PRONUNPRONUNŢŢATE LA CURTEA DE APEL IAATE LA CURTEA DE APEL IAŞIŞIÎN TRIMESTRUL al IV- lea ÎN TRIMESTRUL al IV- lea

20062006

I. I. SECŢIA CIVILĂSECŢIA CIVILĂ

1. Obiectul judecăţii

Decizia civilă nr. 174/06.12.2006

În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii (art. 129 alin 6 din Codul de procedură civilă).

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui la data de 25 noiembrie 2005, precizată şi completată, reclamantul I. F. a chemat în judecată pârâţii Primarul şi Primăria comunei Ciocani, judeţul Vaslui, B.C., executorul judecătoresc S.I.M., C.V.I. pentru a fi obligaţi la plata daunelor morale şi materiale în valoare totală de 80 miliarde lei (ROL).

Reclamantul a susţinut că prin executarea silită efectuată de executorul judecătoresc la cererea creditorului B.C., cu participarea lui C.I., la data de 19 octombrie 2005, i s-au cauzat daune materiale constând în deposedarea de imobilul proprietatea sa şi a bunurilor menţionate în cererea completatoare în valoare de 50 miliarde lei (ROL). Solicită reclamantul şi daune morale în valoare de 30 miliarde lei constând în lipsire de locuinţă şi resurse financiare situaţia familială.

Cauza s-a conexat cu dosarul nr. 223/2006 al Judecătoriei Vaslui în care părţi sunt reclamantul şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui ce are ca obiect daune în valoare de 50 miliarde lei (ROL) cu care urmează a fi despăgubită şi Asociaţia Agricolă „Albina” al cărei preşedinte este.

Reclamantul indică acelaşi izvor al daunelor, executarea silită din 19 octombrie 2005 cu privire la care a sesizat parchetul, motivat de săvârşirea de infracţiuni de participanţii la executare, cereri ce nu au fost soluţionate.

Tribunalul Vaslui prin sentinţa civilă nr. 971 din 23 iunie 2006, respinge acţiunea cu următoarea motivare:

Reclamantul nu a precizat în concret pentru fiecare pârât ce sumă pretinde şi ce reprezintă aceasta.

Reţine instanţa de fond că reclamantul a specificat unele bunuri materiale, care a fost ridicate ca urmare a unei executări silite, în baza unui titlu executoriu fără a specifica dacă titlul executoriu a fost desfiinţat sau nu.

În aplicarea art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă tribunalul constată că are competenţa de a judeca cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, iar reclamantul nu a făcut nici o dovadă că s-ar afla într-o situaţie de genul acesta.

Instanţa reţine că acţiunea nu este întemeiată.

1

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Vaslui a declarat apel reclamantul, invocând următoarele motive:

- judecata a avut loc în lipsă, nu cunoaşte lucrările dosarului;- proba cu înscrisuri şi martori nu a fost administrată pentru a-şi

dovedi pretenţiile precizate în cererile depuse la dosar.Analizând lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:Reclamantul se afla în stare de detenţie, fiind citat în Penitenciarul Vaslui

pentru termenele de judecată, la judecata în primă instanţă şi pentru data de 16 mai 2006, când au avut loc dezbaterile în fond. Reclamantul, prin cererile adresate instanţei, a precizat obiectul acţiunii şi temeiul de drept art. 998 Cod civil şi art. 999 Cod civil.

În baza rolului activ, conform art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă, judecătorul are obligaţia de a solicita părţilor să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Instanţa de prim grad trebuia să ceară reclamantului, potrivit dispoziţiilor citate, toate explicaţiile necesare, fără a se limita în a constata că nu şi-a precizat pretenţiile cu privire la fiecare pârât, cât şi dacă titlul executoriu este desfiinţat.

Faţă de precizările la cererea de chemare în judecată şi temeiul de drept art. 998 şi 999 Cod civil curtea constată că tribunalul nu s-a pronunţat asupra a ceea ce a fost învestit, fiind încălcat art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.

Reclamantul a solicitat stabilirea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat prin executarea silită ce a avut loc la 19 octombrie 2005, de participanţii la executare şi de parchet pentru că nu a cercetat „abuzurile” săvârşite de aceştia.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii, reţinându-se în cuprins că reclamantul nu a făcut dovada producerii prejudiciului prin „erori judiciare” cu trimitere la art. 2 pct. 1 lit. b Cod procedură civilă, în ce priveşte competenţa în primă instanţă a tribunalului.

Pârâţii în proces sunt persoane fizice şi juridice, autorităţi publice, primarul, primăria şi parchetul. Precizarea de către reclamant a temeiului de drept ( art. 998, art. 999 Cod civil) face incident în cauză art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice pentru pârâţii - persoane juridice, cu referire la actele normative ce stabilesc drepturile şi obligaţiile organelor lor, respectiv Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.

Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 :1. ”Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile sale

prin organele sale;2. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele

puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice însăşi;3. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana

juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării lor”.Tribunalul, ca instanţă de prim grad, judecă, conform art. 2 pct. 1 lit. b Cod

procedură civilă :

2

- procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect au o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţiile prevăzute în textul citat, între care nu se încadrează acţiunea în daune;

- lit. h - cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, ce fac incidente şi prevederile art. 504 Cod procedură penală.

Cadrul procesual stabilit de reclamant prin precizările la acţiune prin cererea de la fila 39 dosar fond, prin indicarea faptei cauzatoare de prejudicii, a valorii pagubei, impune pentru instanţa de judecată atât pentru pârâţi - persoane fizice, cât şi cele juridice, stabilirea celorlalte elemente componente ale răspunderii civile delictuale, autorul faptei ilicite - vinovăţia şi a legăturii cauzale.

Sub aspectul valorii obiectului cererii tribunalul este competent ca instanţă de prim grad, în materie civilă.

Reclamantul nu şi-a întemeiat cererea „pe eroare judiciară”, cum greşit reţine tribunalul ce ar face incident art. 2 pct. 1 lit. h Cod procedură penală, deşi parte în proces este şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui.

Un proces penal nu a avut loc, iar daunele morale şi materiale cerute au izvorul indicat în executarea silită din 19 octombrie 2005, iar pentru parchet, pentru că în limita atribuţiilor conferite prin lege nu a desfăşurat activitatea pentru care a fost sesizat.

Pentru considerentele expuse în temeiul art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pe fond, pentru a se pronunţa asupra a ceea ce a fost învestită (art. 998, art. 999 Cod civil).

2. Cale de atac. Recurs împotriva încheierii date de instanţa de recurs prin care s-a respins cererea de suspendare. Admisibilitate

Decizia civilă nr. 859/13.12.2006

Asupra suspendării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs (art. 244 ind. 1 alin. 1 Cod procedură civilă).

Reclamantul B.E. a declarat recurs împotriva încheierii din 20.10.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 7016/99/2006, din examinarea lucrărilor dosarului instanţa constată următoarele:

Tribunalul Iaşi prin încheierea din 20.10.2006 respinge cererea de suspendare a cauzei nefiind incidente dispoziţiile art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 întrucât această dispoziţie legală permite suspendarea doar în dosarul instanţei ce a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, respectiv cel al Curţii de Apel Iaşi.

Pune în vedere recurentului să formuleze cererea de recurs conform dispoziţiilor prevăzute de art. 82 şi 112 Cod procedură civilă, în scris şi cu arătarea tuturor menţiunilor prevăzute de aceste dispoziţii legale.

3

Amână cauza la 17.11.2006 pentru când părţile îşi păstrează termenul în cunoştinţă. Pentru a pronunţa hotărârea tribunalul a constatat că nici o dispoziţie legală nu permite suspendarea judecăţii în urma de dosar, motivată pe faptul că dosarul de fond (nr. 7016/99/2006) este înaintat la Curtea Constituţională. Reţine tribunalul că instanţa poate dispune suspendarea numai în condiţiile în care cererea este formulată şi de cealaltă parte.

În declaraţia de recurs B.E. invocă aplicarea greşită a legii. Susţine recurentul că dosarul de fond este trimis la Curtea Constituţională, legea prevede suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei, măsură pe care instanţa a refuzat nejustificat să o dispună.

În soluţionarea recursului, raportat la dispoziţiile art. 3 cu referire la art. 244 ind. 1 Cod procedură civilă Curtea a verificat competenţa sa materială şi admisibilitatea căii de atac.

Încheierea atacată este pronunţată de tribunal ca instanţă de recurs.În conformitate cu art. 3 Cod procedură civilă ca instanţă de recurs, Curtea

judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

Având în vedere art. 258 Cod procedură civilă încheierea atacată, dată în dosarul nr. 7016/99/2006 al Tribunalului Iaşi, nu este supusă căii de atac la Curtea de apel, exercitată de B.E..

Astfel, tribunalul este investit ca instanţă de recurs şi nu în primă instanţă, sau apel, iar încheierea nu este supusă recursului pentru a fi încadrată în categoria „cazuri expres prevăzute de lege” – art. 3 Cod procedură civilă, teza finală.

În conformitate cu art. 244 ind. 1 Cod procedură civilă asupra suspendării procesului - fără a distinge în ce priveşte soluţia, de admitere sau respingere a cererii -, instanţa se va pronunţa prin încheierea care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs.

Prin modificarea Codului de procedură civilă prin art. I pct. 77 din O.U.G. nr. 138/2000 legiuitorul a limitat dreptul de recurs al părţilor, ce poate fi exercitat numai împotriva încheierilor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii în cauzele soluţionate în primă instanţă sau în apel, în care şi „hotărârea” pe fond este supusă unei căi de atac.

Hotărârile prin care sunt soluţionate cauzele în recurs sunt irevocabile, astfel că prin modificarea art. 244 ind. 1 Cod procedură civilă calea de atac împotriva încheierii de suspendare dispusă de instanţa de recurs a fost suprimată.

Părţile pot exercita numai căile de atac prevăzute de lege.Pentru considerentele expuse, Curtea constată că recurentul nu are drept de

recurs împotriva încheierii atacate, astfel că recursul nu este admisibil.În consecinţă, instanţa a respins recursul ca inadmisibil.

4

3. Competenţă materială. Drepturi salariale magistraţi

Sentinţa civilă nr. 14/06.12.2006

Pentru activitatea desfăşurată, judecătorii şi procurorii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi cu alte criterii prevăzute de lege.

Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială (art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui , sub nr. 4578/89/2006, în urma trimiterii conform încheierii nr. 23/04 aprilie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, ca urmare a cererilor de abţinere formulate de judecătorii Tribunalului Iaşi, reclamanţii: S.M. ş.a. în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi şi Ministerul finanţelor Publice, au solicitat obligarea primilor trei pârâţi la plata drepturilor salariale de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară pentru perioada 22 februarie 2003-30 aprilie 2004, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii, şi de 40% pentru perioada 01 mai 2004-31 decembrie 2004, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.

S-a mai solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii acestor drepturi şi cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Iaşi prin încheierea din 23.04.2006 investeşte Tribunalul Vaslui, urmare admiterii cererilor de abţinere formulate de judecătorii Tribunalului Iaşi cu judecarea acţiunii introduse de reclamanţii S.M. ş.a..

Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 07.09.2006 Tribunalul Vaslui declină competenţa de soluţionare a acţiunii, în favoarea Judecătoriei Iaşi, cu următoarea motivare:

Obiectul cererii îl constituie acordarea de despăgubiri, rezultată din salarizarea inegală a unor magistraţi aflaţi în aceeaşi situaţie.

Reclamanţii susţin că, tratamentul diferenţiat de salarizare creat prin lege între magistraţii care efectuează urmărirea penală şi judecata faptelor de corupţie şi ceilalţi magistraţi, constituie o discriminare pe criteriul categoriei sociale, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, şi cum cererea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din actul normativ sus arătat, instanţa apreciază că prezentul litigiu nu este un conflict de muncă, discriminarea nu este creată de angajator ci de legiuitor, drept pentru care admite excepţia necompetenţei materiale şi dispune declinarea la instanţa de drept comun, respectiv la Judecătoria Iaşi.

Judecătoria Iaşi prin sentinţa civilă nr. 12.147 din 13.11.2006 admite excepţia de necompetenţă materială a instanţei. Declină competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Constată ivit conflict negativ de competenţă şi în temeiul art. 21 Cod procedură civilă înaintează cauza pentru soluţionarea acestuia la Curtea de Apel Iaşi – Secţia civilă.

5

În soluţionarea excepţiei judecătoria a reţinut că determinarea obiect ului cauzei aparţine reclamantului, instanţa fiind obligată a se pronunţa cu privire la obiectul pricinii cu care este investită. Atât din petitul acţiunii, cât şi din motivarea în drept dată de reclamanţi, care nu sunt persoane fără pregătire juridică, reiese fără dubiu că aceştia înţeleg să promoveze un litigiu de muncă, care potrivit art. 2 pct. 1 lit. „c” Cod procedură civilă este de competenţa de primă instanţă a tribunalului.

Curtea stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui – complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Soluţionarea conflictului negativ de competenţă impune examinarea de Curte a două aspecte:

competenţa materială determinată de obiectul litigiului; competenţa teritorială.Sub aspectul competenţei materiale, Curtea reţine următoarele:Potrivit art. 281 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect

soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă.

Conform art. 68 lit. „a” din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, mai sunt considerate conflicte de drepturi şi conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă.

Articolul 154 din Codul muncii prevede că salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat, iar potrivit art. 155 din acelaşi act normativ, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

În speţă, reclamanţii în calitate de angajaţi ai primilor trei pârâţi solicită plata de despăgubiri constând din drepturile salariale rezultate prin aplicarea sporului de 30%, respectiv 40% acordate discriminatoriu numai unei categorii de magistraţi.

Având în vedere că pretenţiile reclamanţilor vizează modul de reglementare a raporturilor de muncă, respectiv salarizarea acestora în raport de aceeaşi categorie de personal din cadrul Ministerului Justiţiei, litigiul îmbracă forma unui conflict de drepturi, iar potrivit art. 2 lit. „c” din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare aparţine tribunalului.

Curtea are în vedere dispoziţiile art. 295 al. 2 Codul muncii care prevăd:„Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor

raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”.

Codul muncii instituie dreptul comun în materia raporturilor de muncă şi dispoziţiile privind „salarizarea” includ şi remuneraţia magistraţilor reglementată prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor conform art. 74, care prevede că pentru activitatea desfăşurată judecătorii, în speţă au dreptul la o remuneraţie, iar „drepturile salariale” nu pot fi diminuate decât în cazurile prevăzute de lege, iar „salarizarea” se stabileşte prin lege specială.

6

Cum dispoziţiile ce stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor nu cuprind reglementări speciale privind jurisdicţia muncii, sunt aplicabile prevederile dreptului comun , Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Pentru considerentele expuse Curtea stabileşte competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Vaslui – complet specializat, fiind incident şi art. 35 al. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În ce priveşte competenţa teritorială, Judecătoria Iaşi a aplicat corect art. 33 al. 1 Cod procedură civilă atunci când a stabilit că revine instanţei din raza teritorială a celei căreia i s-a trimis cauza.

Instanţa are în vedere că prin încheierea din 23.04.2006 Curtea a statuat irevocabil asupra problemelor de drept, ca instanţă superioară în grad, atât în ce priveşte competenţa teritorială, prin admiterea cererii de abţinere, dar şi a celei materiale prin trimiterea la o instanţă de acelaşi grad cu Tribunalul Iaşi.

Pentru considerentele expuse instanţa a stabilit sub aspect teritorial şi material competenţa în favoarea Tribunalului Vaslui, conform dispozitivului hotărârii.

4. Legea nr. 10/2001. Restituire în natură imobil

Decizia civilă nr. 160/22.11.2006

În cazul în care construcţiile expropiate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus expropierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. 3, 4, 5 şi 6 se vor aplica în mod corespunzător (art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001). Prin sentinţa civilă nr.937/12.01.2004 a Tribunalului Iaşi s-a respins acţiunea promovată de reclamanţii C.C. şi C.M., domiciliaţi în Iaşi, str. Gălăţii nr.2, bl. C 16, et.2, ap.10 în contradictoriu cu Primarul municipiului Iaşi, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin notificarea înregistrată sub nr.97/2001, reclamanţii au solicitat Primarului municipiului Iaşi restituirea imobilului teren situat în Iaşi, str. Banu nr.2.

Reclamanţii au făcut dovada că au calitatea de moştenitori testamentari ai defunctului, decedat la 27.06.1980, însă nu au probat faptul că acesta a avut în patrimoniu la data decesului imobilul situat în str. Banu nr.2.

Prin decizia civilă nr.351/8 iunie 2005 Curtea de Apel Iaşi admite apelul formulat de reclamanţii C.C. şi C.M. împotriva sentinţei civile nr. 937 din 12.01.2004 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în tot, în sensul că:

Admite acţiunea formulată de reclamanţii C.C. şi C.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iaşi.

7

Dispune anularea dispoziţiei nr.6835 din 08.06.2004 emisă de Primarul municipiului Iaşi.

Obligă intimata să restituie reclamanţilor în natură imobilul teren în suprafaţă de 1.225 m2 situat în Iaşi, str. Banu nr.2.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii-apelanţi au făcut dovada faptului că autorul lor A.I. era titularul unui drept de proprietate, având ca obiect o suprafaţă de 1.225 m2 teren situat în Iaşi, str. Banu nr.2 şi a calităţii lor de moştenitori ai defunctului.

Împotriva deciziei civile nr.351/8.06.2005 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a declarat recurs Primarul municipiului Iaşi.

Prin decizia nr.727/23 ianuarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală – a admis recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Iaşi împotriva deciziei civile nr.351/8 iunie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.

Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că instanţa era obligată în exercitarea rolului activ să pună în discuţia părţilor necesitatea unei expertize tehnice care să identifice terenul, să se stabilească dacă terenul este liber ori este afectat de detalii de sistematizare. Numai după completarea probelor cu acte şi cu expertiză tehnică, instanţa era în măsură să decidă, în cunoştinţă de cauză, cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr.1803/2006.În completarea probatoriului administrat în cauză, s-a dispus şi efectuarea

unei expertize tehnice de expert tehnic A.C.Din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamanţii au calitatea de

moştenitori testamentari ai defunctului A.I., decedat la 27.06.1980, în baza testamentului autentificat sub nr.2293/21.05.1976.

Este adevărat că în testament figurează alături de reclamanţi şi soţii J. V. şi J.A., ce au vocaţie la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 dar în cauză nu s-a făcut dovada că soţii J. V. şi J.A. au depus cerere conform art.3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Ca atare, singurele persoane îndreptăţite conform Legii 10/2001 sunt reclamanţii C.C. şi C.M..

Din înscrisurile depuse la dosar, sentinţa nr.526/25.08.1959 a Tribunalului Militar Iaşi şi procesul-verbal de confiscare a imobilului nr.1635/1959 încheiat de executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Popular al oraşului Iaşi, rezultă existenţa şi întinderea dreptului de proprietate a defunctului A.I. asupra imobilului situat în Iaşi, strada Banu nr.2. Astfel, potrivit art.221(2) din Legea 247/2005 în absenţa unor probe contrare, dreptul de proprietate se prezumă a fi recunoscut de autoritate prin actul de preluare abuziv, atât în ce priveşte existenţa cât şi întinderea dreptului de proprietate.

Din expertiza tehnică efectuată în cauză şi necontestată de niciuna din părţi rezultă că în prezent, din suprafaţa de 1225 m2

8

situată în Iaşi, strada Banu nr.2 este liberă de construcţii şi poate fi restituită suprafaţa de 276,9142 m2 cu vecinătăţile inserate în raportul de expertiză.

În raport de toate aceste considerente şi de dispoziţiile art.296 Cod procedură civilă se va admite apelul formulat în sensul dispozitivului mai jos-enunţat.

Văzând şi dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă, urmează ca intimatul Primarul municipiului Iaşi să fie obligat la plata onorariului de expert în apel.

Curtea a admis apelul formulat de reclamanţii C.C. şi C.M. împotriva sentinţei civile nr. 937/12.12.2004 a Tribunalului Iaşi, sentinţă care a fost schimbată în tot în sensul că a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii C.C. şi C.M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Iaşi şi anulată dispoziţia nr. 6835/08.06.2004 emisă de Primarul Municipiului Iaşi. Intimatul-pârât a fost obligat să restituie reclamanţilor în natură suprafaţa de teren de 276,9142 m2 liberă de construcţii din Iaşi, str. Banu nr. 2, suprafaţă de teren identificată conform expertizei tehnice topo-cadastrale întocmită de expertul tehnic A.C., expertiză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Hotărârea este supusă caii de atac a recursului.

5. Acţiune în restituire întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 641/1994 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreieşti. Admisibilitate

Decizia civilă nr. 139/20.10.2006

„Sunt şi rămân abrogate pe data publicării lor toate măsurile legislative prin care s-au luat dispoziţiuni discriminatorii privind pe evrei (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 644/1944).

Bunurile şi drepturile de orice fel intrate prin efectul dispoziţiunilor legislative abrogate de art. 1 în patrimoniul Statului, respectiv Centrul Naţional de Romanizare sau a oricărui alt dobânditor se socotesc că nu au ieşit niciodată din patrimoniul titularilor deposedaţi şi vor fi restituite acestora în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare (art. 19 din Legea nr. 641/1944)”.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, reclamantul W.C.H, prin avocat C.R., a chemat în judecată Primarul municipiului Iaşi, Consiliul Local al municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi, solicitând obligarea pârâţilor la restituirea necondiţionată a imobilului situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16 cu suprafaţa desfăşurată de 233,8 m2 şi teren în suprafaţă de 171,6 m2

În motivarea acţiunii, reclamantul susţine că, în cadrul măsurilor antievreieşti, în conformitate cu Decretul-Lege nr. 842/1941, imobilul proprietatea

9

mamei sale, B.W. a intrat de plin drept în proprietatea statului. În urma înlăturării regimului dictatorial, prin Legea nr. 641/1944, s-au abrogat toate măsurile legislative antievreieşti, reclamantul, în calitate de succesor, fiind, fără putinţă de tăgadă, proprietarul imobilului situat în mun. Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16.

În drept au fost invocate dispoziţiile Decretului-Lege nr. 842/1941 şi Legii nr. 641/1944.

Prin întâmpinare, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, deoarece acesta nu a probat cu certificat calitatea de moştenitor a mamei sale, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivat de împrejurarea că imobilul, conform Legii nr. 213/1998, se află în patrimoniul public local.

Pe fond se solicită respingerea acţiunii întrucât reclamantul nu şi-a dovedit calitatea de proprietar.

Pârâtul Primarul municipiului Iaşi invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.Arată pârâtul că imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, a

trecut în patrimoniul statului şi în administrarea comunei în baza procesului-verbal încheiat la data de 26.03.1949 în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului W.K.. La această dată imobilul se afla în proprietatea autorului reclamantului ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 649/1944, prin care s-au derogat măsurile legislative antievreieşti instituite prin Decretul-Lege nr. 842/1941.

Fiind o preluare abuzivă, efectuată după data de 06 martie 1945, devin incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea în revendicare, formulată pe dreptul comun, este admisibilă numai în cazurile reglementate prin art. 47 din Legea nr. 10/2001, dar inadmisibilă dacă este introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, cum este cea pendinte, ceea ce rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Răspunzând apărărilor pârâţilor, reclamantul susţine că nu a formulat o acţiune în revendicare, ci o acţiune în restituire, aceasta fiind sintagma folosită de Legea nr. 641/1944. Procesul-verbal de preluare din 26.03.1949, invocat de Primarul municipiului Iaşi, nu a fost prezentat cauzei. La această dată nu mai există C.N.R., care figura ca proprietar, conform certificatului eliberat de Arhivele Statului. Imobilul nu face parte din domeniul public, nefiind incidente dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998, iar la notificarea formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu a primit răspuns.

Părţile au depus copii de pe înscrisuri, reclamantul solicitând şi interogatoriul pârâţilor Primarul municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi.

A fost ataşat şi dosarul nr. 15.562/2002 al Tribunalului Iaşi.Prin sentinţa civilă nr. 1470 din 14.06.2006, Tribunalul Iaşi a respins atât

excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de Primarul municipiului Iaşi, precum şi excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi.

10

A fost respinsă acţiunea civilă formulată de W.C.H. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Iaşi, Consiliul Local al municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:Cu privire la excepţiile invocate, apreciate ca nefondate, s-a considerat că

reclamantul are calitate procesuală activă, acesta fiind moştenitorul părinţilor săi, W.K şi W.B. Dreptul de opţiune succesorală a fost manifestat de reclamant cel mai târziu la data depunerii notificării la Legea nr. 10/2001, act normativ care l-a repus în termenul de acceptare.

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi are calitate procesuală pasivă fiind în posesia bunului litigios, bun ce i-a fost dat în folosinţă de Consiliul Local Iaşi ca efect al aplicării Legii nr. 213/1998 şi H.G. nr. 1354/2001.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită în considerarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi art. 60 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fond, Tribunalul a reţinut că imobilul din municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16 a fost proprietatea autorilor reclamantului W.C.H. drept de proprietate confirmat de certificatul nr. 2750/16.10.1997 eliberat de Direcţia Generală a Arhivelor Statului.

În anul 1941, aşa-numita „Lege de romanizare” nr. 842 dispunea naţionalizarea tuturor averilor evreieşti, ceea ce s-a întâmplat şi cu imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, care a intrat în proprietatea statului.

„Legea de romanizare” a fost abrogată prin Legea nr. 641/1944, care a stipulat că imobilele care au intrat în patrimoniul statului în baza legilor antievreieşti „se socotesc că nu au ieşit vreodată din patrimoniile titularilor deposedaţi” şi că imobilele „vor fi restituite în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi”.

Imobilul a intrat de drept în patrimoniul autorilor reclamantului fără a fi necesară nici o formalitate de transcriere sau intabulare, iar pentru facilitarea reintrării în stăpânirea bunurilor şi pentru soluţionarea oricăror pretenţii s-a stabilit o procedură urgentă.

În cauză, nu există dovezi din care să rezulte că statul ar fi restituit benevol acest imobil şi nici că autoarea reclamantului l-ar fi constrâns, prin intermediul justiţiei, la punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 641/1944, fiind evident că, deşi bunul a reintrat de drept în patrimoniul foştilor proprietari, în fapt posesia a continuat să fie exercitată de către stat.

Venirea comuniştilor la putere a adus cu sine un nou val de naţionalizări, statul continuând posesia fără titlu, în baza unui simplu proces-verbal, încheiat la 26.03.1949, ceea ce rezultă şi din faptul că, în prezent, imobilul se află în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale. Preluarea bunului fără titlu a lăsat fără efect dispoziţiile de restituire impuse prin Legea r. 641/1944.

Fiind o preluare abuzivă, efectuată după 06 martie 1945, devin incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Acest act normativ special, cu dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, impune ca persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent a

11

unor imobile, trecute în proprietatea satului în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, să se conformeze condiţiilor, procedurilor şi termenelor prevăzute de această lege, în acest sens fiind şi decizia nr. 3164/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Acelaşi raţionament este avut în vedere şi de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, iar în conformitate cu Legea nr. 247/2005 imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940-22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile acestui act normativ.

Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a uzat şi de procedura Legii nr. 10/2001, apreciind, în concluzie, că acţiunea formulată de acesta este nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul W.H., prin avocat C.R.În motivarea apelului se susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul

dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul neîndoielnic al acestuia şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi greşita aplicare a legii.

Astfel, în mod incorect se reţine că imobilul a reintrat în patrimoniul statului, ceea ce ar fi lăsat fără efect dispoziţiile de restituire impuse prin Legea nr. 641/1944 şi că, în aceste condiţii, fiind vorba de o preluare fătă titlu, după 06 martie 1945, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi îşi găseşte aplicarea Decizia nr. 3164/2004 a Î.C.C.J.

Instanţa nu a apreciat nici consemnările din certificatul nr. 2750/1997 din care rezultă că, până în anul 1950, imobilul din str. Gh. Asachi, nr. 16 figura în evidenţele Comisiei de romanizare şi a confundat două noţiuni separate, în sensul că dreptul subiectiv al unei persoane fizice echivalează cu posesia efectivă asupra unui bun. Faptul că nu este nevoie de formalităţi privind transcrierea sau intabularea nu echivalează cu predarea posesiei bunului, oricând proprietarul deposedat având posibilitatea, conform Legii nr. 641/1944, să solicite restituirea bunului de către cei care-l posedă.

Este greşit şi argumentul instanţei întemeiat pe Legea nr. 66/2004 care priveşte restituirea unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Potrivit art. 6 pct. 3 din acest act normativ, prin comunitate se înţelege o entitate juridică de drept privat constituită şi organizată potrivit legii române, nu o persoană fizică, cum este reclamantul.

De asemenea, instanţa de fond, fără nici o motivare, i-a respins cererea privind suplimentarea interogatoriului.

Apelantul nu a solicitat administrarea de noi probe.Prin întâmpinare, intimatul Inspectoratul Şcolar al judeţului Iaşi arată că

apelul este neîntemeiat, acţiunea formulată de reclamant fiind inadmisibilă deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului şi în administrarea comunei în baza procesului-verbal încheiat la data de 26.03.1949, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului.

Aşa cum a conchis şi instanţa, apelantul se putea adresa instanţei de drept comun până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

12

Nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea instanţei de fond,

în limitele cererii de apel, Curtea apreciază că apelul este întemeiat pentru considerentele ce urmează.

Reclamantul W.C.H. este succesorul lui W.B., mama sa.Din certificatul nr. 2750 din 16.10.1997 eliberat de Direcţia Generală a

Arhivelor Statului în urma cercetării matricolei pentru impozitul pe clădiri pe anii 1942-1950, rezultă că W.B. a fost proprietara imobilului situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16.

Acest imobil a trecut în patrimoniul statului ca efect al aplicării Decretului-Lege nr. 842/1941 pentru trecerea proprietăţilor urbane evreieşti în patrimoniul statului şi pentru oprirea evreilor de a dobândi proprietăţi similare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile.

Această concluzie se desprinde din menţiunea de pe foaia matricolă conform căreia „proprietarul” imobilului este C.N.R. (Centrul Naţional de Romanizare), organism căruia i se preda bunul trecut în patrimoniul statului, potrivit art. 8 din Decretul-Lege nr. 842/1941.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 641/1944, prin care au fost abrogate măsurile legislative antievreieşti, toate bunurile intrate în patrimoniul statului, respectiv al C.N.R., prin efectul dispoziţiilor legislative abrogate, se socotesc că nu au ieşit niciodată din patrimoniul titularului deposedat şi vor fi restituite acestuia, în condiţiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau intabulare.

Aşadar, prin efectul legii, autoarea apelantului a redobândit dreptul de proprietate, însă imobilul nu i-a fost restituit.

Mai mult, autoarei apelantului nu i se recunoaşte nici calitatea de proprietar, în condiţiile în care, în aceeaşi foaie matricolă, este rectificată menţiunea de la rubrica „proprietar”, trecându-se, în locul C.N.R., „comitetul provizoriu al comunei urbane Iaşi”, conform unei adrese a acestui comitet cu nr. 173 din 16 aprilie 1949.

Susţin intimaţii-pârâţi că imobilul situat în Iaşi, str. Gh.Asachi, nr. 16 a trecut „în proprietatea statului şi în administrarea comunei” în baza unui proces-verbal încheiat la data de 26 martie 1949, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 125/1948, ca urmare a emigrării proprietarului. Acest proces-verbal nu a fost depus la dosar.

Cert este că acest imobil se află, în prezent, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, respectiv municipiul Iaşi şi în administrarea unei unităţi preşcolare.

Intimaţii recunosc că imobilul a fost preluat abuziv, fără un titlu valabil, însă consideră, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în condiţiile în care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că apelantul avea dreptul, de care a şi uzat, de a solicita restituirea imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 66/2004, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

13

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 66/2004, este evident că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, care nu are ca obiect restituirea unui imobil care să fi aparţinut unei comunităţi a minorităţilor naţionale.

De asemenea, nici dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi interpretate în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite nu pot solicita, pe calea dreptului comun, restituirea unui bun preluat fără titlu valabil, aflat în patrimoniul unei unităţi administrativ-teritoriale, o atare interpretare fiind contrară drepturilor garantate prin art. 6 alin. 1 şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, reţinând că autoarea apelantului nu şi-a pierdut dreptul, recunoscut de Legea nr. 641/1944 şi transmis succesorului său, de a solicita restituirea imobilului, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă, se va admite apelul şi se va schimba, în parte, sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, în sensul că se va admite acţiunea formulată de reclamant, iar pârâţii vor fi obligaţi să restituie reclamantului imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi, nr. 16, descris în Protocolul nr. 3859 din 04.10.1995 încheiat între Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Învăţământului.

Curtea a admis apelul formulat de reclamantul W.H împotriva sentinţei civile nr. 1470 din 14.06.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în parte. A admis acţiunea formulată de W.H prin avocat R.C., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Iaşi, Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi. A obligat pârâţii să restituie reclamantului imobilul situat în municipiul Iaşi, str. Gh. Asachi nr. 16 cu suprafaţa construită desfăşurată pe 233,80 m2 şi teren în suprafaţă de 171 m2.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii. Hotărârea este supusă căii de atac a recursului.

14

II. II. SECŢIA PENALĂSECŢIA PENALĂ

1. Furt calificat şi violare de domiciliu. Lipsa probelor care dovedesc faptele. Achitare

Încheierea penală nr. 713/16.11.2006

Prin sentinţa penală nr. 356/16 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul penal nr. 5502/2005, în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a cu referire la art. 10 lit. c Cod penal, a fost achitat inculpatul C.Gh., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 192 alin. 2 Cod penal şi art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. g Cod penal cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.În pronunţarea acestei sentinţe instanţa a reţinut următoarele:Inculpatul C.Gh. locuieşte în Bârlad, str. Plevnei, nr. 12 împreună cu

concubina sa, mama, sora şi nepoatele sale. Este o fire violentă şi în data de 17.05.2005, i-a cerut concubinei sale care obişnuia să efectueze diferite activităţi gospodăreşti la domiciliul părţii vătămate C.T., să sustragă bunuri din domiciliul acestuia.

Inculpatul nu a fost niciodată la vătămat, singura care avea acces cu acordul acestuia fiind concubina inculpatului.

Iniţial concubina inculpatului la insistenţele acestuia, a mers să sustragă bunuri, dar s-a întors aducându-i la cunoştinţă acestuia că în vizită la vătămat se afla una din fiicele sale.

Spre seară, concubina, la solicitarea inculpatului şi de teama violenţelor ce acesta le-ar fi exercitat, a mers la vătămat, a intrat pe poarta care era închisă, dar neasigurată şi cunoscând imobilul vătămatului, s-a deplasat în una din camere, de unde a sustras o butelie şi un pachet de carne de porc. Butelia a lăsat-o în stradă la poarta vătămatului şi s-a deplasat la domiciliu numai cu pachetul de carne.

I-a adus la cunoştinţă inculpatului despre bunurile sustrase şi i-a cerut acestuia să meargă să aducă butelia.

Acesta s-a deplasat la locul unde era lăsat bunul şi l-a adus la domiciliul său.

15

În acea seară, inculpatul şi-a bătut mama şi sora. Ca urmare a acestei situaţii pentru a se răzbuna pe el, C.L. l-a reclamat la poliţie ca fiind autorul furtului buteliei de la partea vătămată.

În cursul urmăririi penale şi la cercetarea judecătorească şi-au schimbat declaraţiile şi au indicat ca autor al furtului pe V.S.. De altfel, aceasta recunoaşte săvârşirea celor 2 fapte.

Inculpatul a dat declaraţii contradictorii la urmărirea penală, dar în faţa instanţei a susţinut că nu el este autorul şi că declaraţiile care le-a dat au fost ca urmare a presiunilor care s-au făcut asupra lui de către organele de urmărire penală.

Susţinerile inculpatului sunt probate cu declaraţia martorelor C.G., C.L. şi V.S.

Partea vătămată, în declaraţiile date la instanţă, a precizat că inculpatul nu obişnuia să vină niciodată la el, în schimb concubina acestuia era cea care venea ori de câte ori era solicitată şi că primea pentru munca depusă produse alimentare.

Datorită acestui fapt şi el apreciază că autorul furtului este concubina şi nu inculpatul.

Reţinând această situaţie de fapt instanţa constată că în curtea părţii vătămate a pătruns pe timp de noapte la data de 17.05.2005 o altă persoană şi nu inculpatul, aceeaşi persoană fiind cea care a sustras şi butelia.

În concluzie, instanţa a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, cu referire la art. 10 lit. c Cod procedură penală, motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului C.Gh. pentru săvârşirea infracţiunilor de violare de domiciliu şi furt calificat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel procurorul care a susţinut că sentinţa este nelegală întrucât au fost ignorate probele dosarului care confirmă vinovăţia inculpatului.

Tribunalul Vaslui prin decizia penală nr. 261/A/22.06.2006 a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad şi a menţinut sentinţa penală nr. 356/2006 a Judecătoriei Bârlad.

Instanţa e control judiciar a reţinut următoarele:Potrivit depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză, inculpatul nu a cunoscut

nimic în legătură cu existenţa acelei butelii la domiciliul său, decât atunci când au venit organele de urmărire penală, autorul furtului fiind concubina acestuia care în mod curent obişnuia să meargă la domiciliul părţii vătămate. Cum de altfel acesta din urmă a susţinut şi a declarat că inculpatul nu îl mai vizita de foarte multă vreme, excluzând astfel posibilitatea ca inculpatul să comită cele două infracţiuni în calitate de autor.

Instanţa de fond a reţinut această situaţie în mod corect şi în concordanţă cu probele pe care le-au administrat în cursul judecăţii cu atât mai mult în condiţiile în care nu reiese din probe furtul acelui pachet de carne.

Totodată este îndoielnică şi ipoteza susţinută privind instigarea de către inculpat la faptele reţinute ale concubinei sale, întrucât depoziţia martorei C.L., sora inculpatului, este subiectivă, ţinând seama de relaţiile în care se află aceştia, aşa încât nu se impune schimbarea încadrării juridice.

16

În termen legal decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui şi a vizat greşita achitare a inculpatului C.Gh..

Se susţine că instanţele au ignorat faptul că la domiciliul inculpatului a fost găsită butelia, iar despre furt organele de cercetare penală au fost sesizate de C.L., sora inculpatului.

Această martoră a declarat că în acea seară inculpatul i-a spus concubinei – V.S. – să meargă să sustragă bunuri de la vătămat, apoi după un timp i-a văzut pe amândoi plecând de acasă şi revenind cu o butelie ce era transportată de inculpat şi cu un pachet de carne pe care-l ducea V.S.

Martora C.G. a declarat că a văzut-o pe V.S. intrând în curtea părţii vătămate şi a ieşit cu o butelie pe care a dat-o inculpatului.

Pe de altă parte instanţele au considerat ca fiind sinceră numai declaraţia martorei V.S., respectiv că ea a sustras bunurile înlăturând nejustificat pe cele ale martorelor C.L. şi C.G.

Situaţia de fapt expusă nu poate motiva soluţia de achitare, situaţie în care se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi pe fond condamnarea inculpatului.

Motivul invocat de procuror se încadrează în drept în cazul de casare prevăzut de art. 385 ind. 9 alin. 1 pct. 18 privind grava eroare de fapt şi este nefondat.

Aflarea adevărului într-o cauză penală – regulă de bază a procesului penal – implică a stabili dacă fapta există şi întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, care este autorul acesteia şi dacă făptuitorul răspunde penal.

Pe de altă parte, probele se administrează în faţa instanţei, oral, nemijlocit şi contradictoriu, creând condiţii pentru analiza aprofundată a acestora.

În cauză, ambele instanţe au perceput şi analizat probele ajungând astfel la concluzia justificată că sunt insuficiente pentru a stabili vinovăţia inculpatului C.Gh. şi a hotărî condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunilor de „violare de domiciliu” şi „furt calificat”.

Rezultă din actele dosarului, că în data de 18 mai 2005 numita C.L., a sesizat organele de cercetare penală arătând că în data de 17 mai 2005 inculpatul C.Gh. a sustras din locuinţa părţii vătămate C.T. „o butelie de aragaz”.

Se mai consemnează în procesul-verbal – fila 5 dosar urmărire penală – că butelia se află la „locuinţa din Bârlad, str. Plevnei, nr. 12”.

În data de 19 mai 2005 s-a întocmit procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmindu-se şi planşe fotografice.

În procesul-verbal – fila 6 verso – se arată: „Nu au fost ridicate urme sau mijloace de probă. Nu au fost ridicate sau distruse bunuri sau valori”.

Deşi butelia nu a fost găsită la locuinţa inculpatului, neexistând în acest sens un act de ridicare a bunului la 19 mai 2005 – fila 13 dosar urmărire penală - organele de cercetare penală au predat părţii vătămate una „butelie de aragaz de culoare albastră cu gaz în ea cu căpăcel de culoare albastră”.

Partea vătămată nu a avut cunoştinţă de acest furt, aflând aceasta la 19 mai 2005, dată la care i s-a restituit butelia (fila 12 dosar urmărire penală).

17

În declaraţiile date la urmărirea penală inculpatul a recunoscut săvârşirea furtului pentru ca ulterior în faţa instanţei – fila 9 dosar cercetare judecătorească – să arate că bunurile au fost aduse de către concubina sa, V.S.

În timpul urmăririi penale această martoră a arătat că „ în seara zilei de 17.05.2005 concubinul meu – inculpatul C.Gh. – a venit acasă cu o butelie de aragaz şi o pungă cu carne de porc, cred că era ora 2300 dar nu l-am întrebat de unde le are pentru că îmi era frică de el”.

Situaţia relatată este retractată în faţa instanţei, susţinând că ea este autoarea furtului şi că inculpatul C.Gh. nu a avut cunoştinţă de cele întâmplate: „pe seară profitând de faptul că vătămatul era într-o bucătărie iar casa era descuiată am intrat şi am luat butelia…”, „carne nu am luat”.

Contradictorii sunt şi depoziţiile martorei C.L. care la data de 15 iulie 2005 – deci aproximativ la două luni de la comiterea faptei – arată că autorii furtului sunt V.S. şi C.Gh. – (fila 21 verso dosar urmărire penală), aspecte ce se regăsesc în partea a doua a declaraţiei dată la instanţă – fila 19 dosar cercetare judecătorească.

În aceeaşi depoziţie din 02 februarie 2006 martora arată că „într-o seară, nu mai reţine ora, V.S mi-a arătat o butelie care se afla în cameră la ea. Mi-a spus că a luat-o de la partea vătămată. În acest timp inculpatul era acasă”.

C.G. – nepoata inculpatului – a arătat că „de la concubina inculpatului ştiu că aceasta a sustras butelia de la partea vătămată” – fila 26 dosar fond.

Este de observat că reproducerea faptelor în faţa organelor de anchetă cât şi în faţa instanţelor de judecată sunt distorsionate alteori retractate fiind invocate fie presiuni ale organelor de cercetare penală, fie elemente de fapt contradictorii care privesc bunurile sustrase, cât şi calitatea de autori sau autor al faptelor presupus a fi săvârşite.

Nu este lipsit de importanţă şi faptul că inculpatul C.Gh. este concubinul martorei V.S. şi fratele martorei C.L., iar C.G. este nepoata inculpatului.

În acest context sunt îndoielnice depoziţiile acestora iar în activitatea de evaluare a probelor, ambele instanţe au concluzionat în mod corect că nu se poate stabili fără dubii calitatea de autor, complice sau instigator a inculpatului la săvârşirea faptelor deduse judecăţii.

Prin urmare, soluţia de achitare dispusă de instanţa fondului şi confirmată de instanţa de control judiciar este temeinică şi legală, recursul declarat de procuror este nefondat şi a fost respins conform dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. „b” Cod procedură penală.

2. Tâlhărie şi omor deosebit de grav aflate în concurs.

Elemente de diferenţiere faţă de infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei

Încheierea penală nr. 270/26.10.2006

Tribunalul Iaşi prin sentinţa penală nr.315 din 10 mai 2006 a condamnat pe inculpatul C.Gh., aflat în Penitenciarul Iaşi, la următoarele pedepse:

18

- 15 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c, e – pedeapsă complementară pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.1 şi alin.2 ind.1 lit. c Cod penal cu aplicarea art.37 lit. b Cod penal;

- 20 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c şi e Cod penal ca pedeapsă complementară pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzute de art.174, 176 lit. d Cod penal cu aplicarea art.37 lit. b Cod penal.

În baza art.33 lit. a, art.34 lit.b Cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 20 ani închisoare pe care a sporit-o cu 2 (doi) ani, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 22 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a, b, c, e Cod penal.

A aplicat inculpatului disp.art.71 şi 64 lit.a, b, c, d Cod penal.În baza art.350 Cod procedură penală a menţinut starea de arest a

inculpatului iar în baza disp.art.88 Cod penal a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive la zi începând cu 30.08.2005.

În pronunţarea acestei sentinţe instanţa a reţinut următoarele:În ziua de 16 iulie 2005, în jurul orelor 1700, inculpatul aflat în stare de

ebrietate, s-a deplasat la locuinţa surorii sale U.M. pe care o mai ajuta ocazional, la treburile gospodăreşti.

Negăsind pe nimeni acasă, inculpatul a mers la socrii acesteia, care deţin o altă casă în aceeaşi curte. Fără a striga la uşă, inculpatul a deschis uşa, ce nu era asigurată cu cheia, a pătruns în interiorul casei şi a intrat în camera în care ştia că familia U. ţinea banii.

Inculpatul s-a îndreptat spre masa din cameră şi de sub faţa de masă a sustras suma de 1.400.000 lei vechi. În timp ce număra banii sustraşi, inculpatul a fost surprins de victima U.M. care i-a pus mâna pe umăr. În acel moment, inculpatul s-a întors a prins-o pe victimă cu mâna de gât şi a strâns-o puternic, după care a îmbrâncit-o peste o ladă de lemn. Întrucât inculpatul scăpase din mână banii, aceasta s-a aplecat pentru a-i strânge de pe jos, moment în care a observat că victima încerca să se ridice în picioare. Inculpatul a prins-o din nou cu mâna de gât, a izbit-o de uşă, după care victima a căzut la pământ şi s-a lovit puternic cu capul de duşumeaua încăperii.

După consumarea acestei agresiuni, inculpatul a părăsit locuinţa luând cu el banii sustraşi. La plecare a fost observat de vecinii victimei, respectiv de familia D. Inculpatul a cerut de la D.I. o ţigară după care şi-a continuat drumul spre casă.

În aceeaşi zi, inculpatul a părăsit localitatea fiind depistat de lucrătorii de poliţie în comuna Vedea, jud. Argeş unde lucra ca ziler.

Din raportul de necropsie rezultă că moartea victimei U.M. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei acute consecutive unei sugrumări. Pe corpul victimei s-au constatat echimoze ce s-au putut produce prin lovire cu mijloace contondente.

În cauză s-a procedat la reconstituirea faptei inculpatului indicând locul şi modul în care a sustras banii şi a suprimat viaţa numitei U.M.

În drept, faptele reţinute şi descrise anterior, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de omor deosebit de grav şi tâlhărie, prevăzută de art.174-176 lit. d

19

Cod penal şi respectiv 211 alin.1 şi 21 lit. c Cod penal cu aplicarea art.33 lit. a, 34lit.b şi 37 lit. b Cod penal.

Sentinţa astfel pronunţată a fost apelată de inculpatul C.Gh., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut că încadrarea juridică este greşită întrucât fapta inculpatului se încadrează juridic în infracţiunea de „tâlhărie” urmată de moartea victimei, faptă prevăzută de art.211 alin.3 Cod penal.

A arătat, că nu a avut intenţia de a ucide victima, ci de a lua o sumă de bani ce considera că-i aparţin, dar fiind surprins a îmbrâncit-o părăsind locul faptei.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că respectiva critică este nefondată.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţa fondului, este corectă fiind rezultatul coroborării tuturor probelor administrate în cauză.

Astfel, s-a dovedit fără dubii că inculpatul, în data de 16 iulie 2005, în jurul orelor 1700 după ce consumase băuturi alcoolice, a mers la locuinţa numiţilor U.N. şi U.M.

Fără a avea consimţământul acestora a deschis uşa imobilului care nu era încuiată a pătruns în interior, şi cunoscând locul unde victima îşi ţinea banii s-a îndreptat spre masa din camera respectivă, iar de sub faţa de masă a sustras suma de 1.400.000 lei ROL.

A fost surprins de victima U.M. în timp ce-şi număra banii situaţie în care inculpatul a ripostat.

A prins-o cu mâna dreaptă de gât, a strâns-o puternic după care a îmbrâncit-o peste o ladă din lemn.

Întrucât îi căzuse pe jos banii sustraşi şi s-a aplecat pentru a-i lua, a observat că victima U.M. încerca să se ridice în picioare. Astfel, a prins-o din nou de gât cu mâna, a izbit-o de uşă, iar aceasta a căzut pe spate lovindu-se de duşumea, situaţie în care inculpatul a părăsit în grabă locuinţa.

Din raportul de necropsie medico-legală, nr.1074/2005 rezultă că moartea victimei – în vârstă de 73 ani – a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei respiratorii acute consecutive unei sugrumări, aspect evidenţiat şi în planşa fotografică – foto nr.2, fila 15, dosar urmărire penală.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, se cere, pe de o parte, realizarea raportului de cauzalitate între fapta de tâlhărie şi moartea victimei, iar pe de altă parte, ca inculpatul care a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte fapta de tâlhărie să fie totodată în culpă faţă de producerea rezultatului mai grav.

Or, probele dosarului atestă faptul că inculpatul a produs cu intenţie moartea victimei, pe care a sugrumat-o conducând astfel la o insuficienţă respiratorie acută şi ulterior la deces.

Prin urmare, reţinând că victima a fost ucisă cu intenţie (art.176 lit.d Cod penal) nu se poate reţine în acelaşi timp că moartea acesteia s-a produs şi din culpă (art.211 alin.3 Cod penal) astfel că activitatea infracţională a fost corect încadrată

20

juridic, neexistând temeiuri privind schimbarea acesteia aşa după cum a solicitat inculpatul.

3. Calificarea juridică a faptei în raport cu consecinţele post-traumatice ale lezării integrităţii corporale

Decizia penală nr. 611/05.10.2006

Prin sentinţa penală nr. 1769 din 03.11.2005, Judecătoria Bârlad a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice şi condamnarea inculpatului D.C. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a şi art. 76 lit. d Cod penal, împotriva părţii civile M.T., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

S-au aplicat inculpatului dispoziţiile art. 64 şi 71 Cod penal.S-a admis cererea în despăgubiri civile materiale formulată de partea civilă

M.T..Inculpatul a fost obligat să-i plătească părţii civile suma de 750 lei RON,

reprezentând despăgubiri civile materiale.S-a respins ca neîntemeiată cererea în despăgubiri morale formulată de

partea civilă M.T..Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 120 lei RON, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:În seara zilei de 15.08.2003, la Căminul Cultural din comuna Vutcani,

judeţul Vaslui s-a organizat o discotecă, la care au participat şi partea vătămată M.T. împreună cu fratele lui, M.C., precum şi inculpatul D.C.. Pe la orele 2200, în timp ce se aflau în faţa Căminului cultural, între partea vătămată şi inculpat a apărut un conflict, în care partea vătămată l-a lovit pe inculpat cu un şlap peste faţă, iar inculpatul l-a lovit cu piciorul pe partea vătămată în zona inghinală. Pentru a rezolva acest conflict, partea vătămată şi fratele acestuia, M.C., l-au apucat de braţe pe inculpat şi, însoţiţi din urmă de martorii T.S. şi N.Gh., cu toţii au plecat spre Postul de Poliţie comuna Vutcani. Pe drum, inculpatul, care iniţial fusese de acord să meargă la postul de poliţie s-a smucit şi a lovit prin surprindere partea vătămată cu pumnul peste faţă după care inculpatul a fugit din acel loc.

Urmare a loviturii aplicate de inculpat, partea vătămată a căzut. Leziunile traumatice cauzate părţii vătămate au fost constatate prin certificatul medico-legal nr. 416/18.08.2003 întocmit de Cabinetul medico-legal Bârlad, stabilindu-se că părţii vătămate i-au fost cauzate: traumatism facial, expulsia dintelui 32 cu evidenţierea alveolei goale; luxaţia de gradul III-IV a dintelui 33, irecuperabil; plagă la hemibuza stânga inferioară 2-3 cm.

Partea vătămată nu a stat internată în spital pentru vindecarea leziunilor.La solicitarea inculpatului, în cauză s-a efectuat expertiza medico-legală

traumatologică, materializată prin raportul de expertiză nr. S/7681/02.07.2004, întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi. Potrivit concluziilor acestui raport de expertiză, expulsia dintelui 32 îi conferă părţii vătămate un prejudiciu estetic

21

temporar care poate fi corectat prin protezare dentară şi nu poate fi asimilat noţiunii de sluţire; la data examinării, partea vătămată prezenta osteită periradiculară a dintelui 33 cu mobilitate dentară gradul III care impune extracţia de necesitate a dintelui, urmată de protezare dentară.

Dintele 32 constituie incisiv mic, dintele 33 constituie canin, ambii amplasaţi în partea dreaptă a maxilarului inferior. Ambii dinţi au fost expulzaţi prin agresiunea fizică exercitată asupra părţii vătămate, încetând astfel funcţionarea dinţilor expulzaţi.

A rezultat că, prin expulzarea celor doi dinţi şi prin încetarea funcţionării acestora, s-a cauzat părţii vătămate o vătămare corporală gravă, în sensul prevăzut de art. 182 alin. 2 Cod penal.

Pentru aceste considerente, cererea prin care inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal, în infracţiunea de lovire, prevăzute de art. 180 alin. 2 Cod penal, a fost respinsă.

În consecinţă, s-a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul prevăzut de art. 363 Cod procedură penală inculpatul D.C., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivarea apelului, inculpatul D.C. a arătat că situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este greşită şi contrară probelor din dosar întrucât după primul conflict inculpatul nu a mers de bună voie la poliţie ci forţat de vătămat, fiind luat practic pe sus. De aceea când a vrut să scape l-a lovit pe vătămat cu pumnul peste faţă fără a-i provoca vreo leziune, iar certificatul medico-legal arată că leziunile pot data din 15.07.2003 ori fapta este din 15.08.2003.

S-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de lovire, prevăzută de art. 180 alin. 1 Cod penal sau infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, întrucât în cauză nu se poate reţine sluţirea, prejudiciul estetic putând fi corectat prin protezare dentară.

De asemenea, s-a arătat că inculpatul a fost provocat de partea vătămată, iar fapta sa nu prezintă gradul de pericol social ridicat, putându-se aplica dispoziţiile art. 18 ind. 1 Cod penal, în final solicitându-se redozarea pedepsei şi coborârea ei sub minimul special prevăzut de lege.

Prin decizia penală nr. 166/2006 Tribunalul Vaslui a respins ca nefondat, apelul formulat de inculpat.

În examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, Tribunalul a reţinut, în esenţă că în mod corect şi în concordanţă cu materialul probator administrat în cauză instanţa de fond a reţinut că inculpatul D.C. a comis o infracţiune de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a, 76 lit. d Cod penal, împotriva părţii vătămate M.T.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă şi corespunde probelor administrate care au fost judicios interpretate.

22

În termen procedural, hotărârile astfel pronunţate au fost recurate de către inculpatul D.C., fiind criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie, în principal pentru aceleaşi motive invocate şi în calea de atac a apelului.

Astfel, inculpatul a criticat hotărârile recurate pentru greşita încadrare juridică dată faptei în sensul că a fost reţinută infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal, în varianta sluţire, reţinându-se că prin loviturile aplicate părţii vătămate ce au avut ca rezultat expulsia a doi dinţi, aceasta a suferit pierderea unui organ şi încetarea funcţionalităţii acestuia. Deşi expertiza medico-legală efectuată în cauză înlătură aceste consecinţe, instanţele nu au analizat probele în ansamblul lor, luând în considerare doar acele elemente ce converg spre vinovăţia sa în forma reţinută.

Astfel, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal, nefiind produse consecinţele prevăzute de text în sensul pierderii unui organ ori a funcţionalităţii acestuia.

Verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate, au fost analizate în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 385 pct. 17 ind. 9 şi 17 ind. 1 Cod penal, curtea a constatat că recursul formulat este întemeiat pentru considerentele expuse în continuare.

În cauză instanţele au administrat un ansamblu probator suficient şi concludent în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt, corect reţinută de instanţe, constând în aceea că în seara de 15.08.2003, sub impulsul momentului, inculpatul D.C. a aplicat părţii vătămate M.T. o lovitură cu pumnul în zona gurii, aceasta suferind leziuni traumatice, consecinţa fiind expulsia dinţilor 32 şi 33.

În schimb, în ceea ce priveşte analiza materialului probator administrat în dosarul cauzei cu raportare la situaţia de fapt reţinută în vederea încadrării în drept a faptei inculpatului, evidenţiază erori grave din partea instanţelor de fond.

Din certificatul medico-legal din 18.08.2003 eliberat de cabinetul medico-legal Bârlad, cât mai ales din expertiza medico-legală din 02.07.2004 întocmită de I.M.L. Iaşi (şi care evident este superioară certificatului medico-legal menţionat) a rezultat faptul că partea vătămată a suferit doar expulsia dintelui 32 şi mobilitate dentară de gradul III a dintelui 33, care, într-adevăr, a impus extracţia de necesitate a acestuia, urmată de protezare dentară. Mai mult, s-a precizat că aceste leziuni conferă părţii vătămate un prejudiciu estetic temporar care poate fi corectat prin protezare dentară, prejudiciu care nu poate fi asimilat noţiunii juridice de sluţire.

S-a motivat în decizii de speţă (a se vedea decizia penală nr. 5 din 06.01.2004 a Curţii de Apel Iaşi) că schimbarea încadrării juridice prin preluarea necritică a raportului de expertiză medico-legală este nelegală, întrucât concluziile acestuia nu sunt obligatorii pentru instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 63 Cod procedură penală.

Ori, astfel cum s-a reţinut de alte instanţe care au adoptat soluţia contrară, în toate situaţiile prevăzute de art. 181 Cod penal se impune efectuarea unei expertize medico-legale, pentru a se verifica dacă agresiunea exercitată de făptuitor a produs

23

vreuna din consecinţele rezultatului periculos ale textului incriminator (a se vedea decizia penală nr. 518 din 31.12.2000 a Curţii de Apel Braşov).

În argumentarea acestei opinii, aceleaşi instanţe (inclusiv Curtea Supremă de Justiţie prin decizia penală nr. 3188 din 2.07.2003) a apreciat că stabilirea sensului juridic al unor termeni şi a încadrării juridice sunt atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Apreciem că singurii în măsură a stabili dacă fapta ce intră sub incidenţa legii penale a produs vreuna din urmările prevăzute de textul în discuţie (esenţială pentru încadrarea juridică a faptei), sunt organele specializate, respectiv medicul legist (aşa cum prevăd şi impun, de altfel şi dispoziţiile art. 114 Cod procedură penală). A admite contrariul, înseamnă a aprecia că expertizele (de orice fel) nu se justifică, constatarea directă şi personală a instanţei fiind suficientă.

Mai mult, înţelesul termenului de „sluţire” se interpretează, chiar şi din punct de vedere juridic (dreptul ca ştiinţă apelând cu precădere la interpretarea gramaticală a înţelesului unor noţiuni), astfel cum este definit în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Potrivit acestuia „slut” înseamnă (om) mutilat, schilodit, infirm, diform, pocit, foarte urât. Pe de altă parte, doctrina penală defineşte noţiunea de „sluţire” ca „un prejudiciu estetic constând în schimbarea înfăţişării unei persoane într-o înfăţişare neplăcută, respingătoare, ca rezultat al unei desfigurări, deformări sau mutilări. Mai mult, sluţirea presupune consecinţa unei modificări substanţiale a aspectului fizic al unei persoane, care să poată provoca o reacţie de respingere a celor din jur şi care să constituie o dizarmonie evidentă şi păgubitoare din punct de vedere estetic.

În situaţia pierderii unui dinte frontal (sau chiar doi în ideea admiterii tezei susţinute de procuror în actul de sesizare, deşi acest aspect nu a fost întru totul confirmat de actele medicale), prin protezarea acestuia nu se produce o schimbare a aspectului feţei şi, tocmai de aceea, medicina legală nu consideră sluţire pierderea unui dinte.

Nu este convingătoare în acest sens nici motivarea instanţelor potrivit cărora pierderea dinţilor are un caracter ireversibil, leziunile produse nefiind vindecabile în mod natural. Potrivit acestora, proteza dentară nu constituie o remediere pe cale naturală, o vindecare a leziunilor produse, având rolul doar de a ascunde un prejudiciu ireversibil şi de a crea aparenţa unei fizionomii normale (vezi decizia penală nr. 764 din 26.09.2000, decizia penală nr. 208 din 16.03.2000 ale Curţii de Apel Iaşi).

Dimpotrivă, s-a apreciat că, în condiţiile în care ştiinţa medicală cunoaşte o permanentă dezvoltare, o lucrare protetică sau implant dentar, care va înlocui dintele/dinţii lipsă, este de natură să acopere organic şi funcţional consecinţele cauzate părţii vătămate. De altfel, nu se poate susţine că pierderea unui dinte echivalează cu pierderea unui ochi, cu pierderea auzului, fiind,probabil, singurul organ care, prin înlocuire, nu îşi pierde funcţia pentru care a fost destinat (respectiv masticaţia).

În altă ordine de idei, în cauză nu s-a dovedit, prin alte mijloace de probă, ca fiind pe deplin realizate consecinţele prevăzute de lege. Nu rezultă din ansamblul probator că în urma faptei săvârşite de către inculpat, partea vătămată ar fi rămas

24

cu vreo infirmitate, invaliditate sau pierderea unui simţ, ori că, urmare a traumatismului suferit, a căpătat o înfăţişare respingătoare sau nu a mai fost în măsură să se hrănească.

În consecinţă, Curtea a apreciat că rezultatul periculos creat în cauză nu se încadrează într-una din variantele prevăzute de art. 182 alin. 2 Cod penal.

Urmarea produsă prin fapta inculpatului, ca o componentă a laturii obiective, se circumscrie dispoziţiei art. 180 alin. 2 Cod penal, respectiv infracţiunii de lovire sau alte violenţe care condiţionează existenţa faptei de o vătămare care necesită pentru vindecare cel mult 20 zile.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d Cod procedură penală admis recursul formulat de inculpatul D.C. împotriva hotărârii Judecătoriei Bârlad şi a deciziei pronunţate de Tribunalul Vaslui, pe care, le-a casat în latura penală în ce priveşte încadrarea juridică dată faptelor.

În rejudecare, s-a dispus condamnarea inculpatului D.C. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice dată faptei, în condiţiile art. 334 Cod procedură penală, din infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal.

4. Recurs. Daune morale acordate părţii vătămate constituită parte civilă în condiţiile săvârşirii infracţiunii de ultraj. Examinarea criticii prin prisma dispoziţiilor art. 385 ind. 9, art. 18 ind. 1 din Codul de procedură penală anterior abrogării prin Legea nr. 356/2006

Decizia penală nr.804/14.12.2006

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa penală nr.757/15 februarie 2006 pronunţată în dosarul penal nr.9539/2005, a condamnat pe inculpatul B.D.I. la pedeapsa de 2000 RON amendă pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 13, 74 lit. a şi art. 76 lit. e Cod penal.

În baza art.81 Cod penal a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe durata de 1 an şi a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 Cod penal.

A respins ca neîntemeiată cererea părţii vătămate şi civile P.N. privind obligarea inculpatului la 20 milioane lei vechi daune materiale şi 180 milioane lei vechi daune morale.

Hotărând în sensul celor de mai sus, instanţa a reţinut în esenţă următoarele:La data de 08.10.2004 inculpatul B.D.I. s-a deplasat la sediul

Primăriei Ungheni pentru a obţine un număr de înregistrare pentru adresa anterior menţionată pe o copie a acesteia, adresându-se în acest sens secretarului primăriei, martorul J.G. Acesta a refuzat să răspundă solicitării motivând că este ocupat. În acel moment în biroul secretarului a intrat partea vătămată P.N., primarul comunei. Acesta a luat copia adresei din mâna inculpatului pentru a vedea despre ce este vorba, pornind spre ieşire. Inculpatul l-a urmat, pe hol având loc o discuţie între cei doi, context în care

25

inculpatul B.D.I. a lovit pe partea vătămată cu pumnul în zona feţei. În urma loviturii primite, partea vătămată a căzut pe treptele din faţa biroului contabilului P.R.

Potrivit certificatului medico-legal nr. 2731/11.10.2004 în urma agresiunii partea vătămată P.N. a suferit leziuni, respectiv traumatism labio-dentar cu echimoză şi contuzie dentară 13 şi a prezentat comoţie cerebrală anamnestică, pentru a căror vindecare au fost necesare 12 – 14 zile de îngrijiri medicale.

Situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa de judecată rezultă din coroborarea probelor administrate pe parcursul urmăririi penale şi în faza cercetării judecătoreşti.

Cu privire la latura civilă a cauzei instanţa a constatat că partea vătămată P.N., audiat fiind de către instanţa de judecată, s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 20 milioane lei ROL, reprezentând daune morale. Înaintea concluziilor asupra fondului cauzei, la termenul din data de 13.01.2006, partea vătămată, prin apărător, a declarat că înţelege să-şi majoreze pretenţiile civile la suma de 200 milioane lei ROL, din care suma de 20 milioane lei ROL reprezintă daune materiale, pentru cheltuielile făcute de partea vătămată cu îngrijirile medicale, şi suma de 180 milioane lei ROL reprezintă daune morale. Cu privire la daunele morale, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei s-a precizat că ele reprezintă un echivalent al prejudiciului moral cauzat părţii vătămate, prejudiciu constând în „atingerile aduse demnităţii şi prestigiului părţii vătămate” ca primar al comunei.

În primul rând s-a constatat faptul că majorarea pretenţiilor civile din partea părţii vătămate s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut la art. 15 alin.2 Cod procedură penală. Aşa cum a statuat şi instanţa supremă în practica sa (a se vedea Decizia nr. 3731/2001) suplimentarea pretenţiilor din partea părţii civile se poate face numai în termenul prevăzut de art. 15 alin.2 Cod procedură penală, termen prevăzut în considerarea respectării dreptului la apărare al inculpatului, care trebuie să aibă posibilitatea de a-şi face apărări în procesul penal, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. În cauză, partea civilă a solicitat iniţial, în termenul legal, doar daune morale, într-un cuantum relativ redus, ulterior, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei, solicitând obligarea inculpatului şi la plata de daune materiale şi majorându-şi pretenţiile legate de plata daunelor morale.

În acelaşi timp, pretenţiile civile ale părţii civile P.N. sunt şi neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Cât priveşte daunele materiale solicitate, constând în cheltuieli făcute de partea civilă cu îngrijirile medicale, acestea nu au fost dovedite, deşi partea vătămată şi civilă P.N. a beneficiat de asistenţă juridică din partea a doi apărători aleşi. Nu au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte că partea vătămată a urmat un tratament medical, că acest tratament a avut legătură cu fapta penală săvârşită de inculpatul B.D.I., iar în considerarea celor prescrise de medic partea vătămată şi civilă a făcut cheltuieli personale pentru achiziţia de medicamente. De altfel, cu privire la partea vătămată, care în acest timp efectua şi un tratament de specialitate, în foaia de observaţie

26

clinică nr. 9773 nu se consemnează că ar fi necesitat şi un alt tratament decât cel pentru diagnosticul stabilit la momentul internării, deşi la data de 13.10.2004 a fost supus unor examene clinice.

În ceea ce priveşte daunele morale, partea vătămată şi civilă P.N. a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 20 milioane lei ROL, ulterior majorată la 180 milioane lei ROL, pentru prejudiciul moral cauzat, prejudiciu constând în atingerea demnităţii şi onoarei sale de primar. În acest sens toţi martorii audiaţi în cauză, fiind interpelaţi de către apărătorii părţii vătămate, au declarat că, după părerea lor, imaginea primarului în comună a fost afectată în urma faptei penale săvârşite de inculpatul B.D.I.

Numai că infracţiunea prevăzută de art. 239 Cod penal este o infracţiune complexă care are ca obiect juridic principal relaţiile sociale referitoare la respectul datorat autorităţii de stat, iar în forma prevăzută de aliniatul 2 ca obiect juridic secundar relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei. Infracţiunea de ultraj este o infracţiune de pericol, rezultatul său constând într-o stare de pericol pentru autoritatea de stat, nefiind generatoare sub aspectul obiectului său juridic principal de daune materiale şi morale.

Partea civilă P.N. a solicitat repararea prejudiciului adus demnităţii şi imaginii sale de primar. Numai că ultrajul, ca infracţiune contra autorităţii, apără prestigiul unei instituţii şi nu al unei persoane. Ori, prestigiul autorităţii de stat a fost restabilit prin condamnarea inculpatului pentru încălcarea normei de drept.

Sentinţa astfel pronunţată a fost apelată de partea vătămată P.N. şi inculpatul B.D.I.

Partea vătămată a precizat că daunele morale şi materiale au fost dovedite şi justificate şi se impun a fi acordate iar inculpatul a solicitat achitarea pe considerentul greşitei încadrări juridice dată faptei întrucât fapta a fost săvârşită fără vinovăţie.

Tribunalul Iaşi, prin decizia penală nr.606/26.09.2006 a respins ca nefondate apelurile şi a obligat apelanţii la cheltuieli judiciare către stat.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă următoarele:

Situaţia de fapt este corectă, corespunde adevărului obiectiv şi a fost probată, dincolo de orice îndoială cu întreg materialul probator administrat în cauză.

Cât priveşte soluţia pronunţată de instanţa de fond în acţiunea civilă formulată de partea vătămată P.N., tribunalul a apreciat că este legală şi temeinică.

Partea civilă nu a probat caracterul cert al prejudiciului material şi al prejudiciului moral încercat, condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

27

Prejudiciul moral cauzat părţii vătămate P.N., ca persoană fizică – şi nu instituţiei primarului - nu a fost dovedit. Simpla existenţă a incidentului dintre părţi nu face dovada, prin ea însăşi, a unei suferinţe morale certe aptă de a fi cuantificată.

De asemenea, tribunalul a constatat că actele medicale depuse de partea civilă la dosarul cauzei fac dovada faptului că aceasta a suportat un tratament corespunzător, dar nu şi a contravalorii acestuia.

În termenul prevăzut de art.385 ind.3 alin.1 Cod procedură penală, hotărârile date în cauză au fost recurate de partea civilă P.N. şi inculpatul B.D.I.

Partea civilă a invocat ca o primă critică faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a daunelor iar motivele reţinute se contrazic între ele; motiv de casare prevăzut de art.385 ind.9 pct.9 Cod procedură penală.

În ce priveşte daunele materiale, acestea sunt justificate pentru suma de 14 milioane lei vechi reprezentând retribuţia avută la serviciu pe durata celor 14 zile în care s-a efectuat tratamentul medical.

A doua critică priveşte grava eroare de fapt prin respingerea daunelor morale, motiv de casare prevăzut de art.385 ind.9 pct.18 şi alin.2 Cod procedură penală.

Se arată că daunele morale sunt susceptibile de a fi reparate şi pecuniar întrucât lezarea unor drepturi nepatrimoniale poate determina şi prejudicii materiale. Între aceste prejudicii figurează şi cele aduse prestigiului, demnităţii sau reputaţiei unei persoane împotriva căreia a fost săvârşită o faptă penală.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi pe cale de consecinţă obligarea inculpatului la daune materiale şi morale aşa cum au fost solicitate.

Inculpatul nu a invocat motive de casare prin cererea declarativă şi nici printr-un memoriu separat.

Examinând actele şi lucrările dosarului raportat criticilor formulate, Curtea a constatat recursul ca fiind întemeiat numai în ce priveşte acordarea cu titlu a daunelor morale către partea civilă.

Prin decizia instanţei de apel s-a motivat faptul că partea civilă nu a probat caracterul cert al prejudiciului material şi moral încercat, condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

S-a mai reţinut că prejudiciul moral cauzat părţii vătămate, ca persoană fizică – şi nu instituţiei primarului – nu a fost dovedit şi că simpla existenţă a incidentului dintre părţi nu a făcut dovada suferinţelor morale.

În acest context, cel dintâi motiv de casare ce vizează soluţia de respingere a daunelor pentru nemotivare, nu este întemeiat întrucât instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra tuturor motivelor invocate (art.378 alin.3 Cod procedură penală).

Corect, ambele instanţe, în raport de probatoriul administrat au respins ca nedovedite pretenţiile civile constând în daune materiale solicitate de partea civilă.

În cauză nu s-au depus înscrisuri care să ateste că partea vătămată a urmat tratament medical şi că acest tratament a avut legătură cu fapta penală săvârşită de inculpat.

28

Prin foaia de observaţie clinică a părţii vătămate nr.9773 nu s-a consemnat că ar fi necesitat şi un alt tratament decât cel pentru diagnosticul stabilit în momentul internării, deşi la 13 octombrie 2004 a fost supus unor examene critice.

Hotărârile pronunţate în cauză urmează a fi reformulate însă în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale pentru următoarele considerente:

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea „preţului” suferinţelor fizice sau psihice, ci înseamnă aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale a persoanei vătămate.

Se impune a fi apreciată pierderea pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală şi liniştită.

S-a dovedit incontestabil prin probele administrate că partea vătămată – P.N. – în calitate de primar al comunei Ungheni – a fost insultat şi lovit de inculpat în sediul primăriei, fapta fiind săvârşită în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia.

În urma loviturii primite, partea vătămată a prezentat un traumatism labio-dentar cu echimoză şi contuzie dentară 13 şi comoţie cerebrală anamnestică. Conform certificatului medico-legal nr.2731 din 11 octombrie 2004 emis de I.M.L. Iaşi leziunile s-au putut produce prin lovire cu corp contondent – pumn, palmă şi pot data din 8 octombrie 2004 şi au necesitat 12 – 14 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

În adevăr, ultrajul are ca obiect juridic special relaţiile referitoare la respectul datorat autorităţii de stat, care presupune respect şi faţă de funcţionarul care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul acestei autorităţi.

În forma agravantă prevăzută de art.239 alin.2 Cod penal, infracţiunea de ultraj se realizează prin acţiuni de lovire, alte acte de violenţă sau acţiuni de vătămare corporală.

Fiecare dintre aceste acţiuni are o incriminare distinctă în Codul penal constituind o infracţiune contra persoanei: „lovire sau alte violenţe” – art.180 Cod penal – şi „vătămare corporală” - art.181 Cod penal. Prin urmare, persoana ce îndeplineşte exerciţiul autorităţii, a suferit – în mod evident – şi un prejudiciu moral.

Ar fi inacceptabil ca o persoană fizică, constituită parte civilă, având ca obiect acordarea de daune morale în cadrul infracţiunilor prevăzute de art.180 sau art.181 din Codul penal să poată beneficia, în principiu, de aceste sume, iar funcţionarul căruia i s-au cauzat aceleaşi suferinţe fizice şi psihice, să fie înlăturat cu motivarea că persoana lezată are o calitate specială – funcţionar public – şi că în această calitate nu este posibilă o dezdăunare efectivă.

Pe de altă parte – ultrajul prevăzut de art.239 alin.2 Cod penal – are ca obiect secundar relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei, situaţie în care este îndreptăţit la o despăgubire rezonabilă.

În cauză, deşi suferinţa morală este certă, cuantumul acesteia nu poate face obiectul unor constatări obiective, ci ale unor aprecieri pur subiective.

Inexistenţa unor probe directe nu poate conduce automat la respingerea acestora ca fiind nedovedite.

29

Există însă posibilitatea ca pe baza probelor indirecte, să se tragă unele concluzii referitoare la daunele morale şi cuantumul lor, în raport şi cu efectele infracţiunii.

În acest sens, certificatul medico-legal arată că partea vătămată P.N. a acuzat cefalee şi pierdere de cunoştinţă, iar la examenul neurochirurgical – comoţie cerebrală, nevralgie ARNOULD postraumatică dr. iar la examenul stomatologic s-a constatat contuzia dentară 13.

În acest context, suferinţa de a fi privată de o viaţă normală corespunzătoare raportat vârstei şi profesiei exercitate de partea vătămată, poate fi calificată ca o despăgubire conform cu prevederile art.14 alin.5 din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, iniţial partea vătămată a solicitat 20 milioane lei vechi – fila 49 dosar fond, pentru ca ulterior, la 13 ianuarie 2006, să solicite majorarea acestora la 180 milioane lei vechi.

La dezbaterile pe fondul cauzei – 15 februarie 2006 - inculpatul, prin apărător, a formulat concluzii numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, fără a solicita limitarea acestor despăgubiri conform celei dintâi declaraţii.

Cererea de majorare apare ca tardivă numai în contextul în care s-au solicitat sume în plus în cursul dezbaterilor situaţie în care în adevăr se încalcă dreptul la apărare a inculpatului care nu are posibilitatea de a-şi formula apărări în procesul penal.

Or, majorarea a avut loc la o dată anterioară, prin cerere scrisă, cerere ce nu se confundă cu constituirea de parte civilă care se face cel târziu la citirea actului de sesizare.

În ceea ce priveşte suma solicitată – 180 milioane lei vechi – aceasta este excesivă şi lasă locul unei îmbogăţiri fără just temei.

Cum stabilirea daunelor morale constituie o chestiune de fapt, aceasta a fost apreciată ca fiind rezonabil cuantificată la 40 milioane lei vechi (4000 lei RON) sumă la care este obligat inculpatul.

În ce priveşte recursul declarat de inculpatul B.D.I., s-a constatat că este neîntemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art.385 indice 10 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, recursul trebuie să fie motivat prin cererea declarativă de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Nefiind respectate cerinţele legale, recursul inculpatului a fost examinat conform alin.2 ind.1 al art.385 ind.10, constatându-se că nu există temeiuri care, examinate din oficiu, să conducă la casarea hotărârilor.

Faţă de considerentele expuse, în baza disp.art.385 ind.15 pct.2 lit. d cu referire la art.385 ind.9 pct.17 ind.1 – anterior abrogării prin Legea nr.356/2006 – a fost admis recursul declarat de partea civilă P.N. iar inculpatul a fost obligat la plata sumei de 4000 lei cu titlu de daune morale.

În baza art.385 ind.15 pct.1 lit. b cod procedură penală, recursul declarat de inculpatul B.D.-I. a fost respins ca nefondat.

30

5. Recurs. Judecata cauzei în apel a avut loc fără a avut loc fără citarea legală a inculpatei sau care legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta. Casare cu trimitere spre rejudecare

Decizia penală nr. 614/10.10.2006

Prin sentinţa penală nr. 1511/7.11.2005, Judecătoria Paşcani a condamnat pe inculpatele S.N., D.R. şi S.V. la pedepsele de câte 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 302 alin. 1 şi art. 209 alin. 1 lit. a, g Cod penal.

În baza art. 81 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor pe o durată de 5 ani.

S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 Cod penal.Prin aceeaşi sentinţă a fost condamnată şi inculpata D.I. la aceeaşi pedeapsă,

cu aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. a Cod penal.În baza art. 61 Cod penal s-a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru

restul neexecutat de 549 zile din pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de Judecătoria Piatra-Neamţ prin sentinţa penală nr. 2172/1993, rest ce a fost contopit cu pedeapsa aplicată urmând ca inculpata să execute pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 64 şi 71 Cod penal, iar în baza art. 88 Cod penal s-a dedus durata reţinerii 31.07.2004-1.08.2004.

Sentinţa a fost apelată de cele patru inculpate.Tribunalul Iaşi, prin decizia penală nr. 200/14 martie 2006, a luat act de

retragerea apelului declarat de L.R. şi a respins ca nefondate apelurile declarate de S.N. şi S.V.

A admis apelul declarat de inculpata D.I. sub aspectul înlăturării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. d din Codul penal.

În termenul prevăzut de art. 385 ind. 3 alin. 1 Cod procedură penală, hotărârile au fost recurate de inculpata D.I., fiind criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivându-şi recursul, inculpata a susţinut că pentru termenul din 14.03.2006 când s-a judecat la Tribunalul Iaşi apelul declarat de ea nu a fost citată, aflând de termenul acordat din informaţiile telefonice primite de la avocatul ales, iar acesta nu s-a putut prezenta la proces din cauza viscolului, a stratului de zăpadă şi lipsei complete de vizibilitate.

Apărătorul ales al inculpatei a trimis prin fax două cereri către Tribunalul Iaşi solicitând acordarea unui nou termen de judecată, cu motivarea că nu se poate prezenta în instanţă din cauza condiţiilor meteo care îi fac imposibilă deplasarea spre municipiul Iaşi.

Întrucât judecata s-a desfăşurat în lipsei inculpatei şi a apărătorului ales al acesteia, aflaţi în imposibilitatea de a se prezenta din cauza condiţiilor meteo nefavorabile şi care au încunoştinţat instanţa cu privire la această împrejurare, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi trimiterea cauzei la acelaşi tribunal pentru rejudecarea apelului inculpatei.

31

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, a constatat că recursul promovat este fondat pentru următoarele considerente. Potrivit dispoziţiilor art. 291 alin. 1 Cod procedură penală, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este complet îndeplinită.

Pentru termenul din 14.03.2006, când la Tribunalul Iaşi s-a judecat apelul declarat de inculpata D.I., procedura de citare cu aceasta s-a realizat prin afişare, iar numărul imobilului din str. Martir Cloşca a fost consemnat greşit şi apoi radiat şi trecut numărul corect.

Totodată, Curtea a constatat că apărătorul ales al inculpatei a depus alăturat motivele de recurs, acte cu care a făcut dovada faptului că era angajat al inculpatei în dosarul nr. 1014/2006 aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, cu termen la 14.03.2006, că a transmis prin fax din oraşul Roman la data de 14.03.2006 orele 950 cererea de acordare a unui nou termen din cauza condiţiilor meteo ce îi fac imposibilă deplasarea spre Iaşi. A mai depus apărătorul inculpatei o xerocopie a cotidianului „Ziarul de Roman” din data de 15.03.2006 în care se afla articolul „Eroi în lupă cu viscolul” în care se consemnează că în ziua precedentă de la Autogara Roman nu a plecat nici un autobuz, că poliţiştii au blocat drumul spre Piatra-Neamţ şi că şcolile şi-au închis temporar porţile.

Faţă de această situaţie de fapt, Curtea a constatat că recursul promovat de inculpată este fondat, cazul de casare fiind cel prevăzut de dispoziţiile art. 385 ind. 9 pct. 21 Cod procedură penală, respectiv judecata în apel a avut loc fără citarea legală a părţii sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta.

Pe cale de consecinţă şi în baza dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. c Cod procedură penală a fost admis recursul promovat de inculpata D.I. împotriva deciziei penale nr. 200 din 14.03.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi, hotărâre ce a fost casată în parte numai cu privire la această inculpată.

Cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

32

III. III. SECŢIA COMERCIALĂSECŢIA COMERCIALĂ

1. Neîndeplinirea corectă a procedurii de citare. Consecinţe

Decizia nr.424/09.10.2006

Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a admis recursul formulat de S.C. „TAI 93” S.R.L. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 1134/02.05.2006, a Tribunalului Iaşi, pe care a casat-o, trimiţând dosarul spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut că, într-adevăr, cererea de chemare în judecată, cât priveşte pe recurentă, indică apartamentul nr. 2 la care S.C. „TAI 93” S.R.L. Iaşi îşi are sediul, şi nu nr. 21 cum din eroare a fost citată, acest apartament este indicat şi în dispozitivul hotărârii recurate, nefiind citaţi legal, societatea recurentă nu a putut să-şi facă apărările citaţia fiind afişată la un alt apartament (fila 5 dosar fond).

Pentru aceste considerente, s-a admis recursul, s-a casa sentinţa recurată, părţile nefiind citate legal, încât societatea recurentă nu a putut să-şi facă apărările, citaţia fiind ataşată la un alt apartament (fila nr. 5 dosar fond).

Aşa fiind, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa recurată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a se proceda conform cu normele legale în materie.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere şi criticile înserate la punctele 2 şi 3 din recursul de faţă. Urmând a se administra toate probele necesare pentru a se adopta o soluţie temeinică şi legală.

În acelaşi sens, decizia nr. 670/20.11.2006 şi decizia nr. 494/23.10.2006 ale aceleiaşi instanţe.

33

2. Condiţiile antrenării răspunderii personale a administratorului. Neîndeplinire. Consecinţe

Decizia nr.444/12.10.2006

Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a admis recursul declarat de I.V. împotriva sentinţei civile nr. 107/15.03.2006 a Tribunalului Iaşi, judecător sindic, pe care a modificat-o în parte în sensul că a respins cererea creditorului-reclamant D.G.F.P. a judeţului Iaşi în contradictoriu cu I.V., menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

S-a reţinut că, pentru a fi antrenată răspunderea personală a administratorului este necesar să se îndeplinească una din condiţiile prevăzute de art. 137 lit. a-g din Legea nr. 64/1995.

În cauză nu s-a făcut o asemenea dovadă. Art. 137 lit. c din Legea nr. 64/1995, republicată, prevede că poate fi atrasă răspunderea persoanelor din conducerea societăţii, deci şi a administratorului, dacă au dispus în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea vădit la încetarea de plăţi a societăţii. În speţă, nu s-a făcut această dovadă în ceea ce îl priveşte pe recurent. Acesta a cesionat pe rând părţile sociale, mai întâi lui D.E. şi apoi lui C.V. Ambii au fost condamnaţi penal în privinţa faptelor comise în dauna S.C. „CONIS PLUS” S.R.L. Iaşi, conform sentinţelor penale la care recurentul face referire, fiind obligaţi să recupereze părţile civile în dosarele penale, creditori în dosarul de faţă, rămânând nişte diferenţe pe care creditorii şi le pot valorifica de la introduşii în cauză, nominalizaţi mai sus.

Nu s-a dovedit că pretinsele pagube provin din perioada anterioară cesionării prin încălcarea prevederilor art. 137 lit. c din Legea nr. 64/1995, republicată, dimpotrivă se dovedesc comiterea unor fapte penale a administratorilor subsecvenţi.

Nici neînscrierea menţiunilor la Registrul Comerţului privind cesionarea, nu este o faptă producătoare de prejudiciu în sensul art. 137 lit. c, imputată recurentului. Înscrierea menţiunilor îi privea pe administratorii care au preluat acţiunile recurentului. Dar, chiar dacă aceste operaţiuni trebuiau operate de administratorul cesionar, acestea în sine nu sunt producătoare de prejudiciu, încât nu se mai poate pune problema raportului de cauzalitate, esenţial în atragerea răspunderii fostului administrator.

Dacă antrenarea răspunderii poate de principiu să se realizeze în condiţiile art. 137 lit. a-g din Legea nr. 64/1995, republicată, trebuie să se facă dovada concretă a faptelor administratorului care să se încadreze în vreuna din condiţiile menţionate, astfel răspunderea trebuie înlăturată.

3. Promovarea acţiunii în anularea actelor încheiate în 3 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei, cu intenţia sustragerii bunurilor de la urmărire. Calitatea procesuală activă

34

Decizia nr.448/116.10.2006

Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială a admis recursul declarat de S.C. „HI-TEX GROUP” S.R.L. Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 208/COM/01.06.2006 a Tribunalului Iaşi pe care a casat-o şi admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale active a creditorului S.C. „MEDATEX” S.R.L. Botoşani invocată de S.C. „HITEX GROUP” S.R.L. Iaşi, S.C. „MICRO SYSTEM” S.R., B.V. şi B.C., a respins acţiunea formulată de S.C. „MEDATEX” S.R.L. Botoşani în contradictoriu cu S.C. „HI-TEX GROUP” S.R.L. Iaşi.

S-a reţinut că orice creditor, care are una sau mai multe creanţe, certe lichide şi exigibile, poate introduce la tribunal cererea împotriva unui debitor prezumat în insolvenţa (art. 29 din Legea 64/1995, republicată, în prezent Legea insolvenţei nr. 85/2006 art. 31). De această fază creditorul–reclamant SC „MEDATEX” SRL Botoşani a trecut şi a recurs la promovarea acţiunii, revocatorii de faţă, uzând de dispoziţiile art. 975 Cod civil şi art. 147 din Legea nr. 64/1995, republicată, dispoziţii reluate prin art. 149/2006 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, prevalându-se de precizarea că dispoziţiile prezentei legi se completează în măsura compatibilităţii lor cu cele ale Codului civil, Codului comercial şi Codului de procedură civilă.

S-a reţinut însă că Legea specială nr. 64/1995, republicată, prin art. 18 lit.”e” şi art. 45 lit. „c” instituie dreptul administratorului/lichidatorului judiciar de a introduce la tribunal acţiuni pentru anularea actelor încheiate în 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărire. În Legea insolvenţei nr. 85/2006 sunt reluate aceleaşi aspecte prin dispoziţiile art. 79,80 lit. c.

Acest drept îl are şi comitetul creditorilor conform art. 16 al. 2 din Legea 64/1995, republicată, reluat prin art. 17 lit. f din Legea nr. 85/2006.

Aceste dispoziţii se completează cu dispoziţiile art. 10 lit. e din Legea 64/1995 care printre atribuţiile judecătorului sindic îi revin şi judecarea acţiunilor introduse de administrator sau de lichidator pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, dispoziţii reluate prin Legea insolvenţei nr. 85/2006, art. 11 lit. h.

În contextul dat, este evident că astfel de acţiuni au un caracter special numite în anularea unor acte frauduloase introduse de administratorul judiciar ori lichidatorul judiciar, precum şi de comitetul creditorilor şi se judecă după regulile precise ale legii speciale.

În cauză nu se aplică regulile dreptului civil prevăzute de art. 975 şi urm. Cod civil care dă posibilitatea oricărui creditor în nume personal să atace actele făcute de debitor în prejudiciul lui, pe calea acţiunii revocatorii (pauliene).

Nu pot fi confundate sau suprapuse dispoziţiile legii generale cu cele din legea specială pe considerentul greşit că art. 147 din Legea nr.64/1995, în prezent art. 149 din Legea 85/2006 prevede că dispoziţiile prezentei legi se completează cu cele din Codul civil.

Acestea îşi găsesc într-adevăr incidenţa numai în măsura în care legea specială nu prevede expres anumite împrejurări, fapte etc. Altfel, în concurs cu legea generală, întotdeauna se aplică legea specială. Acolo unde legea nu dispune,

35

judecătorul nu o poate face, încât greşit prima instanţă a aplicat concomitent dispoziţiile legii generale cu cele ale legii speciale.

Prin consecinţă, faţă de considerentele expuse în precedent recursul se vădeşte a fi întemeiat, acesta fiind admis, casându-se sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii.

Faţă de aspectele reţinute prin admiterea excepţiei, chestiunile de fond sunt de prisos a fi abordate.

4. Recurs. Achiesare. Renunţare la judecata acţiunii de către intimatul-reclamant

Decizia nr.475/16.10.2006

Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a admis recursul declarat de S.C. „LALA CRISMAR” S.R.L. Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 1395/03.07.2006 a Tribunalului Vaslui, pe care a modificat-o în tot, luând act de renunţare la judecata acţiunii formulată de O.N.R.C. Bucureşti prin O.R.C. de pe lângă Tribunalul Vaslui în contradictoriu cu S.C. „LALA CRISMAR” S.R.L. Vaslui.

S-a dispus efectuarea cuvenitelor menţiuni în Registrul comerţului Vaslui privind radierea dizolvării S.C. „LALA CRISMAR” S.R.L. Vaslui.

S-a reţinut că acţiunea a fost iniţiată de către O.R.C., iar la momentul respectiv nu avea toate datele privind îndeplinirea obligaţiilor financiar contabile. Cum în prezent în urma verificărilor întreprinse s-a constatat că societatea şi-a îndeplinit aceste obligaţii având în vedere şi principiul disponibilităţii, s-a admis recursul mai ales că recurenta nu este în culpă, respectând art. 237 alin. 1 lit. b din Legea 31/1990 republicată.

Prin consecinţă, s-a admis recursul şi s-a modificat în tot sentinţa recurată în sensul că s-a luat act de renunţarea la judecată.

În acelaşi sens, deciziile nr. 449/16.10.2006 şi nr. 488 ale aceleiaşi instanţe.

5. Atragerea răspunderii personale a administratorului. Probatorii care conduc la această soluţie

Decizia nr.609/13.11.2006

Curtea de Apel Iaşi a admis cererile de recurs formulate de creditorii D.G.F.P. Iaşi şi Banca Românească S.A. - Sucursala Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 204/COM/31.05.2006 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a modificat-o în parte.

În fond, a admis cererile formulate de creditorii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi Banca Românească S.A. - Sucursala Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul P.D., domiciliat în Iaşi, în calitatea sa de administrator al S.C. „VULTUR EXPRESS” S.R.L., ce a avut sediul social în satul Vânători, comuna Popricani, judeţul Iaşi.

36

A obligat pe pârâtul P.D. să suporte pasivul S.C. „VULTUR EXPRESS” S.R.L. în măsura în care acesta nu a fost acoperit prin valorificarea bunurilor aflate în patrimoniul debitoarei.

S-a reţinut că este necontestat că P.D. este asociat şi administrator al S.C. „VULTUR EXPRESS” S.R.L. şi că, în această calitate el a angajat contractarea, în anul 1999, a unui împrumut pe care nu l-a rambursat la termenele şi în condiţiile convenite.

Fondurile atrase au fost folosite, în bună parte, pentru edificarea unor imobile în Iaşi şi în comuna Popricani, care doar în mică măsură erau destinate susţinerii activităţii economice şi aducătoare de venituri.

Conducerea activităţii s-a desfăşurat cu încălcarea normelor legale, din procesul-verbal încheiat la data de 02 decembrie 2003, de către Direcţia Controlului Fiscal şi semnat de administratorul P.D., rezultând fără echivoc că, deşi societatea figura cu un stoc de marfă de 1.599.996.515 lei şi un stoc de ambalaje de 327.929.479 lei, cel în cauză nu a putut să-l prezinte spre verificare, pe motiv că el nu mai exista din anul 2002.

Administratorul recunoaşte astfel nu numai că nu a ţinut contabilitatea în mod corespunzător, dar şi că parte din bunuri (materiale de construcţie) le-a folosit la construcţia imobilului din Iaşi, str. Radu Mihai, nr. 5, că nu a întocmit documente de trecere în gestiune de materiale şi bunuri de consum, construcţia de patru etaje având în realitate destinaţia de locuinţă, astfel cum rezultă din fotografiile aflate în dosar, volumul II.

Ori, raportat la această stare de lucruri, nu mai are nici o relevanţă faptul că societatea nu şi-a mai putut continua activitatea din cauza neobţinerii prelungirii licenţei, din moment ce conduita culpabilă a pârâtului o adusese în stare de insolvenţă.

Fiind dovedit că bunurile societăţii au fost folosite în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice, că s-a dispus continuarea activităţii care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăţi, că au fost folosite mijloace ruinătoare pentru a procura fonduri în scopul întârzierii încetării de plăţi şi că nu s-a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea, nu exista temei pentru a se aprecia lipsa de culpă a pârâtului şi cu atât mai puţin inexistenţa unei legături între activitatea acestuia şi starea de încetare de plăţi.

Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită evaluare a materialului probator, ignorându-se faptul că pârâtul a lucrat în dauna creditorilor, urmărind obţinerea de foloase personale, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursurile creditorilor au fost admise.

Pe cale de consecinţă, modificându-se în parte sentinţa recurată, s-a admis cererile creditorilor şi s-a angajat răspunderea personală a administratorului pentru pasivul societăţii.

6. Contract de garanţie. Creditor garantat. Eficienţa contractului, în parte executat

Decizia nr.663/16.11.2006

37

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul formulat de creditorul A.D.D. împotriva sentinţei civile nr. 203/COM/31.05.2006 a Tribunalului Iaşi, judecător sindic pe care a modificat-o în tot.

A admis acţiunea formulată de reclamantul-creditor A.D.D. în contradictoriu cu S.C.”NECTAR” S.A. Paşcani şi constată că reclamantul este creditor garantat al debitorului în baza contractului de garanţie mobiliară, încheiat între părţi nr. 41/06.05.2004.

Dispune neincluderea în masa credală a bunurilor indicate în lista mijloacelor fixe cuprinse la paginile 1-88, anexe la contractul nr. 41/06.05.2004, în măsura în care nu au fost executate prin punerea în posesie a reclamantului, conform procesului-verbal din 18.06.2004 încuviinţată prin încheierea Judecătoriei Paşcani din 14.06.2004.

A dispus ridicarea măsurii suspendării cu privire la aceste bunuri.S-a reţinut că reclamantul-recurent are indubitabil calitatea de creditor

garantat în baza contractului de garanţie nr. 41/06.05.2004, care prima instanţă nu l-a valorificat în sensul eficienţei juridice care îl degajă.

Contractul conţine o listă anexă cu bunurile mobile, mijloace fixe negajate, paginile 1-88, cu care garantează acoperirea sumei de 9.543.087.818 lei împrumutată de reclamantul-recurent la S.C. „NECTAR” S.A. Paşcani conform contractelor nr. 5870/17.10.2002, nr. 6643/29.11.2002, nr. 388/04.02.2003, nr. 1590/01.04.2003 şi nr. 4138/24.10.2003.

În finalul contractului de garanţie, se menţionează că acesta constituie titlu executoriu.

Prin încheierea din 14.06.2004 a Judecătoriei Paşcani, după investire, a fost încuviinţată executarea silită a titlului executor, respectiv a contractului de garanţie nr. 41/06.05.2004.

Biroul executorului judecătoresc Paşcani – C.V. a început executarea silită, dosar nr. 132/2004, cu privire la bunurile aflate în raza teritorială de competenţă, mai puţin cu privire la cele aflate în raza altor judeţe, întocmind procesul-verbal din 18.06.2004, care conţine un nr. de 14 file, creditorul A.D.D. fiind pus în posesie cu bunurile garantate.

Bunurile aflate în zona altor judeţe, nu au mai putut fi executate, fiind declanşată procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 şi dispunându-se suspendarea executării, dar acestea au fost evaluate conform raportului şi anexei, întocmit de ing. D.C.

Creanţa reclamantului-recurent întruneşte condiţiile legale, prevăzute de art. 42, 43 din Legea nr. 64/1995, în prezent art. 39 din Legea nr. 85/2006 (lit. A şi B), încât poate beneficia de neincluderea bunurilor ce fac obiectul contractului de garanţie nr. 41/06.05.2004 în activul societăţii falite S.C. „NECTAR” S.A. Paşcani, deoarece este creditor garantat al debitorului. Poate de asemenea beneficia de ridicarea suspendării în baza garanţiei reale menţionate, valoarea bunurilor cu care s-a garantat nefiind mai mare decât valoarea creanţei şi nu prezintă valoare vitală pentru succesul unei reorganizări.

38

Pe cale de consecinţă, în baza considerentelor expuse în precedent, s-a admis recursul, s-a modificat în tot sentinţa primei instanţe şi în fond s-a admis acţiunea aşa cum a fost formulată.

7. Nejudecarea cauzei conform investirii. Consecinţe

Decizia nr.668/20.11.2006

Curtea de Apel Iaşi a admis recursurile formulate de A.I.L. lichidator judiciar al S.C. „ENERGIE TERMICĂ” S.A. Negreşti şi Consiliul Local Negreşti împotriva sentinţei civile nr. 204/F/21.06.2006 a Tribunalului Vaslui-judecător sindic. S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, conform investirii la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut că, într-adevăr, prin acţiunea introductivă A.I.L., lichidator judiciar al S.C. „ENERGIE TERMICĂ” Negreşti a solicitat anularea H.C.L. Negreşti nr. 32/24 august 2004 de diminuare a capitalului social de 529.079.050 lei şi cu numărul de acţiuni corespunzător valorii reprezentând imobile, conform anexei, iar judecătorul sindic s-a pronunţat asupra conţinutului hotărârii, fără a se pronunţa cu privire la anulare. De altfel, nici nu putea judecătorul sindic să se pronunţe asupra anulării hotărârii, deoarece nu este competent material, competenţa revenind instanţei de contencios.

Nepronunţându-se asupra ceea ce s-a cerut, atrage nulitatea hotărârii pronunţată conform art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă ca efect al incidenţei art. 304 pct. 3, 5 şi 6 Cod procedură civilă.

Pentru considerentele expuse în precedent s-a admis recursul, s-a casat sentinţa recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vaslui pentru a o soluţiona conform investirii de către instanţa competentă material.

Cu ocazia rejudecării, vor fi avute în vedere şi celelalte motive subsecvente, invocate de recurente, privind calitatea procesuală a Consiliului Local Negreşti, prescrierea dreptului la acţiune şi aspectele referitoare la fondul pricinii, prin administrarea tuturor probelor necesare.

39

IV. IV. SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI SECŢIA CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALEASIGURĂRI SOCIALE

1. Acţiune în restituirea cotelor de impozit pe salarii formulată de ofiţerii şi subofiţerii de poliţie decoraţi cu ordine şi medalii

Decizia nr.623/10.10.2006

Prin sentinţa civilă nr.734 din 22 martie 2006, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamantul B.T. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi, obligând pârâţii să restituie reclamantului cotele de impozit reţinute din salarii ca urmare a aplicării art.10 din Legea nr.80/1995, pentru perioada 6.02.2003-6.02.2006. Pârâţii au fost obligaţi să achite reclamantului suma de 500 RON, cheltuieli de judecată..

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:Reclamantul B.T. deţine funcţia de comisar-şef la Serviciul Judiciar al

Poliţiei Române, iar prin Decretul nr.965/26.11.2001 i-a fost conferit Semnul Onorific „În Serviciul Armatei”.

Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.360/2002, poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, iar potrivit art.12 din Legea nr.573/2004, ofiţerii şi funcţionarii publici cu statut special cu gradele profesionale echivalente cu gradele de ofiţeri, decoraţi cu Ordinul Meritul Militar instituit în anul 1994, beneficiază de prevederile Legii 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi

40

completările ulterioare, în conformitate cu prevederile art.11 alin.4 pct. IX poz.6 din Lege nr.29/2000.

Potrivit art.10 din Legea nr.80/1995, cadrele militare în activitate decorate cu Meritul Militar clasele a III-a, a II-a şi I beneficiază de reducerea impozitului pe venit cu 30%, 40% şi respectiv 50%.

Ulterior, prin art.10 şi 11 din Legea nr.573/2004, Ordinul Meritul Militar conferit ofiţerilor anterior intrării în vigoare a Legii nr.29/2000, a fost substituit cu Semnele Onorifice „În Serviciul Armatei” şi „În Serviciul Patriei”.

Art.10 din Legea nr.80/1995 a fost abrogat de art.86 din O.G.nr.73/1999, ordonanţă care a fost abrogată de O.G.nr.7/2001. La rândul ei, O.G.nr.7/2001 a fost abrogată de Legea nr.571/2003, iar O.G.nr.73/1999, prin care a fost abrogat art.10 din Legea nr.80/1995, a fost respinsă prin Legea nr.206/2002.

Potrivit dispoziţiilor art.60 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu este admis ca, prin abrogarea unui act de abrogare anterior,să se repună în vigoare actul normativ iniţial. De la această regulă fac excepţie prevederile din Ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi care au fost respinse prin lege de către Parlament.

S-a reţinut de către instanţă că prevederile art.10 din Legea nr.80/1995 sunt în vigoare şi că acest act normativ constituite legea specială, care nu a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Codului fiscal.

S-au avut în vedere şi dispoziţiile art.274 Cod procedură civilă. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Administraţiei

şi Internelor şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi.În motivarea recursurilor,întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod

procedură civilă, ambii pârâţi susţin că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea când a reţinut că prevederile art.10 din Legea nr.80/1995 sunt în vigoare.

Pârâţii consideră că abrogarea dispusă prin O.G. nr.73/1999, cu privire la normele juridice care confereau drepturile invocate de reclamant, are caracter definitiv deoarece momentul respingerii ordonanţei prin Legea nr.206/2002 este ulterior abrogării acesteia, prin O.G.nr.7/2001,neputându-se respinge un act normativ deja abrogat.

Pârâţii invocă şi dispoziţiile Codului fiscal,care „prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative,în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal”şi susţin că, la data de 1.01.2004, data intrării în vigoare a Codului fiscal, prevederile art.10 din Legea nr. 80/1995 au fost abrogate implicit.

Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor mai precizează că impozitul reţinut a fost virat la bugetul de stat, restituirea urmând a fi făcută de către Ministerul Finanţelor Publice, iar pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi apreciază că, de la data de 23.08.2002, poliţiştilor nu li se mai aplică prevederile Legii nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare, ci prevederile Legii nr.360/2002 privind statutul poliţiştilor. Legea nu poate dispune decât pentru viitor, iar dreptul poliţiştilor de a beneficia de reducerea de impozit s-a născut la data de 1.01.2005, când a intrat în vigoare Legea nr.573/2004.

41

Nu au fost invocate din oficiu motive de ordine publică.Examinând recursul, curtea a reţinut următoarele:

Reclamantului-intimat B.T., comisar-şef la Serviciul Judiciar al Poliţiei Române, i s-a conferit, prin Decretul nr.965 din 26.11.2001, Semnul Onorific „În Serviciul Armatei”, beneficiind, conform art.10 din Legea nr.90/1995, de reducerea impozitului pe venit cu 40%.

Aplicând dispoziţiile art.60 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se constată că, în prezenta cauză, fiinţează excepţia reglementată prin teza ultimă a acestor prevederi legale, în sensul că , prin respingerea de către Parlament a O.G.nr.73/1999, prin care a fost abrogat art.10 din Legea nr.80/1995, această ultimă dispoziţie legală a fost repusă în vigoare.

Recurentele invocă prima teză a dispoziţiilor art.60 alin.3 din Legea nr.24/2000 atunci când susţin că abrogarea dispusă prin O.G.nr.73/1999 are caracter definitiv, deşi acest act normativ a fost abrogat prin O.G. nr.7/2001.

Aceasta este regula, conform căreia nu este admis ca, prin abrogarea unui act de abrogare anterior, să se repună în vigoare actul normativ iniţial, însă, în prezenta cauză devine aplicabilă, aşa cum s-a arătat, excepţia prevăzută în cea de-a doua teză deoarece O.G. nr.73/1999 a fost respinsă de către Parlament prin Legea nr.206/2002.

Nu sunt fondate nici susţinerile recurenţilor conform cărora, prin intrarea în vigoare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, art.10 din Legea nr.80/1995, care conţine prevederi de natură fiscală, a fost abrogat. Aşa cum a reţinut si prima instanţă,dispoziţiile speciale din Legea nr.80/1995 nu pot fi abrogate implicit, prin intrarea în vigoare a Codului fiscal.

Mai mult, art.87 alin.3 din Legea nr.29/2000 prevede că denumirea Ordinul „Meritul Militar”, menţionată în Legea nr.80/1995, se înlocuieşte cu denumirea „Semnul onorific”, celelalte dispoziţii rămânând valabile, iar art.12 din Legea nr.573/2004 prevede că funcţionarii publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de ofiţeri, decoraţi cu Ordinul „Meritul Militar”, instituit in anul 1954, beneficiază de prevederile Legii nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile art.11 alin.4 pct. IX poz.6 din Legea nr.29/2000.

Se constată, aşadar, că a existat o continuitate a dreptului reclamantului-intimat de a beneficia de reducerea de impozit pe venit, acest drept fiind recunoscut şi menţinut prin actele normative succesive menţionate mai sus, neavând relevanţă, aşa cum susţine recurentul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi, că , începând cu data de 23.08.2002, poliţiştilor nu li se mai aplică prevederile Legii nr.80/1995, ci prevederile Legii nr.360/2002, act normativ care nu mai prevede reducerea impozitului pe venit pentru persoanele decorate.

De asemenea, nu se poate reţine, aşa cum pretinde recurentul Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca restituirea sumelor să se facă de către Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care recurenta este cea care a calculat şi reţinut integral impozitul pe venit, pe care l-a virat, ulterior, la bugetul de stat.

42

Faţă de considerentele expuse, având în vedere şi dispoziţiile art.312 alin.1 Cod procedură civilă, s-au respins, ca nefondate, recursurile formulate şi s-a menţinut sentinţa primei instanţe.

2. Ore suplimentare efectuate fără acordul angajatorului. Admiterea recursului acestuia împotriva hotărârii primei instanţe de obligare la plata drepturilor băneşti cu acest titlu

Decizia nr.638/17.10.2006

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. 2638/89 din data de 15.07.2005, reclamantul M.M. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care pârâtul Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” să fie obligat la plata drepturilor salariale în sumă netă de 236 RON reprezentând contravaloarea a 29 de ore efectuate în anul şcolar 2004-2005, despăgubiri materiale şi daune morale în sumă de 15.000 Euro, precum şi cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Motivându-şi în fapt acţiunea, M.M. a arătat că este angajat pe postul de profesor suplinitor la Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir”. În perioada 10-30.04.2005 s-a aflat în concediu medical. Reclamantul susţine că cele 29 de ore neplătite de către şcoală nu provin din luna aprilie 2005, ci din întregul an şcolar, pentru care a avut o normă de 590 de ore.

Consideră că i-au fost aduse grave prejudicii morale, psihice de sănătate şi de imagine, aducându-se atingere onoarei şi prestigiului.

În dovedirea acţiunii, reclamantul a solicitat administrarea probei cu acte şi expertiză contabilă, dovezi încuviinţate de către prima instanţă.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Astfel, pârâtul a precizat că nu datorează reclamantului plata celor 29 ore, întrucât din condica de prezenţă rezultă clar că M.M. nu a prestat aceste ore în perioada 10-30.04.2005, fiind în concediu medical. Pârâtul nu este de acord nici cu plata daunelor morale, întrucât reclamantul nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral suferit.

În apărare, pârâtul a depus copii de pe statele de plată aferente lunilor octombrie 2004, noiembrie 2004, decembrie 2004, ianuarie 2005, februarie 2005, martie 2005, aprilie 2005, mai 2005, iunie 2005, statul de plată pentru concediul medical (10.04.2005-30.04.2005), certificatul medical, contractul de muncă, adresa de numire provenită de la Inspectoratul Şcolar; adeverinţă privind salarizarea pe anul 2004-2005.

Prin sentinţa civilă nr. 789/11.05.2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui,s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.M., pârâtul fiind obligat să plătească acestuia suma de 220 RON, reprezentând drepturi salariale cuvenite pentru orele suplimentare efectuate şi suma de 950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

43

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:Conform adresei I.S.J. Vaslui nr. 375/01.10.2004, depusă la fila 30 din

dosarul cauzei, M.M. a fost încadrat profesor suplinitor calificat (în cumul cu norma) în perioada 01.09.2004-31.08.2005, la catedra de Ştiinţe economice la colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” Huşi. În perioada 10-30.04.2005 reclamantul s-a aflat în concediu medical. Întrucât salarizarea sa pe luna aprilie nu a fost făcută corect, acest lucru a determinat şi calcularea incorectă a salariului pe luna iunie, fiind păgubit în acest mod.

Expertul contabil desemnat în cauză, a stabilit că salarizarea reclamantului în perioada 01-30.09.2004 cât şi în perioada 01.10.2004-17.06.2005 (cu excepţia lunii aprilie cât a fost în concediu medical) a fost făcută la norma de muncă întreagă. De asemenea, expertul a precizat că norma didactică pentru cele 35 de săptămâni de activitate didactică susţinute de reclamant pentru anul 2004-2005 a fost de 590 de ore. Orele didactice efectuate de M.M., cu excepţia celor 3 săptămâni de concediu medical,au fost în număr de 547, iar orele didactice efectiv plătite datorită săptămânilor de concediu medical au fost în număr de 521. Analizând orele didactice efectuate, comparativ cu orele didactice plătite pe întregul an şcolar 2004-2005, expertul contabil a stabilit că reclamantului nu i-au fost plătite un număr de 26 de ore efectuate.

Art. 269 Codul muncii prevede că „angajatorul este obligat în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

În ce priveşte despăgubirile materiale solicitate de reclamant, prima instanţă a constatat că nu s-a făcut dovada acestora şi în consecinţă a respins acest capăt de cerere.

Referitor la daunele morale, instanţa a apreciat că, potrivit dispoziţiilor din Codul muncii, angajatorul păgubit şi salariatul păgubit nu pot pretinde despăgubiri pentru daunele morale suferite pentru prejudiciul provocat.

În domeniul răspunderii civile contractuale, despăgubirile pentru daunele morale suferite se cuvin numai cu titlu de excepţie, fie dacă există o dispoziţie legală ori o stipulaţie contractuală expresă, fie chiar în lipsa acestora, în domeniile strict limitate ale unor contracte (de transport al persoanelor, în cel al contractelor privitoare la drepturile de proprietate intelectuală).

S-a mai reţinut că martorul audiat în prezenta cauză nu a demonstrat că M.M. a suferit un prejudiciu moral, drept pentru care instanţa de fond a reţinut că acesta nu este îndreptăţit la plata daunelor morale solicitate.

În baza dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 950 lei RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs Colegiul agricol „Dimitrie Cantemir” Huşi, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Din întregul material probator administrat în cauză rezultă că reclamantul nu era îndreptăţit la plata celor 29 de ore, întrucât aceste ore au fost efectuate în ultima

44

săptămână de şcoală, când reclamantul a susţinut că are de efectuat 57 de ore şi a lucrat suplimentar pentru orele neefectuate în perioada 11-30 aprilie 2005, când a fost în concediu medical.

Mai mult, recurentul arată că orele suplimentare efectuate au fost făcute fără acordul conducerii şcolii, astfel cum este prevăzut în art. 117-118 Codul muncii.

Se mai arată că recuperarea orelor de practică s-a efectuat de către reclamantul-intimat simultan la două clase, prin modificarea orarului,fără acordul conducerii şcolii şi cu nerespectarea programei şcolare.

Recurentul mai arată că, în timp ce intimatul susţine că a lucrat cu elevii şcolii, era şi profesor universitar cu normă întreagă la Filiala din Huşi a Univesităţii „Lucian Blaga” Sibiu.

Recurentul îşi întemeiază cererea formulată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul M.M. solicită respingere recursului ca fiind nefondat şi menţinerea hotărârii pronunţate de către prima instanţă.

În mod greşit prima instanţă a obligat recurentul la plata sumei de 220 RON, reprezentând drepturi salariale cuvenite acestuia pentru orele suplimentare efectuate în anul şcolar 2004-2005.

Astfel, reclamantul-intimat a fost încadrat în calitate de profesor suplinitor, prin cumul de funcţii, în anul şcolar 2004-2005, la Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” Huşi, conform deciziei nr. 375/01.10.2004 a I.Ş.J. Vaslui.

Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză se reţine că norma didactică anuală pentru cele 35 de săptămâni de activităţi didactice ale anului şcolar 2004-2005 a fost de 590 ore, din care reclamantul-intimat a efectuat doar un număr de 547 ore, datorită celor 3 săptămâni de concediu medical de care acesta a beneficiat.

Expertul contabil C.S. a mai reţinut că, în ultimele 3 săptămâni de activitate didactică (30.05-17.06.2005), intimatul a efectuat un număr de 133 ore, rezultând, în medie, aproape 45 ore pe săptămână, faţă de norma didactică săptămânală de 18 ore.

S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. 1 din Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal este considerată muncă suplimentară. Însă, nu orice muncă prestată peste norma didactică săptămânală poate fi considerată muncă suplimentară, ci doar cea efectuată la solicitarea şi cu acordul angajatorului.

În speţă, reclamantul-intimat nu a dovedit în cauză că a avut acordul conducerii şcolii pentru a presta ore suplimentare în perioada 30.05-17.06.2005.

Cererea înregistrată sub nr. 215/03.05.2005 nu probează că reclamantul a prestat ore suplimentare la solicitarea şi cu acordul conducerii şcolii.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 3041, 304 pct. 9 şi 312 alin. 2,3,4 Cod procedură civilă, a fost admis recursul şi s-a modificat în parte sentinţa civilă nr. 789/2006 pronunţată de Tribunalul Vaslui, în sensul că s-a respins ca fiind nefondate cererile reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 220 RON cu titlu de drepturi salariale cuvenite pentru orele suplimentare efectuate şi a cheltuielilor de judecată, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

45

3. Prezumţia relativă de culpă a gestionarului în cazul lipsurilor cantitative în gestiune. Respingerea acţiunii unităţii de obligare la plată în ipoteza neîndeplinirii celorlalte condiţii ale răspunderii patrimoniale

Decizia nr.482/25.07.2006

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, sub nr.11195/2005, reclamanta Compania Naţională „Poşta Română” SA – Direcţia Regională de Poştă Iaşi, a chemat în judecată pe pârâta B.M., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 47.413 RON (474.130.950 lei ROL).

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că, la data de 3.02.2005, organul de control financiar din cadrul D.R.P. Iaşi a început verificarea gestionară de fond a Oficiului Poştal 1 Iaşi, ocazie cu care, procedând la verificarea gestiunii casieriei Oficiului Poştal Iaşi I, avută în primire de către pârâta B.M., s-a constatat un minus în valoare totală de 10.180.650 lei ROL. Cu privire la această lipsă, pârâta, având funcţia de casier, a susţinut prin nota explicativă dată organelor de control că la data de 10.02.2005 a contabilizat greşit în decontul bănesc şi că în lunile decembrie 2004 şi ianuarie 2005 nu a operat registrele de magazie. A mai susţinut reclamanta că, în această situaţie, la data de 08.02.2005, a dispus reinventarea gestiunii când s-a constatat un minus de 10.400.000 lei ROL, provenind din mărfuri comerciale constatate lipsă (felicitări etc.) Această sumă a fost recunoscută de B.M. şi a fost depusă în aceeaşi zi de către aceasta la casieria oficiului, fiindu-i eliberată chitanţa nr.144.1.212/3669488 din 08.02.2005.

De asemenea, pentru neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de serviciu şi pentru prejudicierea unităţii cu suma menţionată, s-a propus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al pârâtei. Deoarece de la data de 15.02.2005 şi până la data de 10.08.2005 pârâta s-a aflat în concediu medical (fila 12 – 26 dosar), aplicarea măsurii s-a făcut la data de 09.09.2005, fiind emisă decizia nr.500/08.09.2005 (fila 27 dosar). Ca urmare a faptului că pârâta s-a aflat în concediu medical şi având în vedere că activitatea casierei Oficiului Poştal Iaşi 1 trebuia să reintre în normalitate, din data de 18.02.2005 s-a procedat la predarea – primirea gestiunii, aceasta efectuându-se în prezenţa soţului pârâtei, B.A., care a asistat la efectuarea acestei operaţiuni, aşa cum rezultă din procesul-verbal din 22.02.2005 (fila 38 dosar). Cu ocazia acestei verificări, la data de 18.02.2005 s-a stabilit o lipsă în gestiunea pârâtei de 477.337.650 lei ROL, conform procesului-verbal privind verificarea casieriei şi depozitului de timbre al Oficiului Poştal Iaşi nr 1.

Reclamanta a mai susţinut că la data de 22.02.2005 s-a dispus o reverificare a gestiunii, ocazie cu care a fost confirmată lipsa constatată iniţial la data de 18.02.2005, diminuată însă cu suma de 3.206.700 lei, astfel că suma stabilită lipsă în gestiunea pârâtei a fost de 474.130.950 ROL, conform notei de informare nr.270/4/7111/1.03.2005 (fila 34 – 37 dosar).

46

Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.270 alin.1 din Codul muncii şi art.24, 25 şi 26 din Legea nr.22/1969.

În dovedirea celor susţinute prin acţiune, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, înscrisuri.

Pârâta B.M. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acţiunii, pentru următoarele motive:

Pârâta a susţinut că fiind în concediu medical în intervalul 15.02.2005 – 10.08.2005, reclamanta a efectuat o inventariere a gestiunii sale, la care a participat soţul ei, B.A..

Pârâta a mai susţinut că nu a avut calitatea de gestionar a depozitului de timbre al Oficiului poştal 1 Iaşi, ea având funcţia de casier şi că inventarul a fost efectuat cu încălcarea prevederilor legale (pct.9 al.7 – 8, 33 şi 47 din normele privind organizarea inventarierii aprobate prin Ordinul nr.1753/2004 al Ministerului Finanţelor Publice.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei precizări la întâmpinarea depusă de pârâta B.M. şi înscrisuri doveditoare.

La cererea pârâtei, s-a administrat în cauză proba cu expertiza contabilă.Prin sentinţa civilă nr. 1178/17.05.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi,

s-a admis acţiunea formulată, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 47413 RON , cu titlu de prejudiciu.

De asemenea, pârâta a fost dată în debit cu suma de 1654 RON, reprezentând onorar expert.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:La data de 3.02.2005, organele de control financiar din cadrul Direcţiei

Regionale de Poştă Iaşi au verificat gestiunea de fond a Oficiului Poştal 1 Iaşi, ocazie cu care s-a constatat un minus de 1.018 RON. Cu privire la această lipsă, pârâta B.M. a susţinut prin nota explicativă dată organului de control la data de 10.02.2005, că a înregistrat greşit decontul bănesc şi că în lunile decembrie 2004 şi ianuarie 2005 nu a operat în registru de magazie, drept pentru care, la data de 08.02.2005, când s-a efectuat din nou inventarul, s-a constatat un minus de 1.040 RON, provenit din mărfuri comerciale lipsă, sumă ce a fost recunoscută de B.M. şi depusă în aceeaşi zi de către aceasta la casieria oficiului, fiindu-i eliberată chitanţa nr.212/3669488 din 08.02.2005.

Instanţa a mai reţinut că pârâta a intrat în concediu medical, conform certificatului medical seria GH nr.481094 din 15.02.2005, concediu medical acordat până la data de 21.02.2005. La data de 22.02.2005, reclamanta a dispus o reverificare a gestiunii, dată la care s-a constatat o lipsă în gestiunea pârâtei B.M. de 47.413,10 RON, conform notei de informare nr.270/4/7111/1.03.2005 întocmită de Biroul control financiar de gestiune. Diferenţa între minusul constatat la prima inventariere, minusul constatat la a doua inventariere, provine din stabilirea eronată creditelor la cartelele telefonice „Ring” şi „Iristel”.

Expertiza contabilă efectuată în cauză a presupus verificarea detaliată a gestiunii pârâtei, obiecţiunile pârâtei la raportul de expertiză vizând în fapt, lipsa răspunsului la obiectivul stabilit de instanţă – dacă pârâta a avut gestiune şi dacă în această gestiune s-a constatat un prejudiciu. Suplimentul la raportul de expertiză

47

contabilă a răspuns la acest obiectiv şi a stabilit existenţa unui prejudiciu în gestiunea individuală a pârâtei la valoare de 474.313.450 lei ROL. Pârâta nu a formulat obiecţiuni la suplimentul raportului de expertiză.

S-a mai reţinut că expertul contabil a concluzionat că la întocmirea inventarului din 18.02.2006 referitor la gestiunea pârâtei, nu s-au respectat normele financiar-contabile pentru întocmirea inventarului prevăzut de Ordinul nr.1753/2004, în sensul că nu s-a emis decizia privind competenţa şi atribuţiile comisiei de inventariere. Însă, expertiza efectuată în cauză a presupus refacerea în totalitate a lucrărilor acestui inventar, prin verificarea formularului „operaţiuni efectuate în situaţia timbrelor şi a altor valori în perioada 1.02.2005 – 17.02.2005”, ajungându-se la concluzia existenţei unei lipse în gestiunea pârâtei de 474.313.450 ROL (fila 222 dosar).

Din probatoriul administrat în cauză prima instanţă a reţinut că sunt întrunite condiţiile de fond prevăzute de art.270 alin.1 Codul muncii pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a pârâtei. Pârâta avea calitatea de salariată a reclamantei la data producerii pagubei, iar prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului este real, cert şi efectiv, modalitatea de determinare şi cuantumul fiind corect stabilit. Fapta ilicită şi personală a pârâtei săvârşită în legătură cu munca sa, constă în aceea că nu şi-a îndeplinit corespunzător atribuţiile de serviciu în legătură cu bunurile gestionate, lipsa în gestiune rezultând atât faptic, cât şi scriptic. Faţă de această situaţie, este evident raportul de cauzalitate între fapta pârâtei şi lipsa în gestiune.

Pârâta a ocupat postul de casier la Oficiul Poştal 1 Iaşi, cu gestiune individuală. Natura gestionară a postului ocupat atrage o prezumţie relativă de culpă pentru daunele produse în legătură cu munca de gestionare. Lipsurile reclamate în prezenta cauză sunt lipsuri strict cantitative, astfel încât există premisele pentru aplicarea acestei prezumţii.

Mai reţine instanţa că pârâta nu a formulat în apărare nici o dovadă de natură să înlăture această prezumţie. Apărările acesteia în legătură cu operarea în gestiune de către alte persoane după data de 15.02.2005 – data intrării sale în concediu medical – au fost verificate în cadrul expertizei contabile şi înlăturate, deoarece a fost verificată atât gestiunea pârâtei, cât şi reflectarea acesteia în raport cu gestiunile individuale ale casierilor de serviciu şi ale oficianţilor, prin tabelul de credite din 22.02.2005.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs pârâta B.M., care a considerat-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Pârâta susţine că nu a avut niciodată calitatea de gestionar al depozitului de timbre şi alte valori al Oficiului Poştal 1 Iaşi, unde a ocupat doar postul de casier.

Astfel, recurenta arată că nu este prevăzut în fişa postului său că ar fi avut ca atribuţii de serviciu: primirea, păstrarea şi eliberarea de timbre sau orice alte valori, în afară de mijloacele băneşti.

Se mai susţine că inventarul efectuat de către reclamantă la data de 18.02.2005 este lovit de nulitate, pentru nerespectarea dispoziţiilor punctului 9 lit. a), punctul 9 alin.7 – 8, punctul 9 lit. d), punctul 33, 34, 47, 48 şi 49 din Normele

48

privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de active şi pasive aprobate prin Ordinul nr.1753/2004 al Ministerului Finanţelor Publice.

Recurenta arată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestor nelegalităţi comise la efectuarea inventarului.

Se mai invocă faptul că aceste aspecte prezintă o importanţă deosebită, deoarece expertul contabil calculează prejudiciul pornind de la inventarul faptic din 18.02.2005. Astfel, se menţionează expres în suplimentul la raportul de expertiză că prejudiciul s-a calculat făcându-se diferenţa dintre soldul de la data de 14.02.2005 (inventarul scriptic) în cuantum de 619.589.850 lei şi inventarul faptic (gestiunea fizică) în cuantum de 145.276.450 lei, constatat cu ocazia inventarierii.

Prin întâmpinarea formulată, intimata solicită respingerea recursului pentru următoarele motive:

În conformitate cu anexa 1 la Instrucţiunile de aplicare a Legii nr.22/1969, funcţia de casier conferă calitatea de gestionar.

Intimata mai arată că expertiza a presupus refacerea în totalitate a inventarului efectuat de organele de control financiar din carul Direcţiei Regionale de Poştă Iaşi şi a concluzionat că în gestiunea recurentei a existat un minus de 47.414 RON.

Se mai arată că, în mod corect prima instanţă a reţinut existenţa unei prezumţii de culpă în sarcina recurentei, aceasta nereuşind, prin probele administrate în cauză, să înlăture această prezumţie.

Analizând recursul curtea a constatat următoarele:Astfel cum rezultă din contractul individual de muncă nr.13609/03.09.1997

încheiat între părţi, se reţine că recurenta B.M. este salariata intimatei-reclamante, ocupând funcţia de casier la Oficiul Poştal nr.1 Iaşi.

Conform Instrucţiunilor pentru aplicarea Legii nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, Anexa 1, în lista funcţiilor a căror ocupare conferă calitatea de gestionar figurează şi cea de „casier de orice fel”.

Din fişa postului semnată de către recurentă la data de 29.11.2004, respectiv punctele 9.7, 9.34, 9.35, 9.36, 9.37, 9.38, 9.39, 9.40, 9.41 şi punctul 9.81, care prevede obligaţia acesteia să gestioneze în bune condiţii valorile şi bunurile încredinţate de unitate sau primite în conformitate cu prevederile instrucţionale, dar şi din răspunsurile pârâtei la întrebările formulate prin nota explicativă din 10.02.2005, se reţine că aceasta a avut calitatea de gestionară a depozitului de timbre, efecte poştale şi mărfuri comercializate al Oficiului Poştal nr.1 Iaşi.

Se reţine însă, că la inventarul din data de 18.02.2005 a acestui depozit, nu s-au respectat dispoziţiile Ordinului nr.1753/22.11.2004 al Ministerului Finanţelor pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv.

Astfel, potrivit punctului 2 din Norme, organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de activ şi pasiv din cadrul companiilor naţionale, se efectuează potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr.82/1991 republicată, ale reglementărilor contabile aplicabile, precum şi ale acestor norme.

49

După cum s-a reţinut şi în raportul de expertiză efectuat în cauză, pentru efectuarea inventarierii nu s-a emis decizia scrisă prin care să se menţioneze competenţa comisiei, numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, gestiunea supusă inventarierii, data de începere şi de terminare a operaţiunilor.

De asemenea, conform punctului 9 din ordin, „în cazul în care gestionarul care trebuie să predea gestiunea lipseşte , comisia de inventariere, aplică sigiliul şi comunică aceasta conducerii respective.

Conducerea unităţii are obligaţia să încunoştinţeze imediat, în scris, pe gestionar despre inventarierea ce trebuie să se efectueze, indicând locul, ziua şi ora fixate pentru începerea lucrărilor”.

În speţă, se reţine că în cazul inventarierii gestiunii recurentei, nu există un proces-verbal care să ateste aplicarea sigiliului, deşi, astfel cum rezultă din adresa nr.303/17.02.2005, conducerea unităţii avea cunoştinţă de faptul că gestionara se afla în concediu medical.

Se mai reţine că în cauză nu s-a dovedit nici respectarea dispoziţiilor punctului 9 lit. d) din Ordinul nr.1753/2004, care prevăd obligaţia comisiei de inventariere de a bara şi semna, la ultima operaţiune, fişele de magazie, menţionând data la care s-au inventariat bunurile, de a viza documentele care privesc întrebări sau ieşiri de bunuri, existente în gestiune, dar neînregistrate, de a înregistra aceste date în fişa de magazie şi de a le preda lor la contabilitate, astfel încât situaţia scriptică a gestiunii să reflecte realitatea.

Astfel cum a reţinut şi expertul contabil M.M., comisia de inventariere nu a utilizat formularul „listă de inventariere”, conform normelor financiar-contabile de inventariere şi nu a întocmit procesul-verbal de inventariere prevăzut de art.47 din Ordinul nr.1753/2004. Parte din elementele pe care trebuia să le cuprindă obligatoriu acest act se regăsesc în procesul-verbal încheiat pe data de 18.02.2005 şi nota de informare nr.270/4/7111/01.03.2005, lipsind însă data începerii şi terminării operaţiunilor de inventariere.

În practica judiciară, prin interpretarea prevederilor art.24 din Legea nr.22/1969, s-a stabilit că, în cazul lipsurilor cantitative în gestiune, actul de constatare a lipsei creează în sarcina gestionarului o prezumţie de culpă.

Pentru a se opera însă această prezumţie relativă de culpă, angajatorul are sarcina de a dovedi în mod legal existenţa prejudiciului în legătură cu munca prestată de salariat.

În speţă, se reţine că angajatorul nu a respectat Normele de inventariere a elementelor de activ şi pasiv aprobate prin Ordinul nr.1753/2004, astfel încât nu a dovedit în mod legal certitudinea şi realitatea prejudiciului.

Se mai reţine că, prin raportul de expertiză efectuat de către expertul contabil M.M. s-a constatat doar pe baza procesului-verbal privind verificarea casierei şi a depozitului de timbre al Oficiului Poştal 1 Iaşi, încheiat la data de 18.02.2005, că în gestiunea recurentei-pârâte exista un prejudiciu, fără a se verifica realitatea acestui prejudiciu.

Având în vedere că inventarierea gestiunii recurentei din data de 18.02.2006 s-a efectuat, astfel cum am precizat anterior, cu încălcarea Normelor aprobate prin

50

Ordinul nr.1753/2004 al Ministerului Finanţelor Publice, nu pot fi reţinute nici concluziile aceluiaşi expert formulate prin suplimentul la raportul de expertiză, prin care acesta stabileşte prejudiciul în raport de rezultatele inventarului faptic din acea dată.

Astfel, prin suplimentul la raportul de expertiză se menţionează că prejudiciul s-a calculat făcându-se diferenţa dintre suma de 619.589.850 lei (stabilită prin scăderea din soldul de la data de 14.02.2005 a sumei chitanţelor de credit) şi suma de 145.276.400 lei – inventarul faptic constatat cu ocazia inventarierii.

În consecinţă, constatându-se că hotărârea primei instanţe s-a dat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.270 şi 287 din Codul muncii, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, s-a admis recursul formulat de pârâta B.M. şi s-a modificând parte sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta Compania Naţională „Poşta Română” SA – Direcţia Regională de Poştă Iaşi, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei recurate care nu sunt contrare prezentei decizii.

4. Încetarea de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare nu presupune obligaţia angajatorului de îndeplinire a vreunei formalităţi ori de emitere a unui act de constatare în acest sens

Decizia nr.739/14.11.2006

Prin sentinţa civilă nr.961/14.04.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta F.A. în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Militar Iaşi şi Ministerul Apărării Naţionale – UM 02534 Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr.7720 din 18.08.2005, reclamanta F.A. a chemat în judecată Spitalul Militar Iaşi, solicitând instanţei ca, pe baza probelor ce se vor administra în cauză, să pronunţe o hotărâre prin care pârâta să fie obligată să-i plătească drepturile băneşti cuvenite pentru concediul medical din luna februarie 2005, reactualizate.

Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost salariata Spitalului Militar Iaşi şi, cu toate că în luna februarie 2005 a fost în concediu medical, pârâtul refuză să-i plătească indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, susţinând că pentru această perioadă i se va achita pensie.

Reclamanta a mai arătat că în luna august a primit decizia de pensionare şi că i s-a acordat pensie începând cu data de 10 mai 2005, astfel încât pârâtul era obligat să-i achite până la această dată indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă.

51

Prin precizările formulate la data de 23.11.2005, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata indemnizaţiei de concediu medical pentru perioada 1 – 28 februarie 2005 şi a drepturilor salariale pentru perioada 01.03-10.05.2005, perioadă în care angajatorul nu a reprimit-o în activitate.

Prin întâmpinarea formulată, Ministerul Apărării Naţionale, pentru Spitalul Militar Iaşi – Unitatea Militară nr. 02534 Iaşi a solicitat respingerea acţiunii, pentru următoarele motive:

Reclamanta a fost salariata Spitalului Militar Iaşi până la finele lunii ianuarie 2005, când în conformitate cu dispoziţiile art. 56 lit. d din Codul muncii şi art. 41 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 19/2000, i-a încetat de drept contractul individual de muncă, îndeplinind condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat în sistemul public.

În luna ianuarie 2005, pârâta a întocmit documentaţia pentru pensionarea reclamantei. Potrivit Ordinului de Zi pe Unitate nr. 25/2005, s-a constatat încetarea de drept a contractului de muncă încheiat între părţi la data de 31.01.2005 şi s-a dispus compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, precum şi plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă pentru perioada 24.01 – 31.01.2005. Până la data emiterii acestui ordin de zi şi nici ulterior reclamanta nu a solicitat acordul pentru a continua activitatea în unitate.

La data de 21.02.2005 reclamanta a solicitat să-i fie date, spre a fi depuse personal la Casa de Pensii Iaşi, toate actele necesare înscrierii la pensie. Pârâta susţine că, în aceeaşi zi, reclamanta a primit sub semnătură în Registrul pentru evidenţa documentelor, toate actele necesare înregistrării cererii de pensionare.

S-a mai arătat că, deşi reclamanta avea la dispoziţie 10 zile pentru a depune actele la Casa de Pensii Iaşi, aceasta a depus cererea la data de 10.05.2005, după mai mult de 60 de zile de la data încetării calităţii de asigurat.

Începând cu data de 01.02.2004, reclamanta a încetat să mai fie salariata unităţii pârâte, însă avea deschis dreptul la pensie pentru limită de vârstă, pe care putea să-l valorifice prin depunerea cererii la Casa de Pensii Iaşi, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 83 lit. a din Legea nr. 19/2000. Întrucât reclamanta a depus cererea de pensie tardiv, după aproape 3 luni de la termenul cerut de art. 81 lit. a) din Legea nr. 19/2000, acesteia i s-a acordat pensie începând cu data depunerii cererii.

S-a mai arătat că este neîntemeiată cererea reclamantei prin care aceasta îşi invocă propria culpă în scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite.

Mai mult, reclamanta a adus la cunoştinţa unităţii cererea sa privitoare la plata concediului medical la data de 02.08.2005, ulterior pretenţiilor formulate faţă de Casa de Pensii Iaşi privind acordarea pensiei începând cu data de 01.02.2005, după ce şi-a însuşit răspunsul acestei instituţii.

Instanţa de fond a constatat că acţiunea formulată de reclamanta F.A. este nefondată pentru următoarele considerente:

Astfel cum rezultă din carnetul de muncă şi extrasul din Ordinul de Zi pe Unitate nr. 25/2005, contractul de muncă al reclamantei a încetat de drept, în temeiul art. 56 lit. d din Codul muncii la data de 01.02.2005 şi în consecinţă, ulterior acestei date, potrivit dispoziţiilor art. 102 lit. a din Legea nr. 19/2000,

52

pârâtului nu-i mai revine obligaţia de a plăti acesteia indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă.

Potrivit dispoziţiilor art. 56 lit. d din Codul muncii în vigoare la acea dată, contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a salariatului, potrivit legii.

S-a reţinut că este nefondată şi cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale pentru perioada 01.03. – 10.05.2005 pentru următoarele considerente:

În primul rând, astfel cum a precizat anterior, contractul de muncă încheiat între părţi a încetat de drept la data de 01.02.2005. De asemenea, la data de 21.02.2005 s-au înmânat reclamantei, sub semnătură în Registrul pentru evidenţa documentelor, documentele necesare pentru înregistrarea cererii de pensionare.

S-a mai reţinut că angajatorul nu este obligat prin Legea nr. 19/2000 să depună la Casa Judeţeană de Pensii dosarele de pensionare ale salariaţilor.

În speţă, deşi documentele necesare pentru înregistrarea cererii de pensionare au fost înmânate reclamantei de către angajator la data de 21.02.2005, aceasta le-a depus la Casa Judeţeană de Pensii Iaşi abia la data de 10.05.2005, cu mult după termenul de 30 de zile de la data încetării calităţii de asigurat prevăzut de art. 83 alin. 1 din Legea nr. 19/2000.

Astfel, Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a acordat reclamantei drepturile de pensie în temeiul art. 83 alin. 4 din Legea nr. 19/2000, de la data depunerii cererii, respectiv 10.05.2005.

În conformitate cu prevederile art. 41 alin. 5 din Legea nr. 19/2000, asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obligarea pensiei pentru limită de vârstă îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului.

În speţă însă, reclamanta nu a dovedit că ar fi solicitat acordul angajatorului pentru continuarea activităţii după încetarea de drept a contractului individual de muncă.

De asemenea, din duplicatul acţiunii formulate de către reclamantă ce face obiectul dosarului nr. 7805/2005 al Tribunalului Iaşi, se reţine că aceasta a solicitat Casei Judeţene de Pensii Iaşi acordarea pensiei începând cu data de 1 februarie 2005.

S-a mai reţinut că la data de 04.02.2005, astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila nr. 85 dosar, reclamanta a semnat nota de lichidare întocmită cu ocazia încetării contractului de muncă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta F.A., considerând-o nelegală şi netemeinică.

A invocat recurenta că a fost salariata Spitalului Militar Iaşi însă în luna februarie a fost în concediu medical, fiind internată în spital. Cu toate acestea, susţine recurenta, angajatorul i-a încetat contractul de muncă cu data de 01.02.2005, privând-o atât de drepturile de pensie cât şi drepturile băneşti reprezentând indemnizaţie de concediu medical, respectiv salariu. În drept, dispoziţiile art.304 punctul 9 cod procedură civilă.

53

Alăturat cererii de recurs s-au depus, în copie, următoarele înscrisuri: bilet de ieşire din spital nr.83/24.01.2005 şi certificatele de concediu medical seria AB nr.949403 şi EF nr.208660/02.02.2005.

Intimatul Ministerul Apărării Naţionale pentru Spitalul Militar Iaşi – U.M. 02534 Iaşi a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta F.A., solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei Tribunalului Iaşi.

Conform datelor înscrise în carnetul de muncă al recurentei şi consemnate în Ordinul de Zi pe Unitate nr.25/2005, contractul de muncă al acesteia a încetat, în temeiul art.56 lit. d Codul Muncii, la data de 01.02.2005 şi în consecinţă, ulterior acestei date, potrivit art.102 lit. a din Legea 19/2000, acest minister nu avea obligaţia de a plăti indemnizaţia pentru incapacitate de muncă.

Emiterea deciziei de pensionare, nu este atributul său, dar, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, la Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a fost înregistrată tardiv cererea de pensie a doamnei F.A., după mai mult de 60 de zile de la termenul înscris în dispoziţiile art.83 lit. a din Legea 19/2000 (Adresa nr.11912/22.07.2005).

Această depunere întârziată a cererii de pensie este din culpa recurentei chiar dacă aceasta afirma că instituţia nu ar fi acceptat depunerea cererii sub motivul că nu sunt ataşate actele legale.

Unitatea angajatoare a dovedit predarea tuturor documentelor care erau necesare a fi ataşate cererii de pensie (A.308/21.02.2005, A.305/2005, A.306/2005, A.307/2005); aceste înscrisuri au fost solicitate de recurentă şi le-a primit sub semnătura în Registrul de evidenţă a documentelor – R.U. 399/2005 – în data de 21.02.2005.

Alăturat întâmpinării s-au depus următoarele înscrisuri: extras O.Z.U. nr.25/2005, nota de lichidare datată 04.02.2005, semnată de recurentă.

Analizând cererea de recurs, Curtea a constatat că recursul este nefondat.Aşa cum judicios a reţinut şi instanţa de fond, conform dispoziţiilor art.56

lit. d din Codul muncii, contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare. Ca atare, în această ipoteză nu există obligaţia expresă a angajatorului de a comunica salariatului decizia de încetare a contractului de muncă.

Ori, în data de 01.02.2005 spitalul Militar Iaşi a întocmit dosarul de pensionare al recurentei iar la data de 04.02.2005 F.A. a semnat personal nota de lichidare (fila 15 dosar recurs) şi a primit în totalitate drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2005 (fila 16 dosar recurs).

Susţinerea recurentei că angajatorul nu i-a luat în considerare cele două certificate de concediu medical nu poate fi primită întrucât această împrejurare a fost adusă la cunoştinţa intimatului abia la data de 02.08.2005.

Ca atare, cum încă de la data de 21.02.2005 recurenta a primit sub semnătură în Registrul pentru evidenţa documentelor – RU 399/2005 toate documentele necesare înregistrării cererii de pensionare, este culpa sa exclusivă că a depus cererea de pensionare la 10.05.2005, aşa cum rezultă din adresa nr.11.912/2005 a Casei Judeţene de Pensii Iaşi, şi deci, că drepturile de pensie i-au fost deschise cu

54

acea dată (fila 11 dosar fond). Mai mult, recurenta nu a solicitat niciodată acordul angajatorului pentru continuarea activităţii în perioada 1.02.2005 – 10.05.2006, conform dispoziţiilor art.41 alin.5 din Legea 19/2000 şi, în consecinţă, nu poate beneficia de drepturi salariale pentru o activitate pe care nu a prestat-o.

Faţă de cele reţinute, în baza dispoziţiilor art.312 cod procedură civilă, Curtea a respins recursul şi constatând că sentinţa Tribunalului Iaşi a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, a menţinut-o.

5. Nelegalitatea deciziei e concediere în ipoteza întocmirii ulterioare de către angajator a documentaţiei ce a stat la baza luării măsurii unilaterale

Decizia nr.788/28.11.2006

Prin cererea înregistrată sub nr.2635/28.02.2006 la Tribunalul Iaşi, contestatorul A.V. a chemat în judecată pe intimata SC”ASAM” SA Iaşi şi a solicitat:

anularea deciziei de concediere nr.38/1.02.2006 emisă de către intimată; obligarea intimatei la plata despăgubirilor conform art.78 Codul muncii; obligarea intimatei la plata drepturilor băneşti cuvenite pe durata

concediului medical (12 – 31.07.2005).În motivarea cererii contestatorul a precizat că postul său nu a fost desfiinţat,

ci ocupat de un alt salariat, astfel că decizia de concediere este nelegală.S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, prin întâmpinare, a precizat că reorganizarea

activităţii prin desfiinţarea locului de muncă al contestatorului a fost discutată şi aprobată în şedinţa Comitetului Director din data de 27.02.2006, la baza acestei decizii fiind referatul întocmit de directorul tehnic din data de 23.01.2006.

Apreciind că desfiinţarea locului de muncă al contestatorului este efectivă, având o cauză reală şi serioasă, S.C. „ASAM” S.A. Iaşi a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr.1274/31.05.2006 Tribunalul Iaşi a admis contestaţia formulată de contestatorul A.V., în contradictoriu cu intimata S.C. „ASAM” S.A. Iaşi.

Dispune anularea deciziei de concediere nr.38/01.02.2006 emisă de societatea intimată.

Dispune reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei contestate.

Obligă intimata să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile majorate, reactualizate şi indexate şi cu celelalte drepturi cuvenite acestuia, începând cu data de 21.02.2006 şi până la reintegrarea efectivă.

Obligă intimata să plătească contestatorului indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă pentru perioada 12.07.2005 – 31.07.2005.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul reţine următoarele:Contestatorul A.V. a fost salariatul intimatei S.C. „ASAM” S.A. Iaşi pe

postul de lăcătuş.

55

Prin decizia nr.38/01.09.2006 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului începând cu data de 21.02.2006 în temeiul dispoziţiilor art.65 Codul muncii. Se reţine prin această decizie că motivul concedierii îl constituie desfiinţarea postului de lăcătuş ca urmare a reorganizării activităţii.

Potrivit disp.art.65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării societăţii, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, dintre cele prevăzute la alin.1.

Potrivit disp.art.67 Codul muncii, salariaţii concediaţi beneficiază de măsuri active de combatere a şomajului.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Or, în speţă, se reţine de către instanţă că intimata, căreia îi revenea sarcina probei conform art.287 Codul muncii, nu a făcut dovada desfiinţării efective a postului ocupat de către contestator.

Se mai reţine de către instanţă că intimata nu a făcut nici dovada respectării dispoziţiilor art.67 Codul muncii, respectiv nu a făcut dovada faptului că anterior concedierii contestatorului, ar fi solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă în vederea redistribuirii acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art.78 alin.1 Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa constată că decizia de concediere a contestatorului este nelegală.

În ceea ce priveşte cererea contestatorului având ca obiect obligarea intimatei la plata indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă pentru perioada 12.07.2005 – 31.07.2005, instanţa constată că aceasta este întemeiată, intimata nefăcând dovada achitării drepturilor băneşti cuvenite contestatorului, aferente acestei perioade.

Împotriva sentinţei civile nr.1274/31.05.2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi a declarat recurs S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, invocând motivele de recurs prevăzute de art.304 punctul 7 şi 9 Cod procedură civilă.

Se susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că postul ocupat de contestator nu a fost desfiinţat, ci ocupat de un alt salariat şi că unitatea nu a respectat prevederile art.65 alin.1 şi 2 din Codul muncii.

Din adresa nr.124/13.03.2006 rezultă că postul a fost desfiinţat efectiv, nefiind angajată o altă persoană pe acest post.

În luna septembrie 2005, societatea a achiziţionat de la S.C. „ATLAS CAPCO ROMÂNIA” S.R.L. Bucureşti, trei unităţi moderne de producere a aerului comprimat. Cauza care a determinat achiziţionarea acestor instalaţii moderne a fost

56

costul foarte ridicat de producere al aerului comprimat, impunându-se eficientizarea acestei activităţi, prin reducerea costurilor de producere.

Susţine recurenta că, urmare a acestor investiţii tehnologice, s-a impus reducerea numărului de personal implicat în activitatea de producere a aerului comprimat, respectiv de la 4 la 3 lăcătuşi. Vechea instalaţie se defecta prea des şi de aceea era necesar un lăcătuş în plus care să se ocupe de aceste probleme, precum şi pentru a-i putea suplini pe ceilalţi lăcătuşi în momentul în care aceştia plecau în concediu.

Cu referire la dispoziţiile art.67 Codul muncii, recurenta susţine că această dispoziţie legală nu instituie în sarcina unităţii obligaţia de a solicita sprijinul A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii acestuia. Salariatul concediat pe motive ce nu ţin de persoana lui beneficiază, în condiţiile legii, de ajutor de şomaj.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza pe fond, respingerea acţiunii.

Prin întâmpinare, intimatul A.V. a solicitat respingerea recursului susţinând că, după data de 21.02.2006, postul său a fost ocupat de un alt salariat şi că motivul concedierii sale l-a constituit obligarea recurentei la plata drepturilor băneşti cuvenite aferente perioadei 12 – 31.07.2005.

În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate şi a

dispoziţiilor legale în materie, instanţa de control judiciar constată următoarele:Intimatul A.V. a fost concediat, prin decizia nr.38/1.02.2006, în temeiul

art.65 Codul Muncii, reţinându-se că, urmare a reorganizării activităţii S.C. „ASAM” S.A. Iaşi, s-a desfiinţat postul ocupat de către acesta, şi anume cel de lăcătuş.

În mod corect a reţinut tribunalul că recurenta, în calitate de angajator, nu a făcut dovada desfiinţării efective a locului de muncă al contestatorului şi că aceasta a avut o cauză reală şi serioasă, aşa cum prevăd dispoziţiile art.65 Codul muncii.

Instanţa constată că, deşi decizia de concediere a fost emisă la data de 1.02.2006, toate înscrisurile depuse de recurentă la fondul cauzei în susţinerea desfiinţării postului ocupat de contestator sunt ulterioare emiterii deciziei de concediere nr.38/2006.

Astfel, referatul directorului tehnic prin care aceste propune desfiinţarea postului de lăcătuş, Secţia Mentenanţă (post ocupat de A.V.) este înregistrat sub nr.2547/23.02.2006.

Reorganizarea activităţii propuse de directorul tehnic a fost discutată şi aprobată în şedinţa Comitetului Director din data de 27.02.2006, dată la care intimatul A.V. nu mai era salariatul S.C. „ASAM” S.A. Iaşi.

Toate apărările recurentei formulate în cererea de recurs referitoare la necesitatea reorganizării activităţii sale nu au relevanţă în cauză din moment ce toată documentaţia ce a stat la baza emiterii deciziei de concediere nr.38/2006 a fost întocmită ulterior.

Cum recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.65 alin.2 Codul muncii, Curtea nu a mai analizat motivul de recurs referitor la solicitarea sprijinului A.J.O.F.M. în vederea redistribuirii contestatorului.

57

În temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de recurenta S.C. „ASAM” S.A. Iaşi şi a menţinut sentinţa recurată, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art.304 punctul 9 Cod procedură civilă.

6. Admiterea acţiunii în obligarea salariatului la contravaloarea prejudiciului produs în legătură cu munca în cazul semnării unui angajament de plată în acest sens

Decizia nr.806/05.12.2006

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău, reclamanta R.T.F. Călători Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul B.Gh., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 174,95 lei reprezentând daune, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că pârâtul, mecanic de locomotivă la S.E.C.L. Bacău, aparţinând Depoului Iaşi, i-a produs un prejudiciu în sumă de 174,95 lei reprezentând contravaloarea surplusului de combustibil constatat la citirea Instalaţiei de Înregistrare Combustibil la locomotiva DA 1136 deservită de pârât.

Pârâtul a preluat locomotiva la ora 1530 bună de serviciu, iar în timpul serviciului locomotiva a funcţionat normal.

Pârâtul nu a făcut observaţii, în carnetul de bord al locomotivei, cu privire la starea tehnică necorespunzătoare a locomotivei, nu a constatat o scădere a combustibilului şi nici nu a întocmit raport de eveniment în care să semnaleze anomalii în funcţionarea locomotivei, pierderi de motorină din instalaţie care pot duce la supraconsum de combustibil.

A susţinut reclamanta că pârâtul se face vinovat de faptul că nu a exploatat în mod economic locomotiva DA 1136 în data de 24.04.2005, ceea ce reprezintă şi o abatere disciplinară conform Statutului Disciplinar al Personalului din Transporturi, producând un prejudiciu evaluat la 174,95 lei, contravaloarea a 60 kg motorină.

Reclamanta a depus copii de pe înscrisuri.Pârâtul nu a depus întâmpinare şi nu s-a înfăţişat la judecată.Prin sentinţa civilă nr.546 din 10.05.2006, Tribunalul Bacău a declinat

competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, cauza fiind înregistrată la această instanţă.

Prin sentinţa civilă nr.1694 din 5.07.2006, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta R.T.F.Călători Iaşi în contradictoriu cu pârâtul B. Gh.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut următoarele:Pârâtul B.Gh. este salariatul reclamantei Regionala de Transport Feroviar de

Călători Iaşi, pe postul de mecanic.Aşa cum rezultă din analiza dispoziţiilor art.270 alin.1 Codul muncii, pentru

a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: calitatea de salariat la angajatul păgubit a celui care a produs paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului, săvârşită în legătură cu munca sa;

58

prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia salariatului.

De asemenea, potrivit art.287 Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

S-a apreciat de către instanţă că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii.

Astfel, întinderea prejudiciului, care trebuie să fie real şi cert, se stabileşte pe baza unor date economice concrete.

Nici elementul vinovăţiei, care constă în atitudinea psihică a persoanei fizice faţă de fapta sa şi consecinţele ei păgubitoare, nu a fost predat în speţă de către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.N.T.F.C. „C.F.R.” Călători – Regionala de Transport Feroviar de Călători Iaşi.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art.304 Cod procedură civilă, se reţine că este nejustificat supraconsumul de motorină, în cantitate de 60 kg, la locomotiva deservită de intimat. Acesta avea obligaţia să conducă în mod economic locomotiva, fără a depăşi consumul normat de combustibil şi să sesizeze conducerii unităţii, prin raport de eveniment şi consemnată în carnetul de bord al locomotivei, orice defecţiune în starea tehnică a locomotivei.

Intimatul nu şi-a respectat aceste obligaţii şi nu a justificat tehnic supraconsumul de motorină, fiind de acord cu reţinerea sumelor necesare pentru achitarea daunei cauzate patrimoniului recurentei, în valoare de 174,95 lei.

Recurenta a depus copia angajamentului de plată nr.71/195/2006 şi copia unei declaraţii.

Intimatul nu a depus întâmpinare.Nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.Analizând cererea de recurs, Curtea a constatat că recursul este întemeiat

pentru considerentele ce urmează:Din raportul de cercetare nr.7.1./433/4.07.2000 întocmit de Depoul Iaşi ca

urmare a analizei consumului de combustibil din data de 24 aprilie 2005, rezultă că locomotiva D.A. 1136, din parcul Depoului Iaşi, a avut un supraconsum de 60 kg combustibil. Locomotiva a prestat serviciu pe secţia Bacău – Bicaz – Bacău, iar supraconsumul provine din diferenţa între consumul M.D. şi diferenţa de nivel din în R.P.

S-a concluzionat că supraconsumul nu este justificat, iar intimatul nu a înaintat raport de eveniment în care să semnaleze un consum mai mare faţă de alte perioade, alte anomalii în funcţionarea locomotivei sau pierderi de motorină din instalaţie care pot duce la supraconsum de combustibil.

Din nota de relaţii, intimatul a susţinut că diferenţa de 60 kg motorină nu este supraconsum, ci diferenţă de la o linie la alta.

Intimatul a refuzat să suporte contravaloarea celor 60 kg motorină, în sumă de 1.749.580 lei (ROL), nefiind de acord cu angajamentul de plată nr.71/297/2005.

59

Ulterior, în cursul judecăţii în faţa primei instanţe, intimatul a semnat angajamentul de plată nr.71/195/2006, prin care consimte să i se reţină din veniturile salariale sumele necesare pentru achitarea daunei pe care a cauzat-o patrimoniului unităţii, în valoare de 175 RON.

Rezultă, aşadar, că intimatul a consimţit să recupereze daunele cauzate patrimoniului recurentei, înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

Semnarea angajamentului de plată echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor recurentei, aşa încât, avându-se în vedere dispoziţiile art.270 alin.1 Codul muncii, precum şi dispoziţiile art.312 alin.2 Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi a fost modificată în tot sentinţa, în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamantă, pârâtul fiind obligat să plătească acesteia suma de 174,95 lei (RON), despăgubiri materiale.

Cererea formulată de reclamant, în condiţiile art.274 Cod procedură civilă, privind plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă, a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta nefăcând dovada efectuării lor.

V. V. SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCALŞI FISCAL

1. Contencios-administrativ. Impunere fiscală. Clădiri utilizate în scop religios. Condiţii de restituire TVA aferent construcţiei

Decizia nr.269/CA/04.12.2006

Prin sentinţa nr. 2609/E din 26 iunie 2006, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta Mitropolia Moldovei şi Bucovinei împotriva pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă pentru a se dispune anularea deciziei nr. 139/21.10.2005, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva măsurilor dispuse prin decizia de impunere nr. 13822 din 26.08.2005, considerându-se că au fost încălcate normele legale referitoare la inspecţia fiscală şi că în mod greşit nu s-a reţinut că Centrul socio-caritativ „Providenţa” nu se încadrează în categoria „altor clădiri utilizate în scop religios”, la care face referire OMF nr. 230/2004.

Prima instanţă a apreciat că reverificarea trim. IV/2004 şi a trim. I/2005 s-a dispus în concordanţă cu dispoziţiile art. 1023 C.pr.fiscală, urmare calculului eronat cu privire la utilizarea fondului de 25 miliarde lei, fapt ce a generat erori de calcul

60

cu privire la stabilirea taxei pe valoare adăugată aferentă acestui fond, în condiţiile în care nici în raportul de inspecţie fiscală întocmit la data de 23.02.2005 şi nici în cel întocmit la dat de 14.06.2005 organul de inspecţie fiscală nu a consemnat sumele utilizate din fondurile acordate de Ministerul Culturii şi Cultelor, în baza HG nr. 1140/2004, pentru fiecare perioadă supusă verificării.

Prima instanţă a mai reţinut că, deşi Aşezământul socio-caritativ „Providenţa” se încadrează în categoria altor clădiri utilizate în scop religios, prevăzute de Ordinul nr. 2830/2003, el nu se încadrează în categoria clădirilor scutite de la plata TVA, în baza Ordinului nr. 230/2004 şi că nu putea fi primit punctul de vedere al reclamantei referitor la lipsa nevoii de a obţine avizul eliberat de Comisia de Avizare a Lăcaşurilor de Cult, atât timp cât Aşezământul a fost construit în anul 2002, dată la care era în vigoare Ordinul nr. 2041/2001, act normativ care, la art. 6 alin. 1, prevede că autorizaţia de construire a lăcaşurilor de cult şi a altor construcţii aparţinând cultelor se eliberează numai pe baza avizului emis de Comisia menţionată, adresa eliberată în anul 2005 neavând eficienţă, ca urmare a schimbării cadrului normativ.

Curtea a respins recursul reclamantei este nefundat, sens în care s-au reţinut următoarele:

Ca urmare a cererii înregistrate sub nr. 48391/08.08.2001, Primarul Municipiului Iaşi a emis autorizaţia de construire nr. 46 din 30.01.2002, prin care a autorizat executarea lucrărilor de supraetajare şi amenajare a lăcaşului socio-caritativ S, Mucenic Paul – Providenţa II, pe terenul aparţinând Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, situat în Iaşi, b-dul Poitiers nr. 10.

Lucrarea, estimată la o valoare de 44.567.5000.000 lei, a fost executată atât din fondurile acordate de Ministerul Culturii şi Cultelor în baza H.G. nr. 1140/2004, cât şi din fondurile proprii ale Mitropoliei Moldovei li Bucovinei.

Din proiectul de execuţie a lucrării, planşa „Plan parter”, rezultă că edificiul urma să fie folosit drept sală de conferinţe, având în acelaşi timp spaţii cu destinaţie de săli de studiu, cantină, bucătărie, depozit, bar şi un spaţiu unde urma să se amenajeze „capela”, cu suprafaţa de cca. 100 m2.

Necontestat este şi faptul că, prin raportul de inspecţie fiscal nr. 16.12.2004, s-a propus ca din suma de 2.882.058.189 lei, solicitată a fi restituită drept TVA, să se acorde drept de restituire pentru suma de 2.658.389.022 lei, reprezentând materiale de construcţii (ciment) achiziţionate şi consumate pentru lucrările de construire şi amenajare efectuate la Aşezământul socio-caritativ „Providenţa”, în baza autorizaţiei nr. 46/2002 şi că, prin raportul de inspecţie fiscală din 23.02.2005, s-a propus ca din suma de 3.839.710181 lei solicitată a fi restituită să se admită cererea pentru suma de 3.828.903.944 lei.

Recurenta consideră că aceste constatări ale organului de control fiscal sunt corecte şi că pârâta nu mai putea reveni asupra lor, procedând la reverificarea operaţiunilor aferente trimestrului al IV-lea din anul 2004 şi a trimestrului I din anul 2005, prin contestaţia înregistrată sub nr. 16616/5.09.2005 criticându-se atât faptul că decizia de revendicare nr. 2/22.08.2005 nu-şi află suport în prevederile art. 96 alin. 3 din Codul de procedură fiscală, cât şi ignorarea regimului de

61

ansamblu religios al Aşezământului socio-caritativ „Providenţa”, considerându-se obligaţia de plată a sumei de 340.630 lei reprezentând TVA nu are suport legal.

Este adevărat că art. 1023 C.pr.fiscală stabileşte că inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă, în speţă taxa pe valoarea adăugată, pentru fiecare impozit sau taxă, în speţă taxa pe valoare adăugată, pentru fiecare perioadă supusă impozitării şi că reverificarea poate fi decisă, pe cale de excepţie, doar dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificării sau erori de calcul care influenţează rezultatele acesteia.

Reclamanta-recurentă susţine că atâta timp cât reverificarea nu a fost întemeiată pe date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscal şi nici pe erori de calcul, ci pe interpretări diferite a prevederilor legale aplicabile în materie, actul întocmit cu ocazia reverificării trebuie considerat a fi lovit de nulitate.

Curtea nu poate primi acest punct de vedere întrucât, pe de o parte, reverificarea a fost dispusă de organul fiscal ca urmare a calculului eronat cu privire la utilizarea fondului de 25 miliarde lei, alocat de Ministerul Culturii şi Cultelor, iar pe de altă parte pentru că legiuitorul nu a prevăzut o atare sancţiune, nulitatea trebuind să fie de ordine publică pentru a putea fi invocată şi opusă celeilalte părţi în proces.

Actul de control nu se bucură de principiul autorităţii de lucru judecat şi ca atare, ori de câte ori organul fiscal constată că nu au fost respectate prevederile înscrise în Codul fiscal el poate acţiona pentru a se intra în legalitate, atât timp cât măsurile sunt luate înlăuntrul termenului legal de prescripţie prevăzut de art. 127 din C.pr. fiscală, republicat.

Chiar dacă s-ar accepta că cei care au întocmit rapoartele de inspecţie fiscală din 16.12.2004 şi din 23.02.2005 au avut un alt punct de vedere decât cei care au întocmit raportul de inspecţie din 25.08.2005, în ceea ce priveşte aplicaţiunea dispoziţiilor art. 1431 din Legea nr. 571/2003, ceea ce nu s-a dovedit, acest fapt nu poate avea ca efect exonerarea contribuabilului de obligaţiile sale, acestea din urmă prevalând în raport cu normele procedurale.

Ca atare, lipsită de urmări juridice este şi împrejurarea ă contribuabilul nu şi-ar fi făcut cunoscut, în formă scrisă, punctul de vedere şi că nu şi-ar fi manifestat acordul la constatările organului de inspecţie, atât timp cât el şi-a manifestat opoziţia prin contestaţia ce a formulat şi cât a atacat în instanţă decizia prin care contestaţia a fost soluţionată, dreptul de a fi informat fiindu-i respectat.

În ceea ce priveşte regimul juridico-fiscal al Aşezământului „Providenţa”, Curtea constată că, deşi acesta îndeplineşte funcţiuni multiple, ce merg de la cea de bar şi până la cea de capelă, care i-ar permite să fie încadrat în categoria de clădire polivalentă, prevăzută de art. 5 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2830/2003, reclamanta-recurentă nu se poate prevala de aceste norme, care în prezent nu mai sunt în vigoare, întrucât a omis, din motive ce nu interesează cauza, să obţină tocmai avizul care ar fi putut confirma că Aşezământul socio-caritativ „Providenţa” din Iaşi este considerat a fi un ansamblu religios.

62

Lipsa avizului la care face referire art. 6 din Regulamentul mai sus menţionat, pe care reclamanta-recurentă era obligată să-l obţină, mai înainte de eliberarea autorizaţiei de construire, la data când a solicitat acest lucru, a îndreptăţit prima instanţă să considere că imobilul edificat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei nu este altceva decât ceea ce însăşi denumirea arată, respectiv un aşezământ cu scop social şi caritabil.

Prezenţa în proiectul lucrării a unui spaţiu ce urma să aibă destinaţia de capelă, nu conferă ansamblului o funcţie religioasă , întrucât trebuie să se facă distincţie între spaţiul afectat desfăşurării serviciului religios în mod ocazional, cum este şi cazul capelelor situate în incinta unităţilor militare, a unităţilor şcolare, a unităţilor medicale şi aşezămintelor sociale şi bisericile ori complexe monahale, în cadrul cărora funcţia religioasă este determinată pentru clădire sau ansamblul respectiv.

De altfel, în raportul de drept fiscal dedus judecăţii, definiţia dată lăcaşurilor de cult de Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2830/2003 nu are o semnificaţie anume, atâta timp cât art. 143 din Codul fiscal restrânge sfera clădirilor care beneficiază de scutire de taxă pe valoare adăugată, pentru lucrările de construire, consolidare, extindere şi reabilitare, la „lăcaşurile de cult religios sau a clădirilor utilizate în acest scop”.

Cum sălile (spaţiul destinat capelei, în speţă) şi clădirile polivalente nu sunt lăcaşuri de cult, respectiv biserici, mănăstiri, schituri, complexe monahale şi nu sunt destinate desfăşurării serviciului religios deschis oricărei persoane, Curtea constată că Aşezământul „Providenţa” a avut şi are exclusiv o funcţie socio-caritativă şi nu o funcţie religioasă, şi cu atât mai puţin destinaţia de biserică.

Conduita reclamantei-recurente trebuie cercetată prin prisma legislaţiei în vigoare la data demarării demersurilor necesare efectuării lucrărilor de „supraetajare şi amenajare a lăcaşului socio-caritativ Sf. Mucenic Paul - Providenţa II” şi atât timp cât ea nu s-a conformat acestor exigenţe nu se poate prevala de adresa nr. 3163/12.05.2005 a Secretariatului de Stat pentru Culte, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul acesteia se face referire la construirea unei biserici şi nu a unei clădiri polivalente, în care, alături de o capelă coexistă şi bar.

Aşezământul socio-caritativ nefiind un locaş de cult, în sensul prevederilor art. 143 Cod fiscal, în mod justificat organul de control şi prima instanţă au apreciat că lucrările executate la acesta nu sunt scutite de taxa pe valoare adăugată.

2. Contencios-administrativ. Funcţionari publici îndepărtaţi din funcţie pe motiv de reorganizare a unor servicii, fără ca sfera lor de activitate să se fi modificat în mod esenţial

Decizia nr. 263/27.11.2006

Prin sentinţa civilă nr. 86/CA din 22 mai 2006, Tribunalul Vaslui a admis cererea în contencios administrativ formulată de reclamantul D.D. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Vaslui, dispunând anularea deciziei nr. 575/27 iunie 2005 emisă de pârâtă, repunerea părţilor în situaţia

63

anterioară emiterii deciziei menţionate, în sensul reintegrării reclamantului pe postul de şef serviciu contractare, din cadrul C.J.A.S. Vaslui, obligând pârâta să achite reclamantului drepturile salariale ce i se cuveneau, de la data eliberării din funcţie şi până la reintegrarea efectivă, respingându-se cererea de chemare în garanţie a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin decizia nr. 575 din 27 iunie 2005, emisă de pârâta C.J.A.S. Vaslui, reclamantul D.D. a fost eliberat din funcţia de conducere de şef serviciu acreditare, contractare, decontare, statistică, asistenţă medicală spitalicească şi prespitalicească, în condiţiile art. 844

lit. b, art. 847, art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 188/1999, fără ca în cauză să se fi dovedit că postul ocupat de reclamant a fost suprimat/redus; C.N.A.S. specificând prin adresa nr. CV2251/24.06.2005, prin care a transmis pârâtei organigrama pe anul 2005 şi statutul propriu, aprobate de preşedintele C.N.A.S., că aplicarea acestora trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv a prevederilor Legii nr. 188/1999.

Comparând organigrama pe anul 2005, cu cea aprobată pentru anul 2004, prima instanţă a constatat că, în cadrul C.J.A.S. Vaslui, au fost menţinute cele trei direcţii şi anume: economică, relaţii cu furnizorii şi medic şef, în timp ce numărul serviciilor a fost completat cu încă un post, înfiinţându-se în cadrul direcţiei medic şef un serviciu medical, care se adaugă la cele două existente şi în anul 2004, cel din cadrul direcţiei economice şi cel din cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, postul ocupat de reclamant, existent în cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, nefiind practic desfiinţat.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei, că atribuţiile postului ocupat de reclamant au fost modificate în proporţie de peste 50% şi că denumirea acestui serviciu, în anul 2005, este de Serviciu contractare, statistică, asistenţă medicală spitalicească şi urgenţă prespitalicească, faţă de cea din 2004, care era de servicu acreditare, contractare, decontare, statistică, asistenţă medicală primară şi ambulatoriu şi că serviciul din 2005 este un serviciu nou înfiinţat, prima instanţă a apreciat că pârâta nu a dovedit că aceste modificări reprezentau sau nu peste 50% din atribuţii şi că nu se poate justifica reducerea postului prin înfiinţarea unui nou post, care, în mod practic, ar fi avut jumătate din atribuţiile din anul 2004.

Prima instanţă a concluzionat că postul nu a fost desfiinţat, el fiind menţinut cu atribuţiile ce i-au fost lăsate şi că schimbarea unor termeni din titulatura serviciului nu poate avea implicaţii în ceea ce priveşte existenţa postului, în condiţiile în care nici condiţiile de încadrare pe postul respectiv nu au fost modificate, solicitându-se o vechime de 2 ani şi studii superioare economice, medicale sau juridice, condiţii pe care reclamantul le îndeplinea.

Tribunalul a considerat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 84 alin. 4 lit. b şi art. 84 alin. 7 din Legea nr. 188/1999, act normativ menit a asigura un serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial şi că încetarea raporturilor de serviciu nu poate avea loc decât în condiţiile strict prevăzute de lege, a căror încălcare ar aduce atingere însăşi scopului pentru care Legea nr. 188/1999 a fost adoptată.

64

În ceea ce priveşte respectarea cerinţelor art. 85 şi art. 86 din Legea nr. 188/1999, invocate în decizia nr. 575/2005, prima instanţă a reţinut că reclamantului i s-a acordat un preaviz de 30 zile, dar că, în ceea ce priveşte celelalte măsuri prevăzute de art. 86, instituţia publică pârâtă nu le-a adus la îndeplinire, nedovedindu-se nici faptul cedării în favoarea C.N.A.S. a posturilor neocupate la momentul emiterii deciziei contestate şi nici că, în perioada de preaviz, s-ar fi solicitat A.N.F.P. lista funcţiilor publice care erau vacante, demersurile făcute de pârâtă fiind apreciate ca fiind incomplete şi nesatisfăcătoare în raport de prevederile art. 86 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, care trebuiau să fie independente de existenţa ori inexistenţa vreunei cereri din partea celui care a fost sau urma să fie eliberat din funcţie.

Prima instanţă a concluzionat că decizia emisă de pârât nu îndeplineşte cerinţele legale în baza căreia a fost emisă, ca urmare a acestui fapt, ea trebuie anulată, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reintegrării reclamantului pe postul de şef serviciu contractare, din cadrul direcţiei relaţii cu furnizorii, şi obligării pârâtei să-i achite drepturile salariale ce i se cuveneau, de la data eliberării din funcţie şi până la reintegrarea efectivă, respingându-se cererea de chemare în garanţie pe motiv că, potrivit O.U.G. nr. 150/2002, Casele de Asigurări de Sănătate sunt instituţii publice, cu personalitatea juridică, cu putere de decizie în ceea ce priveşte încadrarea şi disponibilizarea personalului şi că adresa nr. 2251 din 24 iunie 2005, transmisă de C.N.A.S. este una de recomandare, decizia cu privire la personalul ce urma să fie disponibilizat revenind casei judeţene.

Curtea a respins recursul promovat de pârâtă ca nefondat, sens în care reţine următoarele:

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casele de Asigurări de Sănătate Judeţene au fost înfiinţate în urma adoptării Legii nr. 145/1997 şi de la acea dată funcţiile şi structura lor organizatorică nu au suferit modificări de substanţă.

Atât Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cât şi Casele Judeţene sunt definite de art. 60 şi art. 61 din O.U.G. nr. 150/2002, în vigoare la data emiterii decizie contestate, ca fiind instituţii publice, cu personalitate juridică.

Chiar dacă statutul propriu al C.N.A.S. şi statutul-cadru al caselor de asigurări este aprobat de Consiliul de administraţie al C.N.A.S. aceasta nu semnifică că personalul lor, constituit din funcţionari publici şi personal contractual, are un alt regim decât cel consacrat prin Legea nr. 188/1999 şi respectiv Codul muncii.

Este necontestat faptul că reclamantul D.D. are statut de funcţionar public şi că, mai înainte de a fi eliberat din funcţie, el a deţinut funcţii publice de conducere, inclusiv funcţia de director executiv în cadrul Direcţiei relaţii contractuale.

Recurenta nu contestă că reclamantul nu ar fi îndeplinit condiţiile de vechime şi de studii cerute pentru ocuparea postului de şef serviciu contractare, statistică, din cadrul Direcţiei Planificare, Dezvoltare şi Relaţii cu Furnizorii, ce figurează în organigrama aprobată de C.N.A.S. pentru anul 2005, şi nici faptul că la dat de 27 iunie 2005, în cadrul C.J.A.S. Vaslui erau posturi vacante care ar fi

65

putut fi ocupate de către reclamant, în considerarea vechimii în specialitate şi a studiilor sale.

Tribunalul nu a pus la îndoială dreptul pârâtei de a-şi reorganiza activitatea, fie prin suprimarea unor posturi, fie prin înfiinţarea altora noi şi nici dreptul de a opera modificări în structura organizatorică şi în sfera de atribuţiuni pe care trebuia să le execute fiecare compartiment în parte.

Dar schimbarea structurii organizatorice, a sferei de atribuţii a compartimentelor funcţionale, a raporturilor de subordonare, nu putea conduce la concedierea (eliberarea din funcţie) a unor funcţionari publici atâta timp cât nu s-a dovedit că măsura reorganizării a fost urmată de o reducere efectivă a numărului de personal şi că titularul postului nu ar fi îndeplinit condiţiile pentru ocuparea postului nou creat.

Ca atare, chiar dacă s-ar accepta că atribuţiile postului au fost modificate în proporţie de peste 50%, ceea ce nu s-a dovedit, dacă se are în vedere că simpla însuşire a unor atribuţiuni nu echivalează cu o cuantificare a volumului de activitate, care să probeze realitatea şi temeinicia modificării, pârâta nu era în drept să-l concedieze (elibereze din funcţie) pe reclamant, atât timp cât el îndeplinea condiţiile cerute pentru postul pretins nou înfiinţat.

Reorganizarea, eficientizare nu presupune îndepărtarea din funcţii a funcţionarilor existenţi pentru ca pe posturile astfel vacantate să fie încadrate alte persoane, cu atât mai mult cu cât este dovedit că reclamantul a mai făcut obiectul unei evaluări profesionale, fiind reîncadrat în funcţia publică de conducere de şef serviciu prin decizia nr. 624/11.07.2003, în baza Legii nr. 161/2003.

Principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice este un principiu fundamental pe care este construit sistemul administraţiei de stat, independent de statutele după care se conduc instituţiile publice, parte în raporturile de serviciu şi ca atare în mod justificat prima instanţă a apreciat că practica administrativă de a se dispune eliberări din funcţie prin reducerea unor posturi, cărora li se schimbă parţial denumirea şi sfera de atribuţiuni, este abuzivă, în realitate fiind vorba de o formulă mascată pe îndepărtare a funcţionarilor publici aflaţi în funcţie pentru a permite reîncadrarea altor persoane, agreate.

Întrucât atribuţiunea de contractare a fost, este şi va rămâne un atribut esenţial al Caselor de Asigurări de Sănătate, iar reclamantul avea calificarea, vechimea şi experienţa necesară pentru ocuparea postului nou înfiinţat, dar situat în aceeaşi sferă largă de atribuţiuni, pârâta nu era în drept să-l concedieze/elibereze din funcţie pentru a vacanta postul şi a-l scoate la concurs, principiul stabilităţii funcţiei publice împiedicând instituţiile publice să îndepărteze personalul, pe criterii mai mult sau mai puţin subiective, ori de câte ori se invocă chestiuni de management şi de reorganizare „pentru eficientizarea activităţii”.

3. Contencios-administrativ. Tutelă administrativă. Termenul în care putea fi exercitat dreptul

Decizia nr.257/CA/20.11.2006

66

Prin sentinţa civilă nr. 1409/E din 10 mai 206, Tribunalul Iaşi, admiţând excepţia tardivităţii introducerii cererii, invocată de pârât şi de intervenientă, a respins acţiunea în contencios-administrativ introdusă de reclamantul Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi intervenienta S.C. „Delta Press Investment” SRL Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. 10279 din 4 noiembrie 2005, primită la data de 2 noiembrie 2005, reclamantul Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi a solicitat anularea H.C.L. Iaşi nr. 84 din 7 martie 2005 şi nr. 259 din 30 mai 2005, precum şi a contractului de asociere încheiat de pârât cu SC „Delta Press Investment” SRL Iaşi, având ca obiect realizarea unui sediu firmă şi spaţii de cazare tip pensiune în Iaşi, str. Sărărie nr. 2002, acte ce au fost comunicate de către Consiliul Local Iaşi şi înregistrate la Prefectura Judeţului Iaşi sub nr. 63366/11.03.2006 şi sub nr. 13371/03.06.2005.

Prima instanţă a mai reţinut că, de la data comunicării, curge un termen de 30 zile, prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 340/2004, înlăuntrul căruia putea fi introdusă acţiunea în anulare şi că, raportat la data investirii instanţei, acest termen era împlinit.

Instanţa de fond a mai reţinut de asemenea că, în cauză, nu se poate face aplicaţiune dispoziţiilor art. 3 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, întrucât termenul de 6 luni este un termen general, de drept comun în materia contenciosului administrativ, prioritate având termenul prevăzut de legea specială, respectiv de Legea nr. 340/2004, precum şi faptul că modificările aduse actului normativ menţionat prin O.U.G. nr. 179/2005 nu au efect retroactiv, ele operând doar de la data intrării în vigoare a celui din urmă act normativ, respectiv de la data de 16.12.2005, considerente pentru care excepţia tardivităţii acţiunii fost admisă.

Curtea a respins recursul promovat de reclamant ca nefundat, avându-se în vedere următoarele consideraţiuni.

Este necontestat faptul că hotărârile adoptate de Consiliul Local Iaşi, privitoare la trecere din domeniul public local în domeniul privat al Municipiului Iaşi a terenului în suprafaţă de 1351,15 m2 situat în Iaşi, str. Sărărie nr. 202, la aprobarea asocierii în participaţiune între Consiliul Local Iaşi şi S.C. „Delta Press Investment” S.R.L. Iaşi, la însuşirea raportului de expertiză tehnică de evaluare a terenului şi la aprobarea contractului de asociere, au fost comunicate Prefectului Judeţului Iaşi la dat de 11 martie 2005 şi respectiv la data de 3 iunie 2005 şi că aceste date se constituie în momentul curgerii termenului de la care se naşte dreptul Instituţiei Prefectului de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, aceste acte, dacă le considera nelegale.

H.C.L. nr. 84 din 7 martie 2005 şi nr. 259 din 30 mai 2005 au fost comunicate Prefectului Judeţului Iaşi, de către Secretarul Consiliului Local Iaşi, în considerarea obligaţiilor instituite în sarcina acestuia de către art. 492 din Legea nr. 215/2001, în vederea exercitării atribuţiei de verificare a legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale, prevăzută de art. 261

din Legea nr. 340 din 12 iulie 2004.Ca tare, raportul dintre reclamantul Prefectul Judeţului Iaşi şi pârâtul

Consiliul Local Iaşi, născut din exercitarea dreptului de a verifica legalitatea

67

actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi de ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, aceste acte, dacă le consideră nelegale, se circumscrie sferei tutelei administrative, consacrată de art. 3 din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul recurent nu poate apărea, în acest raport, care este însăşi suportul de drept al demersului său judiciar, ca persoană vătămată, în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 554/2004, ci doar ca reprezentant al Guvernului, împuternicit, prin lege, să verifice legalitatea actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi să atace, în faţa instanţei de contencios administrativ, aceste acte în măsura în care le consideră nelegale.

Chiar dacă sesizarea instanţei se face în temeiul prevederilor Legii nr. 554/2004, procedurile şi termenele aplicabile litigiilor născute din exercitarea de către prefect a tutelei administrative sunt diferite, potrivit prevederilor Legii nr. 340/2004,în forma în care erau ele în vigoare la data sesizării instanţei, de procedurile şi termenele ce se constituie în norme de drept comun în materia contenciosului administrativ.

În mod justificat a reţinut prima instanţă că, în materia tutelei administrative, exercitate de prefect, nu sunt aplicabile termenele de drept comun, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, ci termenul special, derogatoriu, instituit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 340/2004, care statuează că introducerea acţiunii de către prefect se face în termen de 30 zile de la comunicarea actului.

Acest termen nu este susceptibil a fi suspendat, ori întrerupt, întrucât Instituţia prefectului funcţionează cu caracter permanent, dispune de aparatul de specialitatea necesar exercitării atribuţiilor conferite prin lege şi nu poate invoca interesul general în justificarea neîndeplinirii,în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, a dreptului de control şi a dreptului de a sesiza instanţa de contencios administrativ, pentru a obţine anularea actului pretins nelegal.

Dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 554/2001 nu sunt instituite pentru a acoperi lipsa de interes a instituţiei chemate să exercite atribuţia de tutelă administrativă, nimic neputând justifica depăşirea nu doar a termenului imperativ de 30 zile, prevăzut de Legea nr. 340/2004, ce guvernează Instituţia prefectului, dar şi a termenului general de 6 luni, dacă ne raportăm la data comunicării H.C.L. nr. 84 din 7 martie 2005.

Sancţiunea pentru neexercitarea atribuţiilor, în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială, singura aplicată raportului juridic dedus judecăţii, nu poate fi alta decât cea prevăzută de art. 11 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, respectiv prescripţia dreptului de a mai ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, actul socotit a fi nelegal, excepţie dirimată, ce anulează cererea şi face de prisos cercetarea pe fond a actelor administrative atacate.

4. Contencios administrativ. Hotărârea Consiliului Local de a trece în proprietatea domeniului public a spaţiilor destinate cabinetelor medicale. Nelegalitate

68

Decizia nr.207/CA/09.10.2006

Prin sentinţa civilă nr. 165/E/22.03.2006 a Tribunalului Iaşi s-a hotărât:Admite excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active şi a lipsei

interesului legitim ale reclamantului Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon” Iaşi invocate de intervenienţi în interesul consiliului Local Iaşi şi în consecinţă:

Respinge acţiunea introdusă de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon” Iaşi cu sediul în Iaşi, B-dul Independenţei, nr. 1 în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iaşi.

Admite cererea de intervenţie accesorie introdusă de intervenienţii: A.D.M. ş.a. cu apărarea dreptului Consiliului Local Iaşi în contradictoriu cu reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon” Iaşi.

A reţinut instanţa de fond că prin cererea înregistrată la acest tribunal sub nr. 5631/2003 „introdusă de reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţe „Sf. Spiridon” Iaşi aşa cum a fost modificată la termenul din 30.09.2005, s-a solicitat anularea în totalitate a H.C.L. al Municipiului Iaşi nr. 60/17.01.2005 privind trecerea din domeniul public al Mun. Iaşi în domeniul privat al mun. Iaşi a spaţiilor în care funcţionează cabinete medicale şi concesionarea către actualii deţinători, actul atacat fiind nelegal şi abuziv.

În interesul pârâtului Consiliul Local Iaşi au introdus cerere de intervenţie A.D.M. ş.a., solicitând respingerea acţiunii reclamantului invocându-se excepţiile referitoare la lipsa calităţii procesuale active a Spitalului”Sf. Spiridon” Iaşi şi a lipsei interesului legitim a acţiunii întrucât actul administrativ atacat nu îi vatămă un drept conform cerinţei art. 1 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 cu precizarea că hotărârea atacată priveşte alte subiecte de drept decât reclamantul, respectiv intervenienţii care au contracte de comodat şi care trebuia să le fie concesionate în baza H.G. nr. 884/2004. Soluţionând prioritar – conform art. 137 Cod procedură civilă – excepţiile dirimante invocate de intervenienţi, tribunalul a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 866/2002 se aprobă trecerea imobilelor compuse din construcţii şi terenuri aferente, în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre, din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi familiei în domeniul public al municipiilor, oraşelor şi comunelor şi în administrarea consiliilor locale respective.

În anexa hotărârii sus-menţionate se regăseşte la poziţia 166 Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Spiridon” Iaşi, prin urmare de la data intrării în vigoare a hotărârii, Mun. Iaşi este proprietarul imobilului în discuţie iar în baza H.C.L. Iaşi nr. 52/2003 s-a aprobat trecerea Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă”Sf. Spiridon” Iaşi în domeniul public al Mun. Iaşi şi în administrarea gratuită a deţinătorului de la acea dată, respectiv reclamantul din prezenta cauză, situaţie consacrată ulterior şi prin H.C.L. 484/2004 în anexa căreia se află la poziţia 37 şi Policlinica nr. 1 Iaşi.

Prin urmare reclamantul nu este decât administratorul acestui imobil asupra căruia are posesia şi folosinţa aşa cum rezultă şi din adresa nr. 4352/19.01.2005 la care este anexată şi nota de contabilitate nr. 60/31.12.2004, nu şi proprietarul

69

bunului, situaţie ce nu îi conferă dreptul de dispoziţie şi prin consecinţă nu este vătămat prin schimbarea regimului juridic al proprietăţii bunului.

Hotărârea nr. 60/17.01.2005 aprobă trecerea din domeniul public al Mun. Iaşi în domeniul privat al Mun. Iaşi a spaţiilor în care funcţionează cabinetele medicale înfiinţate potrivit O.G. nr. 124/1998 şi concesionate acestora actualilor deţinători care au contracte de comodat.

Asupra legalităţii acestei hotărâri a statuat Prefectul Jud. Iaşi în exerciţiul atribuţiilor legale prevăzute la art. 24 lit. f din Legea nr. 340/2004 modificată prin O.U.G. nr. 179/2005 pe care considerând-o legală nu a supus-o controlului judecătoresc de contencios administrativ.

Reclamantul are doar calitatea de administrator al bunurilor spitalului şi prin urmare nu are calitate procesuală activă.

Pe de altă parte reclamantul nu justifică nici dreptul vătămat ori interesul legitim privat lezat prin actul administrativ atacat în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 întrucât dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. a din aceeaşi lege stabilesc semnificaţia termenului de persoană vătămată ca persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vătămate prin acte administrative.

Curtea a constatat că prima instanţă corect a reţinut că reclamantul nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă în cauză şi nici interesul în promovarea acţiunii ce face obiectul cauzei.

Aceasta întrucât actul administrativ de autoritate în litigiu avea ca obiect aprobarea trecerii din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Iaşi, a spaţiilor în care funcţionau cabinetele medicale înfiinţate conform O.G. nr. 124/1998, urmând să aibă loc concesionarea lor către deţinătorii cu contract de comodat pentru spaţiile respective (încheiate până la data intrării în vigoare a H.G. nr. 884/2004, respectiv 13.06.2004), perioada de concesionare începând cu data de 01.12.2004, fără a putea depăşi limita de pensionare a titularului.

Pârâtul Consiliul Local Iaşi a acţionat în calitatea sa de proprietar al imobilelor compuse din construcţii şi terenuri aferente, trecute conform art. 1 din H.G. nr. 866/2002 din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public şi administrarea consiliilor locale.

Mai mult, urmare perfectării contractelor de comodat în baza O.M.S. nr. 509/1999 de reclamant cu intervenienţii-intimaţi, intimatul C.L. Iaşi a fost obligat prin art. 1 al H.G. nr. 884/2004 să procedeze la trecerea în „proprietatea privată a statului” a bunurilor „imobile sau părţilor acestora, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în care funcţionează cabinete medicale înfiinţate potrivit O.G. nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, şi respectiv la concesionarea lor către „medicul titular al cabinetului ... care funcţionează în spaţiul ce face obiectul concesionării” (art. 3 alin. (3), care va avea calitatea de „concesionar”.

Rezultă aşadar că schimbarea regimului juridic al imobilelor în litigiu, precum şi modul de administrare a lor, au fost rezultatul punerii în practică de intimatul Consiliul Local Iaşi a unor acte normative obligatorii pentru autoritatea administrativă locală, dreptul său de dispoziţie ca atribut al dreptului de proprietate

70

fiind aşadar concret direcţionat de legiuitor, cu scopul realizării reformării sistemului sanitar.

În acest context recurenta ca administrator al spaţiilor, a căror folosinţă a cedat-o de altfel intervenienţilor în cauză, în baza contractelor de comodat necontestate aflate la dosar, nu poate justifica nici calitatea procesuală activă în acţiunea de faţă -, ce vizează dreptul de dispoziţie al proprietarului Consiliul Local Iaşi, şi nici „interesul legitim privat”, definit de art. 3 lit. p) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”, atât timp cât conduita pretinsă în sarcina organului administrativ pârât excedea dispoziţiilor legale sus-evocate.

5. Contencios administrativ. Autonomia universitară în ceea ce priveşte stabilirea criteriilor ş standardelor de performanţă. Limite

Decizia nr.229/CA/30.10.2006

Prin sentinţa civilă r. 2510/E/19.06.2005 a Tribunalului Iaşi s-a hotărât:Admite în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de către

reclamanta A.I., din Iaşi, în contradictoriu cu pârâta Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, cu sediul în B-dul Carol I, nr. 11, judeţul Iaşi.

Anulează în parte Hotărârea Senatului Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi nr. 8 din 01.08.2005 (rectificată ca fiind nr. 8/01.09.2005) respectiv pct. 2 din această hotărâre în ceea ce priveşte studenţii înmatriculaţi în anul I, studii postuniversitare.

Anulează în parte Hotărârea Biroului Senatului S. 27/02.03.2006 în ceea ce priveşte menţiunea aplicabilităţii Hotărârii Senatului nr. 8/01.08.2005. Obligă pârâta să restituie reclamantei suma de 1000 RON – taxa de şcolarizare pentru semestrul II, nedatorată.

Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel a reţinut instanţa de fond:Prioritar soluţionării fondului excepţia de inadmisibilitate (prematuritate) a

fost respinsă în şedinţa publică din 16.06.2006 întrucât, prin raportare la procedura şi termenele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a respectat obligaţia legală instituită de acest text.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 plângerea prealabilă se formulează în termen de 30 de zile de la data comunicării actului. O atare comunicare nu a fost realizată în speţă.

Este adevărat că în art. 3 lit. i din contractul de studii se prevede obligaţia studentului „să se informeze prompt asupra aceea ce li se aduce la cunoştinţă prin avizierul facultăţii, pagina web, portarul facultăţii” însă această clauză nu poate substitui obligaţia legală expresă a emitentului actului administrativ de aducere la cunoştinţă a acestei hotărâri.

Ori, în aceste condiţii, cererea adresată de către reclamant Rectorului Universităţii pârâte este formulată în termenul procedural, pentru că, în lipsa

71

comunicării, termenul prevăzut de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu a început să curgă pentru reclamantă. Formularea acesteia în termen de 6 luni de la adoptarea hotărârii Senatului (adică 01.09.2005) se înscrie în a satisface condiţia prevăzută de art. 7 alin. 7 din Legea nr. 554/2004.

Nu va fi primită apărarea pârâtei potrivit căreia cererea reclamantei nu poate fi echivalată unei plângeri prealabile.

Plângerea prealabilă nu are un conţinut legal standard, predeterminat. Generic, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că aceasta trebuie să conţină solicitarea de revocare în tot sau în parte a actului administrativ.

Faptul că dominanta cererii reclamantei (fila 6 dosar) o constituie invocarea dispoziţiilor contractului nu înseamnă ignorarea hotărârii senatului pârâtei, în lipsa căreia cererea reclamantei nu ar fi avut sens.

Nu există, prin urmare, nici un temei de fapt pentru a considera demersul reclamantei străin de hotărârea pârâtei, câtă vreme este evidentă relaţia de determinare dintre acestea.

În ceea ce priveşte hotărârea biroului Senat nr. S/02.03.2006, aceasta nu are din punct de vedere structural o existenţă de sine stătătoare ci reprezintă o rezoluţie a Rectorului pârâtei prin care se dispune în fapt aplicarea Hotărârii nr. 8/01.09.2005 a acesteia, motiv pentru care iniţierea unei proceduri prealabile distincte în raport de aceasta era inutilă.

Asupra fondului litigiului, instanţa constată nelegală, în parte, Hotărârea nr. 8/01.09.2005 emisă de către pârâtă (act administrativ unilateral cu caracter normativ) în ceea ce priveşte studenţii nominalizaţi în anul I studii postuniversitare (adică atât cât a contestat reclamanta).

Potrivit art. 2 din această hotărâre „Pentru studenţii înmatriculaţi în anul I, studii universitare şi postuniversitare din anul universitar 2005-2006, repartizarea pe locurile finanţate de la bugetul de stat se efectuează la începutul fiecărui semestru, pe baza rezultatelor obţinute la finele semestrului anterior, în condiţiile aprobate de Senatul Universităţii”.

În mod corect ambele părţi invocă incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 224/11.07.2005 însă pârâta omite să reţină şi să aplice în hotărârea sa dispoziţiile alin. 4 din acest articol.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 224/2005 alin. 1-4:„(1) Statutul de student cu taxă se păstrează în condiţiile stabilite de senatul

universitar. Cuantumul taxei pentru fiecare an de studiu se anunţă cu cel puţin 15 zile înainte de începerea anului universitar.

(2) Instituţiile de învăţământ superior evaluează la începutul fiecărui an universitar locurile finanţate de la bugetul de stat rămase disponibile, pentru a fi ocupate de studenţii înscrişi cu taxă, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Locurile finanţate de la bugetul de stat rămân disponibile, în măsura în care studenţii care le ocupă, cu excepţia cazurilor sociale, nu îndeplinesc criteriile şi standardele de performanţă stabilite de senatul universitar, prevăzute într-un contract individual de finanţare a studiilor universitare, încheiat, respectiv prelungit, anual, între instituţia de învăţământ superior şi student.

72

(4) Criteriile şi standardele de performanţă au în vedere umărul de credite, media generală sau ponderală la finele anului anterior, precum şi alte criterii stabilite de senatul universitar. Fac excepţie studenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a primi burse sociale”.

Legea recunoaşte autonomia universităţii în ceea ce priveşte determinare criteriilor şi a standardelor de performanţă însă unitatea temporală la care se raportează acestea este anul universitar şi nu semestrul.

Dacă metoda, criteriul (standardul de performanţă) sunt lăsate la latitudinea universităţii, elementul temporal la care se raportează este impus de lege expres şi exclude deci orice excepţie.

Prin urmare, pârâta nu poate argumenta legal redistribuirea semestrială a locurilor finanţate de la bugetul de stat câtă vreme inclusiv indicarea generică a criteriilor şi standardelor de performanţă din alin. 4 include media generală sau ponderală la finele anului anterior criterii care, potrivit hotărârii pârâtei, sunt în mod obiectiv inaplicabile la nivel de semestru.

Pentru aceste considerente instanţa a constatat că prin efectul contractului de studii nr. 883/20.09.2005 care recunoaşte reclamantei loc finanţat de la bugetul de stat pentru anul universitar 2005-2006 şi a dispoziţiilor art. 5 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 224/2005, aceasta este titulara unui drept actual, cenzurat prin hotărârea pârâtei, nelegală sub aspectul invocat.

Curtea a respins recursul ca fiind nefondat, pentru considerentele ce vor urma.

Astfel, referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei, corect prima instanţă a procedat la respingerea acestei excepţii, atât timp cât textul art. 7 al Legii nr. 554/2004 nu prevede obligativitatea formei scrise a solicitării de revocare a actului administrativ contestat, iar în speţă reclamanta oricum s-a adresat în scris rectorului Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi – cu act înregistrat sub nr. 2971/27.02.2006-, prin care critica măsura aplicată unor masteranzi, privind desconsiderarea admiterii după primul semestru, măsură izvorâtă tocmai din emiterea e aceasta a actelor administrative în litigiu, chiar dacă acestea nu au fost concret evidenţiate de petentă în conţinutul plângerii.

Corect a fost admisă şi acţiunea reclamantei pe fondul cauzei, având în vedere dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 224/2005 care prevăd în mod expres unitatea temporală la care se raportează determinarea criteriilor şi standardelor de performanţă, ca atribut al autonomiei universitare, şi care este reprezentată de „anul universitar”, nu de semestru, cum s-a dispus prin actele administrative în litigiu.

Ori, prin motivele sale de recurs Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi face referiri doar la raţiunea procedurii de redistribuire a locurilor finanţate de la buget, fără însă a putea justifica aplicarea acestor criterii la finele fiecărui semestru, în loc de începutul fiecărui an universitar cum prevedea Legea nr. 224/2005.

Prin această manieră de redistribuire a locurilor cu taxă are loc totodată şi o încălcare a contractului de studii nr. 883/29.09.2005 pe care l-a încheiat cu intimata, şi în care se prevede expres că aceasta a contractat serviciile educaţionale postuniversitare cu recurenta în regim „buget”, pentru „anul universitar 2005-

73

2006” (iar nu pentru primul semestru), actele administrative în litigiu constituind în fapt o modificare unilaterală operată de furnizorul de servicii de învăţământ, contrar prevederilor art. 3 lit. a) din acelaşi contract, coroborat cu art. 970 Cod civil.

6. Contencios administrativ. Decizie sancţionare Colegiul Medicilor din România. Cauze de nulitate. Consecinţe

Decizia nr.232/CA/06.11.2006

Prin sentinţa civilă 685/E/14.12.2005 a Tribunalului Iaşi a fost admisă în parte acţiunea în anulare formulată de reclamanta A.M., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul Medicilor din România, Comisia Superioară de Disciplină Bucureşti şi Consiliul Judeţean al Colegiului Medicilor Iaşi, cu consecinţa anulării în parte a Deciziei 54/7.07.2005 emisă de pârâta Comisia Superioară a Colegiului Medicilor din România şi a deciziei 192/6.12.2004 a Comisiei Judeţene a Colegiului Medicilor Iaşi în sensul menţinerii sancţiunii aplicate privind ridicarea dreptului la libera practică pe o perioadă de 3 luni.

A reţinut instanţa de fond că deciziile sus menţionate au fost legale, fiind emise cu respectarea dispoziţiilor incidente, respectiv art. 11 din Statutul Colegiului Medicilor din România potrivit căruia „Biroul Consiliului se poate sesiza şi poate dispune începerea unei anchete disciplinare din oficiu” astfel că susţinerea potrivit căreia sesizarea nu se face din oficiu, urmează să fie înlăturată cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiilor art. 106 din Statut şi acţiunea disciplinară poate fi pornită şi de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile, în termen de 6 luni, putându-se efectua atât de personalul din cadrul Comisiei, cât şi din Departamentul de Jurisdicţie profesională, (art. 107 (1) şi (2) Statut.

De altfel, Colegiul Judeţean al medicilor din Iaşi, în temeiul art. 112 din Statut a demarat procedura disciplinară, trecând la cercetarea faptei prin audierea medicului reclamant, a celui care a făcut sesizarea, prin solicitarea opiniilor de la specialiştii în materie, în speţă de la dr. I.Gh. – specialist obstetrică ginecologie şi prof. dr. D.D., de asemenea de la Institutul de Medicină Legală Iaşi, Universitatea Clinică de Obstetrică şi Ginecologie Timişoara şi numai ulterior, în baza referatului întocmit de Departamentul de Jurisdicţie şi Deontologie Profesională, Consiliul Judeţean al Colegiului Iaşi a hotărât prin adoptarea Deciziei nr.192/6.12.2004 sancţionarea dr. A.M..

Nici susţinerea nelegalităţii deciziilor, urmare nerespectării componenţei nu poate fi luată în considerare, cât timp dispoziţiile art. 139 din Statutul Colegiului Medicilor din România stipulează ca organele de conducere atât la nivel naţional si teritorial,deşi pentru care au fost aleşi.

În ce priveşte motivele de netemeinicie invocate, instanţa constată de asemenea că sunt neîntemeiate motivat de următoarele:

Pacienta B.M. s-a adresa dr. A.M. în Cabinetul „Echomed” pentru consult ginecologic de specialitate. Astfel, în 23.06.2003 s-a pus diagnosticul de sarcină de 7 săptămâni, apoi s-a efectuat în secvenţă în datele de 2.09.2003, Echo vârsta

74

gestaţională 17 săptămâni, în 15.11.2003 Echo în vârsta gestaţională 32 săptămâni şi 3 zile, în 29.01.2004 Echo vârsta gestaţională 37 săptămâni, în 2.02.2004 naşte la termen un copil de sex feminin cu diagnosticul chirurgical focomelie membru inferior drept, deficienţă focală proximată femur stâng sindicatilie degetele II, III picior stâng.

Prin referatul său, Comisia de Jurisdicţie şi Deontologie a considerat că dr. A. M., deşi nu se face vinovată de apariţia malformaţiei congenitale a copilului, ci se face vinovată de practică medicală fără competenţă în ceea ce priveşte examinarea echografică a gravidei, pe care nu a informat-o despre lipsa competenţei în echografie abuzând de încrederea acordată în relaţia medic-pacient, şi pentru faptul că din cauza neglijenţei a determinat eroarea de diagnostic a malformaţiei locomotorii grave a copilului, cuplul nu a mai fost informat, şi astfel nu a mai putut cere întreruperea sarcinii.

Pentru toate aceste abateri în temeiul dispoziţiilor art. 34,39,48,70 din Codul deontologic dr. A.M. a fost sancţionată cu ridicarea dreptului de liberă practică pe o perioadă de 6 luni, conform Deciziei nr. 192/6.12.2004.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 97 din Statutul Colegiului Medicilor din România defineşte abaterea ca fiind „fapta săvârşită cu vinovăţie prin care se încalcă jurământul depus, legile şi regulamentele specifice profesiei de medic, Codul de deontologie medicală, prevederile statutului, deciziile obligatorii ale Colegiului Medicilor din România, precum şi orice altă faptă săvârşită în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care este de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale corpului profesoral”.

Art. 76 alin. 1 lit. e din Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România cât şi art. 104 (1) lit. e din Statut, enumără printre sancţiunile disciplinare ce se pot aplica în cazul săvârşirii abaterii disciplinare şi interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale de la o lună la un an.

Codul de Deontologie Medicale cuprinde normele de conduită obligatorii în legătură cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor medicului ca profesionist, în sarcina reclamantei reţinându-se săvârşirea următoarelor abateri prevăzute de cod – astfel:

- art. 34 (medicul nu poate utiliza aparate de diagnostic sau tratament pentru mânuirea cărora nu are pregătire sau suficientă practică;

- art. 39 (medicul poate exercita o activitate medicală doar dacă are pregătirea şi practică suficientă);

- art. 48 (medicul nu trebuie, în afara unor circumstanţe excepţionale, să întreprindă sau să continue îngrijiri şi nici să for muleze prescripţii în domenii ce depăşesc competenţa sau posibilităţile sale) şi,

- art. 70 (în vederea elaborării diagnosticului şi tratamentului medical medicul trebuie să consacre toată conştiinciozitatea şi timpul necesar, ajutându-se dacă este cazul, de metodele ştiinţifice cele mai orientate şi recurgând la consultări cât mai competente). Practic rezultă conţinutul comun al acestor abateri, şi care converg spre încălcarea de către reclamantă a normelor de etică şi deontologie profesională prin aceea că a exercitat activităţi de practică medicală fără

75

competenţa în ceea ce priveşte examinarea echografică a gravidei în timpul sarcinii, prin aceasta abuzându-se de relaţia de încredere medic –pacient, iar în cazul unui diagnostic corect ar fi putut informa cuplul pentru a cere întreruperea cursului9 sarcinii.

Dat fiind că medicul obstretician poate obţine competenţa în echografie numai în urma susţinerii unui examen, necesitând efectuarea unei instruiri prealabile într-un centru autorizat, iar reclamanta nu a produs dovezi în acest sens, instanţa reţine că se face vinovată de încălcarea normelor de conduită sau enumerate, urmând să răspundă disciplinar.

Faţă de adresa nr. 7997 din 11.10.2004 a Ministerului Sănătăţii – Institutul de Medicină Legală Iaşi, din care rezultă că „anomalia congenitală a membrelor inferioare nu pune în pericol viaţa fătului” şi ulterior a nou născutului şi nici a gravidei, în speţă nu se încadrează în indicaţiile de întrerupere terapeutică a evoluţiei sarcinii peste termenul legal de 12 săptămâni (deci nu se încadrează între afecţiunile cu risc major pentru mama) cât despre informarea gravidei asupra unor malformaţii fetale posibile la o vârstă de sarcină când aceasta nu poate fi întreruptă rămâne la latitudinea medicului curant, deoarece asupra mamei impactul poate fi imprevizibil mergând până la declanşarea unei psihoze (fila 50 dosar).

Având în vedere şi recomandările pe care reclamanta le-a făcut pacientei la fiecare consultaţie acordată (investigare suplimentară la echograf –performant şi la o clinică medicală pentru efectuarea şi a altor analize întrucât suferă de hepatită virală) aşa cum rezultă din Registrul de Consultanţă aflat în xerocopie (la filele 18-32) instanţa a reţin ut că vinovăţia aparţine şi pacientei (de profesie medic) care nu a dat curs acestor recomandări.

Instanţa a apreciat că se im pune reducerea perioadei pentru care a fost aplicată sancţiunea disciplinară, urmând să se dispună ca ridicarea dreptului de liberă practică să fie menţinut pentru o perioadă de numai 3 luni.

Împotriva acestei soluţii au formulat cereri de recurs toate părţile litigante.Reclamanta recurentă prin motivele sale de recurs critică sentinţa pentru

nelegalitate şi netemeinicie, întrucât:- nu a existat o plângere disciplinară la Colegiul Medicilor Iaşi pentru

declanşarea procedurii disciplinare, astfel cum se prevede în Legea cadru 306/2004 în sancţiunea referitoare la sancţiunea disciplinară. Chiar dacă în Statutul Colegiului Medicilor se prevede în art.111posibilitatea începerii unei anchete dispusă din oficiu, atunci ar fi fost necesar ca decizia 192/2004 să conţină nr. şi data deciziei Biroului Consiliului Colegiului Medicilor prin care s-a făcut sesizarea;

- deciziile contestate au fost emise de organe necompetente sub aspectul atribuţiilor statutare şi respectiv componenţii comisiilor de disciplină.

Astfel, decizia nr. 192/2004 trebuia soluţionată de Comisia de disciplină conform art. 71 din Legea nr. 306/2004 şi art. 113 din Statutul Colegiului Medicilor, însă în fapt s-a soluţionat de Consiliul Judeţean al Colegiului Medicilor, Preşedintele, Vicepreşedintele Consiliului Judeţean al Medicilor, Directorul departamentului de jurisdicţie şi deontologie, ce se constituie ca organ de conducere cu competenţă diferită.

76

În ce priveşte completul ce a soluţionat acţiunea disciplinară, aceleaşi acte normative prevăd că la nivel judeţean (teritorial) Comisia judeţeană în complet de 3 membri, iar la nivelul Comisiei Superioare (naţional) completul este de 5 membri, iar în speţă Comisia judeţeană a judecat în complet de 10 membri, iar cea superioară în complet de 8 membri;

- în ce privesc motivele de netemeinicie, instanţa de fond a ignorat faptul că recurenta dispunea de o practică de aproape 5 ani în folosirea echografului, investigaţia pe care a efectuat-o în cazul pacientei B.M. (ea însăşi medic) fiind una paraclinică, cu recomandarea de a se adresa unui medic specialist pentru investigaţii echografice, astfel cum rezultă din registrul de consultaţii al cabinetului, în condiţiile în care pacienta era purtătoarea virusului hepatic C, ce implică un ele riscuri în caz de sarcină, indicaţii pe care pacienta însă nu le-a respectat.

Solicită aşadar admiterea recursului, modificarea sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii acţiunii în totalitate a acţiunii promovate.

Pârâta-recurentă Colegiul Medicilor din România prin motivele sale de recurs consideră’ că în mod nelegal prima instanţă a modificat sancţiunea disciplinară aplicată de 6 luni de suspendare a dreptului de liberă practică reclamantei A.M., instanţa depăşindu-şi astfel atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât ş-a substituit organului administrativ, modificând conţinutul actului emis de acesta, contrar dispoziţiilor art. 18 al. 1 din Legea 554/2004 a Contenciosului administrativ şi a petitului acţiunii, prin care nu s-a cerut o micşorare a sancţiunii.

Arată recurenta că hotărârea s-a dat şi cu aplicarea greşită a legii, întrucât nu era competentă să se pronunţe asupra deciziei 192/2004 a Consiliului Judeţean al Colegiului Medicilor Iaşi, întrucât conform art. 71 al. 1, art. 75 şi art. 78 din Legea 306/2004, dar deciziile Comisiei Superioare de Disciplină se pot contesta la instanţa de contencios administrativ.

Pe fondul cauzei se apreciază că în mod netemeinic a fost redusă sancţiunea aplicată reclamantei, raportat gravităţii faptei, respectiv exercitarea de activităţi medicale fără existenţa competenţei necesare, ce a condus la naşterea un ui copil cu grave malformaţii congenitale, im posibil de înlăturat, de natură a afecta viaţa mamei şi a familiei, aşa încât solicită admiterea recursului, casarea sentinţei de fond, iar în rejudecare respingerea acţiunii reclamantei ca nefondate.

Pârâta-recurentă Colegiul Judeţean al Medicilor Iaşi consideră de asemenea ca nelegală şi netemeinică sentinţa de fond, întrucât deşi a constatat legalitatea deciziilor emise în cauză, a apreciat ca fiind prea lungă măsura disciplinară aplicată, fără a motiva în vreun fel reducerea pedepsei.

Astfel, chiar dacă intimata a făcut recomandări pacientei B.M. în sensul de a efectua şi alte analize, întrucât suferea de hepatită virală, nu i-a adus însă la cunoştinţă faptul că nu avea competenţă în echografie, ceea ce constituie o gravă abatere disciplinară şi deontologică, chiar dacă pacienta nu a dat curs acestor recomandări, dată fiind încrederea sporită de care se bucura reclamanta din partea pacientei, cu care se afla într-o relaţie de prietenie.

Se solicită aşadar admiterea recursului, iar în fon d respingerea acţiunii reclamantei ca nefondată.

77

Prin întâmpinări şi concluziile scrise depuse la dosar, părţile şi-au susţinut criticile evocate în motivele de recurs.

La cererea instanţei, la dosar a fost completată documentaţia ce a stat la baza emiterii actului administrativ în litigiu de pârâtele –recurente.

Curtea admis recursul reclamantei ca fiind întemeiat, pentru considerentele ce vor urma.

Astfel, deciziile contestate în cauză – nr. 192/6.12.2004 a Consiliului Judeţean a Colegiului Medicilor Iaşi şi nr. 54/7.07.2005 a Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România au fost emise de pârâtele-recurente sub incidenţa a două acte normative ce s-au succedat în timp în perioada respectivă, anume Legea 74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România şi Legea 306/28.06.2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Cole4giului Medicilor din România.

Art. 37 din Legea 74/1995 prevede la al.(1) „Membrii Colegiului Medicilor din România care încalcă jurământul depus, legile şi regulamentele specifice pentru exercitarea profesiei de medic şi nu respectă Codul de deontologie medicală, răspund disciplinar în funcţie de gravitatea abaterii, şi li se va aplica una din următoarele sancţiuni: … a)suspendarea temporară, pe un interval de 6-12 luni, a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România”.

Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede ca „sancţiunile prevăzute la art. d) şi e) se aplică de către Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România numai după efectuarea unei expertize de specialitate de către o comisie alcătuită din cel puţin 5 specialişti, din specialitatea persoanei în cauză, la propunerea comisiilor de specialitate” iar în al. (4) se prevede: „Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se comunică în termen de 24 de ore, în mod obligatoriu, Ministerului Sănătăţii şi persoanei juridice cu care medicul sancţionat a încheiat contractul de muncă şi care decid, după caz, pe baza acestora, cu privire la autorizaţia de liberă practică a profesiei de medic, precum şi cu privire la contractul de muncă”.

În baza acestui act normativ, Colegiul Medicilor din România şi Colegiul Medicilor Iaşi şi-au adoptat Regulamente proprii de organizare şi funcţionare, ce cuprind şi procedura de aplicare a sancţiunilor disciplinare.

Astfel, prin Regulamentul Consiliului Medicilor Iaşi se prevede în art. 84 faptul că „La nivelul C.M.I. se va organiza şi va funcţiona o comisie de disciplină profesională alcătuită din 3 până la 5 membri, aleşi de către Consiliul respectiv din membrii săi”, plângerea înregistrată împotriva unui membru fiind înaintată Biroului Executiv (art. 89) care va putea hotărî respingerea ei ori declanşarea procedurii disciplinare, în această din urmă eventualitate plângerea fiind înaintată Departamentului de jurisdicţie Disciplinară.

După efectuarea anchetei direct de Departamentul de disciplină sau prin intermediul unui referent împuternicit din membrii comisiei, au majoritate de voturi acest departament „stabileşte printr-o decizie una din următoarele situaţii: stinge acţiunea …, aplică una din sancţiunile prevăzute de art. 87 şi 88”, respectiv: „mustrare, avertisment; vot de blam; decăderea din calitatea de reprezentant în organele de conducere a Colectivului Medicilor din Iaşi şi înlocuirea lui cu primul

78

membru supleant sau „trimite cauza spre soluţionare Consiliului Naţional dacă se apreciază cu majoritate de 2/3 că sancţiunea care se impune în cauză este dintre cele care sun t de competenţa Consiliului Naţional”.

La rândul său, Colegiul Medicilor din România a prevăzut în Regulamentul său de organizare şi funcţionare că plângerea se înaintează Biroului Consiliului care în eventualitatea în care hotărăşte începerea anchetei disciplinare o înaintează Comisiei de jurisdicţie Disciplinară (art. 106), iar la nivelul Consiliului Naţional va funcţiona o Comisie Superioară de Disciplină alcătuită din 5-7 membri aleşi dintre medicii cu o vechime de peste 7 ani în profesie (art. 102).

Art. 68 din regulament prevede că „Sancţiunea pe care Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România le poate dispune prin Comisia de jurisdicţie Profesională şi Litigii sub suspendarea temporară, pe un interval de 6-12 luni a calităţii de membrii al Colegiului Medicilor din România însoţită de înaintarea către Ministerul Sănătăţii a propunerii de retragere a autorizaţiei de liberă practică. Suspendarea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România implică şi suspendarea dreptului de liberă practică pe durata suspendării”.

Începând cu 2 iulie 2004 este aprobată Legea 74/1995 la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial -28.06.) prin Legea 306/2004, care la art. 74 lit. e) prevede ca sancţiune disciplinară „interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la un an”, art. 86 al.(1) stipulând faptul că „(1)Actualele organe de conducere ale Colegiului medicilor din România de la nivel naţional şi teritorial vor rămâne în funcţie şi îşi vor exercita mandatul până la împlinirea duratei pentru care au fost alese. (2) În termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a noului statut al Colegiului Medicilor din România se vor organiza comisii de disciplină în condiţiile prezentei legi”.

Componenţa noilor comisii de disciplină este de 3 membri la nivel teritorial şi de 5 membri la nivel naţional (art. 71 din lege), cu un mandat de 6 ani, toate sancţiunile disciplinare prevăzute în art. 74 fiind aplicate de comisiile de disciplină teritorială – la trimiterea Biroului Consiliului – cu drept de contestaţie a celor interesaţi la Comisia Superioară de disciplină din cadrul Colegiului Naţional al Medicilor.

În raport de cadrul normativ reţinut, se constată că, în cauza de faţă faptele ce se impută reclamantei au fost săvârşite în perioada 23.06.2003 -29.01.2004 sub imperiul Legii nr. 74/195 iar măsura a fost luată urmărindu-se prevederile Legii 306/2004, de comisiile constituite deja sub incidenţa vechii legi.

Conform pct. 1 din Decizia colegiului Medicilor Iaşi 192/6.12.2004, aceasta s-a autosesizat cu abaterea disciplinară săvârşită de reclamantă urmare adresei Poliţiei municipiului Iaşi înregistrată la nr. 997/1.06.2004, - deci sub imperiul legii 76/1995 –în data de 6.07.2004 Consiliul Judeţean al Colegiului Medicilor Iaşi cu menţionarea şi a membrilor Departamentului de Jurisdicţie şi Deontologie Profesională emiţând decizia prin care propune sancţionarea reclamantei cu ridicarea temporară a dreptului de liberă practică pe o perioadă de 6 luni, - fără a indica temeiul de drept cu înaintarea documentaţiei şi propunerii către Consiliul Medicilor al Colegiului Medicilor din România pentru confirmare.

79

Cu adresa 4443/26.11.2004 Colegiul Medicilor din România comunică Colegiului Medicilor Iaşi faptul că prin decizia 163/28.10.2004 Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Naţional a Medicilor din România a hotărât retrimiterea dosarului spre soluţionare Colegiului teritorial Iaşi „în conformitate cu prevederile legale în vigoare” Prin decizia 192/6.12.2004 Colegiul Judeţean al Medicilor Iaşi, cu menţionarea şi a Departamentului de Jurisdicţie şi deontologie profesională în complet de 9 membri şi cu semnătura preşedintelui şi a vicepreşedintelui C.M. Iaşi hotărăşte în temeiul art. 74 pct. e) din Legea 306/2004 sancţionarea reclamantei cu ridicarea dreptului la liberă practică pe o perioadă de 6 luni, contestaţia acesteia fiind soluţionată – prin respingere – de Consiliul Superior de disciplină compus din 8 membri prin decizia 54/7.07.2005.

Prin precizările de la fila 108 dosar recurs pârâta Colegiul Judeţean al Medicilor Iaşi învederează faptul că acest organism funcţiona la momentul emiterii deciziei de sancţionare în baza Legii 74/1995 şi a Statutului adoptat în anul 2001, alegerile pentru noile comisii de disciplină având loc abia în octombrie 2005, iar noul statut al C.M.R a fost publicat în Monitorul Oficial 418/18.05.2005, aşa încât „procedura de soluţionare a fost cea instituită de dispoziţiile Legii nr. 74/1995”.

Este real faptul că iniţial, prin hotărârea 178/6.07.2004, au fost respectate regulile de competenţă după materie prevăzute de art. 37 al. (3) din Legea nr.74/1995, C.M. Iaşi emiţând doar „o propunere de sancţionare”, „cu ridicarea temporară a dreptului de liberă practică pe o perioadă de 6 luni” (deşi art. 37 al. (1) lit. d) din aceeaşi lege avea în vedere posibilitatea suspendării doar a calităţii de membru al C.M.R.”).

Ulterior, însă, după reluarea procedurii, este emisă decizia 192/6.12.2004, în litigiu în care este invocat art. 74 pct. e) din Legea 306/2004 ca temei al sancţiunii aplicate fără ca la dosar să se facă dovada actului de sesizare din oficiu a abaterii disciplinare întocmite de Biroul Consiliului, conform art. 70 al (2) din Legea 306/2004 şi respectiv de trimitere a acestuia spre soluţionare comisiei disciplinare. Din contră, emitent apare „Consiliul Judeţean al Medicilor Iaşi”, în şedinţa sa din 6.12.2004, deşi competenţa de soluţionare a dosarelor disciplinare conform art. 71 din Legea nr. 306/2004 aparţinea „comisiei de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare”, astfel cum s-a menţionat anterior.

Împrejurarea că în finalul deciziei este evidenţiată „Componenţa Departamentului de jurisdicţie şi Deontologie Profesională” format din 9 membri, contrar dispoziţiilor art. 84 din Regulament emis în baza Legii 74/1995 ce reglementa la acea dată activitatea comisiei de disciplină, în care componenţa acestuia era de 3-5 membri, aleşi dintre membrii consiliului – iar hotărârea este semnată şi de preşedinte şi vicepreşedinte C.M. Iaşi, - contrar principiului instituit prin art. 71 al.(1) de funcţionare independentă a comisiei raportat la conducerea colegiului, nu fac decât să confirme încă o dată caracterul neconcordant cu reglementările legale a măsurii disciplinare aplicate de pârâta recurenta C.M. Iaşi, ce fac ca decizia 192/2004 să fie lovită de nulitate.

80

Încălcarea flagrantă a prevederilor legale imperative privitoare la competenţa şi procedura de aplicare a sancţiunii disciplinare de C.M. Iaşi sus evocate nu au fost sancţionate nici cu ocazia soluţionării plângerii reclamantei la Comisia Superioară de Disciplină din cadrul C.M.R. Bucureşti, aceasta din urmă procedând la menţinerea pe fond a măsurii disciplinare prin decizia 54/7.07.2005.

Aşadar, raportat celor arătate mai sus, Curtea constată că în mod eronat prima instanţă a considerat că actele administrative sancţionatoare emise de pârâtele-recurente, ar fi respectat dispoziţiile legale sub imperiul cărora au fost întocmite, în realitate decizia 192/2004 a Consiliului Judeţean al Medicilor Iaşi fiind lovit de nulitate absolută pentru nesocotirea unor dispoziţii procedurale imperative existente atât în Legea 74/1995, sub imperiul căreia a fost săvârşită pretinsa abatere disciplinară de reclamantă, cât şi în Legea 306/2004, în vigoare pe durata derulării procedurii administrative.

7. Contencios administrativ. Viceprimar. Eliberare din funcţie. Neîndeplinirea condiţiei de cvorum de şedinţă. Consecinţă

Decizia nr.233/CA/06.11.2006

Prin sentinţa civilă 106/E/26 iunie 2006, Tribunalul Vaslui a admis acţiunile formulate de reclamantul A.V. şi Instituţia Prefectului Judeţului Vaslui şi a anulat hotărârea nr. 11 din 2 martie 2006, adoptată de Consiliul Local al comunei Cozmeşti.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, la dat de 2 martie 2006, Consiliul Local Cozmeşti a adoptat hotărârea nr. 11 prin care s-a dispus eliberarea din funcţie de viceprimar al comunei Cozmeşti, judeţul Vaslui, a reclamantului A.V., în baza avizului favorabil al comisiei de specialitate şi a raportului compartimentului de resort, în urma votului secret exprimat, în condiţiile prevăzute de art. 69 şi art. 70 din Legea nr. 393/2004 şi ale art. 78 din Legea nr. 215/2001, hotărâre ce a fost comunicată reclamantului cu adresa nr. 453 din 9.03.2006.

S-a mai reţinut că faptele pe care se întemeiază măsura adoptată sunt menţionate în expunerea de motive la proiectul de hotărâre şi că hotărârea a fost adoptată cu voturile a 7 consilieri, din totalul de 11 consilieri în funcţie, considerându-se că s-a întrunit cvorumul de 2/3 prevăzut de art. 69 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 393/2004, şi găsindu-se nerelevant faptul că şedinţa ordinară a consiliului local a fost deschisă de decanul de vârstă şi că propunerea de sancţionare nu a fost adusă la cunoştinţa consilierilor cu 5 zile înainte de şedinţă.

Prima instanţă a apreciat că nu au fost aduse probe care să confirme că reclamantul nu şi-ar fi îndeplinit atribuţiile stabilite prin dispoziţia nr. 4/2004, emisă de primar, că faptele ce se impută viceprimarului nu constituie o încălcare a Constituţiei, ori a altor legi, că nu au fost prejudiciate interesele unităţii administrativ-teritoriale, că nu s-a dovedit că locuitorii comunei ar fi fost chemaţi în mod forţat şi sub ameninţare pentru a fi demis primarul şi că reclamantul nu a săvârşit abateri grave care să justifice înlăturarea sa din funcţie.

81

Curtea a respins recursul pârâtului ca nefondat pentru următoarele considerente:

Acţiunile promovate de reclamantul A.V. şi Prefectul Judeţului Iaşi vizează, în mod necontestat, anularea unui act care face parte din categoria actelor administrative unilaterale de autoritate, respectiv hotărârea de eliberare a viceprimarului din funcţia publică deţinută.

Fiind un act administrativ de autoritate, H.C.L. nr. 11/2.03.2006 adoptată de pârâtul-recurent, trebuie să îndeplinească, pentru a fi opozabilă celui vizat de aceasta, condiţiile de valabilitate determinate de caracterul şi specificul acestui act individual.

Una din condiţiile esenţiale de valabilitate actelor adoptate de Consiliul Local Cozmeşti este şi aceea referitoare la cvorumul de şedinţă cerut pentru adoptarea actului administrativ individual de eliberare a viceprimarului din funcţie, prevăzut în mod expres de Legea nr. 215/2001.

Această condiţie nu a fost îndeplinită în cauză, considerentele reţinute în cuprinsul sentinţei recurate vădindu-se a fi neconforme dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii actului contestat.

Astfel, art. 69 alin. 5 din Legea nr. 393/2004 statuează că la eliberarea din funcţie a viceprimarului, cazul în speţă, se aplică prevederile Legii nr. 215/2001, care, la art. 78 alin. 2 stabilea că schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local, la propunerea motivată a unei treimi din numărul consilierilor sau a primarului prin hotărâre adoptată cu votul a două treimi din numărul consilierilor în funcţie.

Cum numărul consilierilor în funcţie la Consiliul Local Cozmeşti este de 11, iar pentru adoptarea propunerii de eliberare a viceprimarului din funcţie au votat 7 consilieri, prima instanţă trebuia să constate că nu s-a îndeplinit condiţia de cvorum cerută pentru adoptarea hotărârii nr. 11 din 2.03.2006.

Întrucât legiuitorul nu a stabilit cum să se procedeze atunci când din aplicarea procentului de 2/3 nu rezulta un număr întreg, prima instanţă trebuia să observe că actul de eliberare din funcţia publică nu putea fi adoptat cu votul unui număr de consilieri care se situează sub raportul menţionat, indiferent de câtimea lipsă, proporţia de 2/3 fiind minimă şi de neînlăturat.

Ca atare, pentru a fi valabilă, hotărârea de eliberare din funcţie trebuia adoptată de un număr de opt consilieri în funcţie, votul celor şapte neîndeplinind condiţia imperativă de 2/3.

Neîndeplinirea condiţiei de cvorum, cerută pentru valabilitatea actului de eliberare din funcţie, are ca efect nulitatea actului emis cu încălcarea unei dispoziţii imperative şi de neînlăturat, nulitate ce nu poate fi acoperită sau justificată de împrejurări străine procedurii de numire şi revocare a mandatului viceprimarului, chiar dacă interesul public ar fi real.

Ca atare, soluţia de admitere a acţiunilor promovate de V.A. şi Prefectul Judeţului Vaslui şi de anulare a H.C.L. nr. 11/2006 se vădeşte a fi temeinică şi legală, dar pentru motivul reţinut în prezenta decizie, constatarea nulităţii actului, pentru neîndeplinirea condiţiei de valabilitate cerută de legiuitor –cvorumul de 2/3 făcând de prisos cercetarea pe fond a cauzei, sub aspectul temeiniciei măsurii.

82

Drept urmare, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul promovat de pârât a fost respins, fără a mai cerceta aspectele ce s-au evocat în susţinerea cererii formulate, nulitatea fiind absolută.

8. Contencios administrativ. Excepţia nelegalităţii. Limitele de acţiune ale instanţei

Decizia nr.201/CA/09.10.2006

Prin sentinţa civilă nr. 1171/E din 3 mai 2006, Tribunalul Iaşi a admis excepţia de nelegalitate a H.C.L. nr. 245/2002, emisă de Consiliul Local al Municipiului Iaşi şi a anulat în parte această hotărâre, respectiv menţiunea cuprinsă în art. 2 lin. 2 fraza a II-a, potrivit căreia chiria maximă este de 30% din venitul net pe familie sau persoană.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin H.C.L. nr. 245 din 24.06.2002 s-a aprobat scoaterea la licitaţie a unui număr de 42 de apartamente, situate în imobilul din Iaşi, şos. Nicolina nr. 107, bloc 1004, în vederea închirierii şi că, la alineatul 2 al art. 2 din hotărârea menţionată s-a stabilit că suma maximă până la care participanţii pot licita este de 30% din venitul net pe familie sau persoană, venit obţinut din activităţi salarizate pe baza unor contracte de muncă.

Prima instanţă a constatat că dispoziţia cuprinsă în H.C.L. nr. 245/2002 stabilirea chiriilor pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, care, la art. 26 stabileşte că, în cazul în care venitul net lunar pe membru de familie se situează între venitul mediu net lunar pe economie şi dublul acestuia, nivelul maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe familie, cuantumul de 30% din venitul net pe familie sau persoană, prevăzut de HCL nr. 245/2002, fiind mai mare decât cuantumul legal maxim admis de 25% din venit.

S-a înlăturat apărarea pârâţilor, potrivit cărora chiria nu poate fi micşorată întrucât aceasta a fost stabilită în urma unei licitaţii, pe motiv că, pe de o parte, chiriaşul este obligat să anunţe orice modificare a venitului net pe familie ce ar influenţa cuantumul chiriei, în sensul majorării sau micşorării acesteia, iar pe de altă parte pentru că însăşi pârâţii au procedat la majorarea chiriei stabilită iniţial, motivat de nivelul ridicat al veniturilor realizate de către chiriaş.

Apreciind că este nelegal a se interpreta că chiria stabilită prin licitaţie poate fi numai majorată odată cu majorarea veniturilor, dar nu poate fi micşorată în situaţia reducerii acestora, prima instanţă a admis excepţia de nelegalitatea invocată, dispunând anularea în parte a H.C.L. nr. 245/2002, în ceea ce priveşte menţiunea cuprinsă în art. 2 alin. 2 fraza a II-a. Curtea a admis recursul pârâtului ca întemeiat pentru următoarele motive.

Astfel, este necontestat faptul că imobilul (apartament) ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 993 din 3 noiembrie 2004, încheiat de părţile în litigiu, face parte din patrimoniul Municipiului Iaşi şi că, în considerarea acestui drept de proprietate publică, consacrat de art. 480 Cod civil şi Legea nr. 213/1998,

83

titularul lui – Consiliul Local Iaşi – are un drept de dispoziţie, materializat în speţă în scoaterea la licitaţie publică, în vederea închirierii.

Exercitarea dreptului de dispoziţie este însă subordonată în cazul închirierii locuinţelor care aparţin domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale ale acestuia, principiilor şi regulilor consacrate prin O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe.

Conform art. 26 din actul normativ citat, astfel precum a reţinut şi prima instanţă, chiriile se calculează pornindu-se de la un tarif de bază lunar, care, potrivit art. 31 din acelaşi act normativ în cazul în care venitul net lunar pe membru de familie se estimează între venit mediu lunar pe economie ş dublul acestuia, la nivelul maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pe familie.

Nu se poate pune în discuţie legalitatea măsurii de scoatere la licitaţie publică deschisă, în vederea închirierii, a celor 42 de apartamente situate în blocul 1004, care se înscrie în limita dreptului de dispoziţie consacrat de Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001, ci doar dispoziţia referitoare la stabilirea sumei maxime până la care se pute alicita, respectiv de 30% din venitul net pe familie sau persoană care, sub aspectul cuantumului, contravine în mod flagrant dispoziţiilor OUG nr. 40/1999, care este general obligatorie.

Nimic nu împiedica pe recurentă ca prin caietul de sarcini să stabilească criterii de departajare a participanţilor la licitaţie, altele decât cuantumul maxim al chiriei, întrucât, atâta timp cât obiectul acesteia viza locuinţe aflate în domeniul public şi cât raportul dintre deţinătorul apartamentelor şi ofertanţii declaraţi câştigători s-a materializat într-un contract de închiriere, ea era ţinută a se înscrie în limita stabilită de legiuitor în ceea ce priveşte nivelul maxim al chiriei lunare, normă de la care nu se putea deroga, dat fiind caracterul de protecţie specială al acesteia.

Faptul că reclamantul a acceptat să plătească o chirie de 30% din venitul realizat nu poate reprezenta o validare, din partea chiriaşului a încălcării unei norme imperative statornicite de legiuitor, acordul convenţional neputând înfrânge voinţa legiuitorului.

Chiar dacă astăzi chiriaşul se dezice de obligaţia ce şi-a asumat şi profită de eroarea proprietarului, fără de care poate nu ar fi fost declarat câştigător la licitaţia publică organizată, acest fapt nu poate constitui temei pentru încălcarea unei norme obligatorii, aplicabilă tuturor unităţilor administrativ-teritoriale ce închiriază locuinţe aflate în patrimoniul lor.

În mod justificat a reţinut prima instanţă că prin actul administrativ contestat recurenta nu putea stabili o chirie mai mare de 25% din venitul net lunar pe familie, maxim stabilit în mod obligatori şi inderogabil, indiferent de modalitatea aleasă pentru perfectarea închirierii, excepţia de nelegalitate fiind sub acest aspect pe deplin întemeiată.

Prima instanţă nu a sesizat însă că, în procedura consacrată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, nu este nici investită şi nici nu are dreptul de a dispune anularea actului stabilit a fi nelegal, întrucât, soluţionând excepţia de nelegalitatea,

84

legiuitorul a prevăzut în mod expres că „în cazul în care instanţa de contencios-administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitatea a fost constată”.

Raportat la această dispoziţie, măsura anulării HCL nr. 245/2002 apare ca fiind nelegală, drept pentru care, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul pârâtului a fost admis, în sensul modificării în parte a hotărârii atacate, a înlăturării măsurii anulării menţiunii de la art. 2 alin. 2 fraza a II-a şi a păstrării hotărârii în partea referitoare la nelegalitatea acestor prevederi, raportat la dispoziţiile art. 26 şi art. 31 din OUG nr. 40/1999.

9. Contencios administrativ. Control fiscal nefinalizat. Inadmisibilitatea sesizării instanţei

Decizia nr.192/CA/02.10.2006

Prin sentinţa civilă nr. 240/E din 28 martie 2006, Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamanta Universitatea „M.Kogălniceanu” Iaşi în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, cu ocazia inspecţiei fiscale iniţiate de pârâtă, a fost încheiat procesul verbal din 7.07.2007, prin care s-a dispus refacerea de către reclamant a statelor de salarii, pentru perioada 1.04.2001-28.02.2003, prin recalcularea contribuţiilor datorate şi a impozitului pe venitul din salarii, motivat de faptul că pentru personalul cu care s-au încheiat „contracte de muncă – cumul de funcţii extern” nu s-au calculat contribuţiile angajatorului şi a angajatului la asigurările sociale de stat, la asigurările sociale de sănătate şi la fondul de şomaj, precum şi întreruperea controlului şi amânarea finalizării lui până la data de 7 septembrie 2004, act împotriva căruia s-a formulat contestaţie. Ce a fost respinsă de către D.G.F.P. Iaşi prin decizia nr. 163/21.09.2004.

Prima instanţă a mai reţinut că personalul didactic din învăţământul superior poate fi salarizat şi prin cumul sau plata cu ora, că drepturile salariale realizate în aceste condiţii se impozitează distinct pentru fiecare activitate, separat de celelalte venituri, că angajatorii au obligaţia de a achita contribuţia la fondul de asigurări sociale şi la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, în condiţiile în care Legea nr. 2/1991 a fost abrogată în mod expres din Legea nr. 53/2003, iar art. 130 din Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 145/1997, respectiv O.U.G. nr.150/2002, stabilesc în mod expres căror persoane le revine obligaţia de plată.

Curtea a respins recursul promovat de reclamantă ca nefundat, avându-se în vedere următoarele considerente.

Este necontestat faptul că, atacând procesul-verbal încheiat de personalul autorităţii pârâte la data de 7 iulie 2004, reclamanta a adus în discuţie doar o problemă de principiu şi anume dacă exista pentru angajator şi pentru cadrele didactice cumularde, până la data de 1 martie 2003, obligaţia de a calcula, reţine şi vira contribuţiile legale la fondul de asigurări sociale de stat, la fondul asigurărilor sociale de sănătate şi la fondul de şomaj, chestiune asupra căreia s-au oprit atât

85

Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, când a emis decizia nr. 163/21.09.2004, cât şi prima instanţă, sesizată de reclamantă în procedura consacrată de art. 188 Cod procedură fiscală.

Din cercetarea actului menţionat se constată, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, că problema obligaţiilor fiscale ce reveneau angajatorului şi angajaţilor a fost abordată de organul de control al nivel pur conceptual, reţinându-se că „ … pentru persoanele care în baza unui contract individual de muncă cumulează mai multe funcţii, în afară de unitatea la care are funcţia de bază, se calculează şi se virează lunar contribuţia C.A.S., C.A.S.S. şi fond şomaj, pentru toate funcţiile ocupate, la o bază lunară de calcul stabilită conform art. 23 şi 24 din Legea nr. 19/2000”.

Nici reclamanta şi nici pârâta nu au întocmit însă vreun act în care să se materializeze acest concept-punct de vedere referitor la aplicarea normelor legale în materie, astfel încât, după 2 ani de la data întocmirii procesului verbal contestat nu se cunosc în mod concret nici persoanele cărora le revine obligaţia de plată şi nici cuantumul contribuţiilor, pe fiecare obligaţie în parte.

Aceste din urmă elemente comune oricărei obligaţii, respectiv debitorul şi cuantumul obligaţiei, trebuia evidenţiate în lucrarea de care reclamanta urma să o realizeze în perioada în care s-a dispus întreruperea controlului „în vederea refacerii statelor de salarii”, finalizarea controlului fiind prevăzută pentru data de 7 septembrie 2004.

Refuzul sau nefinalizarea refacerii statelor de salarii, prin recalcularea contribuţiilor datorate şi a impozitului pe venitul din salarii, are drept consecinţă nematerializarea obligaţiei făcând imposibilă în fapt verificarea naşterii creanţelor şi obligaţiilor fiscale în sensul art. 23 din Codul de procedură fiscală.

Ca atare, cum simpla dispoziţie de a se proceda la refacerea statelor de salarii, chiar dacă vine din partea organului de control fiscal şi este luată în exerciţiul puterii publice cu care acesta este investit, nu a fost urmată de întocmirea vreunui act concret de către nici unul din participanţii la raportul de drept administrativ menţionat, nu se poate reţine că procesul verbal din 7 iulie 2004 a dat naştere unei late obligaţii decât una tehnică, de „recalculare”, fără nici un efect direct şi imediat asupra obligaţiei fiscale evocată, care se va naşte abia când controlul fiscal va fi finalizat.

Lipsa actului de finalizare a controlului sau a oricărui act prin care obligaţiile fiscale să fi fost individualizate şi determinate, face ca abordare de principiu a problemei obligaţiilor persoanelor ce cumulau mai multe funcţii să apară ca prematură, chiar dacă s-a formulat o contestaţie pe această temă şi chiar dacă aceasta a fost soluţionată, iar prima instanţă s-a considerat legal investită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

86

87