DANIEL VIGHI

Apocalipsa 9

Thriller hermeneutic. Profeţii horror. Miracole generativ-transformaţionale

Studii în proză

Chiriaşii aceia social-democraţi cară acum apă de la pompa din colţ (proprietate colectivă) Grea veste-poveste asta cu spaimele ancestrale. Cu stresul. De aceea şi scriu cît e ziulica de mare, ca să scap de nervi, ca să „nu mă inervez pe mine”, vorba vecinului Macek, atunci mai bine „mă inervez pe foaia de hîrtie” şi-i dau drumul la tot ce-mi trece prin minte. După ce mă răcoresc preţ de cîteva ceasuri sunt aidoma găinilor de la sat ale lui mama Leana, soacră-mea. Are dumneaei un popor de galinacee prin arie care, după ce dau la iveală obştescul ou, cotcodăcesc într-un fel care îmi strecoară în suflet multă tihnă existenţială. Aşa şi cu stresul, omul se simte ameninţat în regimul democratic de ceva greu de povestit, o amintire din vremuri de demult pe cînd stătea el, aproape fiind de stadiul de maimuţă, prin scorburi de arbori bătrîni, sau putem să ni-l închipuim prin peşteri, nu departe curge un pîrîu ca Ozana cea frumos curgătoare, se trec undele limpezi peste pietricele şi nisip şi omul are petrecut pe spate o blană de urs grizzly şi un ciomag din ăsta cam cum îl au minerii cînd vin ei în capitala ţării. Nici nu poţi arăta cum stă treaba cu politica în ţara noastră altfel decât prin poveşti. Realitatea, odată povestită, capătă înfăţişări doctrinare (liberalism în versiune românească versus social-democraţie de acelaşi extract); pe acestea le-am fixat scripturistic într-o corespondenţă cu Ion Solacolu, taman în Germania. Fluxul epic mi-a fost provocat de întîmplarea pe care a trăit-o un unchi a cărui casă, aflată la capătul dinspre staţia de tramvai a străzii „Memorandului”, s-a procopsit cu un ceas austriac de măsurat consumul apei menajere. Şi cum apa toată trecea pe la sus-numitul unchi pentru a ajunge mai apoi spre vecinii săi din curtea interioară, şi cum ţevile bătrîne erau sparte, ceasul acela conştiincios, capitalist, s-a apucat să înregistreze toată risipa şi să o metamorfozeze în sute de mii de lei lunar. Speriat de hărnicia drăcoveniei aceleia, unchiul a oprit apa în vederea depistării izvorului; s-a stîrnit un tărăboi de înţeles pe care ruda noastră a evitat-o elegant, a făcut o cerere de scoatere din indiviziune, de ieşire din ceapeul acela, ceea ce s-a petrecut relativ repede. Cei din spatele casei au înţeles situaţia; îndrăznesc să cred că i-a ajutat să priceapă şi faptul că între timp deveniseră proprietari şi ei în felul rudei aceleia a mele. Prin urmare au pus bani, au tras o ţeavă separată, şi-au instalat ceasuri la intrarea în casă pentru a nu plăti ce nu se cuvenea. Toate s-au derulat în limitele firescului dacă nu s-ar fi defectat totul din cauza unei familii care, între noi fie vorba, nu era cu totul săracă, dar avînd dumnealor nişte apucături social-democrate s-au declarat nişte neajutoraţi ai soartei şi nu au cumpărat apartamentul, l-au lăsat în grija URBIS-ului şi în seama chiriei cu pricina. Prin urmare ei au

declaratără că întreruperea furnizării apei este o ilegalitate şi au sesizat proprietarul (URBIS-ul adică); ăştia au venit, au constatat că apa nu curgea - era chiar vremea lucrărilor de montare - şi au hotărît amendarea proprietarilor pentru că au întrerupt apa chiriaşilor dumnealor. Nu au contat argumentele, faptul că trebuiau schimbate ţevile care, din vremea lui Ana Pauker fiind, se transformaseră în veritabile izvoare. Pe dumnealor nu-i interesa decît faptul ca atare, că s-au produs deranjamente în anistorismul gospodăresc al celor pe care îi păstoreau locativ. Mai mult, şi pentru că proprietarii se încăpăţînau să ducă la capăt ceea ce începuseră, chiriaşii noştri s-au repezit pe la televiziunile locale, pe la PDSR şi (inevitabil) PD, au ameninţat cu tribunalul. Răspunsul raţional al proprietarilor era inevitabil acelaşi: cine este de vină? cum adică să lăsăm să se scurgă apa şi să o plătim pauşal, adică ceapist, cînd ceasul nu ne iartă. Destul de bine că pînă la urmă familia cu pricina a pierdut pe toate planurile, s-a implicat şi AQUATIM (Regia de apă) în scandal, ţinînd partea proprietarilor pentru că avea tot interesul să se repare ţevi pe banii altora şi să-i fie achitate corect şi la timp facturile. Concluzia: URBISUL e de stînga, AQUATIM e de dreapta. În războiul acesta, stînga (alta decît aceea a lui Tony Blair) a pierdut pentru că, după aproximativ o lună, timp în care mi-a scăpat din atenţie saga asta politică, am aflat că totul a reintrat în normal, mai puţin chiriaşii aceia social-democraţi care cară acum apă de la pompa din colţ (proprietate colectivă) pentru a se spăla pe mîini sau, şi mai nostim, pentru a uşura scoica weceului de vremelniciile omeneşti.

Femeia româncă şi bărbatul dumisale

M-am trezit azi de dimineaţă în minte cu zaţul unui vis anapoda, mă aflam dinaintea unei comisii doctorale şi le mărturiseam cu jumătate de voce, cerîndu-mi parcă scuze de tîmpenia proiectului meu, că m-am hotărît să calc în străchinile argumentaţiilor şi ale precauţiilor. Să spun prostii. Declar, ziceam eu vinovat, că vreau să spun grozăvenii, că vreau să fiu prost. O insurecţie mă paşte, le mărturiseam vinovat şi confuz, un marş asupra veşnicelor raporturi de la cauză la efect, o mineriadă împotriva apucăturilor deductive şi inductive, o revoltă urmată de o lovitură de stat împotriva argumentelor metodologice în beneficiul a ceva care nu ştiu chiar acum ce ar putea fi: un morman de vorbe înţelepte, o bolboroseală savantă, se poate aşa ceva, îi întrebam ridicînd vocea tot mai indignat, se poate să scapi de interpretare prin mimarea ei?, să maimuţăreşti bunul simţ?, se poate să fii hermeneut dacă nu epuizezi niciodată ceea ce interpretezi?, poţi aboli interpretarea prin interpretare?, poţi anula efectele ei?, poţi să fii dincolo de semafoarele riguroase ale libertăţii de a spune ce-ţi trece prin cap şi chiar mai mult decât atît, să evadezi dincolo de solemnitatea inatacabilă a interpretării veşnic atacabile? Ce prostie solemnă, le spuneam foarte convins şi retoric cum numai în vis poţi fi, ce plictiseală, ce lipsă de perspective prin prea multe perspective. Şi după ce-am zis toate astea, am tras aer în piept şi am mărturisit cu multă responsabilitate că am decis că sînt liber, vorba lui Costel bucureşteanu’, un pîrlit care după revoluţie i-a dat telefon lui Victor în Germania

- care-i este lui văr şi mie cumnat - un om bogat de-adevăratelea, cu două case pe meleagurile lui Hölderlin şi cu una pe malul mării, în ţara cavalerului Don Quijote. Şi cum spun, i-a dat sărăntocu’ telefon şi i-a spus aşa: „bă Victoraş, sîntem liberi, mă”. Aşa şi eu, cu gândul la libertatea lui Costel bucureşteanu’, scriu în stil dramatic următoarele rînduri despre situaţia naţională.

Femeia româncă: (scena se joacă) Ia uitaţi-vă la această masă pliantă, eu sînt femeia româncă,

aranjez farfuriile la locurile lor, apoi le duc la portbagajul maşinii marca Dacia 1300. Bărbatul femeii: Stau pe un scaun cu trei picioare, din acela pe care-l folosesc pescarii. Cînt la

acordeon şi bat tactul din piciorul încălţat cu şlapi din plastic. Femeia româncă: Bat şi eu tactul din piciorul încălţat cu şlapi din plastic. Scot o lingură şi gust din

fiertura care clocoteşte pe suporturile aragazului portabil. Bărbatul femeii: Dragă nevastă, după cum bine constaţi, băieţelul nostru plînge, cred că de-acu a

venit vremea să-i dai o palmă peste fund. Femeia româncă îndeplineşte corecţia: Iacătă că în loc să tacă, băieţelul nostru plînge şi mai

tare. Bărbatul femeii: Pielea de pe burta mea străluceşte arsă de soare. Buricul pare o pîlnie inversă,

înfiptă în centrul bombat al stomacului. Femeia româncă: (spre spectatori) Pînă se fierbe ciorba facem conversaţie, îi povestesc soţului

următoarele: - Ce zici, dragă bărbate, de fapta asta, că au furat de la ceapeul cumnatei un bou de 1500 de kilograme. L-au încălţat în bocanci să nu le poate lua nimeni urmele. Bărbatul femeii române răspunde astfel: - Se pricep, dragă soţie, nici nu ştii tu ce deştepţi sînt hoţii ăştia, uite la noi, la cantina cefere, un bucătar a furat ani în şir şniţele pane, le aşeza pe cap şi deasupra punea căciula. Ce zici de asta? Te şi miri de cîtă inventivitate dau dovadă cei care fură din avutul obştesc. (Pauză.) Femeia româncă: Din cauza soarelui de pe litoralul staţiunii Vasile Roaită pielea mi s-a înroşit ca linguriţele de plastic pe care tocmai le scot din cutia de plastic.

Bărbatul femeii: lîngă noi se joacă băieţelul familiei noastre cu un portofel gol, pe o parte a lui putem vedea o actriţă blondă în slip, alături echipa de fotbal Internazionale Milano şi la mijloc, între ele, o oglindă lungă cu locul pentru piaptăn.

Femeia româncă: Soţul meu bea vin dintr-un pahar înalt din plastic acoperit cu o ilustrată din staţiunea Tuşnad.

Bărbatul femeii: Îmi salt omuşorul. Pe urmă transpir, mă strîmb. Aprind o ţigare, apuc acordeonul, îmi aşez curelele crăpate pe umăr.

Femeia româncă: Urmează o polcă! Bărbatul femeii: Bat tactul cu piciorul. Soţia mea bate şi ea tactul şi-şi mişcă buzele în felul

melodiei. Femeia româncă: Scriu o vedere cu o lună galbenă, crescută din mare în dreptul hotelurilor rînduite

pe faleza staţiunii Vasile Roaită. Bărbatul femeii: Soţia mea scrie vecinului nostru care nu vine pe litoral pentru că este un zgîrcit. Femeia româncă: Un ungur zgîrcit.

Bărbatul femeii: Stă pe bancă sub brazii din curtea personală şi se gîndeşte că este la mare, în timp ce noi, vecinii lui, sîntem la mare.

Femeia româncă: Privesc în jurul meu mulţumită. Soţul cîntă o altă polcă. Bat tactul plesnind şlapii din plastic în iarba rară din preajma cortului. Asta fac!

Tocmai muri comandantul formaţiei de pompieri voluntari

De aceea ziceam eu comisiei doctorale din vis că nimic nu poate fi acultural, dar că pe mine mă paşte gândul nebunesc că se poate, că e posibil, că te poţi apropia acultural de anii care au trecut, bată-i focul să-i bată. Aşadar e de văzut ce s-a întîmplat pe vremea cînd tocmai muri comandantul formaţiei de pompieri voluntari, domnul Icsulescu, Dumnezeu să-l odihnească, nu-i mai ţin minte numele, îmi aduc aminte doar de medaliile cele multe pe care i le-au pus în piept la cererea sa. Şi tot ca urmare a propriei sale dorinţe a fost îmbrăcat cu mundirul, un soi de veston cu fireturi. Eu stăteam nu departe de înfăţişarea dumisale avînd calitatea de prunc-purtător-al-crucii-răposatului şi mă hrăneam dintr-un corn în chiar vremea cînd se petrecea slujba de îngropăciune.

„Acestei alte naturi a morţii i se datora faptul că, decedat, bunicul părea atît

de străin, şi că, la drept vorbind, nu mai arăta la înfăţişare că este bunicul, ci o păpuşă de ceară în mărime naturală pe care moartea o substituise făpturii sale, şi căreia i se aduceau toate aceste pioase şi somptuoase onoruri.” Rândurile aparţin marelui scriitor Thomas Mann care scriind romanul Muntele magic a socotit de

cuviinţă să înceapă aşa marea poveste de la staţiunea Davos. Vorbele lui le-am culese cu caractere italice tocmai să nu încurcăm borcanele, pe urmă mă gîndesc să trec în paranteză numele autorului şi o cifră romană. Toate astea le voi marca la început aşa cum am văzut că procedează lingviştii în anumite studii. Spre exemplu Mann. I ar fi să fie semnul bibliografic al romanului Muntele magic, pe urmă Mann. II al povestirii Moartea la Veneţia şi aşa vom proceda şi cu alte cărţi pînă vom pricepe ceva, sau nu, stai că nu e aşa, nu trebuie să pricepem nimic, asta e toată miza, tot pariul ăsta e. Nici nu ştiu ce ar putea fi din punct de vedere hermeneutic sintagma „Acestei alte naturi a morţii”, rămîne de văzut ce a vrut să spună marele scriitor pentru că din nimic nu răsare mare lucru, tîmpenia morţii este vădită: „decedat, bunicul părea atît de străin” încît, vorba lui Hanţi Castorp, nici nu mai este el. Şi chiar aşa stă treaba, nici nu mai este el, e ceva diferit, un altul aidoma tuturor, e ca şi domnul comandant de pompieri cutărică din România care întru totul ca neamţul acela stă şi veghează. Bine zice Hans că decedatul cu pricina „nu mai arăta la înfăţişare că este bunicul”; de fapt, şi „la drept vorbind”, nici bătrînul comandant de pompieri nu mai arăta că e cel pe care-l ştiam, era altul, de asta mă convinsesem în chiar vremea în care înfulecam din cornul primit pentru că şi lui „i se aduceau toate aceste pioase şi somptuoase onoruri” fără să percepem noi dacă el le merita cu adevărat, dacă i se adresau lui sau unei abstracţiuni asemenea unei „păpuşi de ceară în mărime naturală pe care moartea o substituise făpturii sale. ”

*

Stai şi înfuleci din corn nu departe de obrajii de carton ai domnului comandant şi te gîndeşti că

lucrurile acestea moarte ştiu ceva în solidaritatea lor răbdătoare pe care tu nu-l ştii, după cum nu înţelegi că totul este mai mult mort decît viu în jurul tău, inclusiv stiloul pe care-l ţii în mînă şi hîrtia pe care tocmai o mototoleşti pentru că nu poţi privi în faţă adevărul tîmpit şi banal cu care i-ai înnegrit albeaţa.

Studii în proză (IV)

Viitorul ţării noastre dragi (şi foarte dragi) ca o hală de fabrică neprivatizată

Socrate vorbeşte cu un oarecare Theodoros pe cînd se plimbau ei desculţi pe malurile unui rîu subţirel, aproape secat, aşa cum sînt toate pe pămînturile Isarlîkului din vechime şi de azi. Fac un şpaţir de după masă, nu ştiu dacă vor fi servit prînzul lor antic şi dacă vor fi băut vin din vreo amforă ca acelea de la Muzeul Naţional al Greciei, din secţia de olărit, unde mi-a fost dat în urmă cu cîţiva ani să mă plimb în delegaţie scriitoricească şi să ascult comentariile la obiect(e) ale lui Octavian Paler, în timp ce mie tocmai mi se lipiseră ochii pe şoldurile dezgolite ale unei doamne cu coc, pictată pe o oală din vremurile cînd, cum am spus deja, Socrate se află la promenadă cu acel oarecare pe nume Theodoros. Trec ei amîndoi agale pe sub cîţiva smochini, un curmal sălbatic, două capre, cîteva găini moţate şi un cioban puţind a zer. Trec cu mîinile la spate, aşa cum stă bine unor iubitori de înţelepciune, că nu sînt, orişicîtuşi, vorba maestrului, înţelepţi, aceasta de pe urmă este o virtute a zeilor. Nu poartă nici o distincţie academică, nu sînt împovăraţi de titluri şi nici nu au griji legate de comisii de doctorat care trebuie aşteptate la gară, cazare, masa, laudatio, protocoale, nu au de mulţumit nimănui, sînt nişte domni din antichitate care nu diferă tare mult de prăpăditul ăla de păcurar care tocmai azvîrle cu o piatră după vreo cîteva oi răzleţite de turmă, şi cîinele hămăie şi le fugăreşte, şi seamănă el cu potaia cocieşului beţic Iani Slovacu din satul Parţa, de lîngă Timişoara, fostă în alte vremi comună cu notar şi notărăşiţă. Şi cum spun, se plimbă cei doi bărbaţi, şi Socrate zice următoarele vorbe bune pentru mai multe doctorate şi o duzină de dizertaţii: „Dar, Theodoros”, zice iubitorul de înţelepciune, „nu e cu putinţã ca cele rele să piară, cãci este nevoie să existe întotdeauna ceva opus binelui”. Te uiţi la ei cum arată, cît sînt de lipsiţi de toate cele, şi te întrebi pe bună dreptate de unde mama dracului ştiu ei ceea ce noi nu ştim. Ce înţelege desculţul acela? Pricepe el răul altfel decît sub înfăţişarea celor cu care se războieşte încruntat John Rambo, soldatul universal? Stai aşezat în fotoliu dinaintea televizorului - unde naţia tocmai este luminată de un analist politic - şi alături ai la îndemînă o bere Bergenbier. Se amestecă vremurile, trecutul se poticneşte în viitor şi prezentul în amîndouă, în aşa fel încît, îţi spui tot mai convins, ziua de mîine începe tot mai mult să semene cu o hală de fabrică neprivatizată. Ce vrea să însemne asta? Păi, tocmai faptul că trecutul şi viitorul locuiesc indistinct în prezentul ăsta în care tocmai sorbi dintr-o bere Bergenbier. Ceea ce nu ştiu ei este cum anume se poate ca viitorul ţării noastre dragi şi foarte dragi să ni se întrevadă printre pleoapele întredeschise tocmai în acest fel; ca o hală de fabrică neprivatizată. Şi pentru că, vorba

desculţului Socrate către desculţul Theodoros, răul nu poate pieri, este de la sine înţeles că nu trebuie să ne mire peste poate blîndeţea sans frontières a ălora care se întreabă de ce ar fi neapărat rău un viitor cu asemenea chip. Nu ştiu cum aş putea răspunde unei asemenea întrebări, şi chiar că nu am nimic de spus, mă umplu de reverii cam tot aşa cum mă năpădi în pruncie variola şi-mi răsare dinaintea ochilor cum anume de frumos mergeam în liceu, într-o anume zi din săptămînă, la pétépé, adică P.T.P., adică Practică Tehnico-Productivă. Te gîndeşti ce minunată poezie în vorbele de dinainte, o scrutezi şi te cuprinde o stare asemenea acelora încercate de reputaţi esteţi în faţa înlănţuirii lexicului eminescian din sintagma „de-a pururi adorată”. Ce frumos sună: Practică Tehnico-Productivă. Minunată poezie. Tot viitorul ţării ca o zi de pétépé, cînd nimic nu te încerca decât o minunată şi leneşă abandonare, poezia golului, a dimineţilor de noiembrie ori de aprilie cînd tîndăleai pe lîngă un strung bătrîn, pe lîngă un muncitor cu palmele bătucite de atîta avînt cu care meşterea el ciubucuri pentru te miri cine şi te miri ce: o ştergătoare de pantofi din fier, un făraş, un cap de pompă la şpriţul pentru vie şi, înainte de toate, bibelouri din fontă turnată reprezentînd un leu culcat pe labele dinainte şi un fel de cavaler sprijinit de băţul de fontă al unui steag de fontă. Între timp afară cădea o burniţă măruntă peste butoaie şi lăzi de fier, stropii mărunţi alimentau bălţile colorate de pilitura de fier şi uleiuri de toate tipurile, în sala de la poartă stăteam la masa lungă, acoperită cu muşama tăiată, şi puteam visa la nimicuri. Aşa cum stă bine unui locuitor al unei zile pétépé mă lăsam cuprins de drogul unei stări pe care o încerca Dimitrie Anghel, pe cînd întîrzia el între ronduri şi alei şi-şi murmura în barbă următorul vers: „Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gînduri blînde...”. Aşa şi pe tine, te încerca în acele ore o blîndeţe a gîndului, parcă te vezi aidoma bunicului lui Delavrancea care înnumără florile de tei, îţi fixezi ochii pe uşa descleiată de la weceul muncitoresc împodobit cu albul floral al clorului tocmai risipit pe podeaua de ciment; asculţi vîjîitul apelor slobozite intermitent pe lîngă obositele garnituri de cauciuc ale robinetelor şi simţi deodată „Ce iertător şi bun ţi-e gândul” în preajma dulapurilor înguste de fier vopsit verde şi împodobite cu albul cifrelor de la inventar care, iată, „Rîd în grămadă”; mai mult încă, dacă te uiţi mai atent, dacă scrutezi priveliştea aceea mai pe îndelete, n-ai putea băga mîna în foc că nu seamănă măruntele numere de inventar cu nişte „flori de nalbă şi alte flori de mărgărint” proaspăt căzute pe straturile sudurii cu autogen şi electrozi aidoma (şi aievea) unui „stol de fluturi de argint.”

În vizită la FPS

Cam asta simţi stînd la televizor şi întrebîndu-te, incomodat de discuţia celor doi în antichitatea lor, în ce-ar consta pieirea răului din ţara noastră, şi pe cînd îţi spui aşa pe dată îţi răsar în minte birouri cu faxuri, fotolii din astea ergonomice, alte utilităţi occidentale de ultimă oră pe care le străbaţi cu un investitor italian mărunt-mărunţel ca să afli detalii de la un funcţionar fepesist care spune ceva din partea FPS, nu cască de somn, chiar asta nu se întîmplă, îşi reprimă doar pornirea aceasta fiziologică stîrnită din străfundurile fiinţei străbune dedate la asemenea lucruri din vremea cînd leaderi i-au fost Nicolae Mavrogheni care, după cum ne încredinţează domnul Socrate C. Zervos în lucrarea sa de doctorat intitulată Recherchers sur les phanariotes: á propos de leur sentiment d’ appartenance au même groupe social (în RESEE, tome XXVII, 1989, nr. 4.) atunci pe loc aflînd el, Nikalai Mavrogheni, despre ascensiunea nepotului său Ştefan la demnitatea de mare logofăt, se exprimă ironic la adresa acestuia pe lîngă Patriarhul din Constatinopol din cauză că, după cum susţine Comnen-Ipsilanti, el însuşi nu a putut să acceadă la o asemenea demnitate, neavînd nici o consideraţie din partea arhonţilor, în ce-l priveşte. Mare lucru acesta şi vrednic de mirare, îţi spui, şi tot tu îl asiguri pe micul investitor din Padova, oraşul sfîntului acela care circulă sub formă de bileţele în care îţi sînt asigurate fericirea şi prosperitatea dacă citeşti, copiezi şi dai mai departe, aşadar îi spui să nu se mire prea tare că în România hîrtoapele birocratice au rolul să diminueze entuziasmul constructiv. Ăsta este rolul lor pedagogic, instructiv şi educativ: ele înspăimîntă (pe cel din faţa ghişeului) şi plac vederii totodată (celui din

spatele lui) în felul în care i s-a arătat Ardealul vrednicului Nicolae Bălcescu. Prin urmare funcţionarul nu cască, îşi reprimă pornirea aceasta dobîndită încă din vremea cînd Ioan Nicolae Mavrocordat, cu ajutorul marelui vizir, şi-a destituit propriul frate, pe Constantin Mavrocordat, de pe tronul Moldovei, pentru ca să-i ia locul (vezi Zervos, în acelaşi op. cit.). Prin urmare şi noi destituim unul după altul tot felul de proiecte, vorbim mult şi pe toate tonalităţile despre restructurare şi despre necesitatea relansării exportului şi, în cele din urmă, primim de la protocol o cafea. Şi pentru ca să fim cu totul originali, să păşim adică pe a treia cale prevăzută de partidul domnului Viorel Cataramă şi a profesorului de ocultism Virgil Măgureanu am putea rosti, spre edificarea funcţionarului, următorul scurt discurs cu valoare probatorie şi testimonială: „Domnule dragă, Prezenţa noastră în duet aici la dumneavoastră în birou are prin chiar faptul întîmplării ei ceva din idila mascată a Ottiliei cu Eduard din Afinităţile elective, romanul lui Goethe. Deosebirea stă în faptul că nimic nu ne leagă erotic, totul aici e un interes de firmă, manifestat out of area, adică în perimetrul bine delimitat al capitalismului românesc, al minunatului dumneavoastră capitalism întreţinut cu discursuri şi angajamente de mai bine şi mai temeinic.” Şi tot pentru că pîrdalnica de imaginaţie ne dă ghes, ni-l putem închipui pe interlocutorul nostru vorbind fără grijă pentru imaginea instituţiei. Iată-l pe funcţionar sorbind cu eleganţă căutată din ceşcuţa de cafea şi iată direct şi fără ocolişuri ce ne spune el: „ La noi a fost atît de lentă reforma încît astăzi culegem roadele lentorii aceleia.” Îşi reprimă un căscat, se foieşte preţ de o clipă, cel mult două, în fotoliul ergonomic, pipăie absent contururile de ebonită ale telemobilului. Continuă să bombardeze mediatic imaginea instituţiei mai ceva decât bombardierele invizibile, aeroportul Batainiţa din ţara lui Slobo. Ne zice alte vorbe memorabile: ”doriţi exemple? Vă dau cîte vreţi! Iată unul deocamdată. S-a liberalizat exportul de lemn şi de produse ale fabricilor de profil şi ăsta e un lucru bun întrucît sistemul acordării de licenţe a întreţinut corupţia prin ministere mai ceva decât plăcerile în proiectatele localuri intime.” Se opreşte o clipă din mărturisire, ne priveşte cu ochii înceţoşaţi de ceva greu descifrabil; de afară răzbate prin geamul deschis zvonul primăvăratic al restructurărilor întreţinute de mitingurile celor patru centrale sindicale, animate vizual de portretele răposatului nostru conducător. Lefegiul FPS continuă să vorbească performant: „Şi cum zic măsura este bună numai că, în lipsa restructurării, exportul nu este calitativ, şi asta pentru că în afara unui mare combinat din Turnu Severin care a fost cumpărat de o firmă germană, în restul ţării situaţia este staţionară, adică pluteşte în preajma lozincii aceleia cu îndemnul de a nu ne vinde ţara. Rezultatul: exportul românesc nu poate pătrunde pe piaţa vestică, întrucît utilajele noastre datează din vremea anilor 70, cînd Ceauşescu încă avea caş la gură din punctul de vedere al conducerii înţelepte şi în zbor spre ştim noi unde”. Continuăm să-l ascultăm nedumeriţi şi fără să ne putem reprima întrebarea de unde anume toată această sinceritate de confesional a interlocutorului nostru, de unde mărturisirea de la suflet la suflet că dumnealor, cei din FPS, nu au interesul ca în reformă să se ajungă la o mărire a ştrocului (straniu termen utilizat de gazda noastră din limbajul caiaciştilor şi pe care îl lansează chiar înainte de a isprăvi ultima sorbitură de cafea din ceşcuţa de porţelan chinez autentic, dobîndit în urma unei deplasări în ţara lui Lao Tse.) Nu mai spunem alte lucruri referitoare la interesul pentru cei mici, cum suntem noi, ne mulţumim să acceptăm că avîntul constructiv poate ţine loc de orice altceva. Scoatem o carte pătată de atîta folosinţă şi citim din ea, înainte de a ne lua rămas bun, îndemnuri menite să mobilizeze pe cei din Fondul Proprietăţii de Stat să-şi asume cu onoare şi curaj moartea ce li se cuvine prin privatizarea a tot ceea ce se află în sertarele birourilor. Anunţ cu voce bine cumpănită şi cu cîteva inflexiuni grave în glas, că urmează nişte reflecţii nu lipsite de tîlc din eseurile lui Montaigne. Citesc cu multă convingere: „Văzut-am unii care prin moartea lor au dat nume bun sau rău întregii lor vieţi. Scipio, socrul lui Pompei, schimbă printr-o moarte vrednică proasta părere pe care lumea o avusese despre el. Epaminonda, întrebat pe care din cei trei îl preţuieşte mai mult, pe Chabrias, Iphicrates sau pe el însuşi răspunse : înainte să o pot spune să ne vedem murind. Cu adevărat mult ar păgubi acela ale cărui fapte ar fi cîntărite fără cinstea şi mărirea sfîrşitului său. Dumnezeu întocmitu-le-a întru voia lui; dar în viaţa

mea trei dintre cei mai netrebnici inşi, avînd un trai în totul blestemat şi din cele mai ticăloşite din cîte mi-a fost dat a cunoaşte, întîmpinară moartea cît se poate mai smerit, arătînd cu desăvîrşire în toată împrejurarea ei bună purtare.”

O lungă tăcere s-a lăsat după ce am dat citire gîndurilor acelora adînci şi abia după o vreme funcţionarii îşi reluară lucrul abandonat în dosare şi în sertarele lor apusene, prevăzute cu mici garnituri de plastic dur, pe care alunecau uşor şi cît se poate de silenţios.

Scene de viaţă din comuna Şarlota, fostă Şarlotenburg

Mult şi bine ne putem noi închipui cum anume a fost să fie subtilizarea boului în greutate de 1500 de kilograme de la ceapeul din localitatea Şarlota, fostă Şarlotenburg, şi devenită prin grijă structurilor de partid şi de stat o comună cu primărie bine dotată cu un panou din lemn vopsit verde, înrămînd spre veşnică păstrare pătratul de sticlă căcat de muşte şi alte insecte ale verii. Dincolo de transparenţa lui precară poţi să vezi anunţuri cu norme PCI (paza contra incendiilor) colorate la tiparniţa de la poligrafia Banatul de pe Calea Aradului din oraşul reşedinţă a judeţului Timiş; ehe, dragii moşului cititori, nu pierdeţi din vedere amănuntul nu lipsit de importanţă că afişele acum sînt decolorate de amurguri frumoase şi de minunate amieze cu soare torid mai ceva ca acela care încinge stînca Gibraltarului. Amieze cu balegă de vacă peste asfaltul din localitatea Şarlotenburg, vecină cu localitatea Maşloc situată peste dealul adumbrit, ca să mă exprim aşa, de mai mulţi stejari bătrîni şi cîţiva corcoduşi bicisnici, e de remarcat cele cîteva găuri cu grijă risipite în asfalt şi anumite paie rămase din verzuliile autocamioane ale ceapeului cu scîndurile obloanelor laterale sparte de năvala trudei zilnice. Idilă numele tău e acesta! Stau cuprins de vrajă în faţa panoului din lemn vopsit verde din faţa primăriei comunale Şarlota şi murmur fraze din Suferinţele junelui Werther pe cînd socotea el dacă „Trebuie oare ca tot ceea ce face fericirea omului să devină izvorul nenorocirii lui.” Aşa se întreba nefericitul acela, la fel mă întreb şi eu cuprins de o siesta existenţială chiar dinaintea odihnitoarelor anunţuri decolorate de dincolo de sticla de care vă vorbesc, mă uit cuprins de o fericire asemănătoare aceleia cu care Alecsandri, conaşul Bazil, mîngîie creştetul căţeluşei flocoase şi stă pe malul Siretului şi se uită extatic cum plescăie mreana şi cum trece cutare libelulă ca un elicopter Apache pe deasupra trestiilor şi şovarului. Aşa şi eu, stau stîrnit idilic în faţa panoului de sticlă adăpostind textele despre situaţia la colectarea laptelui, mă uit să văd cum stă treaba şi mă umple o fericire ca aceea încercată de Coşbuc în poezia Vara în care desluşeşte el fete şi feciori dansînd beţi de bucurie prin lanuri de maci şi grîne, în costume populare ca ale celor de la Ansamblul Doina Armatei, şi chicotelile lor par întreţinute nu de vraja naturii, ci de pastile Ecstasy. Nimic din zbuciumul lui Cioran nu mă cutreieră, nimic din temerile tînărului nefericit Werther nu mă încearcă, o boare uşoară de la balega uscată de pe asfalt mă învăluie.

Obştescul bordel şi chelia lucioasă

Trece pe strada principală a fostei comune şvăbeşti zidarul Bodale din Moldova, ne întîlnim din priviri, îi fac semn şi Bodale vine agale, mic şi uscăţiv, degrabă dispus să asculte, să înveţe, să afle care e situaţia, mai iute la minte decât mulţi din lumea de primprejur, fie ei nemţi graşi şi fără ambiţii, unguri impasibili şi români bănăţeni făloşi pe degeaba. Stau pe banca din faţa primăriei comunale Şarlota, fostă Şarlotenburg, şi discut cu zidarul Bodale despre cum anume se prezintă iubirea pe meleagurile noastre în jurul vîrstei de 20 de ani cînd ai, cum se spune, toată viaţa înainte.

Nu departe, îi spun, domnişoara Petcu cel Mare stă pe o bancă în parcul comunal al comunei Şarlota cu domnişorul Monia. Au ajuns aici, pe aceste meleaguri, ca să scape de autoritatea familiei. Se ţin de mînă. Se privesc ochi în ochi. În spate, ascuns după pom, stă un ins gras cu palton, deşi este vară. Grasul pare a fi de la serviciile secrete, sau, la fel de bine, un obsedat sexual.

Tînărul domnişor Monia : „Mi-este foarte greu, crede-mă, n-am pic de linişte şi de înţelegere în casă, toţi mă privesc chiorîş de cînd a început iubirea asta a noastră. Toată ziua îi aud vorbind tot felul de nimicuri. Zice mama către tata: «Dragule, diseară vom uda florile de pe balcoane cu toate că presiunea apei este foarte scăzută din cauza secetei. Aşa s-a hotărît la şedinţa Asociaţiei!» Domnişoara Petcu cel Mare: Adevărul e, dragă, că toată lumea udă florile de pe balcoane şi din faţa blocului. Tînărul domnişor Monia: Uită-te la ei cum trăiesc de pe azi pe mîine; stau la serviciu şi nu simt iubirea, nu sînt capabili de trăirea cea mare, sînt nişte ăia cu ceafa groasă, rîd grosolan de iubire, asta fac, nu pricep că-i cel mai mare dar pe care l-a lăsat viaţa omului, că fără ea nu sîntem nimic, trăim de pe o zi pe alta ca o maşină. Domişoara Petcu cel Mare : Ce zice domnu’ inginer de iubirea noastră? Tînărul domnişor Monia : Ce să zică, mă străfulgeră din cînd în cînd din ochi. Nu se lasă el aşa cu una cu două. L-am auzit într-o seară vorbind cu mama, îi zicea: “ce facem nevastă cu fiul ăsta al nostru că ajungem în gura lumii, nu-l vezi că şi-a pierdut capul, ne face de minune”. Către domnişoara Petcu cel Mare: „Da, iubito, făt-frumoasa nopţilor mele, mi-am pierdut capul, nu mai există întoarcere din drumul ăsta, mergem înainte, orice-ar fi, mă înţelegi ?, m-am săturat să-l tot aud pe tata cum se mărturiseşte mamei, cum îi spune că i-a spus administratorului: «hai, tovarăşe administrator, să lipim un anunţ pe uşa scărilor prin care să se interzică udatul rigolelor în orele de vîrf, ori una, ori alta: decît să rămînem noi fără apă, mai bine florile»”.

* Pe cînd stăm noi aşa pierduţi şi fără sămînţă de vorbă pe banca dinaintea primăriei comunale, iacătă apare degrabă un analist politic, are profilul impasibil al lui Dan Pavel dacă nu ar avea kilogramele în plus şi calviţia matură a lui Stelian Tănase. Mai mult, dacă scrutezi cu atenţie imaginea poţi cu uşurinţă vedea că eroul din preajma panoului de lemn vopsit verde al primăriei are dentiţia în paragină a domnului Vladimir

Paşti, dacă nu mă înşel întrucît e greu să stabileşti din toate aceste detalii amestecate unul singur, unul dominant, în măsură să-ţi strecoare în suflet certitudini. Şi cum spun, la un semn se apropie de banca aceea de sub umbra groasă a teilor plantaţi acolo în anii de dinaintea izbucnirii ultimului război mondial toţi eroii secvenţei cu pricina, adică lîngă subsemnatul se aşează Tînărul domnişoruţ Monia, iar lîngă Bodale se furişează delicat domnişorica Petcu cel Mare şi, în spate, cum se şi cade în asemenea situaţii, domnul gras care poate fi sau obsedat sexual sau angajat al serviciilor secrete. În preajma noastră se apropie cu paşi, vorba bacoviană, de-o nostimă măsură şi primarul şi secretarul primăriei Şarlota, fostă Şarlotenburg. Analistul ne priveşte cu expresia impasibilă a lui Dan Pavel, sloboade în aer vocea uşurel guturală a lui Stelian Tănase şi ne învăluie în zîmbetul cariat al lui Vladimir Paşti. Ne ţine o vorbire despre cum anume a fost să fie şi va fi să se întîmple totul în legătură cu proiectul de lege referitor la înfiinţarea bordelurilor, tandru denumite în lege „localuri de plăceri”.

*

Cuvîntarea începe, aşa cum se cuvine, cu apelativul adresat direct şi fără ocolişuri primarului, apoi secretarului comunal, pe urmă nouă celorlalţi adunaţi acolo pe banca de sub umbra groasă a teilor antebelici. Ni se dau asigurări că „au rămas multă vreme şi au dăinuit pînă azi în memoria colectivă stabilimentele pe care atît de limpede şi de nevinovat le numeşte legiuitorul localuri intime. Aşadar obştescul bordel îşi face apariţia la lumină şi pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Doar el ne mai lipsea ca înrudirile noastre tot mai accentuate cu tumultuosul capitalism sud american sau asiatic să se regăsească mai ales în plan social, adică al polarizării tot mai adînci dintre săraci şi bogaţi. Este evident lucrul acesta, şi în imaginile de zi cu zi ne-a fost dat tuturor să vedem la Bucureşti un sediu ultraoccidental de firmă ultracunoscută şi în stradă, nu departe, un cîine mort. Ăştia sîntem, avem ceva din aerul de sărăcie colorată cu lustru occidental pe la emisiunile PRO TV sau de aiurea, la te miri care reuniuni galante, cu granguri în afaceri, în mass-media, în politică; ei sînt România occidentală, ceilalţi sînt cealaltă ţară, rămasă sau în comunism sau retrogradată în fundamentalisme cu iz interbelic sau înrudită mental cu familia capetelor rase ce bîntuie prin parcurile franco-germane în căutarea imigranţilor pigmentaţi la piele, dintre care nu puţini provin din mahalale urbane de sub poale de Carpaţi. Ţăranul are o vorbă pentru asemenea situaţie, îi zice sărăcie cu ciucur, adică, altfel spus, tichia de mărgăritar pe suprafaţa lucioasă a cheliei cu pretenţii. Eu – noi toţi – nu vreau – nu vrem – să spun – să spunem – că localul intim este neapărat un lux, înţeleg necesitatea ţinerii sub control în acest fel a prostituţiei, înţeleg nevoia de a limita bolile dobîndite în amoruri cîştigate preţ de trei minute pe sub podurile şi boscheţii oraşului. Este pînă la urmă de înţeles, nu am nimic de reproşat aici celor care au iluzia că îşi pot părăsi singurătatea sau nevoile fiziologice prin oftaturi amoroase pe bani. Se poate, şi aşa a fost de cînd lumea. Iubirea trupească este aici administrată bine prin registre, condicuţe, control medical. Oricum e de înţeles că sînt prostituate mai mari în ţara asta decât bietele fete care vor mulţumi burtoşii oraşului sau beţivanii care îşi vor găsi avîntul şi curajul în asemenea localuri, alături de puşti imberbi care vor pricepe prima dată, vorba poetului, «taina roză a voluptăţii».”

*

După ce am ascultat cu atenţie încordată, ne risipim care încotro; Bodale merge la ale lui, perechea îndrăgostită se duce să-şi caute locuri de satisfacere a pornirilor fiziologice la care i-a stîrnit analiza politică, şi pe cînd merg ei aşa înfierbîntaţi mai dau, sărmanii, şi peste următoarea întîmplarea neaoşă pe marginea Mureşului cu o ţărancă de vîrstă mijlocie şi un şofer; ea se uită în dreapta şi stînga apoi se aşează pe haina lui şi îşi ridică „sugna”, el îşi lăsă nădragii sub fese, şi din locul unde ajunseseră tinerii îndrăgostiţi le-a fost dat să vadă cum i-a apucat ea mădularul cu mîna, s-a ridicat puţin de fund şi l-a potrivit între picioare. Groaznică privelişte pentru doi tineri care tocmai acum află tainele acestea. Îi umple stări pe care le încearcă celebrul scriitorul aflat în amurgul vieţii din minunata nuvelă Moartea la Veneţia a lui Thomas Mann pe care, cum am promis, o notăm acum Mann II. Iacătă descrierea:

„Cugetul era chinuit de aburi şi de duhoarea acră a ţapilor, de mirosul de năduşală al trupurilor gîfîinde, de miasmele apelor statute, pline de putreziciuni, cărora li se adaugă încă un miros, pe care el îl cunoştea destul de bine: mirosul de răni şi de molimă ce se lăţeşte. Inima îi bătea laolaltă cu sunetul ţimbalelor, creierul i se frămînta ca în durerile facerii ; simţea cum îl potopeşte o furie oarbă şi o voluptate ameţitoare, cum sufletul lui tînjea să se prindă în hora zeului străin. Simbolul obscen, uriaş, cioplit în lemn, fu dezvelit si înălţat; şi atunci... şi mai neînfrînat ca înainte, începură să-şi urle lozinca. Făcînd spume la gură, se dez1ănţuiau, se aţîţau unii pe alţii cu tot felul de gesturi lubrice şi cu mîini care se întindeau pipăind, rîdeau, gemeau, îşi vîrau beţele ascuţite în coarne, lingîndu-şi sîngele de pe mădulare.”

*

Acum stă povestitorul pe bancă, numai el a rămas şi obsedatul acela gras care poate prea bine să fie aşa ceva, dar se poate la fel de bine să aibă „misie”, să trebuiască să redacteze vreun raport amănunţit. Şi pe cînd gîndeşte în ăst mod, povestitorul se umple pe dată de stări minunate pe care le-a uitat, ori mai degrabă a crezut ca un fluşturatic ce se află, că le-a uitat, şi ele stau pitite bine în sufletul lui gata, gata să se iţească, să dea muguri, să pornească năvalnic spre lumină cam tot aşa cum încolţesc cartofii în pod la mama Leana: tuberculi albicioşi, nevrednici, iţiţi spre lumină într-o aglomeraţie indistinctă şi fără rost, acolo între lăzile de făină şi un recamier pe care stă capacul de la instalaţia de făcut rachiu de prune la vreme de toamnă, pe cînd stăm - subsemnatul cu Vio Marineasa - cu ţigările în gură învăluiţi într-un nor de musculiţe beţive şi aşteptăm să răsară firul de alcool pe gura de aramă din butoiul răcitorului. Bună treabă! Şi cum zic, taman se iveşte spaima, mica spaimă din vremuri de demult şi nici nu ştii cum să o diseci, ce nume să-i dai, cum să o explicitezi raţional şi fără fisuri. Te priveşti ca şi cum ai fi un altul. Doi inşi, unul e gras, celălalt ar vrea să fie slab, unul bătrîior, poate nu atîta la ani, cît în modul de a se impune, celălalt lucrează cu hărnicie ca să fie

în rînd cu lumea, unul aspiră spre mai mult, pe ălalaltul îl încearcă frenezia abandonului, îl trage aţa să se tragă deoparte, să se părăginească, să se umple de minunata stare a fotoliilor ălora fără picioare de prin pod, năruite sub straturi călduţe de praf şi mîngîiate de moliciunea blîndă şi ocrotitor-maternă a aripioarelor de molii. Şi pe cînd stă aşa între sine şi sine, între el şi celălalt, între cel cu mecla spre afară şi cel cu ea întoarsă înlăuntru, îl apucă un fel de panică şi nici nu ştie de unde i se trage şi ce ar putea să fie asta: Panica. Un fel de nerăbdare, parcă te-ar striga cineva din spate: „hei, bă, urîtanie!”, pare că strigă ăla, cineva, nu ştie cine anume îl strigă aşa iute, precipitat, îl ia la lingurea un fel de urgenţă, o avalanşă, un bulgăre care tot creşte pe cum vine el la vale, creşte şi tot creşte, bubuie în urmă, alunecă fără cap şi coadă. Un sunet blînd, zgomotul ritmic al picăturii de apă de la robinetul din bucătărie se transformă pe nesimţite în altceva, într-un fel de vaiet lung, un hăulit în pustiul munţilor, a căldării cu marginile străjuite din piscuri de piatră şlefuite de vînt, vîjjjj, vîjj, vîj, cam aşa şuieră la înălţimile acelea pustii, şi jos, dacă priveşti de sus, abia se întrezăreşte clipitul alb-argintiu al unui pîrîu şi marginile zdrelite ale unei stîne în aşteptarea locatarilor. Despre moarte, care nu-i altceva decît cometa Bop sau Hop, nici nu ştiu exact cum îi zice Cînd vine vremea să mori e aşa ca şi cum ai sta de unul singur într-o pădure, aşa ceva poate fi: o pădure. Patul se răstoarnă în toate părţile ca o barcă beată. Mare lucru te aşteaptă omule; vin cutare inşi din vremurile medievale în viziunile tale stîrnite de temperatură, de halucinaţiile bolii în faza de pe urmă, vin arătări medievale că pe atunci era omenirea mai preocupată de moarte. Se înghesuie în preajma cearceafurilor patului tău şi tu te uiţi la ei. Numai că e aşa ca şi cum te-ai uita de-a proasta şi nu vezi mare lucru, adică chiar asta faci, te uiţi din stradă şi după aceea din casă, din dreptul geamului de la dormitor, e dimineaţa de douăzeci şi... martie, foarte de dimineaţă, în aşa fel încît să devină operaţională, cum se spune, vizionarea cometei Bop-Hale, nu de mult descoperită de cei doi care i-au dat numele, nişte astronomi amatori, lor li s-a arătat, ei au avut norocul ăsta, nu alţii care de-o viaţă cercetează cerul; şi aici funcţionează vorba aceea: nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. E frig şi senin perfect, Luna mare de tot urmează şi ea să intre în eclipsă peste încă vreo două ore, nu mai mult. Se petrec acu’ la şapte ani de la revoluţie, tot felul de semne astronomice pe care le-ai putea lua de prevestiri, dacă ai fi mai slab de înger; în fond se termină mileniul, or ce, ăsta-i puţin lucru? Nu-i este dat oricui să trăiască întîmplarea asta, ba am putea spune că mai mulţi sînt cei cărora nu le este dat să trăiască o asemenea treabă. Mă uit la cometa Bop care vine în dreptul Pămîntului, o dată la două mii opt sute şi mai bine de ani, asta e perioada ei de rotaţie încheiată aici în spatele casei noastre în dimineaţa de douăzeci şi... martie, alături e parcată o camionetă, un microbus pe care e scris ceva în nemţeşte.

Autoturismele astea vin la vecina noastră care lucrează la Registrul auto şi mai ştie anumite treburi, poate aranja înregistrări de maşini, înmatriculări, cum li se spune. E frig, au îngheţat bălţile din stradă, ora e patru şi jumătate, aşa au anunţat la televizor, că atunci va veni cometa după atîta amar de vreme. Am văzut-o. Lîngă Lună e ca o steluţă care lăsa în urma ei mici sclipiri ca de la lumînare. Problema e că vine atît de rar, la distanţe apocaliptice în timp că stai cu adevărat şi te gîndeşti dacă nu o fi totuşi ceva ciudat, parcă nu poţi fi aşa de sigur pe chestiune, mai ales cînd te gîndeşti cît de aiurea e totul; steluţa aceea vine o dată la atîta puhoi de ani ca să clipească în dimineaţa asta peste casa noastră. Asta-i tot. Clipeşte şi se depărtează treptat de Lună, şi drumul dumneaei se întîmplă în trei milenii, ba a spus careva la ştiri că ar fi avut o perioadă de rotaţie de patru milenii, numai că a avut un accident, a căzut, nu-mi dau seama cum, în cîmpul de atracţie al planetei Jupiter parcă, sau Saturn, cine le mai ştie, şi ca urmare i s-ar fi redus drastic perioada de învîrtire. Oricum ar fi, este foarte încîlcită povestea asta cu timpul: cum se poate să vină atît de rar şi ce este, la urma urmelor, timpul pentru cometa asta. La asta mă gîndesc în chiar clipa cînd mă uit la microbusul de lîngă casa noastră, mă uit la el şi mi se pare că am ajuns pe un fel de ţărm, am tot călătorit cu toată civilizaţia, cu toată istoria, cu toate faptele şi crimele, cu toate verile din Damasc, cu toate iernile medievale din Normandia, am tot mers aşa prin vremi, boieri şi prostime, cîini şi pisici, furnici şi turturele prin tei, e ceva grozav de simplu, şi dacă te uiţi în jurul tău îţi dai seama că nu prea e de priceput mare lucru, şi totuşi ceva este cu cometa asta, aşa ca în bancul ăla cu ardelenii de la munte. Cam aşa şi cu drumul luminiţei ăleia, îţi poţi închipui că în toată vremea cît a umblat ea pe drumul ei prin ceruri, au trecut vremuri multe, s-au înscăunat papi prin seculi, careva a făcut tronul de ivoriu al lui Maximilian care stă acum în Muzeul arhiepiscopal din Ravenna cu tot felul de sfinţi gîrbovi care îţi fac semne cu mîna dreaptă, s-a fost construit mausoleul lui Galla Placidia cu mozaicuri la fel ca cele din biserica San Vital în care dumneaei împărăteasa Teodora se arată cu întreaga curte şi tu te uiţi cu picioarele umflate de oboseală cum are ea podoabe în păr aşa ca negresele din Harlem, multe şi lăsate în jos într-o împletitură pe care o coafeză imperială a realizat-o în chiar acele vremuri în care cometa făcuse deja mai bine de jumătate din drumul spre noi, adică pînă în frigul ăsta matinal din preajma microbusului. Stai tîmp în mijlocul străzii şi simţi realitatea clipei lui – a microbusului – înfrăţită cu realitatea clipei zidurilor grădiniţei cu program prelungit de peste drum. Ultima dată cît a sclipit iarăşi cometa lîngă Lună s-a întîmplat cu optsute şi ceva de ani înainte de naşterea lui Cristos, nici nu era imperiul roman, era un prunc în faşă, un nimic, nu se născuseră nici Homer, nici Hesiod, nici Plutarh, nu mai vorbesc de Iuda Iscarioteanul sau Dante sau Shakespeare, nimeni din toţi aceştia nu erau atunci cînd a apărut ea, în vremea Bibliei, a regatului de mijloc din Egipt, dacă aşa o fi, nu ştiu că n-am verificat, în fond toată lumea omenească, toată înţelepciunea ei de la Socrate la Heidegger s-a petrecut între cele două apariţii sclipitor modeste ale cometei pe care nici că o bagă cineva în seamă, nimeni nu se sinchiseşte de prezenţa ei peste coamele din ţiglă ale grădiniţei cu program prelungit. Toate lucrurile veşnice, sau oricum cele care trăiesc mult mai mult decît ne este dat nouă, sînt un nimic, un zero mut, cutare piatră din drum e moartă, a fost şi pe vremea lui Hitler, şi în cea a lui Darius al perşilor, şi ce i s-a putut întîmpla în toată vremea asta, extrem de puţine lucruri, s-a desprins de undeva dintr-o stîncă sau o fi fost adusă de acolo de oameni ca să stea în pavajul străzii, să o strivească roţile maşinilor, să o biciuie frigul matinal de martie cu bălţile îngheţate, cîntă

nişte păsărele prin pomi şi este frig, clipeşte cometa Hop sau Bop după trei mii de ani din nou, asta e să fii mort, un nimic răbdător, lipsit de importanţă care rezistă, eşti piatră din pavaj şi te pişă un cîine pe stradă numai că tu, piatră fiind, ai fost martoră la mai multe veniri ale cometei, în jurul tău viaţa se agită, se clatină, moartea se dezvoltă năvalnic, cei vii se împotrivesc, fac tot felul de lucruri importante, meditează la soarta tuturor, se împerechează, înainte de asta oftează în iubiri de felul celei a junei Petcu cel Mare, totul merge înainte, gata-gata să piară şi nu piere, se încăpăţînează să fie cu toate că nu te poţi opri să te gîndeşti dacă este chiar aşa, au existat toate şi nu poţi să bagi mîna în foc dacă aşa a fost, deşi urmele celor de demult îţi dau de înţeles că e întocmai adevărat, că nu e minciună; te plimbi pe străzile Mantovei şi vezi că şi acolo sînt pietre în pavajul străzii, a rămas în urmă Palazzo Ducale al lui Gonzaga cel bătrîn, Ludovico cu nasul lui cam mare şi urechile aşijderi, cu un fel de bonetă pe cap: în plus de asta, din felul în care îi sînt umflate vinele grumazului, se vede că taica e bătrîn. Înaintea lui zugravul Mantegna l-a aşezat pe fecior, il figlio Francesco, brunet ca Sorca-Biju, cu buzele groase, cu nasul borcănat şi ochii care seamănă prin potriviri genetice cu ai lui tătîne-său. În vremea lor, la fine del 1456, plutesc cîţiva nori pe cerul care nu e cu totul senin, sînt cîţiva nori mai groşi, apoi alţii răsfiraţi spre marginea din departe a dealurilor din dosul unui pom cam ciudat, cu nişte frunze mari de tot. Toate se potrivesc, şi dacă te uiţi la ele simţi că pricepi, că începi să pricepi ceva: cu cît sînt mai simple, cu atît le este dat să fie mai de nepătruns; clipeşte lîngă discul mare al Lunii cometa, se depărtează pe nesimţite, o urmăreşti cum se depărtează din dreptul unui fir de telefon, se duce încet şi nici nu ştii cam cu ce viteză merge ea prin cosmos; poate să aibă acolo, în comparaţie cu alte semene de-ale ei, viteza unui camion care zdrăngăne pe drumurile sparte din anii de după colectivizare, cînd proaspeţii membri colectivişti fac excursii la Semenic pe banchete de lemn în bătaia tare a vîntului, întorşi cu spatele la vînt ca să nu li se umfle ochii în lada deschisă, cam aşa merge şi cometa, se duce, alunecă, trece prin dreptul firului de telefon, îl lasă în urmă, se duce înainte pe calea care trebuie, nu se abate decît atunci cînd, după mai multe mii şi mii de ani, i se întîmplă cîte ceva, cum a fost cazul cu căderea aia înspre Jupiter care i-a scurtat drumul cu o mie şi aproape două sute de ani. Aşa şi cu piatra din drum, şi ei nu i se întîmplase mai nimic mii de ani, pînă cînd au apucat-o oamenii şi au aşezat-o aici în stradă; poate că o mai fi fost ea pe undeva înainte de a ajunge în preajma bălţii îngheţate şi sub şlapii mei de casă cu care am ieşit eu în stradă să văd cometa. Toate fleacurile astea sînt infinit mai bătrîne decît toate cele ce au viaţă, decît toţi plopii, şi iarba, şi cîinii, şi gîzele. Stau în mijlocul drumului şi mă gîndesc că, de fapt, şi vieţuitoarele astea au propria veşnicie, nu se lasă, merg şi ele înainte, nu prin scurta lor clipire: fîlfîitul de-o vară al fluturelui şi al cărăbuşilor de mai pe care îi prindeam pentru insectarul şcolii, nu prin acest cărăbuş pe care îl ţin în mînă în vremea copilăriei, sau buburuza care urcă spre vîrful degetului arătător, stă o clipă ca să-i vină la îndemînă ceva pe care nu-l ştii şi deodată îşi desface aripile şi zboară, pleacă; nu ea este veşnică, ci neamul ei de buburuze care se repetă întocmai în toate ale lui, vorba moşului Platon; aşa şi tu trebuie să te pregăteşti, să stai o vreme pe vîrful a ceva ca un deget înainte de a te retrage în modestia pietrei, să fii ca ea, nici o smerenie nu-i mai mare decît asta, nimic nu-i poate sta pe măsură, dă-i drumul băiete, fă tot ce trebuie făcut, dă bună ziua vecinei Zoia şi vecinului Macek, “să trăiţi”, zi-le, chiar dacă te gîndeşti că semeni tare de tot cu buburuza, că te leagă de ea un fel de solidaritate şi că nu ştii – cum nu ştie nici ea – cum o fi să fie cînd te vei întoarce în moarte ca să fii pe potriva cometei ăleia, să fiţi de-un leat, tu sub formă de pămînt sau ce vei mai fi, şi ea sub formă de stea.

Vinovata doamnă, puţintel trecută, a starostelui Bocioacă În pruncie mergeam adesea la apă acră, denumirea populară a unei staţiuni balneoclimaterice de vîrstă austro-ungurească, ne plimbam pe sub nişte stejari uriaşi dintr-un parc de vîrsta a treia, ne îndeletniceam cu şpaţirul pe alei de piatră pe care orînduirea avusese de grijă să le asfalteze înspre binele comun. Acolo mi-a fost dat să descopăr bucuria nevinovată a beţiei cu bere la marginea unui ştrand cu apă roşie de la fierul din compoziţia izvoarelor minerale ale căror binefaceri erau inventariate pe marginea din dreapta a etichetei de pe sticlele verzi şi albe dintre care nu puţine împodobeau mesele birturilor din localitate ca să stîrnească bucurii lumeşti beţivanilor. E de povestit cît de toridă era vara din adolescenţa aceea a mea şi cît de porniţi pe chef şi pe isprăvi bărbăteşti cei din preajma meselor de tablă. Un ceva cît se poate de sexy plutea prin aer, o încolăcire de pohte multiple pe care le stingeam prin căsuţele de placaj ale proaspătului camping – un import vestic pe care-l scrutam cu mult respect şi numai din coada ochiului în vreme ce cutare dintre noi sfîrşea prin a se pierde vreme de un ceas, două pe sub stejari, printre căsuţe în petreceri cu femei trecute, vorba lui Ioan Slavici, om al locului care ştia prea bine cum stă treaba, dovadă că a şi scris negru pe alb în Mara următoarele rînduri de mare încărcătură vinovată: „Cuprinsă apoi de un fel de spaimă, ea-l strînse în braţe şi începu să se sărute cu el muşcîndu-i buzele, nesăţios cum numai femeia trecută ştie să se sărute cu un băiat tînăr.” La aceste vorbe a venit vremea să adăugăm altele din exegeza contemporană care nu diferă prea mult în chiar sistemul referenţial, ca să mă exprim mai acătării, adică al întîmplării propriu-zise, în care „ea-l strînse în braţe” şi de modul practic şi ca de la om la om în care „începu să se sărute cu el muşcîndu-i buzele”; e greu de povestit năvala poftelor femeieşti ale doamnei neveste a domnului Bocioacă, e greu de adus, recunosc, în puţinătatea cuvintelor care prea puţin dezvăluie, sau, ca să fiu neruşinat pînă la capăt, din ceea ce trebuie denudat, supus adică unui striptease analitic. Slavici a spus puţin, noi pălăvrăgim mult ca să aproximăm ceva din puţinul, aidoma vieţii de zi cu zi, cu care a spus el totul. TOTUL. Asta e deosebirea dintre noi1, dintre neputinţa

1 aici s-ar fi cuvenit să fiu sincer şi să mărturisesc franc că folosesc pluralul modestiei cu toate că ar fi fost mai mult decât natural şi omenesc să fii spus că pluralul acela e strict legat de mine, de puţinătatea audienţei mele pe care o oblojesc cu alibiul că poate totuşi s-ar putea aici să fie vorba de talentul unui om al locului, nerecunoscut ca atare de semeni din varii motive, dintre care cel mai de seamă ar putea fi o minunată abandonare a literaturii care nu se mai citeşte astăzi, în vremea internetului, a lui Bill-saxofonistul, surîzătorul number one care nu o au penetrat-o pe Monica şi şi-a cerut scuze şi poporul l-a iertat mai ales că norodul s-a dedat să privească de mai multe ori pe zi trupurile fetelor acelora: fotomodele care se scaldă pe plajele din Bahama-mama, se răsucesc cu picioarele dumnealor lungi şi zvelte pe nisipul ca zahărul tos şi ne îmbie să le privim ţîţele bine rotunjite şi bronzate, în vreme ce noi stăm turtiţi în faţa ecranului tutto a colori cu bucile curului înfierbîntate de canicula năvălită peste trotuarele urbane mînjite de dudele care tocmai s-au copt. Prin urmare, cine să mai citească proză şi/sau poezie? Cel mult între semenii producători se întîmplă asemenea lecturi, şi chiar şi printre ei apar destule sincope, destulă indiferenţă, ofensive ale valorilor mărunte şi mărunţele, cu inşi proveniţi din atît de slab culturalizata noastră presă, inşi de felul gagiului Tucă, zis show, care chiar cred că au, pe lîngă altele toate, şi talent literar-artistic şi muzical, şi prin urmare populează emisiuni cu tot felul inşi importanţi sau tipe bine, cum ar fi Mădălina sau Andreea. De aceea mulţi artişti din Provincie vorbesc printre buze de norocoasa plasare a indivizilor cu pricina în capitala naţiunii, întrucît naţia este, cultural vorbind, destul de puţin altceva decât aceasta, aşa că putem spune pe bună dreptate că a venit vremea să declarăm, la fel ca exasperatul meu amic din zona Arăneagului, munţii Apuseni, un dascăl de

modernă care ne cutreieră compoziţia, dintre prea puţina audienţă de care ne bucurăm la cititori şi de care sîntem direct răspunzători, şi ceea ce a reuşit domnul acela din Şiria. Şi cum spun e de remarcat cîtă obrăznicie pornografică sexual-moralicească se poate afla în vorbele lui nenea Slavici, acelea cu muşcatul buzelor junelui Trică de către puţintel trecuta doamnă nevastă a domnului Bocioacă starostele de breaslă, purtătorul praporelui pe care l-a văzut subsemnatul prin anul dintîi de guvernare ceauşistă în biserica din Lipova, în dreapta naosului, avînd ca fundal pictura de veac op’şpe’ a unui oarecare Nedelcu zugravu’. Intram atunci în răcoarea bisericească a fostei reşedinţe episcopale româno-sârbe guvernată de fericitul de pomenire Sava Brancovici prin veacul al şaptesprezecelea pe cînd turcii erau mari şi tari pe aceste meleaguri, cam cum sînt azi americanii, după îngenunchierea comilitonilor de etnie de peste trei veacuri ai episcopului Sava, în directă legătură cu afacerea NATO în Kosovo, în-nemurită sub expresiva denumire KFOR. Şi cum spun intram eu nevinovat prunc în „besearecă” (vorba letopiseţului) la vremurile acelea cu ditamai vata de zahăr pe băţ (în variantă regională „ţucur pă bît”) în umbra răcoroasă a pronaosului şi a naosului şi apucam ca să muşc, altfel decât procedase vinovata doamnă puţintel trecută a starostelui Bocioacă cu buzele tînărului Trică, din vata cumpărată de la un ţigan negustor, de loc de pe strada Mavocordat. Revin şi spun: ceea ce se află în trecut nu diferă prea tare de prezent, poate că doar accente, unghiuri, moduri şi perspective. Încolo, toate la fel, starea e una, plăcerile identice, păcătoşenia vinovatei doamne Bocioacă şi ea se arată a fi cu toate ale ei contemporană cu revoluţia sexuală de azi, aşa cum ne-o descifrează semeni de-ai noştri mai inteligenţi în fragmentul cam lung – şi pentru care ne cerem anticipat scuze – care urmează:

„Cui să-i atribui (…) premiul de cel mai bun cenzor - puritanilor care reprimă plăcerile corpului ori hedoniştilor care nu elibereazã decît corpul masculin? Unde este prejudecata - în blestemul aruncat asupra sexului sau în imaginea pe care sexualitatea blestemată o dă asupra vieţii libidinale? Ceea ce înseamnă, în fond, să ceri femeii să decidă ce aservire corporală preferă: strangularea prin virtute sau normalizarea prin viciu.

Deci, pornografia este profund egalitară; ea nu spune: doar bărbaţii au falus, este privilegiul lor, marca superioritătii lor şi, deci, motivaţia vizibilă constituţională a dominaţiei pe care le-o conferă societatea. Ea nu vrea să explice ierarhia socială a sexelor prin diferenţa de anatomie, ea spune dimpotrivă: nu există diferenţă, orice juisare este falică: masinuţele noastre în ciuda deosebirilor, funcţionează după acelaşi model şi cu acelaşi carburant. Să nu ne luăm după disparitatea arhitecturilor: grota şi obeliscul, caverna şi coloana, sabia şi teaca, umbrela şi sticla, şarpele şi melcul, ciocanul şi cuptorul, cutia şi tocul, vasul şi robinetul, buzunarul şi pălăria, ţigarea şi scrumiera, garajul şi autobuzul, lumînarea şi scoica, nu au, bineînţeles, aceeaşi formă şi nu ţin de

geografie pasionat de peşteri, purtător al unor pălării cu boruri mexicane care mi-a spus, dînd a lehamite şi pecetluind aşa o concluzie la care ajunsese se pare de mai multă vreme, cum că, din punct de vedere cultural, sîntem ţara cu un singur oraş, şi asta din vremea cînd amicii lui Creangă, toţi ciracii aceia care se luptau cu perne în Casa Pogor, au părăsit Provincia pentru a se pune la dispoziţia Capitalei, în frunte cu Maiorescu şi Eminovici Mihai – aşa îi plăcea profului aceluia iubitor de peşteri să-I spună poetului naţional din raţiuni care îmi scapă. Aşadar e o spaimă care mă cutreieră în cazul acesta, că scriu degeaba, că noi, adică eu, mă ocup cu inutilităţi în loc să fac altceva, cu toate că e greu acum să fii altfel, să o iei de la capăt; nu ai pentru asta, îmi zic, nici energia, nici virtuţile cioraniene, ori ştiu eu cine altul, nu ai anvergură, dar nici nu te poţi împăca definitiv şi pînă la capăt cu anonimatul stîrnită de proasta utilizare a Vieţii Şi A Destinului care te azvîrle fix în fojgăielile omeneşti fără chip şi nume de pe la sărbătorile tip 1 Mai/23 August/1 Decembrie de la terasa-restaurant Pescăruşul de pe malul Mureşului.

acelaşi registru simbolic dar la întrebarea «cum functionează?» răspunsul este identic: descarcă şi produc orgasmele.” (Pascal Bruckner, Alain Finkielkraut, Noua dezordine amoroasă, p. 72)

Uica Target de Belgrad

Să ne gîndim acum la vara fierbinte plină de avertismente extreme de protest sindical care ne aşteaptă după cum ne avertizează cu glas serafic cei de la Radiojurnal, chiar în aceste neuitate zile cînd dumnealui Miron Mitrea pregăteşte paturi pentru hodina ţărănist-creştină în puşcării. În sfîrşit! A venit vremea să refacem ceea ce s-a pierdut, să ajungem la vechile noastre bune şi îndătinate obiceiuri şi să pricepem că ţara nu este a lor şi nici nu va fi, ea ne aparţine definitiv şi pentru totdeauna nouă şi nu lor, ţara e a domnilor cu voce moale2 de pe la radio România Actualităţi, cînd mi ţi-i iau din diferite poziţii specifice pe ăştia de la putere care, ca nişte fecioare care nu ştiu că nu mai sunt demult fecioare, că şi-au pierdut himenul cam demultişor şi se fac că nu pricep partida de sex colectiv la care sunt supuşi, nu înţeleg, nu reacţionează, se surpă lent, ca un amurg, ca o după amiază de început de toamnă pe la Cotu Strîmb de pe malul Mureşului unde stăteam lîngă băţul de pescuit.

Nimeni din neprihănita noastră putere nu are vreme să explice că a făcut bine ce a făcut şi cît de trainic au fost înfrînţi toţi fundamentaliştii de prin presă şi de pe la partide şi de pe la niscaiva scule ezoterice securiste şi kaghebiste, toţi aiuritorii isterici care au cerut să–i băgăm în aia mamii lor pe cei de la NATO şi să ne dovedim noi aprigi şi alături de uica Target de Belgrad, l-am numit pe baciul Slobodan Miloşevici. Nimeni nu are bărbăţia să arate toate rahaturile aberante din vremea campaniei de presă a răzbelului kosovar, toate hiperbolele hermeneutice şi exaltat-sentimentale ale multor formatori de opinie care au cerut să fim ocoşi, să nu ne lăsăm, să ne încruntăm, să nu acceptăm, să ne indignăm, să plîngem şi să ne plîngem, să nu admitem, să nu repetăm şi să-nu-se-repete-şi-la-noi-situaţia-prin-grija-neadormită-a-ungurilor-răi-şi-veşnic-duşmani, să nu acţionăm, să nu stăm în genunchi, să fim solidari, să fim, să fim, să fim, şi din nou să fim, să fim, să fim, fir-ar să fie, cît de încurcate sînt căile istoriei şi cît de minunat de bramburită ne este dăruită nouă interpretarea încruntată la modul sefist a lui Cristian Tudor Popescu prin emisiuni „protivi”, vorbind el cu ură neîmpăcată şi gata de ceva răzmeriţă contra trupelor NATO care calcă suveranitatea şi fac şi dreg şi ne împing din nou să ne simţim ca pe vremea prinţului Nicolae Mavrogheni3, care, la 1778, „aflînd despre ascensiunea nepotului său Ştefan la demnitatea de mare logofăt, se exprimă ironic la adresa acestuia pe lîngă Patriarh4 din cauză că, după cum susţine Comnen–Ipsilanti, el însuşi nu a putut să acceadă la o asemenea demnitate, neavînd nici o consideraţie din partea arhonţilor5, în ce-l priveşte.”

Iacătă de ce se teme Cristian şi Ion Cristoiu , că adică azi ne comportăm cu obraznicii călcători de suveranităţi statale în felul ruşinos, şi de care ar trebui să uităm degrabă, în care ne guduram ca să fim căftăniţi în vremurile otomane cînd „Sublimul Cuib al Fericirii nu se zgîrcea nici cu titulaturile onorante către cei 2 Adică molcuţă, vorba transilvăneanului trăitor pe văile Căpruţa şi Bătuţa, acelea care se varsă în Mureş, dincolo de Săvîrşin 3 Aici cităm din cartea noastră căreia i-am pus titlul Între hanger şi sofa şi pe urmă am publicat-o la editura Marineasa în urmă cu un an şi mai bine. 4 Asta vrea să fie Casa Albă sau, baremi, madam Albright despre care un sîrb încălzit de mitologii războinice taman a dezvăluit mass-mediei că el, şi nimeni altul, în juneţea dintîi a secretarului de stat, ar fi supus-o deflorării cei de obşte 5 ăştia ar putea prea bine să fie sinonimul contemporan al generalilor de la Pentagon ori al liderilor G7

cu care se află în raporturi de război, care îi sînt vasali sau cu care a încheiat pace. În documentul în care Soliman Magnificul îi cere principelui Transilvaniei Ioan Sigismund Zapolya să respecte tratatul cu austriecii, respectiv cu împăratul Maximilian, înaltul Prag al Sublimei Porţi este «ocrotitorul lumii şi puternic, purtător de noroc în Orient şi măreţ printre tronurile din Occident»”6.

Adică, mai limpede şi mai pe înţeles spus, doar demnitatea naşte respect; adicătelea, în cazul nostru, demnitatea căptuşită cu niscaiva gropi comune împodobite cu hoituri albaneze, care, orişicîtuşi, fiind aceştia oameni de-al doilea sau, cum ar spune neuitatul Creangă, însurăţei de-ai doilea în raport cu istoria şi civilizaţia europeană, îşi merită locul acolo în lutul acela împodobit cu duhoarea de hoit omenesc pe care cu siguranţă că talentul lui Cristoiu şi Cristi le vor putea preface, în beneficiul cititorilor români, în miros de trandafir.

La party, în Regatul preotului Ioan Herrade de Landsberg, stareþa mînãstirii Saint-Odille din Alsacia, (†1195) a alcãtuit o antologie rãmasã celebrã, Hortus deliciarum, tãlmãcind pentru maicile sale înþelesurile multiple ale paradisului terestru, ne spune Jean Delumeau într-una din cãrþile sale în care face o istorie a paradisului. De bunã seamã cã prin trecerea anilor, a veacurilor, viziunea asupra paradisului s-a modificat în mare mãsurã; acesta nu mai este undeva în geografia terestrã, dupã cum nu se mai întrupeazã în acele mult zugrãvite cîmpuri cu verdeaþã, livezi din care a fugit toatã scîrba ºi durerea, nu mai avem de-a face nici cu veºnicile cîmpuri de vînãtoare ale pieilor roºii, paradisul poate fi cel mult în lumea de azi un reflex ecologic, regãsibil în canalul TV Discovery, paradisul naturii virginale în care trãieºte bunul sãlbatic, marginalul ºi ignorantul ferice pe care îl gestioneazã, ca sã mã exprim la modã, avînturile politicilor corecte din marile universitãþi americane. Aºadar acolo poate fi Paradisul, dupã cum se mai poate întîlni în lumea tutto a colori a vedetelor ºi a vedetismelor care animã audienþa telenovelelor din zilele noastre. Prin urmare nimic nou, dacã privim cu atenþie la cei vechi ºi la lumea de azi! Nevoia de reverie ºi de evadare a rãmas intactã. Tot Delumeau ne povesteºte cã marele poet de odinioarã, Ronsard, cel care a asistat în epoca lui Henric aI Il-lea la înteþirea conflictelor religioase, îl îndemna pe prietentul sãu Marc-Antoine Muret sã emigreze împreunã cãtre

6 Citat din acelaşi studiu cu hangerul şi sofaua în care apar zugrăvite vremurile cele de demult ale valahilor noştri cei „mai întotdeauna demni”, cu excepţia zilelor ăstora de acum cînd avioanele NATO au zdruncinat tradiţionala prietenie româno-sârbă; e limpede, vorba sus-numiţilor Cristoiu şi C.T. Popică, acu ne-am lăsat pe tînjală, cum se spune în popor, din punctul de vedere al demnităţii naţionale, în rest am fost ocoşi, neînfrînţi şi mereu, vorba vecinului Coarci, „cu coada sus”.

,,Insulele Fericiþilor”. Simplu exerciþiu de ºcoalã!, ne asigurã marele istoric: „Nici unul dintre ei nu a pãrãsit vreodatã Vechiul Continent. Era vorba doar de un vis melancolic”. Vise de acest fel animã canalele televiziunilor ºi forfota blitzurilor, victimizînd cutare cap încoronat. E aici sentimentul cã o asemenea proiectare te face fericit, te împinge în forfota bulevardelor din Hollywood, te împinge, adicã, soarta - imprevizibilã ºi nestatornicã - ºi dai buluc peste un regizor - tu fiind, de obicei, o aspirantã la starea de vedetã - dai peste un fecior bogat, intri sfioasã ºi sexy în cutare cãsoaie cu scãri interioare ºi îþi scapã expresia „frumoasã casã”, ºi laolaltã cu suspinul tãu milioane de suflete aºijderi suspinã, în timp ce tînãrul bogat ºi sexy nici nu bagã de seamã cîtã frumuseþe îi copleºeºte viaþa de zi cu zi, cautã absent în bar paharele ºi sticla, luxoase ºi ele, pe urmã te întreabã: „martini sau whisky”, ºi milioane de suflete urmãresc cum anume îl priveºti tu semnificativ ºi-i ceri ºi gheaþã. O lume de vis asta, ca în poemele ronsardiene pe aceeaºi temã: „ Din fiecare floare ce-n pomi se desfãºoarã rodeºte, nesmintit, un galben fruct ªi iarãºi mii de flori tot anul cîmpiile înverzite smãlþuiesc Acolo unde vînt nu bate, iar de pe stîncile înalte cad susurînd izvoarele de lapte” (apud J. Delumeau, Grãdina desfãtãrilor, O istorie a

paradisului, Humanitas, p. 106) Paradisul modern ºi postmodern este ticsit de inºi bogaþi ºi de artiºti, de realizatoare de emisiuni de televiziune, de muºchiuloºi care bat bine ºi pe urmã spun o vorbã de duh ºi cer o bere la pultul barului; paradisul modern fojgãie de vedete care îºi cheltuiesc dramele dumnealor pline cu isterii ºi insatisfacþii sexuale caracterizate prin „hiperexpresivitate somaticã, a ideilor, a imaginilor ºi afectelor inconºtiente”(vezi în Dicþionarul de psihologie, la pagina 384); toate se rezolvã, mai bine spus, se domolesc în pat; „a fost bine”, îl întreabã anonima pe vedetã, care e ºerif, un domn bogat, un scriitor arãtos preocupat sã rezolve epicul proaspãtului sãu best-seller care descrie acelaºi Paradis indistinct în care, vorba lui Ronsard, ,,calicia nu a-ngrãdit cîmpurile, iar lupul nu înspãimîntã turmele”. ªi el, ce-i rãspunde? Ce-i spune cetãþeanul Paradisului? Ca oricare locuitor de acest fel închide ochii istovit de plãcuta trudã la care l-a supus domniþa aspirantã, nu-i rãspunde imediat sau nu-i spune nimic, vorbele ºi aºa nu pot traduce fericirea; prin urmare se ridicã din patul paradisiac ºi cotrobãie prin figider, apucã o bere paradisiacã ºi priveºte o vreme în gol, nu mult timp pentru cã faptele îl cheamã. Existã o fericire, paradisiacã ºi ea, a înfãptuirii eroice: el, performantul din pat, este aºijderi ºi pe bulevarde, în urmãriri motorizate, nu se teme deloc, priveºte calm cum un mafiot oarecare îl ameninþã cu pistolul hotãrît sã-l împuºte, nu mai are nici o scãpare ºi totuºi, în Paradis, existã întotdeauna o portiþã de scãpare, nici nu le-ai crede cã sînt cu putinþã portiþele acestea de scãpare, cã mai sînt cu putinþã. Alþii, aºa cum am vãzut prin documentare, stau ºi ei asemenea frumosului ãluia performant în faþa plutoanelor de execuþie, ºi pentru cã nu apare nimic salvator cei care au puºca îi executã pe ceilalþi care se scapã pe ei de spaimã, au pantalonii uzi ºi se prãbuºesc în groapa comunã. Repede se petrece totul, cît ar clipi din ochi domniþa din Paradis. Sã nu zãbovim asupra grozãviilor acelora, sã ne întoarcem mai bine în Hortus deliciarum, aici berea ºi piscina albastrã, terenul de golf ºi alergatul pentru întreþinere exprimã bucurii trupeºti; Paradisul ca fericire împlinitã fiziologic. Seamãnã izbitor lumea de azi cu cea de ieri: Grãdina desfãtãrilor prin care rãtãceºte vedeta Parpanghel cuprinde „Rîuri dã lapte dulce pã vale/ Curg acolo ºi dã unt pãraie/Þãrmuri-s dã mãmãligã moale,/ Dã pogaci, dã pite ºi mãlaie!...”.

În regatul preotului Ioan, leaderul creºtin din Asia ºi vedetã a lumii medievale, trãia o lume asemenea magnaþilor contemporani risipiþi pe la banchete luxoase cu, vorba lui Budai-Deleanu, „munþi ºi stînce gurguiate/Tot dã zãhar, stafide, smochine!”; printre ele se întreþin fericiþii, împovãraþi de avere ºi glorii - ieri ecleziastice, azi mediatice. La party-urile din regatul preotului Ioan: „Treizeci de mii de persoane, dintre care ºapte regi, ºaizeci ºi doi de duci, trei sute ºaizeci ºi cinci de conþi, doisprezece arhiepiscopi, douãzeci de episcopi, ºi ,,patriarhul Sfîntului Toma'”, prînzesc zi de zi la palat. În camera regalã, îmbrãcatã în aur ºi pietre preþioase, ard tot timpul rãºini parfumate.” (J. Delumeau, p. 69). O întrebare nu ne dã pace: existã în România de azi paradisuri ºi vedete? Sîntem (din acest punct de vedere) în rînd cu lumea sau nu sîntem? Rãspunsul e la îndemîna oricui, autorul articolului, rãpus de caniculã, renunþã sã-l mai caute. Preferã sã manevreze telecomanda ºi sã se holbeze la imaginile acelea de la Animal Planet în care niºte valuri mari de tot se sparg pe nisipul plajei din insulele Galapagos.

Aşa îţi pare a fi

Stai în Casa scărilor şi te gîndeşti cît de greu e să ţi-l imaginezi pe Bacovia în acest spaţiu: „Prin măhălăli mai tristă viaţa-mi pare”, aşa zice poetul şi tu te gîndeşti ce măhălăli mai definitiv la marginea lumii decît un pătrat de blocuri, înconjurînd cu duioşie un petec de iarbă chelit de îndelungă folosinţă, mărginit estetic de cauciucuri mari de tractor, de RABA, de camion Steagu Roşu, toate îngropate în pămînt în aşa fel încît în mijlocul lor de gumă tare să poată adăposti obştescul pămînt menit obşteştilor flori din acelea de toamnă, denumite popular ochiu-boului. Ce tristeţe mai mare decît şansa întîmplării care ţi se dă să intri pe Casa scărilor în vreme de toamnă tîrzie, cînd orişice obiect, vorba poetului, se vrea singur? Alături flori în gumele acelea, miros vag de rîntaşuri amintind de grobiane tradiţii culinare europo-centriste. Minunate erau străzile pe care hoinărea Bacovia în provincia dumisale cu chip, îngrozitor de minunate sînt străzile din cvartalele de blocuri din cartierele fără chip ale lumii noi; aceea pe care o dibuiai înfiorat de presimţirea unei viitoare plictiseli de anvergură mondială în pozele din cartea de citire sau din manualul în care buchiseai în limba lui Voltaire, realităţi victorioase de la sfîrşitul domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Minunată poezia gangurilor cu ogrăzi de asfalt ale soţului plin de humor al Agathei, cu asupra de măsură minunate vremile noastre cu bălţi colorate de uleiul de motor scurs dintr-un carburator în spectrul luminos al curcubeului. Ce tristeţe mai mare decît aceea a unui bidon de plastic gol pentru uleiul de motor marca MW 20 numai bun pentru Dacia 1100 sau 1300? Ce poezie a ruinurilor mai desăvîrşită decît halele de fabrică în ploaia de toamnă, aceea bacoviană, cu picăturile ei mărunte-mărunţele, învăluind tandru un afiş de tablă anunţînd avantajele utilizării mănuşilor de sudură? Există ceva mai impresionant decît golul istoric de pe Casa scărilor, o metafizică a tăcerilor mai a dracului decît cea de pe scara de bloc la vreme de amiază, cînd orişice uşă mută te întreabă ce cauţi, care-i rostul tău în lume şi tu treci de parcă ţi-ai cere scuze că tulburi pacea intrîndului aceluia din colţ cu dispozitivul unsuros pentru „ejectarea” gunoiului menajer. În loc să stai tu noaptea întreagă sub un salcîm şi să-i spui iubitei în sintaxă abruptă versul: „spune-ţi-voi cît îmi eşti dragă”, poţi sta acolo pe treptele de pe Casa scărilor, poţi melancoliza acolo în fulgerările negre ale gîndacilor de

bucătărie pe lîngă instalaţia aceea de tablă de tip eject; în locul poeziei dulcelui glas de corn poţi asculta ritmul îndepărtat al gospodinelor care tocmai depun gunoiul în instalaţia aceea, poţi asculta vaierul prelung al căderii lui de-a lungul etajelor, poţi să te laşi îmbătat de ecoul muzical subţirel, venit ca din depărtări muntoase, al cablurilor liftului cu pocnetele lui fără cusur; în locul clipocitului pîrîului poţi să te laşi cuprins de vraja apei năvălită din robinete sau prăvălită cu zgomot furios de cascadă din rezervor direct în scoica weceului. Şi tot aşa cum poetul din vechime stătea năpădit de simţiri înalte la vreme de seară şi adulmeca zgomotele indistincte ale satului prins de treburile cotidiene şi tu, sărman poet de Casa scărilor, poţi sta cu iubita dumitale pe trepte şi vă puteţi lăsa învăluiţi de ţipetele cutărei doamne, de plînsul aşijderi al vreunui cocon urban, de pocnetul îndepărtat al unei uşi trîntite. Pe toate le poţi percepe prea bine, dar mai presus de toate simţi tu acolo stînd la vreme de amiază de noiembrie ploios, că nu ai ce căuta pe casa scărilor, că oricînd poate veni careva, că pereţii te supraveghează, că uşile îţi scrutează prezenţa, că liftul îţi ţine socoteală, că întreaga Casă a scărilor te chestionează cu aplomb profesionist. Amintiri ai destule din acest spaţiu: înainte de toate întîlnirile inevitabile cu vecini pe care îi vezi o clipă, cum ar fi domnul Rakoczi, nume istoric transferat unui domn măcelar ieşit la pensie la vreme, adică imediat după revoluţie, foarte gras aşa cum stă bine unuia care o viaţă a împlinit ceea ce cu aplicaţie înfiorată va descrie Alfred Döblin în Berlin Alexanderplatz. Pe alţii îi ştii tot mai puţin, pe cei „de la nivel” îi cunoşti mai bine, pe domnul cutare, fost director, pe domnul cutărică, inginer şi el, pe urmă tot mai jos te simţi din ce în ce mai înstrăinat, altă lume ţi se deschide înainte, alte orizonturi, alte intimităţi vicinale care îţi scapă, ca să nu mai vorbesc de parter, acolo unde se sfîrşeşte totul aşa o toccată de Buxtehude, interpretată la orgă de domniţa Ilse Maria Reich, la Mediaş, în iulie ‘85. Aşa se sfîrşeşte Casa scărilor, în ultimile zvîcniri neconcludente ale treptelor în perimetrul ritmat cubist al unor ştergătoare de picioare ancorate de balustradă cu lanţ gros şi lacăt împotriva hoţilor potenţiali. Mai jos, sub nivel, se poate prea bine admira uşa de la intrarea la cămăruţa Asociaţiei. Şi mai jos e greu de spus ce ar fi să fie, intrînduri misterioase ca acelea care au animat fantasticul prozei romantice germane. Pogorîrea, dacă nu în infern, oricum în misterul, cu iz mai degrabă blecherian ori cărtărescian, adică anatomo-fiziologic, aşa îţi pare a fi subsolul de dincolo de uşa Asociaţiei. La celălalt capăt, înălţimile anunţate de încăperea motorului care dă viaţă ascensorului, apoi uscătoria, apoi întinderile de betoane bine smolite, cu guri de aerisire din care se preling uşure aburii din atîtea şi atîtea băi cufundate în mirosuri de spray şi binecuvîntate uşurări fiziologice. Dar ce spun eu aici, cînd le-a spus pe toate mult mai bine Cărtărescu, de altfel pe el îl puteţi întîlni purtîndu-şi melancolia pe lîngă profilul unui tomberon municipal şi scheletul, învăluit într-o atmosferă hamletiană, a unui tobogan cu un capăt proptit într-o groapă cu nisip puţin, împodobit cu ambalajul verzuliu pe care stă scris pentru veşnicie mesajul liniştitor WRIGLEY’S DOUBLEMINT CHEWING GUM.

Cu akaemul contra minijupei

A fost să fie pe la începutul veacului trecut preschimbarea antereului, a turbanului, a işlicului, a

mătăsurilor de arnăut, a pantalonilor strîmţi, denumiţi ceacşiri, şi a ilicului albastru, a şalvarilor largi şi a papucilor galbeni cu jobenul bonjurist. Nu putem, la vederea acestor grabnice şi adînci prefaceri, să ne reprimăm acea stare care l-a îndemnat pe poetul antic să-i aducă aminte lui Postumus, printr-o iscusită interjecţie plină de o melancolie bărbătească, de trecerea anilor. Aşa şi noi, ne minunăm cum se pun în mişcare rotiţele veacului, cum se schimbă lumea şi toate ale ei prin războiul generaţiilor, cînd mut, cînd gălăgios ca o fanfară nemţească din Banat la vreme de kirwai. Şi cum spun, pe la mijlocul veacului trecut, în prima lui jumătate, iacătă venind pe dumnealui pictorul ungur Barabas în capitala valahilor, preumblînu-se pe malurile Dîmboviţei binecuvîntate cu gunoaie dar şi cu umbra, poeticeşte lăţită, a sălciilor peste fojgăiala lumească. Şi pictorul ungur Barabas, protejatul agăi Nicolae Filipescu, notează ceea ce i se arată ochilor. Şi ceea ce îi este dat să vadă e taman conflictul de generaţii: protipendada e în schimbare, tineretul şi doamnele

se poartă cu haine franţuzeşti, boierii se lasă mai greu de portul turcesc, nu le vine la îndemînă să se lipsească de bărbi. Bietul boierul Obedeanu se scrutează în oglindă ca să vadă cum i se stă cu fracul şi cu cilindrul comandat la Sibiu, din luxosul magazin Bayer, şi pe dată, simţindu-se dumnealui - aşa cum căuta în apa oglinzii - străin şi înstrăinat de propria-i viaţă, pe dată a apucat hop-ţilindărul de pe preacinstitul dumisale creştet „şi l-a trîntit la pămînt” (pentru mai multe detalii citeşte opul lui Al Alexianu intitulat Mode şi veşminte din trecut, Editura Minerva, 1987). Un alt baş boier stă bine proptit în sofa şi alăturea propteşte între degete muştiucul unei narghilele de un metru şi mai bine; cui vrea îi zice următoarele vorbe consemnate pentru posteritate de scrierile vremii: „Niciodată nu m-oi dizgruma cu craveturi, nu mi-oi plesni pielea în mănuşe de Brandmaier, nu mi-oi înfăşura trupul în paltoane sac, curat sac cu făină, şi nu mi-oi stropşi picioarele în pantaloni de golan”.

Bune vorbe spune baş boierul şi vrednice de ţinut minte. E aşa cam cum eram noi adunaţi pe la mijloc de liceu, mintenaş după ce tovarăşul Ceauşescu s-a întors din vizita istorică din China maoistă, şi cînd lansase în istoria ţării Tezele din iulie. După acestea a urmat conflictul de generaţie: organele de miliţie prindeau junii bonjurişti şi mi ţi-i umflau ca să-i tundă regulamentar, şi pe fete le arestau ca să le strice cu foarfecele minijupele cu care ruşinau idealurile comunismului. Şi cum spun, eram noi adunaţi în sala festivă şi vine baş boierul de la judeţeana de partid şi ne spune cum stăm şi că ar fi vremea să ne împotrivim influenţelor occidentului reacţionar care corupe bunele moravuri ale junei generaţii cu muzică decadentă şi cu prostii lipsite de valoare patriotică, şi aici preacinstitul obraz, ajuns la momentul hotărîtor al exemplificării, nu-şi găseşte vorba ca să incrimineze obiectul cu pricina şi caută din priviri ca să-l găsească în mijlocul cinstitei adunări. Şi-l vede pe unu în primul rînd care purta pe lîngă işlicul albastru al uniformei o pereche de nădragi decadenţi şi-l pofteşte pe bină (adică pe scena sălii festive)şi cu un deget arătător, bărbăteşte împodobit cu păr negru între carpiene şi metacarpiene, indică pedagogic şalvarii aceia şi-i incriminează ca exemplu concret de cum anume se poate face propagandă împotriva orînduirii. La observaţia unuia din sală cum că şalvarii ăia nu erau marca americană Levi Strauss, ci una produsă la Fabrica de confecţii Turda, cu atît mai indignat se arată şi ne demască, pe viu şi la faţa locului, cum anume se strecoară modul de viaţă decadent al occidentului în fabricile ţării. Conflictul dintre generaţii în timpul Vechiului Regim s-a transformat treptat într-un război; să ne reamintim faptele! În anii aceia societatea întreaga era supusă unui proces de anonimizare - un soi de mediocritate istorică, socială, economică, un fel de vacanţă a istoriei într-o viaţă de o desăvîrşită banalitate molcomă, derulată la umbra cartierelor de locuit, identice de la Ciulniţa pînă în ţinuturile nord-coreene. Aşadar, în timpurile de atunci, comunismul a creat pentru posteritate Marea şi Plicticoasa Provincie a unei lumi care se ruşina să se uite la minijupa fetişcanelor.

Aspectul dramatic, secretat zilnic, al acestui război al generaţiilor l-am trăit pe viu ca june soldat cu termen redus pe frontiera de vest a României, acolo se petrecea asaltul cotidian al sîrmelor ghimpate, al patrulelor de control al fîşiei – porţiunea mereu-proaspăt-arată dintre noi şi Iugoslavia –, acolo, în apropierea ei, în curtea pichetului de grăniceri, erau maltrataţi, băgaţi în puşcării, dacă nu fuseseră deja împuşcaţi pe fîşie, cei care nu-şi iubeau patria: adică elevi de liceu, studenţi, muncitori, tineri îndrăgostiţi. Instrucţia militară din Timişoara, de la sediul brigăzii de grăniceri, sau de la Arad, se învrednicea să-l convingă pe soldat că toţi aceşti duşmani ai României trebuie trataţi după faimosul adagio: „decât să plîngă mama, mai bine plîngă mumă-sa”. De altfel, soldatul însuşi era legat de frontierist printr-un destin comun: dacă era

nepriceput sau îngăduitor cu infractorul urma să intre la pîrnaie în locul lui. De aici înverşunarea, bătăile, hărnicia patrulelor.

Care ar putea fi morala tuturor acestor fabule: una singură, pantalonii aceia de golan erau de vină, pachetul gol de Marlboro şi Kent, tubul colorat de spray Rexona, domniţa cu dantura şi sînii policromi de pe ambalajul săpunului Fa: la astea toate se uita tînără generaţie şi uita deodată de Mircea cel Bătrîn, de Mihai Viteazul, de minunatele lor înfăptuiri în stereofonie cu cele ale epocii de aur şi se năpustea orbeşte spre frontieră în barajele de sîrmă ghimpată, peste lansatoarele ascunse în iarbă, se învrednicea de colţii cîinilor lupi, de bocancii militarilor, de arsura glonţului. Şi toate astea, repet, pentru pachetul gol de ţigări şi iluzoria cîntare a duşmanului aceluia pe nume Rod Steward care le susura la ureche despre dorul de ducă al unui navigator bezmetic care îşi ia lumea în cap.

Cu sora Sînziana prin Campo San Lorenzo Ora 13. 05. Căldură cumplită, noroc că adie vîntul, mi-este sete de nu mai pot, picioarele

umflate. Transpir ca un bou şi chiar în momentul în care scriu cuvântul bou pe caietul cu coperte policrom îmi dau seama cît de marginal, cît de adînc provincial, cît de hotărît şi definitiv singur mă aflu pe banca asta. Buun! Viaţa care te mînă prin toate părţile m-a adus şi pe mine taman în Veneţia, eu, fiul Radnei, al excursiilor temeinic asimilate pe Valea Mare şi pe Valea Moratului unde trăiesc copiii sărăci şi sceptici ai plebei ţigăneşti din Lipova, un orăşel de pie memorie iţit istoric din vremuri de după quatrocentto, pe cînd se războia întru apărarea porţilor de intrare în Transilvania contra haimanalelor otomane. Aşadar stau cu caietul vînăt pe banca venetă într-o piaţa pustie şi nu mai pot de căldură, transpir, cum am mai spus, ca un bou şi mă fîţîi pe bancă. Am mai fost pe uliţile Serenissimei, şi asta nu pentru că aş fi vrednic în dobîndirea unor burse, ori conferenze, ori alte cele simile, întrucît năvala aici e atît de mare şi meşteşugul de trebuinţă într-atît de performant că nici nu pot spune. Alte norocoase potriviri ale astrelor m-au adus pe bancă: am vîndut unui italian apartamentul din centrul oraşului Timişoara, leagănul a tot ce va fi să vină peste noi, un soi de biruinţă de tip fesenepedeserepeneţepedepeneleudemereapereacparpac ş.a.m.d. Aşadar am vîndut italianului apartamentul din centrul oraşului de la geamurile căruia mi-a fost dat să văd, pentru

posteritate, cum securiştii şi confraţii spărgeau geamurile magazinelor pentru începerea zaverei în timp ce parterul ardea cu învîrtejiri grozave: l-am dat unui locuitor al ţării care a dat lumii pe desăvîrşitul Dante, maestrul care a descris ca nimeni altul flăcările din cea’ lumea. De la vînzare am ajuns, mai apoi, la o prietenie parafată de cererea lui Guido ca să tragem împreună o firmă falimentară: un s.r.l. româno-friulan (companionul meu e de loc din Padova) cu care am decis să fericim meleagurile ţării noastre cu instalaţii sanitare, robinete nichelate din acelea cu mîner cu formă aerodinamică. Contravaloarea muncii mele (piaţă mică, bani puţini, marfă multă la preţuri aiuritor de mici) s-a concretizat prin invitaţii în oraşul sfîntului Anton şi al acelei capele faimoase situate lîngă apartamentul lui Guido, nu departe de gară, zisă „degli Scrovegni”, adică, după vorba noastră, „a Georgeştilor”, acolo unde Giotto l-a pictat pe Iuda chiar în momentul sărutului trădător.

Aşadar caut Veneţia fără turişti, mă pierd pe stradele ale dracului de înguste, cu izmene puse la uscat pe instalaţii de sîrmă întinsă pe roţi mititele prinse în parmalîcuri rinsacimentale; senzaţie de sufocare, de labirint fără capăt, lua-l-ar zmeii, sau, vorba lui sora Sînziana de optzeci de ani de la Radna, „mînci-le-ar Ioia de ulicioare că nu le mai dai de cap”. Găsesc în sfîrşit o piaţă pustie, se numeşte Campo San Lorenzo. Scrutez împrejurimile: o doamnă cu un cărucior cu două roţi şi învelitoare verde deschide poarta la un căsoi enorm situat peste drum de banca pe care tocmai m-am aşezat ca să notez cum se petrec toate în piaţă. Stau pe bancă, la umbră, bate vîntul răcoros, e bine, cîţiva porumbei se fîţîie în jurul fîntînilor ăstora sub formă de octoedru cu capac din fier bătut deasupra. Răsar în aerul care se bîţîie canicular peste caldarîmul pieţei personaje la care tocmai lucrez, baba von Mairowitz se propteşte lîngă fîntîna de piatră de formă octoedrică. Dau drumul prin Campo San Lorenzo textului la care taman meşteresc:

Katharina von Mairowitz ( în şpaţir pe lîngă fîntînă): Este dimineaţă acum şi tocmai m-am trezit. Ia uitaţi-vă, pielea mea este albă şi uscată, venele albăstrii. Părul, rar şi alb. Mîinile îmi sunt lungi şi oţeloase. E firesc să fie aşa din cauza vîrstei. Eu, Katharina von Mairowitz, am optzeci şi doi de ani, şi camerista mea, fata domnului notar Bela Piszarcek, şaptezeci şi patru.

Studentul (răsare ca din nimic lîngă fîntînă. Şpaţir): Doamna o strigă pe cameristă în nemţeşte sau ungureşte. Nu se aude prea bine.

Katharina von Mairowitz: Caut prin pat, mă ridic, apuc bastonul cu măciulie, bocănesc prin faţa unui scrin lucios. Trec pe dinaintea unui dulap mirosind uşor a naftalina.

Studentul (recită patetic): In perete, lîngă doamna Katharina, un tablou vechi şi fără lumină. Aud limpede tropăitul bastonului, simt răceala podelelor, văd prea bine geamurile înalte şi, dincolo, acareturile dărăpănate şi iarba. In fostele grajduri pentru cai ale familiei sînt acum atelierele S.M.A.

Katharina von Mairowitz: Tot ce a fost aici a aparţinut familiei Mairowitz. Acum, în camerele de jos, sînt birouri murdare.

Camerista Piszarcsek: E adevărat că sînt înviorate puţin de figurile aurite din tavan…

Studentul: Mai sunt, cum e şi firesc să fie, registre agricole, cadastrul, dulapuri din fier, maşina de scris, casa de bani,

Katharina von Mairowitz: Vai, vai, ce mă pot deprima cizmele brigadierilor şi listele cu pontajul la zi. Studentul: Ia tăceţi puţin să ascultăm ce se întîmplă…(îşi pune urechea la peretele de piatră al fîntînii. Dinlăuntru se aud următoarele vorbe):,,echipa ta, tovarăşe brigadier, merge în coasta pe Văile Rele la stropit, a dumitale, tovarăşe Milan, la tăiat la vie pe Dealu' Mare". (Tropăituri. Aceeaşi voce revine) “Tovarăşa contabilă, spune, te rog, tovarăşului contabil să vină la tovarăşul inginer". ,,Să trăiţi, dom' inginer", ,,sănătate!”

În dreapta e o biserică veche cu faţada triunghiulară, cu pereţii din cărămidă roşie, lată şi subţire, apar cîţiva turişti cu hartă, cu prunci leşinaţi de oboseală, doi se tîrăsc pe pavajul de piatră fiartă, unul stă în cărucior, după chip par a fi neamuri sud-americane, nu departe, pe o bancă vecină stau un domn şi o doamnă în vîrstă, stau chiar lîngă un canal pe care tocmai trece o ambarcaţiune a carabinierilor, sau ce-or fi, ţanţoşi, gătiţi ca nişte papainoage cu fireturi, mai trece o şalupă cu mers mai agale, suflă vîntul cu un fel de încăpăţînare şi bine face, mă gîndesc la litografia cu Veneţia de acasă, de la Lipova, rămasă de la buna mea din vremea cînd junele ei soţior pe nume Laza, din Podgoria Aradului, se pregătea să plece în primul război. Altă doamnă iese din căsoiul părăginit de peste drum de banca mea: notez totul în caietul vînăt, cu un val uriaş pe copertă peste care stă scris cu majuscule PLANET WATER. Număr ferestrele multe şi înguste, renunţ, încerc cu etajele: patru sînt. Doamna, şi ea între două vîrste, dispare pe o ulicioară, porumbeii, doi la număr, uguie în soarele ca de cretă, se saltă golumbii pe pietrele încinse, spre o bancă vecină se îndreaptă un june al locului cu telemobil, nu se aşază, vorbeşte oprit cu mîna în şold, mă deranjează, nu mă lasă prezenţa lui în pustietatea lui Campo-nu-mai-ţin-minte-cum să-mi readuc în memorie litografia aceea cu casele trîntite în apă la care mă uitam bleojdit de mirare şi de un soi de ceva ca o melancolie. Junele cu telemobilul vorbeşte acum tare şi repejor cu alţi doi în faţa unei clădiri căreia îi zice Casa di riposo, un azil sau altceva de felul ăsta, şi pe cînd se agită cei trei, taman trece pe canal nenea gondolierul cu pălărie de pai pe cap şi cu cordeluţe negre. Trece o familie de tedeschi, de nemţi graşi, cei trei juni macaronari vorbesc tare, unul dintre ei izbucneşte într-un fel de acute entuziaste, zice „auguri Marina” şi golumbii s-au tras spre biserica asta ruinată, alături, nu departe, gardul unui şantier cu un anunţ din acela cum se obişnuieşte pe şantierele din vest; sus, pe tabla albă, scrie Edilvenezia. Ăştia de la Casa di riposo fac gălăgie, sînt trei şi strică toată liniştea, unul mai scund cu nădragi negri strigă mai tare, îmi vine să mă apropiu de ei şi să le citesc un text din sfaturile lui Neagoe Basarab către coconul Teodosie: „Dacă-ţi vorbeşte el cu mînie, tu vorbeşte-i cu blîndeţe, dacă-ţi vorbeşte el cu duşmănie, tu să-i vorbeşti cu pace şi să-i spui: «Prietene, iată ce cuvinte mi-ai adus de la domnul tău, iată ce-ţi spun eu. Şi pentru celelalte ce mi-ai spus, iată ce-ţi răspund»”. Între timp, din căsoiul cu patru etaje, răsună vocea stridentă a unei tipe la un aparat de radio; lîngă ulucile gardului aparţinînd şantierului Edilvenezia, o barcă vînătă răsturnată cu fundul în sus este sprijinită pe trei lăzi de plastic verzi, din acelea pentru apă – pe ambalaj scrie cu litere albe „latte” (aşa ceva) „fresco” şi mai jos Padania – lumea federalistului Bossi. În căldura pieţei răsar din nimicul amiezii personajele pe care le-a mai întîlnit cititorul nostru cu o pagină şi jumătate înainte. Se aşază unul lîngă altul şi recită ca la

brigada artistică de agitaţie pe cînd subsemnatul era preşedinte de detaşament de pioneri şi strîngea muşeţel cu clasa pe marginea străzilor din cartierul timişorean Freidorf.

Studentul (priveşte transpus spre viitor): Doamna baron are cărţi legate în piele cu cotoarele brăzdate de litere scorojite.

Camerista Piszarcsek (este îmbrăcată în rubaşcă, după moda anilor lui Visarionovici Stalin): Acest scaun pentru rugăciune are o perniţă mov pe care o scutur de praf în fiecare săptămînă. Pe această măsuţă şterg de praf acest Isus din ghips; ghimpi din ghips, broboane de sudoare din ghips, picioarele şi capul din ghips, pieptul şi mîinile late în cuie din ghips Katharina von Mairowitz ( îmbrăcată într-o salopetă albastră, primită de la brigada SMA): Din cauza vîrstei mă sprijin în baston. Bocănesc spre pat; nu, spre jilţ; mă îm-brac, sau nu, nu mă îmbrac. O strig pe fosta cameristă, pe fosta fiică a domnului fost notar de banca Piszarcsek Bela.

Studentul: Doamna baron, permiteţi-mi în calitatea mea de tînăr studios să evoc beţivanul de la Zam, ajutorul de bucătar de la spitalul de nebuni: de bolînzi, cum zic localnicii fără carte în graiul locului. Am aflat pe tren de povestea lui.

Katharina von Mairowitz: Cunosc prea bine, tinere domn, linia secundară Radna-Timişoara, cu compartimente pline de coji de seminţe de floarea soarelui, hîrtii de napolitane de la Kandia, fîşii din ziarul judeţean, un tren burduşit de navetişti, mirosind a sudoare şi a pipi de la closetele cu uşile descleiate.

Studentul: Mare minune cum se petrec toate în vagoanele astea, cu cipeizări care se suduie straşnic la şăptic, zbiară gros cu vorbe specifice, zic de tromfi, de dube, de cheţamul de ghindă, o păsărească pe care numai ei o ştiu.

Dispar arătările acestea, aşa cum stă bine unor fantasme ivite din căldura pieţei; în căsoiul veneţian de peste drum, măcinat de umezeala lagunei, tocmai a intrat o doamnă cu o sacoşă pe roţi mărunţele, ies doi tineri de la Casa di riposo, adică de la Azil, şi strigă tare ceva: desluşesc în fugă sintagma dantescă „domani matina”. Pleacă hotărîţi spre podeţul arcuit peste canal; pe ulicioara din faţa mea se lasă pustiul amiezii şi pe cînd mă uit eu pleoştit de pe bancă îmi pare că mă plimb pe Strada Economilor din Radna, trec pe lîngă casa în care trăieşte sora Sînziana de la sîmbătari (evanghelişti, adică, de ziua a şaptea), are optzeci de ani şi nu crede în ruptul capului că americanii au ajuns pe Lună.

Scriitorul în Universitate sau meta-naraþiunea privirii peste gard

Istoria unei întrebãri

În momentul în care am pãtruns dupã revoluþie în mediul universitar de la catedra ºcolii de cartier din Timiºoara în care m-a þinut vechiul regim împreunã cu Vasile Popovici, mi-am pus o întrebare pe care o aveam în minte ºi care posibil sã fi fost, zic eu, prezentã ºi în alte minþi ale generaþiei optzeciste în clipa cînd se vor fi cãftãnit academic. Se poate împãca literatura cu exigenþele ursuze ºi biniºor opace ale demersului universitar. Dacã am proiecta toatã afacerea în strai liturgic (existã în mediile academice o liturghisire, o ritualizare necesarã) ne-am putea imagina întreaga afacere în felul ritului de caterisire, cînd ierarhul întreabã „Vrednic este?” ºi comunitatea liturgicã murmurã ceva, indiferent ce. De bunã seamã cã întrebarea despre vrednicie m-a urmat o vreme ºi m-a împins treptat sã-mi construiesc un sistem justificativ, un sistem de alibiuri la întrebarea: ce cautã, totuºi, un scriitor în universitate? Nu îºi pierde dumnealui contactul cu izvoarele vieþii, cu zona aceea aculturalã a creaþiei care o fereºte de cufundarea într-un livresc debil, cu gust de carton? Este posibil sã gîndeºti aºa ºi este cu putinþã, fãrã îndoialã, ca cititul ºi exigenþa argumentativã sã îþi reteze aripile imaginaþiei; existã, pe de o parte, ºtiinþa literaturii sau, chiar, ºtiinþa despre ºtiinþa literaturii ºi, de cealaltã parte, literatura propriu-zisã. Orice s-ar spune existã o deosebire de adîncime între creaþia poeziei ºi a prozei, ºi aceea a unui curs universitar sau chiar ºi a unei cãrþi de criticã. Creaþie e, fãrã îndoialã, ºi într-o parte ºi într-alta, numai cã diferã totuºi. De aici întrebarea inevitabilã: dacã diferã, atunci mã întreb ºi vã întreb, vrednic este scriitorul sã stea la catedrã, nu este el caraghios ºi ridicol, nu îºi falsificã dumnealui vocaþia stînd pe scaunul cu pricina? De bunã seamã cã aºa este. Vorba omului din Banat se verificã: parcã nu i se stã poetului sau prozatorului pe scaunul acela, mai bine i se stã criticului acolo. Omul de la catedrã are limitele lui, cliºeele lui, conformismele dumisale, nu îndrãzneºte sã forþeze literatura, o sistematizeazã, îi clarificã direcþiile pentru a putea fi asimilate; omul de la catedrã are niºte limite pe care le percepe ºi le acceptã, chestiunea asta intrã în regula jocului, dacã n-ar fi aºa atunci n-ar mai fi literatura-despre-care-cel-de-la-catedrã-povesteºte ºi ar fi doar literatura-povestitã-de-cel-de-la-catedrã. Aceasta ar þine loc de literaturã, adicã literatura despre literaturã ar fi chiar literatura. Nu e aºa ºi probabil niciodatã nu va fi o suprapunere perfectã între literaturã ºi literatura despre literaturã, chiar dacã cea din urmã a proliferat în veacul XX ºi a sfîrºit pentru mulþi inºi: studenþi, elevi la bacalaureat sau la examenul de capacitate, sã þinã loc de literaturã. Adicã în loc sã citim romanul Ion, citim, în caz fericit, ce a creat Cãlinescu apropo de romanul cu pricina, dacã nu, mai rãu, le înlocuim pe amîndouã pentru literatura de coportaj a comentariilor animate de spiritul creator al doamnei Constanþa Bãrboi, fostã ºefã a comentariiilor literare din vremurile ceauºiste, care astãzi, ca ºi ieri, ne spune ce ºi cum cu Liviu Rebreanu.

De ce scriitorul la catedrã? Pentru cã ºi scriitorul, în definitiv, ºtie ce este literatura, ba chiar s-ar putea sã ºtie mult mai bine, ca unul care participã la creaþia ei. Dificultatea scriitorului poate proveni din neputinþa de a spune ceea ce ºtie despre literaturã, de a traduce conceptual ceva aflat pentru el de multe ori într-un areal ceþos-existenþial. Numai cã ºi aici lucrurile au avansat: odatã cu epoca romanticã scriitorul spune tot mai des ºi tot mai bine ce crede despre artã. Imaginea unei inspiraþii oarecum naturale a scriitorului, aidoma pãsãrii care cîntã pe creangã, a trecut de mult. Geniile au fost întotdeauna, de altfel, mai mult decît sistematica noastrã didacticã ar vrea. Goethe se amestecã unde, din punctul scolasticii moderne, nu i-ar fierbe oala specializãrii dumisale, adicã îºi dã cu pãrerea despre regnul animal ºi cel vegetal. Prin urmare „Metamorfoza plantelor, apãrutã în 1970 (…) expune în 123 de paragrafe, grupate în 18 capitole, etapele evoluþiei unei plante de la sãmînþã pînã la stadiul fructificãrii” (Sorin Chiþanu, Goethe ºi problemele interpretãrii literaturii în „Secolul XX” nr. 259-260-261/ 1982, p. 138). Este prezentã ºi aici o concepþie originalã, proaspãtã, i-am zice, chiar dacã poate fi bãnuitã de eseisticã uºure sau, mai rãu, de publicisticã. Nu ºtiu ce anume ar avea de învãþat posteritatea academicã din speranþa naivã a pãrintelui lui Faust care îºi considera nemurirea asiguratã de contribuþiile sale în „teoria culorilor” cãrora le-a jertfit timpul dedicat creaþiei literare, dupã cum îi mãrturiseºte lui Eckermann: „Aº fi scris probabil o jumãtate de duzinã de tragedii în plus ºi nimic mai mult, iar pentru asta se vor gãsi destui oameni dupã mine” (Albrecht Schöne, Goethe ºi nenorocirea fizicii în „Secolul XX nr. 259-260-261/ 1982, p. 155). Savantul Goethe se socotea neînþeles în epocã cu toate cã la cincizeci de ani dupã moartea sa, rectorul Universitãþii din Berlin, fizician specialist, „a respins-o (teoria culorilor n.n.) ca fiind «o copilãrie nãscutã moartã a unui diletant autodidact»” (Albrecht Schöne, art. cit., în „Secolul XX”, p. 155). Ceea ce nu a înþeles specialistul acela împovãrat de rigoarea necesarã a specializãrii era tocmai faptul cã scriitorul avea nevoie de o meta-naraþiune, de un altceva care sã-i arate altfel lumea ºi prin aceasta sã-ºi amelioreze arta, dupã cum ºi fizica are nevoie de axiome ºi provocãri axiomatice prin care sã se perceapã pe sine mai bine, ºi, în final, sã-ºi amelioreze discursul fizic despre realitatea înconjurãtoare. De aici afirmaþia surprinzãtoare prin rãsturnarea de perspectivã din chiar finalul rostirii ei: „de culori”, se mãrturiseºte specialistul Goethe, „trebuie sã te apropii mai întîi dinspre latura naturii, dacã vrei cu tot dinadinsul sã dobîndeºti ceva în artã”. „Fizicianul” J. W. Goethe procedeazã în demersul sãu ºtiinþific în felul confraþilor dumisale din antichitate sau din lumea medievalã, adicã a inºilor acelora din preajma athanorului care transgreseazã hotarele, se plimbã cu obstinaþie de la regnul animal, la cel mineral, de la raþionalitate la supra sau sub-raþionalitate, de la amîndouã la tradiþii simbologice ºi mitico-magice menite sã justifice cutare aserþiune axiomaticã. Savantul nostru se dedã la observaþii de mare rigoare, adevãruri de netãgãduit pe care ºtiinþa fizicii cu greu le va putea respinge vreodatã: „Culoarea”, zice fizicianul nostru, „stîrneºte îndeobºte o mare bucurie în oameni”. De bunã seamã cã se poate susþine cã asemenea adevãr imbatabil ar avea de-a face mai degrabã cu psihologia decît cu fizica. Sã citim întreaga „demonstraþie”: „Ochiul are nevoie de ea (de culoare, n.n.) ca de luminã. Sã ne amintim doar cum ne înviorãm atunci cînd soarele apare, într-o zi întunecatã, luminînd o anumitã zonã a unei regiuni ºi dînd la

ivealã culorile numai în acel loc. Faptul cã se atribuiau puteri tãmãduitoare pietrelor preþioase colorate poate sã fi izvorît din sentimentul adînc al acestei plãceri ienxprimabile” (J. W. Goethe, Cu privire la teoria culorilor în „Secolul XX nr. 259-260-261/ 1982, p. 155).

Prin urmare anatomo-fiziologie ”: „Ochiul are nevoie de ea ca de luminã”; psihologie comportamentistã: „Sã ne amintim doar cum ne înviorãm atunci cînd soarele apare, într-o zi întunecatã, luminînd o anumitã zonã a unei regiuni ºi dînd la ivealã culorile numai în acel loc.”; istorie a magiei, simbologie mitico-alchimicã descinsã de prin tratatele lui Albertus Magnus: „ Faptul cã se atribuiau puteri tãmãduitoare pietrelor preþioase colorate poate sã fi izvorît din sentimentul adînc al acestei plãceri ienxprimabile”. Desigur cã este legitimã întrebarea ce au toate acestea de-a face cu ºtiinþa. Rãspunsul despre utilitatea lor în cîmpul cercetãrii fizice îl dã tocmai aceastã nevoie de a privi altfel, de a forþa axiomaticul, de a te plasa interdisciplinar pentru a putea ieºi din þarcul îngust al unei cercetãri care îºi refuzul liberalismul demersului cognitiv în numele totalitarist al specializãrii. Morala fabulei acesteia cu savantul Goethe stã tocmai în oferta ieºirii în pluralismul abordãrii trecînd, de bunã seamã, prin rigoarea asceticã a specializãrii; mai e o moralã a fabulei: sentimentul cã precauþiile nesfîrºite trebuie depãºite la un moment dat al acumulãrilor de specialitate pentru nebunia care sã facã posibil pasul, saltul, ruptura; în fapt, trecerea de la geometria euclidianã la cele neeuclidiene sau relativismul einsteinian rivalizeazã cu toate extravaganþele scandaloase ale avangardelor ºi ale tuturor poeticilor insurecþionale de la romantici încoace. Nonconformismul nebun al acestor salturi din matematicã ºi fizicã au rãsturnat toate dogmele specializãrilor ºi toate marginile posibilului.

O altã poveste despre virtuþile ºi urmãrile moderne ale metamorfozei goetheene este cea referitoare la condiþia cerutã de Norbert Wiener pentru a deosebi valoric doi viitori tineri colaboratori cu performanþe de specialitate identice: marele savant a rãspuns asemenea lui Goethe: „cel mai bun specialist în fizicã dintre cei doi este cel care va ºti sã preþuiascã un tablou sau a o sonatã pentru pian ºi orchestrã”.

În perspectiva istoriei literaturii urmãrile incursiunilor în fizicã sau botanicã ale lui Goethe sînt ºi ele fundamentale ºi despart o vîrstã ºi o epocã a creaþiei artistice în general. Pînã în vremea romanticilor germani scriitorul fusese mai ales un creator care a perseverat îndeosebi în marginile imaginarului care fãcea cu putinþã proza ºi literatura sa. Ghoethe a construit meta-naraþiunea, contextul ideologic, referinþele exterioare „specializãrii” scriitorului ca fiinþã care construieºte în imaginar o replicã, sau altceva asemãnãtor, faþã de lumea înconjurãtoare. De bunã seamã cã întotdeauna oamenii au suprapus arta realului, ca bãtrînica aceea care mãrturisise în vremea lui Dante cã l-ar fi întîlnit pe stradã cu barba pîrlitã de flãcãrile Infernului din care tocmai se întorsese. Arta a perseverat în toate vremurile cãtre (spre) real, l-a concurat, a vrut sã-i împrumute chipul ºi sã-l înlocuiascã cu totul. Goethe face însã altceva; prin el scriitorul intersecteazã imaginarul (ºi creaþia) ºtiinþificã, pe de o parte, ºi imaginarul (ºi creaþia artisticã) de alta: scriitorul intrã în Universitate. ªi acest lucru nu este expresia consacrãrii imposturii, ci a afirmãrii creativitãþii (aceeaºi) care animã atît ºtiinþa, cît ºi arta. Gestul este acela pe care îl face pictorul cînd se dã cîþiva paºi în spate din faþa ºevaletului pentru a cuprinde detaliul pictat în ansamblul tabloului: gest metatextual; ºi cel pe care acelaºi pictor îl face în momentul în care judecã modul în care va aºeza tablourile dumisale în expoziþie: gest al unei reflexivitãþi de tip contextual. Goethe prin experienþele cu prismele sale

de sticlã a iniþiat meta-naraþiunea interdisciplinaritãþii, meta-naraþiunea privirii peste gard. Urmãrile în ºtiinþã le-am sugerat; cele din literaturã sînt ºi ele însemnate, opera literarã este judecatã organic, ea este un întreg dinamic cuprins în coerenþa unei literaturi anume. Aceasta se aºazã alãturi de alte literaturi în conceptul unei weltliteratur, care se raporteazã toatã la istoria din juru-i. Tot aºa ºi floarea se transformã din „simplã într-una învoaltã, atunci cînd se dezvoltã în locul filamentelor ºi a antenelor, petalele care fie cã sînt identice ca aspect ºi culoare cu celelalte petale ale corolei, fie cã mai poartã totuºi pe ele semne vizibile ale originii lor” (J. W. Goethe, Metamorfoza plantelor în „Secolul XX nr. 259-260-261/ 1982, p. 155).

Este vãdit cã o asemenea viziune organicistã nu se poate desfãºura în marginile unei viziuni limitate la propria întreprindere. De aceea cred cã, dacã i-ar cere lui Goethe o anume parte a literaturii române de dupã revoluþie, sã pãºeascã în liniºtea de mausoleu a turnului de fildeº s-ar arãta nemulþumit întrucît în spaþiul acela aseptic Metamorfoza plantelor nu e altceva decît o abdicare nepermisã de la nobila misie a scrierii lui Faust.

De altfel, a te da un pas înapoi pentru a vedea metatextual ºi, mai apoi, a te învîrti în jurul propriei axe existenþiale pentru a scruta contextul sînt îndeletniciri ale scriitorului modern. Rebreanu la Valea Mare, în aºteptarea lui Fanny, a citit toatã dimineaþa zilei de 30 decemvre a anului 1931 din proza lui Ilya Grigorievici Ehrenburg. Gîndurile care rezultã de pe urma zãbavei cu cititul sînt de amîndouã felurile: metatextuale ºi contextuale. Iatã, zice cã l-a interesat în toatã vremea cît a citit, „lumea” pe care Ilya Grigorievici „o zugrãveºte”, demers de bunã seamã metatextual în care prozatorul Rebreanu îl scruteazã din unghi profesional pe confratele Ilya. Ceea ce vede este abstracþia stilului, adicã ritmul, pe care doar prozatorul îl poate intui din adînc pentru cã el ºtie mai bine ca oricine, ce ºi cum cu proza: „Are o dialecticã ciudatã, iudaicã. ªi un ritm anume, viu sacadat, care desigur vrea sã fie” ºi aici urmeazã translaþia contextualã, „ritmul lumii noi”. ªi iatã-l pe nesimþite pãrãsind turnul de fildeº: „O simt ºi eu lumea nouã. Vine. Nu e gata. E încã în aer sau în mãruntaiele pãmîntului. Se pregãteºte. Poate sã soseascã mîine sau peste un secol, douã, mai multe.” (Liviu Rebreanu, Jurnal, 1, 1984, p. 206) ªi totuºi: de ce scriitorul la catedrã? O sã încerc sã schiþez în continuare cîteva dintre argumentele cu care îmi motivez prezenþa în amfiteatru cu toate cã nu sînt critic literar ºi nici nu mã intereseazã sã devin aºa ceva, dupã cum nu doresc sã devin un cercetãtor al literaturii în sensul academic: sînt un scriitor care încearcã sã înþeleagã mai bine literatura în speranþa cã o va ºi putea, cîndva, scrie mai bine ca urmare a acestui fapt. S-ar putea ca ambiþia aceasta sã fie una falsã ºi drum pregãtit cu bunã ºtiinþã în vederea pierderii acelei zone de prospeþime existenþialã pe care excesul cultural o metamorfozeazã într-un ceva livresc, artificial. Numai cã pericolul acesta nu mi se pare actual, dacã ar fi sã scrutez, ºi numai cu coada ochiului, cultura impresionantã a unui Radu Petrescu, Livius Ciocârlie sau Sorin Titel, care sînt scriitori vii, cu o pregnantã dimensiune existenþialã a scrisului; aºadar prin raportare la cultura dumnealor subþirimea subsemnatului în acelaºi domeniu este în mãsurã sã-mi liniºteascã temerile. Mai e mult pînã la departele lor cultural. Aºadar:

• Scriitorul la catedrã poate umaniza raporturile studentului cu literatura, prea adesea literatura este omorîtã didactic ºi apare în felul unui panopticum, un muzeu al figurilor de cearã. Urmarea: scriitorii sînt aºezaþi pe un piedestal axiologic indistinct ºi lîngã statua lor cîntã formaþii de la Academia de Poliþie sau recitã cu ochii daþi pe dos diverºi artiºti de toate mãrimile ºi talentele de cîteva ori pe an. Acuz ºcoala cã nu face nici un efort de a-ºi regîndi obiectivele didactice dintre care unul urmãreºte cu obstinaþie ºi dintotdeauna formarea deprinderilor de a deveni un conformist de nãdejde. De aceea dacã încerci sã evoci atmosfera ºi nebunia nonconformismului avangardei te întîlneºti adesea cu privirea miratã a cutãrei studente cãreia i se pare cã debitezi niºte indecenþe aiuritoare care n-au nimic de-a face cu… etc.,etc. În cazul ei obiectivul didactic a fost atins: toatã viaþa va vota cum trebuie, va sta „la locul ei”, în banca dumisale de junã de vîrstã incertã ºi, mai apoi, de doamnã profã menitã sã spunã la date fixe aceleºi lucruri despre numele predicativ sau despre Fefeleaga. Numai cã nu este ea de vinã, ci (poate cã) tocmai faptul absenþei din învãþãmînt a scriitorului, mãcar pe post de material didactic la niºte obºteºti întîlniri. Avem un învãþãmînt umanist care nu învaþã subiecþii educaþi gustul tare al libertãþii, ci plictiseala fãrã capãt a lipsei acesteia. Educãm naþia în spiritul unui conformism cultural care îndepãrteazã tineretul din biblioteci, din expoziþii, de la concertele simfonice. Pentru multe doamne profesoare naþionalismul þine loc de culturã, iar reperele valorice ale orizontului dumnealor se întinde pe fãgaºul scurt de la Vlahuþã la Vadim Tudor. Starea culturalã care le animã se transmite la învãþãcei, ca în cunoscuta vorbã a corifeului ªcolii Ardelene, aceea despre rîie ºi despre „mãgariu” care pe „mãgariu scarpinã”.

• Procesul didactic poate dãuna scriitorilor, poate deveni ceva similar unui atentat la imaginea ºi receptarea

acestora: bunãoarã impopularitatea printre liceeni a „haºpebe”- ului, cum i se spune marei scriitoare Hortensia Papadat Bengescu, ar diminua dacã i-am prezenta viaþa, sau mãcar poza sã vadã ce doamnã frumoasã fusese. În loc de toate astea, care nu au „greutate intelectualã”, ne mulþumim sã asaltãm juna generaþie cu valuri de comentarii inepte; scriitorul este individul care la catedrã poate vorbi simplu despre lucruri simple, e ºi acesta un avantaj didactic de care nu a auzit mare parte a învãþãmîntului românesc umanist în care se practicã o pãsãreascã dulceagã ce amestecã neologismele barbare de extract structuralist cu un insuportabil jargon simbologico-mitico-hermeneutic.

Alte (cîteva) argumente:

• Cultivarea creativitãþii ºi a scrisului creator este o altã posibilã utilitate a scriitorului în Universitate.

Uitãm adesea faptul cã scrisul se învaþã ºi cã este o îndeletnicire specificã în care e nevoie de antrenori ºi de exerciþii stimulative ca în orice activitate umanã în care se urmãreºte performanþa (sã nu uitãm cã primul obiectiv didactic al educãrii umaniste este cel estetic).

. • De multe ori lipsa de experienþã didacticã a scriitorului este binevenitã întrucît adesea în procesul

instructiv-educativ umanist avem o experienþã negativã, mai ales aceea prin care este perpetuat caracterul reproductiv al raporturilor subiectului educat cu literatura.

• Modul în care scriitorul se raporteazã la literaturã (din interiorul ei) este în mãsurã sã stimuleze lectura

literaturii propriu-zise ºi nu a comentariilor sau a cursurilor despre literaturã; mai mult încã, prezenþa sa este utilã mai ales în aceste momente de crizã în care e nevoie de reabilitarea literaturii care a pierdut din prestigiu în raport cu filozofia, istoria religiilor, politologia care par mai „intelectuale” întrucît au fost ferite de ravagiile cliºeizãrii dobîndite printr-un un proces didactic mort.

• ªi, în sfîrºit, întrucît prin vocaþia sa scriitorul cultivã îndeobºte curajul, apetitul deconstructiv, ieºirea din

cliºeu, poate mai uºor sã fie actor al unei didactici ºi pedagogii liberale, cu accent pe individualizare ºi nu pe uniformizarea docimologicã. Aceasta de pe urmã - cu toate cã strict necesarã - nu eliminã orice alte posibilitãþi de apropriere a patrimoniului literaturii.

• Prin urmare, parte din reþinerile referitoare la oportunitatea prezenþei scriitorului în Universitate aparþin

unui orizont mental ºi de atitudine al unei alte lumi, una care nu mai are viitor decît amanetînd viitorul generaþiilor care vin.

Dincolo de „fîşie” Multă vreme, ani în şir, am stat cu ochii bleojdiţi la televiziunea sârbă ca să văd minunăţiile acelea de reclame cu tot felul de produse occidentale cărora încercam să le ghicesc culorile pe ecranul alb-negru al televizorului. Nu-mi rămânea în suflet mai nimic după orele petrecute, o boare, un gust lehamisit, un ceva care semăna cu o indispoziţie uşor ruşinată ca şi cum te-ar fi surprins un elev sau student de-al tău scobindu-te în tramvai în nas, dedîndu-te tu la operaţiunea aceea în măsură să arunce dracului toată imaginea ta de hermeneut rasat şi, desigur, estet, într-un ridicol fiziologic. Suportam resemnaţi starea de inferioritate vădită în care ne aflam ca români, o oblojeam cu un soi de fatalitate tîmpă. Priveam la emisiunile duminicale de la postul TV şi radio Novi Sad în limba română şi mi se părea o păsărească îndepărtată şi exotică toată văicăreala „paorilor” – denumirea în grai bănăţean a ţăranilor avuţi – care se plîngeau că nu are cine le cumpăra recolta de anul trecut de „cucuruză”, de „melone” (pepene verde), de grîu şi de rapiţă, că „marvele n-au căutare pă piaţă” şi cîte şi mai cîte pe care, cum zic, le urmăream cu o nostalgie după ceva nedefinit, strecurată în suflet în vremea cît „paorele” bănăţean vorbea în graiul dumisale şi dinapoia lui se ridica făloasă o „combaină”, un tractor, pluguri, remorci şi alte cele, toate ale lui, cu pătulele, cu vitele mari de rasă germanică, totul mi se părea de mare interes de parcă urmăream un film de aventuri dintr-o lume care trăia aventuros. Inutil să mai amintesc cît de plicticos şi lipsit de orice suspens se prezentau la noi grajdurile

„iaseurilor” din satele de pustă banatică şi cele ale ceapeurilor în care totul dormita ruinat şi pustiu, în chiar vremea în care noi supravegheam cum urcau şi coborau din remorci deşelate elevii la practică. Ruină, poezie a unor cîmpuri ale nimănui, ici, colo cîte un ţăran care nici nu era om al locului, maramureşeni, moldoveni, bihoreni pripăşiţi pe la dormitoarele puţind a balegă de vită şi a DTT. La prînz veneau cu un butoi cu doage de lemn şi cu o „pipă” (citeşte robinet) din lemn în preajma căruia se adunau pruncii ca să se spele pe mîini şi să bea apă. Cam asta ştiam eu despre agricultură şi nu pricepeam cum se poate să nu poţi să-ţi vinzi recolta, odată ce la noi ea dispărea ca prin farmec într-un fel de hău care nu se umplea niciodată. Iugoslavia era numele unor asemenea realităţi intangibile precum reclama la sticla de Coca Cola aburită de răceala gheţii menită să-i facă prezenţa mai atrăgătoare în reclame, concurate la televiziunea noastră de publicitatea aceea de un sfert de minut în care eram sfătuiţi să ne asigurăm la ADAS. Şi tot Iugoslavia mai era şi numele sacru al unui tărîm la care poposeai după îndelungi aventuri periculoase prin canalele de irigaţii afunde, anume construite din vremea cînd eram la cuţite cu Tito; aşadar din raţiuni politice şi strategic-militare erau acele şanţuri largi pe care trebuia să le străbaţi pentru a ajunge la „fîşie” – porţiunea aceea de nevăzut, arată zilnic pe frontieră tocmai pentru a putea fi depistate eventualele „treceri” ilegale. O porţiune anonimă de pămînt pe care mulţi nu o băgau în seamă atît li se părea de oarecare faţă de ceea ce-i aştepta dincolo: un soi de rai rîvnit ani în şir pe melodii din acelea leşinate sau aprige de pe la emisiunea „Metronom” a bravului erou naţional care fusese Cornel Chiriac, un fel de magician DJ de la radio Europa liberă. „Fîşia” aceea oprima atîtea nostalgii şi tulburări de profund extract ontologic, aşa cum a fost să fie blues-ul acela aproximativ tradus Nopţi în satin alb în numele căruia îţi venea să apuci grănicerul de gît şi să iei cu asalt toate posturile de pază şi apărare a frontierei de stat ca să pleci în lumea lui Boby Solo şi Jimmy Hendrix - bărbosul pe care-l purtam cu mîndrie nedisimulată pe tricouri cu greu dobîndite tot de acolo, din lumea de peste porţiunea aceea arată săptămînal a cărei denumire, nu fără temei, un hîtru a utilizat-o cu meşteşug artistic în strigătura poetică de pomină, de vădit extract propagandistic: „Tinerii din România / Cel mai mult iubesc fîşia”.

Am stat cîteva săptămîni pe frontieră ca sergent grănicer metere (militar termen redus) la pichetul de la Valcani-cîmp care aparţinea de batalionul din Teremia Mare. Acolo am cunoscut militari cocîrjaţi de reumatism pentru că stătuseră preţ de un an pe pămîntul gol, iarnă şi vară, pentru a nu demasca locul de pîndă. Acolo am fost instruit să nu permit soldatului să-şi pună sub foaia de cort peticită niscaiva paie pentru ca, dacă a doua zi trecea pe acolo vreun colectivist, să nu poată recunoaşte sistemul de pază al frontierei de stat, cum îi spuneau fîşiei aceleia arate, politrucii de la învăţămîntul politico-ideologic care ne burduşeau cu asiguri că ceea ce făceam noi acolo asigura ţării liniştea aceea băltită pe care am asemănat-o cu un parc de tractoare SMT, la vremea amurgului. Şi cum spun, acolo, „pe fîşie” am tot scrutat orizonturile să văd ce se întîmplă dincolo, cum trăiesc oamenii în Iugoslavia, şi mi se părea atît de simplu să fac cei 10 paşi care mă despărţeau de libertate şi cu toate astea n-am făcut-o, deşi am iubit ca nimeni altul tot ce însemna cuvântul ăsta, l-am iubit cu patima cu care m-am îndrăgostit de Steluţa, colega mea de clasa a opta. Curajul de a fi liber/ curajul de a iubi: îmi amintesc cum la o „reuniune”, (sinonimul de ieri pentru dezlănţuirile din discotecile de azi), pe cînd dansam pe muzica celor de la Rolling Stones, n-am reuşit să o sărut pe fata aceea cu toate că m-am agăţat cu toate ale mele, trup şi suflet, de conturul cărnos, ca de cireaşă pietroasă, al buzelor ei. Cam în acelaşi fel am tot privit vreme de cîteva săptămîni lumea de dincolo de „fîşie”, şi mă minunam că aceeaşi iarbă se leagănă sub bătaia aceluiaşi vînt în ţinuturile iugoslave, tot aşa

cum mi se părea de necrezut că, deşi totul părea să fie altfel, era la fel în toate: cu iarba, greierii, amurgurile, dimineţile. Între timp au trecut anii şi totul s-a răsturnat într-un fel greu de anticipat. N-a mai rămas nimic din lumea aceea. Aceleaşi amurguri-kitsch desprinse parcă dintr-o pictură de hol, acelaşi ţîrîit din iarbă al greierilor acompaniază alte lumi, alte perspective, alte istorii. Răsturnări care mai ieri păreau să aparţină fantasmagoriilor SF se întîmplă azi într-un fel de saga a unui primitivism halucinant. Înainte cu cîteva luni de izbucnirea războiului din Kosovo, în toamna lui ‘98, am scris despre ceea ce se întîmplă dincolo de fîşia de la Valcani-cîmp, am prorocit într-un ziar local nenorocirea şi nu mă bucur că s-a adeverit. Mă surprinde doar degradarea atît de profundă a unei lumi la care tînjisem odinioară ca la buzele de cireaşă coaptă ale colegei mele dintr-a opta.

Iată articolul! E de reflectat la premoniţia de care, repet, nu mă simt deloc încîntat, cu toate că nu-mi pot reprima sentimentul de amară constatare că proştii şi prostia deschid mai întotdeauna pîrtii previzibile în istorie. Sub administrarea lor, aceasta capătă înfăţişarea acelui SMT pustiu pe lîngă care trecusem odinioară cu un colectiv de elevi spre a fi exploataţi de ţăranii care le scrutau trecerea din dosul gardurilor.

Aşadar, iacătă articolul! Scrutaţi-i profeţia, aşezaţi ceea ce am spus atunci cu ceea ce s-a întîmplat şi veţi vedea cît de previzibil este destinul oamenilor în trecerea dumnealor de la libertate la suspendarea ei, fie chiar şi în ritm de muzică pop din pieţele asediate de un bombardament (doar aparent) greu de anticipat în urmă cu un an. Aşadar:

Apocalipsa la doi paşi

Nu trebuie să obosim în a repeta pentru toţi cei care vor să audă şi pentru cei care nu vor că democraţia este înainte de toate o stare culturală şi de civilizaţie în care cea mai de seamă atitudine politică este toleranţa. Aceasta este unicul remediu şi singura terapie împotriva războaielor, împotriva catastrofelor istorice. Secolul nostru, care se încheie în mai puţin de doi ani, a fost martorul unor nenorociri fără egal în toată lunga istorie a umanităţii. Nicicînd omenirea nu s-a autodistrus cu atîta eficienţă, nicicînd crima nu a fost promovată şi administrată la nivelul şi cu amploarea de acum, din veacul maşinilor şi al industriilor performante. Este stranie toată această, să-i zicem, întîmplare prin care am trecut. Dacă am încerca să o privim raţional vom vedea cîtă iraţionalitate ascunde faptul că semenii noştri au ajuns concomitent pe Lună şi au pogorît în iadul lagărelor morţii. Pe lîngă ştiinţa care a făcut cu putinţă confortul din casele noastre, există astăzi şi o ştiinţă a distrugerilor care poate împlini toate profeţiile apocaliptice cu putinţă. Mai mult ca nicicînd altcîndva înainte, omului i s-a dat ocazia (şi responsabilitatea care decurge de aici) să-şi pună capăt de bună voie propriei sale deveniri. Din punct de vedere ştiinţific apocalipsa este cu putinţă. Este nevoie doar de un scenariu politic în măsură să-i declanşeze mecanismele. Mă veţi întreba care anume ar putea fi resorturile politice care l-ar pune în mişcare. Răspunsul este unul singur: ultranaţionalismul fanatic şi fundamentalismul religios. Acestea sînt sursele posibilului rău apocaliptic. Pentru că nu sîntem în stare să ne înţelegem raţional am putea plăti cu viaţa. Nedreptatea istorică a unor asemenea ideologii ale răului este aceea că sînt întreţinute de multe ori de vîrsta a treia, numai că pe front mor tinerii care nu au nici o vină; care au a plăti cu viaţa lor ura inter-etnică şi inter-religioasă. Aşijderi ura de acest fel

este întreţinută de clasa politică din necesităţi electorale, îndemnul la ură este mai uşor de urmat decît îndemnul la dragoste; cea de pe urmă pare o lipsă de bărbăţie şi o cedare inadmisibilă. Numai că nu se poate trăi altfel, toţi trebuie să cedăm unii faţă de ceilalţi, compromisul şi îngăduinţa sînt virtuţi, nu laşităţi. Nu putem renunţa la ele în favoarea a ce anume? Ce ar putea înlocui toleranţa şi dialogul? Este evident că soluţia în Kosovo este una a dialogului şi a compromisului. Slobodan Miloşevici ar trebui să înţeleagă faptul că democraţiile tradiţionale sînt intolerante doar cu intoleranţa naţionalistă şi fundamentalistă. În fapt au şi motive să fie aşa; dacă nu s-ar fi recurs la soluţia militară în Bosnia, războiul civil ar fi omorît şi astăzi tineri, copii şi bătrîni neputincioşi. Care este soluţia? Doar compromisul; adică albanezii să renunţe la pretenţiile la independenţă iar sîrbii să le acorde toate libertăţile cu putinţă în cadrul federaţiei iugoslave. Sîntem în pragul unei apocalipse posibile, ideologia naţionalistă panslavistă se poate mobiliza în jurul cauzei Belgradului, dar se poate în aceeaşi măsură ca fundamentalismul islamic să se angreneze ideologic şi militar alături de albanezi. De aici şi pînă la distrugeri masive, la oraşe dărîmate de bombe şi incendii, la oamenii în pribegie, la copii fără case în pragul iernii este doar un pas care poate fi repede făcut. Apocalipsul este lîngă noi şi mă tem că intoleranţa dintre Priştina şi Belgrad ne va aduce noi surprize în iarna care vine în chiar oraşul în care trăim. Încă o dată istoria ne oferă exemple din care avem de învăţat lucruri fundamentale pentru destinul nostru al tuturor.

Primirea solilor la românii nord-dunãreni O poveste, în cele din urmã stranie, aceea a istoriei poporului român. Bunãoarã, dacã scotocim prin poveþele pe care le dã Neagoe Basarab coconului dumisale Teodosie în legãturã cu o preocupare eminamente politicã cum este primirea solilor, dãm de o minunatã pildã de înþelepciune diplomaticã: „Dacã-þi vorbeºte el cu mînie, tu vorbeºte-i cu blîndeþe, dacã-þi vorbeºte el cu duºmãnie, tu sã-i vorbeºti cu pace ”. Aºadar dacã aº scruta sus-pomenitele poveþe pe drept cuvînt aº mãrturisi sentimentul de vechime uriaºã pe care o resimt faþã de condeiul, sau pana de gîscã, prin care au prins ele viaþã. De unde aceste stãri pe care le încerc, de ce sentimentul cã ar fi vorba parcã de o dinastie din epoca de mijloc a Egiptului antic? De unde rãsare pornirea asta de a o proiecta în mit? Neagoe Basarb ºi scrierea sa sînt într-atît de demult încît par desprinse dintr-un timp liturgic. Mã gîndesc, desigur, cînd spun toate astea la istoria noastrã politicã, adicã la timpul cît a trecut de la apariþia primelor organisme statale. Am intrat relativ tîrziu în acest tip de istorie, am fost multã vreme, sute de ani dupã plecarea soldaþilor romani, într-o stranie vacanþã istoricã, în metafizica banalului cotidian, am trãit prin munþi pustii; Gheorghe I. Brãtianu strînge scurte mãrturii despre valahi de prin cronici vecine, nicãieri nu apãrem altfel decît angrenaþi în banalul cotidian: vlahii ºi turmele

lor uriaºe de oi, inºi care privesc spre depãrtãri indistincte, fum, miros de bundã udã, lãtrat de cîini ºi altele asemenea, angrenajul faptelor de zi cu zi care se întîmplã fãrã sã se întîmple. ªi asta sute de ani. Apar migratorii ºi pun stãpînire pe þarã ºi mã întreb pe ce anume, spaþiile acestea sînt ale lor ºi nu sînt; în acelaºi moment le au ºi totuºi nu le stãpînesc. Ca sã stãpîneºti ceva trebuie sã-l supui, sã-l înfrîngi într-un fel oarecare, sã te confrunþi cu o realitate organizatã politic, altfel cum poþi înfrînge - ºi mai apoi stãpîni - depãrtãrile indistincte, mirosul de bundã, fumul, lãtratul cîinilor. Acestea nu sînt lucruri care pot fi administrate, supuse birurilor ºi raporturilor de vasalitate; ele sînt fãrã sã fie. Stranie poveste, poate una dintre cele mai ciudate întîmplãri din istoria popoarelor europene. Migratorii, ca sã plece dintr-un loc într-altul, au trebuit sã se organizeze, cineva a trebuit sã porunceascã, sã aleagã drumurile de urmat, migratorii nu au trãit în ceea ce numesc eu aici, în lipsã de altceva mai potrivit, metafizica banalului cotidian. În mod cert aceºtia nu au trãit banal. Triburile turcice s-au organizat ºi au intrat în istorie deodatã, ceva anume i-a trezit; slavii, ungurii au dobîndit teritorii în numele unor capete încoronate pe care ei le-au produs, ca sã zic aºa, prin moºiri politice. Ce poate însemna în cazul nostru anistorismul? Absenþa organizãrii, absenþa liderului, lipsa lui Decebal, a altora pe mãsura lui; doar evreii au mai trãit aºa dupã înfrîngerea ºi distrugerea Ierusalimului. Pînã la apariþia sionismului nu ºi-au mai revenit politic, au trãit pe cont propriu ºi în afara istoriei. ªi noi am trãit aºa multã vreme, fãrã ca cineva anume sã ne distrugã Ierusalimul pentru cã nici nu l-am avut, sau poate cã o fi fost la Roma ºi noi, romanii de dincolo de þãrmul Danubiului, n-am putut supravieþui politic cãderii ei. ªi cu toate acestea vlahii cei arºi de soare nu s-au hotãrît sã plece undeva, în þinuturile aspre ale Norvegiei, ori pe malul Tibrului, oriunde altundeva. De ce nu s-or fi miºcat? Un popor sedentar care practicã transhumanþa. Se miºcã fãrã sã se miºte. Este fãrã sã fie. Mulþi zic cã n-am plecat la mai bine din sentimente patriotice, ori, dacã nu aºa, dintr-un fel de misticã difuzã a plaiului. Vorbe! Nu am plecat niciunde pentru cã nimeni nu ne-a înfrînt, asta poate fi explicaþia: am trãit în metafizica banalului cotidian ºi nimic nu ne-a putut scoate dintr-ale noastre, din întîmplarea de mai multe ori secularã a lãtratului de cîine pe lîngã stînã, a mirosului de bundã udã în ploile de toamnã ( ca sã mã exprim romantic) din vremea carolingienilor, din timpul renaºterii ottoniene, din vremea prefrumoasei curve Teodora din Bizanþ. În timp ce la ei a plouat ºi s-a mai întîmplat în acelaºi timp ºi altceva, la noi doar a plouat ºi atîta tot. Ce stranie poveste! Curatã metafizicã, aº zice, dacã asemenea consideraþii ar þine loc de istorie, numai cã nu þin, ele pot fi cel mult domeniu de fiinþare al unei ficþiuni romantice fumate cam de multiºor. Mã apucã sfînta indignare sau, altfel, sfînta stare poeticã dacã încerc sã refac ceva mãcar din profilul veacurilor acelora lipsã; în vecini decenii peste decenii au rãsunat zgomotele celor care construiau catedrale gotice pe la Anvers ºi Köln, donjonuri ºi metereze prin deºerturile persane, dreptcinstitoare biserici în lumea greacã, în timp ce noi nu am fãcut mai nimic, am lãsat posteritãþii semne abia descifrabile dintr-un timp care pare mai îndepãrtat decît primele dinastii chineze. Am trãit fãrã îndoialã în aceleaºi locuri din nordul Dunãrii, prin podiºurile Transilvaniei, prin desiºurile ºi zbegurile de pe malurile Timiºului: dacã ar fi sã putem cãlãtori pe vremea aceea ne-am putea închipui întîlnirea cu înaintaºii la pescuit, la vînãtoare, cu oile, cu vitele, le putem auzi din departe strigãtele, le-am putea dibui organizãrile sãteºti ºi, probabil, un soi de timiditate în a fi altfel, status-quo-ul unui anonimat plin de poezie, o vacanþã a istoriei, ceva asemenea unui cotidian de nimic tulburat care îþi strecoarã în suflet stãri ca acelea pe care le încerci în fiecare an în septembrie, cînd vine vremea sã stai lîngã alambicul de cupru de fãcut þuicã ºi mirosul e acelaºi, toamna la fel, musculiþele beþive neschimbate ºi, pe cînd stai aºa lîngã susurul alb-cristalin al alcoolului, þi se pare cã ºi anul trecut, ºi acu doi ani, ºi acu

treizeci de ani totul s-a ptrecut întocmai ºi a rãmas la fel, încremenit printre aceleaºi gesturi vegheate de aceleaºi obiecte. Aºa ºi cu istoria poporului român între retragerea aurelianã ºi Menumorut: o metafizicã a cotidianului, o poezie a absenþei asemenea ãsteia care te încearcã pe cînd stai blegit în amiaza de toamnã lîngã fumul albãstrui al cazanului de fiert þuicã.

Hãrãbãraiele þigãneºti erau parte a decorului Mã uitam cu jind la vremea prunciei cum treceau aiurea cãruþele cu þigani; se duceau în susul Mureºului, spre defileu, nici nu-mi puteam imagina spre ce depãrtãri ceþoase apucau dumnealor cu hãrãbãraiele lor peticite. Stãteau doamnele domnilor romi grase ºi înflorate în cãruþe; priveau indistinct la ºirul de pruni din dreapta “motorului”, trenuleþul electric din Podgorie din anul 1902, fabricat la Budapesta pentru “fluidizarea traficului de mãrfuri din zonã”. ªi cum spun, priveau doamnele de romi dintre oalele afumate agãþate anume la vedere în spatele cociilor, la jireghie, cum ziceau þãranii locului, care ºi ei îi priveau indistinct, obiºnuiþi cu trecerea aceea a lor, cum te obiºnuieºti cu obºteasca apariþie a cocostîrcului pe hornul casei dupã Bunavestire, cum te dedai cu tocãitul acela pe care îl face el din plisc la vreme de searã. Aºa şi cu hãrãbãraiele þigãneºti, erau parte a decorului, una pe care, ce-i drept, nu o vezi zi de zi, cã şi în lumea lor erau stratificãri multiple ºi bine întocmite. útia care rãtãceau dinspre podgorie spre defileul Mureºului nu erau acelaºi lucru cu cei din oraº, de pe strada Mavrocordat – o uliþã care sfîrºea în lutul înierbat de la poalele dealurilor Lipovei unde se istoveau definitiv ultimele cãsuþe þigãneºti, fãrã garduri, cu cîini mulþi ºi duºmãnoºi, cu ferestre la care sticla era înlocuitã cu nailon de la sacii de azotat, cu ziduri din acelea de cãrãmidã nearsã, pe care tot ei o fabricau pe marginea rîului. Precaritãþi fascinante pe care le voi fi regãsit în versurile romanþei aceleia – un fel de imn naþional þigãnesc – despre juna þigancã focoasã cu sîni ca de piatrã, dansînd în ritmul lãutei strãbune muncitã de meºtere mîni. ªi cum spun, mergeau þiganii în cãruþe, apãreau alteori pe strãzi, între zece ºi unsprezece dimineaþa, cînd nu era mai nimeni afarã, toþi erau la serviciu, la ºcoalã, ploua mãrunt, era toamnã de-acuma, de mult ºi-au luat catrafusele ºi cocostîrcii ºi rîndunelele de la streaºina casei vecinului de peste drum, nu mai era nimeni pe uliþi, doar strigãtul þigãncii ca un vaiet de ferãstrãu subþirel - ºi acela prilej de blegealã melancolicã - ºi cum spun mai nimeni pe uliþi, doar strigãtul acela prelung, cîntat, intrat în firescul lucrurilor lumii: “oaleee, nanãããã!!!” - expresie muzicalã a contractelor lumii þigãneºti cu centrele de achiziþie Centrocoop, derulate în deceniile acelea într-un fel de capitalism înainte de vreme.

Þiganii ºi instrucþia: cazul Lingurar

Pe unul îl chema Cîrpaci Poligrad, pe altul Cîrpaci Bubi, pe un vãr dupã mamã al ãstuia din urmã Pardailan, chiar aºa pronunþat, în fel românesc, literã cu literã. În privinþa lui Lingurar ºi mai nu ºtiu cum, pot spune cît de tare se încãpãþîna doamna profesoarã L., diriginta lui, sã-l înveþe sã lege literele; rãmânea cu el dupã terminarea orelor ºi Lingurar se chinuia sã le inventarieze, zicea m, pauzã, a, pauzã, apoi iarã m, ºi la urmã a fãrã sã le poatã afla tîlcul reunirii lor în banalul cuvînt mama cu care începe orice novice sã dezlege taina alfabetizãrii. Tainã care a rãmas ca atare pentru blîndul Lingurar-ºi-mai-nu-ºtiu-cum, cu toate cã trecerea anilor, ºi hotãrîrile ministerului, l-au adus în clasa a ºaptea, aºa cã, într-una din zile, mama lui Lingurar-ºi-mai-nu-ºtiu-cum s-a prezentat la doamna directoare sã-i propunã, cu toatã sfiala de care era în stare, sã-l treacã pe al ei în clasa întîi, cã pe ea ºi pe ai lor asta îi interesa înainte de toate, sã ºtie el sã citeascã, sã lege abstracþiunile acelea în cuvintele de toatã ziua ca sã poatã sã le citeascã la televizor ce zic ãia de se zbat acolo în filme. Nu au reuºit toate comandamentele didactice sã-l treacã pe bietul Lingurar dincolo de pragul acela al legãrii sunetelor înþepenite în buburuzele alfabetului pe care – iatã! - le recunoºtea în cuvintele banale de care ne folosim zi de zi. ªtiu însã cã, în ciuda acelei înfrîngeri definitive, lunganul nostru tuciuriu se prezenta foarte bine la serbarea ºcolarã cînd acompania la acordeon corul clasei în toatã vremea cînd interpreta cîntarea aceea care ne povestea cum anume îi place ciobãnaºului sus la munte, sus la munte, la izvor.

Stai acilea şi nu fă larmă ! Merge pe stradă la vreme de seară, sau nu, de-acu e noapte plină şi el se simte sătul din cauza mâncărurilor abundente cu care nu fusese obişnuit atîta amar de vreme de stat prin temniţe, prin pivniţe, prin acele unghere întunecoase în care plutea mirosul de varză acră şi morcovi putreziţi în grămada cu nisip. Ar trebui să ajungă la amicul său ca să vadă ce anume vor face mâine, cum se vor aproviziona pentru magazin, ce e de făcut pentru a putea să umple rafturile cu napolitane Delia, vodcă din aceea cu săniuţă vânătă pe etichetă pe care o cumpără babele din cartier împreună cu parizerul de la nenea Bobolcsa, măcelarul. La colţul străzii, în penumbra nopţii spartă de un bec chior, se zăreşte o mogâldeaţă, nu-şi dă seama ce ar putea fi, îşi aduce aminte pentru o clipă, în chiar momentul scurt în care se îndreaptă spre mogâldeaţa aceea, de o cunoştinţă, un popă care nu mai funcţiona şi care l-a oprit tot aşa, la vreme de noapte, pe când se întorcea spre casă şi pe când, la fel, avea stomacul încărcat la modul neplăcut de resturile unei petreceri, un party. I-a suflat în nări popa-răspopitul un damf de vin şi i-a povestit ceva anapoda despre faptul că „suntem” o identitate neglijabilă în marea omenească şi că ne vom naşte în alte vremuri la o viaţă mai bună. Pe cînd îl asculta cum îi sufla în nări şi-a spus „aha, de-asta l-au răspopit, bea şi crede în reîncarnare”. Nu l-a mai

chestionat că n-ar mai fi scăpat de el, i-ar fi împuiat capul cu bolboroselile lui despre cum anume se întâmplă toate şi cum suntem noi de amărâţi, nişte bule de aer, spumă pe suprafaţa apei, polomidă, ştir, ierburi din acelea care cresc pe marginea drumului. E vremea să privească mai cu atenţie la mogâldeaţa din colţ, să-i scruteze prezenţa tăcută, să priceapă, mai ales asta să facă, să înţeleagă ce se întîmplă acolo, ce se petrece acum, chiar în acest moment în care s-a oprit în mijlocul şoselei, chiar înaintea unei case de ţigani, una mică şi cu geamurile aproape de trotuar. Stă fascinat de prezenţa aceea bizară, stranie, aplecată înainte ca un stâlp înfipt anapoda în pământ de capriciile cuiva: „ia loc”, îi spune doamna căpitan şi el ia loc pe un scaun capitonat cu piele şi catifea încărcată de praf şi de mizerie omenească, „stai acilea şi nu fă larmă”, îi spune pădurarul Fekete Pedăr şi îl pofteşte să se aşeze pe marginea unui butuc din fundul unei văi împădurite, umbrite, cu crengi de fag căzute peste pietrele văii, crengi descojite de apă, de ani, de ploi, „stai jos”, îi spune baci Ion, căldărarul de pe vale Mare, aceea a ţiganilor, acolo unde a petrecut în tinereţe la o nuntă minunată, cu ţigănci, şi a dansat în ritm de muzică populară pe sub un cort de pînză cerată, „ai murit deja”, îl întreabă o fostă iubire şi el dă din cap cu modestie, se retrage pe stradă, priveşte cu coada ochiului la umbra aceea cocoloşită la colţul străzii, peste drum de fosta alimentară socialistă privatizată, cu două oltence trecute de 35 de ani, amabile cu babele din cartier care numai acolo vin, doar acolo îşi regăsesc lumea de odinioară, aceea a ploii repezi şi mărunte dintr-o dimineaţă de februarie, e căldură de primăvară între cel de-al doisprezecelea şi cel de-al treisprezecelea congres al Partidului Comunist Român, sau Românesc, nici nu-şi mai aduce aminte cum i se zicea, destul de bine că babele stau în dimineaţa de februarie la coadă la iaurt, şi pâine, şi lapte, ce bine, ce euforie stranie, ce delicată suspendare a vremii, e aşa ca şi cum ar trece pe lîngă tine acceleratul de Bucureşti şi tu te afli undeva, NU ŞTII UNDE TE AFLI, DRACU SĂ O IA DE SITUAŢIE, e limpede că nu pricepi, „stai acile”, zice Fekete Pedăr şi tu te aşezi pe o buturugă prăbuşită în valea aceea foarte tăcută şi foarte departe de lume şi deodată începe să-ţi cânte la ureche Aurelian Andreescu de la o fereastră deschisă în noapte, ar trebui să asculţi pînă la capăt, nu o faci, te mulţumeşti să te pierzi în tine însuţi, gară, autogară, eşti într-o rata plină de praf: Iată pentru ce toate faptele vieţii noastre sînt de cercetat şi cîntărit după această din urmă împlinire.(Montaigne) Te priveşte baba, te cîntăreşte bine să vadă ce ai mai făcut, ce prostii mai faci tu cu „drembendeii”, aşa le spune acea instanţă pedagogică din primii tăi ani de pruncie, colegilor cu care hoinăreai prin bălţi la pescuit şi la altele toate, te priveşte prietenul tău din prima copilărie, din a doua copilărie, din adolescenţă, din capul scărilor, amicul acela trăia într-o casă pe marginea văii, peste drum de sfatul popular; pe el, pe pretenarul, pe hoavărul din adolescenţă, nu l-am mai văzut, nu, domnilor, nu l-am mai văzut pe el, nu ne-am întâlnit de peste treizeci de ani, mi-a ieşit înainte casa, DOAR CASA: Este ziua măiastră, este ziua care duce la judecată pe toate celelalte : este ziua, spune unul dintre cei vechi, care judecă toţi anii mei trecuţi ; las pe seama morţii preţuirea dorului stăruinţelor mele. Atunci vom vedea dacă poveţele mele pornesc din buze sau din inimă (Montaigne). „Stai acilea”, zice Fekete Pedăr şi gata, s-a terminat totul, e vremea să ieşiţi din valea înfundată cu buşteni, să apucaţi pe coastă, să treceţi peste ultimele ramificaţii ale Văii Moratului, să vă duceţi taman spre Părăul lui Iov, dincolo de coamele înfundate în nori, spre locul acela îndepărtat căruia i se spune Crucea Ţiganului şi tu te întorci spre Pedăr-baci şi-l întrebi cu nevinovăţie, aşa cum stă bine unui prunc necopt dacă e bine, dacă totul e în regulă, şi Fekete te priveşte ca femeile acelea din revistele interbelice ale lui Soca-neni, croitoreasa la care mergeaţi voi ca să vă jucaţi cu nepotul ei Poali, ăla care va ajunge mai pe urmă un golan, azilantul puşcăriilor României de ieri, şi poate că

şi de azi, că nu mai ştii ce s-o fi întîmplat cu el, pe unde este şi ce face şi te gîndeşti că, iacătă, domnilor „Au înflorit iar magheranii şi n-a prins nimene de veste/Şi-acum se trec, cum trec pe lume atîtea vieţi ce pîn'lamoarte/S-ascund în numărul mulţimei şi umilite stau deoparte (D. Anghel). Iuu, huu, toate se amestecă, magheranii (ce-or fi ăştia?) au înflorit şi, vorba poetului, n-a prins nimene de veste; ca să mă exprim în registru stilistic mie unuia vorba asta îmi place: NIMENE, şi pe cînd o degust, chiar în acea clipă, îmi vine exact în memorie cîntarea lui Luigi Ionescu: „macarale, macarale”, apoi alta, de-a lui Aurelian Andreescu, în care apar versurile următoare: „paşii mei m-au adus iarăşi la tine, obosiţi cum n-au mai fost demult”; nu ştiu pe mai departe, atît mi-a rămas în memorie, în cotloanele unor simţiri de odinioară, din vremea din epoca de piatră, din jurasic, din cambrian, din paleoliticul mijlociu pe cînd stăteam prostit cu ochii fixaţi exact în fundul unei căzi din acelea mari din lemn, e goală cada, e toamnă, toamna de jurasic şi subsemnatul priveşte cu ochii şi cu nările mirosul de doagă înnegrită. Iubito, haida la camping să ne giugiulim un poco pe melodia populară cu versuri născute direct din bogăţia imaginaţiei noastre străbune şi folclorice. Versurile „sunt” următoarele: „Petre, Petre, nu ţi-am spus io ţie că nu-i bună viaţa la socrie”, astea sunt, le aud prea bine cum plutesc ele peste pravul de pe socacul satului; zice torogoata de zbîrnîie, lăutarii se zbat pe o remorcă verde de la ceapeu, ringhişpilul, adus în fieştecare an de rugă de nişte ţigan-banda, se învîrte încet, pare că îşi dă duhul în tot momentu’, capătă curent de la frizeria de la colţ unde trudeşte de la facerea lumii Hanţi Mică, un fel de stîrpitură de un metru de la nivelul solului. Un şvab de la Germania se răsuceşte în praful drumului şi se uită cu ochii căscaţi a uimire la paragina, la drumurile de pămînt sparte de tractoare, la tarabele cele murdare de la intrarea la horă cu ţucur pă bît şi cocoşei roşii tot de zahăr peste care se învîrtejesc viespile toamnei şi e o mizerie plină de poezie; se învârte domnul neamţ de la Nemţia, vorba lui uina Slauca, asta, baba adică, în momentu cînd îi sui că adică se duc nemţii din sat, ea zice foarte calmă pe situaţie că-i foarte bine, fieştecare la el acasă, românii la România şi nemţii la Nemţia, aşa zice uina baba şi se rîde de treaba asta, de cum le zice ea cu Nemţia şi toate trec, domnul neamţ de la Nemţia se uită cu ochii căscaţi la ţucuru pă bît al ţiganilor şi cum se mai plimbă pe el viespile toamnei şi torogoata cîntă şi doar faptul ăsta, întîmplarea asta, privilegiul torogoatei care se vaetă ascuţit peste socac, destrămare, opreşte doamne ceasornicul, trilu, lilu, crocodilu, băi, croncobaure, nu eşti destul de copt, nu te pricepi, te-a bătut Dumnezeu, te-a pălit în moalele capului, degeaba stă alături de mătălică umbra aceea de la colţ, de peste drum de Alimentara, pe cînd tocmai te întorci cu foalele ghiftuit de mîncăruri prost mistuite şi te gândeşti că de-acu gata, s-a sfîrşit, eşti terminat, nu mai ai nici o perspectivă, nici o chemare care, nu ţara o străbate, ci propriul tău prezent, propria ta nimicnicie, propria ta înfrângere, propria ta scufundare în neant, o brambureală, hau, hau depărtat sub stele-ngheţate, romanţele pe care le ziceai cu buzele ţuguiate pe cînd tocmai te acompania Ioani Abfalter la ghitară: „îţi mai aduci aminte, doooamnăăă, eraa tîrziuu şi eraaa tooooamnăăăăăă”, adică , mai bine cântat, ia ascultaţi mai o dată: „şi eraa toamnăăă”, ce ziceţi?, îmi pare că e mai bine, că sunetul e mai melancolic.

Bineînţeles că m-ar interesa, măcar aşa de amorul artei, cum se spune, nu pentru a dori neaparat răul cuiva, ci pentru a înţelege cum a funcţionat măgăria asta cu turnatul într-un mediu care orişicîtuşi e, zic eu, mai interesant decît cel dintr-o fabrică. Bunăoară sînt lucruri punctuale de rezolvat cu implicaţii de istorie literară timişoreană, aşa cum a fost cazul cu cei din grupul lui Wagner-Totok sau arestările şi anchetele lui Gheorghe Pruncuţ şi ale lui Nicolae Stoia despre care am mai scris şi în Valahia de mucava. Ar fi interesant de văzut ce şi cum, de ce i-au luat e uşor de dedus, ca să întreţină o stare de frică, zic eu. Probabil că avea Securitatea un plan de anihilare a liberei gîndiri şi exprimări prin intimidare, şi atunci ne alimenta în acest fel laşitatea care ne ţinea departe de nemţii de la Aktionsgruppe, erau luaţi cîţiva mai neprotejaţi prin faptul că nu erau cunoscuţi, nu apucaseră să publice şi nici nu erau intraţi într-un circuit mai larg, în aşa fel încît o posibilă arestare ar fi făcut vîlvă. Trebuia procedat aşa ca să nu fie stricată imaginea regimului - era şi pe atunci aceasta o obsesie - aşa că erau anchetaţi anonimii ca să intre spaima în oase şi celorlalţi. Cam asta era metodologia. În privinţa cazului Pruncuţ-Stoia erau clar direcţionate mesajele transmise în anchetă: li s-a spus cum că, vezi Doamne, cei care ne spionau ştiau că ne întîlnim la tanti Bibi, că mergem cu Monoran şi cu alţii de teapa lui prin cimitire şi bem acolo, că facem tot felul de trăznăi care la adică vor fi folosite tocmai pentru a direcţiona acuzaţiile spre alte sensuri: boema devenită tulburare a ordinii publice sau vagabondaj. Ştiau tot, cel puţin aşa mi-a spus Nicu Stoia în chiar zilele anchetei la el acasă, în cămara cu alimente unde, zicea el, n-ar fi microfoane; acolo mi-a şuşotit la ureche că ştiau despre întîlnirile de la tanti Bibi şi despre faptul că acolo am aniversat romanul lui Orwell. Nicu mirosea a oţet, îşi frecase palmele umflate de la bătăile cu bastonul şi îmi şuşotea să iau legătura cu sculptorul Bata Marianov, să-i spun că nu l-a trădat; toată întîmplarea aceea, discuţiile noastre sopotite în cămară printre borcane şi cutii de carton avea ceva caraghios în ea, era aşa ca în filmele cu ilegalişti de Titus Popovici; după mai multe şopoteli din astea, într-un tîrziu, am înţeles că fusese vorba de nişte cataloage ale sculptorului pe care Nicu le-ar fi scos din ţară, despre un volum de poezii al lui Pruncuţ, despre întîlniri la tanti Bibi, despre o aniversare la el acasă unde fusesem şi eu şi la care Marianov ar fi spus ceva grav de un roman samizdat, aşa ceva. Erau multe şi amestecate. N-aş vrea să fac pe eroul şi să spun că nu m-a luat spaima, chit că vorbeam peste tot vrute şi nevrute, nu numai eu, toţi cei care veneau la tanti Bibi sau la cenaclul de la Casa Universitarilor. Ideea din vremea aceea pe care o răspîndeam era tocmai asta: să nu ne lăsăm înfricoşaţi şi să spunem ce gîndim şi mai ales să nu mitologizăm atotputernicia Securităţii, să nu socotim că este peste tot. Deşi ziceam aşa, în fapt spaima exista, dovadă zilele acelea.

O plimbare ratatã pe Oranienburgerstrasse

Sentimentul de lume încã scindatã îl oferã capitala Germaniei Mari în ciuda macaralelor ºi a ºantierelor care au ceva din trepidaþia inflamatã a ºantierelor din vremea ceauºismului din urmã cu aproape

un deceniu din România. Pe lîngã asemenea hãrnicii faraonice am trecut, ca Eminescu pe lîngã plopii fãrã soþ, animaþi triplu, Marineasa, Gheorghe Crãciun ºi subsemnatul, de nostalgia vremurilor trecute pe care le-am regãsit în larma cutãrui concasor, în siluetele zvelte ale macaralelor care ne împodobeau manualele de citire pe cînd fusesem ºcolari. Dincolo de avîntul constructiv pe noi ne interesa mai ales Berlinul celãlalt, mai puþin întors cu faþa spre viitor, Berlinul avangardei, al lui Wim Wenders, dar ºi al lui Otto Grotewohl - primul prezident al Germaniei socialiste în a cãrui casã, devenitã Literaturwerkstatt - adicã atelier de literaturã - am ajuns, ironia soartei, cîþiva anonimi dintr-o þarã cu care Otto împãrtãºea deliciile frãþietãþii într-unul ºi acelaºi lagãr din vremurile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aºadar am ostenit ziua prin metropolã ºi noapte am melancolizat în camerele atelierului literar pe lîngã bãuturi cumpãrate de la Aldi, un magazin popular pe care l-am descoperit cu delicii de emigranþi. Mãrturisim cã ne-am comportat cît se poate de decent ca sã salvãm ce se mai putea salva din imaginea României murdãritã voluptuos de hoþii de la ambasada noastrã de la Bonn. Bun! În pustietatea nocturnã a vilei am admirat cu sfiiciune, în holul de la intrare, pozele, foarte multe, cu scriitori ajunºi acolo din toatã lumea pentru dezbateri cenaculare, mai apoi am admirat bucãtãria largã, cu toate ustensilele necesare unei bune organizãri de agape nocturne; pe urmã frigiderul pe uºa cãruia cineva scrisese în limba lui Trakl „pentru scriitorii români”. Acolo am preparat, dupã reþeta lui Ion Monoran, o „cãiganã” bãnãþeanã dupã o evaluare a proviziilor din frigider ºi dupã ce ni s-a impus cu autoritate mulþimea ouãlor din cofrajele, altele desigur decît cele de la Avicola Giarmata. Subsemnatul am cãutat ºi gãsit prin spaþiile generoase ale cuhniei lapte nemþesc, brînzã de acelaºi fel, ºuncã delicat împachetatã în vid; mai apoi am manevrat cuþite care tãiau toate bine, linguri ºi furculiþe, niciuna îndoite sau, Doamne fereºte, murdare, mai apoi am pornit aragazul cu flacãrã mare, occidentalã, am defilat prin faþa acelei „cãigane” cu tot soiul de mici cutiuþe divers colorate care adãposteau condimente de toate soiurile posibile; pe urmã grijuliu, cum zic, la imaginea României în lume am strîns cojile de ouã ºi le-am depozitat în coºul de gunoi prevãzut cu sac de nailon pentru ca resturile menajere sã nu murdãreascã plasticul recipientului ºi sã ofere (în acest fel) hranã unor nedorite muºte sau gîndaci de bucãtãrie din aceia negri. Nimic prin urmare din toate acestea, cu toate cã incidente au apãrut, nici nu se putea altfel: bunãoarã poetul Andrei Zanca, trãitor la Heilbronn, ºi care urma sã citeascã în a treia zi de literaturã româneascã din casa aceea ospitalierã a lui Otto, ºi-a amintit de vremurile noastre vijelioase din anii optzeci de la Sighiºoara; dupã ce a recapitulat singurãtatea mizerabilã din lumea occidentalã, ºi dupã ce a evocat lumea „penãrilor”, alcoolicii aceia blînzi de pe marginea trotuarelor lumii vestice, a apucat un pahar ºi, în semn de protest ºi de solidaritate cu toate revoltele de la dadaism ºi pînã la contracultura beat a anilor ºaizeci, l-a spart de mozaicul verandei în miez de noapte. Subsemnatul, grijuliu cum spusei la imaginea României, pe datã am strîns cioburile cu un fãraº occidental ºi le-am cãrat cu simþul datoriei împlinite, afarã în recipientul pentru sticle din curte. Am socotit apoi, vãzînd numãrul mare de pahare de prin dulapuri, cã frau nu va observa nimic a doua zi dimineaþa; sã nu uit, frau era o doamnã trecutã de cincizeci de ani care semãna izbitor cu o educatoare de la grãdiniþa nemþeascã din Lipova ºi care ne servea îndatoritoare cu chifle moi ºi unt - untul lui Constatin Noica - ºi noi îi mulþumeam cu ochii umflaþi de nesomn, de alcool, de literaturã. Ar trebui sã spun acum cît de frumos este în occident, ºi chiar spun: vai, vai dragi cititori cît de frumos e sã te plimbi pe Ku-damme, un fel de Corso ca la Arad, la ora zece seara nu-i nimeni pe stradã, doar luminile de la vitrinele Versace din care te privesc popoare de manechine cu apetisante ºolduri din ghips; pe urmã, pe lîngã noi, trece un domn cu o doamnã de la un cazinou ºi se strecoarã într-o limuzinã ca acelea din

telenovelas ºi noi ne uitãm la dumnealor cu onor, în poziþie de drepþi, blajini ºi îndatoritori, cam cum se uita bravul Svejk la feldkurat-ul Katz pe cînd tocmai se hotãrîse ofiþerul-popã sã vîndã ºi sã bea altarul portabil al regimentului. Ar mai fi de spus cã pe noi ne trãgea aþa tot cãtre Berlinul de Est, mãrturisec cã m-am plimbat pe strãzi sclerozate de comunismul de mai ieri, atîta cît mi-au permis pantofii noi, din aceia otter, cumpãraþi pentru aceastã ocazie din Timiºoara, ºi care s-au dovedit duºmani redutabili ai pornirilor turismului meu cultural. Cel mai mult ne plãcea nouã pe Oranienburgerstrasse, ne atrãgeau locurile acelea ca pe elevii corigenþi, bãncile din fundul clasei. Acolo era viaþa de noapte a noului Berlin, pe acea stradã moºtenitoare a CAER-ului, cu superbe clãdiri bãtrîne, cu o sinagogã care aminteºte de aceea de pe strada Mãrãºeºti din Timiºoara, totul mai puþin dichisit, nezugrãvit, cu zeci de cafe baruri încropite în atelierele unor pictori, o dezlãnþuire necanonicã, împodobind interioare în care se agitã o lume tînãrã, studenþi ºi inºi bizari, unii trecuþi de cincizeci de ani, cu bãrbi artistice ºi veºminte care le dãdeau un aspect de cetãþeni din Cartierul Latin. Desigur cã într-o asemenea lume nu puteau lipsi domniºoarele pentru consumul populaþiei, ca sã mã exprim în termenii economiei de piaþã; dumnealor colonizau marginile de trotuar împodobite straniu. Am vãzut la lumina farurilor autoturismului lui Ioachim - un student care ne avea în grijã ºi care a învãþat limba vechilor cazanii stînd un an pe la Timiºoara, simþindu-se el solidar cu lumea aceasta de rangul doi a Germaniei din impulsuri umaniste social-democrate. Ioachim pregãtea - ca student la istorie ºi sociologie - o lucrare de seminar despre Garda de Fier ºi relaþiile ei cu Adolf Hitler, dacã am înþeles bine. Lucrarea de stat intenþiona sã o pregãteascã din problemele comunitare ale þiganilor din România. Ioachim, în blînda sa pornire social-democratã, îi înþelegea ºi pe ei, dorea sã-i cunoascã altfel decît prin intermediul hoþilor ºi cerºetorilor exportaþi de meleagurile carpato-danubiano-pontice în landurile dintre Rin, Main ºi Dunãre. ªi cum spun, la lumina farurilor lui Ioachim ne-a fost dat întregii delegaþii literare sã descoperim frumuseþea unei doamne înalte, cu un chip care pãrea al unei membre din cine ºtie care academicã societate de comparatisticã ajunsã, dintr-un capriciu bizar, pe margine ºoselei în chiloþi. Prin urmare pe datã am simþit impulsul existenþial ºi livresc sã-i cer blîndului nostru ºofer social-democrat sã opreascã ºi sã mã prezint înaintea frumuseþii aceleia demne, sã-i ofer o sutã de mãrci - din acelea primite de la doamna directoare de la Literaturwerkstatt - ºi sã-i propun o plimbare de mînã pe Oranienburgerstrasse, timp în care sã-i recit versuri din Trakl în traducerea lui herr Peter Stoica. Nu s-a putut pentru cã între timp maºina apucase prin alte cartiere înfundate în noapte, iar acolo nu mai erau domniºoarele împodobite straniu. Prin acele locuri domnea pustietatea unei lumi burgheze, în care te-ai fi aºteptat sã aparã dumnealui conu Caragiale în costum de arnãut oriental, în cãutarea a ceva care rãmîne învãluit sub pecetea tainei, vorba lui fi-su, nebunaticul.

Proiectul epic Spaþii pustii Fragment din prezentarea proiectului în vederea obþinerii unor sponsorizãri - de aceea pompozitatea obiectivelor ºi a titlurilor membrilor expediþiei:

Demersul nostru are în vedere investigarea unor spaþii rurale depopulate din Podiºul Lipova, din preajma defileului Mureºului, la intrarea sa în Banat. Proiectul are o dimensiune artisticã, dar se vrea ºi o investigaþie sociologicã, antropologicã ºi filozoficã a singurãtãþii, a înstrãinãrii ºi a pãrãsirii ca fenomene specifice lumii moderne. Expediþia pe care o avem în vedere se vrea o provocare prin confruntarea singurãtãþii de sursã livrescã faþã de cealaltã a vieþii de zi cu zi. A singurãtãþii ca fapt de viaþã trãitã. Avem în vedere parcurgerea acestor pustietãþi depopulate pe jos în urmãtoarea echipã: 1. Gheorghe Crãciun, lector dr. la Universitatea Transilvania din Braºov, scriitor, redactor la revista

„Interval” din Braºov, membru al expediþiei Spaþii pustii. 2. Ion Dumitriu, pictor de talent, fotoreporter de artã, membru al expediþiei Spaþii pustii. 3. Viorel Marineasa, lector drd. la Catedra de Jurnalisticã a Universitãþii de Vest din Timiºoara, scriitor,

redactor la revista „Orizont” din Timiºoara, membru al expediþiei Spaþii pustii. 4. Daniel Vighi, lector dr. la Universitatea de Vest din Timiºoara, scriitor, redactor la revista „Orizont” din

Timiºoara, membru al expediþiei Spaþii pustii. 5. Alexandru Vlad, scriitor, redactor la revista „Vatra” din Tîrgu-Mureº, membru al expediþiei Spaþii

pustii. 6. lector dr. Otilia Hedeºan: consilier ºi participant la redactarea cãrþii, specialist în antropologie, folclor ºi istorie oralã. Anul trecut, în 1997, Viorel Marineasa ºi Daniel Vighi au strãbãtut pe jos timp de trei zile (de Ziua Crucii, în septembrie) drumul de la Lipova, Ususãu, apoi satul Pãtîrº, ºi au pãtruns în spaþii pustii pe dealurile dintre Dorgoº ºi Spata. S-au întîlnit a doua zi, dupã masa, pe la orele 16, dupã un drum de cinci-ºase ore, cu un convoi de þigani nomazi din Oltenia pe care i-au fotografiat; erau cel puþin vreo zece cãruþe. Au scãpat de un posibil jaf: vreo trei, patru tineri de culoare le-au cerut bani - contravaloarea fotografiilor. Au scãpat ºi au ajuns spre searã în Spata, din care nu mai supravieþuiau decît ºcoala, biserica (al cãrei turn era cãzut), trei familii de ciobani sibieni ºi o singurã familie de bãnãþeni. Ceea ce urmeazã sînt frînturi înregistrate pe reportofon în faþa cortului, pe searã, la discuþie cu bãºtinaºii. Reporter:...asta cu fîntînile, asta-i tare frumos, existã fîntîni pãrãsite aicea în sat... Doamna din pustiu: sînt, cum nu, ºi n-au jgheaburi pe deasupra, chiar ºi unde am stat noi, o fost una frumoasã de cãrãmidã, largã, n-aº putea sã vã spun cît era de afundã, da’ sigurat a fost adîncã, o vreme s-o secat, da’ vãd cã acuma-i plinã de apã, nu ºtiu de unde i-o venit ei iarã apa ’napoi, numa’ cã nu mai are margine, or luat-o; dacã vã uitaþi dumneavoastrã la ea o sã vedeþi cã-i foarte adîncã, numa’ cã acuma s-o urcat apa în ea. Reporter: cam la ce adîncime se sapã o fîntînã de-asta; uitaþi ce vreau sã vã spun, cã nu degeabã vã întreb, cei din Pãtîrº se plîngeau cã n-au apã în fîntîni, scade încontinuu ºi-s în pericol sã nu mai aibe apã. Doamna din pustiu: poate ºi-o fi gãsit ea o ieºire pe undeva, ºi se duce...

Reporter: ...ºi satu-i mai înalt aºezat, tot aºa ca ãsta al dumneavoastrã, e o problemã, scade apa! Doamna din pustiu: aicea la noi vãd cã este, ºi io mã mir cã parcã-i mai multã de cum era, bineînþeles cã acuma nu o foloseºte nimeni, cine s-o tragã; cînd era aicea fratele lui tata, ei o foloseau, îmi aduc aminte, la rugã venea lumea dupã apã din fîntîna noastrã. Soþul doamnei din pustiu: acuma sigur cã or rãmas multe fîntîni din vremea cînd era lume în sat, atunci fieºtecare gospodar o þinut fîntînã pe lîngã casã cã ai nevoie la vite, noi aicea fãrã animale nu putem rãzbi, vedeþi de-aia ne-am întors ºi noi în pustietãþile astea, cã nu-i viaþã uºoarã aici, cu ciobanii, fãrã curent electric, fãrã o veste despre ce-o mai fi în lumea asta, stai sîngur cuc la coada oii ºi a vacii. Reporter: observ cã vacile le lãsaþi singure, nu le pãziþi. Soþul doamnei din pustiu: d-apãi cine sã le fure, domnu’ dracu’, alta cine, umblã de capu lor, le-am pus zvon (clopoþel, n.n.) la grumaz ºi umblã slobode ºi ziua ºi noaptea pe-aici. Reporter: nu vã temeþi de lupi? Soþul doamnei din pustiu: ehe, sã ºtii dumneata cã mai alãltãieri noaptea or fost ºi-am trebuit sã fac larmã toatã noaptea la oi cu sibienii, ne mai ajutãm ce sã facem, avem noroc cã-s ºi ei pe-aici, altfel nu poþi sta. Doamna din pustiu: poa’ sã vinã careva ºi sã-þi dea în cap, parcã te mai ºtie cineva... Soþul doamnei din pustiu: ei, lasã cã nu-i baº aºa, acu’ nu de asta mi-e mie, m-am învãþat, ni-s aici de-al treilea an, sîntem oameni de-acuma în etate ºi trec cu oile prin curtea lu’ cutare, pe la casa lu’ pretenu’ cutare, nu-i mai nimic, mormane de cãrãmizi, cîte-un grajd, vreo cotarcã (pãtul n.n), te miri ce-o rãmas în picioare, vã spun cã de nimic nu mi-i pagubã cum mi-i de pomii ãºtia, ei n-au nici o vinã, stau în urzici ºi zbeg, ºi picã mere ionatane, ºi cireºe, ºi pere; picã prin iarbã ºi putrezesc, nu le are nime’ treaba, atunci sîmþ io mai tare pustînãtatea, cînd mã uit la pomii ãºtia... Reporter: ºi fîntînile... Soþul doamnei din pustiu: sã ºtii dumneata cã-s cam periculoasã fîntînile astea, or rãmas prãstã tot locu ºi nu mai au ghizduri ºi dacã nu bagi de samã poþi pica în ele, multe sã prezintã bine, le-am astupat cu scînduri pe deasupra ºi apa stã la umbrã, numa’ sã ºtiþi cã nu-i mai cum trebe, are aºa un gust, cã parcã nici nu-þi vine sã bei. Acuma vedeþi dumneavoastrã noi ne-am întors aicea pentru copiii de la Timiºoara, sîntem amîndoi la pensie, soþia a lucrat ca femeie de servici la cofetãria Macul roºu din Timiºoara, eu la muncã grea la frig, tot la minus am stat ani de zile la carmangerie, ºi acuma avem casã la Ghiroda, acolo ne-am stabilit dupã ce-am plecat din Spata, acolo stau copiii ºi nepoata. Reporter: þineaþi rugã aicea la Spata? Doamna din pustiu: cum sã nu, de Sîntã Mãrie, la 8 septembrie, era frumos; o datã, cel mult de douã ori, îmi aduc aminte cã or fost ploi, rest numa’ soare ºi bine, am avut pe timpuri rugã, veneau neamurile de peste tot. Reporter: nu vã aduceþi aminte cînd a fost ultima rugã? Doamna din pustiu: pãi, cam douãzeci ºi patru de ani sã fie; în 74, toamna, am plecat noi... Reporter: aþi fost printre ultimii? Doamna din pustiu: da, aproape, or mai rãmas careva...

Reporter: staþi puþin, sã înþelegem, ºi din 74 ºi pînã acuma practic cine a venit aicea, numai ciobanii ãºtia? Doamna din pustiu: o mai venit o familie, acolo unde-s ciobanii ãia, (aratã în susul mormanelor de cãrãmizi), acolo au stat cu o cãsuþã fãcutã din cãrãmidã, numai cã sã vede cã-i fãcutã slãbuþã, nu-i casã, îi fãcutã din ce-or strîns de p-aicea, ãia or venit cum s-o strîcat ceapeul, c-or stat vreo trei, patru ani ºi s-o ’bolnãvit bãtrînu’ ºi-or plecat, ºi pe urmã o ºi murit ãl bãtrîn... Reporter: aha, ºi ãia de unde erau, oamenii ãia care au venit... Doamna din pustiu: erau de-aicea, mutaþi în Coºtei, ºi s-au întors înapoi: ginerele o fost din Pãtîrº ºi dupã ce-o murit socru’ n-o mai stat, acuma el îi la cincizeci de ani aproape, ºi socru-sãu a fost trecut de ºaptezeci cînd s-o prãpãdit. Reporter: spuneþi, cimitir mai are satu’? Doamna din pustiu: mai sînt cîteva cruci, îi a lu’ mama mea cruce rãmasã, mai îs vreo trei cruci de piatrã, în rest aproape cã s-or nimicit. Reporter: ºi preot pînã cînd a fost aicea? Doamna din pustiu: preot, io ºtiu?!, n-aº putea sã spun exact, preot o fost unu’ care s-o întors el bolnav de la rãzboi, dupã popa ãla o þinut unu de la Rãdmãneºti slujbe pînã s-o pustiit de tot, or venit niºte strãini aicea cu translator ºi atîta s-or mai putut ei uita la bisericã, or tot fotografiat ºi filmat cum îi turnu picat ºi urzicile, ruina... Reporter: ºi ce-i interesa? Doamna din pustiu: numai biserica vroiau sã vadã, or fost nemþi cu ajutoare, or fost la Bara ºi nu ºtiu cine nevoia i-o adus la ruinurile astea ºi cînd or vãzut or fãcut ochii mari cît fegeile (capac la oalã n.n.) (rîde) da’ n-am putut sã-i poftesc în casã, ºtiþi cum îi la noi, fãrã curent electric, cu vitele, mizerie, bãrbatu-meu, ce ºtiu eu ce-o fãcut? le-o arãtat pozele lu’ nepoþica, el tot cu ea sã mîndreºte, ºi ei s-or dus la maºinã ºi or adus o cutie de jucãrii ºi i-o zis prin translatoru’ ãla cã data viitoare, prin septembrie: uite cînd venim, i-or spus, îþi aducem un pachet dumitale, l-o vãzut aºa jerpelit, da’ nu suntem noi chiar aºa... Reporter: normal, sînteþi la muncã... Doamna din pustiu: avem oi, porci, vite, astea nu-s ceva, cum sã zic, curat, sã fii în haine de duminica, vedeþi ºi sibienii ãºtia, cum îs de nãlãuþi, da ºtiþi dumneavoastrã ce bani au, ceva grozav. (pîrîituri pe bandã, mulþumiri doamnei ºi domnului, promisiuni cã mîine dimineaþã, fiind duminicã, vor mai sta de vorbã înainte de plecare, vocea reporterului înregistratã pe bandã consemneazã detalii pentru viitoare posibile descrieri, este cam exaltat din cauza sticlei de þuicã pe care tocmai au isprãvit-o; zice aºa: este ora opt ºi douãzeci ºi cinci de minute, am mîncat, este de-acum deja întuneric, toate-s vraiºte-n jurul cortului, în satul Spata în spatele nostru rãsare luna în dosul unui dud mare, aºa s-ar putea sã fie cã nu se vede prea bine... s-aud tãlãngile de la vacile doamnei ºi domnului; în dreapta mea unde apune soarele, adicã mai bine spus e gata, a apus, abia sã mai vede ceva, puþin de tot, acuma urmeazã sã înregistrãm tãlãngile vacilor (nu se-aude nimic, un fîºîit, peste o vreme revine Soþul doamnei din pustiu, vocile se cam amestecã ca la birt, stau în iarbã ºi golesc sticla pe care a adus-o cu sine Soþul doamnei din pustiu. A doua sticlã);

Soþul doamnei din pustiu: sã vã spun care-i treaba; nevastã-mea, nu c-o laud... Reporter: sã ºtiþi cã-i o femeie deosebitã, nu trebuie dumneavoastrã s-o lãudaþi… Soþul doamnei din pustiu: nu, da’ io vã spun istoria... Reporter: noi am remarcat treaba asta, o femeie deosebitã... Soþul doamnei din pustiu: io vã spun istoria, pîntru mine-i o falã cã m-am întors ’napoi în satu’ ãsta Reporter: foarte bine, da, e corect, aºa-i: o falã, dom’le... Soþul doamnei din pustiu: vreau sã spun cã nevastã-mea o fost prima aici! Reporter: sã ºtiþi cã se vede treaba asta, e deosebitã, asta-i clar, nu se pune problema, ºi povesteºte aºa de bine despre satul pustiu Spata(voce teatralã, reporterii alcoolizaþi se joacã de-a efectele literar-artistice cu Soþul doamnei din pustiu) Soþul doamnei din pustiu: domnii mei, uitaþi care-i problema, eu îs cam murdar, sã scuzaþi... Reporter: da’ nu se pune problema! Soþul doamnei din pustiu: domnii mei, ãsta-i un lapte acru foarte bun de la oile noastre, vi l-am adus pentru mîine dimineaþã, sã vã dregeþi, ºtiþi cum e treaba... Reporter: mulþumim, sînteþi foarte amabil! Soþul doamnei din pustiu: domnii mei, cu toate cã sîntem la coada oii ºi cam murdari, da’ sã ºtiþi cã omenia e o treabã... (întrerupere de bandã. A doua zi dimineaþa membrii expediþiei îºi croiesc drum cu Soþul doamnei din pustiu prin fosta curte a bisericii cu turla prãbuºitã printre urzici în care s-ar putea ascunde cãlãreþul cu calul lui cu tot. Viorel Marineasa se opreºte înaintea unei cruci de marmurã pe care o descifreazã): În amintirea eroului Rista Liviu din regimentul 94, cãzut la Comcitcota în Ungaria la s. 1945 în etate de 25 de ani; urmeazã o poezie. Membrii expediþiei aflã de la Doamna din pustiu povestea lui Rista: bãiatul ãla, zice dumneaiei, a fost ceva rudã cu noi: el era fratele lu’ cumnata mea, adicã sora lui a fost mãritatã cu frate-meu, el a fost plecat pe front ºi-o fugit de-acolo ºi s-or trezit cu el toamna ai lui pe cînd culegeau la porumb; acolo jos în vale aveau pãmînt, sorã-sa mi-o povestit toatã istoria, aºa cã s-o prezentat la tata lui ºi i-o spus cã a dezertat, ºi ãsta i-o spus cã nu-i bine ºi sã sã ducã ’napoi ºi s-o dus, n-o spus nimic, n-a protestat, ºi a doua zi s-o întors pe front ºi n-a mai venit, a dispãrut. A fost mare jale la familia lui ºi tatã-sãu multã vreme s-o nãcãjit cã de ce l-o trimis el cu mîna lui la moarte; atunci i-or fãcut crucea asta... (pe bandã apar din nou observaþii în legãturã cu o fîntînã) Soþul doamnei din pustiu: da’, ia veniþi sã vedeþi ce afundã-i, are apã multã, uitaþi-vã ce clãditurã, cum or zîdit-o de bine... Reporter: da, da, da... Soþul doamnei din pustiu: uitaþi-vã, pãhar nu altceva... Reporter: ...foarte adîncã, da, da... Soþul doamnei din pustiu: în jur de ºapte metri... Reporter: ºi toatã din piatrã...

Ion Dumitriu: in memoriam

Vezi ce e de vãzut ? Stã pe zid ºi ne urmãreºte de-acolo de-a lungul anilor, a sãptãmînilor, a dimineþilor neplãcute în care toþi se agitã în toate pãrþile, fierbe ceainicul pe aragaz ºi te apucã un soi de lehamite de atîtea ritmuri prestabilite, te cuprinde dorul sã o apuci pe cîmpuri, undeva la rãcoare, ca în vremea pastelurilor lui Alecsandri, cînd stãtea boierul cu apucãturi mediteraneene pe malul Siretului ºi taman plescãia în apã o mreanã, din aceea pe care mai tîrziu, în vremea consolidãrii la domnie a lui Ceauºescu, prin anii ºaizeci aºadar, o prindeai cu cîrlige „zero-cinci” ºi rîmã roºie. Numai cã în tabloul acela al lui Ion Dumitriu cu clãile de fîn, cãci despre el este vorba în rîndurile care urmeazã, nu e dimineaþã seninã, nimic nu exaltã peste poate, acolo nu te pierzi în euforie ca în miezul verii coºbuciene cu flãcãi zdraveni ºi fete rumene, noriºorii nu cutreierã beþi de extaz pe imensitatea bolþii vãratece. Nimic din minunatul romantism Biedermaier, nimic din microarmoniile idilice, nimic din feeriile acelea bete de cap, asemenea paradisurilor artificiale ale lui Baudelaire în care cutare doamnã serioasã, trecutã biniºor de prima tinereþe apucã sã intre în braþele haºiºului ºi, în vizita ei la castelul unor vecini, prieteni apropiaþi, indivizi mai degrabã certaþi cu buna chibzuialã a unei vieþi cumpãtate, altfel cum se explicã toate?, ºi cum spun doamna, la fel ca poetul ardelean, visa pradã haºiºului cum pe deasupra-i treceau pãsãri cu penaj strãlucitor, în vreme ce auzul ei „percepea clinchetul clopoþeilor de la grumazul cailor tropotind în depãrtare”. Nimic din toate astea în statornicia de pe zid, lumina incertã a unui cer abia luminat, scãldat într-o luminã cã nici nu poþi povesti dacã este searã, este dimineaþã, dacã e la vreme de toamnã, sau aºa, pe la începutul verii, dupã prima coasã, deºi dacã scrutezi mai bine întreg ansamblul, toatã atmosferã, tot nespusul de dincolo de culori, de dincolo de epica magna a peisajului aceluia þapãn, aºadar dacã le vezi pe toate astea nu þi se pare deloc cum cã te-ai afla în asemenea moment al anului, în dezlãnþuirea unei naturii explozive, beatã de fericire, un mormînt de luminã, vorba poetului nãsãudean, nu e aºa ceva acolo, în lumea tabloului, ci altceva, un amurg într-o toamnã, o dimineaþã rece, peste zi s-ar putea încãlzi, o sã fie soare, balegã proaspãtã pe uliþa satului, vãietãturile roþilor ºi trosnetele cãruþelor surpate de chintalele galben-aurii ale porumbului, cutare taicã, moºul X, stã sus pe þoala aruncatã anume peste coceni ºi tocmai trec pe lîngã el pictorul Ion Dumitriu ºi prozatorii Gheorghe Crãciun ºi Mircea Nedelciu, trec exact pe lîngã clãile astea din sufrageria mea, ele rãmîn în dreapta lor, ar putea fi alãturea un pîrîu bicisnic ºi bozi, buruieni cu frunze latã, s-ar putea sã fie aºa, dupã cum s-ar putea sã fie ºi altfel, Dumnezeu sã le mai ºtie! Oricum ar fi, moºul X trece cocoþat în cãruþã, în trosnituri ritmate, prin locurile pe unde petrecuserã ei în tinereþea lor din vremea anunþãrii tezelor din iulie, prin 1971. Nu ºtiu unde

anume mergeau, pe unde îºi petreceau vara, mi-a povestit Crãciun, dar n-am reþinut exact, nu mai ºtiu, mi-a spus ºi n-am reþinut decît ceva, un soi de ceva incert în vocea lui: acum, la Anul Domnului, în data cutare ºi cutare, Mircea stã în casã, nu se poate altfel, ãstalaltul, Ion, tocmai s-a îmbolnãvit, aºa cã era în glasul prozatorului ºi teoreticianului doctorand, ceva greu de arãtat epic, ca tabloul pe care mi l-am aºezat înainte ca sã-l pricep, l-am pus pe marginea scrinului de dincolo de biroul la care scriu ºi mã uit la crîmpeiul de cer luminat în aºa fel cã nu ºtii dacã e dimineaþã, dacã e searã peste coamele dealurilor învãluite de un verde închis, rece, cã de-asta zic cã-mi pare a fi mai degrabã toamnã. În prim plan, aproape obturînd ceea ce se întrezãreºte în dos, sînt clãile de fîn, una e atît de aproape cã acoperã jumãtate din suprafaþa întregii priveliºti. E aºa ca ºi cum un fotograf nepriceput s-ar apuca sã prindã în obiectiv dealurile ºi cãsuþa din spate ºi nu s-a priceput prea bine, a prins clãile de fîn, douã, una apropiatã, acoperind, cum ziceam, jumãtate din cadru, cealaltã, în imediata ei apropiere. Prin urmare nu s-a aºezat el prea bine, cã nu se vede mare lucru din peisaj: casa scundã cu acoperiº roºu de þiglã ºi dealurile de un verde închis, rece de tot, ºi în fundal lumina cerului unei zile anonime. Lumina e mare lucru în tablou, e aºa ca o banalitate de toamnã, dimineaþa pe la ora ºapte ºi un sfert, sau seara, trecut de ora ºase, ºi totul acolo e ca ºi cînd n-ai poftã de nimic, te-ai sãturat sã faci faþã ºi te-ai pus în pat, pe iarbã, pe sub fagul din pãdurea din dosul cãsuþei aceleia cu acoperiº de þiglã de dincolo de clãi, stai ºi pe o bancã în parcul municipal din preajma chioºcului de lemn, lîngã platanii albi ºi groºi, ºi o tãbliþã te informeazã cam de cînd dateazã arborii în parcul staþiunii. Acum, dacã stai întins în pat sau pe sub fagii din spatele cãsuþei ( în tãcerea rece de toamnã scãldatã în lumina de dimineaþã-searã din tablou), dacã stai aºa, în mod firesc îþi petreci braþele sub ceafã; dacã te afli cumva în staþiunea balneoclimatericã îþi petreci braþele pe speteaza bãncii din parc ºi te uiþi la platanii scãldaþi în lumina de dimineaþã-searã de dincolo de clãile de fîn. De fapt, nu se vede prea bine nici cãsuþa, nici lumina, nici dealurile din cauza fînului care a inundat totul, firele lui sînt groase; ca o blanã de urs sau de altã sãlbãticiune sînt firele de fîn, sau nu, nu spun bine, în claia asta din faþã, cea care obtureazã priveliºtea, fînul seamãnã mai degrabã cu pãrul lung ºi aspru al colegului meu din copilãrie, þiganul Solomie Pardailan de pe Valea Mare. El avea pãrul aºa din cauzã cã era nelãut, groaznic cît era de nespãlat pe pãr, eu cred cã niciodatã nu a apucat careva sã-i spele lui Solomie claia de pãr, firele erau de aceea groase, rãsucite în toate pãrþile ºi de aceea obturau orice altceva din posibila sa înfãþiºare, e aºa ca ºi cum memoria mea l-ar fi fotografiat din perspectiva cefei, din unghiul de vedere al tîmplelor ºi de acolo mai sus spre moalele capului, ca ºi cum neorînduiala aceea ar acoperi tot restul înfãþiºãrii lui, ca ºi cînd aceea – neînsemnata sa înfãþiºare trupeascã – nu ar mai conta decît într-o mãsurã nesemnificativã, un rest, un mai nimic scãldat în lumina de dimineaþã-searã a zilei banale din tablou, încremenitã în perspectiva oferitã de curbura oarecare a dealurilor copleºite de rãceala puþintel duºmãnoasã a verdelui vegetal. ªi cum spun, tocmai trec colegii ºi prietenii lui Ion Dumitriu pe lîngã moºul X, ºi le place cum se înfãþiºeazã natura, cel puþin aºa mi-a spus Gheorghe Crãciun, cã le-ar fi plãcut cum se înfãþiºa natura pe acolo, pe unde mergeau ei în vacanþã, fiecare a vãzut ceva din minunata ei înfãþiºare ºi ne putem închipui cum se mai desfãtau ei admirînd-o, stau la birou ºi-mi imaginez cam cum stãtea treaba cu fericirea lor în sînul naturii, încerc sã ghicesc dacã tabloul meu surprinde ceva din fericirile de odinioarã, îl scrutez încruntat ºi nu-l pricep! Îl privesc insistent pînã ce îmi rãsare în minte Alecsandri cum stã el pe malul rîului, instalat în romantismul Biedermaier, ºi nu departe saltã mreana în sclipirea soarelui de dimineaþã, strãlucesc solzii ºi roºeaþa aripioarelor dorsale ºi-mi spun cît mi-ar plãcea ºi mie sã stau sã privesc în fel Biedermaier cum saltã

mreana la Mureº dar nu mã duc, n-am mai fost de ani de zile, grijesc sã citesc, sã nu rãmîn, din punct de vedere cultural, gol ca încãperile cãsuþei aceleiea din tablou pe care le bãnui aºa, grijesc sã scriu cã trec anii ºi pe bunã dreptate zice domnul Ciocârlie cã acum e vremea, dacã acum nu scrii prozã, dupã aia adio ºi la revedere, „stai pe pe fund, cã ai kilogramele necesare, stai ºi scrie”. Stau ºi scriu. Adicã mã uit la tablou ºi mã duce gîndul la mreana lui Alecsandri ºi mã gîndesc cã ar trebui ºi eu…pe urmã mã încrunt la clãile lui Ion Dumitriu ºi mã gîndesc cã, iatã, la el nu a contat frumuseþea naturii, priveliºtea nu e nici frumoasã, nu e nici urîtã, e incertã, ºi mai ales lumina aceea de dimineaþã-searã pe care atît de puþin o percep oricît stau pe fund ºi-i dau bice.

Mai e ceva în tablou pe care nu l-am povestit, în fapt tot miezul lui, tot story-ul cu putinþã l-am ocolit, nu am dat glas la întîmplarea de acolo, la ceea ce ar trebui sã mi se potriveascã ca meserie, ca îndemînare dobînditã de-a lungul anilor în care am stat pe fund ºi am moºmondit la firave alcãtuiri epice: cum zic, epicul din tablou l-am evitat, pe acela nu l-am povestit, nu l-am descris, nu l-am pogorît din încremenirea descrierii în vîltoarea evenimenþialã, cu toate cã existã acolo aºa ceva. Aºadar, dacã te apropii, sau nu, nu spun bine, nu trebuie sã te apropii, toatã povestea e cã acel amãnunt epic vine spre tine cu toatã ameninþarea de care e capabil, nu te duci tu spre el, asta este toatã potenþialitatea sa narativã, el vine spre tine, te trage de mînecã, te obligã sã-l bagi în seamã, sã fii atent la prezenþa lui acolo. E un nimic. La prima vederea pare un nimic: te uiþi ºi-þi zici „e cerceveaua de la geam”, pe urmã te dezmeticeºti, stai, domnule dragã, nu se poate sã fie cerceveaua, cãsuþa e destul de departe, e întîi de toate claia cea mare de fîn, pe urmã a doua cãpiþã, de la ele pînã la cãsuþã e un triunghi de iarbã desenat de marginile clãilor, un verde deschis-dar-tot-rece-ºi-tot-incert, aºadar e o distanþã pînã la pereþii din bîrne ºi pînã la geamul acela mãrunþel ºi întunecos; nu se poate, fizic vorbind, sã vezi cerceveaua dacã nu te-ar aduce pictorul în stare sã o vezi. ªi ce vezi? O izbucnire albã, o cruciuliþã ca astea care le cumpãrã fetele prin bîlci de la tarabele þiganilor, profilul tandru al unei chestii kitsch se strãvede acolo, în întunericul geamului, te uiþi cu atenþie ºi simþi cum treptat-treptat te trage de mînã albul acela narativ, epicul întîmplãrii; e ceva apãsãtor, îþi spui, ºi priveºti posac cum stã cerceveaua cruce în bezna geamului de la cãsuþã, cum strãluceºte ea mortuar înconjuratã de banalitatea unei zile despre care nici nu ºtii dacã e din vreme de toamnã, din vremea dimineþii, a serii; vezi de la masa de scris verdele rece ºi lumina de peste dealuri ºi „întîmplarea” aceea care vine ca o vagã „premoniþiune”, te uiþi pînã nu mai rãmîne nimic din tot tabloul decît albul cercevelei semãnînd cu o cruciuliþã de pe la tarabele din vreme hramurilor, o poveste deloc interesantã, neliniºtitoare întrucîtva, promisiunea unei povestiri care nu poate fi descifratã din bolboroseli epice. O eliberare într-un moment al unei zile despre care nu poþi spune mai nimic, cu toate cã stai pe fund ºi te gîndeºti cã acum e acum; e vremea, anii sînt pe mãsurã, dacã acum nu izbuteºti nu vei reuºi niciodatã altcîndva. Prin urmare te mai uiþi o datã încruntat la sclipirea aceea anonimã a cercevelei albe în peisajul nicicum al unei zile nicicum pe care o scrutezi din dosul unei cãpiþe ale cãrei fire seamãnã cu pãrul acela nelãut al lui Solomie.

O poveste din alte vremi Imediat dupã revoluþie profesorul Virgil Vintilescu de la facultatea de Litere a fost dat afarã din Universitate de studenþi. Nu mi-aº fi adus aminte de acest moment dacã nu mi s-ar fi întîmplat ºi mie sã fiu dat afarã acu douã zile de cel care, imediat dupã revoluþie, întruchipase în ochii studenþilor totalitarismul ceauºist. Acum s-au schimbat vremurile ºi simbolurile o duc bine, prosperã mai ceva ca înainte. Singurul lucru care îi deranjeazã este libertatea asta de opinie prin presã de care uzãm ºi noi. Sã recapitulãm istoria. Aºadar dupã ce i s-a refuzat pe temeiuri de incompetenþã ºtiinþificã dreptul de a conduce doctorate la Catedra de Literaturã din Universitatea de Vest acelaºi, ajunge decan la jurnalisticã la ISEP Tibiscus în care þineam un curs de editoriasticã prin bunãvoinþa distinsului meu profesor, domnul Gheorghe Tohãneanu ºi a colegului Ionel Funeriu. Astãzi, din „motive de acreditare”, marele dascãl Tohãneanu este înlocuit cu micul dascãl Vintilescu. Printre primele mãsuri hotãrîte în calitate de ºef (în sensul vechi) al unei anume pãrþi a învãþãmîntului jurnalistic timiºorean a fost sã mã punã pe liber fãrã minima bunãcuviinþã a înºtiinþãrii. Motivele eliminãrii mele sînt, zice-se, de naturã administrativã, adicã subsemnatul, chiar dacã a publicat în reviste prestigioase din þarã ºi din afara ei, nu este bun pentru acreditare. În schimb este bun domnul profesor, jurnalistul Virgil Vintilescu. Dacã incompetenþa domniei sale a fost ratificatã de votul ºtiinþific din Catedra de literaturã la care, mãrturisesc, am participat cu plãcere, în jurnalism profesorul Vintilescu este tare. Se vorbeºte cã ar conduce un soi de neo-PCR ºi ar fi acolo un soi de redactor ºef la publicaþia Scînteia. Din aceste motive eu unul mã încãpãþînez sã cred cã sînt victimã a cenzurii politic ºi a delictului de opinie motivate administrativ. Sã fie limpede, nu consider cã am cãderea moralã sã judec speranþele comuniste ale noului decan al jurnalismului de la Tibsicus: sã-l judece morþii de prin puºcãrii ºi deportaþii din Gulag. Ceea ce mã deranjeazã este faptul cã mi-a interzis dreptul de a le împãrtãºi studenþilor ºi alte idei despre democraþie, întrucît cursul de anul trecut mi l-am structurat pornind de la ideile filozofice liberale ale societãþii deschise din studiile marelui gînditor antitotalitar Karl Popper. Prin urmare noul decan omoarã dialogul ºi pluralismul de idei ºi vrea ceva care sã aducã a ªtefan Gheorghiu. Îi urez succes deplin, cum se spunea pe vremuri, deºi acest fapt mã costã întrucît am doi copii la ºcoalã ºi veniturile… dar, în fine, asta sînt lucruri care n-au nici o importanþã. Important este faptul cã în capitalismul românesc prosperã comuniºtii; am înþeles cã dacã o sã ajungã la putere ciracii jurnalistului-ºef Virgil Vintilescu sã vezi atunci cum vor ºtii ei sã schimbe pe capete fãrã sã te anunþe, ne vom duce la servici ºi ne vom trezi peste noapte faþã în faþã cu o domniþã secretarã, altfel amabilã, care ne va spune cã nu mai suntem angajaþi. Vedeþi ce simplu este de schimbat! Luaþi aminte de la comuniºti, ei ºtiu ce ºi cum. Dacã actuala putere ar fi procedat aºa, eram astãzi departe cu schimbarea ºi reforma. Numai cã puterea de dupã 96 este mioapã, mulþi demnitari sînt îngîmfaþi ºi imorali, ne întîlnim pe stradã ºi sã fac cã nu mã cunosc dupã ce i-am servit în numele unor idealuri ºi fãrã sã le pretind o sticlã de bere mãcar. Prin urmare, dacã din neputinþa lor nãroadã vor ajunge comuniºtii decanului de la Tibiscus la putere sã ºtie de la mine cã ori le vor ºterge preaplecat pantofii, ori vor merge la Canal. În privinþa studenþilor le mãrturisesc public regretul cã nu le pot împãrtãºi idealurile democraþiilor occidentale ºi îi asigur cã banii lor susþin lunã de lunã incompetenþa, acreditatã de multã vreme, a celui din fruntea lor. Asta e, am trãit s-o vedem ºi pe asta!

Politica prin cultur@ A}a cum am spus de mai multe ori, cultura poate fi folosit@ pentru a motiva r@ul ^n aceea}i m@sur@ ^n care consolideaz@ binele lumii ^n care ne este dat s@ tr@im. Exemplele s^nt nenum@rate. Nietzsche folosit, la mul]i ani dup@ moartea sa, de propaganda nazist@, Heidegger, membru al partidului lui Hitler, Celine sus]in^nd acelea}i idei, Anatole France sau Sartre miopi la crimele dictaturii bol}evice. Impactul atitudinii lor r@m^ne intact p^n@ ast@zi }i genereaz@ discu]ii, polemici, justific@ri. S-a ^ncercat adesea motivarea unora sau altora dintre opiniile marilor oameni de cultur@ }i argumentele s-au dovedit }ubrede. Cultura, orice s-ar ^nt^mpla, nu poate motiva r@ul, crima, lag@rul. Cultura nu are menirea de a oferi alibiuri dictatorilor, chiar dac@ ace}tia au nevoie de ea tocmai din acest punct de vedere. Cultura na}te libertatea }i tr@ie}te, nu poate tr@i, dec^t ^n libertate, ea nu se poate folosi de libertate ^mpotriva libert@]ii. Curtea Constitu]ional@ a Germaniei Federale a scos ^n afara legii Partidul Comunist German ^n anii ‘60 pentru c@ acesta avea ^n program ^nscris principiul partidului unic, ^nc@lc^nd pluralismul democratic. Argumentul Cur]ii a preluat o formulare celebr@ a revolu]ionarilor francezi: nu exist@ libertate pentru du}manii libert@]ii, adic@ nu te po]i folosi de libert@]ile }i drepturile omului pentru a le ^ngr@di. A}a au procedat nazi}tii, au ajuns ^n fruntea statului prin alegeri democratice }i le-au suspendat mai apoi. Comuni}tii nu au procedat nici ei altfel: alegerile erau, ^n vremea lor, calea de a se motiva prin frud@. Prin alegeri care nu spuneau nimic. Dup@ revolu]ie, ^n cultura na]ional@, s-au confruntat dou@ opinii contrare viz^nd raporturile culturii cu politica. Unii sus]inuser@ ^n toat@ aceast@ vreme ideea dup@ care omul de cultur@ trebuie s@ ^ntoarc@ spatele politicii }i s@-}i vad@ de treburile lui, ca }i c^nd acestea s-ar putea ^nt^mpla cu spatele ^ntors la realitate. S-a spus pe bun@ dreptate c@ literatura }i arta ^n general s^nt oglind@ a vie]ii, c@ dac@ nu s^nt a}a ceva nu spun mai nimic, pot transmite cel mult propria lor performan]@ estetic@, numai c@ aceasta nu ajunge. Asta nu ^nseamn@ c@ ^n judecarea operei de art@ ar trebui s@ judec@m altfel dec^t din perspectiva judec@]ii valorice. %ntrebarea, cu temei etic, este inevitabil urm@toarea: ce face omul de cultur@ atunci c^nd societatea este cuprins@ de ho]ie, corup]ie }i minciun@? Tace? %}i vede lini}tit de }lefuirea epitetului sau de frumuse]ea unilateral@ a frazei? La urma urmelor, creatorul de art@ este un om al libt@]ii, el o genereaz@ }i o ^ntre]ine. Libertatea de a vorbi }i libertatea de a t@cea, libertatea de a spune nu }i libertatea de a spune da, libertatea de a fi comod pentru cei din preajm@ }i libertatea de a incomoda: toate acestea s^nt prerogative ad^nci ale faptului de cultur@, ^n afara lor nu poate exista nimic. De aceea cultura are }i angajamente, nu li se poate sustrage; dou@ s^nt cele mai importante: afirmarea

libert@]ii }i afirmarea valorii. Una nu poate tr@i f@r@ cealalt@ pentru c@ valoarea este expresia concret@ a unei libert@]i interioare dob^ndite. Valoarea este libertate }i numai ^n libertate poate exista cea dint^i. Atunci c^nd valoarea se pune ^n slujba du}manilor libert@]ii m@ ^ntreb ^n ce m@sur@ mai este ea a}a ceva. De aceea umanismul, toleran]a, pacifismul s^nt prerogative mai ^nt^i culturale }i mai apoi politice. Ca }i ^n cazul raportului dintre valoare }i libertate, rela]ia dintre politic@ }i cultur@ este greu de negat. Politica f@r@ fundamente culturale este poten]ial primejdioas@, este gata s@ aprind@ rugul ^n pia]@, s@ ucid@, s@ cenzureze pentru c@ nimic nu ^i poate ^ngr@di puterea. Politicianul incult poate oric^nd s@ ^nlocuiasc@ dialogul cu monologul }i s@ ^ngr@deasc@ adev@rul cu s^rma ghimpat@ a lag@rului. De aceea democra]ia pe care ^n sf^r}it am dob^ndit-o trebuie ap@rat@ prin exigen]ele culturii, adic@ ale valorilor care se exprim@ prin }i ^n libertate. Orice altceva este, vorba biblic@, v^nare de v^nt. Verbul cu pricina Cel mai adesea ca s@-]i ias@ bine treaba, ca s@ nu r@m^i de c@ru]@, s@ nu fii prostul satului, al comunit@]ii, al cut@ror birouri sau hale, e nevoie s@ te descurci, s@ te acomodezi, s@ fii pe m@sura vremurilor, s@ prive}ti supus, dac@ e cazul; sau, altfel, responsabil }i grav, la }eful direct, s@ }tii s@-l chemi cu tonul acela de care-mi aduc aminte }i acum, dup@ at^]ia ani, al unui frizer, un “b@rbir”, cum zice b@n@]eanu’, foarte guraliv, foarte f@los, bine ^mbr@cat, care m^nuia p@m@tuful cu dexteritate }i, din c^nd ^n c^nd, ^l striga pentru te miri ce pe }efu’, chiar a}a ^l chema, cu un glas greu de povestit, un amestec aproape inanalizabil, un fel de camaraderie care-}i cunoa}te marginile, dublat@ de o pricepere special@ de a-l ^ncredin]a c@ el, adic@ @la, este bosu’, altul nu-i, }i c@ cel ce m@ aranja }tie prea bine lucrul @sta }i m@ lua }i pe mine de martor. %n vremea vechiului regim, }eful era ursuz }i imprevizibil, avea cu]itul }i p^inea }i }tia asta, raporturile nu puteau fi altele ^n raport cu el dec^t cele de supunere, nu-]i r@m^nea alta ca subordonat dec^t s@ te descurci ^n perimetrul ^ngust pe care ]i-l l@sau privilegiile @luia. %n Banat, pe atunci, }efii erau mai ales oltenii, se spunea c@ ei ar fi venit masiv ^n aceste locuri dup@ anii }aizeci, nu }tiu dac@ e ^ntru totul a}a. Exist@ emigran]i din Oltenia, pe Valea Mure}ului, ^nc@ din secolul al XVIII-lea. Cert e - }i nu spun asta cu mali]ie, dimpotriv@ - c@ oltenii au }tiut ^ntotdeauna s@ se descurce. Pe de alt@ parte, n-ar fi mare scofal@ dac@ a} fii acum mai pu]in tolerant }i m-a} apuca s@-i scrutez de sus ca om al locului frustat, }i s@ ^nlocuiesc xenofobia fa]@ de maghiari, bun@oar@, cu o alta - halucinant@ ^ntors@tur@! - fa]@ de proprii mei semeni. Cu toate acestea exist@

diferen]e }i diferen]ieri. Rom$nia nu este at^t de unitar@ ^n chiar interiorul rom$nit@]ii pe c^t ar dori politicienii s@ arate. Exist@ tradi]ii diferite, mentalit@]i, apuc@turi, mod de via]@. %n definitiv, oltenii pot fi buni prieteni, s^nt inteligen]i }i au sim]ul umorului; unul, e adev@rat, cam facil fa]@ de cel ardelenesc sau moldovenesc, numai c@ foarte spumos. Despre ei se spune frecvent ^n Banat c@ }tiu ca nimeni al]ii s@ se descurce. S^nt foarte uni]i la adic@, }tiu s@ se sprijine reciproc, o apuc@ ^n via]@ de foarte de jos, de multe ori pornesc din condi]ii dramatice de via]@ }i ajung, reu}eau s@ ajung@, foarte sus. Mai au oltenii un foarte ap@sat sentiment al apartenen]ei la propria lor provincie istoric@. Un fel de m^ndrie a ob^r}iei care nu este cu nimic mai prejos dec^t aceea a ardelenilor sau a b@n@]enilor. Numai c@ lucrurile, privite realist, nu stau chiar at^t de idealist-tolerant-democratice cum mi-ar pl@cea mie s@ fie. Nu e deloc a}a. Talentul special de a se descurca al oltenilor a st^rnit ^n Banat resentimente ^n deceniile din urm@ ^ntre]inute, trebuie s@ recunoa}tem, chiar de ace}ti cvasi-emigran]i care aveau, de altfel, grij@ s@-}i men]in@ sentimentul diferen]ei, al alterit@]ii, ^ntr-o lume pe care nu o considerau a lor, o lume ^n care trebuie s@ te descurci pentru a reu}i. De aici remarci reciproce, acide uneori: despre b@n@]eni, oltenii zic (ziceau) adesea c@ nu se pot conduce, c@ au gr@sime pe creier, c@ tr@iesc ^n mirajul spaisului (sinonim de extract germanic al c@m@rii de alimente), c@ s^nt, altfel spus, cam f@r@ imagina]ie, ba chiar cam prost@naci. Un fel de nem]i ai Rom$niei. De cealalt@ parte, autohtonii, ^n frustarea lor, s-au solidarizat mai degrab@ cu vechile etnii din Banat, se sim]eau solidari cu nem]ii, cu ungurii, cu bulgarii catolici, cu s^rbii. Rom$nii b@n@]eni par c@ au ^mprumutat ceva din modul lor de comportament }i de g^ndire, ca }i dispre]ul bine dozat, enervant }i el, al acestora. Despre oltenii din vremurile comuniste spuneau adesea localnicii c@ s^nt ni}te p^rli]i care au venit aici cu izmenele ^n traist@ }i au f@cut avere pe baza partidului comunist pe care l-au colonizat cu pricepere. Intoleran]@ }i de o parte }i de alta care arat@ c@ Unirea de la 1918 mai are ^nc@ a se ^nf@ptui. Pe de alt@ parte, }i tot ^n spirit democratic, nu ar fi de dorit ca alteritatea, diferen]a }i diversitatea s@ se }tearg@. Una e istoria Banatului, a Transilvaniei, alta a Olteniei, a Vechiului Regat. Este }i @sta un adev@r care nu poate fi ocolit. Problema e, ^n spiritul noii Europe, ca aceste alterit@]i s@ nu intre ^n zodia unor intoleran]e poten]ial conflictuale. S@ cultiv@m diferen]a pentru a consolida democratic unitatea. Ideea este valabil@ }i ^n leg@tur@ cu etnia maghiar@ }i cu toate celelalte etnii. S@ ajungem s@ pricepem c@ via]a este mai interesant ^n diversitate }i s@ nu ^ncerc@m s@ ne descurc@m ^n dauna acesteia. S@ nu consider@m o provincie sau alta un loc de cucerit prin rela]ii preferen]iale de felul, eu, oltean sau b@n@]ean ajuns }ef ^l ajut pe altul doar

pentru c@ e oltean sau b@n@]ean, sau muntean, }i nu pentru c@ valoarea, competen]a }i h@rnicia lui ^l recomand@ ca atare. %n fond nu prea }tiu de ce expresia a te descurca ^n via]@ este adesea ^nso]it@ de conota]ii mai degrab@ negative; pare c@ ]ine }i lucrul acesta de un fel de minus energetic, de un soi de fatalism pe care ar trebui ^ntr-un fel sau altul s@-l dep@}im. De aceea, bun@oar@, pentru a ne descurca ^n harababura tranzi]iei cred c@ am avea nevoie ^n guvernare de corectitudinea ardeleneasc@ }i de spiritul gospod@resc al b@n@]enilor, numai c@ nu prea cred c@ au ei capacitatea de a ajunge ^n fruntea treburilor publice. Ca mai ^ntotdeauna de la primul r@zboi ^ncoace s^nt al]ii care se descurc@ mult mai bine pentru a ajunge acolo. Nu ar fi nimic r@u ^n asta, dac@ promovarea lor ar fi expresia unei reale competen]e manageriale }i nicidecum una care ]ine, mai degrab@, de semnifica]iile multiple ale verbului cu pricina. La urma urmelor a te descurca ^n vederea ocup@rii unui fotoliu este infinit mai pu]in important dec^t ceea ce urmeaz@ mai apoi.

Tibia şi peroneul Din vremurile cele mai vechi cu putinţă ne sosesc imagini, ca să mă exprim aşa, cu Bazil Popovici căruia odată Marcel Tolcea s-a hotărît să-l pedepsească şi să-i spună pe şleau Vasile spre hazul lui Sorin Titel căruia i se lumina chipul cu tot cu mustăţi; rîdea grozav marele prozator pe atunci pe la începuturile optzecismului şi mă ruga să-i repet povestea despre cum avea de gînd să-l pedepsească Marcel Tolcea pe Bazil. Numai că amintirile noastre datează de mult mai multă vreme, îmi apar astăzi ca şi cînd s-ar fi petrecut în terţiar, din vremurile acelea cam de pe cînd datează nuferii de pe bălţile cu apă termală de la Băile Felix. Şi cum spun inevitabilul s-a petrecut în vremea cînd m-am mutat cu arme şi bagaje, prin trecerea astrelor şi neobosita alunecare a Pămîntului, din clasa a patra într-a cincea, adică dintr-un regim patronat de blîndeţea docimologică a unui învăţător în pragul pensiei care nu mi-a dat nici un nouă în ultimul an din vremea şcolii primare, într-altul în care am luat, la prima teză la matematică, primul patru din viaţă. Desigur că nu mi-a fost uşor dar m-am obişnuit, am început să-mi construiesc treptat alibiuri şi să caut motive pentru a urî şcoala şi toate ale ei. Estimp, cum ar spune Şerban Foarţă, Bazil persevera didactic în clasa vecină în preajma, bineînţeles, a doamnei de franceză. Ne-am întîlnit pasager pe coridoarele şcolii în larma pauzelor, Bazil inteligent şi premiant, eu nu prost dar total handicapat la unele materii: relaţia de tip tibia şi peroneul a început puţintel mai tîrziu, cam prin clasa a şaptea pe cînd un soi de melancolie intratabilă m-a împins la

cenaclul perofesorului Man Vasile din şcoală unde am început să produc poezii niţeluş prea pesimiste, mi s-a spus. Atunci mi-am aranjat imaginea, aşa că Bazil a început să mă ia la rost ca un didascalos din şcoala preparandială că adică de ce nu-mi dau interesul la învăţătură şi că de ce mă ţin cu elemente de la periferia şcolii, ceea ce era adevărat. La fel se vor petrece lucrurile de atunci şi pînă în ziua de astăzi, în epoca modernă, cînd corecturile lui Bazil căpătau adesea forma unor exasperări în ce mă priveşte, mai ales în vremea facultăţii şi cîţiva ani buni după, cînd boemizam cu Ion Monoran, fie iertat, şi cu alţii pe măsură, şi Bazil îmi veştejea apucăturile. Acu m-am liniştit în mare măsură că nu m-ai suport mahmurelile istovitoare, tind şi eu spre idealul vasilian de viaţă, numai că, din cînd în cînd, tot mai dau în gropi boeme. Şi tot în acele vremuri s-au întîmplat şi primele noastre iubiri aşa cum stă bine unor juni din clasa a opta care îşi încurcă sentimental existenţa taman în vremea examenelor de admitere la liceu. Pe mine personal, ca să zic aşa, iubirea m-a apucat cu un an înainte, într-a şaptea, şi a perseverat către premianta clasei căreia i-am aruncat bilete de amor cu versuri eminesciene pe geamul casei - premianta avea o casă mare, bunicul îi fusese avocat, părinţii pe la spitalul din oraş. Eşecul întreprinderii s-a petrecut degrabă: m-am trezit cu aceleaşi reproşuri de tip preparandial ca ale lui Bazil, iar obiectul reveriilor mele înamorate mi-a reproşat că, literat fiind eu - dumneaei era tare la ştiinţele pozitive - de ce nu mă impresionează suferinţa omului năcăjit din povestirea sadoveniană şi mă ţin de fleacuri cu bilete parfumate. În anul următor l-a apucat iubirea şi pe didascalos-ul meu din clasa vecină, idealul său, una mai mare dintr-a noua, înaltă şi cam slăbănoagă ca iubirea lui Popeye, brunetă cu pielea alb-mătăsoasă şi, culmea, pistuiată. Eu suspinam ritualic după alta, puţintel grăsălană dumneaei, însă cu nişte splendizi ochi albaştri; pe pistruiată lui Bazil o chema Dorina, pe rotofeia mea, pur şi simplu, Steluţa. În acele vremuri eu eram subiectul unor hotărîri educative ale instanţei părinteşti care, în calitate de ofiţer dedat cu asprimile armatei, a decis că nu pot să mă arăt lumii altfel decît tuns pierdut, cum se spunea, adică zero pînă în creştetul capului şi numai de acolo spre frunte era cu putinţă existenţa unui breton, aşa încît un invidios i-a spus Steluţei că e de mirare că se plimbă prin parc cu unu tuns copos - asta era denumirea exactă a deciziei părinteşti care mi-a hotărît înfăţişarea. Numai că partenera mea de şpaţir sentimental a rezistat ispitelor şi i-a replicat ăluia că o să se plimbe cu mine, după cum mi-a mărturisit, chiar de voi fi tuns zero, adică chel total, ceea ce, orişicîtuşi, era de preferat bretonului aceluia. Îmi aduc aminte că la terminarea şcolii generale, în drum cu şcoala la strîns muşeţel, am discutat cu Bazil despre ce anume vom face, eu urma să merg la Liceul de cultură generală din oraş şi să mă refugiez, ca un nedemn şcolar ce eram, la secţia umană ca să scap de rigorile celor de la reală, iar companionul meu într-ale iubirii şi umanioarelor, tot ca urmare a unor decizii venite de la înalte instanţe părinteşti, urma să plece la un liceu silvic, chestie care îl deranja cel puţin la fel de mult cum mă stînjenea pe mine frizura copos. Mi-a povestit atunci cum anume, după ce va ajunge inginer silvic, va sta sub umbra stejarilor şi va citi în linişte Balzac şi alte asemenea lecturi cu care ne dovedeam unul altuia competenţa culturală. Nu ne-am mai văzut pînă în vremea admiterii la facultate la care eu mă prezentam cu handicapul unor încurcături sentimentale din liceu care nu mi-au lăsat timp să perseverez în felul lui pe cărările nesfîrşite ale erudiţiei. Destul de bine că, în chiar vremea de dinaintea examenului, îmi aduc aminte cum îl scrutam intimidat în autobuzul care ne ducea din Timişoara la Lipova în praf şi printre coşurile de nuiele ale femeilor satelor bănăţene: acolo, Bazil citea abstras în mijlocul lor, în picioare, scuturat de gropi şi de frîne necuvenite, romane franţuzeşti pe care nu ştiam de unde le avea.

Pe urmă, la armată, la grăniceri, am stat unul lîngă altul, la cucurigu, adică la nivelul de sus în paturile alea suprapuse, al lui era mai ordonat ca şi valiza, a mea era de lemn, a lui de piele care s-a jupuit toată din cauză că trebuia să le ridicăm în fiecare dimineaţă pe pat pentru curăţenia pe sectoare. El a ajuns la comenduirea brigăzii prin birourile răposatului general Trică pentru că avea un scris ordonat, pe mine m-au luat şi m-au expediat o lună pe frontieră ca să păzesc fruntariile. După facultate am fost repartizaţi la aceeaşi scoală în Timişoara, acolo el a ajuns şeful meu de catedră şi eu unicul lui subordonat în urma îmbătrînirii efectivelor, din cînd în cînd ne revoltam împotriva obtuzităţii inspectorilor şi Bazil le zicea verde în faţă care-i treaba. La revoluţie am stat alături, el a dat telefoane Doinei Cornea şi eu altora, după plan, pe urmă ne-am apucat să facem societatea Timişoara, Bazil le spunea la toţi verde-n faţă care-i situaţia ca un didascalos de la preparandie, şi eu încuviinţam la nici o juma de pas, pe urmă am început să-i spun să nu le mai spunem chiar la toţi verde-n faţă care-i situaţia, uneori m-a ascultat, alteori nu. Acum stăm nu departe unul de altul, la nici două străzi şi, din cînd în cînd ne întîlnim la un vin pe care eu îl degust cu plăceri moştenite din alte apucături nelegiute, în timp ce Bazil ne fericeşte cu îngheţată de el făcută. Bineînţeles impecabil. Săpunul Fa contra Vladimir Ulianov Mai zilele trecute într-o tavernă timişoreană care amintea prin picturile murale (una îl înfăţişa pe Jimmy Hendrix) de atmosfera hippy a anilor şaptezeci s-a petrecut o seară de poezie în fum de ţigări şi văietături improvizate cu meşteşug la ghitară. Un boem pe numele său George Lână, zis Giorgio di Lana, îşi lansa un volum de poeme însoţit de o trupă de studenţi în actorie. Regăseam pentru o clipă, în hărmălaia acelui happening, non-conformismul tînăr care a înlesnit pregătirea pe îndelete, în decenii, a revoluţiei; toate avangardele lumii fuseseră prezente ^n strad@ la vremea revoluţiei din Timişoara, toat@ cultura insurec]ional@ care a modificat, ^n bine sau ^n r@u, fa]a lumii ^ncep^nd din vremea romantismului. Era dezl@n]uirea unei „decadenţe” m^ntuitoare, era transpunerea ^n fapt a unor a}tept@ri vechi: anii ‘68 ai mi}c@rilor de tineret din Fran]a, mi}carea hippy, muzica dementă de prin s@lile de concert occidentale, de pe stadioane şi din parcuri după modelul arhetipal Hyde Park, p@rul lung, blugii; toate astea erau semnele unei lumii la care generaţia mea avusese acces ^n scurte perioade de reverie umilit@. Relaţia cu cei de dincolo (care semăna cu un soi de spiritism cu fantasmele unei lumi paradisiace) era intermediată de emisiunea muzicală Metronom de la radio Europa liberă, emisiune patronată de supervedeta Cornel Chiriac despre care securitatea răspîndise zvonul că ar fi fost de-al lor şi că, după moartea sa destul de suspectă, l-ar fi adus în ţară şi l-ar fi înmormîntat în cimitirul militar din capitală pentru merite deosebite aduse în slujba patriei comuniste. Trebuia compromis acel sacerdot al atîtor tînjiri mocnite după o lume care

trăia în ritmurile electrice Led Zeppelin, Deep Purpple, Santana, sau melancoliza pe marginea leşinatelor blues-uri despre nopţi în satin alb. Toate astea ne împingeau spre frontieră ca să ne luăm lumea în cap cu toate că la capătul încercării acesteia pe mulţi îi aştepta arestul şi temniţa, dacă nu cumva chiar glonţul soldatului aflat la pîndă la marginea lanurilor de porumb cu arma întoarsă spre ţară. Din aşa ceva s-a născut libertatea, din mai nimic, din cultura hippy, din fleacuri anticomuniste: o pereche de blugi, privilegiul smuls părinţilor de a purta plete, din postere colorate anticomunist, din elpiuri dobîndite cu greu, din reviste „tutto a colori” cu imagini dintr-o lume care părea un soi de hortum deliciarum, un paradis îndepărtat, din privirea flămîndă aruncată asupra reclamelor ălora cu inşi frumoşi, bine bronzaţi, rîzînd cu danturi impecabile din impersonalitatea anonimă a unor reclame la pasta de dinţi sau la cutare pulovere ori radiocasetofoane Sony şi Panasonic. Chiar şi acele nevinovate îndeletniciri ale economiei de piaţă erau anticomuniste, şi zîmbetul comercial al manechinelor era aşa ceva: toate pregăteau pe îndelete şi în răbdare prăbuşirea URSS, chiar şi cutiile goale de Kent şi Marlboro sau alte ambalaje colecţionate în camerele noastre de preadolescenţi, toate subminau în muţenia lor policromă victoria celei mai drepte orînduiri din lume. Moştenirea marxism-leninismului concurată de şansa de a te împărtăşi la vreme de liceu din parfumul unui spray Rexona proaspăt adus din vest şi despre care prea puţini ştiau atunci, la începutul anilor şaptezeci, la ce ar putea fi folosit. În fapt, toţi eram asemenea celebrului monsieur Jourdain, practicam anticomunismul fără să ştim. Sau poate că ştiam prea bine, şi mult mai bine ştiau cei din securitate, de la partid, de la utece. De aceea ne adunau periodic ca să ne atragă atenţia că, fiind noi aproape de frontieră, eram intoxicaţi de propaganda occidentului infiltrată între noi sub forma aparent nevinovată a unor sprayuri, săpunuri, gumă de mestecat, muzică. La urmă de tot se întîmpla spaima spaimelor, adică întîlnirea nevinovaţilor care eram cu străinii, cu italieni sau sârbi, şi mai apoi urma racolarea în vederea activării noastre pentru spionajul anglo-american. Duşmanul neadormit se folosea de asemenea atracţii ieftine pentru că dorea să ne tranforme în duşmani ai ţării. Vorbitorii aceia din dosul prezidiilor nu s-au întrebat niciodată ce era aceasta din urmă? Nu şi-au pus niciodat problema că toate ale patriei erau cenuşii, urîte, semănau cu plictiseala cuvîntărilor dumnealor de la congresele partidului; ţigările, elpiurile; blugii patriei erau ridicoli: dacă purtai blugi româneşti rîdeau fetele de tine; săpunurile patriei nu purtau în ele parfumuri şi nici nu erau adăpostite de ambalaje frumos colorate cu poze din care rîdeau fete cu sex-appeal. Toate acestea erau avantaje ale spionului anglo-american, şi tot atîtea tentaţii de a-ţi trăda ţara, de a te vinde pentru un blid de linte, de a deveni apatrid, vîndut, spion, duşman al părinţilor, al moşilor şi strămoşilor, al atîtor generaţii de eroi martiri, al lui Ştefan cel Mare, şi Mircea cel Bătrîn, şi Ciprian Porumbescu cu balada lui. Toate astea se împotriveau zîmbetului aceluia sexy de pe săpunul Fa, toţi voievozii noştri erau convocaţi împotriva discurilor de muzică din aceea deşucheată, decadentă, al muzicii aceleia în care toţi urlă din bojoci şi tremură ca triburile africane în loc să danseze. Toate astea erau decadenţe apusene, toate însemnau sfîrşitul cert şi inevitabil al unei lumi în descompunere ale cărei miasme nu trebuiau să ajungă în preajma tinerei generaţii care era, prin chiar imaturitatea ei, mai uşor de manipulat şi de aceea ei i se putea mult mai eficient răsuci mintea. Aceştia erau, în vremurile acelea, duşmanii sistemului marxist răsăriţi, iată, de te miri unde, şi care căpătaseră numele înfricoşător de cosmopolitism. Înaintaşii lor practicau dezertarea în vremea primului război în neutra Elveţie şi scormoneau în joben, în fumul de ţigări, de haşiş şi băutură din Cabaretul Voltaire din Zürich, după cuvîntul care va da numele unui curent literar. Şi în vreme ce dadaismul se năştea

zgomotos şi nebun, dintr-un colţ al stabilimentului aceluia, din dosul unui pahar cu apă distilată, la scenă asista, scrutînd-o dispreţuitor şi amuzat, Vladimir Ulianov. Libertatea fusese bună, după cum ne învaţă istoria, şi pentru apărătorii şi pentru duşmanii ei. Numai că, ceea ce ştia atunci omuleţul cu bărbuţă (căruia intimii îi ziceau „tovarăşul Lenin”) şi nu ştiau nebunii aceia de strămoşi ai lui Jimmy Hendrix şi Allen Ginsberg era chiar faptul că ei, tovarăşii de drum ai marelui omuleţ, se vor folosi eficient de şansa pe care le-o oferea libertatea pentru a o suprima. Ratarea ca nunt@ Nici nu po]i defini foarte clar ce anume este ratarea ^ntr-o ]ar@ care o practic@ de mai multe secole. Ratarea de a fi o mare na]iune, ratarea de a avea o bog@]ie ^n m@sur@ s@ dai pe valea Teleajenului o replic@ la valea Loire-ei, ratarea de a avea o mare cultur@ ^n Rena}tere, clasicism, iluminism, ratarea de a avea vecini de felul t@tarilor din Bug }i a turcilor din Anatolia. Ratarea multipl@, }i istoric@, }i legendar@; ratarea de a face justi]ie }i de a te ^mpotrivi nedrept@]ii flagrante ^n balada Miori]a. S^nt mai multe feluri de rat@ri, asta mi se pare una, s@-i zicem ontologic@, o ratare cavsigenial@ pentru c@ sublimeaz@ e}ecul ^ntr-un ceva greu de povestit, un fel de asumare bl^nd@ care, iat@, ^mi pare a nu mai fi o ratare, cel pu]in ^n ceea ce prive}te originalitatea. Toat@ umanitatea nu se las@, se zbate harnic@, r@spunde indignat@ nedrept@]ilor, toate filmele americane au grij@ ca r@ii s@ pl@teasc@, s@ piar@ sub glon], sub pumn, sub laser. Peste tot ^n lumea asta r@ul pl@te}te pentru c@ este r@u, mai apoi bucuria tihnit@ se instaureaz@ ^n univers ca nunta din basme, numai ^n Rom$nia mioritic@ r@ul pare a fi st@p^n pe situa]ie iar@ nunta este o proiec]ie aiuritoare: ^n loc de }ampanie, jazz, case mari cu de toate, doamne frumoase ^mplinindu-}i destinul cu voluptate; ^n loc de toate astea care s@ se metamorfozeze ^n destin ^mplinit, c^]iva brazi, c^]iva p@ltina}i, c^teva stele }i abandonul tihnit la umbra mun]ilor. Aici mi se pare mie c@ nu am ratat originalitatea, ^n fond ce alt@ ratare mai mare dec^t e}ecul unei vie]i tr@ite ^n ritmurile unei fericiri indistincte. Ratarea premiantului este faptul c@ nu poate fi niciodat@ corigent, c@ nu are curajul sau }ansa asta, ^n timp ce @stuilalt, corigentului, nici boi nu-i trag: vrea s@ scrie poezie }i-l cite}te pe Ionesco( pe c^nd era Ionescu) scriind c@ ^n limba rom$n@ nu pot s@ se nasc@ genii; chiar de-ar fi, vorba pove}tilor noastre, nu s-ar (putea) povesti }i altora. Dac@ bl^nda noastr@ corigen]@ istoric@ vrea s@ intre ^n NATO ne trezim c@ st^rnim un soi de ceva care nici asta nu se poate povesti, un mister ca acela cu geniul limbii, un fel de polite]e germano-american@ care ne ^ncurajeaz@ s@ persever@m, s@ nu ced@m, s@ desf@}ur@m retorici iscusite, }i dac@ a} c@uta similitudini ^n registrul prozei atunci l-a} invoca pe vecinul meu Coarci, un fel de ungur, ceh }i rom$n din Timi}oara, care nu-i deloc prost, }tie multe ^n meseria lui de instalator, ^]i repar@ toate prin cas@ }i, mai important dec^t toate, dac@ ^i dai un pahar de ]uic@ }i cinci mii de lei munce}te bine }i cu spor. Singura problem@ cu Coarci este faptul c@ se ^mbat@ }i c@ s-ar putea desc@l]a. %n rest este inteligent }i trebuie s@ procedezi ^n a}a fel ^nc^t s@ nu

se simt@ c@ te deranjeaz@ be]iv@neala }i ciorapii. A}a }i cu na]ia noastr@ prin lumea apusean@. Eu nu dau vina pe ei pentru treaba asta, de ce ar fi vinova]i c@ ne ]in de la }ase diminea]a ^n Padova, la chestur@, pentru viz@, cu negri, cu ]igani din Belgrad, marocani care ^]i v^nd un loc mai ^n fa]@ pentru dou@ mii de lire, }i nimeni nu te ferice}te dac@ ^i spui c@ nu ai venit s@ lucrezi la negru }i nici s@ vinzi ha}i} prin parc, c@ tu e}ti scriitor iar doamna, rusoaica din spatele t@u, este pianist@ ^n Sankt Petersburg }i o intereseaz@ s@ vad@ S@rutarea lui Iuda pictat@ de Giotto ^n capela aceea nu departe de gar@. Te ui]i din coada de la poarta chesturii cum se duc padovanii la munc@, e aproape de ora }apte }i-]i trece prin minte ideea na}terii ca ratare. Nu e drept dar asta e, ^n fond nu putem s@ le cerem s@ ne primeasc@ al@turi de ei, nu s^nt ei de vin@ c@ s@lile de a}teptare din g@rile noastre miros mai r@u dec^t ciorapii lui Coarci, nu putem intra cu mirosurile astea ^n NATO. Trebuie s@ organiz@m un fel de l@ut na]ional, numai c@ nu }tiu cum s-ar putea face treaba asta. Iat@ alta, eram ^ntr-un mic tren comunal prin Umbria, compartimentul era gol }i curat, vremea amiezii, var@. %n cel@lalt cap@t al vagonului era un negru care nu avea bilet }i nici acte de identitate, nu }tia nici o limb@ cunoscut@ a}a c@ l-a ^nvins pe na}, un mo}neag cumsecade cu o figur@ care sem@na cu a unei rude de-a mele din Podgoria Aradului. Na}ul l-a l@sat ^n pace. %n gara minuscul@ }i bine ^ntre]inut@ unde st@team cam de multi}or ^n a}teptarea vreunui tren Pandolino, negrul a folosit weceul, }i f^}^itul urinei dumisale l-a alarmat pe mo}neag care a ^nceput s@ izbeasc@, de pe peron, ^n cabin@ }i negrul i-a f@cut semn cu m^na cum c@ e gata, e ^n regul@, toate bune. Cine e vinovat de toate astea: negrul, mo}neagul, regula de a nu folosi closetul ^n sta]ionare, inferioritatea rasei; superioritatea celeilalte? Cum s@ nu ratezi dreapta situare fa]@ de complexitatea problemei atunci c^nd ^]i spune unul sau altul dintre padovani c@ au }i @}tia cu capetele rase dreptate, }i-]i povestesc despre cutare marocan care ^n timpul unei perchezi]ii ^n blocul lor a mu}cat }i a ^nghi]it nasul unui carabinier. C^t s@ le tolerezi toate astea, adic@ faptul c@-i prime}ti la tine acas@ }i ei ]i se urc@ pe divan. Numai c@ discut^nd a}a exist@ riscul de a rata chiar democra]ia, pentru c@ ea, cine altcineva, a dat, la urma urmelor, nas lui Ivan. S@lb@ticia marocanului na}te s@lb@ticia chelului, }i am^ndoi colaboreaz@ pentru a ^ntre]ine }ansa rat@rii democra]iei. Aceea}i poveste a r@t@rii e de g@sit ^n politic@ }i ^n economie. {i aici, noi rom$nii s^ntem confrunta]i cu spectrul rat@rii ( procentuale) a democra]iei }i cu }an}a c^}tigului pe m@sur@ a autarhiei na]ionaliste care ar putea interpreta e}ecul intr@rii ^n NATO ca o segrega]iune, un soi de ghettoizare. Pentru mine ca prozator ^nt^mplarea seam@n@ cu o alta: a}a ca }i c^nd ai fi invitat la o sindrofie }i tu e}ti ^mbr@cat ^n smoking }i ^n izmene, }i ceilal]i invita]i la o asemenea gazd@ simandicoas@ s^nt }i ei ^ntr-o situa]ie asem@n@toare, numai c@ nu ^ntru-totul a}a, ei pot avea pantalonii rup]i pu]intel ^n fund, sau ponosi]i, sau, m@ rog, nu s^nt c@lca]i la dung@. Ce-i de f@cut ^ntr-o asemenea situa]ie? Cel mai cinstit lucru este s@ ne asum@m starea de fapt, adic@ s@ nu ^mbr@c@m smokingul dac@ nu avem pantalonii. A}tia s^ntem, dac@ ne vre]i a}a bine, dac@ nu, asta-i situa]ia, ar fi inutil s@ ne sup@r@m ca @la pe sat, mai ales c@ satului european dac@ nu-i pas@ ^}i asum@, probabil, con}tient }i riscurile nep@s@rii sale. %n economie lucrurile s^nt }i mai complicate: ce-i de f@cut cu muncitorii @}tia care s-au ^nv@]at s@ munceasc@, nu mai pot de dragul muncii }i nici m@car nu-i intereseaz@ c@ pasiunea lor rateaz@ }ansa prosperit@]ii rom$ne}ti. La noi exist@ un paradox greu de ^nt^lnit prin alte p@r]i: munca este }ansa de a ne rata prosperitatea }i viitorul. Cum s@ explici muncitorilor de la Roman SA sau celor de la exploat@rile de c@rbuni “aiureala” c@ munca lor acolo ne cost@ at^t de mult ^nc^t mai bine ar face

altceva. Cum s@ explici superdoctorilor din economie agrar@ c@ subven]ion@rile agricole din comunitate european@ s^nt una din cauzele sl@biciunii lor economice }i c@ ar vrea }i ei s-o lase mai moale ca s@ se poat@ redresa. Cum s@ explici muncitorilor care stau ^n strad@ c@ azi m^ine nu mai vine str@inul }i vom rata superb ca str@mo}ul, ca taica nostru mioriticul, @la de st@tea sub brad }i-i zicea din fluier ^n a}teptarea rat@rii celei mari. A rat@rii ca nunt@ cosmic@. Un taică aristotelician M-am întrebat adesea de ce omul obişnuit, acela pe care îl dau adesea reporterii televiziunii în dezbateri pe tema specificului naţional şi a relaţiilor interetnice este defazat faţă de discursul politicienilor. Adică tolerant şi degrabă înclinat să declare că nu sînt probleme cu ungurii. Stă puţin pe gînduri omul obişnuit, scrutează ceva anume şi spune invariabil ceea ce îl tot auzim repetînd cu obstinaţie. Şi anume că nu sînt probleme cu ungurii. Întrebarea e ce anume scrutează omul care nu e vip nici din ierarhia politico-parlamentară, nici din cea guvernamentală, nici din cea bisericească. Înainte de a descifra ce anume scrutează dumnealui anonimul, să spunem că nu cunoaşte istorie destul de bine, că dacă ar ştii ar vedea cît de complicat e totul. Aşadar pentru a fi naţionalist trebuie să ştii istorie ca să-ţi poţi eficient demonstra indignările sau, măcar, indispoziţia etnocentrică. Prin urmare, ce ştie omul de rînd, non-vipul, cînd spune ceea ce spune, pe ce se bazează, vorba lui Ilie Moromete? Eu zic că ştie şi se bazează pe Aristotel. Chiar aşa! Vipul grijuliu la destinul raporturilor noastre interetnice l-a citit pe Aristotel dar nu-l ştie. Celălalt nu l-a citit, dar asta, iată, nu înseamnă că nu poate fi mai aproape de el decît cel dintîi. Prin urmare, cînd zice Stagiritul în Categorii că „felurile de a fi admit şi gradaţii de mai mult şi mai puţin” el îmi pare că gîndeşte ca un non-vip; vrea să descîlcie lumea nu să o încîlcie. Aşa şi cu subiecţii anchetei televizate, ei scrutează ceva anume şi pe dată le răsare înaintea ochilor, ca în proza lui Slavici, maistorul Horvath, vecinul de peste drum, şi nevasta dumisale măistoriţa Horvătoane. De cum îi răsar în minte pe dată ajunge non-vipul la raţionamentul lui Aristotel care zice cum că „albul se spune a fi mai mult sau mai puţin alb unul decît altul şi justul mai mult unul decît altul. Iar cîte un acelaşi lucru primeşte un spor, căci, alb fiind, admite să devină încă mai alb”. Prin urmare, surprins de camera de filmat, acel taică rural percepe pe dată cum stă treaba; acesta ar putea să spună domnului reporter că din punct de vedere aristotelic întrebarea sa este plasată eronat (voit sau nu) în categoria generaliilor, cînd ar trebui să fie în aceea a relativelor. Naţionalistul judecă în termenii unor generalităţi înţepenite la modul eleat în propriile afirmaţii. Vorbele sale nu sînt ori nu doresc să fie altceva decît figuri geometrice, au nostalgia de a se identifica mistic cu însăşi raţiunea de a fi a acestora. Ca să vorbim mai pe înţelesul tuturor primarul Clujului ar dori să transmită prin faxul dumisale, în loc de cuvinte, unghiuri şi pătrate pentru că acestea, vorba Stagiritului, „ nu par a primi mai mult”. Naţionalistul vrea să epuizeze particularul în general, să-i şteargă chipul în raţionamentul său cu nostalgii geometrizante. Adevărurile sale ar trebui să aibă raţiunea de a fiinţa a triunghiului sau a cercului, să fie după spusa filozofului asemenea: „celor ce admit raţiunea de a fi de triunghi şi de cerc” care „sînt deopotrivă triunghiuri şi cercuri, iar din rîndul celor ce nu primesc raţiunea, nici unul nu va fi socotit aşa în mai mare măsură decît altul, căci pătratul nu e în mai mare măsură cerc decît dreptunghiul”. Ce minunat ar fi să fie

aşa. Numai că viaţa e în relativ. Ţine cu taica. Să luăm cîteva figuri geometrice ale discursului naţionalist şi să vedem cum anume se regăsesc în lume. Prin urmare măistoriţa Horvătoane are un deficit de o mie de ani în stabilitatea sa pe aceste meleaguri. Vecinul dumisale, să-i spunem Aelectromotorstivuitoriţei, e originar dintr-o vatră strămoşească de undeva de prin preajma Rădăuţiului. A venit pe meleagurile banatice de un deceniu şi mai bine la un IAS din preajmă. Bea bine şi de aceea se scoală de multe ori după ora zece, fură tot ce prinde şi nu-i înghite pe ăştia cu pămînt; într-un cuvînt nu se simte de-al locului, zice că aici la Banat e aşa şi pe dincolo şi, firesc, se duce de sărbători acasă. O să mai treacă o generaţie cel puţin pînă va fi de-al locului. Prin urmare în acest caz nu funcţionează inatacabil adevărul că „pătratul nu e în mai mare măsură cerc decît dreptunghiul”. La fel în altele asemenea, bunăoară maistorul cu doamna dumisale nu sînt creştini de la apariţia creştinismului şi chiar dacă se duc la biserica lor papiştăşească în fiecare duminică, aşa cum le stă bine unor non-vipuri trecute de şaizeci şi cinci de ani, ei nu au privilegiul de a fi natural creştini, privilegiu pe care l-a detectat Nae Ionescu în privinţa vecinului dumnealor, chiar dacă putem spune că, în ceea ce-l priveşte, nu ştie exact cam pe unde este uşa sfîntului lăcaş. Şi în acest caz e greu de susţinut că „pătratul nu e în mai mare măsură cerc decît dreptunghiul”. Pe de altă parte şi varianta cealaltă, cea care ne învaţă că sîntem mai nimic, două naţii într-una, populaţii, nu popor îmi par la fel, adică aceeaşi partitură în care am schimbat ţambalul cu harfa. Singurii ştiutori a celor generale, vorba învăţătorului lui Alixandru vodă Machedonul, sînt cei gîndesc la cele singulare. Restul sînt naţionalişti. Între avangardă şi ariergardă În anul acela aveam spre 21 de ani şi-mi doream să trăiesc liber, divorţul meu cu minciuna se întîmplase încă de mai multă vreme, aşa că isprăvile minerilor m-au umplut de mîndrie. Şi pentru că nu am alte mijloace de evocare a stării de atunci decît proza, voi reproduce mai jos un fragment dintr-un roman la care lucrez şi care se inspiră din chiar starea de atunci: “S@ fii ^n afara cumin]eniei plicticoase a p@rin]ilor }i a celorlal]i care le seam@n@ p^n@ la indistinc]ie, s@ te sim]i leg@nat de muzica aceea din lumea de dincolo de frontier@, de libertatea dulce-am@ruie la care ^i ^mbie t^nguirea le}inat@ a ghit@rilor, sau alta n@valnic@ a elpiurilor ascultate cu ^nfiorare pe l^ng@ cutiile butuc@noase ale magnetofoanelor de la unul sau altul dintre colegii din ora} promi]^ndu-le o emancipare c@reia nici m@car nu-i }tiu numele exact: Occidentul - numele unei evad@ri din plictiseal@, percep^nd ei ^n muzicalitatea lui gol@neasc@ toat@ lipsa de libertate ^n care tr@iau - un fel de previzibilitate care te ^nso]e}te acum }i mai apoi toat@ via]a. Nimic interesant, doar existen]a lor aureolat@ de pudra ritmurilor ^ndemn^nd la revolt@ contra a ceva pe care nici nu-l }tiau numi, fascina]ia

unor nume tabu precum Deep Purple sau altele senin colorate ^n mijlocul unei naturi care ^i ^ndeamn@ }i ea s@ purcead@ degrab@ spre o libertate originar@: Credin]a ^n revenirea apelor limpezi - Credence clear water revival - sentimentul de ^nceput de lume, refuzul a tot ceea ce poate fi altfel, mai apoi ^nc@perile mohor^te ale }colii cu poza lui Ceau}escu - }eful unei lumii care tr@ia ^nfiorat@ semnele mincinoase ale unei liberaliz@ri pe care ei nu o luaser@ ^n seam@ de la bun ^nceput. Se unduiau cu palmele petrecute peste umerii delica]i ai colegelor de clas@, descoperind lumea liber@ sau m@car promisiunea ei ^ndep@rtat@ ^n mirosul de piele ^ncins@ al g^tului fetei acoperit de p@rul lung sub bog@]ia c@ruia ^}i strecurau degetele }i mai apoi ame]eala str^ngerii ^n bra]e la care fata r@spundea ^n acela}i fel subversiv, ca planul @la de jaf ^n c@tunul lui Pi}tuca pe t^nguielile anglo-saxone ale unei lumi pe care ajunseser@ s@ o iubeasc@ tot a}a ca pe micile ispr@vi de la reuniunile uteciste de s^mb@t@ ^n care ^nv@]au s@ descopere libertatea. Nebunia provocatoare de a avea p@rul crescut lung pe umeri, demnitatea acestui fapt la care nu puteai ajunge, nu puteai aspira dec^t pe mici por]iuni, ^ntre revolte de c^teva luni care s@-]i permit@ s@-]i por]i pletele o idee mai lungi, mai apoi nefericirea de a nu putea fi pe m@sura altora, privirea complexat admirativ@ aruncat@ acelora care ^}i purtau sabo]ii }i blugii originali pe Corso ^n Arad - spa]iu, acesta din urm@, al unui fel de Occident pe care ^l vedeai trec^ndu-]i prin preajm@ }i cu care c@utai s@ te acomodezi, s@-i fi pe m@sur@. Nenorocirea de a avea tatăl total ne^n]eleg@tor }i nicidecum alcoolic bl^nd }i caraghios ca cel al colegului de clasă Ioani Abfalter, fiul vagabond al un croitor neam] care lucra la unitatea militar@ din oraş }i care era un be]ivan at^ta de aprig ^nc^t v@ trata de la egal la egal, uneori aveai impresia c@ nici nu mai }tie c@ Ab ^i este neam de s^nge, dup@ cum nici el, odrasla, nu-l b@ga ^n seam@, tot a}a cum vajnicul croitora} nu se sinchisea c@ fi-su avea p@rul lung }i st@tea }i el pe la birt. Visai }i tu s@ fii beneficiarul unui asemenea abandon educativ; r^vneai zadarnic la bucuria de a fi subiectul unei asemenea nep@s@ri. Stai cu Ioani Ab }i c^nta]i la ghitar@, tu ba]i tactul ^mpreun@ cu ceilal]i, nu v@ pricepe]i, doar el }tie cum s@ fac@ ca s@ scoat@ ritmuri dr@ce}ti din corzile acelea. (...) E de ad@ugat aici }i faptul c@, ^n acele vremuri, descoperiser@m lumea clocotitoare a lui Jimmy Hendrix; căscam gura la minunatul lui chip b@rbos }i pletos ^ntip@rit pe maieuri primite de dincolo, din lumea nebun@ a concertelor }i a revoltelor ]ipate de piuiturile ghitarelor electrice pe la emisiunea Metronom a marelui erou na]ional pe nume Chiriac ^mpotriva c@ruia zadarnic se chinuia puterea comunist@ care ^}i trimisese de la Arad un ofi]er de securitate ca s@ discute cu elevii ^n liceu despre nocivitatea acestor emisiuni care f@ceau ceva tenebros }i neclar, ^ndemnau la prostitu]ie }i la droguri - un soi de amenin]are la adresa bravei noastre cumin]enii plicticoase. Efectul a fost, bineînţeles, invers, au st^rnit vorbele @luia din Arad un }i mai mare interes pentru diavolul Chiriac, se amestecau toate ^n ritmul ame]itor al unor chem@ri diverse, isprava unuia cu o cutare coleg@ din clasele mai mari care, pentru c@ tr@ia cu }oferi turci de prin TIR-uri, au eliminat-o din }coal@, apoi ^ncercarea lui Pi}tuca de a prepara drog din capsule de mac fierte ^n ap@, f@r@ un rezultat palpabil. Un soi de atrac]ie pentru subteranele vie]ii li se p@reau emisiunile acelea muzicale pe care le ascultau de la ora nou@ la zece diminea]a pe malul Mure}ului la un soi nou de radio portativ care tocmai se ivise ^n vremurile de atunci, mai performant, capabil s@ prind@ din zborul undelor vocea aceea magic@ de la Metronom pe care o preumblau }i prin centrul ora}ului pe bra]ul drept ^ndoit ca s@ sprijine radioul portabil cu antena ^ntins@ provocator ^n aer, ^n timp ce, cu cealalt@ m^n@, cea

r@mas@ liber@, se petrecea un ceva similar ocupa]iei vestice, aceea a gumei de mestecat, chewing gum-ul care tot atunci intra ^n folosin]@ chiar dac@ era intens concurat de semin]ele de floarea-soarelui – aruncate cu me}te}ug ^n gur@ de la distan]a antebra]ului pentru a fi despicate mai apoi ^ntre din]i ^n acela}i mod, ^ntre dou@ vorbe r@stite b@rb@te}te pe zdr@ng@niturile ultimului hit din cutare concert din Hyde Park sau de aiurea. %n sf^r}it se preg@teau dou@ lumi, erau en train de, cum zice Fran]a; chiar dac@ se luptau viteje}te cei de la UTC nu reu}eau mai nimic, p@reau }i ei atra}i de tot ce se ^nt^mpla ^n afara }edin]elor ^n care stabileau cum anume trebuie pl@tite cotiza]iile }i cine trebuia s@ ^ndeplineasc@ responsabilit@]i pe linie de organiza]ie, nu ie}ea nimic din toat@ povestea lor cu prezidii, vaze cu flori }i carnete care erau semnate periodic de cutare coleg@ plin@ de vioiciune }i sex appeal nepotrivit pentru ursuzenia codului eticii }i echit@]ii socialiste care ^i anima h@rnicia.” Asta a fost greva aceea: un ceva minunat, o încredinţare că se poate, că ei, ştabii, nu sînt pentru vecie înţepeniţi în prezidiile acelea plicticoase, că nu vor putea suspenda pentru totdeauna curgerea istoriei. Grevele din Valea Jiului tocmai asta ne arătaseră atunci: se poate, domnilor, nu e imposibil, iată se întîmplă ceva, istoria nu curge veşnic netulburată între cincinalele lor care ne amăgeau cu progresul istoric al unor minciuni solemne. Ce s-a întîmplat de atunci şi pînă astăzi: o evidentă alunecare înspre primitivism, o ruşine naţională, sentimentul că sîntem o naţie care îşi bate cu tîrnăcoapele tinerii sau domnii cu barbă în aplauzele isterice ale gospodinelor de prin pieţe. Mulţi spun că nu mai sînt aceiaşi mineri, că cei de atunci fuseseră alungaţi din Vale, că în locul lor ar fi venit securiştii, ceea ce eu nu cred, nu sînt ei capabili de trudă în subteran. Eu zic mai degrabă că primitivismul care există în fiecare om a fost abil exploatat de specialişti ai unor asemenea isprăvi. Rămîne de stabilit nu numai vinovăţia evidentă a fostului preşedinte, ci şi aceea a lui Petre Roman, altfel perpetuăm nedreptatea în numele zîmbitor şi tineresc al democraţiei care s-a regăsit pe sine pe baza unei minciuni şi a unei injustiţii flagrante. Cît despre mineri numai bine, să nu se amăgească, nu sînt detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare, au fost minţiţi: în fapt, amărîta asta de avangardă trăieşte şi munceşte atît de greu că mă apucă sfiala să mai zic şi altceva. Istoria ca mister Privit@ simplu }i dincolo de factologie }i de eveniment, istoria lumii este stranie. Putem constata faptul c@ anume realit@]i statale, cum au fost pînă mai ieri cele aparţinînd sistemului socialist, institu]iile }i credin]ele care le-au dat con]inut s^nt, la un moment dat, ^n expansiune }i ajung la o dezvoltare ^nfloritoare; pe urm@ intr@, par s@ intre, ^n dezacord, ^n conflict chiar, cu sensul istoriei. Dorin]a, oric^t de p@tima}@, a împăraţilor Romei de a p@stra status quo-ul imperial pare, din chiar clipa intr@rii ei ^n dezacord cu istoria, sortit@ e}ecului, de}i avea la un moment dat toate atuurile ca s@ izb^ndeasc@. Nici un efort reformator al cezarilor romani nu l-a putut salva pentru c@ acesta (imperiul) nu mai lupta cu barbarii, ci cu istoria ^ns@}i. Aceasta a vrut altfel, de aici sentimentul c@ ea, Istoria, are o voin]@ proprie }i un sens

al ei care trebuie descifrat. %ntrebarea, inevitabil@, este ce anume vrea istoria; este ea expresia voin]ei omene}ti; fac oamenii ^ntr-adev@r istoria, cum se spune curent, sau s^nt piese ^ntr-un joc complicat pe care tot ei ^l ^ntrev@d vag f@r@ s@-i priceap@ finalitatea? S^nt oamenii actori ^ntr-un scenariu istoric prestabilit }i inevitabil? {i dac@ s^nt a}a ceva mai are vreun rost s@ ^ncerce s@ schimbe istoria? Oamenii schimb@ istoria sau ea se schimb@ dincolo de voin]a lor, pentru c@ a}a s-a hot@r^t undeva ^n afara voin]ei omene}ti? {i dac@ hot@r@}te cineva din afar@ mai putem afirma faptul c@ omul este o fiin]@ liber@, odată ce altcineva hot@r@}te ^n locul lui }i uneori ^mpotriva voin]ei sale? Religiile au propriul lor r@spuns la toate aceste ^ntreb@ri. Filozofiile au ^ncercat }i ele s@ ofere unul. Exemplul din filozofia hegelian@ arat@ c@ nimic nu este mai facil dec^t ^ncercarea de a acorda o finalitate istoriei: ce poate fi mai aiuritor dec^t s@ afirmi c@ spiritul lumii }i-a g@sit ^mplinirea ^n Imperiul german sau s@ crezi, ^mpreun@ cu Marx, c@ toate s-au ^nt^mplat pe fa]a p@m^ntului ca s@ apar@ statul comunist. {i totu}i, pentru ce se ^nt^mpl@ toate c^te se ^nt^mpl@? Unde se ^ndreapt@ toate? Deasupra istoriei se afl@ Dumnezeul cre}tin, sau Spiritul hegelian, ori legit@]ile socio-economice marxiste? Dup@ pr@bu}irea regimurilor comuniste care a pus cap@t unei viziuni istorice deterministe au ap@rut teorii despre postistorie. Acestea practic@ un neo-determinism: ni se dau asigur@ri c@ viitorul nu va mai apar]ine actualei or^nduiri de tip parlamentar-democratic }i c@ aceasta va fi ^nlocuit@ de tehnocra]i }i de noocra]ia (ca autoritate a creierului, a intelectualităţii) care va percepe exact nevoile sociale }i va }ti prea bine s@ scoat@ societatea omeneasc@ din criz@ prin perfec]ionarea mecanismelor de reformare. %n dosul acestei viziuni, agrementat@ de str@lucirea computerelor, se afl@ aceea}i g^ndirea care l-a ^mpins pe Platon s@ scrie Republica, pe Hegel s@ cread@ ^n Diviziunea istoriei universale, }i pe Marx s@ redacteze Capitalul. Nu }tiu ^ns@ dac@ acest nou pariu de inginerie social@ nu este un fel de marxism f@r@ comunism. Pe de altă parte, adevărul simplu al vieţii, dincolo de toate ^ntreb@rile acestea metafizice, ne arată că omul construie}te zilnic istoria universal@, f@r@ s@ pretind@ neap@rat c@ ^i cunoa}te finalitatea }i f@r@ s@ se ^nfioare la g^ndul c@ ceea ce ^nf@ptuie}te se afl@ predeterminat ^n chiar sensul curgerii istoriei. Cercetarea istoriei este chiar cercetarea faptelor omene}ti. Dincolo de ele se poate afla orice: înţeleptul şi nebunul, bestia şi fecioara, nemernicul şi preabunul prinţ Mîşkin. Toate au loc pe faţa pămîntului şi toate trebuie să se exprime, chiar dacă faptul acesta ne costă uneori decenii de suferinţă. Nimănui dintre semenii noştri degrabă trecători nu i-a fost dată puterea să-i oprească pe părinţii lui Hitler să-şi împlinească iubirea pînă la fructul ei omenesc. Nimeni, în chiar clipa în care s-au iubit, nu le-a suflat la ureche să nu dea naştere pruncului că el va fi însuşi Diavolul, că voinţa sa va împinge milioane de oameni dincolo de porţile lagărelor de exterminare. Nimeni dintre noi nu ştie dacă pruncii cărora le-a dat viaţă vor fi diavoli sau îngeri. Un asemenea lucru se întîmplă chiar acum, în chiar acest moment în care milioane de cupluri se iubesc pentru a da naştere la milioane de copii, fără ca nimeni astăzi să ştie care anume dintre ei ar putea fi Hitler-ul, Stalin-ul sau geniul nefast de felul celui din Scorniceşti care ne va însîngera viaţa. Şi cu toate acestea, dacă ar fi altfel, dacă am ştii, dacă am putea sugruma din faşă satanele istoriei, viaţa toată ar fi asemenea unei temniţe care va semăna cu un politicos azil psihiatric. Răul ni s-a dat ca să ne putem exersa libertatea în raport cu propria lui existenţă. El este eficace pentru că, de n-ar fi aşa, nimic n-ar mai merita să fie trăit. Valoarea vieţii se pare că stă toată în această crucificare cotidiană la care istoria supune omenirea. Dincolo de această probă esenţială se întinde iadul unei lumii căreia nu i se dă şansa de a se mîntui prin

suferinţă. Să nu uităm că adesea, cel mai adesea, Iuda ne promite fericirea materială, adică prosperitatea şi bunăstarea întregului popor. Istoria totalitarismului comunist este chiar istoria suferinţelor pe care şi le-a administrat umanitatea pentru că a crezut, într-un moment de mîndrie proastă, că Paradisul se poate instala pe pămînt. Epoca de aur a orînduirii comuniste trebuia să fie tocmai Edenul din care a fost alungat Creatorul. O lume pentru care totul începuse ca să se termine la înălţimea stomacului. O lume în care înălţimea morală este urmare a ceva care seamănă cu aţipirea ghiftuitului: fericirea infernului din care, în locul vorbei omeneşti, răsună eructaţiile unui destin împăcat. Adică sătul. Nu se poate închipui un iad mai bun decît acesta, o performanţă absolută în rău, o minciună mai iscusită. Reuşita comunismului ar fi însemnat, în sfîrşit, împlinirea pactului faustic la care visează Dracul cel din veac pe lîngă cuptoarele dumisale de smoală, devenite astăzi, cu adevărat, nişte amărîte surogate ale răului contemporan. Nichita din perspectiva soclului Era înconjurat Nichita mai întotdeauna de o sumedenie de in}i mai mult sau mai pu]in ai literaturii, cel pu]in din punct de vedere valoric, din altele nu }tiu. %n toamna tîrzie a anului 1978 am ajuns la apartamentul s@u, eram student prin anul trei, sau patru, nu mai }tiu exact, destul de bine c@ m-am trezit acolo destul de buim@cit de ceea ce se întîmplase, fusesem subiectul pudrat cu vodc@ al unei premieri la revista literar@ “Amfiteatru” din birourile c@reia am evadat dup@ ce mi-am însu}it suma care mi se cuvenea, un plic cu bancnote noi nou]e cu Tudor Vladimirescu. Amfitrionii no}tri de-atunci erau popularii haiduci ai noii “culturii video” de felul metaforicului Mihai Tatulici sau ai luptei împotriva mafiei politice }i economico-financiare (cum se spune) de talia apocaliptic@ a lui Sorin Ro}ca St@nescu, dubla]i de proaspe]ii (atunci }i ast@zi) cronicari literari Ioan Buduca }i Radu G. [eposu. Dintre premia]ii (în rîndul c@rora se num@ra }i poeta Elena {tefoi de la actuala revist@ “Dilema”) ne-am desprins cu me}te}ug Marcel Tolcea, Mircea Doru Lesovici (un june critic ie}ean) }i subsemnatul. Obiectivul vinovatei noastre sustrageri de la cheful menit s@ ne înjum@t@]easc@ premiul de c@tre tot soiul de fani de ocazie era legat de inten]ia (curiozitatea) de a ajunge acas@ la Maestru’, în Pia]a Amzei. Ceea ce s-a }i întîmplat. Poetul necuvintelor locuia într-un bloc la etajul trei în dosul unei u}i ultrabanale; iat@, îmi amintesc c@ în locul soneriei era un fel de be]iga} din fier care nu te prea îndemna s@-l ape}i. St@team acolo, la u}@, cu o sticl@ de vodc@ polonez@ }i o alta vietnamez@, din aceea cu un pai în@untru, într-o plas@ de ocazie dobîndit@ la un...în fine, nu mai spun nimic, am tot povestit de nenum@rate ori cum anume s-a întîmplat totul. M-am num@rat }i eu printre numero}ii in}i, prea mul]i chiar, care i-au populat existen]a pre] de dou@ ore, nu mai mult. Nichita a avut parte de glorie în via]@ }i în postumitate, meritat@ f@r@ îndoial@, cu toate c@ sînt }i lucruri care i se pot repro}a: pe alocuri un gust al f@c@turii ludice care alung@ poezia, în altele, dimpotriv@, un discret “angajament pe linie”; expresie, mi s-a spus de unul din apropia]ii lui, îl

numesc pe poetul Petre Stoica, a unei ciudate obedien]e care refuza orice fel de confruntare cu }efii. %n sfîr}it, toate lucrurile acestea par s@ nu mai aibe ast@zi prea mult@ importan]@ dac@ privim opera. Asta este situa]ia în cultura noastr@: avem tare mul]i Hamsun, Celine sau Sartre, in}i de mare talent c@rora trebuie s@ le uit@m }i s@ le iert@m toate pe motiv de oper@. Ar mai fi de ad@ugat }i faptul c@ exist@ în felul de a fi mo}tenit, în comportamentul nostru cultural, tenta]ia greu de st@vilit de a transforma valorile culturale na]ionale în subiect propagandistic. Sîntem pe punctul de a deveni o cultur@ a soclurilor în care tot felul de neaveni]i, de la poli]i}ti la pompieri, }i de aici la al]ii, te miri unde }i cu ce prilej, se simt îmboldi]i s@ liturghiseasc@ plicticos despre geniul eminescian }i despre Nichita. Ace}ti doi mari poe]i ai literaturii rom$ne sînt mai cu seam@ victimele unor conjura]ii ale unor submediocrit@]i culturale, subiec]i ai unor ceremonii atemporale denumite spectacole poetice }i muzicale. Acestea din urm@ sînt menite s@ motiveze incompeten]a salarizat@ a cut@ror administratori culturali jude]eni. Cum se apropie ziua de na}tere a celor doi dau n@val@ hermeneu]i de ocazie dubla]i de actori precari }i începe ceva de nedescris: roman]e le}inate }i ochi care privesc (le}inat }i ei) La steaua sau în alte p@r]i, ori, dimpotriv@, se indign@ patriotic în felul strig@telor de neuitat ale maestrului Vladimir Jur@scu pe portativul r@zboinic din poemul %mp@rat }i proletar. A} zice, dimpotriv@, c@ cea mai bun@ celebrare a celor doi, sau a altora -iat@ îi avem aproape de noi pe Petre Stoica }i pe {erban Foar]@ - ar fi mu]enia unei lecturi în singur@tatea camerei, dincolo de fanfara aniversar@ a unor nechema]i al c@rei zgomot eastmancolor nu ne poate reprima un discret c@scat de plictiseal@. Libertatea cultural@ }i libertatea economic@ Nevoia de schimbare a societ@]ii rom$ne}ti este ^n firea lucrurilor. Numai o societatea totalitar@ st@ ]ap@n@ ^n propriile ei margini }i nu este de acord cu mi}carea. Se poate vedea asta din discu]ia cu cei care t^njesc dup@ totalitarismul ceau}ist, ei desconsider@ tocmai aceast@ component@ a vie]ii: libertatea pe care o ^ntre]ine via]a spiritual@ dar }i cea economic@. Zic ei a}a: “^nainte vreme berea costa }ase lei” }i li se pare c@ paradisul tot st@ ^n ieftin@tatea aceea. Este dificil s@ explici c@ o dorin]@ firesc uman@, aceea a ieftin@t@]ii produselor, nu poate ]ine loc de libertate, odat@ ce aceasta din urm@ pare a fi un ceva abstract, uzat prin folosire abuziv@. Numai c@ libertatea se poate aplica }i acestor realit@]i concrete, de natur@ economic@, ^n fond. A}adar pre]ul ceau}ist al berii elimina orice alt produs similar de pe pia]a extern@, prin urmare el era expresia unui autarhism economic, a izol@rii. Libertatea de a avea ^n frigider bere la cutie era un privilegiu al nomenclaturii cu acces la vechile shopuri. Pentru ei exista libertatea economic@ de a cump@ra }i altceva. La fel }i cu ]ig@rile Kent - simbol ^n anii aceia ai unei noble]i sociale sigure, rezervat@ anumitor in}i }i refuzat@ altora pe criterii politice. Or mult mai cinstit@ mi se pare c@ e situa]ia ^n care dreptul de a fuma susnumitele ]ig@ri s@ fie reglat de pre] }i nu de altceva. Este mai de dorit s@ fie magazinul plin de marf@, chiar scump@, dec^t s@ nu exist@ mai nimic, s@ stai la coad@ pentru past@ de din]i }i h^rtie igienic@, s@ a}tep]i ^n fa]a pultului din magazin, s@ te ui]i la

v^nz@toare ca la un zeu }i s@-i dai buletinul, s@ te caute ^n listele cu ulei }i unt }i s@-]i dea un sfert de pachet. Ce este, la urma urmelor, mai umilitor: s@ stai ca milogul acolo ^n a}teptarea unui unt aproape r^nced, sau s@ te ui]i }i s@ nu po]i cump@ra? %n ce m@ prive}te, prefer situa]ia a doua pentru c@ este mai cinstit@. Adic@ s@ existe ofert@ care s@ st^rneasc@ ^n om dorin]a de a avea bani, adic@ de a munci pentru a-i c^}tiga. Atunci c^nd prime}ti totul pe cartel@, banii nu mai au mare importan]@, po]i s@-i ai pe degeaba: dac@ nu ai rela]ii, nu vei avea libertatea de a cump@ra untul sau pachetul de Kent. O s@ mi se spun@ c@ nu se poate c^}tiga, c@ oamenii ar munci dar fabricile dau faliment. S@ dea! Cunosc multe situa]ii ^n care nu se lucreaz@ sau ^n care se produce pe stoc, oamenii stau }i rezolv@ integrame, al]ii beau cafele }i discut@ prin hale. Nu e vina lor, poate c@ nu e nici a managerilor. Atunci a cui? Cine este de vin@? O s@ mi se spun@ c@ de vin@ este sistemul @sta nenorocit, capitalismul @sta nemilos care te oblig@ s@ munce}ti, s@ fii competitiv, s@ fii responsabil, s@ iei via]a ^n piept. Noi am fost ^nv@]a]i s@ avem libertatea de a nu ne schimba concep]iile, mentalitatea, meseriile. Dac@ ai lucrat, s@ zicem, zece ani frizer la coopera]ie }i nu se mai cere meseria, societatea rom$neasc@ este obligat@ s@ te pl@teasc@ pentru c@ ai vechime ^n munc@. Compatrio]ii no}tri de la Solventul ne cer bani, dac@ nu, sus]in dumnealor, arunc@ ora}ul ^n aer. Las deoparte faptul c@ ar trebui aresta]i cei care fac asemenea afirma]ii, m@ intereseaz@ mai ales modul cum s^ntem martorii unui }antaj inimaginabil. Mai mult: am auzit c@ domnul prefect ^i sus]ine personal }i amenin]@ }i dumnealui cu greva foamei. Ce demonstreaz@ toate astea? C@ nici m@car cei care ne conduc nu prea pricep cum st@ treaba cu economia de pia]@, dumnealor consider@ intreprinderile un fel de azile pentru handicapa]i care trebuie sus]inute din banul public: adic@ s@ lu@m de la s@n@tate, de la ^nv@]@m^nt }i s@ d@m unor fabrici care ar trebui s@ aib@ libertatea s@ fac@ profit }i, concomitent, s@ dea faliment. Problema este foarte simpl@ }i se cuprinde ^n b@tr^na formulare: “ori una, ori alta”. Adic@ ori prosperitate prin mijloace proprii, ori faliment. Cale de mijloc nu exist@. Libertatea economic@ asumat@ este ca }i cea cultural@, pretinde asumarea riscului, a responsabilit@]ii, a inventivit@]ii creatoare. Ar trebui s@ ne asum@m aceast@ libertate, dac@ nu, n-avem dec^t s@ ne ^ntoarcem la coada aceea de mai ieri, alalt@ieri }i s@ a}tept@m s@ lu@m sfertul r^nced de unt }i s@ ne min]im c@ ceea ce am tr@i noi acolo nu ar fi falimentul istoric al poporului rom$n. Scriitorul dincolo de placa memorială

Scriitorul nu îşi poate predetermina şi nici chivernisi în vreun fel anume posteritatea, este aşa ca şi cum ai deveni după moarte bun public, de folosinţă colectivă, înregistrat în scriptele unor activităţi oarecare, cu numele pe colţul caselor sau pe o placă memorială. Sînt şi astea forme inevitabile ale perpetuării unei opere şi ale unui nume de scriitor, deşi cea mai de seamă dintre toate ar fi chiar citirea cărţilor. O asemenea asociaţie condusă de Nicolae Danciu Petniceanu a acaparat cu totul memoria scriitorului şi o întreţine alături de altele, mai puţin nevinovate, bunăoară cele împotriva NATO sau ale democraţiei, prin publicaţii precare. N-aş fi scris despre toate astea, nici n-am urmărit presa dumnealor nostalgică dacă Danciu Petniceanu, altfel prezent pe la manifestările Asociaţiei Scriitorilor unde mă întîmpină cu o efuziune şi o cordialitate pe care nu le împărtăşesc (numai că, de, politeţea ne obligă) aşadar n-aş fi intervenit dacă nu mi s-ar fi spus că acelaşi - fost ofiţer în vremuri totalitare pe la Paşapoarte - (pentru cei care au uitat, un fel de Sfînta Sfintelor care mijlocea legăturile cu alte zări de soare pline); aşadar n-aş fi intervenit „pe problemă” dacă domnul Danciu n-ar fi intoxicat mica noastră comunitate scriitoricească cu veşti despre cutare prieteni apropiaţi, pe care-i ştiu de ani de zile, şi despre care susţine că ar fi colaborat cu structurile informative ale statului comunist. Acesta fiind, pentru cei care au uitat, numele alegoric al securităţii. Unul dintre ei, o spun spre cunoştinţă publică, a fost terorizat, umilit şi „prelucrat” zadarnic pe cînd era pedagog pentru că a stat de vorbă cu un maistru, etnic neamţ, de la liceu şi a criticat partidul comunist. De ce ar fi el condamnabil şi nu cei care l-au împins să-i ameninţe că se sinucide ca să scape de teroarea psihică la care l-au supus, e o altă ciudăţenie a logicii securităţii. Vom reveni. Este obligatoriu să o facem. Aşadar Sorin Titel avea prea puţin de-a face cu Nicolae Danciu Petniceanu. Mi-a şi povestit amuzat despre un anume ofiţer de paşapoarte care scrie proză. E de înţeles că şi-a aruncat privirea asupra lor; marele scriitor iubea ca nimeni altul călătoriile, aşa că a catadicsit să mormăie ceva în sens încurajator. Mai era pe vremea aceea poet şi comandantul miliţiei judeţene, un ins chel, dacă bine îmi aduc aminte, care dădea scriitorilor veniţi aici - lui Nicihita Stănescu, bunăoară - sentimentul că sînt luaţi în seamă de autorităţi: mi s-a povestit cum odată un echipaj al miliţiei l-a aşteptat la gară pe autorul Necuvintelor din ordinul comandantului - o glumă înaintea chefului de bun venit. În acest fel se simţeau, şi Nichita şi alţii, luaţi în seamă pe baza slăbiciunilor lirice ale domnului cu pricina. Şi ale altora de la Putere. Aşa şi aici. Trebuie să aşezăm lucrurile în dreapta lor perspectivă: Sorin Titel avea un real simţ al valorii, era cum se zice astăzi cu un cuvînt hulit, un elitist, adică nu se amesteca, literar vorbind, cu inşi în care nu avea încredere. Sorin Titel, care asculta muzică rusească a deţinuţilor politici din Siberia pe discuri cumpărate la Paris, era atît de „motivat” împotriva regimului în care am trăit încît mi-a spus odată că trebuie să fim optimişti: niciodată cultura nu a pierdut, zicea, în confruntarea cu oprimarea dictaturilor. Niciodată şenila tancului nu a putut distruge o carte, altfel decît fizic. Cînd discutam noi treburile acestea ne aflam în drum spre casa lui Bata Constantinovici din Mehala, un poet marginal, cutreierat de agresivităţi incomode, dedat cu alcoolul şi boema pînă la ratare; cu toate acestea, pentru că Bata promitea literar, Sorin Titel, elitistul, nu îi refuza încrederea, aşa cum o refuzase, în felul lui abil şi politicos, atîtor potentaţi ai culturii oficiale pe care îi dispreţuia straşnic. Atunci mi-a spus Sorin Titel cu un ton în voce pe care n-am meşteşug literar să-l evoc, că nu merită să scrii proză despre activişti şi să te cheltuieşti epic, filozofic şi textual cu efemera lor realitate. Temele mari ale literaturii sînt de căutat altundeva. Ele au o nedisimulată şi greu de refuzat perenitate: moartea, melancolia, iubirea mamei, trecerea anilor. Asta e literatura. Aşa a spus atunci şi sînt convins că aşa ar spune şi astăzi dacă ar avea putinţa să o facă. De aceea, tocmai de aceea, va trebui să o spunem noi şi să

luăm în serios ideea lui Viorel Marineasa referitoare la înfiinţarea unui Club al prietenilor marelui scriitor al Banatului şi să punem capăt amatorismului, lipsei de valoare şi orientărilor politice anacronice ale celor care pretind să-i administreze memoria. În postistorie Se vorbeşte, şi nu oriunde, ci tocmai în superindustralizata Japonie despre postistorie şi postindustrialism. Conceptul pare să fi migrat, ca multe alte lucruri care se vîntură prin politică, dinspre dezbaterile culturale. Mai precis în literatură s-a concretizat în ultimii anii termenul de postmodernism şi postmodernitate, ca expresie comunitară a unui anume mod de a gîndi şi de a se raporta la istorie. Ce vrea să spună această vorbă: în primul rînd că am ieşit dintr-o anume manieră de a vedea devenirea literaturii, a artelor în general. Aşadar, din perspectiva gîndirii artelor poetice de resursă modernistă - ele însele provenind din insurgenţa-ca-mod-de-viaţă adusă în lumea noastră de romantici - se poate analiza gestul politic. Romanticii aceştia s-au manifestat în vremea cînd istoria europeană s-a încins şi a apucat-o pe cărările întortocheate şi aventuroase ale revoluţiilor. Toate revoluţiile au în sîmburele ideatic ce le aduce pe lume un anume ceva atitudinal-romantic: de la căderea Bastiliei la cea a palatului de iarnă al ţarilor ruşi s-a petrecut în Europa o agresiune împotriva a ceva anterior în numele a ceva ulterior mult mai bun. Se află aici schiţat germenele utopiilor, iar dacă le-am scruta etimologic am vedea că înseamnă fără loc, u-topos, din greacă. Paradoxul stă în ceea ce s-a întîmplat la sfîrşitul deceniul nouă din veacul nostru, cînd noul val revoluţionar care a cuprins Europa de est s-a dovedit a funcţiona în plan mental şi ideologic complet altfel decît fuseserăm obişnuiţi; astfel aceste revoluţii nu mai doreau să aducă noul în societate, ci bătrîna societate liberală de tip capitalist. Din perspectiva mecanismului ideologic şi filozofic al revoluţiilor clasice, să zicem, mişcările revoluţionare din 1989 sînt, mai degrabă, reacţionare şi restauratoare. Ele nu mai doresc cu orice preţ noul, nu mai sînt însetate de construirea unei noi societăţi al cărei model este u-topos, adică nu se află nicăieri. Dimpotrivă, ţinta lor, în chiar orizontul de aşteptare care le-a dat naştere, este cît se poate de la îndemînă, pragmatică aproape, şi anume societatea occidentală. Aceasta a refuzat experimentul revoluţionar şi a reuşit să prospere păstrînd în acelaşi timp cel mai preţios cîştig al lumii europene, libertatea omului în ceea ce priveşte libera sa exprimare politică şi artistică.

Pe de altă parte, dacă scrutăm tradiţia eşichierului politic european putem considera sfîrşitul comunismului ca o mare victorie a dreptei politice faţă de tradiţia revoluţionară a stîngii. S-a dovedit că proprietatea este unul dintre cele mai importante lucruri care susţin structurile societăţii omeneşti dintotdeauna. Cea mai îndărătnică utopie a romantismului stîngii a fost fără îndoială tocmai acest proiect al unei societăţi în care echitatea socială se poate dobîndi prin atentatul la dreptul de proprietate al individului. Numai că aici realitatea s-a încăpăţînat să fie altfel, nu s-a lăsat modelată de himerele romantice ale politicii de stînga, oricît de multe eforturi s-au făcut în această direcţie. Viaţa s-a încăpăţînat să meargă altfel. Mai mult: nici astăzi îmi pare că politicienii nu percep încă adevărul simplu că economia, ea mai ales, nu este sensibilă la argumente politice, adică extraeconomice. De aceea cînd sînt melodramatic invocate tradiţia cutărei fabrici sau soarta cutărei inverstiţii făcute cu sudoarea poporului, din punctul de vedere al economicului acestea nu au nici o relevanţă. Uzinele patriei nu sînt instituţii filantropice şi nici subiecte de reverii proaste în grafica proletcultistă cu muncitori şi muncitoare în salopete de un albastru ca azurul cerului, privind indistinct, copleşiţi de o fericire tîmpă, spre viitorul planificat de extrema stîngă. Nu se poate aşa ceva. Acest romantism degradat trebuie definitiv eliminat din practica politică şi din reflexele noastre mentale. S-a terminat. După cum ar trebuie să se termine odată şi cu atentatele acestea împotriva dreptului de proprietate. Dacă nu intrăm în NATO este şi din această cauză la care PD-ul pune umărul; nu e admisibil să nu dăm casele, pămînturile, morile şi toate fabricile şi atelierele aparţinînd unor acţionari sau unor familii de felul lui Malaxa şi ale altora de acelşi fel. Aceştia nu sînt duşmanii poporului decît în spaimele noastre de oameni noi, foşti cîndva constructori conştienţi ai unei imense prostii istorice. Dintre toate statele din jur noi ne-am adaptat cel mai greu la capitalism şi ne mai mirăm că americanii nu ne vor în structurile nord-atlantice. Părerea mea e că oamenii vor divorţa de colectivism doar atunci cînd vor deveni proprietari, şi nu într-un apartament de bloc în care se freacă pe casa scărilor de gregaritatea unei lumi indistincte, ci doar atunci cînd se vor adăposti în dosul unor garduri de piatră ale unor case în măsură să le prezerve individualismul burghez. Demnitatea omului stă toată în această ecuaţie, în această realitate la care stînga se strîmbă subţire; am văzut în Strasbourg vilele din zona rezidenţială aparţinînd unor doctori, avocaţi, patroni, profesori şi ce-or mai fi fost, era linişte, curăţenie şi politeţea rezervată care face cu putinţa buna convieţuire în dosul unor garduri care îţi apăra dreptul la individualitate. Erau acolo case şi proprietăţi de sute de ani neclintite de nimeni şi de nimic. Tihna burgheză a acelor uliţe umbroase mi-a amintit de alta prezentă pe străzi asemănătoare din Timişoara peste care a trecut tăvălugul entuziasmului comunist şi a rezistat. Prezenţa acelor locuri în oraş e un semn că se poate, că omul nu e un număr pe un tabel al unei asociaţii de locatari într-un bloc care miroase a rîntaşuri. Visez ca peste o cincizeci de an timişorenii să aibe atîţia bani încît să-şi poată permite să le arunce în aer. Să mai păstreze doar cîteva ca vestigiu istoric cu tot cu gîndacii de pe casa scărilor. Yankeii pe Magheru

Producţiile cinematografice autohtone sînt, ca să mă exprim pe înţelesul maselor largi, un fel de ceva anume straniu de tot. E greu să mai asculţi vorbă de sorginte latină pe marele ecran, devenit locul natural al isprăvilor lingvistice, dar şi al marilor lupte dintre bine şi rău din lumea yankeilor. Astăzi pe dreptunghiul de pînză defilează (doar) încăperile dichisite ale mafioţilor nord-americani, un Eden al banilor, al iubirilor bine înfăptuite, al inşilor care seamănă cu Făt-Frumos de la CIA care se luptă cu diferiţi zmei care transportă ici şi colo droguri, spionează în favoarea KGB, practică terorismul, brutalizează femeile sau pruncii pe melodia sirenelor de la poliţie, a ambulanţelor, a pompierilor; totul agrementat de agitaţia ziariştilor şi de pasul matur al detectivului de serviciu. Chiar cu marele risc de a-l oripila pe domnul Iosif Sava mărturisesc că merg adesea să văd ce şi cum pe la yankei, descuamez în bezna protectoare o napolitană Dănuţ şi mă las învăluit de ritmul drăcesc al vieţii aceleia care seamănă cu pumnii iscusiţi pe care şi-i administrează muşchiuloşii de pe ecran şi aştept ceva care nu mai apare, vreo surpriză ca aceea de acu cincisprezece ani cînd, tot din întîmplare, am intrat într-o sală goală şi, fără să ştiu, am vizionat o capodoperă pe numele ei de atunci Cheamă-mă în depărtarea luminoasă în scenariul unui sovietic pe numele său Vasili Sukşin. Alte vremuri! Acum stăm altfel. Am întocmit toată predoslovia asta pentru a mă apropia de recenta premieră întîmplată la Timişoara a filmului lui Dan Piţa Omul zilei în scenariul lui Radu F. Alexandru. Un triumf, mi-a spus casiera de la cinema, un festin la care n-am luat parte întrucît, nefiind om de cultură, n-am fost invitat, aşa că am mers a doua zi la matineu cu napolitana Dănuţ în buzunar. Primul nume care-ţi năvăleşte în minte din chiar prima replică a lui Ştefan Iordache (care se prezintă la telefonul GSM ca fiind deputatul cutare) este, bineînţeles, Dorel Vişan, adică Senatorul melcilor. Diferenţă de stil, de perspective, de abordare; nu aş zice că neapărat în defavoarea lui Dan Piţa. Acesta realizează un film după reţetar yankeu, începe în oftaturile ritmate hormonal al unei iubiri năvalnice, numai că nu rămîne aici. Merge mai departe. Filmul are o ciudată lipsă de autenticitate valahă, perseverează spre alte efecte şi dacă n-ar apărea la un moment dat o secvenţă cu Sanda Ladoşi - un fel de curvă de lux a deputatului - într-o rugăciune patetică dinaintea unui iconostas ortodox sau, ici-colo, colţuri din arhitectura de pe malurile Dîmboviţei, ai putea crede că acţiunea se întîmplă undeva prin Arizona. Mafioţii la fel, banii şi averea identice, interioarele întocmai, secretarele, birourile, bodyguarzii, totul întocmai peste tot, eroii beau whisky, beau fără oprire şi fumează pe măsură, fac sport pe biciclete din acelea din care dai numai din picioare şi stai pe loc, se agită pe marginea unui bazin cu o superbă apă, bineînţeles, albastră; ea, întreţinuta, dansează la un cabaret de lux, totul este frumos într-o lume care se internaţionalizează, pierzîndu-şi chipul. Numai că filmul nu rămîne aici, este şi altceva. Mai întîi nu cade cu totul în reţetă şi asta e bine. Nu împarte distinct, ca în marile producţii de peste ocean, lumea în buni şi răi în mod vădit, nu avem limpezimea menită să menajeze truda intelectuală a spectatorului care dibuie din prima clipă care-i Făt-Frumos şi care-i lupta hotărîtă pe care are a o duce. La un moment dat deputatul interpretat cu măiestria bine cunoscută a lui Ştefan Iordache pare a fi un cavaler al dreptăţii căzut victima unei ambuscade politice a adversarilor săi politici, numai că nu e aşa. George Mihăiţă interperetează bine rolul unui securist mercenar în preajma căruia se închide, oarecum neaşteptat, parabola filmului. O prezenţă distinctă e şi Maia Morgenstern în rolul unei procuroare inteligente şi malefice despre care nu ştii pînă la capăt dacă e cu totul malefică sau invers, inteligentă şi umană, doritoare să-şi facă doar meseria fără tentaţii politice partizane. Un alt posibil cavaler al dreptăţii, un saxofonist angrenat într-un accident care declanşează

toată trama, îşi ratează şi el vocaţia. Peste toţi pluteşte ca un Pontifex Maximus un general de securitate bine animat de Victor Rebengiuc, adversarul deputatului nostru din opoziţie. Un cod de lectură incitant ar putea fi şi cel al actualităţii spectrului politic, conclavul de partid aminteşte prin tinereţea unora, sau prin comportamentul lui Vlad Rădescu, de colegii din PD ai scenaristului; un fragment din discursul în Parlament al deputatului aduce în memorie iniţitivele liberale despre protecţia investitorilor autohtoni, Rebengiuc pare a fi, mai limpede decît opozanţii săi, un şacal din PDSR etc.,etc. Numai că toate acestea nu au nici o relevanţă. Pe ansamblu filmul îmi pare bine croit, are ritm, suspans pe alocuri, într-un cuvînt nu e rău. Scena finală, aceea în care campionul opoziţiei rămîne în plasa securistului dumisale îmi stîrneşte inevitabila întrebare dacă o fi chiar aşa. Scena din final aş fi dorit să o văd întreruptă de o scenă publicitară despre nevoia susţinerii iniţiativei lui nea Ticu Dumitrescu despre accesul la dosarele instituţiei căreia atît de iscusit îi dă viaţă în contemporaneitate dumnealui George Mihăiţă. Noiembrie, printre blocuri Diversitatea este una dintre condiţiile minimale necesare pentru ca viaţa omului să nu alunece într-o plictiseală definitivă şi fără perspective. Nimic mai monoton în lumea asta largă decît dictatura; viaţa în sistemul totalitar este identică sieşi în felul bietelor cartiere cu blocuri în care, vorba unui cunoscut filozof neoplatonic din vremea păgînilor greco-romani, „totul este peste tot”, mai mult încă, în raiul lui Plotin, căci despre el e vorba, „ceea ce este acolo (în rai, n.n) mic, chiar este mare, şi ceea ce este cel mai mare este cel mai mic”. Ce vrem să spunem cu această poveste despre lumile celeste? Păi, să traducem epic cum anume s-a modificat plotinismul în marxism prin curgerea răbdătoare a timpului. Astăzi, adică mai ieri, agresiunea egalitară asupra ierarhizării lumii s-a produs pe pămînt: comunismul s-a dorit un rai la îndemînă în care berea costă cinci lei, bogatul e totuna cu săracul, prostul cu deşteptul şi mediocrul cu dumnealui geniul şi toţi împreună se mută (ca în filmele sovietice din anii cincizeci) la bloc. Şi aşa ceva a fost comunismul: mutarea la bloc, ieşirea din mahalaua în care se plimba George Bacovia şi se tînguia: „Prin măhălăli”, zicea, „mai tristă viaţa-mi pare”. Ştiu eu o tristeţe mai mare încă: aceea în care totul este peste tot. Tristeţea plictiselii dintre cvartalul de blocuri în noiembrie, aia da tristeţe, una provocată şi întreţinută de regimul celor mai temeinice tristeţi posibile din lume: tristeţea lipsei chipului; te plimbi pe străzi în care nimic nu se arată, totul este peste tot: blocurile la fel, casa scărilor identică, mirosul de prăjeli cu ceapă, bălţile colorate doar de motorină de pe trotuar, poruncile de a păstra liniştea, de a nu bate covoarele decît atunci cînd trebuie, de a nu asculta muzică, de a nu răcni la ploaie, aşa cum se întîmplă în poezia lui Bacovia în care un nebun, un tebecist clorotic, urlă la ţîrîitul de noiembrie al ploii. La bloc aşa ceva e peste putinţă de închipuit, acolo poţi cel mult admira în tăcere izmenele atîrnate pe balcoane ca nişte steaguri proletare. Comuniştii au construit blocuri şi eu zic astăzi că mai bine ne-ar fi lăsat „prin măhălăli”. De unde tristeţea blocurilor? Este relativ simplu de

explicat: din lipsa totală a epicului, a întîmplării, acolo printre blocurile lor nu se întîmplă, arhitectural vorbind, nimic. Cînd mă plimb prin zona Steaua din Timişoara e ca şi cînd aş fi concomitent în Balta Albă sau la Alma Ata; promenada printre blocuri e aşa ca şi cum ai citi ziarul „Scînteia”. Această suspendare a diferenţei e tot ce se poate obţine mai bine în dictaturi. Acolo, în lumea lor, nimic mai suspect decît îndeletnicirea inversă, ieşirea din identic; adică să-ţi închizi balconul şi să o superi pe madam Ceauşescu. Printre blocuri, în dreapta lor orînduire de balcoane, de scări şi lifturi care scîrţîie nostalgic, lumea nu se (mai) împarte în „mizeri şi bogaţi”, toţi sunt otova, doar balcoanele închise perturbă această pace de dincolo de fire.Defecţiunea aceasta apare pentru că unii le închid într-un fel, alţii altfel. Unii, „mizerii”, le căptuşesc cu leaţuri şi nailoane obţinute pe sub mînă; alţii, „bogaţii”, sau mă rog, cei mai harnici, cu un minim simţ estetic, sau doar gospodăresc, procedează altfel, ca nişte adevăraţi întreprinzători din zilele noastre aceştia îşi împodobesc balconul cu geamuri prinse în rame de fier sudate, acesta devine un spaţiu cîştigat, o cameră, un Canaan dobîndit. Ce decurge de aici: descentralizarea, zarva, ieşirea din cazarmă, democraţia, toate se află în gestul cu pricina aşa cum ghinda de stejar cuprinde în sine foşnetul pădurii. La orizont e de zărit ameninţarea împotriva statului unitar, federalizarea, discursurile patetic vindicative ale lui Vadim Tudor, îngrijorările reponsabile ale diferitelor ligi, asociaţii, fundaţii, desigur partide. Şi cînd te gîndeşti că toate astea au pornit din nevinovăţia unui gest banal în care doar Elena Ceauşescu a văzut ceea ce trebuia văzut. Karl Marx face trotuarul Politica de multe ori nu înţelege diferen]a dintre gangul unui bloc }i lini}tea unei str@du]e de mahala; bunăoară pe asta din urmă fostul regim o considera bun@ cel mult ca material didactic pentru a ar@ta dezastrul regimului burghez. Consider c@ nu exist@ pentru politicieni }i politologi o terapie mai bun@ dec^t “simplitatea proast@” a crea]iei artistice care nu vrea neap@rat s@ aibe idei. Ci altceva. Exemplele sînt multe şi la îndemînă. Bunăoară dacă suferă cu adevărat de ceva societatea românească, apăi suferinţa aceea nu e legată de preţul cărnii de porc, aşa după cum crede pedeserismul agricol. Oamenii s-ar hrăni la adică şi cu legume, cu lobodă şi ştir dacă ăsta ar putea fi preţul prin care s-ar mai scutura puţin de vipuri îngîmfate, de corupţi, de hoţi, de mincinoşii şi de avînturile dumnealor retorice de prin parlament cu care ne întreţin aspiraţiile spre mai binele occidental. De ce sînt mincinoşi? Pentru că se dau democraţi şi nu sînt. Ştiu eu cîţiva de prin partidele democrate de la putere care ar face ordine prin transferuri de populaţii şi expulzări ale minorităţilor în ţările vecine, numai că îi încurcă democraţia. Dumnealor au apucat „de s-au declaratără,” vorba lui Caragiale, adepţi ai ăstora cu drepturile democratice. {i poate c@ aici am putea g@si cea mai de seam@ “utilitate” a artei, dar şi cea mai solid@ argumenta]ie ^mpotriva str@vechiului adev@r al artei pentru art@ }i al turnului de filde}. Arta este cea mai bună terapie împotriva extremismului naţionalist, a şovinismului, a intoleranţei

interconfesionale şi interetnice. Arta cunoa}te din umanitate, mai ales sufletul acesteia, }i din marea de oameni, omul individual. Politica, doctrinele, filozofiile care le anim@ }i toate ideologiile pe care le secret@, nu au timp, nu se pot cheltui “pentru at^t de pu]in”. Ce este un om pentru un politician? Si ce este un om pentru literatur@? Cine cite}te Scrieri despre art@ a lui Marx ^}i va putea da seama c@ marele g^nditor nu are nici cel mai mic sim] al artei }i c@ o consider@ c^nd ceva subsumabil (sau anexabil) istoriei, c^nd economiei, c^nd politicului ^n sens larg. Karl Marx nu simte, ca ^ntreg sistemul social-politic care se va na}te din g^ndirea sa, arta ca problematic@ a omului individual. El nu poate g^ndi ^n concrete]ea artei, ci doar ^n “generalitatea ^nalt@” a ideilor doctrinare. Marx nu are vreme să se ocupe de om pentru c@ este preocupat de oameni. El este chemat s@ rezolve soarta oamenilor, a omenirii, }i chiar dac@ declar@ c@ este interesat de soarta individului, aceasta ^l intereseaz@ mai ales din (aceea}i) perspectiv@ a generaliz@rii anihilatoare, adic@ dac@ omul este nedrept@]it social }i material asta se datoreaz@ societ@]ii, mai precis felului ^n care este ea alc@tuit@. Reveria unei inginerii sociale fundamentat@ }tiin]ific are ca scop “m^ntuirea” individului. Dac@ filozofii polisului zic c@ omul este un animal social; literatura, atunci c^nd este autentic@, zice altfel, pentru ea omul este un animal singur. Singur@tatea este du}manca politicului, cel pu]in ^n viziunea marilor inginerii politico-sociale de extrema dreapt@ }i st^ng@. Politicul nu poate administra singur@tatea, de aceea se teme de ea, o consider@ un fel de t@r^m al marilor conspira]ii. Pentru fasci}ti }i comuni}ti individul este prin ceilal]i: dac@ este melancolic, dac@ este trist, dac@ bea sau fumeaz@ ha}i}, dac@ ^}i ia libertatea de a-}i lua via]a, toate astea nu i se datoreaz@ lui, ci societ@]ii, mai precis proastei sale organiz@rii. Dezordinile suflete}ti pot fi ameliorate printr-o mai bun@ organizare }i administrare a societ@]ii: cu c^t mai multe nefericiri, r@t@ciri suflete}ti, decaden]e, cu at^t mai r@u pentru societate; cu c^t mai pu]ine, cu at^t mai bine. Societatea este grozav@ c^nd nu “se confrunt@” cu asemenea probleme; femeile pierdute de pe marginea trotuarului, alcoolicul }i opiomanul - insul marginal care vrea s@ fie a}a, ca acei hippy din vremea copil@riei mele, to]i @}tia s^nt expresii ale imperfec]iunii societ@]ii c@reia, pentru a-i prezerva perfec]iunea, trebuie s@-i fie ascunse asemenea malforma]ii. Ce este ast@zi problematica homosexualit@]ii, dac@ nu un “atentat” social }i nicidecum altceva? Ca s@ nu avem homosexuali ^i b@g@m ^n pu}c@rii }i atunci nu vom mai avea, asta este logica ^nalt@ a omului-animal-social. Logica cealalt@, a omului-animal-singur, zice altfel: fiecare om este un univers ireductibil, este o lume, tr@im ^n diferen]@: dac@ s^nt, bun@oar@, cre}tin autentic atunci nu strig ^n gura mare c@ trebuie aprins rugul, ci m@ apropii de homosexual, de lepros, de opioman, de ho], de ]igani, de atei, ^i cunosc pe fiecare ^n diversitatea sa, ^i ajut }i nu le cer nimic ^n schimb. Dac@ binele meu este cu adev@rat dezinteresat atunci nu-l negociez cu nimic, nici m@car- horribile dictu - cu iubirea pentru Isus, care el ^nsu}i, de fapt, nu are nevoie de iubiri dob^ndite altfel dec^t liber. Cea mai ^nalt@ idee la care poate ajunge filozofia sistemului democratic modern ar putea fi - din aceast@ perspectiv@ - s@ lupt@m ^mpreun@ pentru a fi singuri. Este o formulare paradoxal@, numai c@ are o ad^ncime a ei: dreptul la singur@tate nu este o inven]ie poetic@, o metafor@ tocit@, ci temeiul ad^nc la libert@]ii individului, nevoia de alteritate; adic@, la urma urmei, nevoia de a p@stra str@du]a aceea din mahalaua ora}ului de care se ru}ina comunismul na]ional rom$nesc.

Cu tocşoul pîn’ la ziuă Mare nevoie ar avea populaţia teleastă română de puţină odihnă dinspre „tocşourile” care ni servesc seară de seară, măcar aşa de dragul diversităţii. Bunăoară frustrările lui Ion Cristoiu să fie pe dată năpădite de fragmente din Recviemul mozartian, ca fundal măcar, aşa ca să se ştie cam ce anume se vrea dinspre analizele dumisale moromeţiene. Avem atîtea „tocşouri” că nu mai prididim cu telecomanda, nici o şansă din partea acestora de niscaiva greve, ori măcar de puţină odihnă. Apare dumnealui Cristian Tudor Popescu şi-mi strecoară fiori de gheaţă pe spinarea mea de teleast consumator cînd mă priveşte fix în ochi şi-mi zice ca arhangehlul Djabrail, acela de i-a revelat lui Mohammed dreapta credinţă, îmi zice despre Van Belciug şi-l bagă-n măsa, aşa să se ştie cum stăm. Ca la tocşou. Mai zice unu, după ora unu din noapte, ia hai, domn’e să dăm un telefon la ţărăniştii ăştia, sau liberali, ori pedişti, ori pedeserişti, mă rog, în funcţie de cărările politice pe care apucă tocşoul, şi să vedem care-i situaţia, ce părere au de ideile astea care tocmai ne-au venit nouă acu în crugul nopţii. Şi nici n-apucă să-şi isprăvească bine vorba că pe dată sare politicianul şi împreună cu cei din studiou, cu hărnicie şi măiestrie neologistică, pun gaz pe focul naţional. Şi lupta se extinde din faptul serii pînă tîrziu în noapte, ba în celulare, ba în legături directe la masa cu pahare de apă menite să oblojească avîntul vocalic al preopinenţilor. Politicienii noştri nu se lasă, nu pierd un moment, se bat pe idei cu Tucă, încearcă să-l convingă de necesitatea de a renunţa la pedeserismul care-i animă ideaţia, ca şi cînd România tocmai asta are în grijă: să rezolve dilemele ideologice ale lui Tucă Marius. E aşa ca şi cum Helmuth Kohl s-ar da de ceasul morţii să-l convingă pe cutărică de la tocşoul lor nemţesc că subteranele conştiinţei lui politice nu sînt tocmai în regulă. Numai că, spre deosebire de nemţi, noi avem politicieni pe măsura tocşoului nocturn care ne ruinează cu voioşie reforma. Ăsta da spectacol! Brava clasă politică românească se dă în stambă de dragul imaginii; eu aş sugera stafurilor electorale care n-au avut odihnă din ’96 încoace să se implice mai agresiv în promovarea imaginii, bunăoară politicienii noştri să joace în filme, să se stabilească un program clar aprobat de comisiile permanente ale Parlamentului care şi cînd anume se prezintă la emisiunea Ceaiul de la ora cinci, cîţi şi cînd anume se vor lăsa analizaţi de tornadele metaforice ale lui Tatulici. Ar mai fi de mers la emisiunile muzicale, e prea de tot să nu se profite de imaginea pozitivă a cîntăreţilor în rîndul electoratului. În fond se pot cîştiga voturi bunicele intepretînd în play-back cutare melodii sugestive. Bunăoară domnul preşedinte Ion Diaconescu în parc, în decor autumnal, să-i zică Ochii tăi m-au vrăjit, cîntarea lui Cristian Vasile intitulată aşa de un domn interbelic pe nume O. Strock, şi prin decor, abia ivit într-o lumină plină de poezie, profilul melancolic al primului ministru. Mai pot fi imaginate şi alte situaţii aducătoare de imagini pozitive; bunăoară dumnealui Petre Roman, reapropiindu-se de partidul mamă în ţinută sportivă, făcînd schimb de clasoare cu timbre cu domnul Ion Iliescu, ex-preşedintele României, dumnealui i-ar putea da un timbru cu Gagarin din vremea tinereţii, iar social-democratul apărător al secretului dosarelor securităţii, i-ar da timbrul cu propriul său chip nemurit aşa de Consiliul Europei. Acelaşi Consiliu pe care Petre Roman îl trage-n piept, ca să vorbesc bărbăteşte în felul lui Cristi Popescu, cu retrocedarea proprietăţilor pe care talibanii de la Strassbourg care l-au pus pe timbru îl

cer României. Numai că România nu doreşte aşa ceva întrucît, vorba vicepreşedintelui Traian Băsescu, este suverană şi independentă. Broaştele din Galapagos De multe ori apare un fenomen specific în ceea ce-l priveşte pe teleastul captiv tuturor emisiunilor care îi înundă ziua şi noaptea încăperea: respingerea, pe de o parte; sastisirea, pe de alta. Acest fapt se datorează bombardamentelor vizuale care n-au odihnă, a concursurilor, a partizanatelor canalelor care încep să semene tot mai mult cu cele ale partidelor aflate în veşnică vînătoare de spectatori. S-ar putea realiza un studiu antropologic referitor la distracţiile astea uşurele ca nişte funigei. Aceste concursuri ludice sînt de două feluri: tîmpite sau tîmpiţele. Dacă doreşte teleastul să-şi vindece definitiv complexul de provincial al Europei, de extracomunitar, de copil al plebei multiculturalităţii Consiliului Europei n-are decît să vizioneze concursurile şi, în general, programele canalelor italiene ale magnatului Berlusconi, îl asigur că tîmpenii mai consistente decît acolo sînt greu de imaginat. Emisiuni pentru handicaparea mentală a locuitorului european al mileniului de peste doi ani se pot găsi prea bine şi la nemţi. Nu sîntem singuri din punctul acesta de vedere. Partea proastă în toată povestea noastră e faptul că emisiunile posturilor private de la noi şi-au luat în serios misiunea imitativă şi, ca orice amărît care vrea să fie altceva decît este, au început să croiască săptămînal programe pentru handicaparea mentală a poporului român din dorinţa de sincronizare. Ca să nu pierdem trenul, cum se zice. Aşadar, dacă vi se apleacă de toate astea şi o rupeţi puţin în American English, puteţi căuta CNN; ştirile de acolo diferă, cel puţin din punct de vedere al obiectivităţii profesionale, de hărniciile partizane ale televiziunilor noastre. Ca material ilustrativ e de urmărit Antena 1. Un exemplu: zice cu o binedispusă voce roză dumneaei Mona Niculici către un dumnealui căpetenie liberală: „Acum, după noul conflict dintre PNŢCD şi PNL, coaliţia va mai rezista în opinia dumneavoastră”. Iar liberalul îi dă asigurări Monei că nu e chiar aşa, sînt mici dispute de înţeles, totul e în regulă, axa CDR merge înainte. Etc şi etc. După acest pomelnic asigurator Moni revine cu o întrebare decisivă; zice aşa: „Prin urmare conflictul, odată declanşat, consideraţi că echipa premierului Ciorbea va supravieţui săptămînilor din luna în curs”. Şi după ce liberalul se destăinuie smerit naţiunii că niciodată nu s-au înţeles cele două partide mai bine, Mona se întoarce spre noi şi ne mărturiseşte public, cu aceeaşi învoaltă voce roz, că a transmis în direct de la Palatul Parlamentului şi că va reveni să urmărească (tot în direct) desfăşurarea acestui nou conflict care zguduie guvernarea şi România toată. Dacă vi se blochează buna dispoziţie cînd veţi auzi la Ediţia Specială din TVR 1 cum parlamentarii noştri regăsesc consensul interesului naţional prin deplasarea bazei de referinţă a salarizării dumnealor dinspre umilitatea harnică a unei dactilografe spre nivelul mediu brut pe ţară, aveţi la îndemînă canalul

Animal Planet. Puteţi, adică, să vă dedaţi la evadări pe nisipul de pe plajele din insulele Galapagos unde vin broaştele ţestoase ca să depună ouăle; puteţi trăi acolo reverii de-ale lui Rousseau, din veacul al XVIII-lea, cînd omenirea a spus prima dată că natura e un soi de paradis pe care civilizaţia îl corupe. Chiar aşa, te întrebi, ce au a face bîtlanul alb şi pasărea paradisului din Noua Zeelandă cu domnii aceştia care pretind că dumnealor fiind elita merită bani gîrlă, noi ceştialalţi, neelita, facem reformă; ei ne-o povestesc, noi strîngem cureaua, dumnealor ne arată de la televizor, şi la o oră de maximă audienţă, unde anume e gaica în care trebui să blocăm strînsoarea. Între timp, pe insulele acelea de la Animal Planet, se face seară; broaştele au isprăvit treaba. Şi ai noştri tocmai termină, moderatorul îi anunţă că mai au două minute, taman destul cît să lanseze ultimul semnal către naţiune, aşa ca în poveştile acelea din Pacific în care naufragiaţii aruncau o sticlă în marea învolburată. Mesajul către viitorime sună limpede: sîntem asiguraţi că în România totul merge bine şi că, de-acum înainte, parlamentarii vor avea mai mulţi bani, poporul mai puţini.

Din fanfare funerare (I)

Indienii Sioux de pe strada Cozia Strada Cozia din Timişoara are case cu pereţii cu mortarul căzut, cu burlane înverzite de folosinţă, de ploi acide şi de căldurile apăsătoare ale verii urbane. Şi tot aici, prin fericita aşezare a locului aproape de centrul oraşului, s-au ridicat multe vile ale noilor îmbogăţiţi cu scări şi terase împodobite cu gresie italiană şi gazon ca acela de prin reviste colorate din patria lui Lessing. Două lumi se arată trecătorului puţin grăbit şi interesat să le înţeleagă: una care aduce la zi lumea de ieri şi alta care perseverează harnică şi ocoşă spre cea de mâine. Cea dintâi îşi poartă chipul printr-o lentoare nu lipsită de poezia ruinurilor care l-au stârnit creator pe Grigore Alecsandrescu, cealaltă îşi găseşte potrivite rezonanţe cu proza detaşat cinică a ultimei generaţii de juni creatori, cheltuindu-şi avânturile imaginare pe drumul neted de la celular la spaţiul garnisit cromatic al ultimei serii de „pisiuri”, perseverând de la Windows 97 spre mai mult. Nu e cazul să o condamnăm pe una în numele celeilalte şi să recădem aşa în vechiul război al culturii naţionale care pretindea că în trecut e tot binele cu putinţă şi în prezentul bicisnic promisiunea unui viitor asemenea aceluia al mult pomenitelor „boom”-uri urbane biblice care poartă numele de veşnică pomenire al Sodomei şi Gomorei. Cu toate acestea nu putem nicidecum să ne refuzăm tentaţia de a spune că pe strada Cozia supravieţuieşte un paseism municipal care seamănă, prin chiar tentaţiile care ni le provoacă, cu cele care au animat trăirile lui Eminescu pe când plasa marile virtuţi ale naţiei în vremea lui Mircea cel Bătrân sau Ţepeş. Şi cum spun nu e cazul, cu toate că nu ne putem reprima starea cu pricina: iată, nu departe de noi o casă din acelea care, cum spun, l-au transfigurat liric pe poetul Umbrei lui Mircea. Casa e mare şi aproape surpată de trecerea vremii, într-o parte o uşă îngustă ca de naos bizantin înlesneşte vizitatorului intrarea într-un spaţiu încărcat de poezia unei vechimi netulburate de tumultul sfârşitului de mileniu, chiar lângă uşă un compresor bătrîn, nu departe profilul melancolic al unui polizor surpat şi mai încolo, aruncate într-o alandala expresivă, scule înnegrite de

ani, chei tubulare, altele purtînd cu ele urmele unui internaţionalism anistoric: cheia franceză, holz-şuruburi, ghivinturi. Afară, pe iarbă, stau mai întotdeauna maistorul şi asistenţa în faţa halbelor de bere, atelierul nu pare niciodată să fie deranjat de clienţi – am uitat să spun cititorilor că acolo se află spre folosinţă un atelier de reparat biciclete. Maistorul bea bere şi, dacă treci pe lângă adunarea lor şi se nimereşte să posezi puţină cunoaştere a prozei româneşti, pe dată s-ar putea să te năpădească inevitabila comparaţie cu Poiana Fierăriei lui Iocan din romanul Moromeţii al lui Marin Preda. Nu-ţi este dat să stai acolo cu ei pe iarbă, la bere, doar treci şi pe lângă ureche îţi zbârnâie cuvântul Constantinescu şi de aici deduci că dezbat ceva politic, cuvântul răsună exotic, nefiresc aproape, rar în asemenea spaţiu şi alături de oamenii aceia antroponime terminate în „escu”, nu poate fi decât preşedintele, îţi zici şi încerci să pricepi (cu gândul la sondaje) dacă zicerea e de bine sau de rău. Nu poţi desluşi cum anume ar putea fi, ce zic aceşti autohtonii de Timişoara, băştinaşii care stau acolo, în iarbă, precum indienii Sioux faţă la faţă cu năvala modernă şi post-modernă a ăstora cu feţe palide veniţi din Lumea Nouă a Vechiului Regat după anii şaizeci. Strada este o rezervaţie penetrată de vilele noilor sosiţi, ea mai poartă spre amintirea viitorimii imaginea unora ca aceştia, scăpătaţi, ieşiţi la marginea albiei cam tot aşa cum aruncă valurile unei viituri pe prundiş o cizmă de gumă desperecheată. Înainte vreme trăiau pe strada Cozia slovaci maghiarizaţi cu nume stranii, evrei şi nemţi precum baba Neiss din colţ, de peste drum de Alimentară. A rămas doar ea cu moşu - pruncii dumisale, unul tâmplar şi celălalt conferenţiar la Politehnică, s-au tot dus cu neveste şi nepoţi în Germania untului, vorba cunoscutului filozof. Pe iarbă putem admira profilul de pasăre de pradă al slovacului-ungur Coarci, slab şi alcoolic, cu trăsăturile specifice ale acestui popor al birturilor, al hierofanţilor monopolului cu dulce, un soi de ceva foarte ieftin în care barmanul toarnă din raţiuni umanitare sirop de vişine sau de căpşuni. Coarci vorbeşte tare, îţi zice „salut şefu’”, râde golăneşte, chit că se apropie de pensie şi din când în când îţi poate povesti despre cum fusese el băiat de mingi la Ripensia şi cum, pe urmă, a jucat la Poli o vreme. De acolo i s-a tras angajarea preţ de două decenii ca instalator de încălzire la institutul politehnic unde a tras chiulul ca fostă vedetă locală. Pe ăsta îl ştii, pe ceilalţi, cu figuri asemenea, nu-i mai cunoşti, îi poţi auzi cum stau în iarbă şi vorbesc iute ungureşte şi înjură româneşte, pe urmă se duc peste drum la birtul din vremuri vechi şi trec strada gospodăreşte cu halba de bere sau cu paharul cu monopol şi se lasă în iarbă. Uneori stau în parcul de peste drum, în grădina de vară a bodegii aceleia care, cum zic, păstrează lumea de odinioară tot aşa cum castelele englezeşti poartă în ele şi nobleţea vremurilor apuse şi poezia misterioasă a atâtor poveşti cu fantome. Aşa şi la bodega asta atât de inspirat denumită, în timpuri demult apuse, „Calu’ bălan”: înăuntru ai strania senzaţie că timpul însuşi a încremenit, intri în mister şi fior metafizic, mese de tablă, podele unse cu motorină, pereţii vopsiţi în vopsea verde pînă la mijloc şi vitrina de la bar căcată abundent de muşte, miroase minunat, uşor acru, a bere, a sudoare bărbătească, a cazarmă, minunate stări te încearcă şi dacă n-ar fi un afiş cu Coca-Cola, inutil şi nelalocul lui, ai zice că nici n-a trecut vremea, îţi vine să fredonezi stihul lui Macedonski: „Iată Pometeşti, iată Adâncata / Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut”. Îţi aduci aminte de minunatele birturi în care ţi-ai început ucenicia de bărbat, în care ai fost iniţiat cam într-un fel asemănător puştanilor deveniţi bărbaţi prin riturile unor triburi africane studiate cu sufletul la gură de ciracii lui Levi-Strauss. Stăteai aşadar în acelaşi minunat damf anistoric, învăluit în fumul de Mărăşeşti şi de Carpaţi fără în spaţiul sacerdotal denumit Piţko, aşa-i zicea birtului ăluia în care ai devenit bărbat în faţa unui monopol cu dulce, în mijlocul aceloraşi figuri ca ale lui Coarci: „cocieşii” (citeşte căruţaşii) Timişoarei, ai Lipovei, de prin orăşelul Ciacova, decăzut astăzi la starea de comună, într-un cuvânt străbuna îndeletnicire urbană a Banatului dominată de jargonul acela

unguresc sau nemţesc în care numai înjurăturile sunt daco-romane din sentimentul probabil ca numai aşa agresivitea lexicală este satisfăcută. Şi cum spun, cocieşii cară şi azi pe la babele din cartierele Timişoarei lemne pentru foc, au cai din aceia mari şi au dat omenirii pe eroina populară Ocsko Tereza care din rândul lor a provenit, din ultramarginalul cartier timişorean Kunstelep care străjuieşte Turbina de apă, din chiar acele locuri în care Bega intră în urbe. Ocsko fusese protagonista unui mit întemeietor al lumii comuniste înainte de a deveni nume de stradă şi mai apoi loc al unuia din primele talciocuri renumite din Vestul românesc, din Arad. Treptat, neistovita curgere a istoriei a împlinit o stranie substituţie a numelui acesteia care a devenit sinonimul perfect pînă la dizlocare al târgului, aşa încât nimeni astăzi nu spune mă duc la piaţa de vechituri, ori la talcioc (cuvântul e cavsinecunoscut) toţi spun : „duminică mă duc la ocsko”. Iată cum, ironie a istoriei, o luptătoare a lumii noi a sfârşit prin a da nume unicului loc unde, în România de altădată, era cu putinţă capitalismul. Daniel Vighi

Din fanfare funerare (II)

Saga cu prăvăliaşi Casele bătrâne şi trecătorii rari de pe stradă trebuiau de la bun început să ne dea de gândit că nu e bun locul, că nu are, cum spun prăvăliaşii, „dever”, adică fojgăiala aceea omenească obligatorie care asigură viitorul oricărei prăvălii. La doi ani şi mai bine după revoluţie a fost să fie febra capitalistă care mi-a năvălit în minte: un amestec alandala de vise de îmbogăţire, dublate de altele menite să împlinească ţeluri nobile, sponsorizări culturale, salvări dintr-o criză căreia nu-i poţi face faţă altfel decât prin asemenea iniţiative în acord cu lumea nouă care, nu-i aşa?, nu îşi face false pudori din faptul că şi subsemnatul şi Marcel, adică Marcel Tolcea, ditamai poetul, proful de jurnalistică şi specialistul în ştiinţe oculte, am fi destul de străini de lumea în care nădăjduiam să pătrundem. Şi cum zic, am pornit la drum împreună cu al treilea care era patron deţinător de birt în gara dintr-o comună vecină; acesta urma să asigure soliditate şi profesionalism întreprinderii aceleia a noastre. De fapt, strada avea o poezie sărmană care ar fi trebuit să ne dea de gândit că locuitorii de prin preajmă nu se arătau nicidecum poleiţi cu banii la care râvneam. Magazinul l-am amenajat după toate regulile artei, aici într-adevăr nu am avut a ne plânge, o cămăruţă largă cu o uşă care dădea direct în stradă, un grup sanitar şi o fostă bucătărie cu geamul spre curtea din spate a fost transformată într-o magazie pregătită să adăpostească marfa. Astăzi, după trecerea anilor, îmi dau seama cât de ageamii am fost, cât de nepricepuţi, de naivi, ce entuziasm neghiob ne-a cutreierat preţ de câteva luni, nu multe ce-i drept. Am testat piaţa şi am socotit că nevoile zilnice ale oamenilor ar fi aici şi pretutindeni mâncarea, adică mezeluri, carne, lapte, pâine. Am cumpărat o vitrină frigorifică de prin cartierul Mehala, una second hand import Italia care zumzăia promiţător, mai apoi am cheltuit copios ca să cumpărăm un cântar electronic, am amenajat vitrine cu schelet din fier şi le-am umplut cu marfă de prin depozite en gros. Nu am bănuit cât de complicată era comercializarea asta a produselor de carne, ce lume, ce probleme, ce complicaţii. Am obţinut un soi de aprobare sanitară şi, instigaţi de patronul birtului ăluia din gara comunală, am acceptat ideea lui aiurea şi anume că am putea să vindem carne şi cârnaţi făcuţi la sat de tatăl lui care tăia porci şi viţei de sărbători şi pe la nunţi. Aşa s-a întâmplat, chit că mai târziu, după ce am şi vândut aproape totul din vaca şi porcul sacrificaţi după străvechi priceperi rurale, am înţeles că aveam nevoie de un milion de acte pentru a asigura înfiinţarea unui punct de sacrificare şi producţie, că toate astea erau complicate şi supuse unui firesc regim de stricteţe igienico-sanitară. Norocul nostru că am priceput relativ repede toate astea şi am renunţat discret după ce, cu chiu cu vai am reuşit să vindem carnea aceea de vacă şi de porc pe care ne-a adus-o la miez de noapte „profesionistul”

şi am tranşat-o, nu noi, eram orişicâtuşi patroni, ci angajatul Coarci, trăitor pe la bodega „Calu’ Bălan”, fostul fotbalist de la Poli devenit peste noapte din instalator, administrator de magazin. A fost să fie o noapte de pomină, era în preajma sărbătorilor de iarnă, stăteam în faţă hălcilor de carne, Coarci le tranşa cam cum i se părea lui, şi noi, adică eu şi ezoteriologul Tolcea, stabileam preţul: Coarci ridica bucata de carne în lumina neonului din prăvălie, noi îi scrutam profilul cam cum fac ăştia la parada de modă Janine, pe urmă ziceam un preţ care era trecut cu grijă pe nişte cartonaşe tipărite la imprimantă cu denumirea prăvăliei. Preţurile s-au dovedit atât de generoase încât, am constatat după aceea, am fost devalizaţi de nişte babe şmechere de tot muşchiul ţigănesc, de ceafă (nici n-am ştiut că aceasta de pe urmă avea o asemenea importanţă pecuniară, socoteam că ea era doar semn de bunăstare a nomenclaturii). Ca să corectăm greşeala am practicat un sumar spionaj economic pe la măcelăriile vecine şi am constatat cât de greşit am pus preţurile, aşa că le-am mărit pe măsură, să fim adică în rând cu lumea, numai că partea interesantă din transport dispăruse demult înghiţită de babele hulpave care ştiau a’ naibii de bine tot ceea ce pentru noi era un soi brambureală indistinctă. A doua zi urma să deschidem la ora opt dimineaţa; e greu de povestit emoţia debutului, cu vânzătoarea strategic aşezată în spatele pultului, ştergând profesional cântarul electronic, cu vitrina torcând îmbietor, împodobită cu cărnurile rozalii. Aşteptam acolo, cu toate că strada era cufundată într-un soi de amorţeală, nu trecea nimeni, absolut nimeni, s-a scurs aşa aproape o oră, Coarci ne-a poftit la o partidă de şai’şase, i-am oferit din raft spre degustare o sticlă din aceea cu vodcă autohtonă cu o săniuţă desenată pe etichetă şi omul a dorit să-şi aprindă şi o ţigară numai că am refuzat, i-am cerut să respecte pustietatea curată a prăvăliei. Am acostat pe stradă o vecină, i-am spus că am deschis magazinul, o aşteptăm; doamna aceea, care nu era doamnă, o muncitoare în pragul pensiei numai că pentru noi, atunci, toţi erau pe o scară socială înaltă întrucât ne erau posibili clienţi, şi cum spun doamna muncitoare-în-prag-de-pensie m-a privit puţin contrariată, puţin mirată: „o să trec să văd, domnule profesor”, mi-a spus şi parcă m-a cuprins un soi de jenă pe care am alungat-o degrabă la gândul că, în fond, nu-i aşa?, capitalismul şterge toate aparenţele, aplatizează diplomele şi măsoară doar vredniciile într-o concurenţă liberă. Numai că nu e chiar aşa, doamna muncitoare-în-prag-de-pensie nu vroia să ne dea nouă puţinii bani pe care-i avea, mergea la vechea Alimentară din colţ, nu departe de a noastră, de acolo cumpăra pâine, lapte, sare, scobitori, le cunoştea pe vânzătoare cu care pălăvrăgea vrute şi nevrute şi parcă în ciuda noastră, să ne arate că nu ne vrea sau că nu suntem de-ai lor, că am venit din altă lume, un soi de extratereştri care au răsărit în doi ani pe toate străzile şi la tot pasul. La noi intrau clienţii pe furiş, intimidaţi întrucâtva, îi primeam cu profesionalism, adică amabili-plictisiţi-rutinaţi, ca şi cum am fi avut o năvală toată ziua şi chiar în momentul în care a intrat rătăcita aceea am fi avut un moment de respiro. Coarci o privea cu mutra lui de ins care nu inspira prea multă încredere, şi asta chiar dacă vânzătoarea era tinerică şi întreba gângurit: „cu ce vă servim”, şi clientul privea impasibil peste rafturi, privirea îi aluneca promiţătoare peste vitrină, se apleca să vadă preţul, şi noi aşteptam emoţionaţi aşa cum stăteam în copilărie pe malul Mureşului la pescuit să vedem dacă peştele muşcă din momeală, dacă tresare plutitorul care curgea încet pe apa molcomă de sub sălciile de pe lângă ferma de creştere a porcilor spitalului orăşenesc. Şi cum spun, se uita clientul, trecea pe lângă toate momelile noastre, se învârtea în dreapta şi stânga, se retrăgea politicos, şi parcă ne dădea cu tifla, parcă ne râdea în nas în clipa în care deschidea uşa să plece şi noi îi ziceam „la revedere”, aşa ca să-i dăm de înţeles că nu ne pasă dacă pleacă; nu-i nici o problemă, e liber să facă ce vrea, suntem într-o lume a concurenţei, se poate duce dincolo, la comuniştii ăia, acolo se cunosc, îi plac duşumelele date cu motorină, laptele adus de la vechea fabrică de lapte, pâinea pe care o ştie, acolo se simte bine, printre Napolitane şi Eugenii, biscuiţi din aceia vărsaţi din ladă, nu e de acord cu ceea ce-l îmbiem noi, numai produse de import, calitate garantată chiar dacă e puţin mai scumpă - întotdeauna calitatea se plăteşte, se ştie doar treaba asta din experienţa ţărilor avansate care nu sunt de azi de ieri pe drumul construirii capitalismului, ca să mă exprim într-un limbaj care le este pe plac ăstora de la Alimentara vecină.

Prin urmare, nu prea se înghesuiau clienţii, plutitorul undiţei noastre tresărea rar de tot. Atunci când se întâmpla ca vânzătoarea să apuce cu gesturi delicate banii omului, să-i dea restul, noi o priveam mulţumiţi, stăteam

într-o parte, pe nişte scaune taburet, aşa ca din întâmplare stăteam acolo şi spuneam „la revedere” şi ne înseninam dacă apuca unu să cumpere un pachet de LM. Pe urmă îl mai trimiteam pe Coarci să mai facă ceva în magazie, să aducă lemne pentru teracotă să nu sufere vânzătoarea de frig, îl expediam să mai facă aprovizionare ca să nu stea acolo cu mutra lui care dădea distinsei noastre prăvălii aerul underground de la bodega „Calu’ Bălan”, acolo unde stăteau colegii lui căruţaşii, în fum şi miros acru de bere. În tot cazul noi eram altceva, doar el părea să dea aspect de birt unui loc, altfel onorabil, chiar dacă la urmă ne apucam şi noi, mai mult din plictiseală, să mai tragem o duşcă, nu din vodca aceea cu săniuţă, ci dintr-o sticlă de Martini rosso, producţie friulană din regiunea Udine care oricum nu avea şanse să fie cumpărată de sărăntocii ăştia din cartier care, sincer să fiu, nici nu ne prea iubeau chiar dacă noi, cu cele mai frumoase mlădieri cu putinţă ale glasului le spuneam „Bună ziua” în momentul în care se strecurau sfios în prăvălie de parcă ar fi intrat în biserica din Piaţa Crucii, chiar în clipa în care popa citea din Evanghelie.

I se alungea gâtul în căutarea oarbă a ceva: probabil după aer

În DEX se fac disocieri utile între cele două vorbe: şi una şi cealaltă sunt în raport de sinonimie parţială întrucât orgoliul pare a fi înainte de orice o bună părere despre sine, adesea nejustificată, pe când cealaltă arie semantică, aceea a vanităţii, este circumscrisă ambiţiei de a fi într-un anume fel şi, uneori, peste posibilităţi. Discutând chestiunea cu instrumentele prozei, cum ni se şi cuvine, ar trebui să vizualizăm epic, să aducem înaintea cititorilor imaginea netrucată a orgoliosului şi a vanitosului care sunt expresiile in act ale stărilor dintâi. În lumea animală e greu de vorbit de existenţa unor asemenea stări, de aceea ele par să caracterizeze omenirea în aceeaşi măsură în care gândul despre faptul că suntem sein zum tode, fiinţe către (pentru) moarte, ne dă sentimentul (orgolios?) că noi avem conştiinţa vanitos-tragică a propriei condiţii, în vreme ce cutare găină, căreia îi reteza gâtul bunică-mea în copilărie, nu simţise nici o clipă din scurta existenţă care i-a fost hărăzită că este o fiinţă obligatoriu pieritoare. Îmi amintesc de faptul acela cu nostalgia celor care visează şi azi la primele amurguri în care le-a fost dat să guste din fiorul orgolios al faptului de a fi cuprins de dârdora iubirii romantice. Şi cum spun, priveam cum se zbate trupul decapitat al găinii, cum i se alungea gâtul în căutarea oarbă a ceva: probabil după aer socoteam eu, scrutând interesat acea defecţiune care a intervenit în viaţa păsării. Mă uitam bine împlântat în orgoliul celui care trăieşte şi căruia nimeni nu îi taie gâtul, cum anume i se zbăteau picioarele cu o furie care se domolea uşor, aşa ca amurgul de care am amintit mai sus, timp în care mi-a fost dat să mă împărtăşesc întâia dată de împreunarea trupească la o margine de poieniţă, în cutare loc pe creasta dealului de deasupra Văii Moratului unde trăiau ţiganii lingurari ai oraşului. Îmi amintesc şi evoc cititorilor noştri orgoliul care m-a podidit la gândul că amărîţii aceia de ţigani nu ştiu ce fac eu acolo cu juna domnişoară, cum domin situaţia şi cum se poate transformă iubirea înalt-spirituală, pudrată cu vers eminescian, într-un ceva similar zbaterii aceleia dezordonate a găinii fără cap din umbra şopronului unde se petrecea decapitarea aceea vanitoasă şi erotică. Trufie numele tău îl regăsesc în gestul pruncului care am fost când, în alte cutremurătoare momente, acelaşi gâde al familiei a retezat capul mândru al răţoiului cu securea pe tăietorul de lemne! Minunate potriviri istorice se petreceau acolo, în anonimatul gestului aceluia sacru şi fascinant, minunat era totul, ca povestea aceea cu juna domnişoară petrecută pe pătură, prin iarba măruntă, erau şi frăguţe sălbatice, furnici din acelea mari, urme ale copitelor de oi, altele asemenea pe care nu le mai pot inventaria cu meşteşug; înainte de toate

însă, era aceea răsucire alandala de gesturi întrerupte la jumătate, pierderea coerenţei fireşti a întâmplărilor trupeşti în care mâini, picioare, adică pulpe, coapse, glezne devin altceva, fiecare capătă alt sens şi altă, ca să mă exprim brutal, valoare instrumentală. Aşa şi cu răţoiul, îl priveam cuprins de un amestec special de solidaritate şi altceva izbăvitor, îi eram alături, tot aşa cum or fi fost privitorii aceia ai întâmplării prin care trecuse Ludovic al XVI-lea în chiar momentul în care gâdele, asemenea bunicii, îi retezase capul, şi mişcările dezordonate ale trupului şi picioarelor Majestăţii Sale vor fi semănat izbitor cu cele ale răţoiului şi, parţial, cu cele ale iubitei mele, juna domnişoară, în chiar momentul în care… în sfârşit, multe seamănă în lumea noastră mult mai izbitor decât ne este dat nouă să pricepem. Iacătă, îmi aduc aminte cum am cules de pe jos, din praful înţesat de aşchii şi scoarţă de lemn de pe lîngă butucul fatal, capul moţat şi trufaş al răţoiului şi cum l-am privit în ochi ca să văd cum i se stinge încet lumina din pupilă, cum se îndepărtează ea aidoma amurgului peste dealul urât denumit Cioaca Chiciorii, de deasupra Văii Moratului, în vremea când am decapitat brutal iubirea în duh cu satârul celeilalte, a celei trupeşti.. Multe sunt întâmplările nebăgate în seamă ale orgoliului de a fi şi ale umilinţei de a dispărea; iată, îmi amintesc ca azi, lumina din ochiul răţoiului care din trufaş şi prostănac s-a metamorfozat pe parcursul lung al unei secunde. La început părea oarecum uimit de brutalitatea gestului care l-a despărţit de trup, apoi mi s-a părut că lumina aceea din ochi trece uşor într-un soi de umilinţă şi în smerenie, pentru ca să sfârşească în deplină înţelepciune. E prea mult, e prea puţin? Nu ştiu! Aşa mi s-a părut atunci, aşa povestesc astăzi, sigur e faptul că la capătul acelei secunde ochiul păsării a devenit asemenea aşchiilor de lemn peste care l-am azvârlit ca pe ceva inutil şi banal. Mă gândesc acum, în prezentul în care tocmai redactez răspunsul solicitat de redacţia dumneavoastră, la tema gravă a deşertăciunii şi la versurile din poemul lui Miron Costin pe care i le-aş fi putut recita răţoiului meu, în chiar momentul în care lumina din ochiul său a căpătat acele semnificaţii adânci:

Fug vremile ca umbra şi nici o poartă A le opri nu poate. Trec toate prăvălite Lucrurile lumii şi mai mult cumplite Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte, Aşa cursul al lumii nu să conteneşte. Fum şi umbră sînt toate, visuri şi părere. Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere? Poate că, dacă aş fi putut atunci să-i recit poemul de mai sus, ar fi înţeles, pe ultima sută, cum se spune, cât a fost de orbit de trufia vieţii şi cum nu a crezut în fortuna labilis în toată vremea cât a bălăcărit cu ciocul lui lat şi roşu apa din oala turtită pe care viitorul său gâde o punea ca să îndestuleze setea binecuvântatului popor al păsăretului din ogradă. Şi nici la vreme de toamnă, pe când măcăia prelung şi prosteşte, nici atunci nu i-a trecut prin capul lui îngust salvatoarea expresie Sein zum tode, cu toate că eu, în ce mă priveşte, avusesem în chiar acele momente în care el îşi întrebuinţa excesiv corzile vocale o presimţire nu tocmai favorabilă Pubi (I)

Tînărul-cu-stofă-de-poet (acelaşi) povesteşte cum stă treaba cu beţivanul de la Zam, ajutorul de bucătar de la spitalul de nebuni: de bolînzi, cum zic localnicii fără carte în graiul locului. În alte vremi Pubi fusese om de mare ispravă, os de grof, de conte din familia Teleki. Am aflat pe tren de povestea lui, le mărturiseşte Tînărul celor de gaşcă şi ar trebui, sau ar fi vrut el să le spună ceva despre vagoanele etajate, din acelea primite de la redegişti de pe linia secundară Radna-Timişoara, cu compartimente pline de coji de seminţe de floarea soarelui, hîrtii de napolitane de la Kandia, fîşii din ziarul judeţean, un tren burduşit de navetişti, mirosind a sudoare şi a pişat de la closetele cu uşile descleiate. Mare minune cum se petrec toate în vagoanele astea, cu cipeizări care se suduie straşnic la şăptic, zbiară gros cu vorbe specifice, zic de tromfi, de dube, de cheţamul de ghindă, o păsărească pe care numai ei o ştiu şi pe care omul nostru o pricepea prea bine, dar bleg fiind nu se bagă în daraverile lor, se mulţumeşte să-i urmărească, să ţină socoteala scorului, să strecoare din cînd în cînd observaţii de bun simţ pe cînd drezina tocmai se aburcă spre Gomila - o haltă de dincolo de satul Alioş - aşezată în plină pădure, cu o poieniţă în dreapta direcţiei de mers spre Timişoara în care cineva instalase o remorcă cu stupi: un cantonier, un pădurar, sau vreun pensionar de felul domnului Fusu, ăla de făcuse parte din echipa de braconieri porecliţi trupa lui Mau-Mau, vajnici omorîtori de porci mistreţi ori de cerbi direct din ştandurile din care vîna şi secretarul general al partidului, tovarăşul ştim noi care. Şi cum spun, blegul cu stofă de poet nu zicea mai nimic, privea doar spre poieniţa care tocmai i se arăta ochilor, scruta cu o mină impasibilă şirul de stupi ai domnului Fusu, pensionarul din trupa Mau-Mau, ăia cu braconajul; nu zicea mai nimic, se mulţumea să privească impenetrabil, ori mai degrabă plictisit, afară, spre poieniţa din pădurea de la halta Gomila. „Am intrat”, va povesti el, „în vorbă cu un bătrîn, aşa cum se întîmplă în asemenea situaţii. Moşul era un domn în regulă, purta costum şi cravată, şi arăta nefiresc între cipeizări, era clar din alt leat şi din alte minunate timpuri. Mi-a mărturisit domnu acela în vîrstă o poveste aproape de necrezut, se va spovedi Oaia. Va spune altele încă, cu vorbe mai toporane, mai din popor, va mărturisi că story-ul domnului în regulă fusese ceva aiuritor întîmplat în defileul Mureşului, în spaţiile acelea desfăşurate în dreapta drumului, cum te laşi la vale dinspre Deva, prin păduri care o apucau spre munţii Zarandului şi treceau dincolo, peste Mureş, spre pusta vălurită a Banatului, populată cu sate uitate de Dumnezeu. Pustietăţi fără capăt, străbătute de gîşte, de cai împiedicaţi la picioare pe păşuni împănate cu scaieţi şi tufe de agrişe; moşi foarte moşi stau pe bancă, la uliţă, într-o lume aproape fără chip, sate în care s-au păstrat cîteva castele de-ale grofilor, cum fusese şi cel din Bulci, localitate părăginită şi neştiută de nimeni: „Tinere domn, în afara castelului Majestăţii Sale la Săvîrşin, mai sînt şi altele, nu e singurul, au fost jefuite prin anii cincizeci, mă înţelegi dumneata, tinere domn, pricepi cum stă treaba, pur şi simplu au dat iama prin ele.” Domnul moş fusese contabil, administrator cu Academia de Comerţ la castelul contesei Teleki în satul Bulci, nu departe de Săvîrşin. Îi povesteşte exact Tînărului-domn-cu-stofă-de-poet ce s-a petrecut, cum au venit de la Arad două comisii muncitoreşti pentru inventarul bunurilor din castel. S-au apucat să treacă în borderourile scrise în exemplar dublu, cu creion chimic bine ascuţit şi cu foi de indigou...în sfîrşit, sigur este doar faptul că ăştia s-au apucat să treacă dintr-o cameră în alta şi au notat tablourile de pe ziduri: atîtea şi atîtea la dimensiunea asta, altele, la alta şi tot aşa, pe urmă au plecat, au sigilat camerele, sau nu, nici măcar asta nu au făcut, i-au pus numai în vedere doamnei să plece cu fi-su', Pubi Teleki, să plece unde văd cu ochii. Peste vreo doi ani au venit de la Bucureşti, de la Muzeul de Artă, şi n-au mai găsit nimic”. Cînd îi dezvăluie treaba asta Tînărului domn cu stofă de poet, bătrînul domn contabil

cu Academia de Comerţ priveşte cu fereală în jur, în hărmălaia înfundată în fum de Carpaţi fără filtru slobozit pe nas şi gură de dumnealor cipeizării navetişti ce tocmai se agită tare în legătură cu cheţul de dubă; unul dintre ei rîde domol. Dă din mînă plictisit şi vagoanele redegiste defilează la vale, dincolo de Gomila, spre văile înţesate de pruni şi pajişti; „ascultă la mine”, se destăinuie moş contabilul, „fii atent la ce-ţi zic, tinere domn, că nu e chiar aşa de simplu, că de găsit au găsit ei ceva, ăia de au golit castelul nu au fost proşti, adică tablourile erau ele la dimensiunea lor din acte dar erau altceva, mă înţelegi dumneata cum stă treaba, nu mai era, să zicem, anonim flamand secolul şaptesprezece sau altul din alte veacuri, ci nişte reproduceri din alea de tot rîsul, cu Venera cum se naşte ea din scoică sau turcii care le răpesc din serai pe fecioarele despletite, treburi ce le poţi găsi peste tot şi care se vînd la mănăstirea Maria-Radna, lucruri fără valoare, ca mărunţii Heilige Anton ăia din plumb. Domnul moş contabil mai priveşte o dată cu fereală în jurul dumisale, apoi se apleacă spre Tînărul domn cu stofă de poet şi-i şopteşte aproape de ureche: „îţi dai seama”, îi zice, „că au dispărut de acolo scrinuri şi birouri, dormitoare şi dulapuri din lemn de sequoia cu intarsii. Au tot venit o vreme tovarăşii de la Arad cu camioane, se încruntau la noi şi le rechiziţionau. Cînd au venit ăştia de la Bucureşti nimic, bătea vîntul! Contesa a plecat cu domiciliu obligatoriu undeva prin Ardeal, dar n-a stat prea mult pe acolo, se zice că l-ar fi cunoscut pe Petru Groza, şi ăsta i-ar fi dat voie să se întoarcă; a trăit la marginea satului la o moară şi pe Pubi l-au obligat să intre în echipa de întreţinere de la calea ferată, la „ştrec”, cum zic localnicii, şi pentru că Pubi era firav oamenii lucrau în locul lui, îi ziceau: «lasă, măi Pubi, fă-te şi tu că dai cu tîrnăcopul». Fusese Pubi Teleki ăsta un alcoolic de prima mînă. În vechiul regim, după ce se întorsese de la studii din străinătate, a revenit în sat şi s-a apucat de chefuri din alea ungureşti cu lăutari şi cu tot satul după el. Toamna trimitea peste Mureş o căruţă cu un butoi legat cu lanţuri, în munţii Apuseni, la moţi, şi cumpăra de acolo ţuică de cireşe. Pînă primăvara îl dădea gata, golea butoiul. După ce a murit doamna, Pubi a ajuns la spitalul de nebuni din Zam, a trăit acolo ca ajutor de bucătar, spăla oalele prin spital, curăţa cartofi, făcea de toate. A murit pe la mijlocul anilor şaptezeci în sala de aşteptare din gara de la Zam sau poate că din Bulci, nu mai ştie exact moş contabilul că a aflat mai tîrziu cum s-a prăpădit reprezentantul acesta al unei familii istorice, chiar dacă se poate să fi fost o ramură cam chircită a acesteia, sau să nu fi fost din ăştia de-ai Teleki-lor, să fi fost o simplă potrivire de nume. Poveşti cu baronii a mai auzit Tînărul, le-a auzit absolut din întîmplare, aşa cum se întîmplă în lumea asta mare în care valurile vieţii te poartă pe ici-colo, nici nu ştii pe unde îţi este dat să ajungi şi ce istorioare afli. I-a spus o tînără domniţă de etnie maghiară, altfel plină de distincţie, de la cunoscuta Biblioteca omonimă numelui familiei Teleki din Tîrgu-Mureş cum că acolo se aflau donate încă din veacul luminilor cărţi de mare valoare ale bătrînului conte în favoarea comunităţii locale, cum am spune noi cei de astăzi. Şi contele a lăsat prin testament că toată lumea poate cerceta comoara de ştiinţă şi cultură pe care o strînsese el pe stelajele Bibliotecii doar că, a hotărît dumnealui, nimeni nu are voie să le ducă acasă, cu excepţia urmaşilor familiei care pot lua minunăţiile acelea să le cerceteze la umbra conacului, cum se spune. Aşa că prin anii şaizeci din veacul nostru iacătă pe cutare Teleki din urbe că vine la domnişoare şi, bătrîior cum se afla, nu se lasă, le pupă la toate mîna, se întreţine cu un ceai în biroul tovarăşei directoare şi pretinde, în liniştea intimidată din preajma dumisale, să ducă acasă anumite cărţi, după cum îi dădea dreptul hotărîrea aceea de demult a uncheşului aristocrat din epoca Aufklärung. Fetele, ce să facă?, erau legate de testament, greşala lor a fost că nu s-au consultat cu forurile superioare, în sfîrşit faptele sînt consumate de-acum; bătrînul flăcău a apucat cu cîteva exemplare de mare

valoare calea spre America şi dus a fost. S-a pierdut în vîltoare capitalismului anglo-american unde a trăit din dolarii obţinuţi din vînzarea incunabulelor. Să fi fost aşa, să fi fost altcum, e greu de spus astăzi, s-ar putea ca toate să fie poveşti de adormit copiii, la fel ca şi aceea încă mai romantică despre cutare băbătîie Teleki, contesina, cum ar zice popoarele meridionale de obîrşie latină, care vindea la piaţă în Tîrgu-Mureş buchete de trandafiri de veneau turişti din Ungaria cu autocarul şi i le cumpărau la preţuri în dolari. Revenind la Pubi e de spus cum Tînărul-cu-stofă-de-poet îi spune moşului contabil că a murit ca Tolstoi, aşa a murit şi marele scriitor, contele rus de faimă, în gară, în haltă, că mai degraba aşa ceva fusese locul unde i-a fost dat să sfîrşească marelui ţăran de la Iasnaia Poliana. Contabilul nu a priceput exact ce vroia să-i spună Tînărul-cu-stofă-de-poet căruia gaşca din Land îi zicea Oaia, aşa că a dat din mînă şi i-a spus că l-a răpus băutura şi fumatul, dacă ar fi fost mai cumpătat ar fi trăit pînă în ziua de azi, era însă un ţuicar din cale-afară. Pubi (II) Contesa a plecat cu domiciliu obligatoriu undeva prin Ardeal, dar n-a stat prea mult pe acolo, se zice că l-ar fi cunoscut pe Petru Groza şi ăsta i-ar fi dat voie să se întoarcă. Dimineaţa mergea în piaţă după lapte, tot a doua dimineaţă mergea ca să îl cumpere de la Marghit-neni, vorbea cu ea în limba lui Petõffi Şandor şi nimeni nu şi-ar fi dat seama că aparţine unei familii ilustre, de altfel nici contesa nu dorea să se ştie; în noile condiţii cel mai nimerit lucru pe care şi-l putea permite era tocmai ăsta: să tacă şi să nu atragă atenţia asupra ei sau asupra lui Pubi. La memoriile pe care le-a trimis stăpînirii a primit, în cele din urmă, un răspuns precaut şi neangajant de la secretariatul lui Petru Groza în care i se cerea devotament şi respectarea întocmai a hotărîrilor poporului. În fapt nici nu prea avea chef să procedeze altfel, trăia din micile stipendii pe care le primea ca ajutor social şi din bijuteriile de familie ascunse într-o mică lădiţă de fier din cufărul mare de nuiele ţinut sus, pe dulapul din camera în care locuia în orăşelul cu parc şi castani, aşa cum poţi găsi peste tot în Ardeal. Mai avea contesa albume cu fotografii în care se nemurise înainte de război, în grup sau singură, la mese din acelea de fier de prin terasele unor birturi cam de proastă calitate de prin staţiuni turistice din ţară şi străinătate. În clipa de faţă stă la nemţoaica slovaco-maghiară pe numele ei adevărat Marghetics, o babă grasă ce avea vîrsta doamnei contesă Teleki, numai că arăta mult mai bătrînă, era ponosită rău baba Marghetics şi trăia ca pe jar că fata îi fusese deportată la muncă în Dnepopetrovsk, în URSS. Feciorul babei, că avea şi un băiat, era un neisprăvit care trăia toată ziua pe la restaurantul din centrul orăşelului şi juca table, o preocupare cît se poate de balcanică pe care a îndrăgit-o peste măsură şi la care nu renunţa decît atunci cînd banii îi permiteau să revină la adevărata sa iubire: pocherul. În rest, Loaţi Marghetics se prezenta onorabil în sensul că era un bleg albinos care nu zicea mai nimic şi nu creea nici o problemă nimănui dacă putea să zornăie zarurile tablei sau să se învăluie în fum, ascuns în dosul cărţilor de joc de la care îi venea toată fericirea şi amărăciunea. Cu el mergea Pubi la birt, arătîndu-se interesat mai ales de paharul lui cu monopol cu dulce, un soi de rachiu foarte popular în mediile

de prin birturile transilvano-banatice; aici toată lumea consuma, ca să mă exprim mai îngrijit, monopol cu dulce în valoare de 12 lei suta de grame. Chelnerul avea un păhăruţ din acela mic de tot, din sticlă groasă, în el turna siropul de căpşuni pe care îl răsturna în paharul mare plin cu rachiul acela, altfel destul de slab. Pubi aştepta cuminte în faţa tejghelei ca să isprăvească barmanul, sau ce-o fi fost insul de dincolo de pult, că pe vremea aceea nu era încă moda cafe-barurilor. Stătea Pubi cu o faţă inexpresivă, bleg şi el ca Loaţi Marghetics şi total preocupat să obţină combinaţia aceea specială pe care o purta la masa unde zornăiau tablele; îl purta cu atenţie deosebită, de parcă de reuşita operaţiunii aceleia ar depinde ceva extrem de important, chiar dacă nenumit, din viaţa sa. Stătea Pubi la masă cu picioarele petrecute tacticos unul peste celălalt şi privea cum se rostogolesc cuburile împănate cu punctuleţele albe ce le marcau importanţa şi nu se mira niciodată cînd hazardul le potrivea pentru sau împotriva unuia sau a altuia dintre cei de la masă care, ce-i drept, se mai agitau ei, suduiau ungureşte şi româneşte cînd nu se potriveau cum trebuie zarurile, alteori strigau cu voce aspră „poartă-n casă” şi Pubi nu tresărea deloc la asemenea strigăte victorioase, le privea numai cu anume ceremonie şi doar paharul cu monopol cu dulce scădea imperceptibil, că altfel era greu, aproape imposibil, să afli cam cînd anume sorbea el din licoarea aceea populară, din acel adevărat best-seller alcoolic transilvano-bănăţean. În zile anumite doamna contesă mergea la piaţă cu un cărucior cu două roţi mititele, asemănător acelora pe care le veţi putea vedea peste un deceniu şi mai bine, adaptate la fix pentru butelia de aragaz, trase de domni şi doamne mai în vîrstă. Oamenii aşteaptă pe marginea şoselelor sau la porţile depozitelor PECO atîrnaţi la capătul de fier al barei aceleia lungi folosite la tracţiune, prevăzută la capăt cu o bară transversală de forma literei T. Aşadar cu un cărucior asemănător mergea doamna la piaţă şi în lădiţă avea pus un cîntar destul de sofisticat, împodobit cu floricele din fontă pe stativul de sub oalele largi din aluminiu, una lată şi înaltă, cealaltă aproape plată; cea dintîi pentru cîntărit produsele agricole, cea de-a doua pentru greutăţile de formă octoedrică, prevăzute cu un mic cîrlig necesar manipulării. Acest cîntar îl duce doamna la piaţă şi-l dă unei administratoare de acolo ca să-l închirieze ţăranilor pentru o sumă fixă pe care o va împărţi cu şefa pieţei. Cam asta fusese viaţa doamnei şi a lui Pubi în exil, în micul orăşel adunat cu străzile lui medievale în jurul castanilor din parcul proaspăt împodobit cu monumentul eroilor sovietici din cel de-al doilea război mondial: un fel de replică în istorie a celuilalt monument, din primul război - un obelisc în vîrful căruia odihnea un vultur cu înfăţişarea mai degrabă a unei ciori din nepriceperea maistorului pietrar care îi dăduse viaţă. Trăiau la familia Marghetics despre care, peste ani, pruncul unui vecin de-al lor, ajuns între timp un talentat povestitor, îi va dezvălui moşului contabil lucruri sugestive; va relata cum îl trimiteau din cînd în cînd după masa părinţii să aducă sifon de la domnul sodar Marghetics - soţul babei grase de vîrsta contesei. Acesta va rămîne în cele din urmă singurul liber-întreprinzător care a reuşit să străbată vremurile naţionalizărilor. „Mergeam”, va mărturisi peste ani talentatul povestaş, „la sfîrşitul săptămînii cu o sticlă verzuie, îmbrăcată cu un fel de plasă de sîrmă. Sticla aceea avea un clonţ din metal cu un pinten, deasupra avea o pălărioară din fier crestat pe margine, mai era şi o pîrghie de partea cealaltă a clonţului pe care, atunci cînd o apăsai, venea soda pe o ţeavă de sticlă din interiorul butelcuţei aceleia de un litru. Cînd ne întorceam acasă beam o parte din soda pe drum, puneam gura la clonţul sticlei şi apăsam pe pîrghie şi pe dată năvălea din recipient apa gazoasă, puţin iute, acrişoară şi plină de gaz care ne dădea pe nas. Ne puteam şi stropi cu soda; dacă strîngeai de pîrghie, clonţul slobozea un jet de apă. De multe ori veneam cu sticlele goale acasă.

Sifonăria domnul Marghetics se găsea la subsolul casei dumisale: casă mare din aceea de pe vremuri; sunam la sonerie şi aşteptam pe trotuar cu sticlele în plasă. Venea maistorul Marghetics pe un coridor ce părea tare lung, îl auzeam cum zăngăne cheile de la pivniţă, deschidea uşa şi apărea în stradă, rotofei, cu umărul stîng mai ridicat; îmi amintesc că avea nişte sprîncene crescute stufos ca ale poetului Ion Barbu. Întotdeauna era îmbrăcat cu un halat din postav roşu, peticit. Se uita la noi amuzat şi abia mult mai tîrziu am înţeles că nu era deloc aşa, nu îl amuza ceva anume, doar că avea figura aceea care părea că se miră amuzată de toate cîte i se întîmplă. În timp ce deschidea uşa de la pivniţă mă întreba: „a cui eşti, copile”, şi eu îi spuneam, şi el niciodată nu spunea dacă-i bine sau nu că sînt al lui cutare sau cutare sau dacă îi cunoaşte pe ai mei. Se mulţumea să-mi pună de fiecare dată aceeaşi întrebare cînd deschidea uşa de la atelierul dumisale şi se pogora pe scări cu un fel de legănat bătrînesc şi eu îl urmam înfiorat: era acolo umezeală, sau nu, răcoare mai degrabă, şi mirosea a praf şi a ceva greu de povestit. Pe stelaje late avea maistorul înşirate sticle asemănătoare aceleia cu care călătoream spre casă, erau foarte multe, aranjate ca nişte plutoane pregătite de război, aşa mi se părea cînd intram acolo în „podrumul” lui Marghetics: un fel de plutoane gata pregătite. Într-un colţ, mai în fund, se afla instalaţia pentru sodă ca rampa de lansare de la NASA: o roată mare din fontă, nişte pistoane speciale şi buteliile cu gaz, lunguieţe ca nişte proiectile. N-am văzut-o niciodată funcţionînd pentru că meşterul avea sticlele pregătite dinainte şi le schimbam numai, îi dădeam trei lei şi cu asta se termina totul. Lumea vorbea că bătrînul Marghetics ar fi ţinut într-o altă încăpere, tot acolo jos, pe un alt fecior pe care l-ar fi avut el; un frate al lui Loaţi cu minţile rătăcite. Povesteau oamenii că aşa s-ar fi născut, un soi de monstru furios acoperit tot cu păr ca o maimuţă şi că ar fi fost mare feciorul ăsta al lui, avea vreo nouăsprezece ani, sau poate că douăzeci, îl ţinea în cuşcă şi nici nu ştia vorbi, scotea strigăte ca Tarzan, era ceva de groază, deşi trebuie să mărturisesc că nu l-am văzut niciodată şi nici nu l-am auzit urlînd, aşa că înclin să cred că erau mai degrabă poveşti toate astea, scorneli de-ale oamenilor.

Pubi (III) ...a trăit la marginea satului la o moară şi pe Pubi l-au obligat să intre în echipa de întreţinere de la calea ferată, la „ştrec”, cum zic localnicii, şi pentru că Pubi era firav oamenii lucrau în locul lui, îi ziceau: «lasă, măi Pubi, fă-te şi tu că dai cu tîrnăcopul». Era a lor moara, adică fusese a lor: din tot mormanul de acareturi le-a fost permis să se instaleze în clădirea din spatele morii celei mari, în camerele unde înainte vreme stătuse familia morarului. Acolo stătea „grofiţa a' tînără”, cum îi ziceau localnicii, cu toate că nu mai era dumneaei aşa ceva de multă vreme, era binişor trecută de şaizeci de ani, numai că în obiceiul oamenilor rămăsese vorba din timpurile cînd aveau ei familie închegată, cînd nu murise grofu ăl bătrîn, şi în grădina casei, a castelului, se auzeau strigătele pruncilor şi ale invitaţilor care dădeau semn despre cum îşi duceau ei viaţa pe sub stejarii din parcul rămas neschimbat pînă în zilele ăstora din gaşca lui Taica Gela, dar şi mai încoace încă, în vremea de după comunism. Şi azi au răms crucile de marmoră din spatele parcului: înaintea lor se întindeau aleile cu pietriş mărunt, zuzulic concasat la carierele de piatră din spatele cetăţii de la Şoimoş. Mai încolo, nu foarte departe, cărămizile roşii ale gardului alcătuiau un desen geometric invadat pe largi porţiuni de muşchi şi iederă din aceea căţărătoare ce dădea locului un aer special, britanic, o poezie blîndă întreţinută de umbra arborilor şi de orăcăitul broaştelor dintr-un lac aflat undeva prin apropiere. Cam astea erau imaginile casei grofiţei celei tinere atunci, dar şi astăzi, cînd cu adevărat n-a mai rămas nimeni de-ai familiei, ori poate că rămăseseră în alte părţi, la Tîrgu-Mureş sau în America, ori la ei, în ţara ungurească; este de asemenea posibil, aşa cum am mai spus deja, că ăştia de aici, din Bulci, nici nu aparţinuseră cu adevărat acestei familii cunoscute şi că totul fusese o iluzie a Tînărului-cu-stofă-de-poet. Pînă la urmă, sigur e doar gardul, cărămizile acelea înverzite de iederă şi muşchi, realitatea în ruină a morii şi a clădirilor din spatele ei, mai apoi, draci să le mai ştie, tot felul de nimicuri ale zilei aceleia de mai cînd povestitorul, moşul contabil, începuse să-i relateze despre toate Tînărului-cu-stofă în chiar momentul în care trenul se oprise în halta Gomila, în dreptul stupilor din poieniţa pădurii în care bracona trupa lui Mau-Mau. Aşadar nimicuri ale lunii mai într-un moment al trecerii timpului, al prăbuşirii lui bezmetice peste toate cele din castelul de la Bulci al familiei Teleki din care nu mai rămăseseră decît trei cruci de piatră cioplite în umbra stejarilor şi găgăitul indistinct al gîştelor aparţinînd gospodăriilor din apropiere care, şi ele, înfruntaseră vremurile prin chiar rezistenţa ursuză cu care se petreceau toate în lumea din jurul lor.

După război, şi după anii petrecuţi în orăşelul acela unde contesina purtase la piaţa căruciorul din fier cu cîntarul pentru a-l închiria ţăranilor, nici o iluzie nu era cu putinţă, nici atunci şi nici mai tîrziu. Nici o idilizare nu se arăta la orizont. Contesa îl cunoştea prea bine pe doctorul Peter Groza, avea relaţii la comunişti, îşi aranjase destul de bine situaţia, nici nu avusese de gînd să le strige în faţă tot felul de lucruri de natură politică, mai ales că astea, politichiile, îi şi erau complet străine; ceea ce o interesa pe dumneaei era grija de a se aranja cît de cît, de a putea trăi fără mari complicaţii; să aibe, adică, ce pune pe masă, să poată să-şi cumpere un laibăr mai acătării, să găsească sursele băneşti pentru monopolul cu dulce al lui Pubi. Nu e cazul să proiectăm lumini romantice asupra unei existenţe, în cele din urmă, terne; o viaţa care aducea mult de tot cu a altor băbătîi transilvane, cu tanti X sau Y-neni, femei şterse, greu de băgat în seamă, ce se prezentau la biserica lor calvină sau romano-catolică ori greco-catolică metamorfozată într-una ortodoxă prin voia stăpînirii pe care ele nu o contestau, acceptau tacit şi cu anume fereală noua lume, iar modestia lor socială le ţinea loc de pavăză. La urma urmelor, ce să găseşti în asemenea morman de întîmplări previzibile, în şirul indistinct al unor fapte oarecare aparţinînd unor domni şi doamne fără culoare, incolore şi inodore, în măsură să-ţi dea asigurări în plus că viaţa toată e un ceva aproape mecanic. Şi plicticos. „Mergi, domnule dragă, prin ţintirim şi afli adevărul”, zicea oricui se nimerea un beţiv boem din orăşelul în care se refugiase Pubi cu mama dumisale. Acolo, în birtul localităţii aceleia, fiul contesei îl ascultase impasibil pe ăla cum se lăuda pe la mesele învăluite de larmă şi fum că el se simte „la ţintirim” ca acasă, că e de-al locului, şi poate că Pubi o fi avut pentru o clipă sentimentul că zice el toate astea ca să se pună la adăpost, ca să fie sigur că, în calitatea pe care singur şi-o asumase de purtător de cuvînt al lumii mucegăite a morţilor, va fi să fie ferit de întîmplarea cu pricina, printr-un fel de solidaritate cu ei diferită de apucăturile majorităţii oamenilor care nici că se gîndeau la treaba respectivă. E aşa ca şi cum ai vorbi despre moarte prin interdicţii lingvistice: te duci la toaletă şi te scuzi în fugă, mă iertaţi un moment, spui cu o privire preocupată, altul simte nevoia să se explice: mă duc într-un loc, zice, şi toţi pricep care-i treaba, nu aşteaptă alte explicaţii care să detalieze situaţia, e aşa ca şi cînd momongoţi, sclerozată de bătrîneţe, le zice ăstora din gaşcă: „mă copii, mă duc afară pîntru mine”, aşa le spunea şi-i privea încrezătoare şi voioasă şi toţi izbucneau în urale, nepotu-său Gigişor o lovea părinteşte peste umăr, „du-te şi să-ţi fie de folos”, îi zicea şi iarăşi izbucneau toţi în urale şi baba cu mintea împuţinată mergea satisfăcută spre closet; aşa şi cu moartea, te uiţi la crucile de piatră scrise cu tot felul de ani sub numele de familie şi te apucă o plictiseală de nu mai poţi, te doboară plictiseala, totul e la fel peste tot, ai pentru o clipă sentimentul că diversitatea cu care s-au lăudat muritorii filozofi referindu-se la muritorii nefilozofi este o iluzie, totul este repetabil, chiar şi originalitatea cea mai a dracu nu e nimic altceva decît o repetabilă întîmplare care seamănă cu sine pînă la indistincţia unui fapt oarecare. Revenim! Ce a făcut grofiţa a tînără pînă la urmă? S-a aranjat: a căutat cunoştinţe în sînul PMR în buna tradiţie a gestului; le-a găsit; aceia nu au pregetat să intervină, doamna a ştiut să pună la bătaie niscaiva bijuterii de familie rămase în cufărul din nuiele aşezat pe dulapul din cămăruţa închiriată în casa familiei Marghetics. Acele bijuterii, date cui trebuia pe la Bucureşti, au netezit drumul spre casă al doamnei; pe urmă a primit odăile morarului. Acolo s-a instalat după ce a reuşit să recupereze ceva mobilă de prin castel cu ajutorul şefului de post care nu a îndrăznit să nu respecte cererea ei clar formulată în legătură cu existenţa la unii sau la alţii dintre săteni a vreunui dulap, sau paturi, sau ustensile de baie; o mulţime de bunuri recoltate, ca să folosim un eufemism, de săteni după surghiunul de nici doi ani prin Ardeal. Nu a îndrăznit miliţianul să nu scotocească în casele sărmanilor oameni ai muncii pentru că, bănuia el nu fără temei, doamna contesă

precis avea relaţii sus-puse pe la capitală, chiar dacă regimul îşi zicea acum al clasei muncitoare, adică al ăstora care îşi însuşiseră de prin castel tot felul de lucruri ce nu le aparţineau. Adevărul e că pînă la urmă, şi după repausarea doamnei, mobilele vor ajunge tot prin sat că Pubi nu avea nici măcar atîta energie, ori minim simţ al proprietăţii, cît avusese vrednica sa maică. În privinţa lui lucrurile sînt mai simple, ori mai complicate, depinde din ce unghi le priveşti; par, bunăoară, fascinante pentru o fire înclinată spre poezie cum era Tînărul-cu-stofă-de-poet, sau, altfel, banale pînă la absenţa cvasitotală a oricărui minim interes pentru cazul în speţă: un alcoolic blînd, interesat mai ales de porţia sa de monopol cu dulce, subjugat total nevoilor lui pe care şi le urmărea cu încăpăţînarea tenace a domnului arhitect Bîrzava din Lipova care şi dumnealui tăcea pe la mesele de la birt interesat doar de achiziţionarea alcoolului în strepezitul dumisale stomac, avînd el obrazul ulcerat din această cauză iar nasul de un roşu aprins, ca amurgul în serile cu vînt de dinaintea ajungerii la domnie a lui Ceauşescu. Cam ăsta ar putea fi, realist văzut, Pubi: un beţic oarecare; doar pentru inşi de felul Tînărului-cu-stofă-de-poet lucrurile ar putea sta altfel, doar pentru el feciorul contesei ar putea fi imaginea în relanti a unui crespuscul decadent al vechii aristocraţii în vremurile de după război. Numai că o asemenea privire nu dezvăluie mai nimic din ceea ce fusese Pubi cu adevărat; el împreună cu destul de zgîrcita lui maică de la moară. Faptul că i s-a dat un post la calea ferată - o îndeletnicire numită „la burat” în care trebuia să bată cu partea lată ca un ciocan a tîrnăcopului pietrele din terasament ca să intre sub traversele de lemn gudronat - faptul acesta nu are nimic de-a face cu poveştile care au circulat multă vreme despre prestaţia sa în echipa de întreţinere a căii ferate. Colegii contelui erau oameni simpli, ţigani de pe valea Moratului sau din alte părţi care îşi petreceau zilele în arşiţa ce încingea pietrele şi smoala de la „ştrec”. O mînă de oameni pierduţi în singurătăţile cîmpurilor ciocănind la terasament, supravegheaţi de şeful de echipă, un nene înalt şi cu burtă largă. Toţi munceau fără cămăşi pe ei, mai puţin slăbănogul Pubi: urîtul bleg şi veşnic mahmur al celebrei familii nici n-ar fi putut face mare lucru, nu-l lăsa alcoolul să fie foarte folositor echipei, cu toate că nu s-a prea plîns de serviciul acela pe care, în fond, îl putea şi refuza că nimeni nu i-ar fi tăiat capul; şi cum spun, oamenii au decis să-l expedieze pe lîngă şeful de echipă, nu din cine ştie ce umanitarism, ci pentru că îi incomoda în ritmul lor de muncă, lent dar mereu acelaşi, indiferent de arşiţă sau de geruri: stăteau cîte doi la capetele traversei şi izbeau cu tîrnăcopul într-un ritm bine cumpănit, pe urmă treceau la următoarea traversă şi tot aşa, şi pentru că Pubi nu putea să ţină pasul, l-au expediat pe lîngă burtos ca să aibe în grijă un fel de sculă lungă, prevăzută cu un boloboc ce se aşeza pe linia ferată ca să se poată citi exact orizontalitatea în funcţie de care se stabileau bocăniturile lor istovitoare. Pubi avea în grijă instalaţia aceea, apoi veghea hainele, căra bagajele şi sfredelurile acelea lungi prevăzute la un capăt cu o cheie tubulară pentru strîns şuruburile ce fixau linia ferată în lemnul traverselor. Pentru treaba asta era bun Teleki, putea face faţă. Să nu ne mirăm că oamenii aceia nu se întrebau cum anume se poate ca un conte, sau ce-o fi fost el, cu studii la Sorbona, după spusele moşului contabil, îşi petrecea arşiţa verii pe marginea „ştrecului” cu ţiganii de pe Valea Moratului din Radna. Nu e de mirare; subalternii burtosului nu ştiau de aşa ceva, Pubi el însuşi nu era deloc interesat de ceea fusese el înainte vreme; dacă ăştia rîdeau de nevrednicia lui de care, în asemenea situaţii, nu te scăpa nici Sorbona şi nici Oxford-ul laolaltă, Pubi apuca de zîmbea şi el amuzat de propria neîndemînare. Ce putea zice? Oamenii aceia erau de o grosolănie în care minimul decenţei verbale fusese o poezie născută acolo, în arşiţa „ştrecului”, cînd o zdrahoancă de muiere din echipă îşi arătase bucile albe ca laptele după un tufiş unde îşi făcea nevoile şi cînd un şugubăţ chiui pe loc poemul următor: „Doamne Isusă Cristoasă/ Ce bulane groasă”. Trebuie spus răspicat că hohotul necioplit

al colegilor de travaliu ceferistic se cheltuise pe un soi de creaţie literară elevată faţă de cotidianul potop lingvistic de sub arşiţă, în care cele mai amănunţite părţi anatomice ale organelor sexuale bărbăteşti şi femeieşti se amestecau aiuritor cu cele mai neaşteptate expresii liturgice ori altele, aparţinînd ierarhiilor ecleziastice sau doar pămîntene.

Pubi (IV) Fusese Pubi Teleki ăsta un alcoolic de prima mînă. În vechiul regim, după ce se întorsese de la studii din străinătate, a revenit în sat şi s-a apucat de chefuri din alea ungureşti cu lăutar şi cu tot satul după el. Toamna trimitea peste Mureş o căruţă cu un butoi legat cu lanţuri, în munţii Apuseni, la moţi, şi cumpăra de acolo ţuică de cireşe. Pînă primăvara îl dădea gata, golea butoiul. Înainte vreme, cu cîţiva ani înaintea izbucnirii războiului care va schimba faţa lumii, Pubi fusese mai în putere, şi chiar dacă nu vorbea mai mult decît în vremurile de pe urmă cînd îl va măcina temeinic alcoolul şi tebeceul, era mai hotărît în propriile decizii, în plus de asta nu trebuie uitat că avea bani, ceea ce nu era un lucru de ici, de colea. Că nu-l trăgea aţa să facă minuni cu propria-i viaţă stă mărturie chiar faptul că a preferat satul Bulci, marilor metropole unde putuse, în fond, să se stabilească. Şi dacă vara mai putea fi înduplecat să meargă la Balaton sau la Herculesbad ori Karlsbad, iarna şi-o petrecea toată în compania sătenilor cheflii. E adevărat că mai tîrziu, unii dintre ei, mai ales ăia ce fuseseră cei mai linguşitori înainte vreme, cînd Pubi era în bani şi putere, se vor fi dovedit după, în regimul puterii populare, inşi nerecunoscători, gata să-l evite, uitînd repede cît au supt din averea părinţilor săi. Aşa e lumea, părea să spună impasibilitatea lui Pubi cînd peste ani, ajuns el un pîrlit de ajutor de bucătar la spitalul de nebuni din Zam, şi cînd se va întoarce în sat ca să vadă, nimeni nu prea ştie ce anume, ăştia, cheflii zgomotoşi şi linguşitori din tinereţe, îl vor ocoli cu grijă. Alţii în schimb, oameni care nu i-au fost aşa de aproape în acele vremuri de chefuri nebune, îl vor căuta, cum zice bănăţeanu, adică îi vor da o bucată de pită sau zece lei pen-tru obştescul monopol cu dulce. În privinţa tinereţii zălude a contelui sînt multe de povestit; înainte de toate pregătirile din toamnă pentru expediţia peste munţii Zarandului, dincolo de Căsoaia şi Arăneag, spre satele moţilor. În cîţiva ani, nu mulţi la număr, totul se ritualizase fără ca cineva anume să-şi propună explicit aşa ceva. Tineretul din sat sfîrşise prin a aştepta evenimentul la fel cum în alte localităţi bănăţene aşteptau ruga

sau kirwai-ul. Se ştia de-acum derularea faptelor, pregătirea carului care trebuia reparat, obezile roţilor, loitrele şi jugul boilor bine cumpănite, furca din spate menită să asigure frîna la urcarea pe deal, cînd boii osteniţi nu vor mai fi putut trage şi ar fi existat riscul ca toată maşinăria aceea complicată să o apuce la vale. Pubi veghea, aşezat la masa scoasă afară din birt, discuţiile întreţinute de rachiul de el plătit despre ce trebuia făcut şi cum era mai bine să fie echipat carul pentru expediţia de dincolo de Mureş şi de vîrfurile munţilor împăduriţi din Ardeal. Discuţiile, multe în contradictoriu, se desfăşurau cale de aproape o săptămînă, zilnic şi întotdeauna în faţa birtului, acolo erau analizate ofertele, cum am zice noi azi, de transport; erau judecate în amănunt şi cu detalii tehnice instalaţiile de frînă ale carului pentru roţile de faţă şi cele din spate, „opritorile de faţă”, cum li se spunea pentru a le deosebi de „opritorile de spate” care orişicîtuşi erau mai simple. Opritoarele de faţă, folosite la coborîre, erau nişte buşteni care frecau obezile de fier ale roţilor carului ca să-i încetinească rostogolirea. Discuţii aprinse se întîmplau după ce carul era declarat apt de drum; atunci se prezentau în faţa birtului mai multe familii din sat cu perechile de boi pentru a fi angajate în ex-pediţie. De fiecare dată Pubi lăsa ca hotărîrea finală asupra animalelor de transport să o ia un grup anume care a sfîrşit, de-a lungul anilor, prin a-şi lua treaba asta în serios; mai mult, au devenit influenţi în sat şi cu autoritate, mai ales că o asemenea expediţie era o sursă bună de cîştig pentru cei ce participau la ea. Prin urmare erau aduşi boii în faţa meselor de la birt cam cum se prezintă astăzi fecioarele top-model la concursurile de la televiziune. Veneau boii ţesălaţi cu grijă, unii le împodobeau coarnele cu măşlici - panglici colorate - erau izbiţi admirativ de proprietari peste piepturile largi şi peste coapsele din spate ca să-l asigure pe Pubi de forţa lor gată să tragă greutăţi mult mai mari decît butoiul acela de cinci sute de litri din dud pe care-l aveau de adus din satele moţilor. Şi, în sfîrşit, cînd selecţia se concretiza prin bătăi de palme şi prin băutul adălmaşului care ţinea loc de factură, era proptit butoiul cu lanţuri groase între loitrele carului şi începea cheful care dura de sîmbătă şi pînă duminică seara. Niciodată la asemenea petreceri plătite de Pubi nu veneau lăutari alţii decît moşul Cionvică, un ţigan cu ochii roşii ca dracii din iad. Numele lui - o poreclă, de fapt - se potrivea înfăţişării: Cionvica era o pasăre de moarte, o urîtanie neagră; asta, cionvica, ziceau oamenii, dacă se punea să cîrîie la casa unuia musai cineva murea acolo. Lăutarul era urît ca moartea numai că avea el cîntări ungureşti şi valahe pe care numai hidoşenia lui le putea scorni din arcuş. Tovarăşii lui Pubi nu se mulţumeau cu Cionvică şi tocmeau „torogotişti” la modă, şi pentru că domnului conte nu-i plăcea larma ălora, mergeau ei la alt birt din sat şi-i puneau pe ăştia să le sufle acolo cîntările cele mai căutate prin satele de dincolo de Lugoj, spre Timişoara. Luni dimineaţa pornea carul cu două perechi de boi, o frumuseţe, şi tot tineretul, ba chiar şi unii mai bătrîni îl însoţeau în alai o vreme pînă spre brodul de pe malul Mureşului cînd, ritualic, se opreau cu toţii şi închinau din „pălăscuţe”: butelci de sticlă ascunse în lemn împodobit pe care le purtau de obicei ”pălăşcaşii”, tinerii „giveri” care chemau la nuntă gospodarii satului. Din acelea beau ei acolo pe malul Mureşului înainte de a părăsi Banatul ca să intre în Ardeal şi să rătăcească pe drumurile muntelui preţ de o săptămîna înainte de a se întoarce din satele moţilor cu butoiul plin de răchie de cireşe. Şi la întoarcere alaiul era sărbătorit cum se cuvine, Cionvică era convocat să zică la urechea contelui, aiurea torogotiştii ziceau şi ei cîntări mai pe gustul tovarăşilor de chef ai lui Pubi cînd li se strepezea ăstora de ţîrîitul cioroiului. Butoiul era instalat cu pompă în crîşmă într-un loc anume pregătit, nu departe de masa domnului conte, mai precis peste drum de masa dumisale la care stătea el mai mult singur că aşa îi era, cum am spus, firea. Prilejul unor mari şi aprinse discuţii se declanşau la descărcarea mărfii din car; trebuia şi aici

o anume tocmeală şi meşteşug, aşezau oamenii scînduri şi încingeau butoiul cu pălămare groase din cînepă ca să-l pogoare în bobala din faţa birtului. Pe urmă îl rostogoleau pe scări în sus pînă la locul pregătit din timp. Acolo era aşezat cu temeinicie pe nişte picioare de lemn şi crîşmarul, urmărit cu grijă de toţi cei de la mese, îşi vădea priceperea în a schimba dopul din josul butoiului cu „sclăvina” sau „pipa” - un soi de robinet din lemn prin care se scurgea minunea lichidă în pahare, la semnul imperceptibil al lui Pubi. Golirea butoiului se petrecea şi ea într-un anume fel, nu era oricum; întîi de toate nu putea oricine să umble la sclăvină, cîrciumarul plătit pentru aceasta avea în grijă răchia din butoi şi nimeni altul nu căuta la el în lipsa lui şi a lui Pubi. E adevărat că rareori lipsea după-amiaza contele din birt, doar dacă aveau musafiri de seamă la castel nu apărea el în cîrciumă; aici, odată intrat, saluta pe toţi meseni, şi ţăranii mai bătrîni se ridicau în picioare, iar cei de vîrsta lui îi ziceau „servus Pubike”, pe urmă stătea la masă, întotdeauna singur, şi bea din sfîrtaiul de sticlă răchia de cireşe şi oricine avea poftă primea oricît, veneau la el şi-i spuneau, domnu conte, ori dom Pubi, sau Pubi puiule, şi doar ridicau sfîrtaiul gol şi Pubi pe dată făcea semn crîşmarului ca să sloboadă răchia cu sclăvina din butoi. De multe ori se termina la miez de iarnă rachiul şi începeau din nou tîrguielile şi planurile pentru o altă expediţie, acum preţurile era mai pipărate, drumul mai greu, discuţiile mai aprinse. Şi tot aşa pînă cînd noul regim a pus capăt acestei ciudate îndeletniciri. Pubi (V) După ce a murit doamna, Pubi a ajuns la spitalul de nebuni din Zam, a trăit acolo ca ajutor de bucătar, spăla oalele prin spital, curăţa cartofi, făcea de toate. Lipsa lui totală de orice ca şi blegeala calmă cu care înfrunta toate cîte îi veneau l-au împins, după moartea mamei sale, spre Sanatoriul de la Zam, la bolînzi. I-au luat odăile de la moară fără multe discuţii, mai ales că instalaţiile ca atare nu le mai aparţineau de cîţiva ani, de la naţionalizare. Ce anume a făcut el acolo nu se mai ştie exact, a muncit întrucîtva, nu mult, că nu mai putea, era greu să-i mai ceri aşa ceva după episodul de la calea ferată care i-a topit snaga trupului şi i-a agravat tebeceul. Ce-i de văzut la Zam nu diferă de alte asemenea stabilimente cum ar fi cele de la Jebel şi de la Gătaia, ori aşezămîntul pentru ofticoşi de la Marila, la poalele munţilor. Curţi largi, alei cu pietriş, arbori cu muşchi pe scoarţă, nebunii şi tebeciştii grupuri-grupuri în izmene, unii fumează, alţii se clatină aiurea; la saloanele pentru dezalcoolizare se văd chipuri descompuse de insomnii, cu măruntaiele arse de rîuri de tării îngurgitate prin birturi; mai are stabilimentul odăi pentru meloterapie, altele în care bolînzii îşi expun creaţiile artistice. Mulţi lucrează în diferitele locuri din spital pentru a-şi cîştiga un leuţ sau un păhărel de monopol cu dulce. În bucătăria sanatoriului de la Zam Pubi Teleki se îndeletnicea cu cele zilnice: la măturat, apoi spăla oalele, curăţa cartofi şi în general făcea cele de trebuinţă sub directa îndrumare a doamnei feldmareşal Dudanicza care îndruma procesul de producţie cu un ochi vigilent, în aşa fel încît atunci cînd era vremea amiezii, ori a micului dejun sau cina, toţi colocatarii să aibe cele de zi cu zi, să nu se plîngă unul, să nu ducă lipsă vreun cadru medical, vreo soră sau vreun doctor, de aşternuturi curate ori de ceaşca de ceai, de lapte, de cafea neagră. Blîndeţea

bleagă a lui Pubi se supunea întru totul capriciilor manageriale ale doamnei felmareşal Dudanicza care locuia în Zam, chit că mai mult stătea ea în sanatoriu într-atît o solicitau toate acolo. Aşadar multă vreme Pubi a curăţat, dimineaţă de dimineaţă, cartofi deasupra unei găleţi uriaşe; între timp fuma - am uitat să spun că de cînd ajunsese la sanatoriu se apucase de fumat chiştoace lipite de buza de sus, ţigări Plugar sau Naţionale. Ochiul drept al lui Pubi era de regulă închis din cauza şuviţei de fum care-i trecea razant pe dinainte, aşa că scruta el mai mult cu un ochi ovalul cartofului înainte de a-l răsuci cu meşteşug sub lama cuţitului. Cîţiva ani buni a tot curăţat în acest fel cartofi pînă cînd, la un an sau doi după ce americanii vor fi ajuns pe Lună, a pătruns în odăile supravegheate de energica doamnă Dudanicza o maşinărie care curăţa cartofii printr-un dispozitiv nu foarte complicat. În momentul în care a ajuns scula aceea într-un colţ anume al bucătăriei, Pubi a privit-o multă vreme cu atenţie, cu acelaşi ochi închis din cauza aceluiaşi firicel de fum născut de acelaşi tip de ţigară. Nu ştim dacă privirea lui ascundea îndărătul dumisale ceva din resentimentele din veacul trecut ale muncitorilor din ţara Albionului, înfuriaţi că maşinile le fură locul de muncă, nu putem şti pentru că în general se dovedeşte extrem de dificil de a percepe ceva din felul de a gîndi sau de a simţi al lui Pubi. Faţa lui nu trăda mai nimic, se mulţumea, ca în vremurile cînd veghea lîngă butoiul din birt, să privească în jur impasibil de parcă toate cîte i se întîmplau nu-l priveau direct şi personal. Viaţa lui părea să nu-i aparţină, în fapt poate că alte resorturi ascunse îi motivau existenţa, poate că alte adîncimi greu de descifrat se vădeau acolo preţ de o clipă, în cutare lipsă de reacţie, în blegeala lipsită de energie cu care mătura curtea, uda florile de la intrarea în pavilionul central ce ducea spre biroul directorului pe unde treceau notabilităţile raionale, regionale sau cele de la centru. Veneau domnii aceia şi urcau grăbiţi uneori, alteori întîmpinaţi la intrarea în sanatoriu de director şi de contabilul şef cu glume menite să binedispună sau cu emoţie îngrijorată abia ascunsă pe care Pubi o scruta din dosul firişorului de fum de la mărăşasca lipită de buză, în timp ce clănţănea foarfecele de tăiat iarbă deasupra gardului viu de arbuşti care nici nu mai creşteau peste măsură, aşa că ajungea dacă îi tundea de cel mult două ori în an. Pubi (VI) A murit pe la mijlocul anilor şaptezeci în sala de aşteptare din gara de la Zam sau poate că din Bulci, nu mai ştie exact moş contabilul, că a aflat mai tîrziu despre întîmplarea cu groful Pubi Teleki. Ce mai poţi spune şi cum anume să detaliezi starea din urmă a domnului conte, cum anume s-a stins pe picioare, şi cum nu l-a prea băgat nimeni în seamă pentru că nici nu prea aveau ce. Zic puţinii martori ai sfîrşitului său că Pubi s-a dus absolut singur la loc de odihnă şi de verdeaţă (pe veşnicile cîmpuri de

vînătoare, cum zic pieile-roşii). L-au găsit ţapăn pe bancheta din halta de la Zam, una din acelea multe, cum găseşti peste tot prin vestul ţării, murdare, cu podelele date cu motorină, cu teracotă, în cazuri fericite, sau cu godină din aceea de fontă dezafectată în care nimeni nu a mai făcut foc de ani de zile; acolo s-a sfîrşit, în cămăruţa aceea în care vin oamenii la ore fixe, rar, de cîteva ori în zi, şi e linişte peste tot, vara e şi umbră de la teiul bătrîn cu multe ramuri groase întinse peste acoperişul ţuguiat al haltei, cu desenele geometrice standard, specifice cefereului de extract kakanez. Acolo l-au găsit pe Pubi, ţapăn pe bancă, păduchios şi dărăpănat, cu dinţii sclipind uşure, scăpaţi din strînsoarea buzelor. Zic turturelele în ramurile teiului şi hoitul domnului conte stă pe bancă, merge înainte maşinăria vieţii, zic turturelele în ramuri şi din departe se aude o motocicletă, o motoretă Mobra ambalată ca o drujbă; se lasă seara şi vin oamenii de la serviciu, de la Deva ori de la Săvîrşin, se adună ei roată-roată, careva îl identifică, zice de dumnealui hoitul că ar fi unul de la Zam de la bolînzi şi-l privesc cum stă el aşa acolo în lumina serii de vară cu un picior întors cu vîrful pantofului în afară, aplecat cu bustul său răpănos peste o bocceluţă, sau ce draci o fi fost, se uită lumea fascinată la ceva ce nu vezi toată vremea: un mort pe bancă, în săliţa de aşteptare din haltă, şi ascultă lumea ce zice acariţa, femeia care dă oamenilor bilete prin gemuleţ şi cînd vine trenul iese cu un steag galben, pătat de motorină, pe urmă scrie pe o tăbliţă temperatura de la nivelul căii ferate: „nici nu l-am văzut cînd a venit, mi s-a părut că nu-i nimeni de la trenul de două şi pînă seara, n-am văzut picior de om prin haltă”, zice acariţa. În preajmă sînt cîmpuri care seamănă cu cele de dincolo de Alimanul Popilor, cu pustietăţile de la Insula lui Şoani spre care se vor îndrepta cei din gaşca lui Taica Gela. Pustiu fusese toată ziua şi în jurul fîntînii din haltă cu acoperiş de tablă şi cu o uriaşă roată de căruţă cu spiţele vopsite verde. Cine să umble pe acolo? A fost desigur într-un anume moment al zilei mortul, viitorul mort în drum spre bancă, în drum spre poziţia asta nefirească, pregătindu-se să se răsucească peste bocceluţă, gata să-şi întoarcă vîrful pantofului în lături, într-un soi de abandon ce s-o fi petrecut în acele momente pe care nimeni nu le ştie, în acele clipe ale unei singurătăţi de amiază de iulie, e pustiu, zic turturelele şi din cînd în cînd, în arşiţă, se aude clinchetul de la soneria de la canton anunţînd trecerea vreunui marfar sau acceleratul de Braşov, nimeni, domnilor, pustiu, măcăitul raţelor de la gospodăria acariţei şi ăsta de pe bancă, nici nu ştie femeia acariţă cine e, un prăpădit, se vede după rupturile de pe el, cînd anume a venit, cum s-a strecurat ca să moară aici în sala de aşteptare asta ea nu mai poate spune, ar fi de dorit să vină Ghiţă miliţianul că nu e totuna, orişicîtuşi a murit un om, o să trebuiască nişte constatări, uite tu cum vine necazul, asta mi-a trebuit mie, nu am eu destule pe cap, toată ziua fug de nu mă văd, nu putea şi prăpăditu ăsta să fi stat la spitalul lor, nici nu ştiu de ce-i lasă şi doctorii să umble aşa de capul lor cînd îi văd cum se prezintă, uitaţi-vă la el că-i flendură ţoalele, nu-i de mirare că şi-a dat duhul. Tace femeia. Zic turturelele. Între timp oamenii se uită intrigaţi cum stă mortul cu vîrful pantofului de la piciorul drept răsucit în afară, aplecat peste o bocceluţă, cu dinţii sclipind uşure scăpaţi din strînsoare buzelor de parcă ar vrea, în sfîrşit, să spună ceva, nu foarte important, să sublinieze un fapt, să explice o întîmplare: „bre localnici, scîrţie roata aia de la fîntînă de te zgîrie pe creieri, ar trebui unsă cu puţină vaselină, am auzit-o chiar înainte de a da ortu popii, doamna acariţă scotea apă şi nu s-a gîndit nici un moment că aş fi eu aici în sala de aşteptare gata-gata să mă duc, v-aş mai spune ceva, o observaţie legată direct de starea vremii, un nimic fără importanţă, mă uit la voi şi n-o să zic nimic, morţii nu vorbesc, vă promit, dragi locuitori ai istoricei localităţi Zam, că oi tăcea de acum în veci-vecilor, stau cu picioarele răsucite incomod, gata, gata să se prăbuşească de pe bancă şi voi v-aţi adunat în preajmă şi priviţi intrigaţi,

e clar că e din ăla de la spital, ziceţi domniile voastre, turturelele se zbat şi uguie prin tei şi din departe, în pustă, se aude aşa ca un tremolo o motoretă Mobra ambalată peste măsură. Epilog la Pubi În luna mai am ajuns acolo la Bulci cu maşina; am trecut peste un pod de dincolo de Săvîrşin, pe partea Banatului, pe malul stîng al Mureşului; am intrat în sat şi n-am văzut nimic deosebit; ca peste tot case, garduri, găini şi gîşte, căruţe cu fîn, erau mai mulţi români pe acolo, puţini unguri. Am găsit şi castelul cu poartă mare din fier, cu alei şi un parc de stejari. Clădirea era mare cu un fel de coloane la intrarea din spate: fusese transformată într-un preventoriu, un spital pentru tuberculoşi, aşa ceva. Înăuntru erau camere mari cu o curte interioară acoperită cu un acoperiş de sticlă. Directorul spitalului mi-a arătat parcul cu stejari şi, în spate de tot, cîteva morminte ale familiei, cu cruci de piatră. Mi-a povestit că Pubi venea în sat din cînd în cînd şi trecea pe la ţăranii de vîrsta lui şi ăştia, zicea doctorul, „îi dădeau bani şi mîncare. Odată a venit şi la poarta spitalului; cînd m-a anunţat portarul că se află la intrare vă mărturisesc că m-a luat spaima, te pomeneşti că vrea să intre şi află grangurii cei mari de treaba asta, mi-am spus. I-am dat bună ziua şi l-am întrebat dacă vrea să intre în casă, nu ştiu ce m-a apucat să-i pun chiar întrebarea asta, să intru singur în belea, numai că nici nu ştiam ce draci să-i zic, stătea acolo la intrare cu nădragi din aceia de miliţian şi cu un pulover kaki, slăbănog şi nebarbierit, şi nici n-am ştiut cum să leg o discuţie, adevărul e că nici n-am priceput din primul moment de ce venise el acolo, la poarta preventoriului, l-am văzut că dă din cap, nu vroia să intre, altceva aştepta el, şi pe cînd stăteam aşa şi ne priveam mi-a luminat Dumnezeu minţile şi am scos o bancnotă de douăzeci şi cinci de lei, i-am întins-o şi el a apucat-o, nu s-a sfiit, a împăturit-o cu grijă şi mi-a mulţumit. Pe urmă a plecat şi nici nu s-a întors o dată măcar să vadă ce lăsase în urmă”.