D 2 Drept Fiscal Zdanovschi Alice PDF

1

CUPRINS

INTRODUCERE

Unitatea de învăţare 1

Dreptul fiscal – noţiuni introductive

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Definiţia dreptului fiscal

1.3.2. Principiile şi izvoarele dreptului fiscal

1.3.2.1. Principiile dreptului fiscal

1.3.2.2. Izvoarele dreptului fiscal

1.3.3. Raporturile juridice fiscale

1.4. Îndrumător pentru autoverificare


Fiscalitatea şi politica fiscală

2.1. Introducere



2.3.1. Fiscalitatea

2.3.1.1. Noţiunea fiscalităţii

2.3.1.2. Nivelul şi structura fiscalităţii

2.3.1.3. Efectele fiscalităţii

2.3.1.3.1. Frauda şi evaziunea fiscalǎ

2.3.1.3.2. Riscul de inflaţie prin fiscalitate

2.3.1.3.3. Deteriorarea competitivitǎţii internaţionale

2.3.1.3.4. Riscurile de diminuare ale eforturilor productive

2.3.2. Politica fiscală

2.3.2.1. Noţiunea politicii fiscale

2.3.2.2. Scopurile politicii fiscale şi interdependenţa cu alte politici

2.3.2.3. Principiile politicii fiscale

2.3.2.3.1. Principiul impunerii echitabile

2.3.2.3.2. Principiul politicii financiare

2.3.2.3.3. Principiul politicii economice



Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele definitorii ale veniturilor publice

3.1. Introducere



3.3.1. Noţiunea de impozit şi taxă bugetară

3.3.1.1. Noţiunea de impozit

3.3.1.1.1. Definiţie

3.3.1.1.2. Particularităţi

3.3.1.1.3. Clasificare

3.3.1.1.4. Principii

3.3.1.2. Noţiunea de taxă bugetară


3.3.1.2.2. Trăsături


3.3.1.3. Contribuţiile şi taxele parafiscale

3.3.2. Elementele definitorii ale veniturilor publice


2


Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală

4.1. Introducere



4.3.1. Obligaţia fiscală

4.3.1.1. Noţiunea de obligaţie fiscală

4.3.1.2. Particularităţile obligaţiei fiscale

4.3.2. Titlul de creanţă fiscală - individualizarea obligaţiei fiscale

4.3.2.1. Noţiunea titlului de creanţă fiscală

4.3.2.2. Particularităţile titlului de creanţă fiscală

4.3.2.3. Clasificarea titlurilor de creanţă fiscală

4.3.3. Modificarea obligaţiei fiscale

4.3.3.1. Regula

4.3.3.2. Excepţia

4.3.4. Exigibilitatea obligaţiei fiscale

4.3.5. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere - răspunderea patrimonială



Stingerea obligaţiei fiscale

5.1. Introducere



5.3.1. Stingerea obligaţiei fiscale prin plată

5.3.1.1. Noţiune

5.3.1.2. Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă

5.3.1.3. Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile

5.3.1.4. Plata prin reţinere la sursă

5.3.2. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescrispţie

5.3.3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare

5.3.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere

5.3.5. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare

5.3.6. Stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită

5.3.6.1. Definiţia executării silite

5.3.6.2. Condiţiile declanşării executării silite

5.3.6.3. Subiectele executării silite

5.3.6.3.1. Executorul fiscal

5.3.6.3.2. Competenţa organelor de executare

5.3.6.3.3. Debitorul – contribuabil

5.3.6.4. Obiectul executării silite

5.3.6.4.1. Veniturile contribuabilului

5.3.6.4.2. Bunurile contribuabilului

5.3.6.4.3. Măsurile asigurătorii

5.3.6.5. Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia

5.3.6.6. Suspendarea, întreruperea, încetarea executării silite

5.3.6.7. Cheltuielile de judecată

5.3.6.8. Contestaţia la executare

5.3.6.9. Modalităţile de executare silită

5.3.6.9.1. Poprirea

5.3.6.9.2. Executarea silită mobiliară

5.3.6.9.3. Executarea silită imobiliară


3


Principalele impozite şi taxe în România

6.1. Introducere



6.3.1. Principalele impozite datorate bugetului de stat

6.3.1.1. Impozitul pe profit

6.3.1.1.1. Definiţie – denumirea venitului fiscal

6.3.1.1.2. Subiectul (debitorul) impunerii

6.3.1.1.3. Materia impozabilă

6.3.1.1.4. Cota de impozitare

6.3.1.1.5. Plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale

6.3.1.2. Impozitul pe venit





6.3.1.2.5. Stabilirea şi plata impozitului pe venit

6.3.1.2.6. Veniturile din salarii. Veniturile din pensii

6.3.1.3. Taxa pe valoarea adăugată

6.3.1.3.1. Noţiuni generale. Definiţie

6.3.1.3.2. Operaţiunile impozabile – obiectul sau materia impozabilă

6.3.1.3.3. Persoanele impozabile - plătitorul şi debitorul (suportatorul) impunerii


6.3.1.3.5. Stabilirea şi plata

6.3.1.4. Accizele






6.3.1.5. Taxele vamale

6.3.1.5.1. Aspecte generale



6.3.1. 5. 4. Stabilirea şi plata

6.3.2. Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale

6.3.2.1. Impozitul pe clădiri

6.3.2.2. Impozitul pe teren

6.3.2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport

6.3.2.4. Impozitul pe spectacole

6.3.2.5. Taxa hotelieră

6.3.2.6. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor

6.3.2.7. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

6.3.2.8. Taxe speciale

6.3.2.9. Alte taxe locale



Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală

7.1. Introducere



7.3.1. Inspecţia fiscală

7.3.2. Cazierul fiscal

7.3.3. Evaziunea fiscală


4

INTRODUCERE

Disciplina Drept fiscal este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu caracter

teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că este una dintre cele mai importante ramuri de drept din sistemul

juridic al unei formaţiuni statale, existând de milenii şi ţinând de dreptul recunoscut statului de a institui taxe

şi impozite prin care constituie fonduri comune pentru întreaga societate, astfel, cetăţenii au obligaţia să

contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice, aşadar impozitele şi taxele ţin de realitatea

cotidiană a fiecărui individ, iar consecinţele reglementării şi aplicării lor interesează întreaga societate.

Având în vedere importanţa acestui domeniu, atât pentru stat, cât şi pentru societate, dar mai ales

pentru contribuabil – de regulă, majoritatea dintre noi, cunoştinţele pe care le aduce această disciplină sunt

absolut necesare pentru formarea juriştilor, avocaţilor, judecătorilor, notarilor publici, consilierilor, etc., dar

mai ales pentru formarea unei educaţii fiscale a fiecărui membru al societăţii.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind activitatea

statului de a institui şi reglementa taxe şi impozite pornind de la bazele conceptuale cu care operează această

activitate. Astfel, studenţi îşi vor însuşii cunoştinţele de bază privind fiscalitatea, politica fiscală, obligaţia

fiscală, sistemul impozitelor şi taxelor din România, fenomenul de evaziune fiscală, precum şi conceptele

referitoare la armonizarea fiscală europeană.

Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi modul în care statul îşi pune în aplicare

dreptul de a institui taxe şi impozite şi vor putea concluziona dacă sistemul fiscal actual este sau nu creaţia

unui bun decident în materie fiscală, dacă respectă sau nu regulile fiscalităţii şi principiile politicii fiscale,

mai ales a unui politici echitabile şi eficiente.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi specifice:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)

obiectului de activitate al Dreptului fiscal;

utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul fiscal;

conceptul de politică fiscală în general, şi implicaţiile unei politici fiscale eficiente în special;

definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea fiscală a statului;

acumularea unor cunoştinţe necesare fiecărui membru al societăţii.

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a

conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

realizarea de conexiuni între elementele fiscalităţii şi principiile politicii fiscale;

argumentarea unor enunţuri în faţa autorităţilor fiscale, partenerilor de afaceri, celorlalţi membrii

ai societăţii;

capacitatea de instituire şi reglementare a unui sistem fiscal;

capactitatea de interpretare a unei sarcini fiscale.

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;

utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)

relaţionări între între diferitele tipuri de sarcini fiscale;

descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii de instituire şi

reglementare a taxelor şi impozitelor;

capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;

abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul fiscal;

capacitatea de a interpretaşi soluţiona speţe în domeniu;

capacitatea de identificare atât a obligaţiilor contribuabilului, cât şi a drepturilor sale;

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori

culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /

implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de

parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare

profesională )

5

reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebările

privind îndeplinirea sarcinilor fiscale;

implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina Drept fiscal;

acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform legislaţiei în

vigoare;

abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat

pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii

cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt

folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru

conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului

Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Dreptul fiscal – noţiuni introductive (3 ore) Unitatea de învăţare 2. Fiscalitatea şi politica fiscală (2 ore) Unitatea de învăţare 3. Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele definitorii ale

veniturilor publice (2 ore) Unitatea de învăţare 4. Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală (3 ore) Unitatea de învăţare 5. Stingerea obligaţiei fiscale (7 ore)

Unitatea de învăţare 6. Principalele impozite şi taxe în România (9 ore) Unitatea de învăţare 7. Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea

următoarele subiecte:

1. Analizaţi, la alegere, un impozit direct, un impozit indirect sau o taxă bugetară după elementele definitorii

ale veniturilor publice (2 ore).

2. Comentaţi caracterul de drept public a dreptului fiscal şi implicaţiile acestuia în domeniu.

3. Comentaţi relaţia dintre fiscalitate şi politică fiscală (2 ore).

Bibliografie obligatorie:

1. Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2011

2. Codul fiscal al României

3. Codul de procedură fiscală al României

4. Constituţia României

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte sinteză prin extragerea lor, ţinându-se

cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

Titular curs: lect.univ.dr. Alice Zdanovschi

6


Dreptul fiscal – noţiuni introductive

1.1. Introducere





1.3.2.1. Principiile dreptului fiscal




1.1. Introducere

Constituţia României statuează „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin

impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”, astfel, taxele şi impozitele ţin de

realitatea cotidiană, iar importanţa şi procesul constiuirii unor fonduri comune

afectează întreaga societate. Astfel, apar acte normative care duc la apariţia unei

ramuri de drept, în acest caz Dreptul fiscal, şi ca orice ramură de drept principala

regulă, principalul principiu este cel al legalităţii, altfel spus în această materie –

„nullum impositum sine lege”, în consecinţă vom începe acest manual prin a

prezenta ne familiariza cu domeniul dreptului fiscal.


Obiectivele unităţii de învăţare:

– familiarizarea cu domeniul dreptului fiscal;

– definirea conceptului de drept fiscal;

– identificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor într-un raport juridic fiscal;

– definirea noţiunilor de administrare a impozitelor şi taxelor şi a raportului

juridic fiscal;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum dreptul

fiscal, subiectul impunerii, obiectul impunerii, teritoriul fiscal,

contribuabilul, plătitorul obligaţiei fiscale, creanţa fiscală, raportul

juridic fiscal, administrarea impozitelor şi taxelor, domiciliul fiscal,

rezidenţa fiscală;

– studenţii vor putea să diferenţieze noţiunea de contribuabil de cea de

plătitor al obligaţiei fiscale în accepţiunea legii fiscale;

– studenţii vor putea să identifice drepturile şi obligaţiile părţilor într-un

raport juridic fiscal;

– studenţii vor putea să identifice principiile dreptului fiscal;

7

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Dreptul fiscal – noţiuni introductive, timpul

alocat este de 3 ore.



Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile

juridice care apar în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele

fizice sau persoanele juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile

ori taxabile stabilite prin lege pe teritoriul fiscal al statului.

este o ramură a dreptului public, având implicaţii importante, totuşi

există şi un aspect privat al acestei ramuri de drept public.

Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de codul de procedură fiscală, a cărei arie de acoperire cuprinde nu numai colectarea, dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal.

Din punct de vedere juridic, prin teritoriul fiscal al unui Stat înţelegem atât

spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape şi din coloana aeriană aflată deasupra solului

şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină, cât şi teritoriul

ocupat de către reprezentanţele diplomatice ale statului respective, precum şi aeronavele,

navele sub pavilion românesc.


1.3.2.1 Principiile dreptului fiscal

Principiile dreptului fiscal sunt definite de Codul fiscal în art. 3, acestea

sunt:

Neutralitatea măsurilor fiscale;

Certitudinea impunerii;

Echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice;

Eficienţa impunerii.

Acestea reprezintă principii de bază ale fiscalităţii unei economii

libere.

Acestor principii legale li se adaugă un principiu formulat de doctrină,

care are în vedere contribuţia fiecăruia la sistemul fiscal proporţional cu

capacitatea să contributivă. Aceasta înseamnă consacrarea ideii de egalitate

prin impunere, preferabilă principiului egalităţii în faţa impunerii. (DD

Şaguna, D Şova, 2011)


Izvoarele pot fi împărţite în două categorii, astfel, (1) izvoare comune

tuturor ramurilor de drept şi (2) izvoare specifice dreptului fiscal.

În acest domeniu ne oprim la următoarele izvoare:

1. Constituţia României;

2. Codul Fiscal (Legea 571/2003);

3. Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003);

4. Reglementările secundare, respectiv Normele, Instrucţiunile şi

8

Regulamentele de aplicare ale legislaţiei fiscale, adoptate prin Hotărâre de

Guvern ori prin Ordin al Ministrului finanţelor Publice;

5. Deciziile Comisiei fiscale centrale constituite la nivelul

Ministerului Finanţelor Publice, a cărei raţiune de funcţionare este interpretarea

unitară a reglementărilor fiscale sunt obligatorii doar pentru organele fiscale, modul de

interpretare a legii fiscale cuprinse într-o Decizie a Comisiei putând fi infirmat pe cale

judiciară prin hotărâre judecătorească.

6. Dreptul Uniunii Europene, ca şi ansamblul actelor normative care

reglementează raporturile juridice care apar în procesul integrării europene. Din

cadrul acestui ansamblul, semnificative vor fi actele normative care

reglementează raporturile juridice ce produc efecte asupra sistemului fiscal

naţional.

Spre exemplu, Directiva 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul

comun al taxei pe valoarea adăugată, cu modificările şi completările ulterioare,

există regim comun şi în materia accizelor, şi desigur există o uniune vamală la

nivelul UE.


Raporturile juridice fiscale sunt reglementate în temeiul normelor

juridice referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale statului.

Raporturile juridice fiscale sunt formate din relaţii de impunere care

apar iau naştere în procesul repartizării unei părţi din venitul naţional şi în

redistribuirea unor venituri ale persoanei fizice şi ale persoanei juridice, în

scopul constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.

Raporturile juridice fiscale sunt de două categorii:

r.j. fiscale materiale (de drept material) şi

r.j. fiscale procesuale (de drept procedural fiscal).

Elementele constitutive ale raporturilor juridice fiscale sunt

subiectele, conţinutul şi obiectul.

A. Subiectele raportului juridic fiscal sunt:

1) STATUL, ca şi purtător al autorităţii de stat, prin organele fiscale

învestite cu atribuţii specifice realizării veniturilor fiscale.

La nivel central, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor

Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi unităţile sale

teritoriale.

La nivel local, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate în

r.j. fiscale de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de

compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de

către autorităţile respective.

ANAF, unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de

specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale reprezintă organele

(autorităţile) fiscale ale statului.

2) CONTRIBUABILUL, orice persoană fizică ori persoană juridică

sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe,

contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii.

Contribuabil este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit sau

deţine un bun impozabil/ taxabil pe teritoriul fiscal al României.

În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul poate avea un raport juridic

direct, sau poate fi reprezentat printr-un împuternicit, convenţional sau

legal.

Potrivit Codului de procedură fiscală, art. 25, subiectele raportului de

drept material fiscal sunt, pe de o parte, creditorul fiscal şi, pe de altă parte,

debitorul fiscal.

Astfel, în raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele

titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute de legea fiscală, iar

debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată

9

a acestor drepturi.

În anumite situaţii, generate de structura r.j. de drept material fiscal,

obligaţia de plată a unui impozit stabilit de lege în sarcina unui contribuabil nu

revine nici contribuabilului şi nici reprezentantului său legal ori convenţional,

curatorului ori succesorului în drepturi, ci plătitorului.

Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care, în numele

debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti,

după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului

general consolidat, angajatorul în cazul unui raport juridic de muncă este

plătitor al obligaţiilor fiscale constând în impozit pe salarii şi contribuţii sociale

în numele şi pe seama angajatului.

Totodată, în ceea ce priveşte subiectele raportului juridic fiscal trebuie

prezentaţi şi definiţi anumiţi termeni: domiciliul fiscal, sediu permanent, rezidenţa

fiscală.

B. Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi

obligaţiile subiectelor participante.

1) Drepturile subiectelor reprezintă creanţe fiscale, drepturi

patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

Creanţele fiscale sunt de două feluri: creanţe fiscale principale şi creanţe

fiscale accesorii.

Astfel, creanţele fiscale pot fi:

- dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor

sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la

rambursarea TVA, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a

altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite de

legiuitor creanţe fiscale principale;

- dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în

condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.

Dreptul de creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă apar în

momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le

generează.

Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silita,

scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.

2) Obligaţiile subiectelor reprezintă obligaţii fiscale.

Obligaţiile fiscale sunt de două feluri: obligaţii fiscale principale şi

obligaţii fiscale accesorii.

Spre exemplu:

- obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după

caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general

consolidat;

- obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente

impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general

consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii;

- obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele

contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se

realizează prin stopaj la sursă;

Obligaţiile fiscale accesorii reprezintă dobânzile, penalităţile de

întârziere sau majorări de întârziere. Corespunzător rolului şi funcţiilor veniturilor fiscale, cele mai importante

drepturi revin statului, respectiv de a institui venituri fiscale şi de a impune

persoanelor fizice şi juridice obligaţia de a plăti veniturile fiscale individualizate

în sarcina fiecăruia.

N.B. Dreptul de a institui venituri fiscale şi de a impune obligaţia

plăţilor se exercită de către stat prin organele competente şi se

caracterizează prin:

- adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecărui venit

10

fiscal în parte;

- individualizarea obligaţiei fiscale a persoanelor fizice sau juridice

plătitoare, precum şi determinarea veniturilor fiscale pentru care au obligaţia

de plată;

- încasarea şi urmărirea încasării veniturilor fiscale datorate;

- controlul modului în care plătitorii veniturilor fiscale îşi îndeplinesc

obligaţiile ce le revin.

Contribuabilii au, în principal, obligaţia de a plăti veniturile fiscale în

cuantumul şi la termenele legale prevăzute – condiţie sine qua non pentru

constituirea fondurilor generale de dezvoltare social-economică a societăţii.

Dar, au şi dreptul de a pretinde stabilirea impunerii şi modalităţii de

plată în conformitate cu dispoziţiile actelor normative care reglementează

fiecare venit fiscal, de a beneficia de înlesnirile legale (scutiri, reduceri,

amânări, eşalonări de plată etc), precum şi de a contesta actele cu caracter

individual ale organelor de control fiscal pe care le consideră neconforme cu

legea.

C. Obiectul raporturilor juridice fiscale este stabilirea şi prelevarea la

bugetul general consolidat a obligaţie fiscale (taxe, impozite şi alte contribuţii

datorate de către debitorii fiscali), acesta reprezintă obiectul principal al r.j.

fiscale.

Obiectul secundar al raporturilor de drept fiscal îl constituie chiar

sumele de bani ce reprezintă impozite, taxe şi alte venituri.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Dreptul fiscal reglementează raporturile juridice care apar în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele

fizice sau persoanele juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile stabilite prin lege pe teritoriul

fiscal al statului.

Dreptul fiscal este o ramură a dreptului public.

Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de codul de procedură fiscală, a cărei arie de acoperire

cuprinde nu numai colectarea, dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal.

Principiile dreptului fiscal sunt: neutralitatea impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală la nivelul

persoanelor fizice, eficienţa impunerii, egalitate prin impunere

Izvoarele dreptului fiscal: Constituţia României, Codul Fiscal, Codul de procedură fiscală, Reglementările

secundare, Deciziile Comisiei fiscale centrale, Dreptul Uniunii Europene.

Raporturile juridice fiscale sunt formate din relaţii de impunere care apar iau naştere în procesul repartizării

unei părţi din venitul naţional şi în redistribuirea unor venituri ale persoanei fizice şi ale persoanei juridice, în scopul

constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.

Elementele constitutive ale raporturilor juridice fiscale sunt subiectele, conţinutul şi obiectul.

A. Subiectele raportului juridic fiscal sunt:

1. Statul, ca şi purtător al autorităţii de stat, prin organele fiscale învestite cu atribuţii specifice realizării

veniturilor fiscale, în acest domeniu statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală (ANAF) şi unităţile sale teritoriale.

Astfel, ANAF, unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei

publice locale reprezintă organele (autorităţile) fiscale ale statului.

2. Contribuabilul este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit sau deţine un bun impozabil/

taxabil pe teritoriul fiscal al României.

Plătitorul obligaţiei fiscale - Plătitorul nu este un debitor al unui impozit, ci persoana desemnată de legiuitor care

are obligaţia reţinerii şi vărsării impozitului datorat de contribuabil în cazul impozitelor a căror realizare se face prin

reţinere la sursă şi virarea în conturile trezoreriei statului

B. Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi obligaţiile subiectelor participante.

Drepturile subiectelor reprezintă creanţe fiscale, drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile

de drept material fiscal. Creanţele fiscale sunt de două feluri: creanţe fiscale principale şi creanţe fiscale accesorii.

11

Obligaţiile subiectelor reprezintă obligaţii fiscale. Obligaţiile fiscale sunt de două feluri: obligaţii fiscale

principale şi obligaţii fiscale accesorii. Obligaţiile fiscale accesorii reprezintă dobânzile, penalităţile de întârziere sau

majorări de întârziere.

C. Obiectul raporturilor juridice fiscale este stabilirea şi prelevarea la bugetul general consolidat a obligaţie

fiscale (taxe, impozite şi alte contribuţii datorate de către debitorii fiscali), acesta reprezintă obiectul principal al r.j.

fiscale.

Obiectul secundar al raporturilor de drept fiscal îl constituie chiar sumele de bani ce reprezintă impozite, taxe

şi alte venituri.

Concepte şi termeni de reţinut

drept fiscal;

teritoriul fiscal;

administrarea impozitelor şi taxelor;

raportul juridic fiscal;

contribuabilul;

plătitorul obligaţiei fiscale;

creanţa fiscală.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce ramură de drept este dreptul fiscal şi ce implicaţii are acest aspect?

2. Comentaţi principiile dreptului fiscal.

3. Cine are calitatea de contribuabil?

4. Care sunt drepturile şi obligaţiile părţilor într-un raport de drept fiscal?

5. Comentaţi principiul nullum impositum sine lege.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de codul de procedură fiscală, a cărei arie de

acoperire cuprinde:

a) doar înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal;

b) atât colectarea impozitelor, cât şi inspecţia fiscală;

c) nu numai colectarea, dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal;

d) colectarea, înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, dar nu inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal.

2. Sunt principii ale dreptului fiscal stabilite de Codul fiscal următoarele:

a) individualizarea impunerii;

b) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice;

c) egalitate prin impunere;

d) certitudinea impunerii.

3. Cine este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a

reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general

consolidat, această persoană nu este un debitor al unui impozit, ci persoana desemnată de legiuitor?

a) debitorul obligaţiei fiscale;

b) creditorul obligaţiei fiscale;

c) plătitor al obligaţiei fiscale;

d) contribuabilul.

2

4. Dreptul de a institui venituri fiscale şi de a impune obligaţia plăţilor se exercită de către stat prin organele

competente şi se caracterizează prin:

a) adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecărui venit fiscal în parte;

b) neindividualizarea obligaţiei fiscale a persoanelor fizice sau juridice plătitoare, nedeterminarea veniturilor

fiscale pentru care au obligaţia de plată;

c) încasarea şi urmărirea încasării veniturilor fiscale datorate doar prin stopaj la sursă;

d) controlul modului în care plătitorii veniturilor fiscale îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin.

5. Dobânzile, penalităţile de întârziere sau majorări de întârziere reprezintă:

a) obligaţii fiscale principale, respectiv, creanţe fiscale principale;

b) administrarea impozitelor şi taxelor;

c) obligaţii fiscale accesorii, respectiv, creanţe fiscale accesorii;

d) încălcarea principiilor de drept fiscal.

Bibliografie obligatorie

Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2011

Codul fiscal al României

Codul de procedură fiscală al României

Constituţia României

3


Fiscalitatea şi politica fiscală

2.1. Introducere



2.3.1. Fiscalitatea








2.3.2.3.1. Principiul impunerii echitabile


2.3.2.3.3. Principiul politicii economice


2.1. Introducere

“Veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din

avutul său pentru a avea siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea

în mod plăcut. Pentru a stabili aceste venituri în chip potrivit, trebuie să ţină

seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţenilor ”. (Montesquieu, “Despre

spiritul legilor”, 1748)

„ ... un pǎstor bun tunde oile, nu le jupoaie”. (Împǎratul Tiberius)



– cunoaşterea implicaţiilor politicii fiscale;

– cunoaşterea relaţiei dintre fiscalitate şi politică fiscală;

– definirea conceptelor de fiscalitate şi politică fiscală;

– cunoaşterea efectelor fiscalităţii;

– cunoaşterea principiilor politicii fiscale.


– studenţii vor putea să definească termeni precum nivelul fiscalităţii,

structura fiscalităţii, pârghie fiscală, egalitatea prin impozit, egalitatea în

faţa impozitului, abstinenţa fiscală, egalitatea orizontală, egalitatea

verticală, impunerea în cote fixe, impunerea în cote procentuale;

– studenţii vor putea să diferenţieze egalitatea în faţa impunerii de

egalitatea prin impunere;

– studenţii vor putea să descrie implicaţiile politicii fiscale;

– studenţii vor putea să identifice instrumentele politicii fiscale.

4


Pentru unitatea de învăţare Fiscalitatea şi politica fiscală, timpul alocat este

de 2 ore.


2.3.1. Fiscalitatea


Într-un sens restrâns, fiscalitatea este formată din totalitatea taxelor şi a

impozitelor reglementate prin acte normative.

Într-un sens larg, fiscalitatea reprezintă un sistem de percepere a

impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de către autorităţile publice în scopul

realizării funcţiilor social-economice ale statului.

Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face

aplicarea politicii fiscale.

Astfel, fiscalitatea este un fenomen complex pluridisciplinar, prin

excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea impozitelor şi taxelor

prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ -un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni,

întreprinse de stat printr-o politicǎ fiscalǎ adecvatǎ.

Termemul de „fiscalitate” îşi are originea etimologicǎ în limba latinǎ.

Astfel, „rǎdǎcina” acestui termen pare a fi cuvântul latin „fiscus”.


Nivelul fiscalităţii îl reprezintă mărimea (cotele) taxelor şi

impozitelor.

Structura fiscalităţii este reprezentată de diversitatea impozitelor şi a

taxelor prin intermediul cărora statul colectează veniturile fiscale.

N.B. Nivelul și structura fiscalităţii reprezintă pârghiile fiscale prin care

statul are posibilitatea să realizeze veniturile necesare constituirii fondurilor

bugetare, dar în același timp să acţioneze politic asupra unor categorii sociale

deoarece fiscalitatea poate fi privitǎ ca fiind un instrument eficient în serviciul

unei politici care se traduce print-o anumitǎ viziune asupra vieţii în comun,

organizatǎ de cǎtre componente ale puterii specializate în gestionarea

serviciilor publice pentru a cǎror bunǎ funcţionare este necesarǎ colectarea

unor resurse financiare destinate a acoperi cheltuielile generale ale societǎţii.

Astfel, fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face

aplicarea politicii fiscale. (Minea, 2010)


În momentul luǎrii unei decizii politice de înǎsprire a fiscalitǎţii trebuie

comensurate cu obiectivitate efectele pe termen scurt, mediu şi lung fǎţǎ de

obiectivul propus – maximizarea resurselor financiare publice –, deoarece o

creştere necontrolatǎ a fiscalitǎţii decurajeazǎ formarea de economii şi realizarea

de investiţii, îngusteazǎ bazele de impunere şi anuleazǎ eventualele efecte

benefice privind nivelul veniturilor bugetare aduse de creşterea ratei de

5

impunere. Iar, o ratǎ a fiscalitǎţii reduse conduce la o modificare (în sens pozitiv)

a înclinaţiei spre consum şi spre investiţii (D. Pǎtroi, op. cit., p. 84, N.R.

Moşteanu, op. cit., p. 81).

Printre efectele fiscalităţii, îndeosebi cele negative, enumerăm:

frauda şi evaziunea fiscalǎ;

riscul de inflaţie prin fiscalitate;

deteriorarea competivitǎţii internaţionale;

riscurile de diminuare ale eforturilor productive.

Totuşi, în literatura de specialitate, se constatǎ cǎ creşterea presiunii

fiscale poate deveni prin efectele sale un factor ridicat de risc la adresa securitǎţii

naţionale prin dezechilibre micro şi macroeconomice, precum şi instabilitatea

socialǎ pe care o genereazǎ; sau cǎ poate îmbrǎca formele unei rezistenţe politice

la prelevǎrile obligatorii, care se manifestǎ îndeosebi prin revendicǎri categoriale

în favoarea micşorǎrii anumitor impozite sau contribuţii sociale, ca şi prin luarea

de poziţie şi votarea. ( P. Brezeanu, op. cit., ed. 2, p. 134; D.A.P. Florescu, P.

Coman, G. Bǎlaşa, op. cit., p. 80).

Interesant este conceptul de „abstinenţă fiscală”, care se foloseşte când

se face referire la efectul privind riscurile de diminuare ale eforturilor

productive. Astfel, potrivit literaturii de specialitate, se considerǎ cǎ în aceastǎ

privinţǎ se remarcǎ economiştii liberali care insistǎ asupra efectelor descurajante

pe care le provoacǎ nivelurile ridicate ale prelevǎrilor obligatorii asupra muncii,

economiilor şi investiţiilor, precum şi asupra spiritului de întreprindere (P.

Brezeanu, op. cit., ed. 2, pp. 133-134).

În acest context pentru a exprima rezistenţa la impozit se utilizeazǎ

termenul de abstinenţǎ fiscalǎ care constǎ în evitarea îndeplinirii anumitor

operaţiuni în scopul de a scǎpa de impozitele la care ele dau naştere. Abstinenţa

fiscalǎ poate sǎ se concretizeze în scǎderea activitǎţii economice dacǎ ea reduce

în mod pronunţat incitarea la muncǎ, la economisire şi la investire.

Astfel, reiese cǎ este vorba de o rezistenţǎ pasivǎ prin care o

persoanǎ activǎ cautǎ se limiteze sau sǎ reducǎ activitatea sa salarizatǎ, în scopul

ca venitul sǎu sǎ nu atingǎ un anumit nivel, pentru a nu fi atins de o tranşǎ cu o

ratǎ ridicatǎ a impozitului sau un consumator nu cumpǎrǎ produse care conţin în

preţ o valoare a impozitului ridicatǎ.



Politica fiscală reprezintă un asamblu de instrumente de intervenţie a

statului, generate de procese specific financiar-fiscale şi este alcătuită din

principii pe care le promovează statul şi care în esenţă au ca scop realizarea

veniturilor publice (banului public) şi protecţia, încurajarea sau

descurajarea anumitor activităţi.

Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face

aplicarea politicii fiscale. Astfel, în concret instrumentele de realizare a politicii

fiscale sunt impozitele, directe şi indirecte, şi taxele bugetare.


Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură

pur fiscală, fie de natură publică, militară, socială, etc. (D.D. Şaguna, D. Şova,

2011, pp.15-16)

Ea reprezintă o parte integrantă a acţiunilor economice generale întreprinse

de stat.

Între politica economică şi cea fiscală s-au creat puternice interdependenţe,

politica fiscală implicându-se în rezolvarea cerinţelor economiei prin acţiunea de

intervenţie a statului cu ajutorul instrumentelor fiscale în procesele economice.

6

Politica fiscală se interferează puternic şi cu politicile sectoriale

(industrie, comerţ, agricultură etc), cu politicile financiar-monetare, sociale

precum şi cu strategiile legislativ-instituţionale.

Legătura politicii fiscale cu cea socială decurge din faptul că unele obiective

sociale se aduc la îndeplinire prin măsuri cu caracter fiscal, cum sunt: exonerări,

reduceri de impozite şi taxe, aplicarea unor deduceri din materia impozabilă.

Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii financiare, nu poate fi

abordată decât în strânsă legătură cu politica alocativă (politica fiscală stricto

sensu).

La rândul său, politica fiscală trebuie să fie corelată cu politica monetară şi

celelalte componente ale politicii economice şi sociale, precum şi cu cele de

protecţie a mediului, de apărare naţională etc.


Una dintre preocupările economiştilor în materie de impozite a fost

aceea de a delimita şi a defini cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un

sistem fiscal pentru a fi considerat raţional. Asemenea principii au în vedere

dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi obiectivele social-

economice pe care le urmăreşte politica fiscală. (D.D. Şaguna, D. Şova, 2011, p.

20).

Printre principiile politicii fiscale, enumerăm:

Principiul impunerii echitabile

Principiul politicii financiare

Principiul politicii economice

2.3.2.3.1. Principiul impunerii echitabile În funcţie de gradul de cuprindere a subiectelor şi a materiei impozabile,

impunerea poate fi calificată ca fiind generală (atunci când se intinde asupra

tuturor claselor şi păturilor sociale în ce priveşte veniturile ori averea acestora)

sau parţială (când unele clase sau pături sociale beneficiază de anumite facilităţi

fiscale: scutiri sau reduceri de impozite).

Vorbind despre principiul impunerii echitabile, care trebuie avut în

vedere la repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societăţii, este necesar să se

facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impozit.

Egalitatea în faţa impozitului – impunerea trebuie să se facă în acelaşi

mod pentru toate PF şi PJ, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul,

să nu existe, deci, deosebire de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării. În

consecinţă, egalitatea în faţa impozitului presupune neutralitatea impozitului.

Egalitatea prin impozit – presupune diferenţierea sarcinilor fiscale de la

o persoană la alta în raport de o serie de factori economico-sociali, printre care:

mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului

impozabil ş.a.m.d.

Această egalitate presupune un tratament fiscal diferit al celor avuţi faţă

de cei mai puţin avuţi, al celibatarilor faţă de cei căsătoriţi şi cu copii ş.a.m.d.

N.B. Pentru a exista echitate fiscală egalitatea prin impunere, preferabilă

principiului egalităţii în faţa impunerii.

În practica financiară sunt cunoscute mai multe feluri de impunere şi

anume: în cote fixe şi în cote procentuale (proporţionale, progresive şi regresive).

Impunerea în cote fixe – este un impozit fix şi neutru.

Impunerea în cote procedurale – fiecare contribuabil participă la

acoperirea cheltuielilor publice proporţional cu venitul sau averea sa.

Impunerea progresivă - caracterizată prin faptul că rata impozitului se

măreşte odată cu sporirea venitului (averii), ceea ce duce la creşterea mai rapidă

a impozitului decât a valorii materiei impozabile.

Impunerea regresivă - este rezultatul metodelor de evaluare a veniturilor

diferitelor clase sociale, practicate în scopul avantajării şi impulsionării celor care

realizează venituri mari.

7


Atunci când introduce un nou impozit, statul urmăreşte ca acesta să

aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi să fie elastic.

Pentru ca un impozit să fie considerat ca având randament fiscal ridicat,

este necesar cu acesta să fie universal (să fie plătit de către toate persoanele care

realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere şi să

cuprindă întreaga materie impozabilă, să nu fie susceptibil de evaziuni ori fraude

fiscale şi să nu reclame cheltuieli mari de percepere).

Un impozit este stabil atunci când nu este influenţat de oscilaţiile

provocate de conjuncturile socio-economice.

Impozitul este elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor

fiscale, adică să fie la „dispoziţia" bugetului: să fie majorat când cheltuielile

fiscale cresc şi să fie micşorat atunci când cheltuielile fiscale se reduc.

2.3.2.3.3. Principiul politicii economice Statul utilizează impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor

fiscale, ci şi pentru a influenţa dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri

economice, pentru a stimula sporirea producţiei sau consumul unui anumit

produs.


Sinteza unităţii de învăţare 2 Fiscalitatea este un fenomen complex pluridisciplinar, prin excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea

impozitelor şi taxelor prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ -un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni, întreprinse de stat

printr-o politicǎ fiscalǎ adecvatǎ.

Într-un sens restrâns, fiscalitatea este formată din totalitatea taxelor şi a impozitelor reglementate prin acte

normative.

Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face aplicarea politicii fiscale.

Nivelul fiscalităţii îl reprezintă mărimea (cotele) taxelor şi impozitelor.

Structura fiscalităţii este reprezentată de diversitatea impozitelor şi a taxelor prin intermediul cărora statul

colectează veniturile fiscale.

Nivelul și structura fiscalităţii reprezintă pârghiile fiscale prin care statul are posibilitatea să realizeze veniturile

necesare constituirii fondurilor bugetare, dar în același timp să acţioneze politic asupra unor categorii sociale.

Printre efectele fiscalităţii, îndeosebi cele negative, enumerăm:

frauda şi evaziunea fiscalǎ;

riscul de inflaţie prin fiscalitate;

deteriorarea competivitǎţii internaţionale;

riscurile de diminuare ale eforturilor productive.

Politica fiscală a statului reprezintă un asamblu de instrumente de intervenţie a statului, generate de procese

specific financiar-fiscale şi este alcătuită din principii pe care le promovează statul şi care în esenţă au ca scop

realizarea veniturilor publice (banului public) şi protecţia, încurajarea sau descurajarea anumitor activităţi.

Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură pur fiscală, fie de natură publică,

militară, socială, etc.

Politica fiscală se interferează puternic şi cu politicile sectoriale (industrie, comerţ, agricultură etc), cu politicile

financiar-monetare, sociale precum şi cu strategiile legislativ-instituţionale.

Printre principiile politicii fiscale, enumerăm:

Principiul impunerii echitabile

Principiul politicii financiare

Principiul politicii economice

1. Principiul impunerii echitabile

În funcţie de gradul de cuprindere a subiectelor şi a materiei impozabile, impunerea poate fi calificată ca fiind

generală sau parţială.

Se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impozit.

Pentru a exista echitate fiscală egalitatea prin impunere, preferabilă principiului egalităţii în faţa impunerii.

8

În practica financiară sunt cunoscute mai multe feluri de impunere şi anume: în cote fixe şi în cote procentuale

(proporţionale, progresive şi regresive).

2. Principiul politicii financiare

Atunci când introduce un nou impozit, statul urmăreşte ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil

şi să fie elastic.

3. Principiul politicii economice

Statul utilizează impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor fiscale, ci şi pentru a influenţa

dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producţiei sau consumul unui anumit

produs.


fiscalitatea;

politica fiscală;

nivelul fiscalităţii;

structura fiscalităţii;

abstinenţa fiscală;

egalitatea prin impozit;

egalitatea în faţa impozitului;

impunerea în cote fixe;

impunerea în cote procentuale.


1. Definiţi conceptul de fiscalitatea şi conceptul de politică fiscală?

2. Comentaţi relaţia dintre fiscalitate şi politica fiscală.

3. Principiul economic al politicii fiscale - exemple concrete prevǎzute în legislaţia actuală.

4. Comentaţi motto-ul, „Veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din avutul

său pentru a avea siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea în mod plăcut. Pentru a stabili

aceste venituri în chip potrivit, trebuie să ţină seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţenilor”,

(Montesquieu, “Despre spiritul legilor”, 1748).

5. Comentaţi motto-ul, „... un pǎstor bun tunde oile, nu le jupoaie”, (Împǎratul Tiberius).


1. Fenomenul complex pluridisciplinar, prin excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea impozitelor şi

taxelor prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni, întreprinse de stat

printr-o politicǎ fiscalǎ reprezintă:

a) egalitatea prin impunere;

b) politica fiscală;

c) egalitatea orizontală;

d) fiscalitatea.

2. Un asamblu de instrumente de intervenţie a statului, generate de procese specific financiar-fiscale, care au

ca scop atât realizarea veniturilor publice, cât şi protejarea, încurajarea sau descurajarea anumitor activităţi

reprezintă:

a) abstinenţa fiscală;

2

b) politica fiscală;

c) egalitatea orizontală;

d) fiscalitatea.

3. Nu este efect al fiscalităţii:

a) riscurile de diminuare ale eforturilor productive;

b) egalitatea prin impunere;

c) frauda şi evaziunea fiscalǎ;

d) deteriorarea competitivitǎţii internaţionale.

4. Scopul politicii fiscale trebuie să fie:

a) doar de natură pur fiscală;

b) doar de natură socială;

c) doar de realizare a veniturilor publice;

d) atât de realizare a veniturilor publice, cât şi de protejare, încurajare sau descurajare a anumitor

activităţi.

5. Nu este principiu al politicii fiscale:

a) impunerea echitabilă;

b) politica financiară;

c) abstinenţa fiscală;

d) politica economică.





3


Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele definitorii ale

veniturilor publice

3.1. Introducere















3.1. Introducere

“Avem impozite pe fiecare articol care ne intră în gură, ne acoperă spatele

sau pe care punem picioarele; impozite pe ce e plăcut să vezi, pe ce e plăcut să

auzi, pe ce e plăcut să simţi, să respire sau să guşti; impozite pe căldură, pe

locomoţiune, impozite pe tot ce e terestru sau subteran, pe tot ce e produs în ţară

şi tot ce ne vine din străinătate; impozite pe materii prime şi pe orice valoare

nouă creează omul; impozite pe sosurile care ne stârnesc pofta de mâncare şi pe

doctoriile care ne dau sănătate; pe hermina care îmbodobeşte roba magistratului

şi pe funia care spânzură criminalul; pe cuiele sicriului şi pe panglicile miresei.

În pat sau la masă, când te scoli sau când te culci, trebuie să plăteşti. Tânărul

imberb conduce un cal taxat, cu un han taxat, pe un drum taxat! Iar englezul

muribund îşi toarnă doctoria pentru care a achitat un impozit de 7% într-o

lingură pentru care a plătit cu acelaşi titlu 15% şi zace pe un cearşaf de indiană

în preţul căruia este încorporată o taxă de 22%, ca să moară în braţele unui

farmacist care a plătit 100 de lire licenţă, pentru a avea dreptul să-l omoare.”

(Sydney Smith, Edinburg Review, 1820)



– cunoaşterea naturii juridice a sarcinilor fiscale utilizate de politica fiscală;

– definirea termenilor de obiect impozabil, materie impozabilă, asietă,

înlesniri fiscale;

– cunoaşterea elementelor definitorii ale veniturilor publice;

– definirea conceptului de impozit şi de taxă bugetară.

4


– studenţii vor putea să definească termeni precum impozit, taxă bugetară,

obiectul impozabil, materia impozabilă, taxă parafiscală, contribuţie,

perceperea venitului fiscal, asieta, înlesnirile;

– studenţii vor putea să diferenţieze natura juridică a celor mai importante

sarcini fiscale, impozitul şi taxa bugetară;

– studenţii vor putea să descrie particularităţile impozitului şi taxei

bugetare;


Pentru unitatea de învăţare Noţiunea de impozit şi taxă bugetară.

Elementele definitorii ale veniturilor publice, timpul alocat este de 2 ore.





Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlul

nerambursabil, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina

contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o

contraprestaţie directă.


Din definiţie reies următoarele particularităţi:

Impozitul este o contribuţie bănească;

Impozitul este o contribuţie obligatorie;

Impozitele sunt prelevări cu titlu nerambursabil;

Impozitele sunt datorate conform dispoziţiilor legale, nullum

impositum sine lege;

Impozitele sunt datorate de către PF şi PJ, în sensul că reprezintă o

modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale

societăţii;

Impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile

deţinute;

În literatura de specialitate, se mai reţine în plus încă o trăsătură a

impozitului, şi anume că este o prelevare fără o contraprestaţie sau fără vreun

echivalent.

Într-o altă opinie, se arată:

Trăsătura esenţială a impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia

sumele concentrate de stat pe calea impozitelor de la PF şi PJ se reîntorc sub

forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi de care beneficiază cei care au contribuit

la formarea fondurilor generale ale societăţii.

Statul, în schimbul impozitelor încasate, se obligă şi trebuie să creeze şi să

asigure un cadru general favorabil desfăşurării activităţilor economice, sociale

şi politice în societate.

5

N.B. Atfel spus impozitele nu implică o contraprestaţie directă dar

trebuie şi implică o contraprestaţie indirectă.


Impozitele pot fi clasificate după mai multe criterii, totuşi, o deosebită

importanţă teoretică şi practică reprezintă clasificarea acestora în: directe şi

indirecte.

Impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii. Spre exemplu,

impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe teren, etc.

Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominativ asupra

contribuabililor, ci se aşază asupra vânzării bunurilor sau prestării unor servicii.

Astfel, impozitele indirecte vizează utilitatea acestora. Spre exemplu, taxa pe

valoarea adăugată, accizele, etc.



Taxa bugetară reprezintă plata unor servicii publice realizate de

instituţiile specializate ale statului în favoarea persoanelor fizice/ juridice la

cererea acestora.


Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de

trăsături specifice, şi anume:

Reprezintă o plată neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de

organe sau instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte,

prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale PF sau PJ.

Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când solicită

efectuarea unei activităţi din partea unui organ sau a unei instituţii de stat.

Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare

serviciilor solicitate de diferite persoane, pe când impozitele se întrebuinţează

la acoperirea cheltuielilor generale ale societăţii;

Taxele reprezintă plăţi făcute de PF sau PJ pentru servicii sau lucrări

efectuate în mod direct şi imediat acestora de către organe sau instituţii de stat

specializate, implică o contraprestaţie directă.


În stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere unele principii, şi

anume:

- unicitatea taxării, în sensul că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei

persoane, aceasta nu datorează taxa decât o singură dată.

- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine

funcţionarului sau persoanei încadrate de la instituţia sau organul de stat

respectiv, şi nu debitorului;

- nulitatea actelor nelegal taxate;

- taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în

momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de

organele sau instituţiile de stat.


Trebuie făcută distincţia dintre impozite şi taxe, care sunt principalele

instrumente de acumulare a veniturilor necesare întregii societăţi, şi alte sarcini

fiscale, precum contribuţiile şi taxele parafiscale.

1. Contribuţiile

Prin intermediul acestor contribuţii sunt stabilite forme de participare

parţială a PF sau PJ la acoperirea unor cheltuieli efectuate de către stat, în

finanţarea unor acţiuni sau obiective de care beneficiază aceste categorii de PF

sau PJ. D.p.d.v. al reglementării legale interne – contribuţiile reprezintă sume

datorate fondurilor speciale extrabugetare.

6

2. Taxele parafiscale

Sunt taxe speciale instituite, de regulă, de către colectivităţile locale, în

situaţia organizării unor servicii speciale la nivel local. Caracteristica de bază

este aceea că debitorii acestor taxe sunt exclusiv persoanele care beneficiază de

serviciile respective. Taxele parafiscale reprezintă una din excepţiile de la

principiul neafectării veniturilor bugetare – destinaţia acestora fiind exclusiv

finanţarea serviciilor pentru a căror înfiinţare sau funcţionare au fost instituite.


Veniturile publice se caracterizează prin anumite trăsături individuale

care trebuie să se găsească în mod clar şi precis în norma juridică fără de care

veniturile nu s-ar putea determina, urmări şi realiza.

Elementele definitorii şi comune ale veniturilor publice sunt

următoarele:

1. denumirea venitului fiscal;

2. debitorul sau subiectul impunerii;

3. obiectul sau materia impozabilă;

4. unitatea de evaluare;

5. unitatea de impunere;

6. asieta sau modul de aşezare a venitului;

7. perceperea (încasarea) venitului fiscal;

8. termenele de plată;

9. înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;

10. răspunderea debitorilor;

11. calificarea venitului fiscal.

Spre exemplu, obiectul sau materia impozabilă este reprezentată de

veniturile sau bunurile impozabile ori taxabile. Sau asieta, care reprezintă

modalitatea de aşezare a obiectului sau mărfii fiscale, identificarea subiectului

şi a materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de plată.


Sinteza unităţii de învăţare 3 Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlul nerambursabil, stabilită în mod unilateral de

către stat în sarcina contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o contraprestaţie directă.

Particularităţi:

contribuţie bănească;

contribuţie obligatorie;

prelevări cu titlu nerambursabil;

datorate conform dispoziţiilor legale;

modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale societăţii;

pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute;

implică o contraprestaţie indirectă.

Impozitele pot fi clasificate după mai multe criterii, totuşi, o deosebită importanţă teoretică şi practică reprezintă

clasificarea acestora în: directe şi indirecte.

Taxa bugetară reprezintă plata unor servicii publice realizate de instituţiile specializate ale statului în favoarea

persoanelor fizice/ juridice la cererea acestora.

Taxele (de timbru, de înregistrare, de arbitrare, de metrologie, consulare, de spitalizare, etc.) reprezintă, alături de

impozite, cea de a doua categorie principală de venituri la bugetul de stat.

Taxele sunt reglementate ca obligaţii fiscale datorate de PF sau PJ reprezentând plata neechivalentă a unor servicii,

după principiul recompensei speciale.

Taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice:

plată neechivalentă;

subiectul plătitor este precis determinat din momentul când solicită efectuarea unei serviciu public;

contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate;

7

implică o contraprestaţie directă.

Trebuie făcută distincţia dintre impozite şi taxe, care sunt principalele instrumente de acumulare a veniturilor

necesare întregii societăţi, şi alte sarcini fiscale, precum contribuţiile şi taxele parafiscale.

Elementele definitorii şi comune ale veniturilor publice sunt următoarele:

denumirea venitului fiscal;

debitorul sau subiectul impunerii;

obiectul sau materia impozabilă;

unitatea de evaluare;

unitatea de impunere;

asieta sau modul de aşezare a venitului;

perceperea (încasarea) venitului fiscal;

termenele de plată;

înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;

răspunderea debitorilor;

calificarea venitului fiscal.


impozit;

taxă bugetară;

obiectul impozabil;

materia impozabilă;

taxe parafiscale;

contribuţii;

perceperea venitului fiscal;

asieta;

înlesnirile.


1. Ce reprezintă impozitul şi ce implicaţii are?

2. Definiţi taxa bugetară şi prezentaţi trăsăturile taxei bugetare.

3. Care sunt diferenţele dintre impozit şi taxa bugetară?

4. Ce sunt contribuţiile şi taxele parafiscale?

5. Comentaţi trăsătura impozitului potrivit căreia se consideră că acesta este o prelevare fără o

contraprestaţie sau fără vreun echivalent.


1. Contribuţia bănească obligatorie, cu titlul nerambursabil, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina

contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o contraprestaţie directă reprezintă:

a) taxa bugetară;

b) taxa parafiscală;

c) contribuţia;

d) impozitul.

2. Plata unor servicii publice realizate de instituţiile specializate ale statului în favoarea persoanelor fizice/

juridice la cererea acestora reprezintă:

a) taxa bugetară;


c) contribuţia;

d) impozitul.

2

3. Suma încasată de diferite întreprinderi sau instituţii publice sau private de la persoane fizice sau persoane

juridice, pentru avantaje reale sau potenţiale de care acestea beneficiază şi care este datorată fondurilor

speciale extrabugetare reprezintă:

a) taxa bugetară;


c) contribuţia;

d) impozitul.

4. Una din excepţiile de la principiul neafectării veniturilor bugetare care este instituită de către

colectivităţile locale, în situaţia organizării unor servicii speciale la nivel local reprezintă:

a) taxa bugetară;


c) contribuţia;

d) impozitul.

5. Care dintre următoarele trăsături nu reprezintă element definitoriu ale veniturilor publice:

a) debitorul sau subiectul impunerii;

b) obiectul sau materia impozabilă;

c) este o plată anticipativă;

d) calificarea venitului fiscal.





3


Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală

4.1. Introducere











4.3.3.1. Regula

4.3.3.2. Excepţia


4.3.5. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere - răspunderea patrimonială


4.1. Introducere

Conţinutul unui raport juridic este constiuit din drepturile şi obligaţiile

subiectelor participante, în materie fiscală vorbim despre creanţe fiscale şi

obligaţii fiscale. Totuşi, având în vedere importanţa constiuirii unor fonduri

comune (banul public) necesare întregii societăţi, într-un raport juridic fiscal

punem accentul asupra obligaţiiilor fiscale care sunt stabilite în sarcina

contribuabililor (obligaţia fiscală a contribuabilului) şi asupra creanţelor fiscale

care aparţin statului, prin structurile sale reprezentative în domeniu. Astfel,

prezenta unitate de invăţare prezintă obligaţia fiscală în accepţiunea dreptului

fiscal, mai concret a unui raport juridic fiscal, oprindu-se asupra

particularităţilor obligaţiei fiscale şi a individualizării sale prin titlul de creanţă

fiscală.



– definirea conceptelor de obligaţie fiscală şi titlul de creanţă fiscală;

– cunoaşterea premiselor care dau naştere obligaţiei fiscale;

– cunoaşterea particularităţilor privind individualizarea obligaţiei fiscale

prin titlul de creanţă fiscală;

– cunoaşterea particularităţilor obligaţiei fiscale şi a titlului de creanţă

fiscală;


– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum obligaţia

fiscală, titlul de creanţă fiscală, obligaţii fiscale principale, obligaţii

fiscale accesorii, titluri de creanţă fiscală explicite şi implicite,

4

înlesnirile la plată (facilităţile fiscale), scutiri, reduceri, amânări,

eşalonări, dobânzi – în accepţiunea dreptului fiscal, penalităţi de

întârziere, majorări de întârziere ;

– studenţii vor putea să identifice efectele particularităţilor titlului de

creanţă fiscală;

– studenţii vor putea să identifice răspunderea patrimonială specifică

dreptului fiscal.

– studenţii vor putea să identifice situaţiile de acordare a facilităţilor

fiscale;

– studenţii vor putea să identifice situaţiile de modificarea obligaţiei

fiscale;


Pentru unitatea de învăţare Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală, timpul





Obligaţia fiscală este stabilită unilateral de către stat în sarcina

persoanelor fizice sau juridice denumite contribuabili şi constă în plata unei

anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.

Legiuitorul prin art. 22 Cpf exemplifică obligaţiile fiscale.

Premisele care dau naştere obligaţiei fiscale sunt:

1. realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;

2. deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil.

Obligaţiile fiscale se clasifică în (1) principale şi (2) accesorii.


Particularităţile obligaţiei fiscale privesc în special izvorul acestei obligaţii,

beneficiarul, obiectul, forma sa, precum şi condiţiile de stabilire, modificare şi

stingere.

1. Izvorul obligaţiei fiscale va fi întotdeauna legea sau actul

normativ cu valoare de lege care instituie şi reglementează un venit al bugetului

de stat (impozit sau taxă), potrivit Constituţiei României.

2. Beneficiara obligaţiei fiscale este întreaga societate, deşi

calitatea de creditor o are statul.

N.B. Scopul instituirii unilaterale de către stat a acestei obligaţii este

realizarea veniturilor bugetului de stat, deci a fondului general de

dezvoltare a societăţii, aceasta având, în final, calitatea de beneficiară a

sumelor ce fac obiectul obligaţiei fiscale.

3. Obiectul obligaţiei fiscale constă într-o sumă de bani, aceasta

fiind, în prezent, unica formă în care statele moderne percep veniturile datorate

bugetului de stat.

4. Forma obligaţiei fiscale obligaţia fiscală este constatată în formă

scrisă, prin titlul de creanţă fiscală care o individualizează la nivelul fiecărui

5

contribuabil în raport de veniturile obţinute sau de bunurile deţinute.

5. Condiţiile de stabilire şi executare a obligaţiei fiscale sunt

reglementate în mod diferit pentru fiecare categorie de venituri fiscale,

datorită particularităţilor prezentate de aceste venituri.

6. Modificarea obligaţiei fiscale este determinată de cauzele

prevăzute de lege.

7. Stingerea obligaţiei fiscale se realizează prin modalităţi comune

şi altor obligaţii juridice (plata, executarea silită sau prescripţia), fiind

reglementate însă şi o serie de modalităţi specifice (compensarea, scăderea sau

anularea obligaţiei fiscale).



N.B. Constatarea calităţii de contribuabil a unei persoane şi stabilirea

elementelor ce caracterizează obligaţia fiscală ce îi revine, în special a

cuantumului sumei ce urmează a o plăti bugetului de stat, precum şi a

eventualelor înlesniri legale de care beneficiază, are loc prin întocmirea de

către organele fiscale abilitate a titlului de creanţă fiscală.

Titlul de creanţă fiscală este modalitatea de individualizare a obligaţiei

fiscale dintr-o obligaţie cu vocaţie generală instituită prin lege într-o obligaţie

particulară.

N.B. Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic unilateral care

constată şi individualizează obligaţia fiscală generală instituită de lege

stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi

condiţiile şi termenele în care se va face executarea obligaţiei

individualizate.

Prin art. 110 alin.3 legiuitorul exemplifică categorii de titluri de creanţă

fiscală. N.B. Depăşirea de către organele fiscale a cadrului stabilit de lege pentru

individualizarea obligaţiei fiscale va da contribuabilului dreptul de a

contesta titlul de creanţă fiscală astfel emis (art. 205-218 Cpf).

Codul de procedură fiscală defineşte actul administrativ fiscal ca fiind

actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea,

modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale (art. 41 Cpf).

N.B. La baza emiterii titlului de creanţă de către organele financiare se

află, pentru anumite categorii de venituri fiscale, declaraţia de impunere

sau taxare pe care contribuabilul are obligaţia legală de a o prezenta

acestor organe din momentul în care realizează un venit impozabil sau

deţine un bun impozabil sau taxabil.

Contribuabilul are obligaţia de a comunica organelor fiscale

competente orice modificare a datelor declarate anterior. Nerespectarea

acestei obligaţii atrage răspunderea contravenţională a contribuabilului.


1. Titlul de creanţă fiscală este un act juridic declarativ de drepturi

şi obligaţii

Titlul de creanţă nu este constitutiv de drepturi, întrucât obligaţia de

plată nu se naşte în temeiul titlului de creanţă, ci în temeiul legii, titlul de creanţă

fiscală având doar caracterul unui act constatator al obligaţiei fiscale legale.

2. Titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi

6

Această particularitate îşi are raţiunea în necesitatea realizării

veniturilor bugetului general consolidat la termenele şi în cuantumul prevăzut

de lege. Având în vedere destinaţia taxelor şi impozitelor şi faptul că

beneficiară a acestor sume este întreaga societate, fiind vorba prin urmare

despre un interes public, legiuitorul prin dispoziţiile art.141 Cpf a recunoscut

caracterul executoriu de drept al creanţei fiscale.

Atunci când constată neplata la termenele legale a sumelor

reprezentând impozite şi taxe, organele fiscale au dreptul şi obligaţia să

procedeze la încasarea acestora pe calea executării silite, potrivit procedurii

instituite prin Cpf, astfel, procedura executării silite urmează a fi declanşată din

oficiu de către organele fiscale competente, nefiind necesară intervenţia unor

alte organe ale statului care să autorizeze executarea silită

3. Titlul de creanţă fiscală este întocmit în formă scrisă Această trăsătură este consacrată de leguitor în dispoziţiile art. 43 alin.

(1) C.proc.fisc.

N.B. Forma scrisă a titlului de creanţă fiscală este o condiţie

procedurală impusă de legiuitor subiectelor de drept cărora le este

încredinţată calcularea sumelor datorate bugetului de stat.


Titlurile de creanţă fiscală sunt reprezentate de actele de impunere

întocmite în formă scrisă de organele fiscale, diferite în funcţie de categoria de

impozite sau taxe pe care o constată.

Titlurile de creanţă fiscală sunt clasificate în:

1. titluri de creanţă fiscală explicite

Titlurile de creanţă fiscală explicite sunt întocmite exclusiv în

scopul de a constata şi individualiza o obligaţie fiscală.

Exemple de titluri de creanţă fiscală explicite:

a) Procesul-verbal de impunere;

b) Declaraţia de impunere;

c) Documentul de evidenţă întocmit de contribuabil;

d) Declaraţia vamală.

2. titluri de creanţă fiscală implicite

Titlurile de creanţă fiscală implicite sunt acte juridice întocmite

într-un alt scop şi cu altă destinaţie însă, datorită necesităţii de a facilita

încasarea veniturilor bugetare, sunt în acelaşi timp, şi tiluri de creanţă

fiscală.

Au în acelaşi timp şi natura juridică a unui titlu de creanţă fiscală urmă-

toarele înscrisuri, spre exemplu:

a) Documentele (statele) de plată a salariilor şi a altor drepturi salariate

impozabile;

b) Documentul care constată plata dividendelor şi reţinerea impozitului pe

dividende;

c) Actul constatator întocmit de organul de control financiar.

procesul-verbal de control – în cazul controalelor inopinate (efectuate

de obicei de către Garda Financiară) sau

raport de inspecţie fiscală – în cazul controalelor de fond asupra

contabilităţii (efectuate de către Direcţiile Generale de Finanţe Publice Judeţene

ori de către Direcţia Generală Mari Contribuabili)


4.3.3.1. Regula

După individualizarea obligaţiei bugetare în sarcina unui subiect

plătitor prin titlul de creanţă, această obligaţie trebuie îndeplinită în limitele

stabilite prin actul de individualizare şi la termenele prevăzute de lege.

7

Ca şi regulă, obligaţia fiscală nu se modifică odată stabilită.

N.B. Modificarea obligaţiei fiscale stabilită iniţial este expres şi limitativ

prevăzută de lege, fiind reglementete patru situaţii (excepţii) care pot

intervenii numai până în momentul stingerii obligaţiei (scadenţă). În

asemenea situaţii, titlul de creanţă fiscală va fi modificat, obligaţia astfel

constatată urmând a fi adusă la îndeplinire în conformitate cu noul său

conţinut.

4.3.3.2. Excepţia

Modificarea obligaţiei fiscale intervine în una din următoarele situaţii

(excepţii):

1. modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;

2. modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor;

3. acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;

4. modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează

venituri ale bugetului de stat.

1. Modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea

obligaţiei fiscale

Până în momentul în care creanţa fiscală devine exigibilă este posibilă

apariţia unor modificări în ceea ce priveşte premisele în raport cu care a avut

loc individualizarea obligaţiei fiscale în sarcina unui subiect plătitor, obiectul

impozabil – bunurile şi materia impozabilă - veniturile.

Modificarea elementelor în raport cu care a fost determinată obligaţia

fiscală mai poate interveni şi:

(a) în urma admiterii contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva

actelor de stabilire a obligaţiilor fiscale - sau

(b) în urma controlului exercitat de organele financiare competente.

2. Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului

Cazurile în care modificarea situaţiei juridice a contribuabilului atrage

schimbarea elementelor avute în vedere la determinarea obligaţiei fiscale,

ducând astfel la modificarea acesteia, fac obiectul reglementărilor referitoare la

fiecare categorie de venituri bugetare în parte.

Spre exemplu, în situaţia lichidării/dizolvării unui contribuabil,

pentru determinarea profitului impozabil se ia în calcul şi profitul rezultat din

lichidarea patrimoniului acestuia.

3. Modificarea obligaţiei fiscale prin acordarea înlesnirilor legale

Acest caz de modificare a obligaţiei fiscale intervine în situaţiile în care,

ulterior individualizării obligaţiei în sarcina unui contribuabil, acesta solicită

şi obţine acordarea de înlesniri prevăzute de lege - amânări, eşalonări,

reduceri, scutiri.

În măsura stabilirii acestor înlesniri, obligaţia fiscală iniţială va fi

modificată fie în privinţa termenelor la care va fi scadenţa, fie în privinţa

cuantumului sumei ce face obiectul obligaţiei.

Înlesnirile legale acordate de organele financiare ale statului, denumite

şi facilităţi fiscale, sunt reglementate de principiu prin art.125 Cpf.

Procedura de acordare a înlesnirilor legale se stabileşte prin legi speciale.

4. Modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează

veniturile publice

Actele normative în materie fiscală sunt întotdeauna de imediată

aplicare, ele modificând obligaţiile fiscale născute înainte de intrarea lor în

vigoare dar încă neajunse la scadenţă.

Actele normative fiscale nu modifică însă titlurile de creanţă fiscale şi

nici titlurile executorii emise înainte de intrarea în vigoare a noii reglementări

8

fiscale.


N.B. Obligaţia fiscală odată individualizată devine exigibilă (scadentă) la

o anumită dată, stabilită prin acte normative ce reglementează sarcina

fiscală. Astfel, creanţele fiscale şi respective obligaţiile fiscale sunt scadente

la termenele prevăzute de reglementările legale, îndeosebi Codul fiscal, spre

exemplu, art. 111 CF.

În situaţia în care termenul de plată a obligaţiei fiscale se sfârşeşte într-o

zi nelucrătoare, plata se consideră făcută în termen, dacă este efectuată în ziua

lucrătoare imediat următoare.

4.3.5. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de

întârziere - răspunderea patrimonială

N.B. Neîndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor sale fiscale, la

momentul la care acestea au devenit exigibile, atrage obligarea sa la plata

dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere prevăzute de lege denumite şi accesorii a sumelor principale, ca formă de

răspundere patrimonială specifică dreptului fiscal.



Obligaţia fiscală este stabilită unilateral de către stat în sarcina persoanelor fizice sau juridice denumite

contribuabili şi constă în plata unei anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.

Premisele care dau naştere obligaţiei fiscale sunt:

1. realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;

2. deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil.

Clasificare: (1) obligaţii fiscale principale, (2) obligaţii fiscale accesorii.

Particularităţile obligaţiei fiscale privesc în special izvorul acestei obligaţii, beneficiarul, obiectul, forma sa,

precum şi condiţiile de stabilire, modificare şi stingere.

Constatarea calităţii de contribuabil a unei persoane şi stabilirea elementelor ce caracterizează obligaţia fiscală ce

îi revine, în special a cuantumului sumei ce urmează a o plăti bugetului de stat, precum şi a eventualelor înlesniri legale de

care beneficiază, are loc prin întocmirea de către organele fiscale abilitate a titlului de creanţă fiscală.

Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic unilateral care constată şi individualizează obligaţia fiscală

generală instituită de lege stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi condiţiile şi termenele în

care se va face executarea obligaţiei individualizate.

Depăşirea de către organele fiscale a cadrului stabilit de lege pentru individualizarea obligaţiei fiscale va da

contribuabilului dreptul de a contesta titlul de creanţă fiscală astfel emis (art. 205-218 Cpf).

La baza emiterii titlului de creanţă de către organele financiare se află, pentru anumite categorii de venituri

fiscale, declaraţia de impunere sau taxare pe care contribuabilul are obligaţia legală de a o prezenta acestor organe din

momentul în care realizează un venit impozabil sau deţine un bun impozabil sau taxabil.

Contribuabilul are obligaţia de a comunica organelor fiscale competente orice modificare a datelor declarate

anterior. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea contravenţională a contribuabilului.

Particularităţile titlului de creanţă fiscală:

Titlul de creanţă fiscală este un act juridic declarativ de drepturi şi obligaţii;

Titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi;

Titlul de creanţă fiscală este întocmit în formă scrisă

Titlurile de creanţă fiscală sunt clasificate în:

1. titluri de creanţă fiscală explicite;

2. titluri de creanţă fiscală implicite.

Modificarea obligaţiei fiscale

Ca şi regulă, obligaţia fiscală nu se modifică odată stabilită.

Modificarea obligaţiei fiscale stabilită iniţial este expres şi limitativ prevăzută de lege, fiind reglementete patru

situaţii (excepţii) care pot intervenii numai până în momentul stingerii obligaţiei (scadenţă). În asemenea situaţii, titlul

9

de creanţă fiscală va fi modificat, obligaţia astfel constatată urmând a fi adusă la îndeplinire în conformitate cu noul său

conţinut.

Excepţii:

modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;

modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor;

acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;

modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează venituri ale bugetului de stat.

Obligaţia fiscală odată individualizată devine exigibilă (scadentă) la o anumită dată, stabilită prin acte normative

ce reglementează sarcina fiscală. Astfel, creanţele fiscale şi respective obligaţiile fiscale sunt scadente la termenele

prevăzute de reglementările legale, îndeosebi Codul fiscal.

Neîndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor sale fiscale, la momentul la care acestea au devenit exigibile,

atrage obligarea sa la plata dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere prevăzute de lege

denumite şi accesorii a sumelor principale, ca formă de răspundere patrimonială specifică dreptului fiscal.


obligaţia fiscală;

titlul de creanţă fiscală;

obligaţii fiscale principale;

obligaţii fiscale accesorii;

titluri de creanţă fiscală explicite;

titluri de creanţă fiscală implicite;

modificarea obligaţiei fiscale;

înlesniri la plată (facilităţi fiscale);

răspundere patrimonială;

dobânzi;

penalitate de întârziere;

majorări de întârziere.


1. Definiţi obligaţia fiscală.

2. Definiţi tilul de creanţă fiscală.

3. De ce titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi?

4. Obligaţia fiscală se modifică?

5. Ce reprezintă răspunderea patrimonială în dreptul fiscal?


1. Care sunt premisele care dau naştere obligaţiei fiscale:

a) realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;

b) individualizarea obligaţia fiscală print-un titlul de creanţă fiscală constitutiv de drepturi;

c) deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil;

d) deţinerea unui bun considerat de lege netaxabil.

2. Plata unei anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat, stabilită unilateral de

către stat în sarcina persoanelor fizice sau juridice denumite contribuabili reprezintă:

a) titlul de creanţă fiscală;

b) obligaţia fiscală;

c) creanţa fiscală;

d) facilitate fiscală.

2

3. Actul juridic unilateral care constată şi individualizează obligaţia fiscală generală instituită de lege

stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi condiţiile şi termenele în care se va face

executarea obligaţiei individualizate reprezintă:

a) titlul de creanţă civilă;

b) creanţa fiscală;

c) înlesnirea la plată;

d) titlul de creanţă fiscală

4. Printre excepţiile privind modificarea obligaţiei fiscale nu se regăseşte:

a) modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;

b) acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;

c) calcularea accesoriilor aferente obligaţiilor principale;

d) modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor.

5. Forme ale răspunderii patrimoniale în dreptul fiscal sunt:

a) majorările de întârziere;

b) eşalonările;

c) penalităţile de întârziere;

d) amânările.





3


Stingerea obligaţiei fiscale

5.1. Introducere




5.3.1.1. Noţiune
















5.3.6.4.1. Veniturile contribuabilului

5.3.6.4.2. Bunurile contribuabilului





5.3.6.8. Contestaţia la executare


5.3.6.9.1. Poprirea




5.1. Introducere

Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând exista

sinedie (fără termen). Cel mai adesea obligaţiile fiscale individualizate prin

titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge prin plată (făcută de

bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care obligaţia fiscală se stinge

pe alte căi decât plata, precum, anulare, scădere, compensare, prescripţie,

executare silită.



– cunoașterea modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;

– definirea termenilor de anulare, compensare, scădere în accepţiunea

4

dreptului fiscal;

– cunoașterea caracteristicilor modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;

– definirea conceptului de executare silită în accepţiunea dreptului fiscal;

– cunoașterea principiilor executării silite fiscale.


– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum reţinerea/

stopaj la sursă, compensarea, scăderea, anularea, prescripţia, executarea

silită fiscală, starea de insolvabilitate, indisponibilizarea bunurilor, titlu

executoriu, timbre fiscale mobile, dreptul de restituire,somaţie;

– studenţii vor putea să diferențieze modalităţilor de stingere a obligaţiei

fiscale;

– studenţii vor putea să descrie particularitățile și caracteristicile

efectelor juridice a modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;

– studenţii vor putea să identifice bunurile şi veniturile urmăribile supuse

executării silite;

– studenții vor cunoaște principiilor executării silite fiscale;

– studenţii vor cunoaşte modalităţile de valorificare a bunurilor supuse

valorificării.


Pentru unitatea de învăţare Stingerea obligaţiei fiscale, timpul alocat

este de 7 ore.


N. B. Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând

exista sinedie (fără termen). Cel mai adesea obligaţiile fiscale

individualizate prin titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge

prin plată (făcută de bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care

obligaţia fiscală se stinge pe alte căi decât plata, precum, anulare, scădere,

compensare, prescripţie, executare silită.


5.3.1.1. Noţiune

Stingerea obligaţiei prin plată este modalitatea prin care, de regulă, are

loc stingerea obligaţia fiscală, contribuabilii executându-şi de bunăvoie

obligaţia stabilită unilateral de către stat.

Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza prin una din

următoarele modalităţi:

1. prin plată directă;

2. prin reţinere la sursă;

3. prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.

N.B. Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe

fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv

obligaţii accesorii de orice fel.

În situaţia în care contribuabilul nu-şi execută obligaţiile fiscale, la plata

5

acestora vor fi obligaţi, în condiţiile legii, moştenitorii care au acceptat

succesiunea debitorului decedat; cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi

obligaţiile persoanei juridice supuse divizării, fuziunii ori reorganizării

judiciare; persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în caz de faliment;

persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament

de plată sau alt act încheiat în formă autentică etc.

Totodată, dacă este necesar, pentru creanţele fiscale, autoritatea fiscală

competentă, la cererea debitorului, va efectua îndreptarea erorilor din

documentele de plată întocmite de acesta şi va considera valabilă plata de la

momentul efectuării acesteia, în suma şi din contul debitorului înscrise în

documentul de plată, cu condiţia debitării contului acestuia şi a creditării unui

cont bugetar (art.114 alin.4-7).


Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă poate avea loc:

a) prin decontare bancară;

b) în numerar;

c) prin mandat poştal sau

d) prin anulare de timbre fiscale mobile.

a) Plata prin decontare bancară presupune intervenţia unei unităţi bancare

– un terţ faţă de raportul juridic fiscal existent între contribuabil şi stat – la

care contribuabilul are deschis un cont.

Ordinul dat băncii se constată prin dispoziţia de plată trebuie să

rezulte natura venitului şi destinaţia sa (bugetul local sau central).

b) Plata în numerar presupune achitarea sumelor datorate de către

subiectul plătitor prin prezentarea acestuia sau a reprezentantului său la

organele fisacale competente.

Ca regulă, se efectuează la unităţile trezoreriei statului.

Ca excepţie, se efectuează la unităţile CEC, unităţile poştale sau

administraţiile financiare.

c) Plata prin mandat poştal, în această situaţie mandatul poştal va fi adresat

unităţii la care îşi are conturile organul financiar la care suma este

înregistrată pentru executare.


Se face în momentul întocmirii actului pentru care se datorează taxa de

timbru.

Prin anulare timbrul fiscal şi/sau judiciar mobil îşi pierde valoarea şi

nu mai poate fi utilizat şi de aceea nu mai este posibilă restituirea în caz de

greşită aplicare.

Această modalitate este des utilizată pentru plata unor servicii publice.


N.B. Executarea obligaţiei fiscale prin reţinere la sursă se realizează prin

calcularea, reţinerea şi vărsarea veniturilor bugetare de către o altă

persoană decât contribuabilul, denumită şi plătitor a obligaţiei fiscală,

care nu este debitor a acestei obligaţii fiscale, debitor fiind contribuabilul.

Între această persoană şi contribuabil există un raport juridic în

cadrul căruia prima persoană (fizică/ juridică) are obligaţia de a plăti

contribuabilului o sumă de bani. Sumă care va reprezenta pentru contribuabil

un venit impozabil.

Este reglementată în legislaţia noastră în domeniul impozitelor pe salarii,

a impozitului asupra veniturilor realizate în România de nerezidenţi, a

impozitelor pe dobânzi, etc.

Reţinerea şi nevărsarea acestor sume atrag răspunderea juridică a

plătitorului, astfel, potrivit Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea

6

evaziunii fiscale, constituie infracţiune reţinerea şi nevărsarea cu intenţie, în

cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau

contribuţii cu reţinere la sursă, şi se pedepseşte cu închisoarea sau amenda.


N.B. Dreptul statului de a executa silit titlul de creanţă fiscală având ca

obiect patrimonial sumele datorate bugetului de stat se stinge prin

prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Termenul general de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale

provenind din impozite, taxe şi accesoriile aferente, precum şi din amenzi

contravenţionale, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor

celui în care a luat naştere dreptul respectiv (131 Cpf.).

Împlinirea termenului de prescripţie produce următoarele efecte

juridice:

1. stinge dreptul creditorului (statul, prin instituţiile reprezentative) de a

obţine executarea silită;

2. stinge obligaţia debitorului (contribuabilul) de a se supune executării

silite, dă naştere dreptului de a se opune executării;

3. stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus

la bugetul de stat (– efect specific materiei fiscale), fiind aplicabilă regula

stabilită în dreptul civil conform căreia, după împlinirea termenului de

prescripţie, obligaţia fiscală se transformă în obligaţie naturală.

Şi în materie fiscală termenul de prescripţie se poate întrerupe sau

suspenda.


Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare se realizează prin acte ale

organelor (autorităţilor) financiare competente.

Actele care declară anularea unei obligaţii fiscale pot avea fie aplicabilitate

generală (amnistia fiscală), fie ele vor avea în vedere situaţia unui anumit

contribuabil, anularea obligaţiilor fiscale individuale..


N.B. Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în

urmăroarele situaţii în care contribuabilul:

1) persoană fizică – (a) a decedat fără să lase avere; (b) este

insolvabil; (c) a dispărut;

2) persoană juridică – (a) a fost supus procedurii de reorganizare şi

faliment care a fost închisă; (b) dacă debitorul îşi încetează existenţa în alt

mod şi rămân neachitate obligaţiile bugetare

Operaţiunea de scădere, al cărei izvor este art.176 Cpf, se desfăşoară în

două etape:

1) scoaterea sumelor datorate de contribuabili din evidenţa curentă şi

2) trecerea lor într-o evidenţă separată până la împlinirea termenului de

prescripţie.

Spre exemplu, în ceea ce priveşte starea de insolvabilitate, Dacă până la

împlinirea termenului de prescripţie insolvabilitatea debitorului persistă, se

procedează la scăderea definitivă a respectivei creanţe.

Desigur în cazul decesului - debitorul a decedat fără a lăsa avere

creanţa împotriva sa se va da la scădere -, nu mai este necesară trecerea într-o

evidenţă separat

Totodată, organele financiare au obligaţia de a urmări situaţia

debitorului până la împlinirea termenului de prescripţie şi de a relua cel

puţin odată pe an investigaţiile pentru a se constata dacă există venituri sau

7

bunuri sesizabile, sau dacă debitorul a reapărut, aceste acte nu vor avea ca

efect întreruperea prescripţiei.


N.B. Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în situaţia în

care un contribuabil a plătit bugetului de stat o sumă nedatorată sau a

plătit mai mult decât datora.

Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte obligaţii fiscale ale

contribuabilului, restante sau viitoare.

Sediul materiei este art.116 Cpf.

Dreptul de a cere compensarea sau restituirea privind obligaţiile

fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor

celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire. Dreptul

contribuabilului de a solicita compensarea sau restituirea ia naştere în

momentul în care a făcut o plată nedatorată către bugetul de stat.

Compensarea este alternativă cu restituirea sumelor.

În principiu, la cerere, restituirea intervine numai în situaţia în

care compensarea nu este posibilă, întrucât contribuabilul nu are nici un

fel de datorie fiscală faţă de bugetul general consolidat. Sediul materiei este

art. 117 Cpf.

Pentru sumele de restituit de la buget, contribuabilii au dreptul la

dobândă din ziua următoare expirării termenului de 60 de zile de la

comunicarea deciziei de impunere. Acordarea majorărilor de întârziere se face

numai la cererea contribuabilului (DD Şaguna, D Şova, 2011, p. 64).



N.B. Executarea silitǎ a creanţei fiscale reprezintǎ modalitatea excepţionalǎ

de stingere a obligaţiei fiscale.

În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data

la care acestea au devenit exigibile, ia naştere la această dată dreptul statului

de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale.

Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, procedura de

executare silită desfăşurată de organele financiare nu este precedată de o altă

procedură cu caracter judiciar.

Sediul materiei este Codul de procedură fiscală, art. 136-174. Prevederile

Codul de procedură fiscală se completează cu cele ale Codul de procedură

civilă, în măsura în care acesta nu dispune altfel.


N.B. Pentru a se trece la executarea silită a creanţei fiscale, este necesar să fie

întrunite cumulativ trei condiţii:

1) să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu;

2) creanţa fiscală să fie exigibilă;

3) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris.

1) Să existe ttilul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu

Condiţia existenţei titlului executoriu este prevăzută expres în art.141 alin.1

Cpf, potrivit căruia executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează numai

în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit Codul de procedură fiscală de

către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul

fiscal debitorul, sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu

executoriu.

În titlul executoriu emis de organul de executare se înscriu toate creanţele

8

fiscale neachitate la scadenţă, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte

venituri ale bugetului general consolidat, precum şi accesoriile aferente

acestora, stabilite în condiţiile legii.

Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa este scadentă

prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent

ori în alt mod prevăzut de lege.

În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi

să se arate natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executarii (art.144

Cpf).

2) Creanţa fiscală să fie exigibilă

Creanţa exigibilă reprezintă creanţa a cărei scadenţă fiind îndeplinită

permite creditorului de a cere executarea sa de îndată, la nevoie chiar pe calea

urmăririi silite.

3) Dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris

Împlinirea termenului de prescriptie stabilit de actele normative în materie

fiscală dă dreptul contribuabilului de a se opune executării silite declanşate

împotriva sa.


N.B. Executarea silită a obligaţiei fiscale se desfăşoară cu participarea

subiectelor raportului juridic fiscal: creditorul (statul, prin organele

fiscale) şi debitorul (contribuabilul), la care se adaugă instanţa

judecătorească.

Organele fiscale de executare ale statului sunt prevăzute de art. 136 şi 138

Cpf:

a) - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

- organele de specialitate ale Direcţiilor generale ale finanţelor publice

şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti;

- unităţile subordonate acestora;

- pentru creanţele determinate în vamă, unităţile subordonate

Autorităţii Naţionale a Vămilor;

- organele administraţiei publice locale pentru creanţele bugetelor

locale.

b) Executarea silită se face de organul de executare competent prin

intermediul executorilor fiscali – ce sunt consideraţi a îndeplini o funcţie ce

implică exerciţiul autorităţii de stat.


Executarea silită nu se poate aduce la îndeplinire decât cu concursul

organului de executare. Acesta este o autoritate învestită de stat cu puterea de a

impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile

acestuia, obligaţia de a executa dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu

(E.Oprina, 2007, p. 50).

În materia executării silite din domeniul fiscal vom întâlni executorul

fiscal, care funcţionează şi îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui act

normativ special, O. G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură fiscală,

republicată.

N.B. Potrivit art. 136 din acest act normativ, organele fiscale care

administrează creanţe fiscale sunt abilitate să aducă la îndeplinire

măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.Iar

persoanele din cadrul organelor de executare abilitate să aducă la

îndeplinire măsurile asiguratorii şi să efectueze procedura de

executare silită sunt denumite executori fiscali, care îndeplinesc o

funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe timpul exercitării

9

atribuţiilor ce le revin.

Executorii fiscali sunt persoane angajate în cadrul compartimentelor de

specialitate de la nivelul unităţilor fiscale teritoriale subordonate ANAF şi al

direcţiilor regionale vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor,

desemnate de conducătorul organului de executare să ducă la îndeplinire

măsurile asiguratorii şi să efectueze procedura de executare silită a creanţelor

fiscale sau a drepturilor vamale.

N.B. Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului sau a terţilor prin

legitimaţia de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activităţii.

Totuşi, legitimaţia de lucru va fi valabilă numai însoţită de delegaţia semnată

de către organul de executare silită.

Art.138 dinCpf reglementează cadrul juridic al exercitării atribuţiilor

executorilor fiscali.


Organul financiar, competent în privinţa executării creanţei fiscale, are

aceeaşi competenţă şi în privinţa creanţelor născute în legătură cu aceasta

(cheltuieli de executare, cheltuieli de judecată, majorări de întârziere, etc.).

Competenţa teritorială revine organelor financiare în a căror rază

teritorială se găsesc bunurile supuse urmăririi, întreaga procedură de executare

silită fiind coordonată de organul în raza căruia îşi are sediul sau domiciliul

debitorul sau unde este luat în evidenţă fiscală.


Contribuabil este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit

sau deţine un bun impozabil/ taxabil pe teritoriul fiscal al României


Executarea silită a obligaţiilor fiscale se desfăşoară asupra elementelor

active ale patrimoniului debitorului, respectiv veniturile băneşti şi

bunurile sale, numai în limita valorii necesare stingerii creanţei fiscale, cu

excepţia anumitor categorii de venituri şi a anumitor bunuri ce nu pot fi supuse

executării silite. A se vedea art.149, art.151, art.154, art. 157 şi art.158 Cpf.

5.3.6.4.1. Veniturile contribuabilului Potrivit art. 149 C.proc.fisc., sunt supuse executării silite orice sume

urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută,

titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate,

cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor

datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

În linii mari, ca şi excepţii, nu pot fi urmărite pentru realizarea

creanţelor fiscale ale statului categoriile de venituri cu caracter social.

5.3.6.4.2. Bunurile contribuabilului În ceea ce îl priveşte pe debitorul persoană fizică, art.151 Cpf

reglementează categoriile de bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru

realizarea creanţelor silite ale statului, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului

şi a familiei sale.

Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării

activităţii de comerţ nu sunt exceptate de la executarea silită.


Potrivit art.129 alin.1 şi alin.2 Cpf, măsurile asiguratorii se dispun şi se

duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale

competente. Se dispun măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii şi

sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a

10

debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca

acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul,

periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţei fiscale.

Astfel, organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al

debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora,

indiferent de locul în care se găsesc bunurile.


Premergător declanşării executării silite, organul fiscal va transmite

contribuabilului înştiinţarea de plată prin care i se comunică suma datorată.

Iar, dacă în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia debitorul nu a

executat de bunăvoie obligaţia fiscală, organul de executare va declanşa

executarea silită.

N.B. În condiţiile art.145 alin.1 C.proc.fisc. executarea silită începe prin

comunicarea somaţiei, unde i se notifică debitorului că are obligaţia să

efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau să facă dovada

stingerii obligaţiei fiscale, în caz contrar aplicându-se modalităţile de

executare silită prevăzute de lege. Somaţia este însoţită de un exemplar

al titlului executoriu.

Somaţia cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art.43 alin.2,

următoarele: numărul dosarului de executare; suma pentru care se începe

executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească suma

prevăzută în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării

acesteia (Art.145 alin.2 Cpf).

Dovada comunicării somaţiei se înscrie în evidenţele organului de

executare şi va fi păstrată în dosarul de executare.


Potrivit art.148, executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate

înceta în cazurile prevăzute de Codul de procedură fiscală.


Potrivit art.168 alin.1 Cpf, cheltuielile ocazionate cu efectuarea

procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului.

5.3.6.8. Contestaţia la executare Potrivit art.172 alin.1 şi alin.3 Cpf, persoanele interesate pot face

contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea

prevederilor codului de către organele de executare, în cazul în care aceste

organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii, precum

şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în

cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau

de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă

procedură prevăzută de lege. Iar, în condiţiile alin.4 art.172, contestaţia se

introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedura

de urgenţă (A se vedea art.172, art.173, art.174 C.proc.fisc. care

reglementează contestaţia la executarea silită).

Termenul în care poate fi făcută contestaţia la executare este de

15 zile, un termen procedural imperativ, nerespectarea sa atrăgând

sancţiunea decăderii. În cazul admiterii contestaţiei actele de executare nelegale vor fi

desfiinţate, urmând a fi refăcute, sau executarea va înceta cu privire la un

anumit bun. Prin hotărârea de admitere a contestaţiei de instanţa va dispune,

dacă este cazul, să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din

valorificarea bunurilor.

11

Respingerea contestaţiei are ca efect continuarea de către organul

financiar competent a procedurii de executare, sau reluarea acesteia în cazul în

care instanţa a decis suspendarea executării.


Modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale ale statului

reglementate prin Codul de procedură fiscală sunt următoarele:

a)executarea silită prin poprire, art.149 şi art.150 Cpf;

b) executarea silită a bunurilor mobile urmăribile art.151, art.152 şi art.153

Cpf;

c)executarea silită a bunurilor imobile urmăribile art.154, art.155 şi art.156 Cpf.

N.B. În condiţiile alin.3 art.142 Cpf în cadrul procedurii de executare

silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare

silită prevăzute de Codul de procedură fiscală.

5.3.6.9.1. Poprirea

1. Definiţie

Poprirea reprezintă acea formă de executare silită prin care creditorul

urmăreşte sumele pe care o terţă persoană le datorează debitorului

urmărit.

Ea constă în indisponibilizarea în mâinile terţului debitor al

contribuabilului urmărit şi în obligarea acestuia de a plăti direct

creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorului său (debitorul

urmărit).

Poprirea presupune de regulă trei subiecte:

- creditorul popritor (cel care solicită înfiinţarea popririi);

- debitorul poprit (cel care este obligat faţă de creditorul popritor);

- terţul poprit (care este debitorul contribuabilului).

Esenţa popririi este existenţa a trei raporturi juridice.

2. Obiectul popririi

Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile

reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de

valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate cu orice

titlu debitorului de către terţe persoane sau pe care acestea le vor datora

debitorului şi/sau le vor deţine terţii în viitor în temeiul unor r.j. existente.

3. Etapele popririi

Procedura executării silite prin poprire presupune următoarele etape:

1) Înfiinţarea popririi, care este decisă de organul financiar urmăritor, după

expirarea termenului la care obligaţia fiscală trebuia executată şi se

realizează prin comunicarea către terţul poprit a unei adrese împreună

cu o copie certificată a titlului executoriu;

Debitorul va fi înştiinţat despre înfiinţarea popririi. Iar poprirea nu este

supusă validări.

N.B. Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine

executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu,

făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.

2) Terţul poprit are obligaţia ca în termen de 5 zile de la comunicarea

înfiinţării popririi să înştiinţeze organul financiar de executare dacă

datorează sau nu vreo sumă de bani debitorului;

3) După înfiinţarea popririi terţul poprit este obligat să facă de îndată

reţinerile prevăzute de lege şi să vireze sumele reţinute în contul

indicat de organul de executare, comunicând totodată în scris despre

existenţa altor creditori.

12


1. Definiţie

Urmărirea bunurilor mobile ale debitorului reprezintă o modalitate de

executare silită indirectă a creanţei fiscale.

Bunurile mobile ale debitorului sunt valorificate prin vânzarea la

licitaţie sau prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută fiind

destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine contribuabilului urmărit.

2. Obiectul executării silite mobiliare

Vor fi supuse acestei modalităţi de executare bunurile mobile urmăribile

ale contribuabilului. Astfel, din economia textelor legale, art. 142 alin. 11 Cpf,

rezultă următoarele bunuri mobile urmăribile ale contribuabilului:

a) bunurile mobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie

principala sursă de venit;

b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii

care constituie principala sursă de venit;

c) bunurile mobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza de

împrumut, de închiriere, de leasing şi altele;

d) ansamblu de bunuri mobile, în condiţiile prevederilor art. 158;

e) maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile ce

servesc activităţii care constituie principala sursă de venit;

f) produse finite.

N.B. Bunurile mobile ale debitorului persoană fizică necesare desfăşurării


3. Etapele executării silite mobiliare

Procedura executării silite mobiliare cuprinde următoarele etape:

1) Comunicarea somaţiei de plată;

2) Identificarea bunurilor mobile urmăribile;

3) Indisponibilizarea bunurilor mobile urmăribile prin aplicarea

sechestrului asupra bunurilor mobile urmăribile identificate;

N.B. Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar

putea acoperi decât cheltuielile executării silite.

4) Evaluarea bunurilor mobile urmăribile;

5) Valorificarea bunurilor mobile sechestrate se face pe calea vânzării prin

licitaţie publică sau prin alte modalităţi ce permit realizarea sumelor

necesare acoperirii creanţei fiscale. Totuşi, în situaţia în care bunurile mobile ale debitorului au fost

valorificate se va trece la următoarele etape ale procedurii de executare silită

mobiliară.

6) Acoperirea sumelor avansate de organul urmăritor cu ocazia procedurii

de executare silită mobiliară – cheltuielile de executare.

7) Recuperarea creanţei fiscale. Sumele obţinute vor fi vărsate la bugetul de

stat până la concurenţa valorii debitului pentru care s-a pornit executarea

silită.

8) Eliberarea sumelor rămase.


1. Definiţie Urmărirea bunurilor imobile ale debitorului reprezintă o modalitate de

executare silită indirectă a creanţei fiscale, presupunând valorificarea

bunurilor urmărite silit.

Astfel, bunurile imobile ale debitorului sunt valorificate prin vânzarea la

licitaţie sau prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută fiind

destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine contribuabilului urmărit.

2. Obiectul executării silite imobiliare

13

Vor fi supuse acestei modalităţi de executare bunurile imobile urmăribile

proprietate ale debitorului.

Astfel, din economia textelor Codului de procedură fiscală, art. 142 alin.

11 C.proc.fisc., rezultă următoarele bunuri imobile urmăribile ale

contribuabilului:

a) bunurile imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie

principala sursă de venit;

b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea

activităţii care constituie principala sursă de venit;

c) bunurile imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza

de împrumut, de închiriere, de leasing şi altele;

d) ansamblu de bunuri imobile, în condiţiile prevederilor art. 158;

e) bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de

venit;

f) produse finite.

N.B. Bunurile imobile ale debitorului persoană fizică necesare desfăşurării


N.B. În condiţiile art.154 alin.3 Cpf, în cazul debitorului persoană fizică, nu

poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia

sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

3. Etapele executării silite mobiliare

Procedura executării silite imobiliare presupune următoarele etape:

1) Somaţia de plată;

2) Identificarea bunurilor imobile supuse urmăririi;

3) Indisponibilizarea bunurilor imobile urmăribile;

4) Evaluarea bunurilor imobile supuse urmăririi;

5) Valorificarea bunurilor imobile supuse urmăririi; Totuşi, în situaţia în care bunurile imobile ale debitorului au fost

valorificate se va trece la următoarele etape ale procedurii de executare silită

imobiliară

6) Acoperirea sumelor avansate de organul urmăritor cu ocazia procedurii

de executare silită imobiliară – cheltuielile de executare;

7) Recuperarea creanţei fiscale;

8) Eliberarea sumelor rămase.



Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând exista sinedie (fără termen). Cel mai adesea

obligaţiile fiscale individualizate prin titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge prin plată (făcută de

bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care obligaţia fiscală se stinge pe alte căi decât plata, precum, anulare,

scădere, compensare, prescripţie, executare silită.

Stingerea obligaţiei prin plată este modalitatea prin care, de regulă, are loc stingerea obligaţia fiscală,

contribuabilii executându-şi de bunăvoie obligaţia stabilită unilateral de către stat.

Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza prin una din următoarele modalităţi:

1. prin plată directă;

2. prin reţinere la sursă;

3. prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.

Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte

venituri bugetare, inclusiv obligaţii accesorii de orice fel. Iar, art.115 Cpf stabileşte o anumită ordine de stingere a

datoriilor.

Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă poate avea loc:

a) prin decontare bancară;

b) în numerar;

c) prin mandat poştal sau

14

d) prin anulare de timbre fiscale mobile.

Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se face în momentul întocmirii actului pentru care se

datorează taxa de timbru. Iar Prin anulare timbrul fiscal şi/sau judiciar mobil îşi pierde valoarea şi nu mai poate fi

utilizat şi de aceea nu mai este posibilă restituirea în caz de greşită aplicare. Această modalitate este des utilizată pentru

plata unor servicii publice.

Executarea obligaţiei fiscale prin reţinere la sursă se realizează prin calcularea, reţinerea şi vărsarea veniturilor

bugetare de către o altă persoană decât contribuabilul, denumită şi plătitor a obligaţiei fiscală, care nu este debitor a

acestei obligaţii fiscale, debitor fiind contribuabilul.

Dreptul statului de a executa silit titlul de creanţă fiscală având ca obiect patrimonial sumele datorate bugetului

de stat se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Termenul general de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale provenind din impozite, taxe şi accesoriile aferente,

precum şi din amenzi contravenţionale, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere

dreptul respectiv

Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare se realizează prin acte ale organelor (autorităţilor) financiare competente.

Actele care declară anularea unei obligaţii fiscale pot avea fie aplicabilitate generală (amnistia fiscală), fie ele vor avea

în vedere situaţia unui anumit contribuabil.

Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere intervine în urmăroarele situaţii în care contribuabilul:

1) persoană fizică – (a) a decedat fără să lase avere; (b) este insolvabil; (c) a dispărut;

2) persoană juridică – (a) a fost supus procedurii de reorganizare şi faliment care a fost închisă; (b) dacă debitorul îşi

încetează existenţa în alt mod şi rămân neachitate obligaţiile bugetare

Operaţiunea de scădere, al cărei izvor este art.176 Cpf, se desfăşoară în două etape:

1) scoaterea sumelor datorate de contribuabili din evidenţa curentă şi

2) trecerea lor într-o evidenţă separată până la împlinirea termenului de prescripţie.

Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare intervine în situaţia în care un contribuabil a plătit bugetului de stat o

sumă nedatorată sau a plătit mai mult decât datora. Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte obligaţii fiscale ale

contribuabilului, restante sau viitoare. Sediul materiei este art.116 Cpf.

Compensarea este alternativă cu restituirea sumelor.

În principiu, restituirea intervine numai în situaţia în care compensarea nu este posibilă, întrucât contribuabilul

nu are nici un fel de datorie fiscală faţă de bugetul general consolidat.

Executarea silitǎ a creanţei fiscale reprezintǎ modalitatea excepţionalǎ de stingere a obligaţiei fiscale.

În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data la care acestea au devenit exigibile, ia

naştere la această dată dreptul statului de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale.

Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, procedura de executare silită desfăşurată de organele

financiare nu este precedată de o altă procedură cu caracter judiciar.

Sediul materiei este Codul de procedură fiscală, art. 136-174. Prevederile Codul de procedură fiscală se

completează cu cele ale Codul de procedură civilă, în măsura în care acesta nu dispune altfel.

Pentru a se trece la executarea silită a creanţei fiscale, este necesar să fie întrunite cumulativ trei condiţii:

1) să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu;

2) creanţa fiscală să fie exigibilă;

3) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris.

Executarea silită a obligaţiei fiscale se desfăşoară cu participarea subiectelor raportului juridic fiscal: creditorul

(statul, prin organele fiscale) şi debitorul (contribuabilul), la care se adaugă instanţa judecătorească.

Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali – ce sunt

consideraţi a îndeplini o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Executarea silită a obligaţiilor fiscale se desfăşoară asupra elementelor active ale patrimoniului debitorului,

respectiv veniturile băneşti şi bunurile sale, numai în limita valorii necesare stingerii creanţei fiscale, cu excepţia

anumitor categorii de venituri şi a anumitor bunuri ce nu pot fi supuse executării silite. A se vedea art.149, art.151,

art.154, art. 157 şi art.158 Cpf.

Potrivit art. 149 C.proc.fisc., sunt supuse executării silite orice sume urmăribile reprezentând venituri şi

disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu

orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor

raporturi juridice existente. Sunt exceptate veniturile cu caracter social.

Există excepţii atat la nivelul veniturilor, cat şi a bunurilor mobile şi imobile.

În condiţiile art.154 alin.3 Cpf, în cazul debitorului persoană fizică, nu poate fi supus executării silite spaţiul

minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

Înaintea valorificării bunurile vor fi evaluate, potrivit art.147 alin.1 Cpf.

În condiţiile art.136 alin.2 coroborat cu art.136 alin.4 Cpf organele de executare silită sunt abilitate să ducă la

îndeplinire măsurile asiguratorii şi să efectueze procedura de executare silită.

În condiţiile art.145 alin.1 Cpf executarea silită începe prin comunicarea somaţiei, unde i se notifică debitorului

că are obligaţia să efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligaţiei fiscale, în

caz contrar aplicându-se modalităţile de executare silită prevăzute de lege. Somaţia este însoţită de un exemplar al

titlului executoriu.

Valorificarea bunurilor sechestrate se face pe calea vânzării prin licitaţie publică sau prin alte modalităţi ce permit

realizarea sumelor necesare acoperirii creanţei fiscale.

15

Potrivit art.148, executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta în cazurile prevăzute de Codul de

procedură fiscală.

Potrivit art.168 alin.1 Cpf, cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina

debitorului.

După acoperirea creanţei fiscale diferenţa rămasă va fi restituită debitorului, la cererea sa, sau se va proceda la

compensarea sa cu alte obligaţii fiscale ale debitorului. Despre sumele de restituit debitorul va fi înştiinţat de îndată.

Potrivit art.172 alin.1 şi alin.3 Cpf, persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare

efectuat cu încălcarea prevederilor codului de către organele de executare, în cazul în care aceste organe refuză să

îndeplinească un act de executare în condiţiile legii, precum şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost

pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ

jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. Iar, în condiţiile alin.4 art.172,

contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedura de urgenţă. Termenul în care

poate fi făcută contestaţia la executare este de 15 zile, un termen procedural imperativ, nerespectarea sa atrăgând

sancţiunea decăderii.

Modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale ale statului reglementate prin Codul de procedură fiscală sunt

următoarele:

d) executarea silită prin poprire, art.149 şi art.150 Cpf;

e) executarea silită a bunurilor mobile urmăribile, art.151, art.152 şi art.153 Cpf;

f) executarea silită a bunurilor imobile urmăribile, art.154, art.155 şi art.156 Cpf.

Poprirea reprezintă acea formă de executare silită prin care creditorul urmăreşte sumele pe care o terţă persoană

(numit terţ poprit) le datorează debitorului urmărit. Ea constă în indisponibilizarea în mâinile terţului debitor al

contribuabilului urmărit şi obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorul său

(debitorul urmărit).

Executarea sililă mobiliară şi executarea silită imobiliară reprezintă modalităţi de executare silită indirectă a

creanţei fiscale, presupunând valorificarea bunurile urmărite silit. Valorificarea se poate face prin vânzarea la licitaţie

sau prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută fiind destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine

contribuabilului urmărit.

În condiţiile alin.3 art.142 Cpf în cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent

modalităţile de executare silită prevăzute de Codul de procedură fiscală.


plata în accepţiunea dreptului fiscal;

anularea;

compensarea;

scăderea;

prescripţia;

executarea silită fiscală;

reţinerea/ stopajul la sursă;

starea de insolvabilitate;

dreptul de restituire;

timbre fiscale mobile;

somaţie.


1. Care sunt modalităţile de stingere a obligaţiei fiscale?

2. Prezentaţi particularităţi ale modalităţii excepţionale de stingere a obligaţiei fiscale.

3. Care sunt diferenţele dintre compensare şi anulare?

4. Ce este somaţia?

5. Comentaţi cuvântul „urmăribile” în sintagmele „venituri urmăribile” şi „bunuri urmăribile”.

2


1. Care dintre următoarele bunuri sunt excepate de la procedura de executare silită:

a) bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă,

de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;

b) bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ;

c) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi

cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare

desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de

producţie şi de lucru;

d) spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa.

2. Împlinirea termenului de prescripţie produce următoarele efecte juridice:

a) constată starea de insolvabilitate;

b) stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite;

c) stinge dreptul contribuabilului la restituire în urma aplicării şi anulării timbrelor fiscale şi/sau judiciare

mobile;

d) stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus la bugetul de stat.

3. Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina:

a) plătitorului;

b) creditorului;

c) debitorului;

d) organului de executare silită.

4. Printre condiţiile cumulative pentru începere executării silite nu se regăseşte:

a) exigibilitatea creanţei fiscale;

b) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris;

c) existenţa procesului-verbal;

d) să existenţa titlului executoriu;

5. Constatarea stării de insolvabilitate implică stingerea obligaţiei fiscale prin:

a) prescripţie;

b) compensare;

c) scădere;

d) amnistie fiscală.





3


Principalele impozite şi taxe în România

6.1. Introducere









6.3.1.1.5. Plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale











6.3.1.3.3. Persoanele impozabile - plătitorul şi debitorul (suportatorul) impunerii



6.3.1.4. Accizele











6.3.2. Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale











6.1. Introducere

Orice contribuabil trebuie să fie informat şi trebuie să-şi cunoască atât

obligaţiile fiscale cât şi drepturile corelative acestor obligaţii. Astfel, vom

prezenta principalele impozite şi taxe corespunzătoare sistemului fiscal din

4

România în corelaţie cu actul normativ care actualmente le reglementează şi le

stabileşte natura juridică – Codul fiscal. Această prezentare are două mari

subteme, sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor

locale.



– cunoașterea principalele impozite şi taxe reglementate în sistemului

fiscal al României;

– cunoașterea caracteristicilor sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi

cele datorate bugetelor locale;

– definitivarea diferenţierii dintre impozite şi taxe bugetare;

– definirea conceptului de cheltuieli deductibile şi a celui de deducere

personală;

– cunoașterea diferenţelor dintre impozite.


– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum impozit,

taxă bugetară, profit impozabil, venit impozabil, taxa pe valoarea

adăugată, accizele, accizele armonizate, taxele vamale, uniune

vamală, impozitele şi taxele locale, obiectul/materia/operaţiunile

impozabile, cheltuieli deductibile, cheltuieli nedeductibile, deducere

personal, faptul generator şi exigibilitatea taxei, achiziţii

intracomunitare; – studenţii vor putea să diferențieze caracteristicilor sarcinile fiscale

datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor locale;


sistemului fiscal românesc;

– studenţii vor putea să identifice obiectul impozabil, materia impozabilă

sau operaţiunile impozabile ale diferitelor impozite datorate fie bugetul

de stat, fie bugetelor locale;

– studenţii vor putea să identifice subiectele impunerii, făcând şi

diferenţiere între plătitorul şi debitorul impunerii, ale diferitelor

impozite datorate fie bugetul de stat, fie bugetelor locale.

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Principalele impozite şi taxe în România,

timpul alocat este de 9 ore.



5



Denumirea acestui venit public este impozitul pe profit, care este un

impozit direct anual, a cărui plată se face trimestrial anticipat, aplicat

asupra beneficiului obţinut dintr-o activitate economică cu scop lucrativ -

“profitul”.

6.3.1.1.2. Subiectul (debitorul) impunerii Art.13 din Codul fiscal stabileşte, în principal, categoriile de

contribuabili cărora li se aplică impozitul pe profit, fiind de regulă persoanele

juridice.

N.B. Art. 15 Cf prevede contribuabilii scutiţi de la plata impozitului pe profit,

spre exemplu:

a) Trezoreria statului;

b) Banca Naţională a României;

c) instituţiile publice, pentru fondurile publice constituite;

d) fundaţiile române constituite ca urmare a unor legat;

e) cultele religioase, în condiţiile prevăzute de lege;

f) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele

autorizate, pentru veniturile utilizate, în anul curent sau în anii următori;

g) asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile

de locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari;

h) Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile

patronale sunt scutite de la plata impozitului pe profit şi pentru veniturile din

activităţi economice realizate până la nivelul echivalentului în lei a 15.000

euro, într-un an fiscal, dar nu mai mult de 10% din veniturile totale scutite de

la plata impozitului pe profit;

i) PJ române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, în conformitate cu prevederile cuprinse în codul fiscal la titlul IV

1 privind impozitul pe

veniturile microîntreprinderilor.

6.3.1.1.3. Materia impozabilă Materia impozabilă a impozitului pe profit este profitul impozabil.

Potrivit art.19 Cf, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între

veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării

de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la

care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se

iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit

normelor de aplicare.

1. Determinarea profitului impozabil

Profitul impozabil se calculează pe baza unei operaţiuni matematice

care poate fi ilustrată (Şaguna şi Şova, 2011, p.109) astfel:

PPrrooffiitt iimmppoozzaabbiill = venituri impozabile – cheltuieli deductibile –

venituri neimpozabile + cheltuieli nedeductibile

Venituri impozabile = orice venituri obţinute din orice sursă în cadrul

unei activităţi economice legale desfăşurată în conformitate cu obiectul de

activitate al societăţii comerciale (SC) plătitoare;

Cheltuieli deductibile = cheltuielile necesare realizării Veniturilor în

limitele admise la scădere de către legiuitor.

Venituri neimpozabile = veniturile care, deşi realizate de către SC în

cadrul activităţii sale economice, datorită interesului public sau utilităţii

publice a activităţii producătoare de venit sunt declarate de legiuitor ca

neimpozabile.

Cheltuieli nedeductibile = cheltuielile efectuate în scopul realizării

Veniturilor care depăşesc limita legală admisă la scădere (această limită se

6

calculează procentual) ori cheltuieli ale societăţii comerciale care, deşi

efectuate în cadrul desfăşurării activităţii economice, nu sunt aferente realizării

venitului.

Pentru determinarea profitului impozabil, contribuabilii sunt obligaţi să

întocmească şi să înregistreze un registru de evidenţă fiscală.

2. Obligaţii de înregistrare SC au obligaţia de a înregistra în contabilitatea proprie toate Veniturile

obţinute şi Cheltuielile. efectuate, indiferent că acestea sunt venituri

impozabile sau neimpozabile, cheltuieli deductibile sau nedeductibile.

SC au obligaţia de a înregistra în contabilitatea proprie toate creanţele şi

datoriile, indiferent de plata sau neplata acestora.

SC au obligaţia de a înregistra toate operaţiunile de încasări în

documentele fiscale stabilite de lege şi de a solicita documentele fiscale

corespunzătoare pentru toate operaţiunile de cheltuieli efectuate în cadrul

desfăşurării activităţii economice.

6.3.1.1.4. Cota de impozitare Regula Cota de impozit pe profit este de 16% care se aplică asupra

profitului impozabil, potrivit art.17 Cf. Această cota unică de impozitare

aplicându-se începând cu anul fiscal 2005.

Excepţia În lumina dispoziţiilor art.18 Cf există următoarea excepţie:

„Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte,

cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive,

inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui

contract de asociere, şi în cazul cărora impozitul pe profit datorat

pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din

veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat

acestor venituri înregistrate”.

6.3.1.1.5. Plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale Declararea

S.C. au obligaţia de a depune, trimestrial, până cel mai târziu la data de 25 a

lunii următoare trimestrului, declaraţia de impunere aferentă impozitului pe

profit pentru trimestrul anterior.

Până cel mai târziu la data de 25 martie, contribuabilul va depune

declaraţia anuală de impunere, întocmită pe baza datelor din bilanţul contabil

şi a regularizării efectuate cu luarea în considerare a datelor financiare aferente

trimestrului IV al anului fiscal.

Contribuabilii sunt obligaţi să depună, odată cu declaraţia de impunere

anuală, şi o declaraţie privind plăţile sau angajamentele de plată către PF

şi/sau PJ străine, care să cuprindă sumele, scopul plăţii şi beneficiarul.

Contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitelor declarate şi

pentru depunerea în termen a declaraţiei de impunere.

Plata

Profitul şi impozitul pe profit se calculează şi se evidenţiază

trimestrial, cumulat de la începutul anului.

Plata impozitului pe profit se efectuează trimestrial, pentru profitul

impozabil aferent trimestrului anterior datei efectuării plăţii.

Plata impozitului pe profit se efectuează în conformitate cu datele

financiare din declaraţiile trimestriale de impozit pe profit, până la data de 25

inclusiv a primei luni din trimestrul următor.

N.B. Potrivit art.34 alin.2 Cf începând cu data de 1 ianuarie 2013, unii

dintre contribuabili pot opta pentru declararea şi plata impozitului pe

profit anual, cu plăţi anticipate, efectuate trimestrial. Termenul până la

7

care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a

declaraţiei privind impozitul pe profit, prevăzut la art.35 - până la data de 25

martie inclusiv a anului următor, cu anumite excepţii



Impozitul pe venit priveşte impozitarea persoanelor fizice.

Astfel, la titlul 3 Codul fiscal reglementează impozitele aplicabile

persoanelor fizice prin identificarea tuturor categoriilor de venituri obţinute

pe teritoriul României de persoanele fizice rezidente sau nerezidente,

stabileşte cotele de impozit şi modul de aşezare a masei impozabile.

6.3.1.2.2. Subiectul (debitorul) impunerii Potrivit art.39 Cf, contribuabilii persoană fizică debitori ai impozitului pe

venit sunt:

PF rezidente;

PF nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin

intermediul unui sediu permanent în România;

PF nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;

PF nerezidente care obţin venituri prevăzute la art.89 Cf.


Potrivit art.41 Cf, impozitul pe venit, se aplică următoarelor categorii de

venituri:

venituri din activităţi independente, art.46;

venituri din salarii, art.55;

venituri din cedarea folosinţei bunurilor, art.61;

venituri din investiţii, art.65;

venituri din pensii, art.68;

venituri din activităţi agricole, art.71;

venituri din premii şi din jocuri de noroc, art.75;

venituri din transferul proprietăţilor imobiliare, art.771;

venituri din alte surse, art.78 şi art.791, cum ar fi:

prime de asigurări suportate de o PF independentă sau de orice altă

entitate, în cadrul unei activităţi pentru o PF în legătură cu care

suportătorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;

venituri primite de PF reprezentând onorarii din activitatea de

arbitraj comercial.

Potrivit art.42 Cf, există o largă categorie de venituri considerate

neimpozabile de către legiuitorul fiscal, în cazul PF,care pot fi clasificate

astfel:

venituri având caracter de ajutor;

venituri reprezentând despăgubiri;

venituri ale sportivilor -premiile obţinute în competiţiile internaţionale

oficiale ale loturilor reprezentative ale României;

veniturile unor persoane nerezidente - membrii misiunilor diplomatice

şi ai posturilor consulare pentru activităţile desfăşurate în România în calitatea

lor oficială.

Definirea veniturilor din activităţi independente (art.46):

Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale,

veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate

intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere,

inclusiv din activităţi adiacente (alin.1).

Definirea veniturilor din investiţii (art.65):

a) dividende;

b) venituri impozabile din dobânzi;

8

c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare definite potrivit prevederilor

art.7 - orice valori mobiliare, titluri de participare la un fond deschis de investiţii sau

alt instrument financiar, calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare, inclusiv instrumente financiare derivate, precum şi părţile sociale;

d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe

bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare;

e) venituri din lichidarea unei persoane juridice.

6.3.1.2.4. Cota de impozitare Regula

Cota standard de impozitare este de 16% şi se aplică veniturilor din:

a) activităţi independente; b) salarii; c) cedarea folosinţei bunurilor; d)

investiţii; e) pensii; f) activităţi agricole; g) premii; h) alte surse, în afara

excepţiilor.

Fac excepţie cotele de impozit prevăzute expres pentru următoarele categorii

de venituri din:

jocurile de noroc - cota de 25% (art.77 Cf)

Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii sau din jocuri de noroc

şi suma reprezentând venit neimpozabil – 600 lei.

transferul proprietăţilor imobiliare – cotele variază între 1%-3%, dar

şi sume fixe (exista diferite criterii)

Impozitul prevăzut la alin.1 art.771 nu se datorează în următoarele

cazuri:

a) la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor

de orice fel, prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor

speciale;

b) la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi

afini până la gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.


Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului

calendaristic.

Termenele de plată variază în funcţie de sarcina fiscală individualizată.

De regulă regăsim, în cazul veniturilor prin reţinere la sursă, data de 25 inclusiv

a lunii următoare celei în care impozitul a fost reţinut.

Stabilirea şi plata impozitului pe venit anual impozabil:

Impozitul pe venitul anual impozabil datorat este calculat de organul fiscal

competent, pe baza declaraţiei de venit, prin aplicarea cotei de 16% asupra

venitului net anual impozabil din anul fiscal respectiv, sau a cotei excecepţie

corespunzătoare.

Declaraţia de venit se depune de către contribuabilii care realizează

venituri din activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor şi din activităţi

agricole.

Nu sunt obligaţi să depună declaraţii pe venit contribuabilii care

realizează doar venituri sub formă de salarii, investiţii, pensii, activităţi

agricole, premii şi jocuri de noroc ori alte venituri a căror impunere este

finală.

Stabilirea plăţilor anticipate de impozit (art.82) Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente, din

cedarea folosinţei bunurilor, cu excepţia veniturilor din arendare, precum şi

venituri din activităţi agricole sunt obligaţi să efectueze în cursul anului plăţi

anticipate cu titlu de impozit, exceptându-se cazul veniturilor pentru care

plăţile anticipate se stabilesc prin reţinere la sursă.

Plățile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 25

inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

9


1) Veniturile din salarii Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani

şi/sau în natură obţinute de o PF ce desfăşoară o activitate în baza unui

contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege,

indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de

forma sub care se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate

temporară de muncă.

Art.55 alin.2 prevede şi tipurile de venituri asimilate salariilor.

Art.55 alin.4, prevede şi categoriile de venituri neimpozabile.

Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final,

care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri şi de a-l vira

la Bugetului de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru

care se plătesc aceste venituri.

În această materie există şi conceptul de deducere personală până la

plafonul de 3000 lei (art.56) - dreptul la deducerea din venitul net lunar din

salarii a unei sume sub formă de deducere personală, acordată pentru fiecare

lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul unde se

află funcţia de bază. Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar

brut de până la 1.000 lei inclusiv, astfel:

- pentru contribuabilii care nu au persoane în întreţinere - 250 lei;

- pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere - 350 lei;

- pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere - 450 lei;

- pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere - 550 lei;

- pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreţinere - 650 lei.

2) Veniturile din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la

fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii făcute către un

sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi

cele finanţate de la bugetul de stat.

Nu sunt venituri impozabile veniturile din pensii realizate de către

persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat.

Reţinere la sursă, lunar, cota de impunere este de 16%, Venitul

impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a

unei sume neimpozabile lunare de 1.000 lei şi a contribuţiilor obligatorii

calculate, reţinute şi suportate de persoana fizică.

Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar

impozitul aferent acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat,

potrivit legii.



Există un regim comun la nivelul UE în ceea ce priveşte TVA - Directiva

2006/112/CE.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect – nu este stabilit pe

averea, posesiunile sau venitul unui contribuabil, ci asupra vânzării (livrării)

bunurilor sau prestării serviciilor, precum şi a importului – asupra circulaţiei

bunurilor şi serviciilor.

TVA poate fi definită ca fiind un impozit indirect, unic dar cu plată

fracţionată, având o cotă fixă, stabilit asupra valorii adăugate în fiecare

stadiu al circuitului economic.

Definiţia legală (art.125 Cf) - taxa pe valoarea adăugată este un

impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este colectat conform

10

prevederilor titlului VI Cod fiscal.

6.3.1.3.2. Operaţiunile impozabile – obiectul sau materia

impozabilă

În sfera de aplicare a TVA se cuprind:

1. Operaţiunile efectuate în România, care îndeplinesc cumulativ

următoarele condiţii (denumite operaţiuni impozabile):

constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;

locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a

fi în România;

livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană

impozabilă;

Astfel, operaţiunile impozabile cuprinse în sfera de aplicare a taxei

sunt:

Livrarea de bunuri (art.128 Cf) - transferul dreptului de a dispune

de bunuri ca şi un proprietar, precum şi alte operaţiuni asimilate livrării de

bunuri în condiţiile art.128.

Prestarea de servicii (art.129 Cf) - orice operaţiune care nu

constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art.128.

Schimbul de bunuri sau servicii (art.130 Cf) - în cazul unei

operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii în

schimbul unei livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii, fiecare persoană

impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o prestare de

servicii cu plată.

Achiziţiile intracomunitare de bunuri (art.1301 Cf).

Importul de bunuri (art.131 Cf).

2. Importul de bunuri efectuat în România de orice persoană, dacă

locul importului este în România, (potrivit art. 1322

– locul importului de

bunuri).

3. Achiziţiile intracomunitare de bunuri, mijloace de transport noi şi

produse accizabile, efectuate în condiţiile art.126 alin.3 Cf.

Operaţiuni scutite de taxă (art. 141 – 1441 Cf)

Scutiri pentru operaţiuni din interiorul ţării (art.141 Cf)

Scutiri pentru importuri de bunuri şi pentru achiziţii intracomunitare

(art.142 Cf)

Scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare, pentru livrări

intracomunitare şi pentru transportul internaţional şi intracomunitar (art.143

Cf)

Scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri (art.144 Cf)

Scutiri pentru intermediari (art. 1441 Cf)

6.3.1.3.3. Persoanele impozabile - plătitorul şi debitorul

(suportatorul) impunerii Orice persoană care desfăşoară, într-o manieră independentă şi

indiferent de loc, activităţi economice de natura celor definite de lege,

oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi (art.127 alin.1).

Orice persoană care efectuează ocazional o livrare intracomunitară de

mijloace de transport noi va fi considerată persoană impozabilă pentru orice

astfel de livrare (art.127 alin.7- excepţie de la alin.1).

Instituţiile publice – nu sunt persoane impozabile pentru activităţile

care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice.

Potrivit alin.6 art.127, instituţiile publice sunt persoane impozabile

pentru următoarele activităţi:

a) telecomunicaţii;

b) furnizarea de apă, gaze, energie electrică, energie termică, agent frigorific

şi altele de aceeaşi natură;

11

c) transport de bunuri şi de persoane;

d) servicii prestate în porturi şi aeroporturi;

e) livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare;

f) activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale;

g) depozitarea;

h) activităţile organismelor de publicitate comercială;

i) activităţile agenţiilor de călătorie;

j) activităţile magazinelor pentru personal, cantine, restaurante şi alte localuri

asemănătoare;

k) operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune.

6.3.1.3.4. Cota de impozitare Cota standard este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru

orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de TVA sau care nu este

supusă cotei reduse a TVA (art.140 alin.1).

Există două cote reduse de TVA în România:

1) Cota redusă de 9% pentru accesul la castele, muzee, case memoriale,

monumente istorice, etc.; livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste;

livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; livrarea de produse

ortopedice (art.140 alin.2).

2) Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru

livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care

sunt construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la

sol a locuinţei (art.140 alin.21).

N.B. Cota de TVA aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine

faptul generator al TVA, cu excepţia operaţiunilor expres stabilite de lege

pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilităţii taxei.


1. Mecanismul TVA

TVA este un impozit care se calculează pe bază lunară, ca

diferenţă între TVA aferentă operaţiunilor impozabile şi TVA aferentă

achiziţiei de bunuri şi servicii de către plătitorul de TVA.

Perioada fiscală este luna calendaristică.

Documentul în baza căruia se calculează TVA de plată este decontul de

TVA

Faptul generator şi exigibilitatea TVA (art.134)

Faptul generator şi exigibilitatea TVA – principiul legal este că faptul

generator şi exigibilitatea intervin la data livrării de bunuri sau la data prestării

de servicii.

De la această regulă există 2 excepţii:

exigibilitatea anticipată a faptului generator;

exigibilitatea determinată de alte elemente decât faptul generator

(exibilitate anterioară sau ulterioară acestuia).

Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale

necesare pentru exigibilitatea taxei.

Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine

îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la

plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

Dreptul de deducere

Dreptul de deducere – au dreptul la deducere a TVA numai persoanele

impozabile înregistrate la organele fiscale plătitoare de TVA Dreptul de deducere se exercită lunar, pentru ansamblul operaţiunilor

realizate în cursul unei luni, prin scăderea taxei deductibile din suma

reprezentând TVA facturată (TVA colectată) pentru bunurile livrate şi/sau

12

serviciile prestate.

2. Termenul de plată a TVA – TVA se datorează odată cu depunerea

decontului lunar (până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru

care s-a calculat TVA de plată).

3. Obligaţiile subiectelor impozabile (plătitorilor de TVA ):

1) Înregistrarea la organele fiscale;.

2) Evidenţa operaţiunilor impozabile şi depunerea decontului; 3) Calculul şi plata TVA – orice persoană obligată la plata TVA poartă

răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a TVA către

bugetul de stat şi pentru depunerea la T legal a deconturilor de TVA la organul

fiscal competent (plata – la trezoreria în raza căreia îşi are sediul sau domiciliul

fiscal).

6.3.1.4. Accizele


Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie ce se instituie doar

asupra anumitor bunuri şi servicii (de aici şi denumirea de taxe speciale),

constituindu-se într-o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă.

Astfel, sunt taxe speciale de consum care se datorează pentru producţia,

importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.

În Uniunea Europeană se practică accizele armonizate. Cadrul juridic

utilizat este reprezentat de Directiva CE nr. 2008/118/EC, care de la data de 1

aprilie 2010 se aplică pe întreg spaţiul Uniunii Europene. Legislaţia europeană

fixează o serie de repere obligatorii precum: sfera produselor accizabile şi

modul de calcul al accizelor pe fiecare produs, cotele minime de accize

aplicabile, precum şi prevederi speciale pentru producţia, depozitarea şi

circulaţia produselor, în diverse ţări sau regiuni ale UE. Odată respectate aceste

prevederi obligatorii, statele membre pot să dispună într-o manieră

autonomă de stabilirea efectivă a nivelului accizelor pe fiecare grupă de

produse.

6.3.1.4.2. Obiectul sau materia impozabilă

Potrivit art.2062

Cf, accizele armonizate, denumite în continuare accize,

sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului

următoarelor produse:

a) alcool şi băuturi alcoolice;

b) tutun prelucrat;

c) produse energetice şi electricitate.

Art.207 prevede şi:

a) cafea verde, cu codurile NC 0901 11 00 şi 0901 12 00;

b) cafea prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori, cu codurile NC 0901 21 00,

0901 22 00 şi 0901 90 90;

c) cafea solubilă, inclusiv amestecuri cu cafea solubilă, cu codurile NC

2101 11 şi 2101 12.

6.3.1.4.3. Subiectul (debitorul) impunerii Subiectul accizelor este reprezentat de persoana care prin lege este

obligată la plata către buget.

6.3.1.4.4. Cota de impozitare Cotele utilizate în dimensionarea accizelor sunt exprimate fie ca

procente (ad valorem) din baza impozabilă, fie ca sume fixe pe anumite

cantităţi din produsele accizabile.


1. Baza de calcul

13

Baza de calcul este diferenţiată în raport cu cotele de impozitare.

2. Faptul generator şi exigibilitatea accizelor Faptul generator este reprezentat de momentul producerii bunurilor

sau extracţiei acestora sau de momentul importului pe teritoriul UE. Iar,

exigibilitatea intervine în momentul eliberării pentru consum.

3. Dreptul de deducere

Dreptul de deducere apare şi în cazul accizelor, dar este mult mai restrâns

decât în situaţia taxei pe valoarea adăugată (S. Lazăr, op.cit., p. 133).

4. Termenul de plată

Termenul de plată a accizelor este de regulă în:

ultima decadă a lunii calendaristice următoare celei în care accizele au

devenit exigibile;

ultima decadă a lunii calendaristice următoare celei în care a avut loc

facturarea către consumatorul final (pentru energia electrică sau gazul

natural);

momentul înregistrării declaraţiei vamale de import (pentru produsele

importate ce nu sunt plasate într-un regim suspensiv).

Art.20656

- 20660

reglementează scutiri la plata accizelor.



Sistemul vamal reprezinta structura complexa care cuprinde parghiile

utilizate de stat pentru influentarea activitatii vamale.

Teritoriul vamal este teritoriul in interiorul caruia este in vigoare un

anumit regim vamal, o anumita legislatie vamala. De regula, teritoriul vamal

coincide cu teritoriul national al statului. În timp, statele au convenit

instituirea unor regimuri teritoriale vamale, speciale, prin extinderea sau

restrangerea teritoriilor vamale.

Extinderea teritoriului vamal poate fi infaptuita (1) fie prin uniune vamala,

(2) fie prin zonele de liber schimb.

La nivelul Uniunii Europene, intre statele membre, avem de-a face cu o

uniune vamala. Incepand cu 1 ianuarie 2007, Romania se afla la granita

externa a Uniunii Europene.

Avand statutul de tara situata la granita externa a Uniunii Europene,

Romania va fi parte activa a politicii de cooperare teritoriala europeana la

granitele externe ale Uniunii Europene, cooperare care are doua componente

majore, in primul rand, politica de coeziune, si, in al doilea rand, politica

europeana de vecinatate. Taxele vamale reprezintă resurse proprii ale bugetului

UE.

Restrangerea teritoriului vamal se realizeaza prin exceptarea de la

regimul vamal in vigoare a unei portiuni dintr-un stat, in acest caz, granitele

vamale nu mai corespund cu cele ale statului.Aceste zone poarta denumirea de

zone libere.


Taxele vamale sunt acele prelevari banesti percepute de catre stat in

momentul in care lucrurile trec granitele tarii, respectiv in vederea

importului, exportului sau al tranzitului.

Taxele vamale sunt impozite indirecte, platitorul impozitului este

importatorul, dar cel care va suporta acest impozit este consumatorul final,

deoarece valoarea taxelor vamale se vor regasi in pret.

Functiile indeplinite de taxele vamale sunt acelea de instrument fiscal (in

primul rand), instrument de politica comerciala (in al doilea rand).

14

6.3.1.5.3. Cota de impozitare Totalitatea taxelor vamale intr-un stat sunt cuprinse in tariful vamal.


In ceea ce priveste determinarea sumei de plata, taxele vamale se aplica

la valoarea in vama declarata pentru fiecare fel de marfa.

6.3.2. Principalele impozitele şi

taxele datorate bugetelor locale

Potrivit art.248 Cf, impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:

a) impozitul pe clădiri;

b) impozitul pe teren;

c) taxa asupra mijloacelor de transport;

d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;

e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;

f) impozitul pe spectacole;

g) taxa hotelieră;

h) taxe speciale;

i) alte taxe locale.

Reprezintă integral venituri proprii ale bugetelor locale ale comunelor,

oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti sau judeţelor, după

caz.


Subiectele impunerii:

Debitor al impozitului pe clădiri este orice PF sau PJ care are în

proprietate o clădire situată în România (impozitul se datorează anual).

Obiectul impunerii – îl constituie valoarea clădirilor.

Codul fiscal prevede o serie de scutiri de la plata impozitului pe

clădiri.

Stabilirea şi perceperea impozitului pe clădiri – se realizează în mod

concret în raport de mai multe criterii şi de mai mulţi factori, iar în funcţie de

situaţie cota de impozitare este fie de 0,1% la valoarea impozabilă a clădiriii,

fie între 0,25% şi 1,50% inclusiv.

Impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la

datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.



Orice PF sau PJ care are în proprietate un teren situat în România

datorează pentru acesta un impozit anual.

Obiectul impunerii – îl reprezintă valoarea terenului deţinut în

proprietate.

Codul fiscal prevede în materia impozitului pe teren o serie de scutiri.

Stabilirea şi perceperea impozitului – se stabileşte în funcţie de anumite

criterii:

nr.de metri pătraţi de teren;

rangul localităţii în care este amplasat terenul;

zona şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute

de consiliul local.

Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele

de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.


15


Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care

trebuie înmatriculat în România datorează o taxă anuală pentru mijlocul

de transport, cu excepţia cazurilor în care în prezentul capitol se prevede

altfel.

Obiectul impozabil – îl reprezintă valoarea mijlocului de transport

stabilită conform legii valoarea se stabileşte în funcţie de capacitatea

cilindrică şi o cifră variabilă care se actualizează în fiecare an prin H.G.

Codul fiscal prevede o serie de scutiri.

Impozitul pe mijlocul de transport se plăteşte anual, în două rate

egale, până la datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv. (art.265 Cf)


Reguli generale (art.273)

Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie

sportivă sau altă activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti

impozitul prevăzut în prezentul capitol, denumit în continuare impozitul pe

spectacole.

Calculul impozitului (art. 274)

Cu excepţiile prevăzute la art.275, impozitul pe spectacole se

calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din vânzarea

biletelor de intrare şi a abonamentelor.

Cota de impozit este după caz fie 2%, fie 5%.

Plata impozitului (art.277)

Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 15, inclusiv, a

lunii următoare celei în care a avut loc spectacolul.


Reguli generale (art. 278)

Consiliul local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate de

cazare, într-o localitate asupra căreia consiliul local îşi exercită autoritatea, dar

numai dacă taxa se aplică conform legii.

Calculul taxei (art. 279)

Taxa hotelieră se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de

cazare practicate de unităţile de cazare. O taxă hotelieră în cotă de 1%.


Plata taxei (art.281)

Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul

local, lunar, până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a

colectat taxa hotelieră de la persoanele care au plătit cazarea.


Reguli generale (art. 266)

Orice persoană care trebuie să obţină un certificat, aviz sau altă

autorizaţie prevăzută în condiţiile legii trebuie să plătească taxa menţionată

de lege la art.266-269 Cf la compartimentul de specialitate al autorităţii

administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau

autorizaţia necesară.

Enumerăm:

- Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de

construire şi a altor avize asemănătoare (art.267)

- Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate

economică şi a altor autorizaţii similare (art. 268)


16


Reţinem:

- Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate (art. 270)

- Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate (art.271)



Potrivit art. 282 Cf, pentru funcţionarea unor servicii publice locale

create în interesul persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi

Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot adopta taxe

speciale.


Potrivit art. 283 Cf, Consiliile locale, Consiliul General al

Municipiului Bucureşti sau consiliile judeţene, după caz, pot institui:

taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru

vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de

arhitectură şi arheologice şi altele asemenea.

taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi utilajelor

destinate obţinerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe

raza localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru activităţile

cu impact asupra mediului înconjurător.


Sinteza unităţii de învăţare 6 Principalele impozite datorate bugetului de stat

Impozitul pe profit este un impozit direct anual, a cărui plată se face trimestrial anticipat, aplicat asupra

beneficiului obţinut dintr-o activitate economică – „profitul” de către persoanele juridice sau de către o asocieri fără

personalitate juridică.

Sunt scutite de la plata acestui impozit anumite instituţii publice şi cele cu scop educativ.

Cota de impozit pe profit este de 16% care se aplică asupra profitului impozabil,

Profitul şi impozitul pe profit se calculează şi se evidenţiază trimestrial, cumulat de la începutul anului, plata se

face trimestrial pentru profitul impozabil aferent trimestrului anterior datei efectuării plăţii, până la data de 25 inclusiv a

primei luni din trimestrul următor.

Impozitul pe venit

Titlul 3 Codul fiscal reglementează impozitele aplicabile persoanelor fizice prin identificarea tuturor categoriilor

de venituri obţinute pe teritoriul României de persoanele fizice rezidente sau nerezidente, stabileşte cotele de impozit şi

modul de aşezare a masei impozabile

Impozitul pe venit, se aplică următoarelor categorii de venituri:

venituri din activităţi independente, art.46;

venituri din salarii, art.55;

venituri din cedarea folosinţei bunurilor,

art.61;

venituri din investiţii, art.65;

venituri din pensii, art.68;

venituri din activităţi agricole, art.71;

venituri din premii şi din jocuri de noroc,

art.75;

venituri din transferul proprietăţilor

imobiliare, art.771;

venituri din alte surse, art.78 şi art.791

Cota standard de impozitare este de 16% şi se aplică veniturilor din:

a) activităţi independente; b) salarii; c) cedarea folosinţei bunurilor; d) investiţii; e) pensii; f) activităţi

agricole; g) premii; h) alte surse, în afara excepţiilor.

Fac excepţie cotele de impozit prevăzute expres pentru următoarele categorii de venituri din:

jocurile de noroc - cota de 25% (art.77 Cf)

transferul proprietăţilor imobiliare – cotele variază între 1%-3%, dar şi sume fixe (există diferite criterii)

Taxa pe valoarea adăugată

2

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect – nu este stabilit pe averea, posesiunile sau venitul unui

contribuabil, ci asupra vânzării (livrării) bunurilor sau prestării serviciilor, precum şi a importului – asupra circulaţiei

bunurilor şi serviciilor.

Cota standard este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este

scutită de TVA sau care nu este supusă cotei reduse a TVA (art.140 alin.1), există 2 cote reduse 9% şi 5%.

Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie ce se instituie doar asupra anumitor bunuri şi servicii (de aici şi

denumirea de taxe speciale), constituindu-se într-o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă. Astfel, sunt

taxe speciale de consum care se datorează pentru producţia, importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.

Cotele utilizate în dimensionarea accizelor sunt exprimate fie ca procente (ad valorem) din baza impozabilă, fie

ca sume fixe pe anumite cantităţi din produsele accizabile.

Taxele vamale sunt definite ca fiind acele prelevari banesti percepute de catre stat in momentul in care lucrurile

trec granitele tarii, respectiv in vederea importului, exportului sau al tranzitului.

Taxele vamale sunt impozite indirecte, platitorul impozitului este importatorul, dar cel care va suporta acest

impozit este consumatorul final, deoarece valoarea taxelor vamale se vor regasi in pret.

La nivelul Uniunii Europene, intre statele membre, avem de-a face cu o uniune vamala. Incepand cu 1 ianuarie

2007, Romania se afla la granita externa a Uniunii Europene. Totalitatea taxelor vamale intr-un stat sunt cuprinse in

tariful vamal. Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale si taxa

vamala perceputa asupra fiecarui produs sau grupe de produse.

Taxa vamala este exprimata in procente, diferentiata pe marfuri sau grupe de marfuri si se aplica la valoarea in

vama a marfurilor exprimate in lei. Cele mai frecvente procente in ceea ce priveste taxele vamale sunt cuprinse intre 10

si 30%. Se va aplica taxa vamala in vigoare, adica taxa vamala care se aplica efectiv in momentul vamuirii marfii in

coloana.

Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale

Potrivit art.248 Cf, impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:

a) impozitul pe clădiri;

b) impozitul pe teren;

c) taxa asupra mijloacelor de transport;

d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;

e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;

f) impozitul pe spectacole;

g) taxa hotelieră;

h) taxe speciale;

i) alte taxe locale.


impozit;

taxă bugetară;

profit impozabil;

venit impozabil;

taxa pe valoarea adăugată;

accizele;

accizele armonizate;

taxele vamale;

uniune vamală;

impozitele şi taxele locale ;

obiectul/materia/operaţiunile

impozabile;

cheltuieli deductibile;

cheltuieli nedeductibile;

deducere personală;

faptul generator şi exigibilitatea taxei;

achiziţii intracomunitare.


1. Cum sunt impozitate persoanele fizice?

2. Prezentați faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată.

3.Care sunt diferențele dintre sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor locale?

4. Ce reprezintă taxa bugetară şi ce taxe bugetare reglementează Codul fiscal?

5. Comentaţi implicaţiile aderării Româ niei la UE sub aspectul taxelor vamale.

2


1. Impozitul direct anual, a cărui plată se face trimestrial anticipat, aplicat asupra beneficiului

obţinut dintr-o activitate economică desfăşurată cu scop lucrativ reprezintă:

a) impozitul pe venit;

b)impozitul pe clădiri;

c) taxa pe valoarea adăugată;

d) impozitul pe profit.

2. Cota de 25% se aplică:

a) taxei pe valoarea adăugată;

b) impozitul pe clădiri;

c) asupra veniturilor din jocuri de noroc;

d) accizele

3. Taxa pe valoarea adăugată este:

a) o taxă bugetară;

b) o taxa specială;

c) un impozit direct;

d) un impozit indirect.

4. Cheltuielile necesare realizării veniturilor în limitele admise la scădere de către legiuitor reprezintă:

a) pierderile fiscale;

b) cheltuielile deductibile

c) cheltuieli de personal;

d) cheltuielile nedeductibile

5. Care dintre următoarele operaţiuni nu este cuprinsă în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată:

a) meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învăţământului şcolar, preuniversitar şi

universitar ;

b) obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate

la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în

contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau

de expediere a bunurilor ;

c) operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri

şi/sau prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o

prestare de servicii cu plată;

d) Importul de bunuri.





3


Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală

7.1. Introducere







7.1. Introducere

,,Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor ca

şi, sau mai ales, povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile,

ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a

obligaţiilor fiscale. În această ordine de idei, evaziunea fiscală a fost

întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind

indivizii în averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc”

(Virgil Cordescu, „Evaziunea fiscală în România”, teză de doctorat în Ştiinţe

economice, 1936).

„Fiscalitatea este, deci, şi o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricât

spirit civic fiscal ar dovedi acesta. Totodatǎ, ea devine, în plus, o povarǎ şi

cauzǎ de nemulţumiri publice când „întrece mǎsura” sau când gestionarea ei

este neconformǎ intenţiei declarate a puterilor publice şi încuviinţate prin vot de

cǎtre contribuabili”, (C.I. Gliga, 2010).



– definirea termenilor inspecţie fiscală şi cazier fiscal;

– cunoașterea caracteristicilor fenomenului de evaziune fiscală;

– definirea conceptului de evaziune fiscală;

– cunoașterea dimensiunii internaţionale a fenomenului de evaziune fiscală.


– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum inspecţia

fiscală, cazierul fiscal, evaziunea fiscală, frauda fiscală, evaziunea

tolerată, paradisurile fiscale, certificat de cazier fiscal, avizul de

inspecţie fiscală, raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale,

înregistrarea fiscală;

– studenţii vor putea să diferențieze frauda fiscală de cea evaziunea

tolerată;


inspecţiei fiscale;

– studenţii vor putea să identifice formele şi metodele evaziunii fiscale.

4

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală, timpul




Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii

declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către

contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea

sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor

obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora (art.94 Cf).

Formele de inspecţie fiscală sunt:

a) inspecţia fiscală generală

b) inspecţia fiscală parţială

Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante

pentru impozitare, dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.

În realizarea atribuţiilor, art.97 Cf., inspecţia fiscală poate aplica

următoarele proceduri de control:

a) controlul inopinat

b) controlul încrucişat

La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie un proces-

verbal.

În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele metode

de control:

a) controlul prin sondaj

b) controlul electronic.

Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor.

Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a

dreptului de a stabili obligaţii fiscale, făcându-se distincţie între marii

contribuabili şi celelalte categorii de contribuabili.

Organele de inspecţie fiscală din aparatul central al ANAF au competenţă

în efectuarea inspecţiei fiscale pe întregul teritoriu al ţării. Se exercită prin

inspectori fiscali.

Avizul de inspecţie fiscală (art.101 Cf)

Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris,

înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:

a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;

b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.

Există cazuri când comunicarea avizului de inspecţie fiscală nu este

necesară.

Codul de procedură fiscală prevede regulile potrivit cărora se desfăşoară

inspecţia fiscală. Spre exemplu, la începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este

obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de

serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecţiei

fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.

Raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale (art.109 Cf)

5

Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care

se vor prezenta constatările inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal.

Raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va

cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus şi se comunică în termen de 30 zile

lucrătoare de la data finalizării raportului de inspecţie fiscală.


Cazierul fiscal a fost reglementat şi organizat prin O.G.nr.75/2001. În scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul

întăririi administrării impozitelor şi taxelor datorate BS a fost reglementată

organizarea cazierului fiscal al contribuabililor, ca mijloc de evidenţă şi

urmărire a disciplinei financiare.(art.1O.G. nr. 75/2001 )


Aspecte generale

Fenomenul de evaziune fiscală este privit ca neîmplinirea voită de către

contribuabili a obligațiilor fiscale legale. Astfel, evaziunea fiscală poate fi

definită ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte,

de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general

consolidat de către PF şi PJ române sau străine.

(Formele evaziunii fiscale) După modul în care se procedează în

activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferenţierea între:

evaziunea fiscală legală;

evaziunea fiscală frauduloasă.

Evaziunea fiscală legală Prin evaziune fiscală legală se înţelege acţiunea contribuabilului de a

ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută a acesteia şi, deci,

„tolerată".

Printre metodele folosite amintim: scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă sau

publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu; interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăd importante

facilităţi (scutiri, reduceri) pentru contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale, culturale, ştiinţifice şi sportive.

Evaziunea fiscală frauduloasă Spre deosebire de evaziunea fiscală legală, care constă într-o menţinere

prudentă a sustragerii în limitele legale, frauda fiscală se săvârşeşte prin

încălcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face

impunerea.

Prin evaziunea fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului ce

încalcă (violează) prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plata

impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.

Printre metodele folosite amintim:

trecerea de cifre nereale în registrele contabile;

amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări;

compensaţiuni de conturi.

În anul 2005 a fost adoptată noua reglementare în materia evaziunii fiscale,

respectiv Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii

fiscale, care reprezintă regimul juridic actual, cu modificările şi completările

ulterioare.

Dimensiunea internaţională a evaziunii fiscale - evaziunea fiscală

internaţională

Pe măsura adâncirii cooperării economice internaţionale şi a dezvoltării –

6

pe multiple planuri – a relaţiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu un

nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală nu se mai manifestă doar ca un

fenomen intern naţional, ci a devenit unul internaţional. Fenomenul evazionist

are astfel şi o dimensiune internaţională putându-se vorbi despre evaziunea

fiscală internaţională, iar cea mai cunoscută modalitate de săvârşire a acestei

fapte este utilizarea paradisurilor fiscale – ţări unde fiscalitatea este mai redusă

sau inexistentă – în care către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai

avantajos, totodată, sub acest aspect evaziunea fiscală internaţională este o

formă a evaziunii fiscale legale, iar paradisul fiscal o soluţie de realizare la fel

de legală.


Sinteza unităţii de învăţare 7 Inspecţia fiscală. Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale,

corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi

contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a

accesoriilor aferente acestora. Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare,

dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.

Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:

a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili; b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.

Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecţiei din

punct de vedere faptic şi legal.

Cazierul fiscal. În scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul întăririi administrării

impozitelor şi taxelor datorate BS a fost reglementată organizarea cazierului fiscal al contribuabililor, ca mijloc de

evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare.(art.1O.G. nr. 75/2001).

Evaziunea fiscală. Fenomenul de evaziune fiscală este privit ca neîmplinirea voită de către contribuabili a

obligațiilor fiscale legale. Astfel, evaziunea fiscală poate fi definită ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime

sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general consolidat de către PF şi PJ române

sau străine.

După modul în care se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferenţierea între:

evaziunea fiscală legală;

evaziunea fiscală frauduloasă.

Evaziunea fiscală cunoaşte şi o dimensiune internaţională, mai ales prin folosirea paradisurilor fiscale.


inspecţia fiscală;

cazierul fiscal;

evaziunea fiscală;

frauda fiscală;

paradisurile fiscale;

certificat de cazier fiscal;

avizul de inspecţie fiscală;

raportul privind rezultatul inspecţiei

fiscale.


Ce reprezintă inspecţia fiscală?

Prezentați caraceristicile cazierului fiscal.

Care sunt diferențele dintre frauda fiscală şi evaziunea tolerată?

Când se comunică avizul de inspecţie fiscală?

Ce forme îmbracă evaziunea fiscală legală?

2


1. Neîmplinirea voită de către contribuabili a obligațiilor fiscale legale, altfel spus sustragerea prin orice

mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general

consolidat de către persoane fizice şi persoane juridice române sau străine reprezintă:

a) doar evaziunea fiscală tolerată;

b) înregistrarea fiscală;

c) evaziunea fiscală’

d) inspecţia fiscală.

2. Verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii

obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau

stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor

aferente acestora reprezintă:

a) înregistrarea fiscală;

b) inspecţia fiscală;

c) cazierul fiscal;

d) administrarea taxelor şi impozitelor;

3. Mijlocul de evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare reprezintă:

a) avizul de inspecţie fiscală;

b) procesul-verbal;

c) raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale;

d) cazierul fiscal.

4. Printre următoarele forme nu se încadrează la frauda fiscală:

a) constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel ce se justifică din

punct de vedere economic, micşorând astfel venitul impozabil;

b) diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin înregistrarea în cheltuielile

unităţii a unor cheltuieli cu caracter personal ale patronilor ori înregistrarea de cheltuieli neefectuate în

realitate;

c) amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări;

d) compensaţiuni de conturi.

5. Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecţiei fiscale:

a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;

b) cu 30 de zile pentru ceilalţi contribuabili;

c) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili;

d) cu 15 zile pentru marii contribuabili.





Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;

Ordonaţa Guvernului nr. 75/2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal

3

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) c; 2) b,d; 3) c; 4) a,d; 5) c.

Unitatea de învăţare 2: 1) d; 2) b; 3) b; 4) d; 5) c.

Unitatea de învăţare 3: 1) d; 2) a; 3) c; 4) b; 5) c.

Unitatea de învăţare 4: 1) a,c; 2) b; 3) a; 4) c; 5) a,c.

Unitatea de învăţare 5: 1) b,d; 2) b,d; 3) c; 4) c; 5) c.

Unitatea de învăţare 6: 1) d; 2) c; 3) d; 4) b; 5) a.

Unitatea de învăţare 7: 1) c; 2) b; 3) d; 4) a; 5) a,b.

D 2 Drept Fiscal Zdanovschi Alice PDF

Documents

Transcript of D 2 Drept Fiscal Zdanovschi Alice PDF