Perioada paşoptista (1830-1860) are ca nucleu revoluţia anului 1848. Modernizarea societăţii româneşti, independenta politica, libertatea naţionala, unirea provinciilor romane sunt obiectivele social-politice ale mişcării paşoptiste. Epoca paşoptista marchează începutul literaturii noastre moderne. Scriitorii paşoptişti provin din clasele de sus, sunt educaţi in Apus, mai ales in Franţa, si devin promotorii renaşterii naţionale atât prin mesajul operei literare, cat si prin implicarea active in viata politica. Plini de élan, ei încearcă pentru prima data o sincronizare cu Europa Occidentala, mai mult mimetica la început. E de remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez ( Prefaţa la drama Cromwell, de Victor Hugo, in 1827) si articolul - program Introducţie , publicat de Kogălniceanu in 1840. Scriitorii romani ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez si aplica principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular de la Dacia literara. Generaţia paşoptista determina începutul modernităţii noastre culturale, o perioada de tranziţie si de refaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor si de aceea disponibilitatea de a aborda mai multe domenii culturale (literatură, presa, teatru, învăţământul), genuri şi specii literare, mai multe tipuri de scriitura. Polimorfismul preocupărilor individuale se explica in contextul epocii. Se dezvolta presa. Într-o primă etapă doua personalitaţi au rolul de îndrumător al fenomenului cultural-literar: Gh. Asachi şi Ion Heliade-Rădulescu. Articolele programatice ale vremii reflecta ideologia literara paşoptista. La 1 iunie 1829 în Iaşi, ALBINA ROMÂNEASCĂ, sub îndrumarea lui Gh. Asachi văzu lumina zilei pentru întâiaşi dată. Puţin după ea se arătă şi CURIERUL ROMÂNESC în Bucureşti, căruia îi adaugă în 1837 suplimentul literar Curierul de ambele sexe. În Ardeal se remarcă, deşi cu o uşoară întârziere: Gazeta de Transilvania şi suplimetul său Foaia inimii (Foaie pentru minte, inimă și literatură), coordonate de I. Bariţiu. Datorita îndemnurilor adresate tinerilor scriitori de Heliade - “Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi orice cât veţi putea şi cum veţi putea”, a fost posibil debutul unei întregi generaţii, intre 1830-1840: Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac. Dupa Albină şi după Curier, multe alte gazete româneşti s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Aşa, în puţină vreme, am văzut în Valahia: Muzeul național, Gazeta teatrului, Curiozul, Romania, Pământeanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de avis; în Moldova: Alăuta românească, Foaia sătească, Oziris; în Ardeal: Foaia Duminicii etc. O alta etapa este marcata de contribuţia lui Mihail Kogălniceanu, redactorul revistei Dacia literara, 1840; care au avut drept obiectiv exclusive literatură. Programul revistei orientează literatură timpului; in cele trei numere apărute se publica opere ale celor mai valoroşi scriitori ai vremii (C Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu), dar direcţia imprimata se reflecta in toata literatură epocii. Constituirea deplina a romantismului paşoptist a fost marcata de programul teoretic Introducție, redactat de Mihail Kogălniceanu publicat in primul număr al revistei. La începutul articolului, axat pe evidenţierea necesitaţii unei literaturi originale si naţionale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor româneşti apărute anterior fata de care Dacia literara urmăreşte sa aducă un suflu nou, sugerat si de titlul revistei: Cele mai bune foi ce avem astăzi sunt: Curierul românesc, sub redacția dlui I. Eliad, Foaia inimii a dlui Bariț și Albina românească, care, în anul acesta mai ales, au dobândit îmbunătățiri simțitoare. Însă, afară de politică, care le ia mai mult de jumătate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai puțin o coloră locală. Albina este prea moldovenească, Curierul, cu dreptate poate, nu prea ne bagă în seamă, Foaia inimii, din pricina unor greutăți deosebite, nu este în putință de a avea împărtășire de înaintirile intelectuale ce se fac în ambele principate. Noua revistă va respinge deci coloratura locala si amestecul politicului, adresându-se scriitorilor romani de pretutindeni pentru a publica scrieri originale: “O foaie, dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională, o foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească şi prin urmare s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea foaie ne vom sili ca să fie DACIA LITERARĂ; ne vom sili, pentru că nu avem sumeaţa pretenţie să facem mai bine decât predecesorii noştri. Însă urmând unui drum bătut de dânşii, folosindu-ne de cercările şi de ispita lor, vom avea mai puţine greutăţi şi mai mari înlesniri în lucrările noastre. Dacia, afară de compunerile originale a redacţiei şi a conlucrătorilor săi, va primi în coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va găsi în deosebitele jurnaluri româneşti”. Apoi sunt prezentate cele 4 puncte ale articolului-program: 1.Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii

1

scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretând îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic. „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi şi încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi. Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.” 2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor.„Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii. Foaia noastră va primi cât se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale îi vor umple mai toate coloanele.”3. Lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingând exagerările latiniste şi pledând pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. „Aşadar, foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii româneşti, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său. Urmând unui asemene plan, Dacia nu poate decât să fie bine primită de publicul cititor.”4. Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare. Iubitori ai păcii, nu vom primi nici în foaia noastră discuţii ce ar putea să se schimbe în vrajbe. Literatura noastră are trebuinţă de unire, iar nu de dezbinare; cât pentru noi, dar, vom căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-ar putea isca o urâtă şi neplăcută neunire. În sfârşit, ţelul nostru este realizarea dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi. Prin precizarea surselor de inspiraţie a temelor dar si prin diverse trimiteri la trăsăturile romantismului (aspiraţia spre originalitate, refugiul in trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale si a folclorului, îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), aceasta devine un manifest literar al romantismului romanesc. In sfarsitul articolului-program se precizeaza ca "va cuprinde toate ramurile literaturii noastre" si va fixa structura revistei: "în partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucratorilor foaiei; partea a doua va avea articole din celelalte jurnaluri românesti. Partea a treia se va îndeletnici cu critica cartilor noua iesite în deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a patra, numita«Telegraful Daciei», ne va da înstiintari de cartile ce au sa iasa de sub tipar, relatii de adunarile învatatilor români, stiri despre literatorii nostri" , adica „Compuneri originale” , „Articole din alte publicatii” , „Critica operelor nou aparute” , „Telegraful Daciei”. Epoca paşoptistă se remarcă si printr-o activitate febrilă în sfera întemeierii de instituţii culturale. Se înfiinţează primele societăţi culturale: Societatea literară, Societatea filarmonică, Asociaţia literară a României. Prin activitatea lor, societăţile culturale amintite stimulează şi favorizează dezvoltarea învăţământului superior şi a învăţământului artistic în limba română, editarea de ziare.Societatea sprijină înfiinţarea de teatre cu repertoriul în limba română, stimulează creaţia literară originală, cercetarea folclorului, publicarea documentelor istorice vechi, traducerile valoroase din literatura universală. Din iniţiativa lui Ion Heliade Rădulescu şi a lui Gheorghe Asachi se pun bazele teatrului în limba română. Astfel, în 1840, la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi vin Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi. Sub conducerea lor, se pun în scenă creaţii originale româneşti destinate să educe publicul şi să critice

2

nedreapta întocmirie a orânduirii feudale. Teatrul Naţional a funcţionat din 22 decembrie 1846 în noua sală a Teatrului cel Mare de la Copou. Universitatea din Iaşi, ca instituţie modernă de învăţământ, a fost fondată la data de 26 octombrie 1860. Universitatea este continuatoarea simbolică a vechii Academii Vasiliene, înfiinţată de Vasile Lupu, în 1640, urmată, la 1707, deAcademia Domnească, fondată de Antioh Cantemir. În mod direct, Universitatea din Iaşi se trage din Academia Mihăileană, creată la1834 de Mihail Sturdza. În noua sa formă, ea a fost inaugurată la 7 noiembrie1860 (26 octombrie stil vechi), în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, al cărui nume îl poartă din 1960.Un important rector al facultatii fost chiar Titu Maiorescu. Kogălniceanu conchide:”Acelaşi popor omogen, identic ca niciun altul, acelaşi nume, aceeaşi limba, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi si obiceiuri, aceleaşi dureri in trecut, acelaşi viitor de asigurat si in sfârşit, aceeaşi misie de împlinit.”

3