afective. Un timp îndelungat aproape toate psihozele se clasau în două grupe mari â mania şi melancolia. Psihozele cu stări confuzionale erau reunite subdenumirea de amenie. Unele sindroame au fost etichetate ca psihoze. Această orientaresimptomatologică a dominat până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când începe eranosologică legată de numele lui Kraepelin şi Korsakov.

Laturile psihicului alterate în bolile psihice sunt următoarele: percepia; memoria;gândirea; intelectul; afectivitatea; voina; conştiina.

În afară de acest principiu psihologic, simptomele se mai clasifică după:- criteriile clinice: în generale şi locale; în specifice şi nespecifice- după patogeneza lor: în funcionale şi organice- din punct de vedere evolutiv: în reversibile şi ireversibile.

O deosebită importană are clasificarea simptomelor în pozitive şi negative

Cunoaşterea sindromului ne oferă şi o oarecare orientare în privina evoluiei şiprognosticului bolii.

În boala psihică ca urmare a tulburării activităii creierului se alterează evoluianormală a proceselor psihice, a sferei de percepie, de conştiină, se tulbură memoria,procesele de abstractizare şi generalizare, comportamentul bolnavului devine neadecvat,reaciile la diferii excitani atât interni cât şi externi au un caracter patologic, se pierdecapacitatea de a diferenia obiectele din mediul ambiant.

În bolile psihice se produc şi tulburări ale funciei organelor interne mai ales aleficatului, rinichilor, sistemului cardiovascular, dereglări de metabolism ş.a. De aceeacând vorbim de o boală psihică se are în vedere o boală a întregului organism în careprevalează tulburările sistemului nervos central.



8

Cauzele bolilor psihice sunt foarte variate. Unele din ele pot aciona direct asuprasistemului nervos, altele au un caracter rezidual. Factorii etiologi se împart în două grupemari â exogeni şi endogeni.

Dintre factorii exogeni un rol esenial îl au infeciile. Agenii patogeni pot acionadirect asupra creierului (meningitele, encefalitele), sau prin toxinele eliminate (malaria,

tifosul, exantematic şi abdominal, gripa ş.a.).Oligofreniile (demenă înnăscută) reprezintă stări de nedezvoltare psihică care sunt

de leziuni organice ale creierului în urma aciunii diferiilor factori nocivi în etapaprenatală, intranatală şi perinatală (în primii trei ani de viaă).

În afară de factorii predispozani dobândii în cursul vieii, în apariia bolilor joacă un rol favorizant şi factorul ereditar. Mai ales acesta se observă în psihozele endogene âschizofrenia, psihoza maniaco-depresivă şi epilepsia, în unele anomalii de dezvoltare apersonalităii (psihopatii de nucleu) şi anomalii de nedezvoltare psihică (oligofreniile).

Evoluia bolilor psihice are o mare importană pentru determinarea responsabilităii.Există multe păreri privind manifestările şi evoluia bolilor psihice. S-a observat că bolilepsihice evoluează nu haotic, ci după anumite reguli şi legi.

S-a observat că bolile psihice evoluează nu haotic, ci după anumite reguli şi legi.Deosebim mai multe variante în dinamica psihozelor. Unele boli au un început brusc şitot brusc dispar. Este vorba de psihozele de scurtă durată. În alte cazuri boala începebrusc, are o evoluie acută, iar pe urmă se cronicizează. La ali bolnavi psihoza are undebut lent, cu o desf ăşurare înceată a tabloului clinic timp de mai multe luni. În acestecazuri e greu de constatat începutul bolii, şi de cele mai multe ori boala are o evoluiecronică.

În cadrul proceselor de cunoaştere intră senzaiile şi percepiile care formează prima treaptă, senzorială, a cunoaşterii. La baza proceselor de cunoaştere stă senzaia.

Senzaia este un act psihic elementar, care constă în reflectarea subiectivă a însuşirilor simple ale obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Spre deosebire desenzaii, care reflectă numai însuşirile separate ale obiectelor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare, percepiile reflectă obiecte şi fenomene în întregime, cu toate însuşirilelor. Deci percepiile sunt rezultatul analizei şi sintezei excitaiilor complexe, careacionează asupra organismului în momentul dat.

Tulburările de percepieIluziile sunt percepii false la baza cărora stă întotdeauna un excitant real (un obiect

sau fenomen) care nu este perceput aşa cum se află în realitate, ci în mod deformat.

Halucinaiile sunt percepiile f ără obiect. Spre deosebire de iluzii, în cazul căroraobiectul există în realitate dar este perceput deformat, în cazul halucinaiilor obiectullipseşte. Halucinaiile de cele mai multe ori sunt percepute din exterior, în afara persoaneisale şi bolnavul este convins de existena lor

Derealizarea este percepia denaturată a mediului ambiant. Aspectul lumii înconjurătoare î şi pierde caracterul cunoscut, este perceput neclar, într-un mod nereal,schimbat cu totul. Derealizarea generează uneori o stare de anxietate.



9

Semiologia memorieiMemoria este procesul care reflectă relaiile omului cu lumea prin întipărirea,

păstrarea şi reactualizarea experienelor. Memoria este o capacitate psihică absolutnecesară, f ără de care viaa ar fi practic imposibilă. Deosebim trei aspecte principale alememoriei; procesul de memorizare (fixare), de păstrare (retenie) şi de reproducere(reactualizare).

Tulburările de memorie se numesc dismnezii şi din punct de vedere clinic pot ficlasificate în dismnezii cantitative şi dismnezii calitative. Dismneziile cantitative sunt:amnezia, hipomnezia şi hipermnezia.

Semiologia gândiriiGândirea este forma cea mai evoluată de reflectare a lumii înconjurătoare, este o

activitate superioară de sinteză a vieii psihice.

Deosebim următoarele tipuri de gândire:

- gândirea asociativ-logică - se realizează pe baza asociaiilor după coninut şicauzalitate şi care se evideniază printr-o exprimare concisă şi directă;

- gândirea asociativ-mecanică - se caracterizează prin dominarea asociaiilor decontiguitate, asemănare, cu localizări în timp şi spaiu, cu utilizări de noiuni concrete, cuun colorit afectiv, cu întrebuinarea frazelor lungi.

Tulburările procesului asociativ se întâlnesc destul de des în bolile psihice şi au uncaracter destul de polimorf. Deosebim tulburări legate de modificările vitezei (ritmului)de desf ăşurare a procesului asociativ. Din acestea fac parte: accelerarea gândirii; inhibi iaprocesului asociativ; incoerena gândirii; gândirea circumstanială; stereotipia de gândire;perseverarea gândiri

Delirul este o reflectare denaturată a lumii înconjurătoare, a percepiei eronate careduce la o idee falsă despre realitate, la o dezordine generală a gândirii.

Fenomenele obsesive se caracterizează prin apariia involuntară a unor idei,reprezentări, amintiri neplăcute, frică, tendine, sentimente ce se impun bolnavului f ără voia lui. Bolnavul are o atitudine critică faă de aceste fenomene, înelege natura lor

patologică, face sforări de a le îndepărta de la sine. Prin aceasta ideile obsesive sedifereniază de ideile delirante.

În unele cazuri stările obsesive îmbarcă un caracter patologic şi antisocial. Acesteobsesii sunt descrise sub numele de fenomene impulsive.



10

Semiologia proceselor afectiveEmoiile sunt trăiri subiective, care reflectă atitudinea noastră faă de obiectele şi

fenomenele realităii, faă de sine. Stările afective reflectă raporturile dintre persoana şimediul ambiant. De aceea afectivitatea este procesul cel mai strâns legat de personalitate.Trăirile emoionale variază în funcie de satisfacerea trebuinelor subiectului. Din acestpunct de vedere ele se împart în emoii pozitive, când sunt satisf ăcute trebuinele(bucurie, mulumire), şi negative, când acestea nu sunt satisf ăcute (nemulumire, tristee,frică, mânie, ură, ş.a.)

În stările afective elementare se include starea de afect, sau criza de afect care secaracterizează printr-o descărcare emoională puternică, cu un debut brusc, de scurtă durată. Starea de furie sau de mânie este apreciată ca o reacie emoională primitivă însoită de modificări mimico-pantomimice şi fenomene neurovegetative (tahicardie,

oscilaii tensionale, paloarea sau roşeaa feei, accelerarea respiraiei ş.a.). Gradul deintensitate a stării de afect este diferit şi în multe cazuri grave duce la o îngustare acâmpului conştiinei care se limitează la cele evenimente conflictuale care o declanşează.Poate avea loc o percepie incompletă a mediului ambiant şi o scădere a controluluiasupra aciunilor persoanei.

Mania este o stare psihotică acută care se manifestă în mod esenial printr-oexcitaie psihomotorie puternică dominată de o stare euforică cu exaltarea întregiidispoziii.

Depresia se manifestă printr-o dispoziie melancolică, apăsătoare, cu m‚hnire şitristee profundă. Bolnavii sunt deprimai, se plâng de <<greutate în regiunea inimii, în

piept, în tot corpul>>. Nimic nu-i bucură. Bolnavii devin indifereni faă de tot ce-i înconjoară.

Apatia este o nepăsare totală faă de lumea reală şi de propria situaie. Stimulii dinmediul înconjurător (pozitivi sau negativi) nu mai găsesc răspunsul corespunzător. Nimicnu trezeşte interesul celui apatic. Bolnavii manifestă o lipsă de intenii, sunt pasivi faă detoate. Nu mai au nici o motivaie. Sunt retraşi, necomunicativi. Dezinteresul lor sereflectă în mimică şi pantomimică care devin lipsite de expresivitate.

Disforia este o dispoziie <<proastă>>, însoită de fenomene anxioase, de oexcitabilitate crescută, un disconfort general. Bolnavii sunt deprimai, nemulumii, au

diferite plângeri nemotivate. Apare o impulsivitate mărită. Sunt agresivi, uneori săvârşesccrime grave, omoruri.

Ambivalena afectivă se caracterizează prin prezena aproape în acelaşi timp a unorsentimente şi afecte diametral opuse



11

Slăbiciunea emoională (incontinena afectivă) este o labilitate afectivă care secaracterizează prin trecerea rapidă de la o stare emoională la opusul ei. Chiar în urmaunor motive neînsemnate bolnavul devine deprimat, începe să plângă şi nu după multtimp poate fi vesel sau iritabil.

Semiologia conştiinei

Conştiina este forma superioară de reflectare psihologică a lumii obiective. Cuajutorul conştiinei avem posibilitatea de a ne orienta în timp, spaiu şi propriul Eu.Conştiina îndeplineşte un rol important în viaa omului, în activitatea şi comportamentullui, în stabilirea şi dirijarea raporturilor cu lumea înconjurătoare.

Pentru sindroamele tulburării conştiinei sunt caracteristice o serie de fenomenegenerale (Jaspers):

a) alterarea reflectării lumii reale;b) dezorientarea în timp şi spaiu;

c) perceperea imprecisă a lumii obiective; o amnezie postcritică referiotare laperioada tulburării conştiinei;

d) incoerena procesului de gândire.Se deosebesc următoarele sindroame de dereglare a conştiinei: starea de obtuzie;

starea de obnubilare; soporul; coma; delirrium; starea oniroidă; amenia; stareacrepusculară.

Voina tulburărilor psihomotoriiVoina este procesul de dirijare a activităii în vederea obinerii unui scop. Voina

mai poate fi definită şi ca o capacitate a persoanei de a învinge un obstacol, de a aciona

sau a refuza să acioneze într-o situaie dată, de a mobiliza resursele individului învederea unei realizări şi, în acelaşi timp, să poată stăpâni situaiile dramatice, tensionale,consumtive (P. Brânzei).

Cu ajutorul voinei se efectuează o trecere conştientă de la o idee la o activitate învederea realizării unui anumit scop.

Cele mai importante tulburări de voină sunt hiperbulia, hipobulia, abulia, parabuliaşi disabulia.

Tulburări psihomotorii

Având în vedere contactul dificil cu bolnavii psihici, o mare importană o arestudierea comportamentului în general şi a particularităilor diferitelor mişcări şi aciuni.

Dintre dereglările psihomotorii se evideniază sindromul catatonic, care semanifestă sub forma a două variante.

1. Excitaia catatonică este însoită de o serie de mişcări haotice, efectuate f ără niciun el, cu o gândire incoerentă.

2. Stuporul catatonic se caracterizează printr-o inhibiie motorie.



12

Astenia este unul dintre cele mai răspândite sindroame. Se întâlneşte mai frecvent în bolile infecioase şi somatogene. Pe fondul sindromului astenic evoluează o mulimede boli psihice. Totodată multe psihoze debutează cu un sindrom astenic.

Capitolul III

Probleme teoretico-metodologice ale psihopatologiei

infantile şi juvenile

Dezvoltarea psihică a copilului este unitatea dintre factorul biologic şi cel social. Lafiecare etapă de vârstă, asimilarea experienei umane are loc în mod diferit şi este

determinată de gradul maturizării biologice. Corelarea dintre biologic şi social se schimbă reflectându-se asupra dezvoltării fizice şi psihice.O condiie foarte importantă în dezvoltarea copilului este starea substratului

organic, format din structuri neuroanatomice şi diverse mecanisme fiziologice fine aleactivităii creierului. Dezvoltarea psihică a copilului este strâns legată şi de procesele deeducaie şi de instruire.

Principiile diagnostică rii psihopatologiilor infantile sunt :

– o anamneză cât mai detaliată a familiei copilului, a atmosferei ei interioare, acondiiilor de viaă, etc.;

– o examinare complexă a dezvoltării copilului: starea somatică, a văzului, auzului,aparatului locomotor, a particularităilor dezvoltării psihice;

– principiul examinării complexe a copilului în concordană cu unele manifestări aledezvoltării psihice şi tulburări primare condiionate de instalarea ierarhiei tulburărilordepistate în dezvoltarea psihică, corelarea dintre tulburările primare şi secundare;

– principiul investigaiei dinamice, bazate pe concepia lui Vîgotski despre celedouă niveluri ale dezvoltării mintale: actuale şi poten iale, adică zona dezvoltăriiproxime. Aceasta este posibil de determinat, în colaborare cu adultul la însuşirea de cătrecopil a noilor modalităi de aciune;

– principiul analizei calitative a rezultatelor primite după examinarea psihologică,aflată în strânsă legătură cu principiul investigaiei dinamice. Analiza calitativă aactivităii mintale include în sine orientarea copilului examinat către sarcina pusă în faalui, orientarea lui în condiiile sarcinii, caracterul greşelilor comise, atitudinea faă de

rezultatul propriei activităi. Analiza calitativă nu este în contradicie cu cea cantitativă.Este necesar să se determine atât nivelul dezvoltării psihice al fiecărui copil în parte, câtşi particularităile personalităii lui;

– este foarte necesar să inem cont de particularităile de vârstă ale copilului înorganizarea condiiilor şi metodelor de efectuare a examenului diagnostic

Principiul de pornire în activitatea corecională medico-psihopedagogică esteprincipiul unităii diagnosticării şi coreciei dezvoltării.



13

Un factor important al declanşării tulburărilor psihice la copii pot fi bolile genetice,metabolice. Cercetările savanilor afirmă că 75% din tulburările psihice sunt provocate debolile genetice, iar 25% de factorii exogeni.

Frecvena psihopatologiilor este influenată şi de factorii de vârstă Sexul pare să fieşi el un factor diferenial pentru epidemiologia tulburărilor psihice în copilărie. Studiile

arată că foarte frecvent tulburarea psihică este asociată cu handicapul fizic şi în special culeziunea organică cerebrală. Alte asocieri semnalate sunt cele între întârzierea la citit/scrisşi tulburările de conduită.

Dar se pune întrebarea: la care categorie de copii sunt mai des întâlnite proceselepsihopatologice? Unele date statistice ne dovedesc că 60% dintre copiii din casele decopii sunt cei cu patologii cronice ale SNC. Aproximativ 55% din numărul lor rămân înurmă cu dezvoltarea psihofizică. Doar 4,7% sunt copii sănătoşi.

Un alt factor patogen şi neadaptiv pentru copil este luarea de la sânul mamei, dinfamilia părintească. Creşterea în cadrul familiei biologice, alături de mamă, este condiiaprimordială a dezvoltării psiho-emoionale a copilului.

Foarte traumatizant pentru un copil (ceea ce conduce la o psihopatologie infantilă) o

reprezintă orice schimbare a atmosferei obişnuite (mutatul dintr-o instituie în alta, dintr-ofamilie tip cămin în casa de copii, schimbarea plasamentului din instituie într-o familieadoptivă).

Capitolul IV

Dezontogeneza psihică la copii şi adolesceni

Parametrii parapsihologici (localizarea funcională a patologiei, când a survenittulburarea, corelarea dintre defectul primar şi secundar şi tulburarea interaciunilorfuncionale) determină caracterul dezontogenezei psihice în diversele ei variante.

Cea mai actuală clasificare, care include tipurile şi variantele dezontogenezeimenionate, la baza căreia stă clasificarea lui L. Kanner, este următoarea:

I. nedezvoltarea psihică globală;II. reinerea în dezvoltarea psihică;

III. dezvoltarea afectată;IV. dezvoltarea deficitară;V. dezvoltarea denaturată;VI. dezvoltarea dizarmonică.

Primul grup de anomalii este cauzat de o reinere în dezvoltarea psihică şi în acestgrup intră:

1. nedezvoltarea globală;2. dezvoltarea reinută sau R.D.P.

Al doilea grup se caracterizează prin simptomul principal, care estedisproporionalitatea (asincronia) şi din acest grup fac parte următoarele anomalii:

1. dezvoltarea denaturată;2. dezvoltarea dizarmonică.



14

Al treilea grup de anomalii sunt cauzate de scăderea funciilor sau chiar de cedarealor şi din ele fac parte:

1. dezvoltarea afectată;2. dezvoltarea deficitară.

Termenul „dezontogeneză” a fost utilizat pentru prima dată în 1927 de savantul

Şvalide, care subîntelegea prin acest termen ”abaterile de la normă ale formă riistructurale a organismului în perioada intrauterină ”.

Manifestările dezontogenetice mai puin pronunate şi care se supun coreciei maiuşor sunt cele de origine socială.

La categoria de tulburări nepatologice organice în dezvoltare, menionăm întârzierea şcolară, prin care înelegem o reinere în dezvoltarea intelectuală şi într-ooarecare măsură deprivarea culturală drept condiie nefavorabilă de educaie, care duce laun deficit de informaie şi experienă emoională în etapele timpurii de dezvoltare.

Un alt tip de tulburare nepatologică a ontogenezei este formarea patocaracterologică a personalităii, care nu este altceva decât o anomalie de dezvoltare a sferei emoional-volitive cu schimbări afective pronunate, disfuncii vegetative, care au apărut în urma

condiiilor nefavorabile ale educaiei în rezultatul întăririi şi fixării patologice a reacieide protest, imitaiei, refuzului, opoziiei, etc.Paralel cu etiologia şi patogeneza tulburărilor creierului în formarea structurii

dezontogenezei un loc important îl au înseşi manifestările clinice ale bolii, simptomaticaei. Diversitatea simptomelor bolii depinde de etiologie, localizarea afeciunii, de timpulcând a survenit boala şi cel mai important — de patogeneză, în special de acuitateadecurgerii bolii.

Simptomele se împart în 2 categorii:I. simptome negative;

II. simptome productive.În psihiatrie, simptomele negative se manifestă prin scăderea activităii psihice,

micşorarea activităii intelectuale şi emoionale, scăderea funciei proceselor psihice cagândirea, memoria etc.Simptomele productive se manifestă prin iritarea patologică a proceselor psihice.

De exemplu, dereglările neurotice, sindroamele neurotiforme, psihopatiforme, stărileconvulsive, frica, halucinaiile, fobiile nu sunt altceva decât simptome productive.

Ipotezele lui Vîgotski stau la baza parametrilor patopsihologici, care determină caracterul dezontogenezei psihice.

Primul parametru este legat de localizarea funcională a dereglării. Al doileaparametru al dezontogenezei este condiionat de timpul când a survenit tulburarea.Parametrul trei al dizontogenezei caracterizează corelarea dintre defectul primar şisecundar. Al patrulea parametru al dezontogenezei este legat de tulburările interaciunilor

funcionale în procesul sistemogenezei anormale.

Capitolul V

Tipuri de dezontogeneză psihică



15

infantilă şi juvenilă

Oligofrenia este primul tip de dezontogeneză psihică infantilă şi juvenilă . Estemodelul tipic al nedezvoltării psihice globale (F 70) 1. Etiologia ei poate fi împărită îndouă mari grupe: endogenă (genetică) şi exogenă.

Un rol important în apariia formelor genetice de oligofrenie îl au dereglărilemetabolismelor aminoacizilor, metalelor, sărurilor, lipidelor şi glucidelor datorită insuficienei structurilor fermentative congenitale.

Un grup deosebit de factori genetici care duc la oligofrenie sunt factorii „poligeni”,atunci când la urmaşii ambilor părini are loc „îngrămădirea” genelor patologicemoştenite de la ambii părini şi fiecare dintre ei au cantitatea genelor „la limită superioară”. Apariia formelor exogene ale oligofreniei este legată de afectarea creieruluidatorită infeciilor, intoxicaiilor, traumelor intrauterine, neonatale şi postnatale timpurii(până la 2-3 ani). O importană semnificativă o au bolile cronice ca toxoplasmoza şisifilisul. O mare atenie în etiologia respectivă se acordă intoxicaiilor intrauterine, cum arfi „embriopatia alcoolică”, cauzată de alcoolismul mamei sau intoxicarea f ătului cu

preparate medicale chimico-sintetice. Altă cauză a oligofreniilor poate fi şi aciuneasurselor radioactive (raze r’entgen) asupra părinilor şi a f ătului.

Tratarea sistematicii oligofreniei este diversă, depinzând de gravitatea defectului, aetiologiei, patogenezei sau structurii clinico-psihologice.

Acesta este primul criteriu care stă la baza clasificării oligofreniei în idioie,imbecilitate şi debilitate.

Idio ia reprezintă gradul cel mai complicat al oligofreniei, la care sunt deteriorategrav chiar şi funciile percepiei. Gândirea practic lipseşte. Vorbirea lor nu reprezintă altceva decât nişte sunete solitare sau cuvinte f ără sens. Din vorbirea acestora nu se înelege sensul, ci doar intonaia. Emoiile elementare sunt legate de cerinele fiziologice(foame, frig, senzaie de căldură, etc.). Formele de exprimare a emoiilor sunt primitive şi

se manifestă prin strigăte, ipete, grimase, excitare motorie, agresivitate etc. Tot ce estenou le provoacă frică. Doar în cazuri de idioie uşoară se manifestă nişte rămăşie alesimurilor sistemului nervos simpatic.

Imbecilitatea se caracterizează printr-un grad al insuficienei mintale mai puinaccentuat decât la idioie. Imbecilii au o capacitate redusă de asimilare a informaiei,posibilităi reduse în evidenierea simbolurilor simple, obiectuale şi situative, dar totodată deseori ei îneleg sensul unor fraze simple, elementare, chiar le pot pronuna, posedă deprinderi simple de autoservire, dar nu în toate cazurile. în sfera emoională, paralel cuemoiile de caracter simpatic, se evideniază foarte rar nişte elemente de autoapreciere,frământări, supărare, ironie. În cazurile de imbecilitate uşoară este posibilă învăareaelementelor de citit-scris, numărare, comportament şi în unele cazuri î şi însuşesc unele

baze elementare ale muncii fizice.



16

Debilitatea este forma cea mai uşoară a oligofreniei. Gândirea lor are un caracterconcret-intuitiv. Numai în cazul unei corecii complexe timpurii psiho-pedagogice pot să apară doar nişte elemente ale gândirii raional-verbale. Totuşi, debililor le este accesibilă aprecierea unei situaii simple, concrete şi orientarea în rezolvarea ei practică. Vorbireafrazeologică este dezvoltată, uneori este bună şi memoria mecanică. Aceşti copii trebuie

să fie instruii conform unui program special, adaptat particularităilor lorpsihofiziologice atât în şcolile ajutătoare, cât şi în şcolile generale (doar dacă e vorba de odebilitate uşoară). Copilului i se vor crea condiii optime de învăătură, va fi instruit deoligofrenopedagog, i se vor oferi celelalte servicii de corecie de care are nevoie(logoped, psiholog, surdopedagog, tiflopedagog – în cazuri speciale). în aceste condiii, eiprimesc cunoştine şi deprinderi de scris şi citit, numărare, cunoştine despre mediul înconjurator, primesc chiar din clasa I o pregătire şi orientare profesională pentru muncă.

Re inerea în dezvoltarea psihică la copii şi adolescen i (RDP) este al doilea tip de

dezontogeneză infantilă - Se întâlneşte mai des decât oligofreniile. Aici nu este vorba de onedezvoltare dură, ireversibilă, ci de o încetinire a tempoului dezvoltării, care sedepistează mai des atunci când copilul merge la şcoală şi se manifestă prin insuficiena de

cunoştine, neprezentări, infantilismul gândirii, dominaia activităii de joc, după vârsta de7 ani când ar trebui să domine interesul pentru învăătură. Dar, spre deosebire de copiiioligofreni, aceşti copii sunt destul de pricepui în limita posibilităilor lor de cunoaştere,productivitatea la învăătură este mai bună şi cel mai important este că primesc ajutorul.În unele cazuri, se remarcă reinerea în dezvoltarea sferei emoionale (diverse tipuri deinfantilism), dar tulburările în sfera intelectuală nu sunt atât de evidente. În alte cazuripoate domina reinerea în sfera intelectuală.

Dezvoltarea psihică afectat ă este al treilea tip de dezontogeneză infantilă . Modelulcaracteristic al dezvoltării psihice afectate este demen a organică . Etilogia trebuie căutată în bolile infecioase, intoxicaiile, traume ale sistemului nervos central, boli austenicedegenerative, boli ale metabolismului cerebral, etc.

Spre deosebire de oligofrenie, demena apare şi poate progresa foarte rapid la 2-3ani. Acesta este factorul cronologic care ajută la diferenierea patogenetică în structuraclinico-psihologică a demenei faă de oligofrenie. La vârsta cronologică de 2-3 animajoritatea structurilor cerebrale deja sunt formate, deoarece aciunea nocivă asupra lornu numai că le reine din dezvoltare, dar le şi afectează. RDP de geneză organică sedeosebeşte de demena organică printr-o suprafaă afectată a sistemului nervos mult maimică.

Anomaliile în dezvoltarea aparatului locomotor la copii şi adolescen i, paraliziile

cerebrale infantileconstituie al IV-lea tip de dezontogeneză infantilă În etiologiaanomaliilor dezvoltării aparatului locomotor un rol important îl ocupă factorii genetici,care cauzează insuficiene constituionale ale motricităii, afeciuni intrauterine, neonatale

şi postnatale ale SNC. Forme deosebite ale anomaliei în dezvoltarea sferei motorii întâl-nim în cazurile de autism infantil. Forme grave de afectare motorie apar în cazul afectăriimăduvei spinale în timpul copilăriei, cel mai des de natură infecioasă (cazurile depoliomelită). Dereglări specifice ale dezvoltării motricităii pot avea loc şi în cazuldeprivaiei emoionale.



17

Etiologia paraliziei cerebrale infantile (PCI) este foarte variată. Un rol important îldein leziunile organice ale creierului, ca rezultat al infeciilor intrauterine, intoxicaiilor,incompatibilitatea sângelui mamei şi f ătului (grupa Rh), consangvinitatea părinilor,asfixiile, hemoragiile traumatice şi netraumatice, neonatale, prematuritatea copilului, etc.Rareori această boală poate apărea postnatal în urma meningoencefalitei în primi ani de

viaă ai copilului. Patogeneza este legată de afectarea mai multor poriuni ale creierului,corticale şi subcorticale, dintre care cele mai importante zone sunt cele premotorii. Înstructura clinică a PCI dintre simptomele tulburărilor organice ale creierului, cele maisemnificative sunt tulburările motrice, în special parezele, paraliziile şi tulburările detonus muscular.

Anomaliile în dezvoltarea analizatorului vizual şi auditiv reprezint ă al V-lea tip de

dezontogeneză infantilă - Acest tip de dezontogeneză este legat de insuficiena unor sis-teme analizatorice precum cel olfactiv, auditiv, vocal, locomotor, boli somatice grele alesistemului cardiovascular, respirator, endocrin, etc. Dezontogeneza psihică apare pefondul afectării atât a sferei senzoriale, cât şi motorii. Dintre factorii exogeni în etiologiapatologiilor aparatului auditiv sunt bolile infecioase în special în primele luni ale

gravităii, cum ar fi rujeola, varicela, gripa, etc. Dintre infeciile postnatale care condiio-nează dereglarea auzului un rol important îl au bolile, cum ar fi scarlatina, rujeola,parotita, meningitele, meningoencefalitele. Un rol important îl au otitele, sifilisulcongenital, consangvinitatea părinilor.

Dintre metodele de corecie a deficienelor senzoriale cea mai importantă estestimularea rămăşielor de auz şi vedere. O importană foarte mare în corecie areurmătorul principiu: sprijinirea pe funciile păstrate, amplasate mai departe de ceadefectată.

Cea mai specială caracteristică a denaturării psihice infantile este sindromul autistinfantil timpuriu, care se caracterizează printr-o complexitate şi o dizarmonie accentuată atât în tabloul său clinic, cât şi în structura psihologică a tulburărilor sale.

Bazându-se pe datele de cercetare ale diferiilor savani, utilizând propria experienă experimentală şi corecională, V. Lebedinschaea (1981) propune o ipoteză care permiteelucidarea mecanismelor patogenetice ale tulburărilor psihice în caz de autism infantil.

O parte dintre tulburările patogenetice, având un substrat biologic, necunoscutepână astăzi în totalitate, pot fi atribuite defectelor de bază sau defectelor primare, altele –drept consecină a anomaliilor în dezvoltarea în condiiile defectului primar se pot definidrept defecte secundare.

Factorii care favorizează declanşarea tulburărilor psihice sunt următorii:1. deficitul activităii psihice;2. tulburările sferelor afective şi instinctive;3. tulburări ale sferei senzoriale;

4. dereglări ale aparatului locomotor;5. tulburări ale limbajului.Aceste deficiene se pot împări în două grupe de bază, una dintre ele legată de

insuficiena sistemelor reglatorii (sistemul activ şi instinctiv-afectiv), alta legată dedeficitul sistemelor analizatorice (gnozisul, vorbirea, motricitatea).

Autismul este formaiunea secundară cu un caracter compensator sauhipercompensator şi reflectă mecanismele patologice de adaptare.



18

Contactele nedezvoltate social legate de autism dereglează dezvoltarea psihică înansamblu. Greu se formează delimitările „eu-ului” şi ale lumii înconjurătoare. Toateaspectele activităii psihice se dezvoltă insuficient. Mai pronunate sunt acele aspecteperceptive ale limbajului, gândirii, care se formează sub aciunea practicii obiectuale.

Deficitul experienei obiectuale duce la „ruptura” dintre gnozis, aciune şi limbaj.

Fiecare din aceste funcii se dezvoltă într-o măsură oarecare, dar separat una faă de alta.Lipsa funciei fixative a obiectului, sprijinirea pe unele semne perceptive,condiionează baza pentru formarea legăturilor interfuncionale neadecvate, care semanifestă printr-un „pseudo simbolism” şi „pseudo abstractizare” în gândirea copiluluibolnav.

În retrăirile autiste, în jocurile şi fanteziile lor se observă o fixaie inertă patologică a complexelor afective, stereotipurilor motorii şi a repetărilor verbale. Foarte vădită esteasincronia formării separate a unor funcii şi sisteme: dezvoltarea vorbirii depăşeştedeseori dezvoltarea motorie, gândirea abstractă depăşeşte dezvoltarea gândirii concret-intuitive. Toate acestea accentuează tabloul ”mutilator” al dezvoltării.

Al VI-lea tip de dezontogeneză infantilă şi juvenilă vizează dezvoltarea dizarmonică

a personalit ă ii în perioada copilă riei şi adolescen ei, dezvoltarea patologică a personalit ă ii. Aici se regă sesc psihopatiile, neuropatiile şi tulbur ă rile tempoului

maturiză rii sexuale.

Cele mai reprezentative modele ale unei dezvoltări psihice dizarmonice suntpsihopatiile şi dezvoltarea patologică a personalităii, la baza cărora este instalată dezontogeneza sferei emoional-volitive.

Psihopatia este o dizarmonie puternică a structurii psihice. Structura ei clinico-psihologică se mărgineşte cu anomaliile trăsăturilor personalităii şi nu are tendina spreprogresare cu toate că rareori se schimbă sub influena factorilor sociali şi biologici.Această dizarmonie a personalităii deseori stă la baza tulburărilor pronunate de adaptarela mediul social, cu tendină spre decompensare în caz de schimbare a mediului

înconjurător.Cauzele apariiei psihopatiilor deseori sunt de origine genetică (factori ereditari) –formele constituionale ale psihopatiilor, sau de origine exogenă (nocivităile exogene) –formele organice ale psihopatiilor, care apar mai des în etapele timpurii ale ontogenezei şicare determină aşa-numitele fenocopii, dereglări genetice ale dezvoltării. Muli autori maiconsideră încă un tip de psihopatii, care se formează sub aciunea factorilor socialinegativi, care afectează dezvoltarea personalităii.

Cele mai des întâlnite psihopatii, atât în fragedă copilărie, cât şi la adolesceni şiaduli, sunt în special de origine ereditară: psihopatiile schizoide, epileptiforme,psihastenice şi în marea majoritate psihopatiile isterice.

Psihopatiile de tip instabil pot fi şi de origine constituională, când pot apărea în

primii ani de viaă sub aciunea nocivităilor. În primul caz manifestările sunt aproapeidentice cu manifestările infantilismului constituional, deosebirile constând în dizarmoniipsihice mai accentuate, dese excitaii afective, tendine de perversiuni sexuale.

Psihopatiile organice sunt cauzate de lezarea timpurie a sistemului nervos încă înperioada prenatală, natală sau postnatală (primii ani de viaă).



19

Dintre psihopatiile organice, cel mai des se întâlnesc psihopatiile excitante (tipulexploziv). Acest tip de psihopatii apare mai des la băiei. Baza ei clinică este excitaiaafectivă şi motorie. Chiar de la vârsta de 2-3 ani aceşti copii atrag atenia prinimpulsivitatea lor, ranchiună, agresivitate, negativism, încăpăânare

O anomalie deosebită a sferei emoional-volitive condiionată de reglarea instabilă a

funciilor vegetative, este neuropatia, care poate fi atribuită dezvoltării dizarmonice apersonalităii. Această anomalie poate avea un caracter constituional cu denumirea de„nevrozitate infantilă constitu ională ”, legată de factorul genetic sau poate fi provocată şide factori exogeni.

Difereniem două variante ale neuropatiei:1) astenică;2) impulsivă - întâlnită mai rar.Copiii care suferă de neuropatie sunt hiperreceptivi şi hipersensibili, deoarece ei

sunt predispuşi la nevrozele fricii, bâlbâială, ticuri, enureze atât diurne, cât şi nocturne.Neuropatia este o anomalie în dezvoltare tipică pentru perioada copilăriei. Pe

măsura maturizării sistemului nervos vegetativ, în perioada şcolară, deseori se atenuează,

dar în cazul condiiilor nefavorabile de educaie, contribuie la declanşarea psihopatiei saua dezvoltării patologice de tip inhibitor.Un tip deosebit al anomaliei dizarmonice este anomalia dezvoltării psihice, legată

de tulbur ă ri ale tempoului maturiză rii sexuale. Dacă în cazul neuropatiei defectul primareste condiionat de o distonie vegetativă, în cazul tulburării tempoului maturizării sexualeeste vorba de tulburări ale reglării vegetativ-endocrine, care în unele cazuri duc la încetinirea ritmului maturizării sexuale (retardarea lui), iar în alte cazuri la accelerareamaturizării sexuale.

Aceste anomalii pot fi cauzate atât de particularităi genetice, cât şi de factoriexogeni, condiionai de insuficiena organică a sistemului nervos central. Ele sedeosebesc de manifestările retardării şi accelerării maturizării sexuale întâlnite în normă,

în manifestările fiziologice care n-au natură patologică şi care se manifestă printr-odizarmonie uşoară a dezvoltării fizice şi neuro-psihice.

Capitolul VI

Serviciul psihologic medico-legal

Serviciul de psihologie medico-legal are rolul de a furniza noiuni şi recomandăripractice în problemele psihopatologiei personalităii, de a participa neapărat la procedura

de expertiză în cazurile de imputare a bolnavilor psihici, de a certifica starea de sănătatemintală Medicina judiciară are nenumărate aplicaii practice, deoarece deseori medicii sunt

chemai să aprecieze dacă un individ care a săvârşit o infraciune posedă o integritatepsihică, astfel încât să poată fi tras la răspundere pentru cele comise, sau dacă faptasăvârşită este numai consecina unei boli psihice. Medicii pot fi consultai asupraintegrităii psihice.



20

Responsabilitatea este o noiune juridică, care are la bază prezenadiscernământului critic al personalităii. Lipsa discernământului îl face pe bolnavul psihiciresponsabil în faa legii. Conceptul modern de atitudine faă de bolnavul psihic care asăvârşit vreo faptă antisocială este acela că el este tratat ca şi bolnavul care n-a săvârşitacest act şi necesită îngrijiri şi protecie medicală. Aceasta se stabileşte prin diferite

proceduri juridice şi medicale care stabilesc iresponsabilitatea bolnavului în cauză.Prin urmare, psihologia judiciară are o concepia în primul rând medicală şi ea inecont de legităile clinice ale evoluiei, patogenezei şi manifestărilor morbide.Responsabilitatea bolnavului este strâns legată de aceste manifestări clinice, de gradul dedeteriorare a facultăilor psihice ale pacientului. Datele cercetărilor psihopatologicegenerale, precum şi studierea perturbărilor biologice subiacente ce stau la baza îmbolnăvirii psihice sunt folosite cu succes în soluionarea problemelor ce in depsihologia legală.

Pentru examinarea fiecărui caz în parte este necesar să se studieze în detaliuurmătoarele documente: dosarul complet al cauzei din care să reiasă modul amănunitcum s-a comis infraciunea; actele medicale privind trecutul psihopatologic al subiectului

(ereditatea, boli, traume); datele obinute prin ancheta socială, activitatea şcolară,militară, la locul de muncă, viaa de familie.Concluziile raportului de expertiză trebuie să cuprindă următoarele puncte

principale:- să se stabilească dacă persoana examinată suferă de vreo boală psihică şi în caz

afirmativ, să se stabilească diagnosticul; adesea este necesar să se precizeze dacă trăsăturile suspectate sunt particularităi non-morbide ale subiectului;

- să se prezinte desf ăşurat care sunt tulburările psihice caracteristice afeciuniistabilite (tulburări de percepie, gândire, emoional-volitive, delirante, demeniale etc.) şicare pot fi corelate cu fapta săvârşită (cu alte cuvinte, motivaia psihopatologică);

- să se facă recomandări privind măsurile de sigurană cu caracter medical,

individualizate pentru fiecare subiect în funcie de afeciunea psihică depistată şi degradul de pericol antisocial, recidivitate.De competena psihologiei judiciare ine şi problema privind valoarea mărturiilor

unor persoane a căror sănătate psihică este pusă la îndoială.De asemenea, ei decid în privina responsabilităii penale a minorilor, adică

stabilesc măsura în care aceştia posedă sau nu dezvoltarea deplină a puterii de judecată,de discernământ şi de autocontrol.

O persoană este supusă expertizei psihiatrice doar în când sunt dovezi suficientecă ea a comis crima şi i s-a intentat un proces penal. Se impune ca la momentul dispuneriiexpertizei să fie adunate toate documentele necesare.



21

Expertul psiholog are atât drepturi, cât şi obligaii. Expert-psiholog poate fi numai opersoană care este de specialitate medic, specializat în domeniul psihologic şi care lucrează într-o instituie psihoneurologică, trebuie să posede cunoştinele necesare pentru a prezentaconcluzii în chestiuni din domeniul ştiinei, tehnicii ce apar în legătură cu pricina penală.Expertul-psiholog trebuie să cunoască bine bazele codului penal, drepturile şi obligaiile sale,

să fie conştient de rolul expertizei, de însemnătatea ei pentru organele de justiie. Drepturileşi obligaiile expertului psiholog sunt stabilite prin lege. Expertiza medico-legală psihologică este un act oficial de stat de mare răspundere, de aceea se impune o analiză profundă adatelor din dosarul penal; antecedentele medicale ale expertizatului; antecedentele penale,ancheta socială, împrejurările în care s-a săvârşit infraciunea. O mare importană areobservaia clinică, investigaiile clinice şi de laborator, datele examenului psihic. Expertiza seexecută de o comisie specială şi funcionează numai în centrele unde există servicii saucabinete medico-legale şi spital sau secii de psihologie.

În practică se aplică următoarele variante de expertize medico-legale psihologice:- expertiza ambulatorie - se efectuează de cele mai multe ori numai după o singură

examinare, f ără observaii în condiii de staionar;

- în condiiile de staionar - se efectuează în spitalele de psihiatrie, în clinici, îninstitute de psihologie.;- în sala de judecată - în cazul acestei variante de expertiză psihologul-expert este

chemat în sala de judecată.;- în cabinetul anchetatorului - această variantă de expertiză se efectuează de obicei de

către un singur psihiatru solicitat de anchetator.;- expertiza prin corespondenă - are loc numai în baza materialului şi documentelor

din dosarul penal; posibilităile expertului de a ajunge la o concluzie numai pe bazamaterialelor în cauză sunt destul de limitate;

- expertiza post-mortem - se efectuează numai pe baza materialelor din dosar din carerezultă starea psihică a bolnavului; deseori aceste materiale lipsesc şi din acest punct de

vedere expertiza postmortem este destul de dificilă.Sarcina fundamentală a expertizei medico-legale psihologice este aceea de a apreciatulburările de discernământ şi conştiină pe care le prezintă persoana examinată. În acestcontext este necesar a se stabili dacă infraciunea comisă este consecina unor alterări psihice, în ce măsură inculpatul poate aprecia faptele săvârşite. Toate aceste aspecte sunt cuprinse înnoiunea de responsabilitate.

În interpretarea noiunilor de responsabilitate şi iresponsabilitate pot avea locdiferite variante. Dacă o persoană comite infraciuni de mai multe ori, concluzia privindresponsabilitatea lui trebuie decisă în fiecare caz aparte, chiar dacă această persoană afost cândva socotită iresponsabilă.

Expertiza medico-legală psihologică este o expertiză medicală cu un cadru juridic şi

organizatoric bine definit al cărei scop este de-a oferi justiiei date cât mai obiectivedespre discernământul în momentul săvârşirii crimei Discernământul (după V. Predescuşi colab.) este funcia psihică de sinteză care se manifestă în capacitatea subiectului de aconcepe planul unei aciuni, scopul ei, ordinea ei, ordinea etapelor desf ăşurării ei şirezultatul (consecinele) care decurg din săvârşirea ei. Este capacitatea subiectului de aorganiza motivat activitatea sa. Această funcie depinde de doi factori:

a) de structura personalităii subiectului;



22

b) de structura conştiinei acestuia în momentul săvârşirii faptei.La unii condamnai în timpul ispăşirii pedepsei pot apărea dereglări psihice cu un

caracter temporar. Ele se manifestă sub forma unei stări reactive mai des cu un sindromdepresiv, depresiv-delirant, anxietate, reacii isterice. La psihopai poate avea loc odecompensare, la epileptici - o accelerare a acceselor ş.a. După o examinare medicală

aceşti bolnavi sunt transferai în spitale psihiatrice. După tratament, ei se reîntorc în închisoare.

În unele cazuri în spitale de psihiatrie specializate pot fi trimise la tratamentobligatoriu şi persoanele care au săvârşit infraciuni mai puin grave dar care prezintă unpericol mare pentru societate. Factorii care determină pericolul social al acestor subiecisunt diferii. La unii bolnavi stările psihice au un caracter persistent, cu tendine spre reci-divare, comportament agresiv. Este vorba mai ales de bolnavii cu delir de urmărire,influenă, cu tulburări de conştiină. Ali bolnavi prezintă un pericol social în legătură custrările afective, tendine agresive, brutalitatea, sindromul psihopatiform de geneză

organică sau schizofrenică.Expertul-psiholog trebuie să cunoască bine bazele codului penal, să ştie drepturileşi obligaiile sale, să fie conştient de rolul expertizei, de însemnătatea ei pentru organelede justiie.

defectologie_si_logopedie

Documents

Transcript of defectologie_si_logopedie