Decizii ICCJ pe anul 2005

1. Decizia nr. I din 28 martie 2005 cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, referitoare la calitatea în care participă în procesul penal societatea de asigurarePublicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 503 din 14/06/2005

În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit cu privire la calitatea în care participă societatea de asigurare în procesul penal.

I. Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, asigurătorul are calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul procesului penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-au invocat prevederile Codului de procedură penală, care nu condiţionează calitatea de parte responsabilă civilmente de existenţa vreuneia dintre culpele delictuale reglementate în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, ci doar pretind ca persoana chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente să răspundă, conform legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului.

S-a subliniat în justificarea acestei opinii că răspunderea civilă pentru fapta altuia operează nu numai în cazurile când există o culpă a persoanei chemate să răspundă într-un astfel de caz, ci ea trebuie admisă şi în alte situaţii, stabilite expres de lege, cum este şi aceea la care se referă art. 54 alin. 4 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, când "citarea în proces a asigurătorului este obligatorie".

S-a mai învederat că nici nu ar fi în spiritul principiilor contradictorialităţii şi egalităţii între părţi ca o persoană chemată să răspundă pentru fapta altuia să nu-şi poată formula apărări în legătură cu calitatea de asigurător, cu întinderea răspunderii asiguratului şi a răspunderii acestuia, precum şi cu privire la celelalte aspecte specifice răspunderii pentru altul. Or, s-a motivat, toate aceste cerinţe de echitate nu ar putea fi garantate decât prin atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente asigurătorului pe întreg parcursul procesului penal.

II. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că, în procesul penal, societatea de asigurare ar avea doar calitatea de garant al plăţii despăgubirilor. În acest sens s-a invocat argumentul că societatea de asigurare nu poate fi chemată, aşa cum se prevede prin art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, ci în baza contractului încheiat între ea şi asigurat.

S-a motivat că, neputându-i-se imputa nici una dintre culpele delictuale prevăzute în art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, nu există temei ca societatea de asigurare să fie citată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, deoarece nu sunt întrunite cerinţele reglementate prin art. 16 şi art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală.

S-a mai scos în evidenţă că, din moment ce obligaţia de citare a societăţii de asigurare este determinată numai de existenţa contractului de asigurare, pe baza căruia ea doar garantează limitat acoperirea despăgubirilor, participarea sa în procesul penal nu poate fi decât în calitate de garant al plăţii acestora.

III. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că societăţile de asigurare trebuie citate în procesul penal numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au la bază o solidaritate tacită, stabilită prin

convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubiri atât celor răspunzători de producerea acestora, cât şi direct asigurătorului de răspundere civilă.

Aceste din urmă instanţe au procedat corect. În adevăr, prin art. 48 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare,

se prevede că "persoanele fizice sau juridice care au în proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare", iar potrivit art. 481 alin. 2 din aceeaşi lege, "contractul de asigurare atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule".

Aceste dispoziţii legale, menite să asigure posibilitatea desdăunării victimelor accidentelor de circulaţie, impun obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării persoanelor fizice şi juridice de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe care le au în proprietate.

În acest cadru s-a stabilit, prin art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, că drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule "se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei".

Din coroborarea acestei reglementări cu dispoziţia art. 54 alin. 4 din aceeaşi lege, potrivit căreia, "în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt obligaţi să se apere în proces", iar "citarea în proces a asigurătorului este obligatorie", rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare la calitatea sa de "asigurător", care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare atât în nume propriu, cât şi prin subrogare în drepturile asiguratului.

Este de observat totodată că din nici o prevedere a legii menţionate nu rezultă că societatea de asigurare ar avea o altă calitate procesuală decât aceea de "asigurător", aşa cum este ea denumită repetat în cuprinsul legii, după cum nici dispoziţiile din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale Codului civil, nu impun să se considere că, în asemenea situaţii, societatea de asigurare ar avea calitatea de parte responsabilă civilmente.

Caracterul limitat, derivat din contract, al obligaţiei asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziţiei sale, determinată de aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cât timp nici o prevedere legală nu permite o astfel de interpretare.

În această privinţă, precizarea din art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală, în sensul că "persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente", impune referirea, în mod obligatoriu, la dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 din Codul civil, care reglementează o atare răspundere.

Or, natura juridică a obligaţiei pe care şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de asigurare cu asiguratul este total diferită de răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000 alin. 1 din Codul civil, precum şi de răspunderea comitenţilor, pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care se referă alin. 3 al aceluiaşi articol.

Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat a fost reglementată prin dispoziţie specială a legii civile, deoarece, aşa cum s-a arătat, prin Legea nr. 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare în calitate de "asigurător de răspundere civilă", fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care să permită să i se atribuie calitatea de parte responsabilă civilmente sau de "garant".

Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a făcut referire rezultă că, în cazul producerii unui accident de circulaţie, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din Codul civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.

Astfel, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că:

În aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. 4 şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările ulterioare, societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă.

2. Decizia nr. XI din 24.10.2005 privind aplicarea dispoziţiilor art. 1, 2 şi ale art. 3 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, referitoare la clauza penală prin care se instituie obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită de părţi sau pe lângă dobânda legală. Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 09.02.2006

Unele instanţe au considerat că obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă suma împrumutată, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală stabilită sau dobânda legală, corespunde prevederilor legale.

Alte instanţe au obligat debitorul la restituirea sumei împrumutate şi la plata dobânzii convenite sau a celei legale, precum şi a penalităţilor de întârziere, dispunând totodată reactualizarea acestor sume în raport cu rata inflaţiei.

În fine, alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că este nulă clauza penală prin care sunt prevăzute penalităţi de întârziere, în afara dobânzii contractuale sau a celei legale, apreciind că o asemenea clauză este prohibită de lege. Ca urmare, prin hotărârile pronunţate de aceste instanţe debitorul a fost obligat să plătească doar sumele nerestituite creditorului, precum şi dobânzile curente restante.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.Instanţa supremă a apreciat că nu există temei legal care să permită

stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere.

Astfel, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.

3. Decizia nr. XX din 12.12.2005 cu privire la admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în vigoare a art. 580 3 din Codul de procedură civilă, precum şi la problema dacă hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 225 din 13.03.2006

1. Unele instanţe au considerat că, ulterior introducerii în Codul de procedură civilă a art. 5803, prin care a fost reglementată procedura constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile, cererea de obligare a acestuia la plata de daune cominatorii nu mai este admisibilă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că este admisibilă cererea privind obligarea la daune cominatorii şi în condiţiile reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile în temeiul art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă.     Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de procedură civilă.

2. Unele instanţe s-au pronunţat în sensul că hotărârile judecătoreşti prin care debitorii sunt obligaţi să plătească daune cominatorii au caracter de titlu executoriu.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, datorită caracterului incert şi nelichid al unor asemenea creanţe, hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea la daune cominatorii nu pot fi puse în executare, fiind necesar ca, în prealabil, să se stabilească, după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecinţa transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

Această din urmă interpretare corespunde spiritului legii.Instanţa supremă a stabilit că hotărârea prin care s-au acordat daune

cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, numai în limita daunelor-interese, compensatorii, dovedite ulterior, în faţa instanţei, cu ocazia transformării în astfel de daune a daunelor cominatorii.

4. Decizia nr. XXI din 12.12.2005 privind aplicarea unor dispoziţii ale Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, referitoare la chestiunea dacă acţiunile în prestaţie tabulară sau în rectificare tabulară referitoare la înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare, ce fac obiectul unor acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a legii menţionate, mai sunt supuse reglementărilor din Decretul-lege nr. 115/1938.Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 225 din 13.03.2006

Unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, sistemele de publicitate imobiliară anterioare şi-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de noul sistem al cadastrului şi publicităţii imobiliare.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, până la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrului de publicitate imobiliară pe teritoriul fiecărui judeţ, în zonele de carte funciară supuse sistemului reglementat în Decretul-lege nr. 115/1938 vor fi

aplicate în continuare dispoziţiile acestui decret-lege. Ca urmare, fiind sesizate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, cu acţiuni având ca obiect prestaţie tabulară sau rectificarea cărţii funciare, aceste instanţe şi-au întemeiat soluţiile pe dispoziţiile art. 22-25 şi pe cele ale art. 34-38 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.Instanţa supremă a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că acţiunile de

carte funciară - în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară -, având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv de cele ale Decretului-lege nr. 115/1938.

5. Decizia nr. XXIII din 12.12.2005 privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 411

alin. 1 din Legea nr. 50/1996, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă.Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 233 din 15.03.2006

Unele instanţe au respins cererile privind plata primelor de concediu, considerând că, deşi prin art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000, s-a stabilit că magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu, acest drept a fost suspendat, succesiv, mai întâi prin art. 3 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001 şi apoi prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001, pentru ca prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, să nu se mai prevadă dreptul la prima de concediu.

   Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile, dispunând să fie plătite magistraţilor reclamanţi sumele de bani reprezentând contravaloarea primelor de concediu pentru anii 2001-2004.

În fine, alte instanţe au admis cererile în sensul obligării Ministerului Justiţiei şi, respectiv, Ministerului Public la plata primei de concediu numai pentru anii 2001-2002, cu motivarea că actul normativ cu putere de lege nu poate produce efecte decât pentru perioada în care este în vigoare.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.Prin urmare, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că

prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 411 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus în această lege prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.