1

2

3

Ella Coman

Cum m-am indrăgostit de Alice

Bucuresti

2015

4

5

Cititorilor…

Studenția este cea mai bună parte a vieții unui tânăr ambițios. Dincolo de studiu și examene se află și o viață pe care publicul nu o cunoaște. Asemenea unui actor, jucăm un dublu rol pe scena vieții, iar publicul o cunoaște doar pe cea pe care o expunem în mod voit.

Deseori se întâmplă să trăim experiențe ce ne marchează și ne fac să reflectăm în alt mod asupra existenței umane. Sunt persoane ce ne determină să visăm cu ochii deschiși și ne pun imagi-nația la încercare.

Încercăm să protejăm oamenii la care ținem cei mai mult, îi ocrotim ca pe o floare fragilă aflată pe marginea unei prăpăstii, dar pe noi nu ne protejază nimeni. Ne interesează doar acel punct mic și ne concen-trăm asupra lui până când ajungem la un rezultat satisfăcător.

În scrierea de față am îmbinat imaginația cu viața reală, vise reale cu vise ficționale și personaje adevărate cu personaje ideale.

Cei prezentați în carte, sub un alt nume, m-au influențat de-a lungul timpului, și-au pus amprenta asupra vieții mele de student. Oricât aș vrea, acești oameni vor face parte, într-un fel sau altul, din amintirile mele și poveștile pe care le voi spune nepoților.

Nu știu unde vom fi peste un an, doi sau 40, dar ceea ce este scris va rămâne acolo, ca un martor al gândirii actuale și al sentimentelor de moment.

Nu m-am forțat, am scris natural, din trăiri de moment și întâmplări pe care le-am reprodus. Este ceea ce am adunat în 21 de ani și ceea ce vreau să las în urmă. Este o ușurare, un dialog cu mine însămi și o provocare pe care am acceptat-o cu brațele deschise.

Gândiți deschis, puneți-vă imaginația la încercare și scrieți ceea ce vă trece prin cap. Este o eliberare. Această carte este un vis devenit realitate.

Autorul

6

7

Capitolul 1

O zi ploioasă de octombrie. Nimic mai mult pentru un nou început. Picăturile de apă loveau violent

gemul camerei mele, timp în care eu încercam să fac diferența dintre vis și realitate. O cană de ceai uitată de

câteva zile pe masă, o bluză aruncată pe spătarul scaunului și o pereche de ochelari puși la întâmplare pe lap-

topul uitat aprins cu o seară înainte, după ce am încercat să finalizez o nouă melodie. Toate aceste aspecte

completau imaginea dezolantă a unei diminețe mohorâte de marți, 1 octombrie, încercând parcă să reflecte

trăirile mele de moment.

M-am ridicat agale din pat și parcă nesigură pe forțele proprii. Din acest moment așternuturile calde

erau doar o amintire frumoasă. Cana de cafea mă aștepta pe masa din bucătărie, însoțită de un bilețel pe care

scria cu litere mari, de tipar ”Baftă! Te iubesc! Tata”. Ce poate fi mai frumos decât atât?! Un tată care și-a

crescut singur cei doi copii, lucrând de dimineață până seara pentru a le oferi un viitor mai bun. Am sorbit

adânc din ”licoarea magică” și parcă totul se schimba în jur. Oboseala își spunea cuvântul, după aproape trei

săptămâni în care nu dormisem mai mult de cinci ore pe noapte. După ce ne întorsesem din California, eu și

tata am încercat să revenim la viețile noastre obișnuite. El începuse să compună din nou, să colaboreze cu

artiști din Scandinavia, iar eu cântam în fiecare week-end într-un bar din centrul vechi al Bucureștiului. Nu

câștigăm mult, dar îmi ajungea cât să nu mai cer bani pentru fiecare moft. În restul timpului scriam versuri și

compuneam muzică, visând să ajung cel puțin la fel de bună ca părinții mei.

Pierdusem și noțiunea timpului, iar ceasul arăta deja 9:30 când am părăsit casa, îndreptându-mă în fugă

către metrou. Sinceră să fiu, toamna și iarna nu sunt tocmai anotimpurile mele favorite. Simțeam ploaia rece

cum pătrundea încet, dar sigur, prin bocancii din piele neagră și haina din același material. Nu cred că puteam

alege o zi mai bună pentru această vestimentație. O ploaie într-un București trist, dar alert, plin de oameni care

alergau haotic pe străzi încercând să se protejeze de vreme sau pur și simplu pentru că întârziaseră la serviciu.

O zi normală de marți. Metroul era plin până la refuz și abia am reușit să îmi fac loc între un bătrân, care se

sprijinea cu greu de o bară, și un tânăr ce asculta rock, la maximum, în căști. De la Aviatorilor și până la Uni-

versitate erau doar trei stații, astfel încât am rezistat eroic.

Pentru prima dată într-un amfiteatru. Am atins cu emoție băncile fine și lucioase care încă păstrau acel

miros specific de ”proaspat-restaurate”. M-am așezat în spatele sălii, acolo unde am găsit un singur loc liber.

Lângă mine stătea o fată căreia, se pare, ploaia i-a dat ceva de furcă. Cârlionții, și așa destul de rebeli, nu mai

puteau fi stăpâniți, ea încercând fără succes să îi aranjeze.

-Bună! Mă salută ea, puțin sfioasă. Sunt Annet. Ești în clasa 101?

-Ella. Se pare că vom fi colege. Încântată!

Era prima persoană pe care o cunoșteam aici și deja îmi plăcea acest loc. Nu era tocmai ce îmi imagi-

nasem pentru acest an sau pentru viitorul meu, dar pentru moment era ceva ce mă ținea ocupată.

Timp de o oră am discutat nestingherite despre examenele din vară, despre motivul pentru care urmăm

Facultatea de Geografie, dar și despre ceea ce vrem să facem după absolvire.

Mi-a povestit câte ceva despre ea, iar eu am uimit-o cu micile aventuri din Statele Unite. Am aflat că

vine din Pitești, un orășel nu foarte departe de aici, că are încă două surori, iar părinții au încurajat-o să își facă

o carieră în turism. Are un aer superior, pare puțin timidă, deși nu este, iar după cum vorbește, sigur va ajunge

departe.

Într-un final, îndrumătorul de an a intrat în sală și a ținut o prelegere plictisitoare despre importanța

viitoul nostru ca geografi, despre viitorul acestei științe și importanța ei în viața de zi cu zi. Sinceră să fiu, în

acest moment mi-aș fi dorit să fiu închisă în camera mea cântând la pian sau să dau o tură de cartier cu bi-

8

cicleta, decât să stau priponită într-o bancă de lemn alături de alte 150 de suflete, ascultând teorii plictisitoare

despre prima zi de facultate. Din feicire, s-a terminat mai repede decât mă așteptăm. Grăbită și nerăbdătoare să

scap de acolo, am sărit din bancă și am ieșit în fugă din amfiteatru, fără a mă uita în stânga, în dreapta și chiar

în față. Deodată, m-am lovit de cineva, trântindu-l, de-a dreptul la pământ.

-Doamne! Scuză-mă! Nu mă uitam pe unde merg! Îmi pare rău! Dă-mi voie să te ajut!

-E în regulă. Nu am nimic. Mai bine ai fi atentă data viitoare. Cine știe peste cine dai!

Atunci, apucând-o de mână, am observant-o mai bine. O pereche de ochi de un albastru marin priveau

insistent exact în ai mei. Nu îmi dădeam seama unde sunt, dacă mai este cineva lângă noi, dacă îmi spune ceva.

Eram pur-și-simplu hipnotizată.

-Îmi pare rău! Repet eu, cu jumătate de voce, încercând să nu par distrasă de privirea ei pătrunzătoare.

Aceea a fost prima dată când am văzut-o. Nu am aflat cum o cheamă, dacă o voi mai vedea vreodată,

dar știu că nu voi lăsa lucrurile așa.

Liniștea era cuvântul de ordine la cină. De obicei, tata și cu mine ne ”călcam în picioare”, doar să

povestim cum ne-a fost ziua. Cred că acest moment se datora și prezenței, mai mult sau mai puțin neașteptate,

a fostei soții, Kate. Au fost căsătoriți aproape 15 ani, dar s-au despărțit în urmă cu un an și jumătate, când noi

am plecat în Statele Unite. Toți trei mâncam calmi, într-o atmosferă tensionată, pentru că o simt pe Kate că

vrea să ia cuvântul. Și într-un final o face:

-M-am gândit. Poate că ar trebui ca eu să renunț la custodia permanentă a copiilor, astfel încât să poți

petrece și tu mai mult timp cu ei. Îți simt lipsa. Sunt mici și au nevoie de un tată în preajma lor.

-Trebuia să te gândești la ei înainte de a mă pune să aleg între propria fiică și relația noastră.

-Urma să vă mutați acolo, iar noi nu te puteam urma peste tot. Nu din nou.

Kate pare destul de serioasă și profundă.

-Ideea de a ne muta în România, în 2010, a fost ideea ta, zise tata cu o urmă de indignare și iritare în

glas.

-Pentru că îmi doream un viitor pentru noi. Pentru familie.

Ultima replică le-a dat ceva de gândit, iar timp de câteva minute ne-am cufundat în liniște. Nimeni nu

mai scotea niciun cuvânt, iar eu am servit, într-un final, salata, sperând ca această masă de seară să ia sfârșit

cât mai curând. Atunci când credeam că planul a funcționat, tata a decis că ideea de custodie comună ar fi o

soluție foarte bună. Matius și Sami au acum 11, respectiv 8 ani și simt nevoia de a avea un model masculin în

preajma lor, așa cum și eu am simțit nevoia de a avea un model feminin.

Kate s-a ridicat în tăcere, și-a luat geanta și haina și a plecat fără măcar să salute. Tot ceea ce a zis a

fost, cu jumătate de gură, ”Avocatul îți va trimite hârtiile.”

Amândoi am rămas nemișcați de la masă, neștiind încă cum să reacționăm după un astfel de moment.

Pe de-o parte, îl vedeam pe tata cum se bucură, dar era și dezamăgit de modul în care doi copii pot fi tratați ca

niște obiecte și pasați de la unul la altul fără măcar a-ți păsa de sentimentele lor.

-Și cum a fost prima zi de facultate? Întrebă tata după câteva minute în care niciunul nu am avut curanj

să deschidem un alt subiect. Ai întâlnit pe cineva? Ți-ai făcut prieteni?

Partea cu ”Ai întâlnit pe cineva?” mi se părea cea mai apăsătoare. Cum pot să uit că soarta mi-a trântit,

la propriu, în față o fată atât de frumoasă?!

-Da, sunt câteva personae care mi-au atras atenția, dar nimic special. Este doar prima zi și oricum nu

mă duc acolo pentru a socializa.

-Ella, trebuie să mai ieși din casă. Nu ai mai mișcat nimic de când cu Horia și chiar nu vreau să te văd

tristă! Faptul că a anulat logodna, nu este un motiv să te închizi în tine. Există atâția băieți care s-ar bate să fie

cu fiica lui Dan Martin.

-Sigur, tată. Tu ești criteriul esențial pentru care mă aleg băieții! spun și încerc să schițez jumătate de

zâmbet.

9

În restul serii am stat închisă în cameră, lucrând din greu la o nouă melodie. Trebuia să o prezint până

vineri supervizorului nostru și nici măcar nu aveam un refren. Iar ideea aceasta de a lovi un străin, din

greșeală, de a-l privi fix în ochi și a citi o urmă de încredere și blândețe îmi oferea un sentiment aparte. Mă gâ-

ndeam din ce în ce mai serios la ea. Tot drumul spre casă mi-am făcut scenarii despre cum o să intrăm în vorbă

data viitoare și cum o să decurgă totul. Doamne, m-a înnebunit! De ar ști acum că nu îmi pot lua mintea de la

ea…

Când m-am uitat la ceas se făcuse deja ora 1:23. Mă gândeam să o sun pe Annet, să îi povestesc, dar

sigur avea să doarmă, ca toți ceilalți oameni normali. Numai pe mine nu mă prindea somnul. Mă năpădeau im-

agini, auzeam numai acorduri de chitară și pian și o vedeam pe ea venind spre mine, prinzându-mă de mână și

cântând un cântec de dragoste atât de frumos și de autentic.

Bingo!

10

Capitolul 2

Cea mai frumoasă parte a studenției, până acum, era programul lejer. Puteam dormi în voie până la ora

11, după care mergeam la cursuri până pe la 18. Veneam acasă, mâncam și lucram la proiectele proprii.

Așa s-a desfășurat prima săptămână. Fără prea mari bătăi de cap. Îmi vedeam colegii cum încearcă să

se împrietenească, merg la cafea împreună în pauze, fac planuri pentru week-end. Eu nu mă hazardez. Oamenii

se schimbă pe parcurs, iar prima impresie este mereu greșită. Odată ce ajungi să cunoști pe cineva îți dai seama

că nu este exact cum ți-ai imaginat și te dezamăgești singur.

Singura persoană cu, care am păstrat legătura este Annet. Ne-am apropiat mult în ultimele zile și am

început să ne cunoaștem. A venit pe la mine, l-a cunoscut pe tata, iar eu am mers la Pitești pentru a-i cunoaște

pe ai ei.

Dani este și ea foarte prietenoasă. Faptul că este din București, ca și mine, m-a făcut să o îndrăgesc și

mai mult. Ceea ce îmi place cel mai mult la ea, este că nu se dă în vânt după atenție. Știe să tacă atunci când

trebuie, nu se aruncă cu capul înainte la orice și cântărește foarte bine orice situație. Spre deosebire de mine,

știe să ia decizii bune și să aleagă calea de mijloc atunci când sunt mai multe persoane implicate.

Zilele treceau pe nesimțite și totul părea să meargă din ce în ce mai bine. Noua piesă era cerută la fiec-

are spectacol și era aplaudată minute în șir. Cu siguranță, una dintre cele mai frumoase satisfacții pe care le

poate avea un artist.

Fratele meu, Oliver, venise acasă în vacanța intersemestrială. Studia canto clasic și baterie la Universi-

tatea din Melbourne, după ce primise o bursă completă în ultimul an de liceu. Eram atât de fericită să îl văd

cum își urmează visul, să văd că reușește într-un domeniu atât de vast și complicat. Să primești o bursă de

studii la o astfel de universitate, nu e o nimica toată. E nevoie de ambiție, dăruire și mai ales mult talent. El le

avea pe toate. Era un pachet complet, tipul artistului rock ideal. Se îmbrăca numai în pantaloni de blugi, tricou

și geacă de piele, la evenimente importante înlocuia geaca cu un sacou, dar mereu purta tenesi. Părul lui ca

tăciunele flutura mereu în vânt, descoperindu-i cei trei cercei din urechea dreaptă de care tata abia aflase. Era

visul oricărei fete.

-Mi-ai promis că mâine mergem la mama și Vlad. Nu ai uitat, da?!

-Cum să uit, frățioare. Nici eu nu am mai fost de ceva timp. Cred că abia așteaptă să ne vadă împreună,

după atât de multă vreme.

Era un sfârșit de octombrie plăcut. Copacii erau dezgoliți mai mult de 70%, iar pătura formată pe aleile

cimitirului era ca în basme. Foșnetul frunzelor îmi readuceau în minte imagini din copilărie, ultima toamnă

petrecută împreună, începutul clasei a cincea, excursiile de la finalul saptamanii… Doamne, ce le vreau înapoi!

Ne-am oprit în fața unei plăcute de marmură. “Maia Toma. 19.11.1968-12.04.2006. Vlad Petra.

7.08.1970-12.04.2006. Împreună în viață și dincolo de ea.”

Era tot ceea ce ne mai rămăsese. Obișnuiam să vin aici și să mă adun. Să vorbesc cu ea, să îi cer un

sfat. Kate era o femeie extraordinară, dar nimeni nu se compara cu ea. Nu mi-o amintesc foarte bine. După ce

ai noștri s-au despărțit, eu am rămas cu tata, iar Oliver cu mama. Eram foarte mică, așa că nu amintiri cu famil-

ia noastră fericită. Nici măcar vacanțele nu le petreceam împreună. După ce mergeam la mare, cu mama, tata

ne lua în Norvegia, acolo unde se căsătorise cu Kate și unde lucra. Ultima dată s-a întâmplat asta în vara anului

2005. Vlad abia apăruse în viețile noastre, iar fratele meu l-a îndrăgit din prima clipă. Tot el a fost cel care i-a

pus bețele în mână, dovadă fiind rezultatele bune pe care le tot obține.

-Îmi amintesc atât de bine ziua aceea... Era într-o zi de joi. Țin minte foarte bine pentru că avusesem

teza aia la matematică, mai știi?

-Da. Nu pot să cred că o spun, dar ne-a salvat viața. Am zis cu un aer melancolic.

11

Obișnuiam să îi însoțim la concertele din București sau din apropiere. Erau ocazii bune să vedem lo-

curi noi, să cunoaștem și alte tipuri de personae, să ne mai relaxam. Aceea a fost ziua noastră norocoasă.

Oliver avea 15 ani, iar eu urma să împlinesc 12, pe 22 aprilie. A fost cea mai neagră zi de naștere, iar

acum îmi amintesc de fiecare dată și parcă nu mai simt aceeași bucurie pe care o simțeam în urmă cu 8 ani.

Erau niște momente imposibil de uitat, mai ales pentru el, care crescuse toată viață alături de ea, care o cu-

noștea atât de bine.

-Ar fi fost atât de mândri de tine.

-Și de tine, Ella. Ne-au iubit pe amândoi la fel de mult.

Am aranjat cu grijă florile din vază, am aruncat resturile de frunze uscate și suporturi de lumânări, am

udat plantele din jur. La asta se reduceau toate vizitele mele din ultimul timp. Ultima dată fusesem în august,

imediat dupa ce m-am întors din California. Îmi lipsise locul acesta. Îmi plăcea să vin, să mă așez pe gărdulețul

de fier și să le povestesc tot ce am făcut în ultimul timp. Stăteam acolo cu orele, fără să mă plictisesc. Paznicii

deja mă cunoșteau și se bucurau să mă vadă. Era un loc de reculegere.

Vedeam tristețea de pe chipul lui, furia, dezamăgirea, emoția. Oliver este o persoană ușor de citit, mai

ales în astfel de situații. O fire foarte sensibilă, deși fizicul îl trădeză. Îmi era milă de el, mi-a fost milă de el

din prima clipă în care a realizat că suntem singuri, cu tatăl nostru la mii de kilometri distanță.

Mașina rula bine pe șoseaua umedă, iar noi ne apropiam din ce în ce mai mult de casă. Un loc în care

nu îmi doream să fiu, acum, că ploaia a încetase, iar soarele strălucea timid de după nori. După câteva nogoci-

eri și după ce i-am promis că voi plăti eu nota, ne-am retras liniștiți la o cafenea, acolo unde voiam să îl

“interoghez” neapărat despre timpul petrecut departe de casă. Nu am stat niciodată despărțiți atât de mult timp,

am locuit împreună, doar noi doi, aproape 6 ani de zile.

-Nu am vrut să spun asta de față cu tata, dar am cerut-o în căsătorie pe Cristina.

-Nu mi-ai spus nici mie! Felicitări! Când s-a întâmplat?! Ce a spus?!

-La un concert al trupei acum cinci săptămâni. La finalul piesei, înainte de “bis”, i-am luat microfonul

din mână și asta a fost. Clasic, în genunchi, cu inel. Ca la carte. Ideea e că toate emoțiile și toată povestea asta

frumoasă s-a terminat cu un “DA” hotărât.

Cristina studia canto clasic în aceeași clasă și au fost prieteni dinainte să învețe alfabetul. Au plecat îm-

preună, sperând la o viață mai bună, la o schimbare, la faimă. Se pare că rând pe rând, soarta le dă tot ceea ce

și-au dorit.

-Doamne, stai să vezi când o să audă tata! O să îți țină discursul ăla tată-fiu, ca de la bărbat la bărbat. i-

am zis cu o urmă de amuzament, făcând haz de necaz.

-Nu vreau altceva decât să fie de accord. Părerea lui contează mult pentru mine, știi bine. În mod nor-

mal, prima persoană pe care aș fi sunat-o ar fi fost mama. Mereu mi-am imaginat momentul când voi veni

acasă cu femeia visurilor mele, i-o voi prezenta, iar ea ne va da câte un sărut și o mângâiere părintească ca ap-

robare. Mereu mă gândesc la asta…

Ochii lui înlăcrimați și plini de emoție mă priveau intens și reincepeam să îmi descopăr fratele, cu toate

slăbiciunile lui.

Cina în familie devenise deja o tradiție, dar și un eveniment pentru că rar se întâmpla să ne adunăm cu

toții în jurul aceleiași mese. Acum, că și Oliver era cu noi, era un moment cu atât mai special. Tata stătea într-

un capăt al mesei, Kate în celălalt. Oliver și Matius stăteau pe o parte, iar eu și Sami pe cealaltă. Nimeni nu

avea curajul să deschidă o conversație, chiar dacă erau atât de multe de spus. Deodată, Kate încercă să destină

puțin atmosfera:

-Spune-ne. Cum este la Melbourne? Chiar vă învață atât de multe? Ai fi putut sta bine-mersi acasă, ca

si sora ta.

Cu un zâmbet ironic, el îi dădu replica:

12

-Nu este chiar așa. Este vorba de mai multe alte lucruri pe lângă studii. Învăț să mă descurc singur, să

am grijă de mine. Este ca un ritual de maturizare. Dar tu și tata? De ce sunteți atât de încordați?

-Încă se ceartă pentru custodie. Afirmația mi-a scăpat fără să vreau, pe nepregătite, iar toată lumea a

încremenit. Copiii s-au uitat când la unul, când la altul, fără să spună nimic.

-Sunt doar formalități. Kate vrea să se mute înapoi, în Norvegia, dar eu nu vreau să îmi pierd copiii.

Trebuie să cădem de comun acord și să găsim o soluție.

-E bine atunci, pentru că aveam și eu o veste pentru voi. Cristina a acceptat să îmi fie soție.

Tata s-a uitat întrebător la el. Eu nu știam cum să reacționez, iar Oliver a încercat să completeze, astfel

încât să scape mai ușor.

-O iubesc și în orice caz va mai dura ceva până când ne vom căsători.

Liniștea încă trona, dar deodată toată lumea s-a ridicat cu zâmbetul pe buze: “Felicitari!” i-a spus Kate

și l-a cuprins în brațe strângându-l cât a putut de tare, apoi l-a sărutat discret pe obraz, în stilul său matern.

-Bravo, fiule! Cred că ai făcut o alegere foarte bună! De fapt, orice alegere ai fi făcut, ar fi fost a ta, iar

eu nu mă puteam opune. Să fie într-un ceas bun! Apoi i-a strâns mâna ferm și l-a luat în brațe, observând o lac-

rimă cum i se scurge încet pe obraz.

Cu siguranță a fost cel mai emoționant moment tată-fiu din ultimii opt ani.

13

Capitolul 3

Eram din ce în ce mai confuză. Trecuse aproape o lună de când am văzut-o pentru prima dată și mă gâ-ndeam din ce în ce mai mult la ea.

Ajunsă în sala de curs, m-am așezat împreună cu Annet în ultima bancă, ca de obicei. Printre atâtea priviri cunoscute și dezorientate, i-am zărit chipul. Doamne, arată atât de bine în geaca de piele neagră, ușor elegantă, blugii negri și cămașa roșie! Părul lung îi cădea ușor pe spate, părând și el la fel de bine-dispus ca deținătoarea.

Annet incerca sa imi capteze atenția cu noul său laptop și peripețiile prin care a trecut până l-a cumpărat, dar în momentul de față chiar nu mă interesa. Tot ceea ce mă interesa erau acei ochi albastri de care nu îmi puteam dezlipi privirea.

Profesoara a intrat în clasă fără să realizez și din două mutări ne-a abordat tocmai pe noi: -Vom da un scurt test. Domnișoara Martin si colega, vă rog să vă alăturați unor colege din primele

bănci, pentru a vedea mai bine la tablă. În prima bancă?! Sună bine! Acolo stătea ea împreună cu o alta fată, Sofia. -Este în regulă dacă stau cu voi? Le-am întrebat, iar spre bucuria mea, ambele au încuviințat zâmbind. Ora a trecut atât de repede încât nici nu am realizat. Am uitat chiar și de test și tot ceea ce simțeam era

inima mea care bătea în gât. Încercam să mă controlez, dar eram atât de entuziasmată și de emoționată încât nici nu mai știam ce trebuie să fac în continuare.

-Nu cred că m-am prezentat, spuse ea. Alice, încantată de cunoștință! -Ella. Asemenea! Nu prea te-am văzut pe la facultate. -De cand ai dat peste mine in prima zi?! Da, nu prea am mai venit. Ai mei călătoresc mult și trebuie să

merg acasă, să am grijă de fratele meu mai mic. Doamne, ce zâmbet are! În restul de 35 de minute, rămase din oră, am ignorat totul și am stat de vorbă. Mi-a spus multe despre

locul din care vine, despre familia ei, eu m-am mândrit cu fratele meu și cu activitățile mele de week-end. I-am povestit despre cum am ajuns să cânt în cluburi, despre proiectele viitoare, despre perioada în care am lucrat în televiziune.

-Cânt mâine-seară în “True Bar”, dacă vrei să vii. Întrebi de mine la intrare și este okay. Ai locurile cele mai bune.

-Mă voi gândi serios la asta. Mulțumesc pentru invitație! Poate îmi trimiți câteva melodii să le ascult. Poate nu va fi chiar tot spectacolul o surpriză.

Acum chiar că nu mă mai puteam gândi la nimic altceva! Nu voiam decât să o impresionez. Deja îmi făceam un playlist în minte, scenografia, mă întrebam ce haine să port, ce manieră să abordez. Mă gândeam că voi cânta în fața unui stadion întreg, mii de oameni care au plătit bilete doar pentru a mă vedea cântând live.

Avea să fie cel mai bun spectacol din viața mea! Îmi plăceau serile de toamnă în București. Cu toata agitația sa, era un oraș spectaculos atunci când se

lăsa întunericul. Cuprinsă de gânduri, mi-am pus căștile pe urechi și am pornit de la Universitate spre Piața Victoriei, pe jos. Era un aer relaxant, mă făcea să mă gândesc la multe lucruri, să îmi fac planul pentru a doua zi, să îmi pun ordine în minte.

Îmi plăcea să fac asta și în liceu. Atunci când era frumos afară, când era soare, plecam mai devreme de la ore pentru a prinde apusul pe dig. Îmi plăcea să îl privesc în liniște, să îi fac fotografii, să mă plimb nest-ingherită pe alee. Așa am trecut mai ușor și peste probleme. Fiind singură, doar cu mine. Nu am avut nevoie de discursuri motivaționale, de prieteni care să îmi spună că totul va fi în regulă și că vom trece cu bine peste toate. Clișeele astea nu făceau decât să mă decepționeze și mai rău.

Nu îmi puteam scoate din minte primul Crăciun pe care l-am petrecut doar cu Oliver. Tata nu a putut veni în țară în acel an, iar el m-a dus pe dig. Era o zi frumoasă și clasică de iarnă. Lacul era parțial înghețat, iar zăpada acoperise toată vegetația din jur. Pustietatea zonei și albul imaculat din jur mă făceau să mă gândesc că trăiesc un vis, că nu mai sunt pe Pământ, ci plutesc undeva în Cer. Soarele apunea atunci încet, razele sale abia răzbind în spatele unor nori rebeli.

Noaptea asta avea să fie atât de lungă. Farurile mașinilor îmi aduceau în minte câteva versuri superbe ale unei melodii mai vechi și încercau să mă determine să scriu și eu unele asemănătoare.

14

Nu știam cum să fac, cum să fac dintr-o simplă apariție, o seară de neuitat. Nu aveam rețetă și mă ofti-ca groaznic faptul că aveam doar două ore la dispoziție pentru a-i arăta ce pot.

Am sărit peste cină și m-am închis în cameră hotărâtă să stau trează toată noaptea scriind versuri. Eram

în pană de idei, eram în pană de sentimente și de gânduri. Cu ce aș putea începe?! Ochii. Cu siguranță, ochii! “Cand îi văd ochii/Stele par sa nu straluceascaa…”. Ceva de genul acesta. Trebuia să lucrez intens. Cât despre instrumental, chitara va fi de ajuns.

Cu o cană de ceai în mână, cu pixul în cealaltă și cu o foaie pe masă, încercam să pun în scris ceea ce simțeam. Pianul nu îmi era de prea mare folos, iar chitara era tot ceea ce mă ajuta. Era deja ora două și jumătate, iar cuvintele începuseră să vina pe bandă rulantă. În sfârșit mă simțeam inspirată și motivată să fac ceva ce chiar îmi doresc. Nu voiam să cânt în continuare cover-uri și piese impuse de supervizori. Cred că și publicul își dorea să audă altceva în cluburile din București, în afară de muzică dance, house, R&B și alte genuri zgomotose.

Ora șapte dimineața m-a prins cu capul pe claviaturi și cu foaia încă în mână. Stătusem întreaga noapte trează pentru a scrie “cel mai bun cântec de până acum”, așa cum îmi plăcea să îl denumesc.

Seara, avea să fie piesa de rezistență, să fie o surpriză pentru toți, chiar și pentru mine. Pe toată durata micului-dejun am fredonat melodia, o simțeam deja în vene. Ceilalți se uitau întrebător

la mine și nu înțelegeau de ce sunt atât de fericită și par atât de odihnită, deși nu sunt. La ora 18 am plecat spre bar. Eram încrezătoare în ceea ce avea să fie, aveam încredere în noua mea

piesă și în mine. Cât de rău putea fi?! În afară de a uita versurile la mijlocul interpretării sau de a mă împiedica pe scenă, nu avea ce să se întâmple rău. Am ajuns acolo în mai puțin de o oră, iar până la spectacol mai era suficient timp. Repetiția cu trupa dură aproximativ 50 de minute, ei neștiind ce am pregătit pentru final. Păstrasem ce era mai bun.

Cu o jumătate de oră înainte de începerea show-ului, sala era deja plină. Nu mai era loc să arunci un ac, barem să dansezi. Mesele erau ocupate, cu excepția uneia. Acolo o așteptam pe ea. Mă uitam la ceas și speram că din moment în moment să apară. Minutele treceau din ce în ce mai repede, iar băieții îmi făceau semen să urc pe scenă. Eram dezamăgită și furioasă. Nici nu mai știam exact ce simt. Mă bazasem atât de mult pe acea seară, stătusem trează toată noaptea pentru a scrie cel mai frumos cântec, iar ea nu avea să apară.

Seara a început cu aproape 20 de minute întârziere, spre nemulțumirea clienților, dar cui îi mai păsa de ei?! Am început cu melodiile clasice, cover-uri, ulterior trecând la cele personale.

Chiar dacă nu venise, mi-am spus că trebuie să încerc. Dacă piesa va ajunge cunoscută, voi spune că am compus-o într-o singură noapte, gândindu-mă la o persoană specială din viața mea. Am luat chitara clasică din husă, am aranjat-o corespunzător și am atins corzile. Aproape 300 de oameni se uitau la mine în același timp. Era prima audiție. Nici măcar Oliver nu o ascultase, iar lui îi cânt toate piesele pe care le finisez. Primele acorduri au răsunat în boxe. Deja mă cuprinseseră emoțiile. Cu greu am deschis gura și am rostit primul vers. De acolo nu mai știam ce se întâmplă cu mine. Am închis ochii, iar restul cuvintelor au venit automat. Pentru prima dată mă simțeam sigură pe mine. După o strofă, sala a început să aplaude și să țină ritmul, bătând din palme. În acel moment am prins curaj și m-am ridicat de pe scaun. Am mers în fața scenei, iar reacția pozitivă a publicului a făcut cât o mie de laude primite din partea criticilor. Era momentul meu și eram mai fericită decât îmi imaginasem că voi fi.

Fără să vreau, privirea mi-a fugit într-o parte mai puțin luminată a sălii și acolo am zărit-o. Stătea într-o parte a barului și fredona piesa, ca toți ceilalți. Sufletul mi s-a umplut de bucurie, inima mi-a urcat în gât și eram din ce în ce mai entuziasmată. Prinsese la public, aproape 300 de oameni cântau cu mine refrenul, printre care și ea.

Noaptea aceea avea să fie una de neuitat. “O mie de cuvinte” fusese un real succes, la care nu mă așteptam. Începeam să mă gândesc că aveam dreptate de fiecare dată când spuneam că publicul dorește și altfel de muzică în cluburile de noapte. Seara de sâmbătă devenise una magică și de nerecunoscut, în comparatie cu cele trecute. Colegii de trupă au fost încântați de melodie și au propus să o reorchestram astfel încât să o putem cânta toți. Poate chiar să o înregistrăm. Deja gândeam prea departe.

M-am apropiat de ea și i-am cerut părerea. Îi urmăream buzele perfecte cum conturează o idee. -Chiar a fost din suflet, nu e așa?! Nu te știam în modul ăsta, sensibilă și îndrăgostită. Ai nevoie de

atâta imaginație și talent ca să scrii un astfel de cântec! Clar, vreau și eu varianta mp3! -Au fost 99 la sută sentimente, Alice. Și unu la sută transpirație, desigur. Am râs amândouă și am condus-o la bar pentru o băutură. Seara a trecut rapid, am discutat aproape

două ore fără să ne oprim sau să ne plictisim. Am râs, am făcut glume și am băut pe săturate.

15

La final, am condus-o până la ușă, acolo unde îi chemasem un taxi. -Chiar a fost o seară de neuitat! Mulțumesc mult că m-ai invitat! Aș fi stat în casă și m-aș fi uitat la

televizor, dar a fost cea mai bună seară din ultimele luni! Atunci, fără să mă mai gândesc câte băuturi am consumat sau cât am așteptat acest moment, am

cuprins-o cu ambele brațe, am tras-o aproape de mine și în clipa următoare am sărutat-o fără să îmi aduc aminte că trebuie să respir. Îi simțeam buzele moi pe ale mele și inima care îi bătea din ce în ce mai tare. Încă în stare de șoc, i-am dat drumul rapid și m-am întors în club fără a mă mai uita în urmă.

16

Capitolul 4

Restul serii l-am petrecut în club. Nu obișnuiam să beau, dar ultimele ore m-au făcut să îmi doresc încă

un pahar. Când Oliver a venit să mă ia, ceasul arăta deja 5:15. Părea foarte îngrijorat. -Ah, da. Am uitat telefonul la vestiar. A venit garda de corp… -Ella, cât ai băut?! -Doar două pahare și o bere. Sau cel puțin, atât îmi amintesc. Fratele meu a încuviințat dezamăgit din cap și în următoarea secundă m-am trezit pe bancheta din spate

a mașinii. -Ai noroc că tata are avion spre Norvegia la 7 și a plecat deja de acasă. I-am zis că ai ajuns pe la două și

ești foarte obosită, așa că după ce l-am lăsat la aeroport am venit să te iau. Mă gândeam că nu ai unde să te duci.

-Norvegia?! Ce face acolo? -Nu știu. A primit un telefon aseară și a trebuit să plece câteva zile, să semneze un contract și să

înregistreze o piesă. Asta mi-a zis. -Are legătură cu Julie? Julie fusese partenera lui de scenă în ultimii cinci ani, iar Kate îl bănuia pe tata de infidelitate. Nu neg,

dar nici nu îl cred în stare să își părăsească familia pentru o altă femeie, mai ales după ce am trecut împreună prin atâtea. El și Julie reprezentaseră România la Eurosong, în 2009, fiind la doar trei puncte de a câștiga. Era cel mai important concurs de muzică din Europa, iar țara câștigatoare avea “misiunea” de a găzdui concursul în anul următor. Aceasta fusese cea mai bună clasare a României în 20 de ani de când participa, în următorii ani nereușind să obțină măcar locul 10.

-Din câte știu, nu. Dar o să ne povestească el când se întoarce. Orașul arăta atât de frumos dimineața! Era pustiu, iar liniștea domnea. Pe șosea era numai mașina

noastră. Era imaginea perfectă pentru București. Exact așa mi-l doream. Fără zgomot și agitație. Un orășel civilizat și liniștit.

Ceea ce îmi plăcea și mai mult, erau zilele însorite. Așa cum era ziua de luni. Puțin cald pentru un

început de noiembrie, dar plăcut. Stăteam, ca în fiecare zi, pe băncile din fața universității așteptând-o pe Annet. Nu aveam să îi povestesc ceea ce se întâmplase sâmbătă seară și nici nu eram nerăbdătoare să o întâlnesc pe Alice. Nu mai vorbisem din seara aceea și eram sigură că ceva este în neregulă.

Speram să prind un moment în care este singură, măcar să știu ce crede, ce simte. De obicei stătea cu Sofia și Cristina. Deși se cunoșteau de o lună de zile, păreau deja de nedespărțit. Ce e drept, semnau destul de mult la comportament, stil vestimentar și la modul de gândire. În plus, toate aveau culoarea părului blond.

Am luat prânzul în liniște, alături de Annet, fără să schimbăm două cuvinte. Nu știam ce să îi zic. Părea tristă și retrasă, dar dacă o întrebam își dădea seama că și pe mine mă frământa ceva, așa că am preferat liniștea. Nici salata parcă nu avea același gust.

-Am cântat sâmbătă în “True”. Am lansat o nouă piesă, iar publicul a primit-o foarte bine. O să îți trimit varianta masterizată, după ce înregistrez. “O mie de cuvinte”.

-Bravo! Abia aștept să o ascult. -Tu ești bine? -Să zicem că da. Am fost acasă în week-end, iar mama și tata vor să ne mutăm în Germania. Ei și-au

găsit acolo de muncă și vor să plecăm acum, cât surorile mele sunt încă mici. Ideea e că pe mine nu m-au întrebat și chiar nu vreau să plec acum. Le-am zis că o să rămân aici, singură, dar de mutat în Germania nici nu încape discuție.

-Știu cum e… Dacă nu ai nimic care să te țină în loc, cel mai bine ar fi să pleci, fără să privești inpoi. E cea mai bună oportunitate pentru a-ți schimba viața. Poate descoperi ceva care îți place, mai mult decât geografia.

-E Germania! Nu pot să învăț limba în câteva luni și să îmi găsesc de lucru. Și chiar dacă aș pleca cu bursă, tot nu m-aș putea acomoda.

-Este o mare șansă! Gândește-te bine!

17

În ziua aceea am urcat și am coborât cele patru etaje ale facultății doar pentru a mă întâlni cu Alice, dar nu a apărut până seara. Stăteam în a doua bancă de la fereastră, cu Dani. Atunci a intrat în clasă. Singură, dar cu zâmbetul pe buze, ca de obicei. S-a uitat în jur, iar privirile ni s-au întâlnit. Am încercat să evit contactul vizual, dar ea mi-a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul.

Vai, deja mă topesc! I-am zâmbit timid inpoi, neștiind cum altfel să reacționez, iar toată ora am privit în gol, către ea,

așteptând o altă reacție rătăcită. Nu a venit. M-am grăbit să ies din sală înaintea ei. Totul pentru a evita o scenă penibilă în fața tuturor și o

conversație și mai stânjenitoare despre seara de sâmbătă. Atunci m-a prins de braț și m-a tras deoparte. A așteptat ca toată lumea să plece, apoi m-a izbit de

perete și m-a sărutat așa cum nimeni nu o făcuse vreodată. Simțeam cum inima îmi bătea în stomac, iar capul îmi bubuia de-a dreptul. I-am pus mâna pe după gât și i-am răspuns întocmai. Aceea era cea mai frumoasă senzație. Să știi că persoana pe care o placi are aceleași sentimente pentru tine.

-Deci, nu ești supărată? -Pentru ce?! Aștept momentul ăsta de câteva săptămâni. Au urmat alte câteva minute pline de pasiune. Nu îmi închipuiam că avea să se întâmple atât de repede

și în felul acesta. Nu mă gândeam că va reacționa așa. Nu mă gândeam la altceva decât la buzele ei moi care le atingeau pe ale mele într-un dans al pasiunii.

Următoarea oră ne-am petrecut-o plimbându-ne în oraș. În orice caz, cine avea să ne reproșeze că ne ținem de mână?! Oricum nu ne cunoșteau.

-Mi-a plăcut mult melodia pe care ai scris-o pentru mine. -De unde știi că era pentru tine?! -Să fim serioși. Am văzut cum mă privești, am văzut cum reacționezi de fiecare dată când vorbesc cu

tine. Ella, uită-te la mine! Vreau să profităm de ce avem acum. Vreau să ne trăim tinerețea. Am o singură viață și vreau să profit de ea. Asta ar trebui să faci și tu. Să nu mai stai ascunsă după un cântec sau după un pahar de tequila. Știam ce va urma sâmbătă seara, doar că am avut nevoie de ceva timp de convingere. M-am plimbat puțin, mi-am adunat gândurile, am fost într-un alt bar și am băut câteva pahare de vin. În orice caz, nu aș fi ratat concertul tău pentru nimic în lume.

Aceste cuvinte m-au făcut să îmi dau seama că nu eram singură. Erau și alte inimi care băteau la unison cu a mea, care băteau pentru acceași clauza. Și ce era cel mai important, inima lui Alice se număra printre ele.

-A fost mai ușor decât mă gândeam, să fiu cu tine. Mă gândeam că mă vei respinge, că mă voi “lupta” cu interiorul meu pentru a te uita și voi plânge nopți în șir.

-Cred că ai fi pus toate sentimentele într-un cântec. Zise ea puțin amuzată, puțin serioasă. -Cred că voi pune aceste sentimente într-un cântec. Și am strâns-o și mai tare de mână. Casa era pustie fără cei doi bărbați din viața mea. Fiecare cu treaba lui, iar eu tot singură. Perfect. Un

moment în care să dau muzica la maxim și să mă simt bine. Am ales o melodie de la P!nk, “Good old days”. De departe, preferata mea. Melodia urla în boxe în timp ce eu îmi redecoram camera. Ceva neobișnuit pentru mine, dar extazul și bucuria de moment erau mai puternice și făceau din mine un alt om.

Ușa se trânti brusc și fără să îmi dau seama, tata opri boxele. Avea o expresie ciudată și părea destul de îngrijorat și supărat, dar eram aproape sigură că nu sunt eu de vină. Avusesem una dintre cele mai bune zile din viața mea și nu voiam să o stric pentru nimic în lume.

Apoi, ca un tun, a rostit cuvintele fără a se gândi nici măcar o secundă: -Ne întoarcem la Los Angeles.

18

Capitolul 5

Ne-am privit minute in șir. Nu aveam curajul să spunem ce avem pe suflet sau ce gândim. Nu

înțelegeam de ce tocmai acum, când totul era perfect. -Plecăm peste trei săptămâni. Am semnat contractul ieri. Va fi bine. Ar trebui să dai un semn

producatorilor, poate iți găsesc un rol într-un serial. -Nu un serial mă face fericită acum. Nu vreau să plec. În sfârșit am aflat ce vreau să fac cu viața mea,

m-am acomodat, mi-am făcut prieteni. Nu vreau să o iau de la început. Chiar dacă mai locuisem un an de zile la Los Angeles, mă acomodasem destul de greu și abia reușisem

să îmi fac doi prieteni. Toată tranziția și mutatul de colo-colo mă bulversau și mai rău și făceau aproape imposibilă decizia de a-mi lua viața în mâini.

-Eu nu merg. -Nu încape discuție. Suntem o familie. Voi rezolva lucrurile cu Kate și ne stabilim acolo. M-am ridicat brusc de pe canapea, am mers în camera mea și am trântit brusc ușa în spatele meu. Pur și

simplu nu aveam reacție. Nu puteam să plang sau să râd. Pe de-o parte mă bucuram. Voiam să ne mutam acolo, să îmi fac o familie în Statele Unite, dar nu acum. Dacă mă întrebai în urmă cu o saptămână aș fi spus un mare “DA”, dar acum eram ancorată în acest loc. Iubeam și eram iubită. Nu voiam să o iau de la început sau să dau cu piciorul acestei relații.

Îmi dorisem atât de mult să rămân acolo, dar după ce ne-am restabilit în România am început să mă atașez din ce în ce mai mult de oameni și de tot ceea ce am găsit aici, ultimul lucru pe care mi-l doream era să o iau de la început. Eram confuză și nu știam ce vreau. Analizam toate posibilitățile, toate alternativele și nu găseam nimic care să mă mulțumească. Stăteam întinsă pe pat și visam cu ochii deschiși la ceea ce aveam de făcut. Puteam lua inițiativa, să îi spun tatei că vreau sa îmi fac o cariera în țara natală, dar ma gândeam la toate ușile pe care mi le-ar deschide California. Aș putea urma o facultate, aș putea reveni pe platourile de filmare… Era timpul să gândesc și puțin egoist, să mă gândesc la ce vreau să fac cu viața mea. Totuși, timpul nu stătea în loc și dragostea o puteam găsi oriunde, dar anii nu îi puteam întoarce și nu puteam avea aceste șanse altă dată. -Mai știi ce mi-a zis tata când am plecat în Australia de unul singur?! “Oriunde m-aș duce și orice aș face, acasă este acolo unde iți este familia”. Am început să îl cred. Oricât de mult călătoresc, când mă gandesc “trebuie să sun acasă”, mă gândesc de fapt la voi. -Ai plecat pentru că aveai un motiv bun, voiai să iți faci propriul viitor. Ceea ce vrea tata pentru mine nu este visul meu, ci al lui. Încearcă să iși continuie viața prin mine, dar eu nu îmi doresc ce iși dorește el! Aveam să îmi schimb viața pentru totdeauna, aveam să mă întorc la ceea ce numeam “adevarata mea viata”, urma să îmi revăd prietenii pe care îi consideram pierduți. Jessica și toți cei care mă ajutaseră la prima mea mutare în Los Angeles. Sara Lopez, care mă primise în apartamentul ei fără a mă cunoaște. Da, aceștia erau prieteni, mult mai presus decât starurile din ei. Însă, până la plecare aveam de lămurit unele treburi, de pus la punct amănunte ce nu le puteam lăsa așa. De departe, cel mai greu îmi era să renunț la Alice. Auzisem de “relatiile la distanta”, dar să fim serioși, când ne despart 20.000 de kilometri, cine se mai gândește la iubire și loialitate?! În orice caz, mai aveam puțin timp pentru a mă bucura de aceste momente, așa că nu aveam de gând să stric asta tocmai acum.

Puteam recupera orele pierdute în fața oglinzii, puteam recupera timpul pierdut departe de fratele meu, dar nu puteam recupera dragostea. Era ceva absurd. Era imposibil să rămânem împreună chiar dacă eram la mii de kilometri una de cealaltă. Nu eram în stare de nimic. Astăzi urma să îmi depun cererea de retragere de la facultate. Aveam emoții și simțeam că ceea ce fac nu era bine. De când tata mă anunțase că ne mutăm înapoi în Los Angeles, în urmă cu șase zile, mintea mea era mereu absentă. Nu mă mai concentram la ce trebuia, nu mai reacționam la atenționări. Cei din jur își dăduseră seama că ceva nu era în regulă cu mine, dar le era prea jenă sau prea frică să mă întrebe. Nici întâlnirile nu mai erau atât de interesante pe cât trebuiau să fie. Totul era anapoda și simțeam că totul era din vina mea.

19

I-am simțit mâna rece pe mâna mea și sărutul delicat, pe obraz, m-a trezit din visare. Cum aveam să îi spun că tot ce îi promisesem nu puteam să îi îndeplinesc?! -Ești bine? M-a întrebat cu jumătate de gură, vizibil îngrijorată. -Da, depinde în ce fel privești lucrurile. Mergem să facem o plimbare după seminar? -Herăstrău, ora 17. Nu mai fusesem atât de emoționată de ceva vreme. Am urcat scările mai mult impedicata până la etajul doi și am mers din colț în colț până la secretariat. Cu strangere de inimă am bătut la ușă și am intrat timidă: -Bună ziua! Am o cerere pentru retragere. Asta a fost! Simplu și la obiect. De acum, toată viața mea depinde de ce urma să fac în Statele Unite și de viitorul pe care tata îl plănuise pentru noi. Chiar urma să se casatoreaca cu Catherine?! Chiar își dorea o nouă familie?! A treia?! Eu nu mai știam ce vreau. Acestea erau ultimele mele zile la facultate și oricât de indiferentă am vrut să par la început, chiar mă atașasem de acest loc, de oameni și nu voiam nici în ruptul capului să plec! Dani, Annet, Alice, Sofia, Cristina și mulți alții pe care nu îi voi mai întâlni pe scări în fiecare dimineață, nu îi voi mai suna în mijlocul nopții când am băut prea mult sau pur și simplu nu am somn. Acești oameni, chiar și pentru câteva luni, au făcut din mine altă persoană. De ce am mai venit în România?! De ce am mai intrat pe acest drum dacă urma să ne reîntoarcem în State?! Tata a știut toate astea și a vrut să îmi dea o lecție?! Nu voiam un răspuns sau o explicație. Voiam să fiu fericită, să găsesc pe cineva pe care să iubesc pentru tot restul vieții și chiar dacă era prea devreme pentru asta, simțeam că am găsit acea persoană. Mă plimbam cu Annet pe hol, în drum spre seminar, dar eram tot mai stresată și mai nerăbdătoare să îi spun, deși nu era ceva de care să fiu mândră.

-Plec. Ne întoarcem în Los Angeles. S-a oprit brusc, s-a uitat fix la mine și a început să râdă, fără să creadă ceea ce îi zic. -Fii serioasă, nu pleci nicăieri! Nu mai râde de mine!

-Vorbesc serios. Astăzi mi-am depus cererea pentru retragere. De luni nu mai vin. Simțeam tensiunea între noi. Ochii i s-au umezit și se uita în gol nevenindu-i să creadă. -De ce îmi spui tocmai acum?! -Am aflat săptămâna trecută. Deja ne-am găsit unde să stăm și am trimis câteva cereri pentru castinguri. Aș vrea să mă întorc pe platourile de filmare. Asta este ce vreau să fac. -Ce vrei tu sau ce vrea tatăl tău?! Da. Nici eu nu o puteam spune mai bine de atât. Avea dreptate. Nu era visul meu. -S-a întâmplat ceva? Despre ce voiai să vorbim? -Nu, voiam doar să mai petrecem timp împreună. M-am gândit cât de mult mi-ai lipsi dacă nu ai mai fi lângă mine într-o zi… -Ella, te cunosc. Ce se întâmplă? -Săptămâna trecută, tata a semnat un contract pentru patru ani cu o casă de discuri din Los Angeles. Va trebui să ne mutăm acolo. -Poftim?! Ce se întâmplă cu noi?! -Nu e nimic sigur încă. Eu nu vreau să plec. În seara asta voi vorbi cu el și voi lămuri lucrurile.Te iubesc, Alice. Nu o să las asta să ne separe. Era pentru prima dată când i-o spusesem. Inima îmi bătea atât de tare că nu mă puteam respira și mâinile îmi tremurau de-a dreptul. Chiar simțeam asta. Nu era cea mai ușoară discuție pe care o puteam avea cu părintele meu, dar trebuia să o fac. Nu îi puteam spune că vreau să rămân în România pentru o fată și în niciun caz că aceea este iubita mea. Cred că m-ar fi dus legată până în California. -Vreau să avem o discuție. -Este legată de camera cea mare, de la etaj? Pentru că și fiica lui Catherine, Ema, o vrea, așa că va trebui să vă înțelegeți. -Poate să ia camera, nu îmi pasă. Eu nu vreau să merg. Am muncit prea mult pentru a intra la facultate, în sfârșit m-am obișnuit cu gândul că sunt studentă și nu vreau să îmi schimb din nou direcția pentru că tu ai

20

găsit ceva provizoriu în America. Va fi pentru unul sau doi ani, dar nu pentru totdeauna. Nu am niciun viitor sigur acolo. Te rog, înțelege-mă. Vreau să rămân aici. Singură. Mă descurc. -Este din cauza lui Alice, nu e așa?! -Scuză-mă! Ce..?!

21

Capitolul 6 Simțeam că drumul către casa lui Julie nu fusese niciodată mai lung. Încercam să conduc bicicleta fără

ezitări, dar lacrimile îmi șiroiau pe obraji și mi se legau strâns sub bărbie. Atât de strâns încât aș fi putut crede că acel legământ este dragostea mea pentru Alice.

Nu mai vedeam în stânga sau în dreapta, nu mai claxonam, țineam doar drumul drept, parcă ghidată de o voce interioară.

Se făcuse deja ora 22:42 când am ajuns la ușa ei. Am trântit bicicleta și am bătut insistent până când mi-a deschis. I-am sărit brusc în brațe și am izbucnit în plâns. Ea era singura care mă putea înțelege.

Ceaiul fierbine din ibric scotea aburi pe care încercam să îi pulverizez cu respirația mea, dar nu mai aveam puterea să fac asta. Julie a turnat licoarea dulce și aburindă în două căni, mi-a înmânat una și s-a așezat pe canapea, lângă mine. Era de un calm ieșit din comun și asta am apreciat mereu la ea. Nu se grăbea niciodată să ceară explicații, nu sărea la concluzii, analiza fiecare factor în parte.

-Te-ai mai liniștit? Știi că poți să vorbești cu mine oricând ai nevoie. Mă bucur că ai venit! Printre suspine, am încercat să îndrug câteva cuvinte, dar cu greu m-am făcut înțeleasă. Din fericire, ea

știa cum să mă facă să mă simț mai bine. -Trebuie să ne întoarcem la Los Angeles. Este vorba de un album pe care vrea sa il înregistreze,

probabil și un turneu cu trupa. Dar astea sunt visele lui și planurile lui. Eu nu am nimic stabil. Doar ce m-am întors, mi-am făcut prieteni, m-am obosnuit aici. Nu pot să o iau din nou de la început. Nu mai pot…

-I-ai spus asta? Sigur ar înțelege dacă ați vorbi liniștiți, așa cum o facem noi acum. Desigur, la cum vă știu pe amândoi, conversația s-ar sfârși cu o ușă trântită, un strigăt pe fundal “Ella, nu trânti ușa!” și un chicotit ștrengar al fratelui tău.

Nu aveam cum să nu mă amuz măcar puțin de ceea ce tocmai spusese. Era amuzantă, avusese grijă de mine de când îl cunoscuse pe tata și contrar părerilor lui Kate, chiar mi-ar fi plăcut ca tata să o aleagă pe ea. Era tânără, undeva la 34 de ani, frumoasă, avea ochi albaștri și păr lung, castaniu. Era mereu elegantă, iar vocea ei era divină. Era în anul întâi la Școala de Muzică. Simțea că într-o zi toată faima se va sfârși, că va trebui să își găsească un drum pe care să meargă atunci când nu va mai găsi răspunsuri. Cred că ar trebui să învăț de la ea.

-Julie, e altceva. E mai complicat… -Știam eu! Cine e? Îl cunoști de mult? Sunteți colegi sau ceva? Cum te-a cucerit? Spune tot! -Parțial ai dreptate. Este cineva, însă acel cineva este o ea. O cheamă Alice, suntem colege și este atât

de frumoasă! Ți-ar plăcea să o cunoști! Are ochi superbi și când vorbește.. Doamne.. acea voce.. Un zâmbet larg s-a schițat pe fața ei. Nu se aștepta la un astfel de răspuns, dar cred că a fost fericită că

i-am zis. -Știam eu! Mă bucur mult pentru tine! Dan ce a zis? -Nu am apucat să îi spun. A aflat singur. Cred că mai mult din cauza asta sunt supărată. Nu știu de unde

știe, dar atunci când am vrut să îi zic, mi-a luat-o înainte. Totata replica a fost “Este din cauza acelei fete, nu?”. Nici măcar nu am avut timp să reacționez că mi-a și interzis să o mai văd. Acum, mai mult ca oricând, vrea să mă ia cu el. Un singur lucru nu pricepe. Poate să mă ia de lângă Alice, poate să mă ducă acolo, să mă exileze de tot ceea ce cunosc, dar nu poate schimba sentimentele. Nu are puterea să îmi șteargă din minte imaginea ei și amintirile pe care le avem. Nu poate schimba felul în care sunt. Așa sunt eu și trebuie să se obișnuiască cu asta.

-Când te-am cunoscut, în 2008, nu mă gândeam că vei deveni o domnișoară atât de frumoasă, matură și talentată. Acum, după toți acești ani, îmi dau seama cât m-am înșelat. Ella, ești copilul perfect. Uite prin câte ai trecut și nu ai luat-o pe căi greșite. Chiar dacă Dan nu a fost mereu acolo pentru tine, ai luat ce era mai bun din societate și iată-te! Vorbește cu el. Spune-i ce mi-ai spus și mie și sigur va înțelege.

Chiar era singura persoană care mă înțelegea. -Poți rămâne aici în seara asta. Ți-am pregătit o cameră sus. Ți-am lăsat și ceva de îmbrăcat pe pat.

Dacă vrei să faci un duș sau să mănânci ceva, te descurci, că ești de-a casei. Eu ar trebui să mă bag la somn. Mâine plecăm la Brașov la un spectacol. Ar trebui să îl suni pe Dan. Sigur se îngrijorează. Noapte bună, draga mea!

-Julie, mulțumesc mult! Noapte bună

22

O noapte trecuse cum nu se putea mai prost. Nu îl sunasem pe tata, știam ce avea să zică. Julie știa că nu aveam să fac asta, așa că l-a sunat ea și l-a asigurat că totul este în regulă. Nu voiam nici în ruptul capului să merg acasă. Știam că vom avea o conversație, în mod inevitabil. Muncea mult, dar asta nu îl împiedica să se ocupe și de noi. Încerca să fie un tată bun, își dădea interesaul, atât cu noi cât și cu frații noștri mai mici.

Eram totuși mulțumită că mă aflăm în punctul ăsta. Cât mai puteam ține secretul?! Era mai bine așa. În liniștea solemnă din cameră se auzi brusc telefonul mobil. Nu știam unde îl aruncasem noaptea trecută, dar l-am găsit în timp util pentru a răspunde. Fața mi s-a luminat când i-am auzit vocea.

-Neata, somnoroaso! Cum ai dormit? Era ea. Cu vocea ei perfectă. Își făcea griji pentru mine. Nu puteam să îi spun ce se întâmplase, cel

puțin nu la telefon. -Bună-dimineața! Acum, că te aud pe tine, chiar nu mai știu cum am dormit, dar știu cât sunt de fericită

să te am! -S-a întâmplat ceva? Ai o voce ciudată. -Ne vedem la facultate, mai bine. La 13, la fântână. -Te iubesc! -Și eu, Alice! Și eu… Mai aveam timp pentru un duș. Julie și Mike,soțul ei, plecaseră, iar eu eram singură în apartamentul lor

etajat. Îmi plăcea atât de mult simțul ei estetic! Avea gusturi foarte bune în ceea ce privește design-ul. Toată casa era decorată în stil vintage. Preferatul meu.

Poate că nu era atât de rău să îl sun pe tata. Sau macar pe Oliver. Știam că sunt îngrijorați pentru mine. -Bună, Oliver! Eu sunt. Îi simțeam vocea speriată, dar fericită că mă aude și că acum știe că sunt bine. -Unde ești? -La Julie. Am stat aici azi-noapte și acum ei au plecat spre Brașov. O sa plec și eu în curând. A zis tata

ceva? -L-a sunat Mike aseară și i-a spus că ești la ei. Totuși, ne-am făcut griji. Ai plecat așa, fără să zici

nimic, fără să iei nimic cu tine… -Ți-a zis mai mult de atât? -Ella, nu avem nicio problemă cu asta, doar că a fost ceva, să îi spun șocant, pentru el. Eu sunt okay cu

asta. Rămâi surioara mea, nu am cum să schimb ceea ce ești sau ceea ce iubești. Vino acasă, te rog. -Nu merg în America cu el. -Mai bine vino acasă și discutăm. Îmi era deja frică pentru ce va spune tata. Îmi era rușine să dau ochii cu el, nu îl puteam privi direct în

ochi și să îi spun ce i-am spus lui Julie cu o seară înainte. Chiar dacă credeam că sunt suficient de puternică pentru asta, mă înșelasem.

-Mă bucur că te-ai întors. -Tată, îmi pare atât de rau… -Nu e nimic, stai jos. Ella, nu cred că ți-a lipsit ceva material până acum. Așa cum am știut, am avut

gija de tine. De ce faci asta? -Ce să fac? -De ce nu vrei să mergi cu mine? De ce găsești motive ca să nu mergi? -Ăsta nu este un motiv. Ăsta este adevărul. Nu pot să plec și să pretind că nu s-a întâmplat, când atâtea

au avut loc. Nu vreau. Ce e atât de greu de înțeles? Am stat cu Oliver de când aveam unsprezece ani și nu ai încredere să mă lași acum?

-Nu vreau să mai fac aceleași greșeli. -Asta e greșala, tată. Crezi că poți face orice vrei cu mine?! Nu te gândești că vreau să am și eu viața

mea? Viitorul meu? Nu merg nicăieri. Nu făcusem cea mai bună alegere, poate că ce aveam acum se va sfârși peste câteva luni, dar atunci

puteam merge acolo, după el. Dacă plecam acum, nu mă puteam întoarce peste câteva luni și să pretind că totul este în regulă. “Am făcut ceea ce trebuia!” îmi tot spuneam.

M-am schimbat repede și am plecat în grabă spre club. Era seara cea mai aglomerată din an. Nu știam de ce, dar mereu se întâmpla așa în jurul sărbătorilor. În ultimul timp, clubul fusese din ce în ce mai căutat și nu vreau să zic că se întâmpla asta din cauza mea. Pur și simplu cred că se dezvolta frumos. Primisem și un onorariu mai mare ultima dată, iar asta era excelent, având în vedere ce mă aștepta. Trebuia să îmi caut și o

23

chirie sau măcar un coleg de apartament. Nu puteam sta singură, îmi era teamă, iar Oliver se întorcea în Australia peste doar câteva zile.

Mi-am instalat liniștită microfonul și orga, am făcut probele de sunet alături de ceilalți colegi și mi-am aranjat foile cu melodiile în ordinea stabilită. Seara era singurul moment al acestor zile în care mă simțeam în sfârșit relaxată, liberă, puteam fi cine îmi doream să fiu. Seara eram doar o solistă într-un bar și nimeni nu îmi știa problemele sau viața.

Localul se aglomera cu fiecare minut care trecea și simțeam inima cum îmi bubuia în piept. Era evident că așteptam pe cineva, dar banuaiam că nu va veni. Serile de acest gen nu erau tocmai favoritele ei, dar mă gândeam că va face o excepție, având în vedere programul artistic live.

Primele acorduri au fost geniale, iar publicul era în delir. Eram extrem de încântată că băieții și cu mine aveam un succes din ce în ce mai mare, iar oamenii veneau doar pentru a ne asculta. Fumul gros de tutun îl puteai tăia cu cuțitul,iar aceasta era partea care nu mă prea încânta.

Am sperat până la finalul serii că ușa se va deschide și va intra ea, dar era deja trei dimineața, barul se golea și nici urmă de Alice.

24

Capitolul 7

Totul devenea din ce în ce mai gri. Îmi era imposibil să mă gândesc că ea a vrut să mă uite. Trecuseră

deja două săptămâni de la acel spectacol și de când nu mai auzisem nimic din partea ei. O văzusem la facul-tate, dar nu mă mai băga în seamă. Fără motiv. Oare făcusem ceva ce nu îi convenea?! Ce puteam face eu? Să plec pur și simplu fără explicație?! Cred că era cea mai inteligentă decizie.

Stăteam în aeroport și priveam în gol spre terminalul ”Plecari”. Nu mă credeam în stare de așa ceva și totuși eram la câteva minute de a mă urca într-un avion și a pleca spre o viață mai bună, fără a mă uita în urmă. Tot ceea ce avusesem în aceste luni rămânea doar un vis frumos. Un vis care nu voi afla niciodată cum se sfârșește. Alice fusese cel mai bun lucru care mi se întâmplase, chiar mai bun decât succesul de la Hollywood sau admiterea la facultate. Alice era acel vis la care nu mă gândisem niciodată că se va îndeplini. Acei ochi superbi erau tot ceea ce îmi doream să văd în zori și ultimul lucru pe care voiam să îl văd seara. Râmneam doar cu amintirea ei și un întreg album de fotografii care nu îmi puteau alina tristețea.

-Ești sigură că asta vrei? Îl vedeam pe fratele meu, mereu gata să îmi sară în ajurtor cu un sfat bun.

-Trebuie. I-am încuviințat scurt din cap și i-m sărit în brațe, lacrimile curgându-mi aproape instantaneu pe obraji. În afară de el, Julie și Mike veniseră să ne conducă la aeroport. Era o despărțire emoționantă. Pe Oliver eram sigură că îl voi mai vedea, dar pe ei probabil că era ultima dată când îi strângeam în brațe. Erau două din-tre cele mai importante persoane din viața mea. Mai ales Julie care jucase rolul perfect de mamă în ultimii ani. După ce mi-a șters discret lacrimile, m-a mângâiat ușor pe obraz, cu prietenie. Mâna ei caldă și puțin aspră îmi era atât de familiară și avea să îmi lipsească extraordinar de mult.

-Mă bucur că ai venit cu mine. Vei vedea, ne va fi mult mai bine. -Tată, îți este frică de ceva? De cineva? -Ce îți veni?! Pune-ți centura, vom ateriza în curând.

După aproape 12 ore de zbor, cu escală, am ajuns cu bine la pe aeroportul din San Francisco. Era o per-ioadă aglomerată a anului, așa că întregul aeroport fremata de sufletele care îl tranzitau în grabă. Amândoi ne uitam cu atenție după Catherine și Emma, dar nici urmă de ele. Până la un moment dat. Le-am zărit într-o parte a terminalului, la fel de pierdute ca și noi. Tata a alergat spre Catherine și a luat-o în brațe. Cred că erau cei mai fericiți de această schimbare. Citeam pe chipul Emmei acceași “încântare” pe care o simțeam și eu și nu o condamnam. Îi era greu ca, după ce tatăl sau a dispărut misterios pe frontul din Irak, mama sa să își refacă viața cu un tip pe care îl cunoștea de câteva luni. Îi împărțeam în mod clar sentimentele.

M-am apropiat politicoasă de ele, am sărutat-o pe Emma pe obraji și am salutat-o pe Catherine. Chiar nu mă îmi păsa că ea îmi făcuse rost de un rol într-un serial de renume. Urma să se căsătorească cu tatăl meu în doar câteva săptămâni și nu mă puteam opune nicicum.

Camera mare pe care tata presupusese că ne vom certa, chiar merita. Era la etaj, avea vedere directă la

ocean, era caldă și primitoare. Întreaga casă își merita investiția. Era albă, cu etaj și mansardă, amplasată direct pe plajă într-un complex rezidential. Avea podea din lemn masiv și draperii de culori diferite în fiecare încăpere. Era mobilată și avea tot ceea ce ne doream. Pentru mine era mai mult decât atât. Era visul oricărui american, iar pentru noi era un vis devenit realitate.

Eram la 20 de mii de kilometri de România și nu mă gândeam la altceva decât la cum mă voi întoarce acolo peste zece ani și voi fi recunoscută pe stradă, arătată cu degetul, oamenii vor cumpăra bilete la concertele mele și vor umple stadioane întregi. Poate că acest nou proiect mă va duce acolo mai curând decât mă aștep-tam.

În ciuda a ceea ce credeam, Emma părea chiar o fată de treabă și o “sora” de încredere. Nu conta că era mai mică decât mine. Părea mult mai matură și mai rațională decât mine. Probabil că asta îi dădea un avantaj în fața mea. Nu era genul de persoană care să cerșească atenție, să își dorească să strălucească în lumina reflec-toarelor, cum este Catherine. Este mult prea modestă și mult prea simpatică pentru a-mi fi soră vitregă. În orice caz, dacă ne înțelegem, chiar nu mai contează temperamentul fiecăreia.

-Poți avea tu camera cea mare, Ella.

25

I-am auzit vocea în pragul camerei și am tresărit. Nu știa limba română și vorbeam numai în engleză, dar asta era bine pentru mine. Aveam nevoie de exercițiu pentru a mă perfecționa. Un an nu îmi fusese de ajuns.

-E în regulă. Mă mulțumesc și cu cealaltă. Nu e mare diferență între ele. Vocea mea spunea de fapt “Doamne, îți mulțumesc pentru camera mare!”

-Cunoști împrejurimile? Mă gândeam să facem o plimbare. -Am crescut aici. Cunosc orașul ca în palmă. Poate mai târziu. Aș vrea să îmi despachetez lucrurile. Părea chiar o zonă frumoasă privită din perspectiva unui străin. Străzile erau mult mai curate decât în București, aglomerația din cartier era mai mică decât cea din zona în care locuiam în România, oamenii păreau politicoși și te salutau chiar dacă nu te cunoșteau. Asta se datora, cred eu, și faptului că era o zonă mică, iar locuitorii se cunoșteau. În fiecare duminică se organizau petreceri ale comunității, se dansa, fiecare aducea ce-va util de acasă. Fie că era vorba de mâncare, băutură sau decorațiuni, cei de aici știau deja regula. Auzisem că există chiar și o comunitate de români în zonă. Internetul fusese de mare ajutor de când venisem prima dată aici. Am mers în jos pe strada 40 care ducea direct spre plajă. Strada se termina în nisip. În dreapta era o căbănuță de unde puteai închiria plăci de surf și alte echipamene pentru distracție marină, iar în partea stângă era un magazin mixt cu răcoritoare, mâncare, costume de baie, suveniruri și tot felul de prostioare pe care copiii veniți în vacanță puneau ochii, iar părinții se simțeau obligați să le cumpere. M-am mulțumit cu o doză de suc și am luat-o încet pe plajă. Era deja ora 18 după-amiază și soarele începea să își piardă din putere și să dispară încet după case. Plimbatul pe plajă, în amurg, era una dintre activitățile mele preferate. În liceu plecam câte o zi la mare, fără ca cineva să știe. Mă urcam în trenul de șapte jumătate și veneam seara, după ora 19. Erau 200 de kilometri care ne despărțeau de plajă și de mare, pe care eu le adoram și le vizitam ori de câte ori aveam ocazia. Acum urma să trăiesc aici. În fiecare dimineață mă trezeam cu oceanul la geam și cu mirosul proaspăt de nisip.

Am mers mult pe plajă. Am trecut de casa noastră și mă indepatasem cu vreo doi kilometri. Era o seară mult prea frumoasă pentru a mă întoarce și a privi ritualul tatei de inaugurare a noii locuințe. Știam asta pentru că era deja a treia oară când ne mutam.

Eram cu gândurile cufundate în melancolie. Încercam să găsesc o explicație pentru care Alice mă igno-rase și pentru care nu mai dădea nici un semn de viață de câteva zile. Presupun că știa că am plecat. Și chiar și așa, un simplu mesaj de rămas-bun era suficient. Mergând pe marginea apei, am ajuns la capătul complexului rezidential. Așa cum auzisem, aici se adu-nau tinerii din oraș pentru a sărbători diferite evenimente. Cu băutură, muzică și jocuri specifice. Chiar dacă cei mai mulți nu aveau vârsta legală, polițiștii nu îi împiedicau să petreacă la maxim în fiecare săptămână. M-am apropiat, puțin timidă, dar curioasă să văd ce se petrece. Duceam lipsa unor prieteni. -Hei, tu, fata nouă! Am fost cam surprinsă să aud pe cineva vorbind cu mine. -Hei. Scuze, nu am vrut să intru așa. Voiam să văd cum e pe la voi. Sunt nouă în oraș.

-Europa? Accentul tau… -România. -Serios?! Vocea i s-a schimbat brusc și a început să vorbească în română, spre marea mea mirare. -Emily. Încântată. -Ella. De când ești aici? -Ne-am mutat când aveam 12 ani. Acum am 20. Asta îmi dă cam opt ani vechime. Ne-am plimbat puțin pe plajă și am vorbit despre zonă, persoane, distracții locale, facultate. -De ce v-ați mutat aici? M-a întrebat ea. -Tatăl meu și-a găsit de lucru aici și se va căsători în curând cu o americancă. -A, chestia cu cetățenia. Am înțeles. -Catherine e foarte de treabă. Chiar par să se iubească. Nu cred că este neapărat interesul. La tine cum a fost?

-Adopție. De când eram mică am stat numai prin orfelinate și cand aveam nouă ani o familie de ameri-cani s-a oferit să mă adopte. Când s-a finalizat totul aveam 12 ani. Și, aici sunt. A fost cam greu la început. Nu știam deloc limba, trebuia să merg la școală. Am pierdut un an de școală și acum sunt în ultimul an de liceu. Ce ai lăsat în urmă?

26

-Facultatea. Eram anul intai la Geografie. Am mai locuit aici și anul trecut. În iunie ne-am întors în România și speram că totul va fi bine. Că vom rămâne acolo, voi face o facultate, îmi voi face prieteni noi, voi cânta, voi rămâne cu persoana pe care o iubesc pentru tot restul vieții. Tata a avut grijă să nu se întâmple totul așa cum mi-am dorit. -Mama ta?

-A murit când eu aveam 11 ani. Am un frate mai mare, studiază în Australia la un colegiu de renume. Până sa plecăm am stat împreună. Doar noi doi. Tata locuia atunci în Norvegia, era căsătorit, mai are doi copii. A divorțat de Kate și am ajuns aici. Cine știe unde vom fi peste un an…

-Nu ți-a fost ușor, să înțeleg. Îți vei găsi și aici pe cineva. E un oraș mare, crede-mă. -Nimeni nu e ca ea… Nici măcar nu am apucat să ne luăm rămas-bun. -Ah. Tatăl tău nu e de acord. Și ai mei au acceptat cu greu. Nu prea au avut de ales. Cei de la Servicii Sociale sunt încă cu ochii pe ei până sunt pe picioarele mele. Lacrimile mi-au apărut în colțurile ochilor gândindu-mă la Alice. Știam că va trece mult timp până aveam să o văd din nou. Sau asta nu se va întâmpla. Nimeni nu știa. Îmi doream doar să vorbesc cu ea, să îi spun ce s-a întâmplat, că nu am fost suficient de puternică să lupt pentru noi, iar acum sunt blocată într-un orășel din California, fără prieteni și un plan concret pentru viața mea.

27

Capitolul 8 Era o noapte liniștită. Prima noapte în Palos Verdes voiam să o petrec distrându-mă. O petrecere pe plajă era perfectă. Un foc de tabără, bautură și prieteni noi. Ce îmi puteam dori mai mult?! Am intrat în căbănuța de pe plajă în care se afla o masă de billiard, un bar, multă lume și un fum gros de care puteai trece cu greu. Mi-am comandat o tequila, m-am așezat la bar și am încercat să par cât mai prie-tenoasă și mai familiară cu locul, dar se vedea clar că nu sunt de-a casei. De pe cealaltă parte a mesei de joc, mă priveau doi tipi înalți, bruneți, cu ochi căprui sclipitori și care nu arătau de mai puțin de 21 de ani. Cum deja știam că majoritatea sunt liceeni, m-am gândit că adolescența iși făcea treaba mai mult decât bine, în cazul lor. Emily s-a apropiat și mi-a întins un pahar cu vodka și suc.

-Bun-venit în Palos Verdes! Am dat tequila pe gât apoi am luat și o gură sănătoasă din vodkă. Deja simțeam alcoolul în mine. Nu îmi era frică să mă duc așa acasă, îmi era frică să nu fac aici ceva de care să îmi pară rău. Emily era chiar drăguță. Toată seara am cântat și am dansat cu prietenii ei în jurul unui foc de tabără aprins pe plajă. Se făcuse deja frig, eram înghesuiți, zgibuliti, cu pături sau haine groase pe noi, dar nu ne lăsam duși atât de ușor. Cei doi băieți, care se uitau insistent la mine cu ceva timp înainte, făceau și ei parte din gașcă. Aveau 18, respectiv 19 ani. În afara lor, în jurul focului mai stăteau două fete și un băiat. Ceva mai mici ca vârstă, dar foarte sociabili. Una dintre fete era poloneză, iar băiatul era irlandez. Ceilalți erau americani, născuți și crescuți în același orășel californian. Era deja 3:04 când am plecat spre casă. Știam ce va urma să spună tata, dar cred că va fi încântat că mi-am făcut prieteni chiar din prima seară. -Ella! Am auzit-o pe Emily cum mă striga. -Mergem cumva în aceeași direcție? -Stau la numărul 34B -Eu la 35! Ce fain! Valurile oceanului se auzeau atât de frumos în liniștea nopții, ca o melodie. Fără mașini, fără mirosul combustibilului ars. Palos Verdes devenea deja locul meu preferat. Ne apropiam încet de casă, iar luminile din sufragerie erau aprinse. Îmi făceam scenarii despre ce va urma, dar probabil ei doar puneau lucrurile noastre la locul lor. Pentru o secundă m-am uitat în sus și am văzut cerul brăzdat cu mii de stele. Așa cum mi-l aminteam din copilărie. M-am trântit pe nisipul rece și umed și m-am lăsat complet pe spate cu mâna sub cap. Emily a făcut același lucru. S-a întins lângă mine și amândouă ne uitam fix către cer.

-Vrei să știi de ce mi-a fost teamă să mă mut aici? Mi-a fost frică de oameni. Și de mine. Am vrut să schimb ceva la mine, dar îmi era teamă să recunosc. Eram pregătită să fac pasul acesta acasă, să mă deschid în fața tuturor criticilor și răutăților din jurul meu. Eram gata să lupt pentru ce iubeam, dar cred că am pus prea mult suflet.

-Nu aș fi avut curajul tău. Aș fi fugit. Cred că tatăl tău a vrut să te scape de o povară. -Posibil… Chiar vreau să fiu eu, Emily. Atunci i-am simțit mâna apropiindu-se de a mea. Nu cred că eram pregătită pentru asta. Doar ce îi

povestisem despre Alice, despre faptul că am lăsat-o în urmă fără explicații. Oare chiar îmi doream asta?! Desigur că îmi doream. Aici urma să îmi încep o nouă viață și să petrec cel mai mult timp. I-am răspuns ”provocarii” și am luat-o de mână. M-am uitat apoi la ea și am văzut în ochii ei ceva ce doar la Alice mai văzusem. Trebuia să o iau de la zero. După aproape 15 minute petrecute în nisip, ținându-ne de mână, ne-am ridicat și ne-am continuat drumul spre casă. Am mers până în fața verandei mele și ne-am luat rams-bun cu un sărut fin pe obraz. Fluturașii mei din stomac se simțeau ca la ei acasă. Diminețile erau altfel pe coasta Pacificului. Nu tuturor le este dat să se trezească cu privirea direct la ocean, ascultând cântecul pescărușilor. Era prima dimineață în Palos Verdes. Am coborât în living, ghidată de mirosul clătitelor proaspete făcute de Catherine. Da, trecuse ceva timp de când cineva nu mai gătise micul-dejun pentru mine și tata. Acum mâncam toți patru, în jurul mesei, ca o adevărată familie. Casa nu era termi-nată încă. Aveam o mulțime de lucruri de pus la punct, cutiile stăteau unele peste altele în hol și încă nu veniseră toate. -Ai venit cam târziu aseară. Pe unde ai fost?

28

-Prin împrejurimi, la o petrecere pe plajă. Am cunoscut câteva persoane interesante. Chiar și un român. -Mă bucur să aud asta! Vezi, nu e chiar atât de rău aici. Tata era fericit să audă că mi-am făcut câțiva prieteni chiar din prima seară, așa cum intuisem. Mai aveam o săptămână liberă, apoi începeam repetițiile pentru serialul ”Vocals”, produs și difuzat de televiziunea națională. Se aștepta să fie un mare succes, cu priză la adolescenți și tineri. Până să ajung idolul adoles-cenților, ar trebui să îmi fac curat în camera, pentru că atunci când părinții îi spun unui viitor star să își curețe camera, acesta trebuie să se supună. Dar ce o fi fost seara trecută?! Sunt gata să o uit pe Alice, să trec mai departe?! Ar trebui să vorbesc cu Emily cândva, înainte de a fi prea târziu. În casă mai eram eu și Emma, fiecare în camera ei, făcându-ne ordine, despachetând. Am auzit cu greu soneria de la ușă și am coborât în grabă. Emma era deja acolo, deschisese și vorbea cu cineva. -Uite, Ella! Vecinii ne-au trimis un cadou de bun-venit! -Ce drăguț! Ce este? Cine e la ușă? -Eram în bucătărie, întinzând pe masă tot conținutul coșului, când am văzut-o intrând. -Emily. M-am gândit să vin personal, dacă tot ne cunoaștem. -Mulțumim frumos! Nu trebuia! Ia un loc! Ea este sora mea mică, Emma. Emma, ea este Emily, noua noastră vecină. Este tot româncă, ca și mine. -Mă bucur să te cunosc! Parcă te-am mai văzut. Aseară, pe veranda noastră. Cu Ella. -Aaaa, ar trebui să te duci sus să continui treaba, o voi servi pe Emily cu un suc. -Mi-a făcut plăcere! -Câți ani are? Mă întreabă Emily într-un final. -16. Îi răspund încet, nesigură pe răspuns. Mama ei și tatăl meu sunt împreună, așa cum ți-am spus. Vrei să urci? Să îmi vezi camera. Nu obișnuiesc să cotrobăi prin lucrurile altcuiva, dar mi-ar plăcea ca ea să îmi umble în lucruri. -Vrei să te ajut să decorezi? Îmi place să fac asta. -Okay, dacă nu ai ceva mai bun de facut. Am scos pe rând tot ce aveam în cutii, de la cărți la CD-uri și bibelouri. Nici nu ne-am dat seama când au trecut trei ore, atât de bine ne-am simțit împreună. Mi-a povestit despre primele ei zile în California, despre copilăria din România și tot ce își aducea aminte de când era în proprietatea Serviciilor Sociale. Pentru prima dată mă bucuram, mai mult decât trebuia, că tata nu a renunțat la noi și ne-a întreținut de la distanță. -Săptămâna viitoare încep lucrul. Îi spun într-un final. -Te-ai angajat deja? Unde? -Nu e chiar angajat… Voi juca într-un serial. Catherine este actriță și mi-a pus o vorbă bună la un producător. Tata m-a târât aici și m-a obligat, într-un fel, să îmi găsesc o ocupație. Fie că vreau, fie că nu, trebuie să fac asta. -Pe bune? Ce fel de producție? O vedeam cât de surprinsă și de fermecată era de ceea ce tocmai îi spusesem. -”Vocals”. Este un serial musical nou, de pe postul național. Voi avea un rol secundar, dar cred că va merită. Vor fi numai actori tineri, la început de drum. Crezi că o să mă descurc? -Glumești, nu? La cum ne-ai cântat aseară, o să îi faci praf! A lăsat jos bluza pe care o avea în mână și s-a apropiat de mine. Își ținea mâna pe brațul meu drept și se uita fix în ochii mei. Inima îmi era în gât. M-am apropiat ușor de ea, dar ușa de la intrare s-a trântit brusc. Am auzit vocea tatei care tocmai intrase în living. -Ar trebui să coborâm. I-am spus cu jumătate de gură, cu vocea joasă. Mă ofticam că tocmai acum și-a găsit cineva să ne întrerupă. L-am văzut stând lângă masa din bucătărie, uitându-se prin lucrurile aduse de Emily. A tresărit când ne-a văzut și m-a salutat scurt, ca de obicei. -Ea este Emily, noua noastră vecină. Ne-a adus acest coș ca un semn de bun-venit din partea comuni-tății. -Încântat. I-am văzut fața serioasă și vocea groasă pe care o avea atunci când bănuia că ceva se întâmplă între mine și altcineva. -Tata… -Unde este Emma? -În camera ei, cred.

29

-Catherine vă roagă să îi mai trimiteți câteva cutii pentru a împacheta și restul lucrurilor din aparta-ment. -Le aduc imediat. Să o chem și pe Emma să mai aducă câteva. -Eu ar trebui să vă las. Se face deja târziu. -Emily, poți să mai stai! Poate mâncăm ceva. -Te aștept pe la mine după ce termini, bine? -Bine. Ne vedem acolo! Privirea tatei se încrunta și bănuiam ce avea să spună, dar l-am ignorant complet și am urcat scările în grabă, după cutii. Pe pat era telefonul. LED-ul îi sclipea și i-am verificat imediat mesajele. ”Ar trebui să mai despachetăm ceva, când nu este tatăl tău acasă. Emily” M-am luminat brusc la față și am zâmbit larg, gata să îi răspund, dar ceva mă oprea. Cred că era vina faptului că vorbesc cu o altă fată, fără a lămuri lucrurile cu Alice. În România trebuia să fie undeva în jur de ora 10, deci probabil că se trezise. Am format numărul și am sunat. Am lăsat câteva secunde, până când cineva a răspuns. ”Alo?”. Nu eram în stare să zic ceva, dar pe fundal se auzi tata ”Ella, cutiile!”. -Ella, tu ești? Unde ești? Ai plecat în America? Ai mei au aflat de noi și mi-au luat telefonul. Am încer-cat să dau de tine în alt mod, dar m-au amenințat să nu mai vorbesc cu tine până când nu îmi dau ei voie. Voiam să te caut ieri, dar Annet mi-a zis că ai plecat. Unde ești?

Lacrimile mi-au năvălit în ochi și am început să plâng fără să mă opresc. Eram sigură că era mâna tatei, că de la el au aflat și părinții ei. Nu mai puteam face nimic. Acum, mai mult decât altă data, îmi doream să iau primul avion spre casă și să mă duc direct la ea, să o strâng în brațe și să îi spun că totul va fi în regulă. Auze-am în telefon vocea ei îngrijorată și disperată care mă striga, dar nu am putut să îi spun altceva și am închis apelul. Cu lacrimi în ochi am coborât scările, pretinzând că nimic nu a avut loc.

30

Capitolul 9 Mă tot gândeam la acel telefon, la acel apel pe care trebuia să îl repet, să stau de vorbă cu ea, să îi ex-plic că nu este ceea ce crede că este. Acum eram în Statele Unite, la mii de kilometri depărtare, pe cealaltă parte a globului și orice îi spuneam nu mai avea rost. Voiam să fiu cu ea, să o strâng în brațe și să îmi îndeplinesc toate promisiunile pe care i le făcusem. Trecuse mai bine de o săptămână de la acel moment.

Începusem repetițiile pentru serial și făceam zilnic naveta între platourile de filmare și casă. Mergeam la petrecerile de pe plajă, încercam să profit cât mai puteam de viața obișnuită a unei tinere de 19 ani. Iarna nu se simțea în California și asta era marele avantaj de a locui aici. Plănuisem deja o excursie în Seattle pentru vară, când toți vom fi liberi. Emma mergea la liceu, era în clasa a zecea. Catherine filma ultimul sezon al seri-alului meu preferat, iar tata se apucase de lucru la noul său album. Totul părea perfect din afară. Ieșeam cu Emily cel puțin o dată la trei zile, ne distram la petreceri, venea pe la mine și mă ajuta să îmi învăț replicile. Catherine reușise să îl tempereze pe tata și ținea cu mine. Totul mergea din ce în ce mai bine.

Era o zi superbă, afară erau în jur de 22 de grade Celsius și mult soare. Studiourile erau în imediata apropiere a celor în care filma Catherine, dar nu aveam timp de socializare. Colegii păreau foarte amabili și drăguți. Desigur, cu toții erau extrem de talentați și mă întrebam uneori ce căutam eu acolo. Înregistrasem deja două melodii pentru primul episod ce urma să fie lansat la începutul lunii aprilie. Premiera trebuia să fie cu fast, la un cinematograf renumit din Los Angeles, covor roșu și tot tacâmul. Mai erau șase săptămâni până atunci, dar eram deja îngrijorată în privința ținutei. Uram pantofii cu toc, deci optam mai mult pentru un cos-tum simplu. Partenerul era, de asemenea, un dubiu. Știam deja pe cine vreau să invit, dar urma să iasă un adevărat balamuc la care nu voiam să mă gândesc. Reacția tatei era cea de care îmi era frică.

Ultima zi de repetii generale trebuia să fie perfectă. Aveam totul pregătit și abia așteptam să trecem la filmări. Improvizația era un punct forte la care mă pricepeam. Aveam experiență serialului ”Medical” în care jucasem rolul secundar, al Ariei Mă pregătise pentru astfel de momente.

Colegul meu de platou, Harry, era cel mai amuzant. Personajele noastre, Callie și Jason, aveau o relație tumultoasă în primele episoade. După aceasta, Callie o lua pe drumul său, care se asemăna cât de cât cu dru-mul meu până aici. Eram emoționată de ce urma, de filmări, de premieră, de reacțiile criticilor. Desigur, primele episoade vor fi cam stângace, nefind obișnuiți unii cu alții, unii neavând experiența unui astfel de pro-iect. Însă, dacă totul mergea bine, trupa formată în cadrul show-ului urma să susțină mai multe spectacole în țară, poate chiar un turneu european. Din păcate, erau doar vise.

Harry se ținea de glume, iar Maya, cea care o interpreta pe Jessica, cea mai bună prietenă a lui Callie, încerca mereu să îi întoarcă poantele, fără succes. Atmosfera tinerească și fresh din paltou mă înveselea chiar și pe mine. Cu problemele cărora nu încercam să le fac față, schimbările prin care trecusem în ultimul timp, toate se adunaseră și mă înnebuneau.

-Cum a fost ziua de astăzi? Ați început filamrile? -Încă nu. Mâine filmăm primele scene. Atmosfera la masă de seară era una liniștită. Emma ne povestise despre prima zi la liceul cel nou. Totul

era nou pentru noi. Catherine încerca să ne țină uniți. Mă înțelegeam foarte bine cu ea. Îmi fusese prietenă, înainte de a se întâlni cu tata. Le făcusem cunoștință la aeroport, în ziua venirii tatei în America și de atunci vorbeau în fiecare zi. Cel puțin știam că nu este o profitoare care stă cu el doar pentru bani.

-După ce ne vom căsători va tebui să îți schimbi și tu numele, Ella. Numele de familie, adică. -Dar îmi place numele mamei. -Știu, dar trebuie. O să mă interesez, poate îl poți păstra și pe acela. -Este singurul lucru care mi-a rămas de la mama. Catherine a încuviințat tristă, vizibil afectată. Și ea crescuse cu tatăl ei după ce părinții s-au despărțit.

Cu el se mutase în America, din Marea Britanie, la 15 ani, pentru o viață mai bună. Poveștile noastre semănau cât de cât, probabil din cauza asta ne înțelegeam așa bine. Îi puteam spune orice, avea un sfat pentru toate. As-ta îmi amintea de Julie. Îmi lipsea așa mult…

-Ar trebui să mă duc sus, să mă odihnesc pentru mâine. Noapte bună! Am deschis laptopul și am intrat pe Skype. Acolo am văzut ID-ul lui Julie. Am apăsat pe butonul verde

și a început să apeleze. Într-un final, a răspuns.

31

-Hei, străine! Cum e la americani? -Am fost chiar ocupată de când am ajuns, scuze! -Prea ocupată pentru bătrânii tăi din România? Cum e acolo? Cum e Dan? -E loc și de mai bine. Suntem obosiți cu toții. Cu amenajarea casei, școală, filmări sau înregistrări. Sun-

tem dați peste cap și de la fusul orar. Dar momentan e bine. -Ai vorbit cu Alice? M-a căutat acum câteva zile. -Poftim?! Ce ți-a zis? -Ceva despre faptul că ai sunat-o, dar nu ai spus nimic la telefon. Mi-a explicat toată situația și mi-a zis

să o cauți când ai chef să îi explici ce se întâmplă. -Nu ne mai întoarcem, Julie. Nu am de ce să îi explic. O sun degeaba, doar să îi spun că nu mă va mai

vedea niciodată. Să își vadă de viața ei. Asta fac și eu. Totul a fost scurt și la obiect. Nici mie nu îmi venea să cred că am spus așa ceva. La cât de mult o iu-

beam, aveam puterea să trec peste?! Și ce se va întâmpla dacă mă voi întoarce în țară peste zece-douăzeci de ani?! Voi mai putea schimba ceva atunci? Nu cred. Totul se trăiește acum, nu în viitor. Iubești acum sau deloc. Tinerețea nu o mai iei înapoi, iar eu vreau să îmi amintesc acești ani ca cei mai buni din viața mea.

Am stat de vorbă aproape două ore. I-am povestit tot ce am făcut, punct cu punct, i-am descris tot orașul, i-am arătat poze. Eram atât de încântată de acest loc și totuși nu mă simțeam ca acasă. Mă simțeam ca un turist, deși știam că nu aveam să plec prea curând de aici.

Mă pregătisem, în sfârșit, să mă bag în pat. Stăteam pe pernă, cu fața în sus, fară să pot închide ochii. Mă gândeam la ce eram pană acum doi ani și ce sunt acum. Câte am realizat și câte îi datorez lui Oliver care a trimis o casetă producătorilor serialului “Medical”. Datorită lui sunt aici și sunt ceea ce sunt. Mă gândeam la ce am lăsat în urmă. Dani, Annet, Alice, Julie, Mike și mulți alți prieteni pe care cine știe când o să îi mai văd. Viața mea de acum nu era nici pe jumătate de ce îmi imaginasem. Era mai mult de atât. Voiam să profit de tot ce mi se oferea. Voiam să o fac în stilul meu.

Am pus mâna pe telefon și i-am dat mesaj lui Emily. “Pune ceva pe tine și vino în spatele casei mele. Ella” Am coborât în grabă, am ieșit în cea mai mare liniște din casă și am închis ușa în urma mea. Era trecut

de miezul nopții, în mijlocul săptămânii, iar pe plajă nu era nici țipenie de om. Am așteptat-o pe veranda casei mele.

-Facem o plimbare? -M-ai trezit din somn, la ora unu noaptea, ca să ne plimbăm?! Obligată sau nu, a acceptat propunerea. Mergeam agale pe marginea apei, sub luna plină care ne lumina

tot drumul. Nu aveam nevoie de lanterne. Aici până și plaja era luminată, fară să îi strice frumusețea naturală. -E greu. Trebuie să recunosc, dar e greu sa fii nou într-un astfel de oraș. Cum te-ai obișnuit? Cum rezi-

ști aici? -Aici am crescut. Nu știu alt loc căruia să îi spun “acasă”. M-am obișnuit repede cu părinții mei și mi-

am făcut prieteni. Nu știu cum va fi când voi pleca pentru facultate, deși mă gândesc să rămân la UCLA. Să vedem unde voi fi acceptată.

-Ai mai depus și în altă parte? -Stanford, Berkeley, Juliard. -Juliard?! Arte… -Violoncel. Cânt de când aveam opt ani. Mă pricep suficient cât să îl studiez în continuare. -Și dacă ai avea un motiv să rămâi, ai rămâne? -Depinde de motiv. -Pot fi eu motivul tău? A rămas fară replică. Nici nu cred că voia să raspundă, dar nu avea cum. Buzele mele erau acum lipite

de ale ei, dar nu riposta, ci îmi răspundea provocării. Mă aflam acolo, pe plajă, sub lumina lunii, cu Emily și

nimic nu putea fi la fel de perfect. Aproape nimic.

32

Capitolul 10

Ceasul suna intermitent și mă scotea din sărite, nereușind să îl opresc. Stăteam în patul aproape gol, cu pătura pe jos iar perna în partea opusă capului meu. Nu mai știam ce zi este și cu atât mai puțin ce oră. Durerea de cap nu mă lăsa să mă ridic și mă îndemna la alte câteva ore de odihnă. Din fericire, telefonul și calendarul mă ajutau întotdeauna. Aveam o ședință foto la ora 10 și filmări la ora 17, până după miezul nopții. Un mod extraordinar de a începe filmările pentru noul proiect.

Acum, un singur lucru îmi era incert: seara trecută. Chiar se întâmplase? Îi dădusem mesaj lui Emily și ne plimbasem pe marginea oceanului în miez de noapte? Mesageria spunea că nu. Eram atât de confuză. Nu mai știam nici ce făcusem cu doar câteva ore în urmă, iar acest somn profund mă amețise și mai rău.

Am pus repede câteva haine pe mine, am coborât scările și i-am zărit pe Catherine și tata savurând micul-dejun, în bucătărie. Am apucat repede o ceașcă de cafea și am părăsit casa în cea mai mare grabă. Mașina mă aștepta în parcare, gata de prima tură către platourile de filmare. Catherine avea o pauză de câteva zile, așa că eram pe cont propriu. Nu puteam spune că îmi displacea, ba din contră. Era o zi perfectă pentru o plimbare, probabil și o baie în ocean. Era o zi în care nu îmi doream să stau închisă într-un studio făcând poze și zâmbind fals pentru un poster.

Ashley și Mariana, două dintre noile mele colege, erau deja la machiaj și mă așteptau. Au fost chiar încântate când m-au văzut intrând pe ușă, dar le-am văzut expresia puțin îngrijorată asupra ochilor mei roșii. Nopțile nedormite se acumulaseră și nu era un remediu pentru asta. Staff-ul și-a făcut repede treaba, iar într-o oră eram deja gata să începem. Câteva cadre din partea stângă, câteva din dreapta, o privire mai răutăcioasă din față și un zâmbet furat în timpul unei glume auzite în platou. Totul trebuia să iasă impecabil și eram fericită că, în starea în care mă aflam, reușisem să dau randament.

Era ora 15, dar filmarea spotului publicitar nu se încheiase, iar mie nu îmi venise rândul la cadru. Pauza de masă aproape că nu existase, doar dacă punem la socoteală trei boabe de strugure și un pahar de suc natural de portocale. Totul era natural, însă nu mă ajuta prea mult. În momentele acelea nu mă gândeam la altceva decât la vecinii mei fericiți, care se simt bine pe plajă, fac castele în nisip sau se plimbă prin cartier cu bi-cicletele. Eu de ce nu puteam avea așa ceva?!

Mă gândeam și la România. Probabil că acolo era viscol, era frig și desigur, era noapte. Nu aveam șanse să o sun pe Alice. În loc, puteam să o sun pe Emily. Cei din jur nici măcar nu observaseră că părăsisem platoul. Stăteam în fața studioului, pe o bordură, cu telefonul în mână și mă uitam la numărul ei. Ce se întâm-plase cu visul de noaptea trecută?! Voiam să fie ceva real?! Mai bine nu… Îmi repetam în minte că nu vreau, că Alice mă așteaptă acasă și trebuie să mă întorc la București cât de curând. Nu celibritatea a adus-o la mine, așa că ceea ce va urma nu va strica nimic din ce aveam înainte. Nu îmi puteam lua gândul de la ea.

Am format repede numărul lui Emily, fără să stau pe gânduri, iar o voce joasă mi-a răspuns de la celălalt capăt al firului.

-Salut, străine! Am zâmbit automat, fără să îmi dau seama. -Ce mai faci? Ești bine? -Ar trebui să te întreb eu asta. Nu am auzit nimic de tine de vreo trei zile. -Programul mă omoară, îmi pare rău. Am ședință foto, după am filmare până târziu, în noapte. -Ai mâncat ceva? -Am ”pescuit” câte ceva. Nimic concret. -Sună-mă când ajungi acasă. Nu contează ora. Cred că acoperișul tău e destul de confortabil pentru o

cină sub clar de lună. Am chicotit necontrolat, dar în gândul meu eram cea mai fericită să primesc invitația. -Cu cea mai mare plăcere! Am rătăcit încă puțin prin agenda telefonică, m-am mințit de câteva ori că o voi suna pe Alice, dar am

sfârșit prin a-l închide și a-l arunca la fundul genții. Replicile pentru spot erau pe cât de stupide, pe atât de greu de reținut. Tot ce aș fi spus eu ar fi fost ora

și data premierei. Dacă nu roteau camera de filmat în jurul meu nu ar fi ieșit bine. Nu era de ajuns amețeala pe care o aveam încă din zori, o completam cu încă una mică din partea echipei de filmare. Eram opt persoane și toți aveam acceași ”coregrafie” și aceleai replici. Devenise deja agasant.

33

Filmările propriu-zise au durat doar patru ore, spre bucuria mea. Asta îmi dădea câteva ore în plus de somn pentru ziua următoare. Nu mi se păruse chiar greu, dar oboseala își spunea cuvântul și nu reușeam să mai disting replicele mele de cele ale colegelor și nici costumele cu etichete scrise lizibil.

Decorurile erau mult mai mult decât mă așteptasem. Echipa încă lucre la ele, dar arătau superb pe im-aginile filmate.

Drmul spre casă nu mi se păruse mai lung de mult timp, dar îmi amintisem că trebuia să o sun pe Emi-ly. Nu credeam că se culcase, dar speram asta. Oricât de mult îmi doream să luăm cina împreună, eram extenu-ată și nu voiam altceva decât un somn lung.

-Hei! Eu sunt. Ajung acasă în jumătate de oră. Pregătește-te! Nu am lăsat-o să scoată vreun cuvânt și i-am închis telefonul în nas. Noaptea aceasta părea mult mai deasă și mai înfricoșătoare decât celelalte, dar străzile erau mai libere. Am tranzitat autostrada până în Palos Verdes și am virat dreapta până în dreptul casei mele. Toate luminile erau stinse, cu excepția celei din camera mea. Intuiam că cineva mă așteaptă acolo, cu masa pusă. Am trântit portiera și am închis mașina din mers. Am urcat scările în grabă și am deschis ușa, încercând să par surprinsă. Și chiar eram.

-Afară cam bătea vântul, așa că m-am gândit la un picnic pe podeaua din camera ta. Am intrat pe geam, desigur. Ai tăi cred că nu sunt acasă. Nu am auzit zgomot.

-Emily, asta e mai mult decât mă asteptam… Tremuram de emoții, pur și simplu. Nu mă așteptăm la un asemenea gest. -Ella, în câteva ore este 24 februarie. Nimeni nu ar trebui să petreacă singur. Este Dragobetele. Un zâmbet mare mi-a apărut pe față și nu mai aveam replica. Nu știam cum să reacționez. Dacă să o

iau în brațe sau să plâng de emoție. Eram o amestecătură de sentimente. Gătise singură ciuperci umplute, cro-chete de pui și cartofi copți, preferații mei. Desertul îl adusesem eu: brioșe cu fulgi de ciocolată.

Nu am făcut altceva decât să râdem, să glumim pe baza zilei ce tocmai se încheia. I-am povestit despre filmări, despre cât de obosită eram și totuși am acceptat un picnic la mine în cameră, cu lumânări și tot tacâmul. Dacă asta nu era o întâlnire romantică, nu știam ce altceva putea fi.

-Uite, Emily. Am avut un vis azi-noapte. Nu știu cât de real a fost sau nu, dar vreau să lămurim ceva. Nu mi-o lua în nume de rău. Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu viața din România după ce am plecat din Los Angeles. Și va mai dura ceva până mă voi reacomoda aici. Am lăsat în urmă prieteni dragi, familie, pe care nu cred că îi voi mai vedea vreodată. Am nevoie de prieteni buni în momentele astea. Nu sunt sigură înco-tro ne îndreptăm, dar am nevoie de un prieten bun. Mă înțelegi?

Se lăsese liniștea. Emily se uita serioasă în gol, iar eu la ea. -Te rog, Em… -Poate că am interpretat greșit. Sper că Alice e în regulă. -Nu e neapărat asta. Dar da, ea este cea mai importantă persoană pe care am lăsat-o în urmă. Fără expli-

cații, fără rămas-bun. Nimic altceva decât un SMS. Dar într-o zi mă voi întoarce la ea. Pentru că pe ea o vreau de la viață. E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.

Emily s-a ridicat încet de pe covor, și-a strâns lucrurile de pe pat și a ieșit pe geam, așa cum a și venit: plină de încredere și îndrăgostită de mine.

34

Capitolul 11

Continuam să îmi repet în minte cuvintele pe care i le-am spus. Unde am greșit?! Cred că întregul mesaj a fost greșit. Nu se aștepta la asta din partea mea, dar chiar nu mă puteam pune pe picioare, nu mă puteam concentra pe altceva decât serial și Alice. Și cum al doilea punct era aproape imposibil de atins, primul îmi ocupa cam tot timpul din săptămână. Aveam multe de învățat despre viața la Hollywood.

-Ella, Sara a sunat. Vrea să vă întâlniți astăzi, în pauza de masă. Sun-o când ai timp și stabiliți. Apropo, nu ar strica să le faci o scurtă vizită foștilor colegi. Platourile lor de filmare nu sunt prea departe de ale voastre.

-Voi încerca, tată… Atitudinea abătută îmi trăda sentimentele pe care voiam să le afișez. Ploaia măruntă mă deprima și mai tare, iar condusul în astfel de condiții era cel mai dificil pentru mine, un începător. Oboseala își spunea cuvântul, uitam replici, mergeam ca un robot și răspundeam automat întrebărilor colegilor. Era totul desprins dintr-un film, dar se transforma într-unul prost în care eu eram per-sonajul principal. Avem mereu sentimentul de deja-vu care nu mă ajuta în carieră și era un impediment în filmări. Eram confuză și pusă pe gânduri. Nu mai eram eu. Ashley încerca să mă readucă pe linia de plutire, îmi povestea despre noaptea premierei, despre rochia pe care plănuia să o poarte, despre prietenul ei faimos și bogat cu un Ferrari în garajul vilei de pe cea mai scumpă arteră din Los Angeles. Mă întrebam cui îi păsa cu adevărat de el și nu de banii lui. Una dintre scenele filmate astăzi se petrecea în liceul în care cei zece protagoniști studiau și în care urmau să formeze așa-zisa trupă de succes ”Lead Group”. Îmi plăcea atmosfera de liceu american. Chiar și pentru filmări, reușeam să intru în spirit și să mă simt din nou adolescentă. Coridoarele lungi, străjuite de du-lapuri metalice pe fiecare parte, puști care mai de care mai gălăgioși, gata să își arate ultimele achiziții în mate-rie de haine sau tehnologie. Văzusem asta la televizor, dar nu mă gândeam că aveam să experimentez, într-un fel, viața de licean american.

Personajul meu, Alex era unul mult mai complex decât Aria, cel din “Medical”. Era o fată de 17 ani, plină de energie și de dorința de a câștiga. Deși părea o fire liniștită, era acel tip de persoană care ar face orice pentru a fi mereu în centrul atenției. Ceea ce îmi plăcea cel mai mult la Alex era faptul că obișnuia să iasă în oraș cu fete. Nu îi păsa de ce spun cei din jur și avea curajul să spună lucrurilor pe nume. Nu o mai văzusem pe Sara de aproape un an și chiar îi simțeam lipsa. În doar câteva zile devenise cea mai bună prietenă și colegă, mă ajutase enorm în prima ”experiență” la Hollywood. După ce semnasem con-tractal pe tot sezonul și nu mai aveam cazarea asigurată de către casa de producție, Sara m-a invitat să locuiesc cu ea și soțul ei, Matt, într-un apartament cochet din centrul orașului. Am stat împreună aproape 6 luni, ne cu-noșteam toate gusturile în materie de mâncare, haine sau machiaj, știam programul celeilalte pe de rost, iar Matt făcea tot posibilul să mă simt cât mai bine-primită în casa lor. Și nu se putea altfel. Sara era singura care mă integrase în grup încă din prima zi, când toți treceau pe lângă mine și închideau ochii. -Doamne, Ella! Ce te-ai schimbat! Bine ai revenit! Ce e drept, îmi mai crescuse părul, mă vopsisem într-o nuanță de șaten deschis spre blond și mă îmbrăcam mult mai bine. Se vedea în mod clar diferența dintre România și America. I-am sărit în brațe și nu m-am putut abține să nu vărs măcar o lacrimă. Reacția ei a fost una similară, dar se putea stăpâni mult mai bine decât mine. Pauza de masă devenise doar un pretext pentru a ne vedea, Am abordat toate subiectele posibile, iar discuția a durat mai bine de două ore. Puteam sta așa chiar și o zi întreagă și tot ne găseam subiecte. -Te-ai gândit la seara premierei? Ce vei purta? -Nu știu încă. Ashley mă înnebunește cu o rochiță crem, dar nu mi se potrivește. Vreau ceva cât mai lejer, eventual un costum. -Am eu câteva idei. Să îmi aduci aminte să îți trimit câteva fotografii. Cu cine mergi? Îi recunoșteam privirea aceea de ”știu că există cineva în viața ta”. -Nu știu. Cred că singură. Nu am cu cine. -Este covorul roșu la Hollywood! Este prima ta premieră! Nu poți merge singură! Nu ai întâlnit pe nimeni de când ai venit?

35

-Păi, de fapt, este cineva, dar ne-am cam certat și nu cred că va accepta invitația. -Nu vei ști până nu încerci. Avea dreptate. Ce aveam de pierdut? Doar nu mergem cu tata de braț în cea mai importantă seară din viață mea. Sau cu Catherine. Pe șoseaua întunecată se mai vedeau doar farurile mașinii mele care despicau noaptea în două. Încă 37 de minute și ajungeam acasă. Cel puțin, atât arăta GPS-ul. În minte îmi făceam discursul. Cum să o invit? Pe bancheta din spate zăcea un buchet cu flori. O combinație de trandafiri albi, roșii și niște plante decorative. Nu avea cum să mă refuze. Și dacă o făcea?! ”Hai, Ella! Gândește! O să găsești calea potrivită!”. Am parcat pe aleea din fața casei mele. Totul era cufundat în beznă datorită orei târzii. Am scos cheile din contact și am coborât din Ford-ul negru. Am tras adânc aer în piept, am luat buchetul de pe bancheta din spate și m-am îndreptat spre curtea casei ei. Acolo avea o scară provizorie care se intersecta cu balconul camerei. Nu mă gândeam vreodată că voi face așa ceva fără să mă rănesc sau să fac ceva stupid și să stric totul, dar timpul nu era pierdut. Lumina era stinsă și am încercat ușa camerei care era deshisă. Am intrat și m-am așezat în pat, lângă ea. Îi simțeam respirația caldă și mă înmuia cu totul. Era atât de frumoasă când dormea. Am lăsat buchetul pe covor, m-am descălțat și m-am întins lângă ea. Avea să îmi simtă prezența la un moment dat, dar ce îmi putea face. Era inofensivă și chiar dacă nu recunoșteam, îmi plăcea atât de mult să fiu în preajma ei. O doream și nu mă puteam opune, dar ceva mă oprea. Gândul că acolo, undeva, Alice încă mă așteaptă și într-o zi mă voi întoarce la ea. -Ella? Ce faci aici? A murmurat Emily cu ochii închiși de somn. -Sunt aici să repar ce am stricat. Atunci s-a întors cu spatele, iar eu am cuprins-o în brațe cu mâna dreaptă, atât de tare încât nu voiam să îi mai dau drumul. Niciodată. -`Neata! Vocea blândă o puteam recunoaște oriunde. Am deschis ochii, incomodată de razaele soarelui ce strălucea deja pe cer. În secunda următoare m-am trezit cu o tavă plină de bunătăți, direct în brațe. Mai rar așa ceva. De fapt, era pentru prima dată când cineva îmi aducea micul-dejun la pat. Mulțumesc că ai venit no-aptea trecută! -Era ora 3. -Era întuneric, deci era noapte. Am chicotit amândouă. -Chiar îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci, la mine acasă. Nu trebuia să reacționez așa și să îți spun toate lucrurile acelea. Îmi pare rău. -Știu. Și mie. Poate nu erai pregătită și am exagerat. -Ce zici dacă o luăm mai ușor? O primă întâlnire. Vineri-seară e premiera serialului la un cinematograf din Los Angeles. Vrei să mergi cu mine? -O întâlnire? Întrebă confuză. -Prima întâlnire. Zâmbetul meu spunea totul. -Aș fi onorată. Emily a zâmbit larg, iar fața i s-a luminat.

36

Capitolul 12 Forfota zilei de 17 aprilie. O zi înainte de premieră. Studiourile fremătau și nimeni nu mai avea stare. Parcă nici filmările nu mai aveau farmec. Toți eram nerăbdători să aflăm reacțiile presei, ale criticilor și ale cunoscuților. Și chiar și reacțiile noastre vor fi urmărite. Nimeni nu apucase să vizioneze primul episod înainte de marea gală de sâmbătă seară. -Ashley! Hei! nimic nu putea lupta împotriva căștilor din urechile ei. Mi-am găsit ținuta pentru mâine! O prietenă veche m-a ajutat să încropesc ceva potrivit pentru mine. Am un costum crem de mătase, cu panta-loni ușor evazați și sacou cu două dungi negre pe marginile din față. Părul mă gândeam să îl las desfăcut și eventual să îmi fac bucle. Ce spui? -Pare ceva frumos. -E totul în regulă? -Aș vrea să nu vorbesc acum despre asta. Mă grăbesc la machiaj. -Te cunosc. Spune-mi. -M-am despărțit de Chris. Astăzi. Cu o zi înaintea premierei. A spus că viața mea va deveni din ce în ce mai aglomerată și mai complicată de azi înainte, iar el nu se poate descurca cu asta. Privirea sinceră și lacrimile din ochi îi dădeau dreptate. Nu știam ce să îi spun sau ce să fac încât să nu înceapă să plângă. -Pierderea lui. Viața ta va fi una și mai frumoasă de astăzi înainte, iar dacă el te voia doar pentru a avea cu cine să își omoare timpul, e un fraier. Ești mai bună de atât, Ashley! Lacrimile i-au țâșnit pe obraji și am luat-o automat în brațe. Încercam să o calmez, dar nici eu nu m-aș fi putut liniști într-o astfel de situație. Stăteam întinsă pe pat, în camera mea, muzica se auzea ambiental din boxe, eu eram cu telefonul în mână, iar pe ecran apărea numărul ei. Îmi făceam mustrări de conștiință, îmi făceam scenarii, dar într-un final am apăsat butonul verde. Tonul de apel se auzi aproape instantaneu și sună de trei ori. După al treilea ton, o voce răspunse. -Da? Alo! E cineva acolo? -Hei! Eu sunt. Am rămas mută câteva secunde. -Ce mai faci? -Ella…¦ ce surpriză. Chiar mă întrebam când o să mai dau de tine. Aveam ochii în lacrimi. Nu mai eram în stare să spun ceva și totuși am făcut-o. -Îmi lipsești, Alice. -La mulți ani! Tot ce am auzit după aceasta a fost tonul continuu al telefonului. Fără o replică. Fără să spună altceva. Mi-a închis și m-a lăsat cu ochii în lacrimi și dorul nebunesc din suflet. Coincidența stupidă ca premiera să fie în aceeaasi zi cu ziua mea de naștere mă neliniștea. În anii trecuți obișnuiam să petrec cu prietenii, să mergem la pizza sau să bem până dimineață. În seara această urma să îmi pun costumul și să pășesc pentru prima dată pe un covor roșu de la Hollywood. În seara aceasta viața mea începea cu adevărat. După aproape două ore am fost în stare să mă liniștesc și să cobor scările pentru micul-dejun. Toți membri familiei se aflau deja în bucătărie prefăcându-se că iau masa și nu au idee ce zi este. -Și uite vedeta familiei! Ai dormit cam mult, îți permiți, văd! Am zâmbit amuzată puțin de gluma tatei și văzându-i mândria de pe chip și din glas. Am deschis frigiderul care sărăcise între timp și i-am aruncat automat o privire răutăcioasă lui Cathe-rine. Eram obișnuite una cu alta și deja aveam propriile glume cu subînțeles. Faptul că mai locuisem împreună înainte de această schimbare radicală, îmi dădea un avantaj chiar și în fața tatei.

-De ce vă uitați la mine? Le-am reproșat ușor ofensată de insistența cu, care mă priveau. -La mulți ani, Ella! l-am auzit pe tata spunând cu vocea tremurată și i-am întâlnit ochii înlăcrimați. 20

de ani și totuși rămâi fetița mea. - Hai, tati, nu face asta! M-a luat în brațe, m-a pupat pe obraji și m-a strâns tare la piept. Știam cât este

de mândru de mine și de Oliver și nu voiam să îl dezamăgim.

37

Am petrecut alături de el, Catherine și Emma, am luat un mic-dejun copios și am ciocnit un pahar de vin roșu. Preferatul meu.

-Mașina ajunge aici la 20. O iau pe Emily la 20:15 și mergem direct la cinema. Trebuie să fim acolo pe la 21, când începe defilarea pe covorul roșu. Ashley mi-a făcut tot instructajul, ce să spun, cum să mă comport, cum să pozez. Nu rămâne decât să mă bucur de seara asta. Mai bine merg sus să fac ultimele pregătiri. Și să răspund la telefon. De azi dimineață răspund în continuu.

-Cu cine ai mai vorbit? -Annet, Dani, Cristina, alți colegi pe care nu îi cunoașteți și... Alice. -Cine? Tata s-a înecat cu bucățica de pâine pe care tocmai o băgase în gură. -Mi-a urat "La mulți ani" și mi-a închis telefonul. Atât. Nu e momentul potrivit, dar am auzit câteva

lucruri și dacă aflu că ai avut vreo legătură cu faptul că ea nu mai vorbește cu mine, îți jur, tată, sunt în stare de orice.

-Ai dreptate, nu e momentul. Calmă Catherine spiritele, dar noi doi încă ne pătrundeam reciproc cu privirile.

"Alo? Julie! Ce mă bucur să te aud! Mulțumesc mult pentru gândurile bune! Da, îmi lipsesiti mult! Cum e în Copenhaga? Mă bucur pentru voi! E bine aici. Mulțumesc! Mă voi gândi la voi în seara asta. Și eu te pup! Pa-pa!"

-Ce spunea Julie? Totul e bine în turneu? -Da, sunt în Copenhaga de ieri, astăzi au spectacol și pleacă la noapte spre Londra. Săptămâna viitoare

vin în San Francisco. Ard de nerăbdare să îi revăd! -Știi, mi-aș fi dorit ca acum, în momentul ăsta important din viața ta, să fi fost toți patru o familie. Eu,

tu, Oliver și mama voastră. -Chiar dacă fizic nu suntem, asta nu înseamnă că nu putem fi o familie. -Ar fi fost atât de mândră de tine! Eu sunt. Și chiar dacă nu o arăt, te iubesc și am încercat să fac orice

ca să ai un viitor bun, nu dificil, așa cum a fost trecutul meu. Vreau să te protejez. Situația din România, este cea care este. Nu se știe ce va fi mâine, dacă războiul se va întoarce spre noi. Aici, în mare parte, suntem feriți. Vreau un viitor strălucit pentru voi doi, Ella. Nu uita asta.

-Mulțumesc, tată! Și eu te iubesc! Ai făcut mai mult decât puteai pentru noi doi și uite-ne unde am ajuns. Datorită ție. Am zâmbit amândoi, știind că am dreptate.

-Da tot ce ai mai bun în seara asta! Este o șansă unică. Maya va fi cu siguranță în primul rând! Am roșit și ochii mi s-au inundat de lacrimi gândindu-mă la ultimii opt ani petrecuți fără mama, la câte eveniente im-portante din viețile noastre a lipsit, dar noi nu o uitam nici măcar în somn.

-Ar trebui să mă îmbrac. Mai am o jumătate de oră la dispoziție.

Claxonul mașinii se auzi în fața casei. Am coborât în grabă scările, i-am îmbrățișat pe toți și am fugit

spre casa lui Emily. Mama sa mi-a deschis ușa și mă simțeam ca în seara absolvirii, luându-mi prietena de

acasă la ora fixă. Am luat-o de mână, am condus-o la mașina neagră metalizată, i-am deschis portiera și am

invitat-o înăuntru. Am urcat și eu pe cealaltă parte și am pornit spre Los Angeles.

38

Capitolul 13

Era impresionant. De la lumini, la fotografi, reporteri și simpli sepctatori. Nu știai unde să te uiți prima dată, auzeai freamătul publicului, aplauzele interminabile și strigătele de bucurie atunci când un actor pășea pe covorul roșu. Văzusem asta la televizor, dar nu credeam că poate fi real. Mașina opri în fața intrării. Emily coborî prima, apoi eu. Șoferul închise ușa în urma mea, iar reporterul ne făcu semn să ne apropiem. Trebuie să recunosc, piciorele mele se înmuiaseră din cauza emoțiilor și nu mai știam nici măcar cum mă cheamă. O ve-deam pe Ashley pe partea cealaltă, plină de încredere, făcându-mi semn că totul va fi bine. Nici nu concepeam că va fi altfel.

-Eu sunt Nick, iar pentru voi, fanilor, este Ella Martin! Bine ai venit! Cum este prima ta premieră pe covorul roșu? “Concentreaza-te. Ai învățat replicile astea pe de rost. Nu te pierde.” Continuam să îmi spun. -Ei bine, Nick, cuvintele sunt de prisos în astfel de situații. Sinceră să fiu, nu știu cum am ajuns până aici. Vezi cum tremur? Asta spune tot. Și chiar tremuram. Fără control. -Cine este amica ta? -Scuză-mă, te rog! Am uitat să fac introducerile. Ea este Emily, prietena mea. Putem spune că suntem la prima întâlnire oficială. În momentul de față mi-aș dori ca tata să nu se uite la televizor, deși eram mândră de ceea ce tocmai spusesem. -Distracție plăcută, dragelor! Mult success! -Mulțumim frumos, Nick! Ți-am ura și ție success, dar știm deja că nu ai nevoie. O glumă de sfârșit era tocmai bună. Nu fusese atât de greu, dar simțeam transpirația cum mi se scurgea pe șold. E un început pentru toate. Ghidate de gazde, am intrat în sala mare a ciematografului. Nu era imensă, așa cum mi-o imaginam, dar era mult mai mare decât sălile de cinema de la Afi Cotroceni. Aveam locurile rezervate chiar lângă Ashely, în rândul șase, și ne-am așezat imediat. Abia mai respiram. Nu știam cum fusese pentru Emily, dar eu eram copleșită de emoții. Faptul că ea fusese acolo cu mine, îmi dăduse totuși încredere în mine. În afară de postul local, ceremonia se transmitea și on-line, pe site-ul official al postului de televiziune. Oricine se putea uita, din întreaga lume. Mă întrebam dacă foștii mei colegi urmăriseră apariția mea, dacă Julie urmărise sau chiar Alice. După conversația pe care o avusesem de dimineață, mă îndoiam. Proiectarea dură aproximativ o oră. Eram chiar mândră de personajul meu, de interpretarea mea și de amprenta pe care mi-o pusesem asupra lui Alex. Ieșise un episod destul de bun.

Am decis să sărim peste petrecerea de după și să mergem spre casă. În ciuda zilelor trecute, această seară era un liniștită și caldă.

-Mergem direct acasă? mă întrebă ea. -Ai o altă propunere? -Este ziua ta. Hai să ne distrăm puțin în felul nostru. Fără atâtea lucruri oficiale. -Și sunt de acord. -Trage pe dreapta. -Ce? -Doar oprește mașina. Intră aici, pe aleea asta și oprește. -Suntem în pădure și este trecut miezul nopții. -Tocmai.

Mă privea cu un aer seducător și intuiam ce avea de gând, doar că nu știam cum să reacționez. Își scoase centura de siguranță, se apropie de mine, eu de ea. Ne-au trebuit câteva secunde pentru a ne privi fix în ochi și a ne înțelege fără să vorbim, apoi buzele noastre s-au atins pentru prima dată. Mi-a pus mâna pe gât și m-a tras mai aproape. Am reușit cu greu să îmi scot centura și să trag frâna de mână, pe navazute. Am cuprins-o și eu cu brațele și am continuat să ne sărutăm ca și cum ar fi ultima dată când ne vedeam. Întunericul domnea în jur, iar noaptea devenea tot mai apăsătoare, în mijlocul unei păduri de la marginea Los Angeles-ului.

M-am întors involuntar pe cealaltă parte. Sau cel puțin am încercat. Claxonul unei mașini mă trezi in-stant. Nu îmi dădeam seama unde sunt sau ce s-a întâmplat. Pe moment nicu nu știam cine sunt. Am privit în

39

jur și am văzut-o pe Emily. Brusc mi-am amintit tot. Eram întinse pe bancheta din spate a mașinii mele, iar ceasul arăta ora 7:48.

-Hei! Trezește-te, Em! -Încă cinci minute, te rog! mă imploră cu arul acela morocănos de om somnoros, apoi miji ochii ei

frumoși și pătrunzători, zâmbindu-mi. “Neata! -Ești bine? -Mai bine ca oricând. Am sărutat-o scurt și mi-am trecut mâna prin părul ei răvășit. -Ar trebui să mergem. Probabil că ai noștri își fac griji că nu am ajuns aseară acasă. -Suntem bine, suntem împreună, ce poate fi mai bine? -Haide, Em! Trezirea! M-am îmbrăcat repede și am trecut pe scaunul din față. Am rotit cheile în contact și am continuat dru-

mul spre Palos Verdes. Când am ajuns acasă, mașina lui Catherine era parcată la intrarea în garaj, semn că se pregătește de

plecare. Am lăsat-o pe a mea pe alee și am coborât împreună. -Ce zici de un mic-dejun? Doar noi două și tata. Ca de obicei. am chicotit, prinzând gluma. -Poate data viitoare. Zâmbetul ăla mă năucea. Am intrat în bucătărie unde toți mebri familiei mă așteptau nerăbdători, dar și puțin îngrijorați pentru

întârziere. -Să nu îmi spui că acum s-a terminat petrecerea. -Am băut puțin alcool și nu am vrut să conduc așa. Am mai rams în oraș până mi-am revenit. -Spune-i cui te crede. chicoti Catherine, dându-și seama de ce întârziasem atât la întoarcere. -Cum s-a văzut la televizor? S-au văzut emoțiile? Doamne, abia mai respiram! -A fost foarte bine! Vino aici, să te îmbrățișez! Sunt așa mândră de tine!

În afară de Julie, Catherine era singura femeie pe care o acceptam în viața noastră de familie. Chiar dacă nu îmi fusese prea ușor la început, Catherine devenea o mamă pe cinste pentru mine și deja mă obișnuiam cu ideea de a avea o soră mai mică.

-Ella, era să uit! A sunat o fată. Ți-am lăsat numărul pe birou. Mi-a spus că vrea să vorbiți. -Era Alice?

-Nu s-a prezentat. Ar fi bine să îi dai un telefon. Părea important. E din România. Am găsit repede numărul lăsat pe masă și am sunat. La celalt capăt al firului mi-a răspuns o voce bâlbâită și somnoroasă. -Hei, scuze că te-am trezit! Sunt Ella. Cu cine stau de vorbă? -Nu, nu, nu dormeam. Scuze că am sunat așa. Puteam să îți las un mesaj pe Facebook sau pe Skype. Sunt Elena. De la Asociația Studenților. De la Geografie. -Ah, da. Scuză-mă nu mi-am dat seama. Bună! Ce mai faci? -Uite, am sunat să te rog ceva. Am urmărit cu toții premiera și mă întrebam dacă ai vrea să ne promovezi puțin în mediul on-line. Urmează înscrierile, admiterea și cred că ai ajuta mult facultatea. Ai fi un exemplu pentru boboci. Ce zici? -Mă voi gândi serios la asta. În principiu da, dar îți spun mâine sigur pentru că nu sunt de capul meu aici. Înțelegi ce vreau să zic. -Da. E în regulă. Ia-ți cât timp ai nevoie. Noi suntem tot aici. Mulțumesc frumos! -Mulțumesc și eu! -Ella, felicitări! Am zâmbit necontrolat, ușor melancolică amintindu-mi de colegii mei și ce bine se distrează ei în stu-denție. Pe de altă parte, nu regretam venirea mea în State și cariera pe care mi-o alesesem. Era tot ceea ce îmi dorisem vreodată. Pe lângă alte lucruri personale.

40

Capitolul 14 Treceau zile, săptămâni și luni. Fără să îmi dau seama, zburau și nu le puteam aduce înapoi. Serialul avea success din ce în ce mai mare. Eram mândră de mine și de colegii mei, niciunul dintre noi nu ne gândisem la asta. Nu mai puteam ieși pe stradă fără ca cineva să nu ne oprească și să ne ceară un autograf sau o foto-grafie. Era incredibil ce realizasem în doi ani și trei luni, de când ne întorsesem în Los Angeles. Cu Emily îmi mergea din ce în ce mai bine. Fusesem la balul ei de absolvire și retraisem emoțiile ad-miterii. Din fericire fusese acceptată la trei universități din țară, dar alesese UCLA. În timp ce toți prietenii noștri aleseseră să plece cât mai departe de locul ăsta, ea alesese să rămână. Aveam tot ce îmi doream. Mă gândeam la cei din România. De curând începuse un nou an universitar și le duceam dorul colegilor din Asociație și celor de clasă. Chiar dacă nu îi cunoșteam foarte bine și petrecusem doar trei luni împreună, ceva îmi lipsea. De Alice nu mai știam nimic încă din aprilie 2014. De la ziua mea. Nu mai răspundea la tele-fon și aparent nu voia să mai audă de mine. Trecusem peste. Sau cel puțin asta credeam. Eram fericită cu Emi-ly și speram că asta să nu se termine niciodată. Ținusem legătura și cu alți colegi. Dani urma să se căsătorească imediat după absolvire și mă invitase la nuntă. Evident că nu aveam cum să o refuz. Cristina renunțase la Geografie și se reprofilase pe marketing. Spunea că îi este mult mai bine. Era deja în anul al doilea și câștiga bani frumoși. Elena, de la Asocisatie, re-nunțase și ea la facultate și lucra la un restaurant în centrul capitalei. Era mulțumită cu banii pe care îi lua și îi ajungeau cât să își plătească chiria pentru ea și mama ei. Le promisesem că mă voi întoarce pentru absolvire. Îmi cumpărasem deja bilet și abia așteptam să mă întorc în România după atâta timp. Mă întrebam cum va fi acolo, dacă voi putea ieși liniștită pe stradă, dacă o voi lua că pe o vacanță sau ca pe o deplasare de afaceri. Eram emoționată din cale afară. Dimineața aceea de 12 aprilie nu o voi putea uita niciodată. Catherine era deja în bucătărie, pregătea micul-dejun pentru mine și Emma. Păream atât de fericite și ne înțelegeam perfect. Chiar o simțeam ca pe o soră. Tata plecase devreme spre studioul sau din Los Angeles. De curând finalizase albumul său și urma să îl lanseze în luna mai. Ardea de nerăbdare. Julie urma să vina și ea împreună cu Mike și băiețelul lor de un an și jumătate. Totul părea perfect. Până la acea bătaie în ușă. “Buna ziua! Domna Martin? Suntem de la Departamentul de Poliție Los Angeles. Sunteți soția dom-nului Dan Martin? Vă rog frumos să veniți cu mine.” Eu și Emma eram înmărmurite la masa din bucătărie și cu o voce temătoare am întrebat ce i s-a întâmplat tatei. Nu a venit niucun răspuns din partea ofițerilor. Catherine abia se mai ținea pe picioare, iar agentul mai solid a luat-o ușor de braț și a condus-o către mașina de poliție. Astăzi se împlineau zece ani de când mama și Vlad plecaseră pentru totdeauna. Mă gândeam la ce era mai rău. Minutele ce treceau se simțeau că ore. Așteptăm un telefon de la Catherine, o veste bună. Lacrimile îmi curgeau intermitent pe obraji. Emily nu răspundea la telefon, era o zi de facultate obișnuită pentru ea. Emma îmi stătea alături, la fel de speriată. Într-un final a venit și apelul așteptat. La celălalt capăt al liniei era Cathe-rine. -Puteți conduce până la spitalul central din Los Angeles? -Ce s-a întâmplat? Nu încerca să mă minți. Simt că ceva nu este în regulă. -Ella, veniți aici. E mai bine așa. Tatăl vostru nu este prea bine. -Am 22 de ani! Merit să știu ce se întâmplă! Acum! -A avut un accident în aproipiere de studio. Când voia să intre în parcare, un camion a intrat fix în mașina lui. Aparent, celălalt șofer a adormit la volan. Este în comă profundă. E grav. Nu știam cum să reacționez, am scăpat telefonul din mână și am căzut pe canapea. Nu îmi puteam stăpâni lacrimile, iar Emma m-a luat în brațe. Știam că acesta avea să fie sfârșitul. De ce tocmai astăzi? Nu trecusem prin destule? Eram fericiți în sfârșit! Speranțele mele erau minuscule, mă gândeam că va supraviețui, că se va întâmpla un miracol, deși în adâncul meu mă pregăteam pentru ce era mai rău. Emma conduse până în parcarea spitalului. M-a ajutat să cobor și am luat-o la fugă până la salonul în care se afla. Alături de el era Catherine, ca în ultimii trei ani. Nu se dezlipise de el de când aflase și spera într-o minune, ca toți ceilalți. Presa era în fața spitalului și agenții de pază le făceau față cu greu. Toți erau curioși să afle despre starea lui, dar chiar nu mă interesa.

41

Emily ajunse într-un suflet la spital. I-am sărit în brațe și m-am bucurat să o am lângă mine. Era un mo-ment dificil și știam că va trebui să iau decizii importante astăzi. Dar nu de una singură. -Domnișoară Martin? Sunt doctor Parker, neurochirurgie. Din păcate, domnul Martin are traumatisme craniene incompatibile cu recuperarea. În cazul în care se va trezi, deși sunt slabe șanse, nu va mai putea vorbi sau mișca. Posibil să își piardă și memoria. Ceea ce vreau să știu este dacă vă doriți asta pentru tatăl dumneav-oastră. Ori asta, ori deonectarea de la aparate. Ar fi o soartă mult mai blândă pentru el. -Trebuie să iau decizia asta acum? -Nu. Gândiți-vă câteva ore. Sfătuiți-vă cu mama dumneavoastră și cu sora. Nu este ușor, dar trebuie să luați această decizie astăzi. Cum să fac asta? Să îmi trimit propriul tată spre moarte? Emily mă ținea strâns de mână și am început să plâng și mai tare. Speram ca acest moment să fie mult mai târziu. De ce astăzi, când se împlineau zece ani de când plecase mama? De ce aici, departe de toți? -Trebuie să o sun pe Julie. M-am retras într-un colț ferit și am încercat să formez numărul. Nu mai vedeam telefonul de lacrimile care îmi inundau ochii și știam că și ea va fi la fel de șocată și nu va putea lua o decizie. Era singura care mă putea ajuta acum. -Bună! Ce mai faci? -Ce s-a întâmplat? De ce plângi? S-a întâmplat ceva cu Dan? -Îmi pare rău. nu m-am putut abține să nu izbucnesc în plâns. -Ella, ce este? -A avut un accident și este în moarte cerebrală. Trebuie să mă hotărăsc dacă îl deconectăm de la aparate sau nu. Și dacă îi donăm organele. Sau ce a mai rămas din ele. Nu pot să iau decizia asta de una singură, te rog! Liniștea trona peste conversația noastră. Îi simțeam respirația accelerată și teama. Simțeam că este în șoc și nu poate spune nimic. -Ar trebui. Nu îl lăsa să trăiască restul vieții într-un calvar. Și nici voi nu trebuie să vă faceți asta. Știu cât îl iubiți, dar trebuie să îl lăsați să se ducă. Poate așa va salva alți oameni prin donarea de organe. Fă ce trebuie, Ella. Și cred că i-ar plăcea să fie înmormântat acolo, să își petreacă restul vieții alături de femeia pe care a ales-o să îți fie mamă. Nu mă puteam opri din plâns și din tremurat. Emily m-a luat în brațe și a reușit să mă calmeze încă puțin. Decizia lui Julie era cea mai importantă. Știam că fusese totuși ceva între ei doi și ea era cea mai în măsură să decidă pentru el. În salon, Emma și Catherine îl țineau de mână. Amândouă plângeau. Fusese un tată bun și pentru Em-ma, iar ea îl iubise că și cum l-ar cunoaște de o viață. Îmi părea rău să le văd așa. Era pentru a două oară când erau în situația asta, după ce primul soț al lui Catherine dispăruse fără urmă, în războiul din Irak. -Am luat o decizie.

42

Capitolul 15

Cortegiul funerar avansa în cimitirul din Palos Verdes, spre locul în care ai mei își vor petrece eternita-tea împreună. Catherine nu se desprinsese o clipă de sicriul tatei și era încă în șoc. Mai în spate era Emma, sprijinită de umărul prietenului ei pe care tata îl simpatiza nespus. Eu și Emily mergeam într-o parte, în liniște, fără să scoatem vreun sunet sau să plângem. Nu mai aveam lacrimi și pentru acest moment. Julie și Mike stăteau la coada cortegiului, vizibil afectați de cele întâmplate. În special Julie care nu își revenise încă din șoc. Kate și cei doi copii erau și ei prezenți. Era o ceremonie restrânsă, exact așa cum tata își dorise. Oliver purta pe umeri sicriul. Era un moment pe care nu și-l dorise, dar nu avea de ales. Venise din Melbourne imedi-at ce aflase și se ocupase de toate formalitățile. Bunica, din partea mamei, sunase pentru a-și exprima regretul etern față de pierderea suferită. Nu îl suportase pe tata niciodată și era principalul vinovat pentru despărțirea părinților noștri. Ne-am oprit în fața gropii, iar părintele a rostit câteva cuvinte în amintirea lui. După asta, muncitorii au lăsat sicriul în jos, în liniște. Era o liniște apăsătoare și parcă ne era imposibil să credeam că asta chiar se întâmpla. Am aruncat fiecare câte o mână de pământ, iar angajații au început să acopere mormântul. Vedeam aceași imagine ca la inmomantarea mamei, doar că acum era diferit. Oliver m-a luat în brațe și am început să plâng strângând poza lui la piept. Nu voiam să îl las să plece, dar eram nevoită. Știam că ne vom revedea într-o zi, pe cealaltă lume și vom fi la fel de fericiți cum am fost în lumea celor vii. Trecuseră aproape două săptămâni din acea zi și îmi reveneam foarte greu. Oliver rămăsese încă o săptămâna, pentru suport moral. Aveam nevoie de un bărbat în familie și se oferise chiar să renunțe la slujba lui din Australia pentru a se muta cu noi. Mă simțeam prea influentă și prea ușor de țintit în aceste zile încât am refuzat. Nu voiam să par atât de slabă pe cât eram de fapt. Știam, însă, ce aveam de făcut. Aveam nevoie de o gură de aer proaspăt, de reîntoarcere la origini. -Mă întorc în România. -Ella, nu poți să pleci tocmai acum. Avem nevoie de tine. Avem nevoie una de cealaltă. -Trebuie să mă întorc la ceea ce cunosc, vreau să fiu alături de bunicii mei pentru o perioadă și să mă gândesc ce vreau să fac cu viața mea. Am nevoie de o pauză. Stând aici nu pot să mă gândesc decât la ultimii doi ani, la cum se trezea în fiecare dimineață, mergea în bucătărie, făcea cafeaua și citea știrile pe tabletă. Sau la serile în care făceam grătar pe veranda din spate și invitam alți prieteni din comunitatea românească. Intru în camera voastră și îi simt parfumul și parcă este și el acolo. Nu mai pot face asta. Este prea mult. -Când te întorci? -Când voi fi pregătită. Peste două-trei săptămâni sau peste un an. Depinde cât de repede mă repun pe picioare. Trebuie să fac asta. Îmi era greu să le las pe Emma și Catherine tocmai acum, când știam că au nevoie de sprijinul meu, dar nu mai puteam face față tuturor presiunilor. Deschideam televizorul și încă îl vedeam la știri sau pe canalele de muzică. Îi ascultam melodiile în mașină, în drum spre studio. Tot ce îmi rămăsese de făcut era să iau primul avion spre casă și să încerc să mă regăsesc. -Emily, ce zici de o excursie până acasă?

-România? Nu știu ce să zic. Nu mă prea încântă ideea. Îmi e bine aici. De ce? Pleci? -Vreau să mă întorc acolo o perioadă. Să încerc să mă adun, să îmi dau seama ce vreau să fac. Îmi este greu aici. -Deci pleci. Și cât stai? -Nu știu. Depinde. Îmi pare rau… -Așa încerci să îți iei rămas-bun sau să te despărți de mine? -Nu vreau să ne despărțim, dar nu știu cât voi fi acolo. Și în mod clar lucrurile se vor schimba cât stau acolo. Nu știu cum voi fi când voi veni înapoi. -Ella, înțeleg. Serios. Ai nevoie de o pauză, trebuie să ieși din tot caruselul ăsta. E în regulă dacă pleci. Serios. Mă ținea de mână și tremura toată. Știa că mă va pierde pentru că urma să mă întorc după Alice. Știa că ăsta este unul dintre motivele principale pentru care mă duc în România. Dar înțelegea și nu o deranja. Ve-deam cum pune fericirea mea pe primul plan, înainte de a ei. Asta o făcea o prietenă adevărată. Am îmbrățișat-o tare, probabil pentru ultima dată în calitate de iubită, și am sărutat-o. Nu ne-am putut abține și am izbucnit

43

amândouă în plâns. Era emoționant și greu să te despărți de persoana care ți-a fost cea mai dragă în ultimii doi ani și căreia i-ai fi oferit totul. Era greu să te despărți de Emily. Bucureștiul se vedea superb din aer. Îmi era frică că nu îl voi mai recunoaște după doi ani de locuit în America, dar nu era așa. Îl simțeam și cu ochii închiși. Îl numeam "acasă". Am ieșit pe poarta terminalului. O mulțime de oameni își așteptau rudele sau prietenii. Dar eu eram conștientă că voi pleca de aici singură. Julie era în turneu în Europa, iar altcineva nu exista. Sau poate că da. Era Elena. Fostă colegă în asociație. Păstrasem legătura pe internet și ne înțelegeam foarte bine, iar ea era printre puținii care știau că mă întorc. Inevitabil, am observat capete întoarse după mine în aeroport, dar am încercat să le evit. Durerea era prea mare pentru a face pe vedeta.

-Bine ai venit acasă! Mă bucur să te revăd! -Și eu! Mi-ai lipsit așa mult! Deja simțeam diferențele de fus orar. Nu numai că eram nespus de obosită, dar stomacul meu parcă

încerca să evadeze. -Ai unde să stai? Unde te conduc? -Da. Îți explic pe drum.

Era fostul nostru apartament. Fusese al mamei, iar eu și Oliver locuisem aici aproape șase ani de zile. Se simțea ca "acasă". Elena m-a ajutat cu bagajele până la ușă și am invitat-o înăuntru. Nici eu nu știam ce urma să găsesc, așa că nu aveam pretenția să rămână impresionată de locuința mea. Lucrurile erau puse la locul lor, frumos aranjate. Vecina de lângă se ocupa de casă de când plecasem. Uda florile, făcea curat o dată la câteva săptămâni, plătea utilitățile. Se simțea încă o casă locuită, deși nu mai era de mult așa. Pozele noastre încă tro-nau în sufragerie, trofeele și premiile mamei erau puse la loc de cinste, alături de cele ale lui Vlad. Fotografii din prima zi de școală, diplome de absolvire, toate umpleau camera de zi, așa cum îmi plăcea. Pianina era pusă la loc de cinste, alături de un set de tobe folosit de Vlad, apoi de Oliver. El spunea că o va da mai departe fiului lui. Încărcătura emoțională era copleșitoare și cu greu m-am abținut să nu plâng.

-Ai nevoie de ceva? Vrei să îți pregătesc baia sau patul, să te culci? Poate vrei ceva de mâncare? -Nu, e în regulă. Vrei să facem o plimbare? -De ce nu?! Era primul loc în care îmi dorisem să vin după întoarcerea în țară. Îl găseam atât de liniștit și comun,

dar neschimbat după doi ani. Am aprins o lumânare în suportul special amenajat și m-am așezat pe treptele monumentului de lângă, așa cum obișnuiam să fac în vremurile bune. Atunci nu eram singură. De cele mai multe ori veneam cu tata, dar acum eram doar eu. "Sper să vă înțelegeți, măcar acolo, sus, de dragul nostru. Noi simțim asta, mamă." Nu îmi venea să cred că sunt aici după atâta timp, vorbind cu ea așa cum făceam cân-dva. Primăvara era deja pe sfârșite, iar pomii plini de frunze acopereau perfect zona în care se afla mormântul. Era un miros plăcut, puțin straniu pentru un cimitir, iar păsărelele se auzeau cum cântă. O femeie se apropie de cruce. Nu mă văzu, dar observam cum privește locul cu strângere de inimă. Atunci m-am ridicat și mi-am șters lacrimile. În starea în care eram, nu cred că m-ar fi recunoscut cineva.

-Mă scuzați, nu am vrut să vă sperii. -Nu m-ai speriat. Mă uitam așa, puțin tristă și prinsă de sentiment. Fiul meu a murit de curând, avea 34

de ani și un copil de doi ani de crescut. Am venit la el și m-am oprit și pe aici. Ce oameni erau, săracii. Am fost vecină cu mama ei, la Alba Iulia. O știam de când era mică și nu putea vorbi. Ce repede trece timpul, Doamne. Uite și tu... 10 ani. Am auzit că avea doi copii.

-Așa este. Am auzit că și tatăl lor a murit anul acesta, tot pe 12 aprilie. -Vai de mine! Nu pot să cred! Fix după zece ani?! Asta este sigur un semn. S-au iubit mult. -Știți cumva ce i-a despărțit? -Mama ei. Mereu a avut ceva împotriva faptului că el era mai mic. Dacă se iubeau, ce mai conta vârsta?

Uite cât a distrus. Dacă nu îi separa, poate erau în viață și acum și copilașii ăia aveau o familie. Nu aveam cum să nu fiu afectată de ce spunea bătrâna. Doar era vorba despre noi. Ne plângea de milă

și avea dreptate. Dacă nu îi despărțea bunica, viețile noastre ar fi fost cu totul altele acum. -Mi-a făcut mare plăcere, doamnă! Chiar mă bucur că mai vine cineva pe aici să le aprindă o lumânare

și să le vorbească. Înseamnă mult pentru familie să știe că oamenii nu i-au uitat. Am plecat direct spre poartă, fără a mă uita în urmă. Realitatea chiar durea.

-Ella, nu vrei totuși să mănânci ceva? Se face târziu. -Da. Mai bine mergem acasă și pregătim ceva. Ce zici? -Ar fi super!

44

Elena era o gospodină înnăscută! Tocănița pregătită de ea era excelentă, aprope la fel de bună ca a

bunicii. Îmi lipsise mâncarea romanescă. Tocăniță cu usoturoi, sarmalele, mămăliga, micii. Duceam lipsa unui

grătar în aer liber alături de prieteni, zilele de 1 mai la mare, cu berea în mână. Era perfect înainte de 2013. În-

cepeam să îmi fac mustrări de conștiință. Dacă nu mergeam prima dată în Los Angeles, nu ne-am fi mutat aco-

lo de tot, iar tata nu ar fi pățit asta. Poate așa era în viață acum. Venisem aici să mă desprind de ce se întâm-

plase în ultimele săptămâni, dar era imposibil.

-Eu aș pleca. Vrei să îți mai cumpăr ceva? Mai ai nevoie de ceva?

-Nu, nu! Mulțumesc! Chiar nu trebuie să faci asta, știi.

-E plăcerea mea.

-Elena. Rămâi cu mine, te rog?

-Desigur.

M-am pus în pat. Același pat bleo din camera cu perdea cu prințese, roz. Neschimbată de zece ani.

Pentru moment mi-ar fi plăcut să fiu iar fetița mică și inocentă din 2006. Elena m-a învelit și s-a întins lângă

mine. M-a luat în brațe și cu cealaltă mână a început să se joace în părul meu. Asta îmi amintea de nopțile

petrecute cu Alice.

-Elena, mai știi ceva de Alice? -Au trecut doi ani de când nu ți-a mai dat vreun semn de viață. Chiar crezi că îi mai pasă de tine? -Trebuie. Pentru că mie îmi pasă de ea. -Mâine este ziua pozelor pentru absolvenți. Grădina Botanică, la ora 13. Ce spui? -De ce mă ajuți? -Vrei să nu o mai fac? -Continuă. Era pentru prima dată când cineva reușise să smulgă un zâmbet de la mine după două săptămâni.

45

Capitolul 16

Părea că după doi ani am uitat și unde am pus farfuriile și furculițele. Oricat mă străduiam saă fac ceva frumos pentru Elena, dimineața asta era ca și pierdută. Zborul de 12 ore mă daduse zdravan peste cap și tot ce voiam era să mai lenevesc puțin în pat. Nu trecea, însă, minut în care să nu mă uit la ceas. Așteptam ora 12:30 când trebuia să ies pe ușă și să mă îndrept spre Grădina Botanică. Aveam emoții, dar nu știam de ce. Nu voiam să intru în vorbă cu nimeni. Îmi era dor chiar și să îi privesc. În orice caz, cred că eram singura persoană pe care se așteptau să o vadă acolo.

Ombleta cu șuncă și ceaiul au ieșit mai rău decât oricând. Nici măcar eu nu aveam curajul să le mănânc. Dar ea fusese atât de grijulie cu o zi înainte, mă dusese peste tot, îmi facuse toate poftele, stătuse cu mine până am adormit. Aveam nevoie de așa ceva după o perioadă grea, iar Emily nu era cu mine.

-Hei! Te-am trezit?

-Nu apucasem să mă culc. Așteptam telefonul tau, știam că va veni! Ai ajuns cu bine? Cum e în România?

-Am ajuns bine. Sunt foarte obosită, dar nu am de ales, trebuie să mă ocup de câteva lucruri im-portante. Ar fi fost mai bine cu tine aici, știi doar.

-Îmi pare rau. Deja îmi este dor de tine. Te-aș întreba din nou când vii.

-Nu știu, Em. E prea devreme să spun. Am multe pe cap, sper să le rezolv cât mai repede. Sunt plecată de trei zile și deja îmi este dor de voi. De toți. Nu am apucat nici cu Catherine sau Emma să vorbesc , dar le-am lăsat un mesaj când am aterizat, să le spun că sunt bine. Cu tine voiam să vorbesc direct.

-Atât de drăguț și romantic.

-Te iubesc, Emily! Nu uita asta.

-Și eu. Mi-e dor de tine.

Am închis telefonul fără altă replică și deja îmi venea să plâng. După doi ani, era prima dată când plecasem departe de ea.

-Ce matinală ești…

Elena stătea chiar în spatele meu, uitându-se puțin îngrozită la micul-dejun. -Trebuia să fie o surpriză. M-am scuzat cu o voce inocentă și ochi mari.

-E în regulă. Râse și iși puse o cană plină de cafea. Deci, ai de gând să mergi?

-Da. Cred că da. Nu sunt pregatită, dar trebuie. Vreau să îi văd, nu neaparat să vorbim. Îmi lipsește studenția…

-Nu te-ai gândit să revii? Să o iei de la zero?

-Am luat-o de la zero acum doi ani. Nu pot face asta din nou. Los Angeles e tot ce mi-am dorit de la viață. Am o locuință pe plajă, într-un cartier linistit, cu oameni de treabă, mulți români. Am o iubită care mă așteaptș acasș, o carieră în ascensiune, fani, afișe prin toată America, reclame la TV, un rol perfect într-un se-rial pentru adolescenți… E tot ce îmi puteam dori.

-Știu. Am vorbit despre asta de câteva ori înainte să pleci, mai știi?

-Era amuzant să ne gândim în perspectivă, să ne facem planuri, să visăm cu ochii deschisi, dar ade-varul e foarte diferit și foarte dureros. E greu să te muți într-o țară nouă, să te integrezi într-o altă comuni-tate, să ai alte vise, altă carieră. Erau nenumărate zile în care mă întrebam ce caut acolo.

-Îmi pare rau..

-Ar fi mai bine să mă îmbrac. Nu vreau să întârzii.

46

-Ella, te-ai întors pentru Alice? Sau mai este și un alt motiv?

-Este singurul motiv pentru care sunt aici. Mereu a fost motivul pentru care am mers mai departe.

-Întârzii la munca.

Am luat troleibuzul 69 până la Grădina Botanică. Mă tot gândeam la discuția avută cu Elena. O de-ranjaseră răspunsurile mele, dar nu știam ce spusesem greșit. Asta aveam pe suflet, era purul adevar. Totul era la fel cum îmi aminteam. Stația, intrarea în Gradină, totul. Am mers pe aleea principală până la un arbore, aflat la o răscruce de drumuri. Brusc, mi-am amintit că în primul an am avut ca temă o fișă biogeografică, în care trebuia să notăm toate schimbările observate la un arbore timp de două luni. Acesta era al meu. Liriodendron Tulipifera (Arborele cu lalele). Am mers în stânga lui și acolo am zărit-o pe Annet. Era prima la fotografii. Se schimbase mult de cand o văzusem ultima dată, aproape că nu o mai recunoșteam. Era mult mai elegantă, iși schimbase stilul vestimentar și culoarea părului. Arăta mai bine decât îmi aminteam. Sofia, Dani, toți erau acolo. Și vedeta. Alice. Stătea puțin retrasă, într-un colț, vorbind la telefon. Mai bine zis, certându-se la tele-fon. Nu era în plan, dar nu mă puteam abține să nu vorbesc cu ei.

Mergeam hotărată spre grup. Apăsat și cu respirația tăiată. Inima îmi era în gat și simțeam cum bate de cel puțin trei ori mai tare decât ar fi normal. Mâinile îmi tremurau și mă chinuiam să le stăpânesc, frecându-le una de cealaltă. Nu mă gândeam la reacția pe care o vor avea. Sau la reacția mea. Sau a lui Alice. Eram aici să îndrept lucrurile. Nu aveam idee cum, dar trebuia să o fac cât mai repede. Ultimii doi ani mă schimbaseră atât fizic cât și mental și voiam să fac acest pas.

-Dani? am strigat-o cu o voce tăiată și tot grupul s-a întors către mine. -Ella? Tu ești? Doamne! Nu cred!

Dani a sărit pur și simplu pe mine și s-a agățat de gâtul meu. Am strâns-o tare. Îmi lipsise așa mult! Pe rând, toți colegii veniră să mă salute și să vorbească cu mine. I-am salutat politicos, i-am îmbrățișat, i-am pupat pe fiecare în parte și le-am spus cât mi-au lipsit. Nu făceam asta pentru că ajusesem unde ajun-sesem, ci pentru că o simțeam.

Doar ea statea acolo. Retrasă, fară să spună ceva. -Alice? am strigat-o, cu o urmă de speranță.

S-a uitat derutată la mine, apoi a întors privirea în telefon. -Te rog, măcar putem vorbi?

Continua să mă ignore și deja mă enerva. Nu voiam să creez o scenă în fața celorlalți, mai ales că ei nu știau ce fusese cu adevărat între noi.

Toți erau bucuroși să mă vadă și m-au forțat să fac poze alături de ei, pentru album. Nu mă gândeam că mă vor recunoaște și mă vor primi înapoi atât de ușor. Totuși, eram oaia neagră care părăsise turma.

Am așteptat până Alice termină setul ei de fotografii. Iși luă lucrurile în grabă și plecă. Mi-am cerut scuze de la colegi și am urmat-o.

-Hei! Așteaptă! Măcar o explicație?

-Nu.

-Măcar îmi răspunzi.

-Nu e amuzant , Ella! -Dar ce faci tu, cum se numește? -Nu vreau să vorbesc despre asta. Mai ales cu tine. Știi bine despre ce e vorba. -Aparent, nu. Chiar nu

știu! Ne-am oprit din mers și ne-am uitat una la cealaltă. Avea lacrimi în ochi. Îi păsa.

-Te-ai despărțit de mine printr-un e-mail și nu am mai știut nimic de tine. Ce vrei să înțeleg din asta? -Ce?! Nu am trimis niciun e-mail. Crede-mă! Am luptat pentru noi. După ce tata a aflat, dar nu știu de

unde, am plecat de acasă. Te-am sunat în dimineața aceea, să te rog să ne vedem. Voiam să iau decizia cu tine, dar nu ai mai apărut. Cred că aici eu sunt cea care merită o explicație. Îți promit, nu eu am trimis acel e-mail.

-Dacă tu nu, atunci cine?! -Cred că știu, dar știi cum spune: despre morți, numai de bine. -Chiar crezi că el a făcut asta?

47

-Da. A pățit-o și el cu mama. Avea toate motivele să o facă. -Îmi pare atât de rău, Ella! Am luat-o în brațe și am strâns-o tare la piept. Îmi lipsise atât de mult! Nu știam că mă voi bucura să o

văd și mai ales că vom rezolva problema din prima. Era cel mai bun lucru care mi se întâmplase în ultimul timp.

48

Capitolul 17 -Și te-a iertat fără alte vorbe? -Da. Simplu. Dubios de simplu. Elena continuă să fie recalcitrantă și deranjată, dar refuzase să abordăm subiectul. -Uite, dacă e ceva ce te deranjează.. Doar spune-mi, bine? -Mă bucur că ești acasă. Oricum, știam că te vei întoarce pentru ea, dar mă gândeam.. Doar mă gânde-am. Mă bucur să te văd, Ella. -Nu stiam… nu știam cum să te abordez prima data. Te-am invitat la film, la cină, la mine…Voiam să îți spun, dar tu ai început să vorbești cu Matei și nu credeam că vrei să mai ieșim. Așa că am renunțat și am început să ies cu Alice. -Nu asta voiam să spun. Era visul nostru. Să ne mutăm în America, în New York, să vedem lumea îm-preună. Era visul nostru să facem tot cei ai făcut tu, împreună. Mai ții minte ce bine ne distram? Mai știi când stăteam pe balcon, rădeam și făceam baloane de săpun? Acestea sunt amintiri de neprețuit. Cu astea am rămas de când ai plecat. Și tu nici măcar nu îți amintești. Te întorci după doi ani și pretinzi că totul este perfect. Ei bine, nu este deloc așa. Și chiar dacă era să fie ceva între noi, ai fi renunțat la mine, așa cum ai făcut cu Alice. Nu te mai recunosc, Ella. A trântit ușa în spatele ei, fără să privească înapoi, iar adevărul din vorbele ei mă durea cel mai tare.

Se simțea atât de ciudat să fiu din nou la facultate. Nu în calitate de student, ci în calitate de prieten sau apropiat. Mă simțeam încă o parte din comunitate și ei mă vedeau la fel. Părea că totul este perfect. Parcă tata avusese grijă să îmi aranjeze viitorul din Rai. Nimic nu se compara cu o seară petrecută cu cea mai importantă ființă din viața ta.

Stăteam întinse pe covorul din sufragerie, cu capetele apropiate și corpurile unite într-un unghi de 45 de grade.

-Acum, că am rezolvat problema asta, te întorci în America? -Nu încă. Trebuie să îmi dau seama ce fac în continuare. Nu știu dacă vreau să mă întorc sau să îmi

continui cariera. Totuși, ce știu sigur este că vreau să fiu aici, cu tine. Speram că zâmbetul meu sincer și privirea adâncă din ochi sunt suficiențe pentru a demonstra cât de

mult o iubesc. Și voiam să fac orice pentru a fi împreună. -Aș rămâne aici, chiar dacă ar trebui să îmi reîncep viața de la zero. Nu ar fi prima dată. Aș face un

compromis pentru fata iubită, pentru cel mai important om din viața mea. O strângere fermă de mână și un contact vizual îmi dădeau încrederea suficientă în mine, încât să merg până la capăt pentru noi.

-Ai treabă mâine? Mai vii la facultate? -Aș vrea să rezolv cu niște acte, să merg pe la primărie, dar bănuiesc că pot aștepta. Ce seminar aveți? -Cartare geomorfologica. La 14. Vedeam diferit situația în momentul de față. Nu mă temeam de note proaste sau de absențe și mă bucu-

ram de fiecare moment petrecut cu foștii mei colegi. Ziua ce tocmai începuse se anunța una ca oricare alta. Am intrat în sală sigure pe noi, ca în vremurile bune și am ocupat locurile obișnuite, din anul întâi. Al-

ice stătea în fața mea, în dreapta era Cristina, iar în stânga era locul lui Rafael. În mod dubios, acesta lipsea. Pentru prima dată după mult timp.

Teoriile prezentate de domnul profesor erau foarte interesante și le înțelegeam până și eu. Planul decurgea normal și nimeni nu ar fi bănuit ce urma să se întâmple.

În liniștea creată de atenția tuturor, pe hol se auziră zgomote ciudate și țipete. Deodată totul se cufundă în liniște. Câteva secunde mai târziu l-am văzut în pragul ușii. Cu furie în privire, o armă automată în mână și multă ambiție. A tras fără să se uite în stânga sau dreapta, cu ochii închiși, fără remușcări. A fost un moment de ordinul secundelor. M-am trezit pe podea, cu ochii închiși și capul cuprins în mâini. Imaginea din jur era dezolantă. Sânge pe pereți, alice de la gloanțele trase, țipete și plânsete. Era o imagine sumbră, dar care îmi era cunoscută. Primul instinct a fost să verific dacă sunt rănită. Din fericire eram în regulă, însă cei din jur nu fuseseră la fel de norocoși.

49

Pe partea cealaltă, în mijlocul băncilor, am văzut-o pe Alice. Cu respirația tăiată și panicată m-am târât pe sub masă, până la ea. Am simțit pulsul slab la carotidă, dar era mai bine decât nimic.

-Nu! Rezistă, te rog! i-am zis. Am tras-o lângă perete, aproape de mine. Glonțul îi perforase stomacul și sângera abundent. Am dezbrăcat bluza de pe mine și i-am încropit un garou pentru prim ajutor.

-Uită-te la mine! O să fii bine! Nu o să mori acum! Se uită la mine cu ochii ei perfecți, lipsiți de speranță și m-a apucat de mână.

-Trebuie să îi ajut și pe ceilalți! M-am repezit la Cristina. Zăcea inconștientă, lipită de perete. Era perforată de trei gloanțe în diferite

părți ale corpului. Venise special pentru ”reuniune”, aflând că și eu m-am întors. -Annet! Ajută-mă, te rog! Nu mă descurc singură, sunt prea mulți! Annet era și ea bine și era pregătită să acorde primul ajutor. -Cristina nu răspunde. Nu îi simt pulsul. Și cred că a fost nimerită exact în cap. M-am albit la față și nu

am știut cum să reacționez, fiind conștientă că nu o mai puteam ajuta. Era una dintre cele mai bune prietene ale lui Alice.

-Abia mai respriră. Spune-i că e în regulă, că o să își revină. -E prietena ei cea mai bună! Vrei să te simți vinovată? -Ella! Nu avem timp de pierdut. Trebuie să îi ajutăm pe ceilalți. Atunci am observat că și Annet sângera. I-am rupt pantalonul și i-am legat rana, strâns. Eram speriați,

fetele plângeau și strigau după ajutor. Era un haos total. Pe hol se auzeau țipete, împușcături, strigăte de ajutor. Nu îmi închipuisem asta nici pentru cel mai urât scenariu de film.

I-am ajutat pe majoritatea colegilor, din păcate, pentru Cristina, domnul profesor și un alt coleg nu am mai putut face nimic. Rănile prea grave erau împotriva supraviețuirii.

Se făcuse liniște pe hol, dar nu aveam curajul să ieșim din clase. Poliția, ambulanțele și pompierii erau în fața clădirii alături de sute de curioși. Toată zona fusese blocată și clădirea era împânzită de forțe speciale.

M-am așezat jos, lângă Alice și i-am pus capul pe picioarele mele. Se uita cu ochii mari la mine și plină de speranță. Am strâns-o și mai tare în brațe și am sărutat-o pe frunte.

-Ella, cum sunt restul? Cristina? Unde e Cristina? A ridicat capul și o căuta cu privirea. Atunci am mai sunat o dată la 112.

Orele treceau și ajutoarele întârziau să apară. Mă simțeam ca în serialele TV proaste, în care răniții

stăteau izolați câteva zile, iar în final mureau cu toții. Linia de urgențe era ocupată de puzderia de apeluri primite. Erau sute de studenți în Universitate la acea oră. Era coșmarul unei generații.

Ușă se trânti puternic și un nou val de gloanțe ne loviră. Am țipat și haosul s-a reinstalat. Părea mult mai grav decât prima dată. În nebunia iscată am reușit să îi văd fața și am rămas fără cuvinte. Era Rafael, fostul meu coleg. Găsisem o explicație minoră, dar nu vedeam un pretext real în asta. Băieții din grupă îi făcuseră studenția un calvar, îl batjocoreau, râdeau de el și scăpau de fiecare dată fără să fie pedepsiți. De data aceasta a fost invers, numai că Rafael câștiga.

Apele se liniștiră. În urma armei automate rămase o baltă de sânge și o mare de panică amestecată cu suferință și groază. Alte trei fete au căzut victime nevinovate în războiul altora, printre care și Dani. Am în-ceput să plâng atunci când am văzut-o pe jos, cu ochii larg deschiși, dându-și ultima suflare în brațele lui An-net.

Era un vis urât ce nu se mai termina. Trecuseră deja patru ore de la prima împușcătură și nimeni nu încerca să evacueze clădirea. Polițiștii m-au interogat prin telefon și m-au rugat să îl descriu pe Rafael în cel mai mic detaliu, dar cât de dificil era să identifici un terorist cu arma în mână?!

-Să nu adormi! Ai înțeles?! Nu închide ochii, Alice! -Sunt epuizată. Nu mai pot. -Vin după noi! Trebuie să ajungă! Ține ochii deschiși! Mi se rupea sufletul când mă gândeam la ce se întâmplase. Îmi era groază de cei care erau afară,

așteptând, copiii lor erau acolo, frați, surori, soți, soții și părinți. Era o mare de oameni care aștepta iertarea. Iertarea ce nu avea să vina vreodată.

Drama studenților se întâmpla chiar acum. Acum se scria istorie. Din păcate era o istorie pătată cu sânge. Era drama unui tânăr și inconștiența altora, care au dus la uciderea unor suflete nevinovate și dis-trugerea morală a tuturor. Nu cred că exista om în acea zi care să nu rămână marcat de evenimente.

După aproape șase ore de agonie, forțele speciale au reușit să ajungă la noi. Eram ultimii evacuați din clădire. Când am ieșit în stradă, circulația era blocată, bulevardul era plin de ambulanțe și mașini de poliție. Panica și agitația tronau, toți își căutau apropiații, sperând că îi vor găsi în viață.

50

Am zărit-o pe Elena în mulțime și am alergat către ea. I-am sărit în brațe, fericită că am ocazia să o revăd, simțindu-mă norocoasă de șansa pe care viața mi-o dăduse.

-Sunt aici de cinci ore. Am plecat de la muncă cum am aflat. Ne-au închis restaurantul, au închis toate magazinele din zonă. Nu mai mișcă nimic. Un client a venit panicat și ne-a spus ce s-a întâmplat la Universi-tate, atunci am plecat automat. M-am speriat groaznic!

-Sunt bine! Sunt bine! Îmi pare atât rău pentru aseară! Nu am vrut să sune așa cum a sunat! Știi cât țin la tine…

-E în regulă. De ceilalți ce știi? Sunt bine? Alice? -Acum o duc la spital și aș vrea să merg cu ea dacă nu te deranjează. Nu pot să o las singură. Cel puțin

până ajung părinții ei. -Du-te. Ne auzim la telefon și trec pe la tine dacă vrei. -Cel mai bine! Mulțumesc mult! Paramedicii ne-au preluat pentru îngrijiri speciale, iar pe Alice au urcat-o în amubulanta și au transferat

-o la spital. În primul rând zăream un băiat blond, cu ochii verzi, ce striga disperat după ambulanță, iar polițiștii nu îl lăsau să treacă. Am coborât și m-am dus spre el.

-E bine? Trebuie să ajung la ea! -Cine ești? -Cristi. Logodnicul ei.

51

Capitolul 18 Aparatele scoteau sunete constante. Din toate saloanele se auzeau monitoarele ce supravegheau starea

de sănătate a pacienților. În sala de așteptare se lăsase liniște. După aproape 5 ore de la evacuare, prin spital se perindaseră sute de oameni, printre care zeci de răniți. Era unul dintre cele șase spitale la care fuseseră trans-portate victimele.

Nu primisem vești despre starea în care se aflau pritenii noștri. Alice și Andra erau încă în operație. Din fericire supraviețuiseră până la venirea echipajelor, în ciuda rănilor foarte grave. Annet plecase acasă după ce infirmiera îi cususe rana de la picior, iar eu, împreună cu alte două prietene, stăteam în holul de la intrare așteptând vești din ce în ce mai bune. Eram singurele care scăpasem tefere din infern și simțeam o datorie morală față de răniți.

Minute, ore, toate treceau și se simțeau ca ani. Fusesem aici de curând, dar nu îmi era dor. Primisem deja câteva telefoane din partea presei, dar le-am ignorat.

Aveam un schimb de priviri cu băiatul de vis-á-vis, Cristi, care se recomanda drept ”logodnicul lui Al-ice”. Chiar dacă era adevărat, de ce nu îmi spusese nimic despre el? Reparasem tot ce era între noi și ne mer-gea foarte bine, dar de ce mă mințise?

-Ești bine? Cu el mă refer. -De ce nu mi-ați spus? -Nu am știut că este ceva între voi, dar cand v-am văzut astazi mi-am dat seama ce înseamnă să iubești

pe cineva cu adevărat. Și oricum, era problema voastră, am crezut că știi. -Dacă știam nu mai eram aici. Îi respectam decizia, mă retrăgeam, o lăsam să fie fericită cu el. -Important e să își revină și vedem după cum vom face, bine? Aveam lacrimi în ochi și nu știam de ce. Eram încă în șoc după atac, dar eram geloasă și ofticată că Al-

ice mă înlocuise așa ușor și nu îmi spusese. Ce avea de gând?! Voia să își ia revanșa și să mă folosească pentru câteva nopți?

După opt ore de operație, medicul a ieșit și ne-a anunțat că totul este bine și își va reveni în curând. -Foarte bine. Acum pot pleca. -Unde te duci? Nu rămâi cu ea? -Aparent are cu cine să rămână. Vorbim mâine. Eram furioasă și revoltată. Era trecut de miezul nopții, dar lumea încă era pe stradă. Împușcăturile de la

Universitate animaseră orașul, iar toți se temeau pentru viețile lor și ale copiilor. Rafael fusese împușcat și nu ne mai putea face vreun rău, însă în aceste atentate 84 de persoane muriseră, dintre care 14 din clasa noastră. Alte zeci fuseseră răniți și se aflau în stare gravă pe patul de spital. Era o lume nedreaptă, cum 84 de suflete au pierit nevinovate in ”razboiul” altora.

Când am deschis ușa casei mă izbi un miros frumos de ciorbă și friptură, așa cum numai Elena știa să

facă. M-am bucurat nespus să o văd acolo și știam că nu avea să rămân singură. -Cum e? S-a întâmplat ceva? De ce ai fața asta? -E logodită. Asta s-a întâmplat. Și nu mi-a spus. M-a lăsat să cred că totul este și va fi perfect. S-a

înșelat amarnic. La fel și eu. -Ce? Cum de ai aflat tocmai acum? -Îl cheamă Cristi și a venit la spital. A stat acolo până a ieșit din operație, după care eu am plecat. Are

cu cine să rămână. Chiar nu îmi mai pasă. I-am salvat viața, am fost dispusă să renunț la tot pentru ea și ea mă minte în halul ăsta. Cu ce am greșit?!

Mi-a pus mâna pe umăr, așa cum știa că îmi place, apoi m-a luat în brațe, iar eu am ineput să plâng ne-controlat. Era și firesc după o asemenea zi.

-Hai să mănânci, mai bine. O să treacă și asta, dar acum chiar e târziu și ești obosită. Elena avea dreptate, dar nu puteam trece peste asta așa ușor, iar lucrurile nu aveau să rămână nere-

zolvate. -S-a trezit? Vreau să vorbesc cu ea. -Doar apropitatii au voie.

52

-Ți-aș spune dacă sunt apropiat sau nu, dar nici eu nu mai știu. -Domnișoară, îmi rău, dar astea sunt regulile. -Cristi, adică băiatul acela care era aici și aseară, a plecat sau este încă în spital? -A plecat de aseară, după ce a ieșit domnișoara din operație. A vorbit cu medicul și a pleacat. -Adică a lăsat-o singură? -Nu a fost singură, ne-a avut pe noi. Am avut grijă de ea. -Una este când stă cu cineva apropiat, alta este când stă cu infirmierele. Fără supărare. -Înțeleg. -Mă scuzați, în cazul acesta. Voi aștepta pe hol. Nu înțelegeam de ce Cristi plecase și o lăsase acolo, fără cineva cunoscut. Dacă se trezea peste noapte

și ne căuta, ce se întâmpla? Aveam de gând să stau pe sală până mă vor lăsa să întru. Sofia era plecată în vacanță cu părinții și fratele ei, dar ea sigur știa cine este Cristi și mai ales de ce

părinții lui Alice nu erau încă la spital. -Cristi?! Încă este cu el? Mi-a spus că s-au despărțit acum trei săptămâni. -Știai că sunt logodiți? -Poftim?! Nu! -Super… Știi cum pot da de părinții ei? Nu au ajuns încă la spital, dar Cristi mi-a spus că i-a anunțat. -Mai bine le dai un telefon. Nu am încredere în băiatul ăsta și nu aș vrea să îl mai văd în preajma ei. Erau vizibil îngrijorați. Încercau să dea de Alice de seara trecută, când ea era în operație. Nu știau ce s-

a întâmplat și încercau să înțeleagă, la fel ca mine. Oricât aș fi vrut să plec și să nu mai privesc înapoi, dezamăgită și supărată din cauza lui Cristi, nu mă îndurăm să o las acolo. Nu după tot ce se întâmplase. Și totuși, mai era cineva care se îngrijora pentru mine, deși nu era aici.

-Alo! Emily? -Ella! Ești bine? Am încercat să te sun aseară și nu aveai telefonul deschis. Ți-am lăsat mesaje și pe

Skype. Ești teafără? Ce s-a întâmplat? -Nu am nimic. Am scăpat cu bine, din fericire. Un nebun a intrat cu o armă automată în fiecare clasă și

a tras în neștire. 84 de oameni au murit, dintre care 14 numai în clasa noastră. Alte câteva zeci sunt rănite. Eu sunt cu Alice. E la terapie intensivă. Au operat-o aseară. Un glonț i-a perforat stomacul și aproape am pierdut-o, dar acum e mai bine și așteptăm să își revină.

-Doamne-ajută! M-am îngrijorat pentru tine! -Ești acasă? Catherine și Emma sunt pe acolo?

-Sunt plecate din oraș câteva zile, în Georgia, la bunici. Dar le anunț că ești bine, să nu își facă griji. -Mulțumesc! -Mi-e dor de tine. Când vii acasă? -Și eu aș vrea să stiu…

53

Capitolul 19 Vara venea mult mai devreme anul acesta, se pare. Zilele toride își făceau simțită prezența ceea ce crea un disconfort pentru toți. Nimeni nu mai călcase în facultate din ziua atacurilor, iar revenirea în clădirea care a luat 84 de suflete nevinovate ne trezea tuturor amintiri neplăcute, chiar și după două săptămâni. Eram, totuși, împăcați cu gândul că Rafael nu ne mai putea răni de acum înainte, iar majoritatea celor aflați în spital fuseseră externați.

Alice era încă sub supraveghere și urma să plece acasă săptămâna următoare. După operație au urmat câteva zile grele. Inima ei a cedat de două ori, dar medicii au readus-o la viață. Nu ne mai făceam speranțe să își revină, dar a făcut-o. Cel mai greu fusese să ne conducem colegii pe ultimul drum. Special pentru ei, în doar 5 zile, fusese amenajat un nou cimitir în apropierea căminelor studențești. Oricât de morbid suna, fusese cea mai bună in-ițiativă a municipalității din ultimul timp. ”Cimitirul studentilor” urma să devină unul ”cu traditie” pentru cei ce studiau la Universitatea din București. Profesori, colegi, prieteni și necunoscuți. Toți urmau să își doarmă somnul de veci aproape de noi. Era un semn că îi vom păstra mereu în inimile noastre și nu vom da uitate niciodată evenimentele din primăvara acelui an. Dani și Cristina erau doar două dintre ființele dragi sufletului meu care căzuseră victime în ”razboiul” altora. Pentru părinți, durerea era și mai mare, iar pentru noi rămânea doar consolarea că Rafael și-a primit pedeapsa meritată, deși aș fi preferat tortura în locul uciderii.

Petele de sânge de pe pereți fuseseră spălate sau acoperite cu un nou strat de vopsea, la fel ca cele de pe podele. Covoarele fuseseră îndepărtate, iar parchetul înlocuit. Nu mai erau urme fizice care să ne trezească amintiri, dar ziua respectivă și momentele prin care am trecut nu puteau fi șterse niciodată din memorie.

-Ești gata să mergi acasă? -Îmi era mult mai bine aici, trebuie să recunosc, dar vine absolvirea, vine licența, vin vremuri grele și trebuie să mă pregătesc pentru viață.

-Te-ai gândit ce vrei să faci? -Climatologie, dar nu sunt atât de sigură. M-am gândit să plec de aici, mai ales după ce s-a întâmplat.

Vreau să uit, să merg undeva unde să nu fiu arătată cu degetul. -Știu sentimentul. Franța? -În niciun caz. Am aplicat la Universitatea din San Francisco. Săptămâna trecută am primit răspunsul. Mă vor. -Poftim?! Și nu ne-ai spus? -Am vrut să fii prima care afli. Ai mei nu știu. Oricum, nu știu ce voi face. -Du-te! Cum să nu mergi?! E o oportunitate uriașă, Alice! -Putem locui împreună sau măcar să ne vizităm săptămânal. I-am sărit în brațe. Nu mă mai simțisem atât de fericită de foarte mult timp. Eram mândră de ea, de fap-tul că reușise ceea ce eu nu fusesem în stare. -Mulțumesc că m-ai primit la tine! Nu voiam să merg acasă, deși ai mei au insistat. Cred că mama va sta ceva timp pe capul nostru, ca orice mamă. -E în regulă. Nu mă deranjează. Și e bine că ne avem una pe cealaltă în momente ca astea. -Te deranjează dacă Cristi va mai trece pe aici din când în când? -Nu. E bine… -Știu că nu e chiar locul potrivit și nici momentul, dar îl iubesc. Și parcă trecusem de momentul acela, în care nu ți-am spus că suntem logodiți. -Nu fi absurd. E bine. Și Elena va mai trece pe aici, dacă nu te deranjează, desigur. Am început să râdem amândouă. Mă durea sufletul, totuși, că aveam să o văd în fiecare zi cu un bărbat pe care îl iubea doar de ochii lumii și care nu era potrivit pentru ea, dar era alegerea ei și îi promisesem că nu mai intervin. Muzica se auzea cu ecou în sala de spectacole a Universității care fermăta de emoția studenților și a părinților. Festivitatea de absolvire venise, în sfârșit, iar eu eram invitatul de onoare. Ce ciudat era să ți se spună că ești un erou. Nu mă simțeam așa deși salvasem șase oameni în ziua aceea. Nu știam dacă mă invi-

54

taseră să țin un discurs în calitate de ”erou” sau în calitate de actriță și vedetă TV internațională. Oricum ar fi fost, nu îmi trecuse niciun moment prin minte că voi ajunge aici, pe scenă, cu microfonul în mână, vorbindu-le studenților despre carieră și viața ce tocmai urmau să și-o înceapă. Automat, privirile îmi cădeau asupra lui Al-ice, aflată chiar în primul rând, lângă Sofia. Apoi, fără să îmi dau seama, îmi mutam atenția asupra Elenei, în gradenă. Emoțiile erau la locul lor, dar învățasem să le stăpânesc.

Era foarte ciudat să fiu unul dintre cei care vor înmâna diplomele. Era vorba de colegii mei, prietenii mei. Nu îmi plăceau momentele emoționante, dar acesta era unul care reușise să îmi smulgă câteva lacrimi. Momentul în care i-am pus în mână diploma lui Alice a fost cel mai emoționant. Nu m-am putut abține să nu îi dau o îmbrățișare lungă și strânsă și să îi șoptesc la ureche cât de mândră sunt de ea. Am simțit cum o lacrimă i s-a scurs pe obraz și am am privit-o direct în ochi. Chiar eram mândră de realizările ei, de faptul că era încă printre noi și trecuse cu bine de tot ce se întâmplase. Părinții și fratele ei aplaudau în picioare, la fel și Cristi. Mă simțeam de parcă eu terminam facultatea.

Cel mai sensibil moment fuse cel în care s-au acordat diplomele pentru cei ce tocmai plecaseră dintre noi. Părinții sau frații au venit pe scenă, pe rând, în aplauzele unei săli întregi, acompaniați de pozele fiecăruia pe un ecran imens și o lumânare aprinsă într-un suport special.

Annet, Sofia și toți ceilalți colegi au trecut pe rând și și-au luat diplomele de absolvire. La final, toți și-au aruncat tocile în aer și au cântat melodia celor de la Europe, ”We are the champions”. Nu mai simțisem asta de la finalul liceului, cu trei ani înainte. Nu mult timp, dar îndeajuns încât să îmi trezească amintiri puternice. Nu m-am putut abține și am intrat în mijlocul lor. Din 80 de studenți mai erau 45. Unii renunțaseră, alții ple-caseră pentru totdeauna dintre noi. Ei erau eroii. -Ar trebui să vorbim ceva serios, Alice. Treaba mea s-a cam încheiat aici și vreau să mă întorc la famil-ia mea, în America. Cred că va fi definitiv. -Ce vrei să spui? -Vreau să spun că m-am gândit să închiriez apartamentul mamei și să mă mut de tot în America. Cathe-rine și Emma mă așteaptă. Ele sunt familia mea acum. Am cetățenie, am o slujbă, îmi voi face o familie. Acela este locul meu. -Și noi? -“Noi” nu mai există de mult.

-Asta a fost tot? Te decizi să pleci fără să îmi ceri o părere? Când pleci? -Mâine, la ora 23. M-a privit mirată și parcă nu îi venea să creadă că totul se termină. -Îmi pare rău, Alice. Am făcut greșala o data, dar acum nu mai am de ales. Nu mai am motive să fiu aici. Mi-am luat geanta și am părăsit masa restaurantului la care tocmai luasem cina. Am lăsat-o cu ochii în lacrimi, la fel ca ai mei. Nu mai aveam motive să rămân în România și chiar dacă aș fi vrut aș fi simțit că nu aparțin locului. Despărțirile au fost mereu grele, dar despărțirea de Alice fusese cea mai grea decizie din viața mea.

Emily mă aștepta, iar ea nu avea să plece niciodată.

55

Capitolul 20

Timpul petrecut în România îmi dăduse ceva de gândit. Vacanța nu mai era nici ea ce fusese cândva, simțeam termenul limită care se apropia, iar eu nu semnasem contractul pentru noua producție. Emily lenevea alături de mine pe plajă, în bătaia razelor de soare, cu placa de surf alături. Îmi lipsise Palos Verdes, îmi lipsise termenul de ”acasa”, care devenise casa de pe plajă. Fără tata totul părea mai trist și inutil, dar Catherine își juca foarte bine rolul de părinte singur. Nu se mai gândea să își găsească pe alticineva, crezând că aduce numai ghinion. Eu și Emma eram împăcate cu gândul ăsta. Amândouă eram suficient de mari încât să ne purtăm singure de grijă. -Gata? Nu mai vorbești cu Alice? -Nu mai este nimic de vorbit. Se va căsători cu tipul acela, eu sunt aici, trăiesc momentul, îmi con-struiesc o carieră, o viață. Nu a mai rămas nimic de zis. -Vă potriveați, știi? -Asta e. Fiecare ne vom potrivi și cu altcineva.

Învățasem să trăiesc și fără Alice. De când mă întorsesem în Palos Verdes, treburile mergeau perfect cu Emily. După trei ani de relație încă mai aveam acea scânteie din primele zile și asta conta cel mai mult. Cu toate acestea, inima îmi rămăsese tot în România. Mă gândeam la Elena, care urma să termine facultatea în mai puțin de o lună. Mă gândeam și la unii dintre colegii mei, cum ar fi Annet, care termina masteratul de Geomor-fologie. Aveam motive să îi vizitez, dar viața pe care mi-o construisem în Los Angeles era cea pe care, aparent, mi-o doream și pe care mă simțeam foarte bine să o trăiesc. Elena îmi oferea un motiv să vin. Fusese alături de mine în cele mai grele momente și mă ajutase să trec cu bine peste toate momentele dificile din relația cu Al-ice. Știam că între noi era doar o simplă prietenie, dar care conta enorm pentru mine.

Valurile Pacificului nu se comparau cu zarva Bucureștiului, dar deja îmi lipseau mai mult decât mă gâ-

ndeam. Eram de câteva ore în capitală și simțeam pe propria piele aglomerația de seară. Nu făcusem nici zece kilometri în trei ore, de când eram blocată în trafic. Emily stătea lângă mine, pe scaunul din dreapta, uitându-se insistent la ceas. Aproape trecusem de zona centrală și mai aveam puțin până în cartierul în care locuiam.

-Îți este foame? Știu un restaurant drăguț în centru. -Ne va scăpa de aglomerație? -Să ne convingem. Și așa suntem moarte de foame. -Simțeam emoția și nerăbdarea. Nu mai fusesem acolo din ziua atacurilor, iar majoritatea lucrătorilor

plecaseră. Reușisem să îi cunosc prin Elena, care lucrase acolo în ultimii trei ani. -Ella? Nu pot să cred! Ce faci aici? Mihaela se bucura mereu să mă revadă, chiar și pe Skype. Buna-dispoziție pe care o emana era molip-

sitoare. -O caut pe Elena. Cred. Nu știu dacă mai lucrează aici, nu prea am mai vorbit în ultimul timp. -Este la absolvire. Nu știi? La Facultatea de Drept. Domnul Decan striga pe rând toți absolvenții. Chipiurile roșii, albastre sau verzi se perindau pe scenă,

rădicând diplomele deasupra capului. Cei mai buni din fiecare serie țineau un scurt discurs în fața mulțimii înlăcrimate.

-Petre Elena. Sala s-a ridicat și a început să aplaude neîntrerupt. Avea unele dintre cele mai bune re-zultate și primise o bursă de studiu la New York.

”A fost cea de-a doua mea încercare, dar nu am dat greș. Prima experiență cu facultatea, primul contact cu această lume mi-a adus prieteni buni, oameni adevărați pe care îi păstrez în inima mea. Au trecut trei ani de când am venit aici, iar viața mi s-a schimbat radical. M-am maturizat și am început să iau decizii singură, să

mă întrețin singură și am învățat să trăiesc singură printre străini. Știu sigur că mama ar fi fost în primul rând și m-ar fi aplaudat frenetic, dar aceste lacrimi spun mai mult decât las să se înțeleagă. Vreau să vă mulțumesc

pentru tot suportul moral și toate încurajările primite. Nu aș fi putut ajunge aici fără prietenii din facultate, care vor avea un loc aparte în inima mea. Vă mulțumesc!”

56

Discursul ei mă pusese pe gânduri. Nu rămăsesem să o ajut, așa cum făcuse ea pentru mine. Nu știam ce se întâmplase cât am fost plecată, iar acum, să reapar în viața ei, pe nepusă masă, era un gest mult prea îndrăzneț din partea mea. Cobora de pe scenă atunci când am mers hotărâtă spre ea, prin mijlocul sălii. Nu mă interesau privirile aruncate spre mine, șușotelile din spate. Voiam să repar ceea ce nu fusesem în stare să protejez.

-De ce nu mi-ai spus ce s-a întâmplat? Aș fi fost acolo pentru tine! -Ella?! Ce faci aici?! -Te susțin. Voiam să fie o surpriză, dar totul este o surpriză pentru mine. -Mai bine vorbim afară, după festivitate. -Nu am rămas pentru că era Alice. Am știut că erai geloasă și aveai ceva personal împotriva ei, nu știu ce, dar m-am întors pentru că ești o persoană mult prea importantă pentru mine și nu vreau să te pierd. Avea lacrimi în ochi, iar Emily ne urmărea pe fiecare în parte.

-Lasă-mă să îmi revin și vorbim după, la o cafea. Era cea mai bună prietenă pe care o aveam și chiar dacă distanța ne ținuse departe în ultimii doi ani, simțeam încă energia care ne adusese împreună. -Eu mă voi întoarce în America, nu pot rămâne aici. Am venit pentru absolvire. Luni am filmări și marți două emisiuni. Un singur lucru vreau să îmi promiți: lasă-mă să te ajut. Cum pot, voi face orice. În regu-lă? -Nu trebuie, serios. Dar îți promit! Mulțumesc, Ella! Vara ce a urmat am petrecut-o în Miami, cu Elena și Emily. Mătușa lui Emily locuia în apropierea orașului, așa că nu am avut problem cu masa și cazarea. Ne-am distrat așa cum nu am făcut-o vreodată.

Timpul zbura, însă. După câteva luni m-am căsătorit cu John Matthew, un coleg de scenă pe care îl cunoșteam din primele mele zile în California. Era doar un an diferență între noi și ne potriveam perfect. În scurt timp a apărut și Joe, primul nostru copil. John îl iubea mai mult decât se iubea pe sine și făcea orice pentru a-l vedea fericit. Chiar dacă timpul nu îi permitea, stătea cât de mult putea și uneori îl lua în deplasări. La fel s-a întâmplat și cu Jessica, mezina familiei. Cu șase ani mai mică, Jessica s-a bucurat de toată atenția noastră și a fratelui său. Aveam o familie perfectă și nimic nu putea schimba asta. Telefoanele cu număr necunoscut sunt cele de care m-am temut mereu. De când aveam 12 ani nu voiam să mai văd pe ecranul telefonului doar câteva numere înșirate, iar la cealaltă parte a liniei să mi se dea o veste proastă.

-Ella Martin? Sunt Sofia, am fost colege în facultate. -Nu pot să cred! Ce mai faci? -Aș spune că bine, dar nu e chiar așa. Am simțit o tristate în vocea ei și am auzit-o plângând.

-Ce s-a întâmplat? Orice ar fi, pot suporta. -Alice. A fost un incendiu în restaurantul în care lua cina. Pompierii au ajuns mult prea târziu. Îmi pare rău. Am încremenit cu telefonul la ureche și nu mai eram în stare să scot un sunet. Ochii mi s-au înroșit și am simțit un șuvoi de lacrimi care mi se scurgea pe obraz. -Vin cât pot de repede. Era tot ceea ce îmi doream cel mai puțin acum. Trecuseră 20 de ani de când nu mai vorbisem cu ea și îmi făceam mustrări de conștiință, stiinda că lucrurile ar fi fost total diferite dacă aș fi rămas. Poate că am fi avut familia noastră, viața noastră și alte cariere. Sau poate că aș fi urmat-o în ceea ce voia să facă și nu s-ar mai fi ajuns în acest punct. Trebuia să rămân să am grijă de ea. Sofia stătea la volan, soțul ei, Mihai, în dreapta, iar eu eram încă pierdută pe bancheta din spate. În urmă cu trei săptămâni se împliniseră 25 de ani de la atacurile care loviseră Universitatea. Peste 80 de per-soane muriseră atunci, printre care și Cristina, prietena ei cea mai bună. Cortegiul înainta în cimitir prin căldura sufocantă. Aproape de ea stătea fiica ei, Rebecca, de 21 de ani și fratele acesteia, Matei, de 18 ani. Știam cât suferă. Poate mai mult decât mine. Rămăseseră singuri. Cristi îi părăsise când Matei avea un an și nu le mai dăduse nici măcar un telefon. Au pus sicriul în fața mormântului. M-am apropiat cu un nod în gât și am atins încet marginile. În acel moment, mi-am dorit ca ea să îmi prindă mâna dreaptă și să mă tragă ușor spre ea, iar eu să încerc să o gâdil. Știu că atunci ar fi ripostat, m-ar fi luat în brațe și m-ar fi trântit la pământ. Am fi râs și ne-am fi sărutat, iar totul ar fi fost perfect. Dar nu mai avea să fie.

57

Amintirile se imbalmajau în mintea mea. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu dădeam peste ea în fața am-fiteatrului? Oare ne-am fi împrietenit? Oare ar fi fost la fel și acum? Îi datoram mai mult decât știam pentru că mă făcuse persoana care eram. Datorită ei ajunsesem să vorbesc cu Sofia și Cristina, tata mă mutase la 20 de mii de kilometri distanță, iar acum eram una dintre cele mai cunoscute vedete TV. Și totuși, aș fi dat toate aceste realizări pentru o eternitate alături de ea. -Îmi amintesc cum stăteam aici nopți întregi. Vorbeam, bârfeam, râdeam și fumam țigară după țigară, iar eu mă duceam la 5 dimineața să caut un magazin deschis și să mai cumpăr un pachet. Sunt cele mai frumoase amintiri pe care le am din facultate. -Nu pot să cred că am rămas doar noi. -Nu știu, Sofia. După ce a murit Cristina am crezut că acela avea să fie ultimul lucru rău care ni se putea întâmpla. Acum nu știu la ce să mă mai aștept. -Mai stai câteva zile, te rog. Mihai e plecat pentru două săptămâni în delegație, iar copiii sunt la bunici. Hai să fim numai noi, să retrăim acel an împreună, să recuperăm pe cât posibil ultimii 25 de ani pierduți. -Mi-am rezervat bilet abia peste zece zile. Rămâneam oricum. Era un zâmbet forțat pe fața mea, dar era un zâmbet pe care Alice îl adorase. Știi ce aș vrea? Să vorbesc cu Rebecca și Matei. Și cred că știi la ce mă gâ-ndesc.

58

Capitoulul 21

-Nu știu cum ai reușit, Ella, dar sigur o să vă fie bine tuturor. -Măcar atât puteam face pentru ei. Merg astăzi să vizitez câteva case, iar Emily vine săptămâna viitoare să mă ajute cu mutatul. Peste o lună vin și Joe și Jessica și totul va intra în normal. Cel puțin așa sper. -Ai depus actele de divorț? -De trei luni. Nu am vrut să se știe, dar se va rezolva în curând și mă voi întoarce la viața normală pe care mi-o doream și o adoram. -Așa te cunosc. Ai un suflet bun. Meriți ceva pe măsură.

Palos Verdes fusese casa mea timp de 25 de ani. Pe Emily o cunoscusem acolo, prima premieră de film avusese loc în Los Angeles, iar drumul spre casă se transformase în cea mai bună seară pe care o avusesem vreodată. În California rămânea o mare parte din sufletul meu. John, cei doi copii, Catherine și Emma erau fa-milia mea. Acum, însă, totul lua o întorsătură radicală. Emily, Rebecca și Matei, alături de Joe și Jessica urmau să fie tot ce îmi dorisem vreodată de la viață. Vedeam totul cu alți ochi, iar ce era cel mai important, era faptul că mă reîntorceam acasă. California îmi daudese la fel de multe pe cât îmi luase. Tata era cel mai bun exemplu. Îl pierdusem pe străzile din Los Angeles, într-un accident absurd și nimic nu avea să îl aducă înapoi. Nu spun că Bucureștiul fusese mai blând. Atacurile de la Universitate, din urmă cu 25 de ani, ne schimbaseră pe toți și schimbase radical sistemul de învățământ. Poate că de asta avea nevoie. Cristina, Dani și toți prietenii pe care îi pierdusem în acea zi fuseseră bazele unei schimbări. O schimbare patată cu sânge. Căzuseră victime în ”razboiul altora”, iar acest fapt îi făcuse pe mulți să intre în poliție, în forțele speciale și chiar în armată. Voiau să pună umărul la apărarea și salvarea unor suflete nevinovate. Pe colegii nostril nu i-a putut salva nimeni, dar noi putem salva alte persoane. Memoria celor căzuți în acea zi avea să rămână mereu prezentă prin monumentul din fața facultății.

Noua curte nu semăna nici pe aproape cu ce avusesem eu și Emily în Palos Verdes, dar era suficient pentru șase persoane. Eram o familie mare și unită, deși nu stăteam împreună de mult timp, iar pe Rebecca și Matei îi cunoșteam de puțin timp. Eram, totuși, încântată că acceptaseră așa ușor să am grijă de ei și să îi întrețin, așa cum pot. Știam cât de greu urma să le fie fără cineva lângă ei. Trecusem prin asta. Casa din București, în care locuisem cu tata, devenise de nerecunoscut. Emily avea un simț artistic ex-traordinar. În fosta mea cameră stăteau Rebecca și Jessica. Deși era o diferență de cinci ani, nu păreau să aibă o problemă în împărțirea dormitorului. Camera lui Oliver era a lui Joe, iar cea a tatei era a lui Matei. Fiind cel mai mare, Joe avea prioritate în a sta singur în cameră. Tot ceea ce îmi propusesem să fac, reușisem. După alți șase ani de studiu, îmi luasem diploma de ”Doctor în Geografie” și predam studenților de la Universitate. Se simțea aiurea să merg din nou pe acele coridoare pline de amintiri. Deși fusese numai un an cu acei colegi, totul se rezuma la ei și la ce însemnase această facultate pentru mine. Voiam să fiu mentor altor studenți, să îi ajut în problemele de zi cu zi, așa cum fusesem și eu ajutată. Facultatea de Geografie avea să rămână locul care m-a maturizat și m-a schimbat. Amfiteatrul de la etajul al treilea avea să rămână pentru totdeauna locul în care o întâlnisem pe Alice pentru prima dată, scările părăsite și holul de la subsol păstrau vii pauzele din lunile de iarnă în care ne ascundeam să fumăm, speriați de frigul și zăpada de afară. Sala de la etajul patru va rămâne mereu locul care mi-a furat unii dintre cei mai buni prieteni și mi-a dat un impuls de a fugi din România pentru totdeauna. În același timp, este sala care ne-a rea-dus împreună pe toți, după mult timp și am petrecut ultimele clipe împreună, în formula completă.

Acum, după 35 de ani, mergeam din nou pe coridoarele facultății, alături de Sofia, colega mea de catedră, păstrând vii obiceiurile din studenție.

SFÂRȘIT

59

60