ANALIZA TRANZACŢIONALĂ

2.1. Eric Berne şi teoria schimbării personale

Celebrul psihiatru canadian este cunoscut publicului larg ca autor al Analizei Tranzacţionale – teorie psihică asupra personalităţii umane, a relaţiilor de comunicare, psihoterapie şi instrument de lucru în organizaţii.

Eric Berne se naşte la 10 mai 1910 la Montreal, ca fiu al doctorului Leonard Bernstein şi al Sarei Gordon Bernstein, scriitoare şi editoare. În calitate de doctor psihiatru şi psiholog activează în armata SUA iar la sfârşitul războiului primeşte o sarcină iniţial plictisitoare: să ofere foştilor soldaţi suport terapeutic pentru o bună integrare în viaţa civilă. Din această perioadă, devine mult mai interesat de terapia de grup. Mai târziu, orientat spre psihiatria socială, începe să se pregătească pentru a deveni psihanalist, însă viaţa hotărăşte altceva pentru el: să-l trimită în tabăra dizidenţilor freudieni şi a creatorilor de sisteme. Astfel, în 1956, i se respinge solicitarea de a deveni membru al Institutului de Psihanaliză, motiv pentru care decide un drum propriu concretizat în anii ‘60 când îşi defineşte, pe larg, sistemul – Analiza Tranzacţională. Este momentul publicării unei cărţi care cucereşte lumea, Games people play (tradusă la noi cu titlul Jocuri pentru adulţi, Editura Amaltea, 2002), o carte care se ocupă de eterna problemă a fiinţei umane, modul în care individul îşi structurează timpul (atunci când nu doarme) prin ritualuri, distracţii, jocuri, în intimitate şi activitate.

În dorinţa lui de schimbare a personalităţii umane, Berne îşi întemeiază teoria pe trei mari postulate: oamenii sunt OK; fiinţa umană are capacitatea de a-şi decide propriul destin prin libertatea de a-şi forma viaţa pe care şi-o doreşte; toate persoanele au capacitatea de a gândi.

Una din contribuţiile originale ale lui Berne la înţelegerea psihicului uman constă în preluarea instanţelor din a doua topică freudiană cuprinse în alcătuirea psihicului: Sine, Eu, Supraeu şi redefinirea lor într-un mod mai plastic, respectiv Copil, Adult, Părinte. Aşadar, în fiecare din noi, sălăşluiesc cele trei moduri de manifestare şi, de-a lungul unei zile, putem fi, variabil, în una sau alta dintre aceste ipostaze, de Copil (spontan, curios, dar şi invidios, răutăcios, manipulator), de Adult, înţelegând lumea în mod obiectiv şi raţional, fără părtinire sau de Părinte (sfătuitor, altruist, dar şi critic). La manifestarea uneia sau alteia dintre cele trei stări au contribuit preponderent părinţii biologici care ne-au scris scenariul de viaţă încă din perioada 0 – 6 ani, formându-ne aşa cum au dorit ei să fie un copil: adaptat, coercitiv, firesc etc.

În relaţionarea dintre oameni, comunică, de fapt, cele trei stări menţionate, creându-se, astfel, tranzacţiile: paralele, pe aceeaşi lungime de undă sau încrucişate generatoare de conflicte. Din aceste tranzacţii rezultă jocurile care au funcţia de obţinere a unui beneficiu psihologic din partea celor implicaţi, o

1

mângîiere (stroke). Există jocuri cu specificul lor în căsnicie, la petreceri, în cabinetele de consultaţii, în lumea interlopă etc.

Teoria lui Berne este mai complexă decât o presupune extragerea unor legi ale comunicării interumane. În 1970 scrie ultima lui carte, apărută post mortem, pentru a-şi definitiva opera, What do you say after you say Hello, (la Bucureşti tradusă mai reducţionist, Ce spui după Bună ziua? având subtitlul Psihologia destinului uman, Editura Trei, 2006); e o carte neobişnuită chiar şi pentru cititorii foarte specializaţi, o carte care propune, în stilul simţului analogic al lui Berne, concepte uimitoare pentru psihologie, cum sunt concesiune, timbre, cupoane, tricouri, analiza scenariilor de viaţă actualizate care rescriu povestea Europei sau a Scufiţei Roşii (fata sedusă), a Frumoasei din Pădurea Adormită (iluzia tinereţii perpetue), Crăiesei Zăpezii (aşteptarea darului suprem – nemurirea) etc. Aşa cum se exprima, cândva, Berne, având de ales între mister şi deschidere, între sofisticare şi simplitate, ,,m-am alăturat mulţimii, aruncând câte un cuvânt mare care să-i distragă pe câinii de pază ai academiilor“.

Berne moare în 1970, în urma unui infarct, nu înainte de a vedea dezvoltându-se Asociaţia Internaţională de Analiză Tranzacţională şi Seminarul de Analiză Tranzacţională din San Francisco, precum şi o pleiadă de practicieni care îi continuă opera.

2.2. Structura psihicului

Iniţial criticată ca model simplist, analiza tranzacţională a câştigat atenţia întregii lumi, impunându-se ca teorie a personalităţii, model de comunicare şi studiu al unui pattern repetitiv al comportamentului.

Deşi originea teoriei este îndepărtată – de când s-a conştientizat că fiecare dintre noi are o natură multiplă şi, de asemenea, că fiecare are părţi din personalitate care ne afectează comportamentul în acord cu diferite circumstanţe – relativ recent, Eric Berne (1957/1977), prin cea mai cunoscută lucrare a sa, Games people play, creează o teorie contractuală cu sens de realizare a unei angajări bilaterale explicite pentru buna definire a cursului unei acţiuni. Pornind de la instanţele din a doua topică freudiană – Sine, Eu, Supraeu – Berne formulează concepte care ajută la înţelegerea conţinutului instanţelor respective, şi anume acelea de Copil, Adult şi Părinte. Prin urmare, fiecare individ se exprimă în interlocuţie cu una din cele trei stări: o stare raţională, una afectivă şi o stare normativă sau morală (A. Mucchielli, 2005).

Înainte de toate, el foloseşte termenul de Stare de ego, o ipostază a eului pulsional care cuprinde următoarele părţi:

exteropsihică (atitudini, comportamente, mecanisme de apărare introiectate);

neopsihică (sentimente, gânduri, mecanisme de apărare legate de vîrsta curentă);

2

arheopsihică (nevoi, sentimente fixate şi, deci, datorate unei perioade de dezvoltare anterioară, un fel de ego arhaic). Fiecare individ se poate afla într-o stare de ego de Părinte, Adult sau Copil (fig nr. 1), şi poate trece de la o stare la alta cu o dinamică variabilă.

Fig. nr. 1: Structura personalităţii conform Analizei Tranzacţionale

Părintele (P) reprezintă un set de comportamente pe care individul le-a copiat de la autorităţile semnificative în mijlocul cărora s-a format (părinţii reali, profesorii etc.) şi care se poate manifesta prin coerciţii, morală, dar şi prin atitudini protectoare. În acest caz starea respectivă se dihotomizează în Părinte critic (deţinătorul tuturor prejudecăţilor şi judecăţilor noastre de valoare, cel care cenzurează, interzicându-ne mult prea multe şi îndemnîndu-ne să interzicem şi celorlalţi) şi Părinte tandru sau protector (cel care sare în ajutorul altcuiva arătînd, în fond, incapacitatea de acţiune a acestuia). În ambele ipostaze genul de mesaj pe care-l transmite individul aflat în această stare este: ,,Nu eşti puternic/ valoros/cum trebuie.“

Adultul (A) reprezintă capacitatea de analiză şi acţiune cu maturitate şi responsabilitate. Individul care se află în starea de Adult exprimă abilitatea de a aprecia realitatea ,,aici şi acum“, fără să fie perturbat în decizii de schemele cognitive ale trecutului.

Copilul (C) semnifică zestrea instinctuală, exprimată în manifestările de lamentare, culpabilizare, disculpare, evadare etc. În Copil se află sentimentul stimei de sine. El este acela care confirmă starea de bună dispoziţie sau de inconfort a individului. La rândul lui, se divide în Copil adaptat, caz în care persoana tinde să experimenteze temeri şi anxietate şi Copil firesc, manifestat prin bucurie şi durere, spontaneitate şi curiozitate, dar şi prin faptul că persoana ,,aleargă“ sălbatic, fără restricţii sau limite în maniera de comportare.

Mai tîrziu, Joines (1986) diversifică aria instanţelor extreme prin adăugarea de dimensiuni negative sau pozitive astfel încât aceste entităţi pot fi gândite, de pildă, din perspectiva Părintelui protector profitor (–), a Copilului natural spontan (+) sau natural imatur (–).

Copil

Adult

Părinte

Tandru (sare în ajutor)

Critic (cenzurează)

Adaptat (îşi schimbă comportamentul sub influenţa autorităţii)

Firesc (spontan, natural, dar fără limite)

3

2.3. Interpersonalizarea. Tipuri de tranzacţii

Atunci când comunicăm o facem în una din cele trei stări şi sentimentele noastre determină pe care o vom folosi. Astfel, ca unităţi minimale de relaţionare, tranzacţiile, formate din stimul şi reacţie, pot fi 1) complementare, de genul Părinte – Părinte, Copil – Copil, Adult – Adult, sau, în unele cazuri, chiar Părinte – Copil (fig. nr. 2), constînd în transmiterea stimulului şi primirea răspunsului corespunzător aşteptat şi 2) încrucişate de genul stimul tip Adult – Adult şi răspuns Părinte – Copil, când nu se mai comunică pe aceeaşi lungime de undă, iar probabilitatea de generare a incidentelor sau chiar conflictelor este înaltă. (fig. nr. 3)

*Abrevierile P, A, C reprezintă starea de Părinte, Adult, CopilFig. nr. 2: Tranzacţii complementare

Decurge, de aici, prima regulă a comunicării conform căreia tranzacţiile eficiente (comunicarea de succes) sunt cele complementare, iar în condiţiile apariţiei tranzacţiilor încrucişate se impune reechilibrarea situaţiei în vederea continuăriii interpersonalizării (armonia perenă).

Ilustrăm figura nr. 3 cu un exemplu preluat de la Berne, exemplu care priveşte dialogul din cadrul unui cuplu care se pregătea să meargă la teatru: Soţul întreabă soţia – ,,Ştii cumva unde-mi sunt butonii?“ (tranzacţie de tip A – A). Dacă soţia s-ar fi încadrat pe aceeaşi linie iniţiată de soţ ar fi putut răspunde – ,,Nu ştiu.“ sau ,,Sunt în ...sertarul din stânga sus.“, dar aceasta îi dă următoarea replică: ,,De unde să ştiu eu unde îţi laşi lucrurile? Întotdeauna sunt de vină când nu găseşti ceva!“ (tranzacţie de tip C – P). Observăm reacţia copilului care se disculpă.

În acest caz, intervine cea de-a doua lege generală care se impune în comunicare: cel care reuşeşte să redreseze un dialog demonstrează sănătate psihică şi stimă de sine mai dezvoltate şi echilibrate. Noi toţi ne formăm o imagine despre propria persoană prin compararea cu ceilalţi, iar în actul de comunicare ne bazăm pe această imagine care poate fi, în percepţia noastră, superioară sau inferioară interlocutorului. Când există o mare discrepanţă între imaginea de sine şi realitate, comunicarea are de suferit prin lezarea stimei de sine.

P

A

C

P

A

C

4

Fig. nr. 3: Tranzacţii încrucişate

Redăm mai jos semnificaţia combinaţiilor de stări de ego care pot surveni în timpul comunicării (după Vera Birkenbihl, 1997):Gândirea poziţiilor sociale în termeni de valoros/OK/pozitiv şi nevaloros/ne-Ok/negativ este importantă pentru interacţiunea cotidiană. De pildă, oamenii care gândesc despre ei înşişi şi despre lume în termeni pozitivi: Eu sunt OK/Tu eşti OK, (+ +) preferă să se asocieze cu alţii care le seamănă şi nu cu cei care se vor plânge. Şi îmbrăcămintea indică similaritatea poziţiei.

P → PÎn această stare se caută cusururi, se critică, se bîrfeşte în lipsă. Interlocutorii se întrec în a cleveti, debitînd atacuri la adresa altora, supărându-se pe toată lumea, inclusiv pe Dumnezeu.

A → AÎn această stare se face schimb de păreri, de informaţii în special din propriul domeniu de activitate. Soluţionarea în comun a unor probleme. Mesaj transmis: Eu sunt OK –Tu eşti OK.

C → C În această stare eul se bucură, se distrează (în sexualitate C se joacă), se luptă şi se apără, inventează, manipulează, se bosumflă etc.

P → C P-ul critic → C. Se lansează învinuiri, se cicăleşte, se dau poveţe. Sunt criticaţi cei din jur. Se exprimă ameninţări. Mesaj transmis: Eu sunt OK/valoros/puternic/cum trebuie - Tu nu eşti.

P → C P-ul tandru → C. Se manifestă tandreţe, întrajutorare, protecţie, încurajare, compasiune, încuviinţare. Cei doi se plac. Mesaj transmis: Eu sunt valoros/puternic/cum trebuie - Tu nu eşti.Se disculpă. Se cer scuze, se solicită

P

A

C

P

A

C

5

C → P înţelegere, dragoste, atenţie, recunoaştere. Mesaj transmis: Eu nu sunt OK/valoros/puternic/cum trebuie - Tu eşti.

Poziţia (+ +) se îmbracă îngrijit dar nu ţipător. Oamenilor care se simt superiori faţă de ceilalţi Eu sunt OK/Tu nu eşti OK, (+ ) le place să se adune laolaltă în cluburi, organizaţii etc. iar ca stil vestimentar agreează uniformele, ornamentele, bijuteriile şi modelele aparte care le etalează superioritatea. Pentru cei care pun problema socială în forma negativă, autopercepţia este de inferioritate faşă de ceilalţi Eu nu sunt OK/Tu eşti OK ( +). În acest caz, se vor găsi prieteni de aceeaşi categorie, de obicei, în baruri şi grupuri ne-OK; aceştia poartă haine uzate sau se îmbracă neglijent dar nu neapărat neîngrijit. Indivizii de tip ( ), Eu nu sunt OK/Tu nu eşti OK care au parere devalorizatoare şi despre sine şi despre restul lumii, se adună în cafenele sau pe stradă ca să-şi bată joc de alţii, pot purta uniforme care arată dispreţul faţă de îmbrăcăminte şi tot ce simbolizează ea.

Frank Ernst a reprezentat relaţiile de mai sus sub denumirea de Coralul OK:Eu sunt OK

Tu nu

Eu + Tu Agresivitate/Dominare

Mă supraevaluez şi te devalorizez, detest, critic, domin, disrepeţuiesc.Cuvinte: ,,Nu eşti bun“, ,,Din vina ta…“Sentimente: dispreţ, milă, dezgust

Eu + Tu +Asertivitate/Negociere

Cuvinte: ,,Să vedem împreună care este soluţia..“Emoţii spontane: bucurie, frică, optimism, prietenie, autenticitate, spontaneitate

Tu eşti

eşti OK

Pasivitate/ObstrucţionareNu mă accept şi nu te accept aşa cum eu sunt şu tu eştiCuvinte: Nici unul nu e în stare, Nu valorăm nimic.Sentimente: depresie, disperare, pesimism

Eu Tu

Supunere/PasivitateSubestimare de sine şi supraevaluarea celuilaltCuvinte: Eşti mai bun ca mine. Tu meriţi, eu nu. E numai vina mea.Sentimente: admiraţie, neputinţă

Eu Tu

OK

Eu nu sunt OK

Fig. nr. 3 OK- ul Corral

6

Tranzacţiile pot fi mai complicate de atât în cazul în care cele încrucişate iau una dintre cele două forme: unghiulară care presupune prezenţa a trei stări ale egoului (fig. nr. 4) şi în duplex când sunt implicate patru stări ale egoului (fig. nr. 5).

Acest tip de tranzacţii implică pe lângă mesajul social, unul psihologic ascuns, care degenerază relaţia într-o complicaţie întrucât participă două stări ale eului vorbitorului de aceea mai poartă denumirea de tranzacţie ascunsă sau duală (gonică). O ilustrare a a tranzacţiilor unghiulare ne-a fost sugerată de descrierea unei situaţii de vînzare-cumpărare care are loc între un burghez foarte bogat care dorea să-şi plaseze calul şi un ţăran lipsit de mijloace materiale în acest sens (D. Drăghicescu, 1995): Burghezul către ţăran: ,,Acesta este calul meu cel mai bun, dar nu ţi-l poţi permite.“

Fig. nr. 4: Tranzacţie unghiulară

La nivel social se transmite un mesaj Adultului care poate răspunde acordînd dreptate interlocutorului, dar, de fapt, vectorul psihologic este direcţionat de adultul experimentat către copilul din cealaltă persoană. Răspunsul ţăranului constă în cumpărarea calului, mesaj pe care-l putem traduce astfel: ,,indiferent de urmări financiare, îţi arăt eu cine sunt.“

Fig. nr. 5: Tranzacţie în duplex Ne putem întreba de ce unii analizează critic o situaţie în stare de Adult, în

timp ce alţii reacţionează cu starea eului în Copil? De ce anumite persoane reacţionează dezinvolt şi spontan în Copil firesc, iar alţii cu o stare de Părinte critic? Răspunsul ne trimite la faptul că energiile psihice sunt distribuite spre regiunea de maximă amplitudine încât să poată fi folosite de acea parte a psihicului care are nevoie de ele la un moment dat. Atât timp cât există energii disponibile se poate analiza o situaţie în stare de Adult (se manifestă simpatie, înţelegere), dar, dacă nu există energii disponibile (datorită stării de stres, oboseală, blocajelor emoţionale, ameninţării nevoilor de bază, temerilor,

P

A

C

P

A

C

P

A

C

P

A

C

7

frustrărilor etc.) atunci cea mai mare parte a lor este canalizată în direcţia soluţionării acestor probleme şi starea manifestată este de Copil sau Părinte.

2.4. Jocuri psihologice

Alt concept esenţial al teoriei tranzacţionale este cel de ,,joc“. Definite ca serii continui de tranzacţii care înaintează spre un deznodământ clar precizat şi previzibil, având o motivaţie ascunsă, ,,jocurile sunt diferenţiate de proceduri, ritualuri şi formule de petrecere a timpului prin două caracteristici principale: calitatea lor ulterioară şi recompensa“ (E. Berne, 2002, p. 38).

Jocurile sunt realizate din nevoia firească de relaţionare (foamea de stimuli), de structură (impulsul de a organiza continuitatea experienţei peste timp) şi din dorinţa de a obţine mângîieri (moduri generale de a da recunoaştere) care pot fi pozitive sau negative (de fapt, termenul strokes are dublă semnificaţie, şi de mângîiere şi de lovitură). În sprijinul folosirii termenului de mângîiere ca unitate fundamentală a vieţii sociale sunt aduse experimentele lui S. Levine asupra şobolonilor în care grija, tratarea cu blândeţe ca şi şocurile electrice dureroase au avut acelaşi efect în egală măsură în însănătoşirea animalelor. Concluzia, în ceea ce priveşte jocurile, este că ,,orice fel de relaţie socială are un avantaj biologic asupra lipsei totale a unei relaţii“ (Berne, 2002). Prin urmare, în comunicare se preferă chiar ,,atingeri“ negative decât lipsa lor, pentru că, cel puţin ,,ştim că existăm şi ştiu şi alţii că existăm“ (Berne, 2002).

Întăririle pot fi gândite, prin urmare, prin trei semnificaţii, sunt unităţi de recunoaştere sau recompense, este modul nostru de a arăta că recunoaştem existenţa unei alte fiinţe umane, şi în acelaşi timp, o necesitate biologică, deşi intensitatea diferă de la o persoană la alta. Întăririle mai pot fi necondiţionate (acordate inconştient) şi condiţionate (acordate pentru un motiv asupra căruia avem control sau pentru un anumit aspect al comportamentului, cum ar fi performanţa profesională; sunt cele care ajută cel mai mult relaţionarea, nedepinzând de atitudinea la care ne aşteptăm). Întăririle sunt acordate şi primite pirn intermediul simţurilor (auz – tonul vocii, exprimări verbale ş.a.), văz (mimica feţei, comentarii scrise, ornamente etc.), pipăit (strîngeri de mână, îmbrăţişări, lovituri), gust şi miros (prin intermediul mâncării şi al băuturii, parfumului etc.)

Cei deprimaţi sau cu imagine de sine scăzută (de obicei cele două corelează) resping întăririle punându-se într-o lumină defavorabilă (,,N-a fost mare lucru“, ,,Îmi pare rău că nu a fost complet“, ,,Nu ştiu prea multe despre acest subiect“).

După A. Moreau (2007), pentru ca o interpersonalizare să se constituie în joc este nevoie de prezenţa următoarelor elemente:

denumirea este achiziţionată din cercetările care indică faptul că sugarii au nevoie de atingere în ordinea supravieţuirii şi creşterii.

8

- un mesaj ascuns aflat în subsidiarul comunicării de suprafaţă, un fel de text în subtext;

- o devalorizare sau o supraevaluare de sine sau a interlocutorului; - disconfortul pe care îl creeează acesta în psihicul celuilalt;- un punct vulnerabil al receptorului atins în conversaţie de pildă

frica, lăcomia, sentimentalismul, iritabilitatea etc.;- un beneficiu al jocului care poate fi dominarea celuilalt, eliminarea

intimitatii etc.Exemple de jocuri sunt: ,,datornicul“, ,,martirul“, ,,Schlemiel“, ,,săracul

de mine“, ,,piciorul de lemn“, ,,dacă n-ai fi tu...“ etc., toate având ca ,,avantaje“ faptul că persoanele implicate trăiesc momente intense generate de diferite atitudini precum cele de: minimalizare a interlocutorului, lamentare, provocare a reacţiei agresive din partea celor din jur, plasare în poziţie de victimă pentru a atrage atenţia semenilor etc. Berne susţine că oamenii nu sunt dispuşi să renunţe cu uşurinţă la propriile jocuri. Un joc odată început, foarte greu poţi schimba rolul adoptat. De asemenea, nu se utilizează corect starea de Adult, unica stare care ar rezolva situaţia în mod eficient şi ar permite înţelegerea faptului că este mult mai constructiv folosirea energiilor pentru rezolvarea problemelor reale. Pentru R. Erskine (1997), jocurile au scopul de a ajuta individul în înţelegerea naturii tranzacţiilor, astfel încât să le poată răspunde complet şi intim. Dacă acest scop se realizează, atunci jocul se reduce.

Alţi termeni care ilustrează teoria personalităţii în analiza tranzacţională sunt cuprinşi în sistemul ,,scenariilor de viaţă“ (Erskine, 1997, Berne, 2006), între altele, mesajele părinţilor pe care le-am încorporat, deciziile noastre ca răspuns la aceste dispoziţii şi sentimentele trăite pentru a justifica nevoile şi speranţele noastre, expectaţiile noastre în legătură cu felul în care credem că viaţa noastră va fi jucată şi se va finaliza povestea ei. Pe această linie, Mary şi Robert Goulding, liderii şcolii de redecizie adaugă o nouă etapă teoriei berniene prin includerea tehnicilor gestaltiste şi de terapie redecizională după principiul conform căruia individul îşi restructurează modul de a gândi, simţi şi acţiona în funcţie de decizii corect dirijate. Perspectiva redecizională ajută individul la schimbarea ,,scenariilor de viaţă“, stabilite, în mare parte, încă din copilărie când pe baza normelor date de părinţi se construiesc primele decizii cu scopul de a atrage atenţia acestora. ,,Jocurile“ se dezvoltă ca o cale de sprijinire a deciziilor timpurii, fiind alcătuite dintr-un număr de tranzacţii care au ca scop sprijinirea deciziilor originale şi sunt parte din scenariul vieţii individului respectiv.

În final, sublinem ideea că Analiza Tranzacţională pune accent pe actul de contractare care presupune nevoia de înţelegere a părţilor: de ce doresc să facă un anumit lucru ?, cu cine?, ce au de gând să facă?, pe când? etc.; important este ca acest contract să fie realizat în cuvinte pozitive, de pildă, ce este de dorit decât ce nu se doreşte, pe normalizarea proceselor psihice, optimizarea individuală, pe faptul că toţi oamenii se pot schimba şi au dreptul că să fie acceptaţi.

9

2.5. Psihoterapia

Psihoterapia berniană acordă importanţă semnificativă studiului scenariului de viaţă (script) al individului (plan întemeiat pe hotărâri luate în copilărie, întărite de părinţi şi justificate de evenimente ulterioare) ca şi antiscenariului (antiscript) comportament în opoziţie cu cerinţa fiecărei directive părinteşti. Trei lucruri sunt esenţiale aici:

– scenariile de viaţă sunt determinate de părinţi şi de alte influenţe existente chiar înainte de naşterea individului, precum numele de familie, istoricul bunicilor şi al părinţilor etc;

– scenariile de viaţă nu sunt noi, ele repetă în forma lor actualizată mituri, basme, în general, teme mai vechi;

– un scenariu de viaţă este expus în cadrul unui joc compus din mai multe persoane, dar trei sunt protagonişti: Persecutorul, Victima şi Salvatorul acesteia.

Scenariul cuprinde ca elemente principale injoncţiunile – interdicţii percepute din copilărie de la părinţi şi educatori şi prescripţiile – devize sau drivers care induc secvenţe de comportament copilului. Ş. Prutianu (2005) face o sinteză a respectivelor injoncţiuni şi prescripţii. Injoncţiunile sunt: Nu exista!, Nu fi tu însuţi!, Nu fi copil!, Nu creşte!, Nu reuşi!, Nu acţiona!, Nu fi important!, Nu aparţine!, Nu fi apropiat!, Nu simţi!, Nu gândi!, Nu fi sănătos! şi constituie, în fapt, căi de transmitere a inutilităţii, schimbării identităţii, adoptarea slăbiciunii şi a pasivităţii, abordarea rigidităţii, evitarea intimităţii, asumarea eşecului etc. Prescripţiile – mesaje care ghidează comportamentul – sunt: Fii perfect, Fii tare, Fă efort, Grăbeşte-te etc.

Prin urmare, scenariul de viaţă determină destinul fiecărui individ încă din copilărie. Determinsimul teoriei elaborate de Berne reiese din faptul că individul, la hotărârile părinţilor, stabileşte încă din perioada micii copilării cum va trăi şi cum va muri. La cursul vieţii fiecăruia contribuie o serie de variabile cum sunt zestrea sa genetică, experienţele timpurii ale mamei şi hotărârile luate de forţe superioare, asupra cărora nu are control, reprezentate, de obicei, de părinţi şi de influenţele ancestrale (strămoşi îndepărtaţi, concepţia şi naşterea proprie, poziţia la naştere, prenumele dat de părinţi şi numele de familie) etc.

În scenariile din prezent, nimic nu este nou, diferă doar instrumentarul scenariului. Este ceea ce M. Eliade (1991) exprima în altă manieră ,,ni se fac de mult semne, de multe secole. Doar camuflajul se schimbă, în conformitate cu epoca în care trăim. Astăzi, în epoca noastră dominată de tehnologie...“. Logica, eroii şi faptele miturilor supravieţuiesc în epoca modernă. Astfel, se regăsesc în scenariile de viaţă actuale temele antice, din care cea mai cunoscută este tragedia oedipiană, sau poveşti precum cea a Europei sau a Scufiţei Roşii (fata sedusă), a Frumoasei din Pădurea Adormită (iluzia tinereţii perpetue), Crăiesei Zăpezii sau Snegurocikăi (aşteptarea darului suprem – nemurirea), a fraţilor

10

nedespărţiţi Hansel şi Gretel (condamnarea la moarte a copilului de către părinţi) etc. Pentru terapeut asta înseamnă că dacă este cunoscută intriga şi personajul, se ştie şi care va fi deznodământul, cu excepţia situaţiei în care se pot face unele schimbări. În acest sens, Berne exprima: ,,rolul terapeutului este acela al Bătrânului Înţelept din mituri şi basme, ale cărui cuvinte îl ajută pe erou să traverseze încercările şi întâmplările înspăimîntătoare ale ciudatei aventuri.“

În fiecare scenariu există un personaj bun şi rău, după cum, scenariul poate determina un învingător (cel care îşi atinge scopurile declarate) un învins sau un neânvingător (persoană care munceşte din greu pentru a se menţine pe lina de plutire). De asemenea, un scenariu de viaţă pune în acţiune triada compusă din trei eroi: Persecutorul (care îşi exprimă gândirea de tip Eu sunt OK – Tu nu eşti şi, deci, a cărui caracteristică este de a minimaliza interlocutorul), Victima lui care se lamentează permanent şi Salvatorul (individ care se face dorit ghicind nevoile celorlalţi). Într-un joc de acest fel, aceştia îşi pot comuta rolurile între ei. Este de menţionat că toate conflictele de viaţă, de la cele familiale la cele organizaţionale, sunt lupte pentru schimbarea poziţiei din acest triunghi.

În fiecare etapă, în construirea scenariului de viaţă sunt achiziţionate anumite componente şi anumite date care contribuie la conturarea destinului uman. Ca şi la alţi autori de sorginte psihanalitică, în alcătuirea teoriei proprii, şi la Berne este lăsătă deoparte perioada de latenţă dintre copilărie şi adolescenţă.

a. Copilăria timpurie (0 – 6 ani)

În acest interval, esenţial este faptul că părinţii dau prescripţii (set de precepte oferite de un părinte grijuliu) şi porunci (interdicţii sau ordine negative) prin verbalizările făcute, ce se traduc în răsplate la comportamentul copilului cu efectul de a genera învingători din aceştia sau blesteme care îi creează pe învinşi. În limbaj colocvial, acea parte a mamei care dă poruncile (Părintele critic sau Copilul ei) e numită zâna-naşă dacă e binvoitoare sau mama-vrăjitoare în caz contrar. Elementul-cheie în eliberarea de scenariu îl reprezintă permisiunile (intervenţii care îi dau individului autorizaţia de a nu se supune unei porunci parentale daca e pregătit, dornic şi capabil de acest lucru) de care se foloseşte terapeutul – câteodată singurul care îl poate elibera pe pacient de blestemele părinţilor şi care dă autonomia acestuia din urmă. Tot în copilărie se construieşte şi introiectarea modelelor de comportament ale părinţilor – stiluri de viaţă bazate pe instrucţiuni sau pe exemple părinteşti care au rolul de a învăţa individul modul în care să îşi structureze timpul în viaţă, atunci când nu doarme, prin ritualuri, distracţii, jocuri, intimitate şi activitate.

11

b. Copilăria tîrzie (7 – 10 ani)

Este etapa în care copilul hotărăşte ce sentimente va trăi şi cum îşi poate asambla componentele scenariului astfel încât să devină o persoană cu un scop în viaţă. În funcţie de această acţiune îşi va alege concesiunea (racket) afectivă proprie, adică trăirile afective preferate care îl vor însoţi toata viaţa. Un aspect semnificativ este legat de prezenţa şi folosirea cupoanelor (trading stamp) psihologice reprezentând valuta forte a concesiunilor tranzacţionale. Aşa cum unii oameni simt plăcere în a colecţiona, cupoane comerciale sau timbre tot aşa se întâmplă şi în cazul celor cu conţinut psihologic (trăiri afective negative şi/sau pozitive); indivizii le colecţionează, le savurează şi le dau la schimb periodic pentru a obţine ... suferinţe gratis.

c. Adolescenţa

În această perioadă, ocupaţiile de timp liber, noii eroi şi noile simţăminte se condensează în conduita individului şi în felul în care este perceput. Conceptul principal care surprinde manifestările generale ale pacientului este denumit tricou (imaginea de sine afişată) având ca echivalenţe termenii de ,,apărare caracterială“ sau ,,armură caracterială“ din psihanaliza freudiană şi ideea adleriană de ,,minciună de viaţă“. Inscripţia de pe tricou arată un motto al vieţii, filosofia de viaţă a persoanei, care se poate deduce din conduita adoptată de acestea.

d. Maturitatea şi finalul

După o perioadă de reuşite şi/sau eşecuri în viaţa adultă, individul se pregăteşte pentru reprezentaţia de adio. Importanţa majoră revine scenei morţii, testamentului şi epitafului, rezultate tot din directivele scenariului. De pildă, piatra funerară are, la fel ca tricoul, două feţe pe una se află preceptele antiscenariului şi vorbeşte doar de bine de răposat, pe cealaltă se află porunca din scenariu. În aceste condiţii, Berne conchide: ,,cinci sunt lucrurile pe care le primim de la părinţi la şase veri după ce ieşim din pântec: lungimea zilelor, averea, soarta, învăţătura şi mormântul.

Speranţa pe care ne-o dă psihiatrul american este că viaţa poate fi schimbată după ce scapăm de ,,tot gunoiul acumulat în minte încă de la venirea de la maternitate“. De fapt, aceasta este filosofia Analizei Tranzacţionale, faptul că individul poate să decidă asupra propriului său destin, iar deciziile sale pot fi schimbate de el însuşi, dar pentru asta este necesar să fie cunoscută limba ,,marţiană“, adică stilul de vorbire al oamenilor care învaţă cum să spună Bună ziua.

12

BIBLIOGRAFIE

1. Berne, E., Jocuri pentru adulţi, Bucureşti, Editura Amaltea, 2002.2. Berne, E., Ce spui după Bună ziua, Bucureşti, Editura Trei, 2006.3. Birkhenbihl, Vera, Antrenamentul comunicării, Bucureşti, Editura

Gemma Press, 1997.4. Drăghicescu, D., Din psihologia poporului român, Bucureşti, Editura

Albatros, 1995.5. Erskine, R., Transference and transactions în R.G. Erskine: Theories and

methods of an integrative transactional analysis, San Francisco, TA Press, 1997.

6. Joines, V., Using redecision therapy with different personality adaptions, Transactional Analysis Journal, 21, 2,1986.

7. Moreau, A., Psihoterapie. Metode şi tehnici, Bucureşti, Editura Trei, 2007.

8. Mucchielli, A., Arta de a comunica, Iaşi, Polirom, 2005.9. Prutianu, Ş, Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Limbaje ascunse,

Iaşi, Polirom, 2005.

13

3. PERSPECTIVA NEUROBIOPSIHOLOGICĂ ÎN COMUNICARE

3.1. Creierul celor patru specializări

În literatura atât de extinsă exprimată de neurobiopsihologie conform căreia între psihic şi creier există o corelaţie neândoielnică, se remarcă modelul creierului total al lui N. Herrmann (1996), model care înglobează cercetările lui R. Sperry şi ale lui P. McLean şi care reevaluează funcţiile celor trei creiere: reptilian, limbic şi cortex. Cu ajutorul metodelor bazate pe activismul bioelectric al creierului, autorul demonstrează specificul funcţional al celor patru cadrane cerebrale: cortex stâng, limbic stâng, limbic drept, cortex drept (figura nr. 1). Astfel, când este activat cortexul stâng, persoana va avea mai dezvoltată capacitatea de analiză, de utilizare a raţionamentelor logice, va înţelege cu uşurinţă conceptele tehnico-ştiinţifice. O activare înaltă a sectorului limbic stâng înseamnă capacitate dezvoltată de planificare, organizare, administrare, într-un cuvânt persoana va manifesta calităţi de bun manager. Activarea cortexului drept corelează cu abilitatea de vizualizare a datelor problemei, imaginaţia, abilitatea de a construi sinteza elementelor disparate într-un rezultat nou etc. Când sectorul limbic drept este dezvoltat funcţional, persoana este orientată spre stabilirea de relaţii interpersonale, înţelege intuitiv emoţiile şi sentimentele celorlalţi şi este empatic în comunicare.

Dominanţa unuia sau altuia dintre cele patru cadrane generează şi un stil, o manieră personală de receptare şi prelucrare a informaţiilor din mediu (cum gândeşte individul, cum abordează şi rezolvă situaţiile). Aceste modalităţi cognitive sunt redate prin următoarele stiluri:

– analitic-logic pentru cortexul stâng;– conceptual-imaginativ corespunzător cortexului drept; – organizatoric-detaliat pentru limbicul stâng;

– interpersonal-expresiv reieşită din activarea sectorului limbic drept.Dat fiind vorba de specializarea creierului pe orizontală şi pe verticală, aşa

cum arată Herrmann (1991), cele patru cadrane pot fi urmărite şi cumulat. Aşadar, cortexul stâng şi cel drept reprezintă stilul raţional, cortexul stâng şi sistemul limbic stâng generează stilul analitic în cunoaştere, cortexul drept şi limbicul drept creează stilul sintetic şi sectorul limbic stâng plus cel drept determină stilul emoţional.

14

CORTEX STÂNG

logicăanaliză

raţionamenttehnică

CORTEX DREPT

spirit de sintezăspirit artisticglobalizare

conceptualizarecontrol

organizareadministrareplanificareLIMBIC STÂNG

relaţii interpersonaleemoţionalitatemuzicalitateexprimareLIMBIC DREPT

CREIER REPTILIAN

Figura nr. 1

3.2. Comunicare şi creier total

Din specificul cerebral arătat decurge şi o stilistică a comunicării diferită pentru fiecare cadran cerebral. N. Herrmann arată că în prezentarea şi tratarea informaţiei trebuie să se ţină seama de persoanele cărora li se adresează aceasta. Informaţia este recepţionată diferit în funcţie de preferinţele cerebrale ale individului. Persoanele cu preferinţe cerebrale identice prin folosirea unuia sau altuia dintre sectoare au cea mai eficientă comunicare, sunt pe aceeaşi lungime de undă deoarece folosesc un ,,limbaj comun“. De plidă, o prezentare abstractă şi verbală (specifică emisferei cerebrale stângi) este recepţionată necorespunzător de o persoană cu preferinţă pentru cortexul drept, care nu percepe bine decât prezentările vizualizate, globale, concrete etc.

Redăm mai jos diferite modalităţi de comunicare particularizate cadranelor cerebrale (cf. Mihaela Roco, 2001)

– Persoana cu dominanţă corticală stângă.Comunicarea cu această persoană este posibilă prin prezentarea faptelor,

analiza diferitelor posibilităţi care intervin; este nevoie de rezolvarea problemelor apelându-se la raţionamentul logic, raţional, precis. Cel în cauză preferă exprimarea orală, precisă şi clară, elementele tehnice şi consideraţiile financiare ale problemelor. Tot ceea ce este cifră, procentaj, cuantificare, măsură este repede înţeles; are gust pentru limbajul realist; preferă deducţia logică, stilul de prezentare didactic (pe capitole, paragrafe, cu multe scheme).

– Persoana cu dominanţă corticală dreaptă

15

Analitic Imaginativ

OrganizatoricInterpersonal

Stări emoţionale de tip instinctual

Arta cuvântului o plictiseşte repede, preferă imagini, un desen bun, care să o facă să înţeleagă imediat şi global lucrurile. Face cu uşurinţă mai multe lucruri în acelaşi timp. Preferă căile de abordare intuitivă. Îi place ca interlocutorul să îi facă o sinteză, prezentând o problemă în ansamblu fără să se piardă în detalii inutile. Nu o impresionează plăcut un plan foarte precis întocmit. Dacă pe parcursul prezentării, interlocutorului îi apare o idee nouă, să nu ezite să i-o spună. Este important să se stabilească analogii, apropieri între diferitele aspecte şi să se utilizeze cât mai multe date în acelaşi timp.

– Persoana cu dominanţă limbică stângăTonalitatea emoţională este puternică, cu toate că este controlată şi

ascunsă. Persoana surprinde rapid defectele şi amănuntele. Este puţin temătoare. Interlocutorul poate apare ca fiind mai puţin serios dacă nu comunică minuţios şi metodic ceea ce doreşte să transmită. Dar odată ce i s-a acordat încrederea şi s-a stabilit un accord între cei doi, acesta este solid. Nu este o persoană căreia să i se poată schimba uşor părerea. Are nevoie de soluţii practice cu un plan detaliat, cu termene fixe pentru punerea în aplicare. Comunicarea cu o astfel de persoană este organizată şi planificată.

– Persoana cu dominanţă limbică dreaptă Tonalitatea emoţională este puternică şi puţin ascunsă. Totul se joacă la

nivelul relaţiei umane afective: dacă ea este bună, comunicarea va fi bună, dacă nu, şi comunicarea va fi dificilă. Fiind un ,,specialist“ al relaţiilor interpersonale va surprinde cu rapiditate adevăratele sentimente ale celuilalt faţă de ea, de aceea nu este bine să se trişeze. Dacă cel în cauză îl place cu adevărat pe interlocutor atunci şansele unei comunicări bune sunt dezvoltate; va aprecia francheţea, comunicarea într-o ambianţă afectuasă, explicarea corectă a punctelor de vedere, manifestarea entuziasmului şi deschiderea la negociere; este dornică de a comunica bine şi de a fi bine înţeleasă.

3.3. Diferenţe de gen în comunicare

Lumea ştiinţifică a ajuns de multă vreme la concluzia că modalităţiile de comunicare care fac distincţia între bărbaţi şi femei au ca punct de pornire creierul setat diferit al celor două genuri. Creierul masculin şi cel feminin nu e mai bun unul decât celălalt ci fiecare cu altfel de construcţii, iar cercetările în număr mare ne-au confirmat acest lucru. În ce constau diferenţele majore :

În cazul persoanelor feminine, particularităţile remarcate ar fi următoarele:– corpul calos considerat cu 30 % mai dezvoltat permite transferarea rapidă

a informaţiei de la o emisferă la alta;– percepţia periferică este mai amplă;– construcţia creierului permite perceperea la nivelul unui unghi de 45 de

grade pe ambele laterale ale capului;– scoarţa cerbrală este activă în proporţie de 90% în timpul somnului;

16

– există o dublă localizare a vorbirii în emisfera stângă frontal şi totodată şi în emisfera dreaptă.

În principal există două mari ,,vârfuri“ la care excelează femeile şi anume, în cazul abilităţilor verbale, la rapiditate şi uşurinţă verbală. De aceea, sunt foarte eficiente în domeniul limbilor străine, în sarcini gramaticale, de punctuaţie şi ortografie. Este de adăugat că modalitatea lor de comunicare este adeseori ambiguă datorată abordărilor pe mai multor planuri. În acelaşi timp, femeile sunt mai bune decât bărbaţii la rezolvarea probelor cu caracter intuitiv-imagistic.

În cazul creierului masculin s-au constatat cu predilecţie următoarele date:– localizare precisă a orientării spaţiale în emisfera dreaptă, în lobul

frontal;– activitatea scoarţei cerebrale este blocată în proporţie de 70% în timpul

somnului;– creierul are capacitatea de a distinge şi înmagazina informaţiile cu

precizie.Bărbaţii sunt superiori femeilor la probele care ţin de interpretarea

structurilor logico-matematice şi la orientarea spaţială. Din acest motiv se orientează spre profesii care presupun înalte abilităţi sintetice şi reprezentaţionale precum inginerie, arhitectura, matematica.

Aceste diferenţe sunt observabile încă din primele zile ale copilului. Cercetările (S. Baron-Cohen, 2003), au arătat cum în cazul a 102 sugari de o zi (44 băieţi şi 58 fete) atenţia este orientată diferit: băieţii preferă să privească jucăriile mecanice sub forma maşinilor şi fetele preferă să privească figurile umane. Adepţii psihologiei evoluţioniste (A.S. Miller, S. Kanazawa, 2008) subliniază astfel caracterul înnăscut al modalităţilor de acţiune pentru cele două genuri şi independenţa lor de socializare. Diferenţa de gen în comportament, cogniţie, comunicare, valori, preferinţe este parte a naturii umane distincte masculine/feminine determinată de creierele atât de diferite. Socializarea de gen ajută la accentuarea, solidificarea, perpetuarea şi întărirea diferenţelor înnăscute dar nu este cauza acestor diferenţe.

S. Baron-Cohen (2003) arată că în general creierul masculin este în mod primordial făcut să sistematizeze (tipul S de creier), iar creierul feminin este predominant pentru empatizare (tipul E de creier). Ce semnifică acest lucru în viziunea autorului?: sistematizarea se referă la capacitatea de a analiza, explora şi construi ansamble. Bărbaţii, care sunt ,,sistematizatori“ intuitivi înţeleg cum funcţionează lucrurile sau extrag legile care guvernează comportamentul sistemelor. Scopul lor este de a înţelege şi preciza sistemele sau de a inventa unul nou. Autorul enumeră şase tipuri diferite de sisteme: tehnice (maşini), artistice, naturale (ecologice, geografice), abstracte (logico-matematice), sociale (juridice, economice), de organizare (clarificări, taxonomii) şi motorii (mişcări fizice aşa cum este interpretarea pieselor la instrumentele muzicale). Prin sistem, el înţelege orice este guvernat de reguli logice şi sistematice. Este unul dintre

17

motivele pentru care bărbaţii sunt foarte buni ca matematicieni, ingineri, oameni de ştiinţă etc.

În contrast, capacitatea empatică se referă la impulsul de a identifica emoţiile şi gândurile celorlalţi şi de a le răspunde adecvat. Scopul empatiei este înţelegerea celorlalţi şi prezicerea comportamentului. Femeile care au în general înalte capacităţi empatice pot simţi schimbarea emoţională a interlocutorului, ce cauze ar avea şi ce ar putea face ca acesta să se simtă mai bine. În concluzie, femeile nu doar înregistrează sentimentele celorlalţi ci vor căuta să se gândească la ce simte sau intenţionează persoana de lângă ele.

3.4. Aplicaţiile neurobiopsihologiei în negociere

3.4.1. Design experimental............

18