Curs 1 ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA ALE GETO-DACILOR IN EPOCA PRESTATALAGeto - dacii fac parte din neamul tracilor, Herodot afirmand ca este ,,cel mai numeros dupa cel al inzilor". Tracii au patruns pe teritoriul tarii noastre in Neoliticul Tarziu, in cadrul procesului de indoeuropenizare a spatiului Carpato-Dunareano-Pontic. Ei au creat o stralucita civilizatie a bronzului pe un areal intins geografic, delimitat la Sud de Marea Egee, in Nord de zona Pripetului, in Est de gurile Bugului si la Vest de Dunare. Sunt purtatorii bronzului in tara noastra in sanul numerosului neam tracic, ce sunt si purtatorii Epocii Fierului si care au reprezentat cel mai important neam tracic, atat prin nivelul pe care civilizatia materiala si spirituala l-a atins cat si prin nivelul organizatoric, politic, la care ei au ajuns. Procesul de evidentiere a geto - dacilor ca o entitate distincta in cadrul neamului tracic s-a desfasurat pe un spatiu geografic delimitat la Nord de Carpatii Padurosi, la Sud de muntii Balcani, la Vest de Tisa si la Est de zona Nistrului, astfel incat geto - dacii pot fi considerati autohtoni in spatiul Carpato-Dunareano-Pontic. Prezenta statornica a geto - dacilor pe acest teritoriu este mentionat in izvoare istorice inca din sec 6 i.H., cu precizarea ca izvoarele latinesti ii denumesc ,,daci" cu referire la triburile care vietuiau in interiorul arcului carpatic, iar izvoarele grecesti ii denumesc ,,geti", cu referire la triburile din spatiul extracarpatic. Dincolo de aceste aspecte de ordin teritorial, trebuie sa precizam ca getii si dacii reprezinta acelasi popor, asa cum ne arata Strabon, in lucrarea lui ,,Rerum Geograficarum" (,,Geografia"), getii si dacii vorbeau aceeasi limba si aveau aceleasi obiceiuri. Prin urmare ei constituiau acelasi popor. Istoriografia latina si greaca contine informatii foarte valoroase referitoare la modul de viata al geto - dacilor, la nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins, precum si sistemul de realizare a conducerii sociale. Datele autorilor antici se completeaza cu informatii desprinse din rezultatele cercetarilor arheologice, intregind astfel imaginea organizarii sociale geto - daca in Epoca Prestatala.

Dintre cele mai importante marturii ale autorilor antici referitoare la geto - daci, mentionam urmatoarele:

1. Relatarea lui Herodot, care in a IV-a carte a Istoriilor sale, povesteste expeditia regelui persan Darius impotriva scitilor din stepele Nord - Pontice, expeditie care a avut loc in anul 514 i.H. Toate triburile intalnite in cale de armata persana s-au supus fara rezistenta. Singurii care s-au opus au fost geto - dacii, acestia fiind in cele din urma infranti, desi Herodot spune ca ei erau cei mai vitezi si mai drepti dintre traci.

2. Relatarea lui Tucidide, in lucrarea ,,Razboiul Peloponesiac", care vorbeste despre uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din Dobrogea, care, in sec 5 i.H. era condusa de o capetenie numita Sitalces si apoi o alta capetenie Senthes. Acelasi autor precizeaza un lucru foarte important: getii si alte popoare din aceste tinuturi sunt vecini cu scitii, avand aceleasi arme, aceleasi obiceiuri. Rezulta ca orice mentiune referitoare la sciti este in egala masura valabila si pentru geto-daci .

2. Un autor latin Pompeius Trogus vorbeste despre o uniune de teritorii a getilor democratica, condusa de un asa numit ,,Rex Histrianorum", care a jucat un rol important in conflictul militar desfasurat intre regele Filip al II-lea al Macedoniei si capetenia scita Ateas.

3. Istoricii Strabon si Arian relateaza expeditia lui Alexandru al Macedoniei din anul 335 i.H. de la Nord de Dunare, ocazie cu care Alexandru al Macedoniei a si cucerit una dintre cetatile geto-dace aflate la Nordul Dunarii.

4. Un alt autor latin, Kurbis Rufus, in lucrarea ,,Istoria Alexandriei" vorbeste despre getii da la N gurilor Dunarii , care in anul 326 i.H au infrant armata generalului macedonean Zopyrion.

5. Istoricii Diodor din Sicilia si Polianus si geograful Pausarius relateaza pe larg conflictul dintre diodocul Lysimah si o capetenie geta din Campia Dunareana, Dromichaites, conflict ce s-a derulat intre anii 300 si 292 i.H.

6. Istoricul Iustinius vorbeste despre conflictul regelui get Oroles cu tribul bastarnio, iar textele unor insciptii descoperite la Histria mentioneaza numele unor capetenii gete din zona Dobrogei, care in sec. 3 i.H. isi exercitau autoritatea asupra cetatilor grecesti de pe tarmul Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).

7. Istoricul Pompeius Trogus vorbeste despre cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes (Incrementa Dacorum Per Rubobostem Rege), ceea ce reprezinta o uniune de triburi geto - dace din interiorul arcului carpatic.

Coroborand informatiile, desprindem din aceste relatari, tragand concluziile:

a. Geto-dacii sunt o populatie sedentara, care practica agricultura pe scara larga, dispunea de cetati intarite, precum si de armata puternica si bine echipata.

b. Geto-dacii au dezvoltat o stralucita civilizatie a fierului, mai ales in cadrul celei de-a II-a varste a fierului (epoca La Tn), caracterizata printr-o puternica dezvoltare a mestesugurilor, a productiei si schimbului de marfuri, care au dus la acumularea unor bunuri de mare valoare, ce au reprezentat o permanenta tentatie pentru agricultorii veniti de pretutindeni.

c. Formele de organizare si de conducere a geto-dacilor prezinta trasaturile unei societati gentilico-tribale, aflate pe ultimul stadiu de dezvoltare, ceea ce reprezinta o demonstratie militara a triburilor si uniunilor de triburi.

In cadrul sistemului, atributiile de conducere sociala apartin Adunarii Poporului, care reprezinta Adunarea Barbatilor, capabili sa poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii pentru intreaga colectivitate pe baza principiului ca cine isi risca viata in lupta, trebuie sa si decida. Regii mentionati de autorii antici nu sunt asa cum s-ar crede, sefi de state, monarhii, ei sunt in realitate conducatorii unor triburi si uniuni de triburi, sunt alesi si revocati de Adunarea Poporului, aceasta stabilind totodata si atributiile. Nu este insa mai putin adevarat ca, asa cum rezulta si din izvoarele prezentate, pe fondul descompunerii societatii gentilico-tribale se manifesta mai acut tendinta conducerii militarizate, sprijinita de aristocratia gentilico-tribala, de a se impune in fata poporului, de a-si permanentiza si consolida decizia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinta ce marcheaza tranzitia de la societatea gentilico-tribala la societatea organizata politic, astfel incat acesti sefi militari, anturati de aristocratia elementelor gentilico-tribale, devin unicul factor decizional in societate.

NORMELE DE CONDUITA ALE GETO-DACILOR IN EPOCA PRESTATALAIn aceasta perioada, relatiile sociale erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, norme ce reprezinta expresia interesului societatii gentilice si ca atare erau respectate si aplicate de buna voie de toti membrii societatii. Totodata, cu referire expresa la geto-daci, trebuie sa precizam ca aceste norme de conduita aveau un caracter pronuntat religios, astfel incat la poporul antic se acredita ideea ca normele de conduita sunt de sorginte divina, ca provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supravietuit sub anumite aspecte si le regasim si in societatea feudala, ceea ce reprezinta o dovada clara a continutului poporului roman.

Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat in Epoca Prestatala, mentionam reguli conform carora acum ne arata obiceiurile: (1) fii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se cuvine din proprietatea comuna . Aceasta regula de conduita, prin continutul sau, rezulta ca proprietatea privata era in plin proces de constituire. Un alt argument in acelasi sens este regula de conduita mentionata de izvoarele antice, potrivit carora (2) furtul era socotit o foarte grava abatere de la normele de convietuire sociala. O alta regula de conduita stabilea (3) un intreg ritual, care insotea incheierea conventiilor sau invoielilor dintre persoane. Acest ritual este asemanator cu procedura infratirii din Evul Mediu. Izvoarele antice mentioneaza ca norma de conduita (4) juramantul pe zeitatile palatului regal sau juramantul pe vetrele regale, cum mai erau numite. Acest juramant trebuia prestat de catre toti supusii regelui, iar daca regele se imbolnavea, se considera ca unul dintre jurati a jurat stramb. Pentru identificarea lui erau desemnati 3 ghicitori pt a arata cine era acela si daca el nega se aduceau 6 ghicitori. Daca dadeau aceeasi solutie, cel in cauza era condamnat la moarte, in caz contrar pedeapsa se aplica primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este asemanator cu institutia juridica a probei cu juratori, consacrata de Legea Tarii.

Exista o serie de norme de conducere ce reglementeaza institutia casatoriei. In aceasta materie, izvoarele antice par a fi contradictorii, pentru ca, de pilda, poetul Menandru zice ca tracii cunosc poligamia, in timp ce poetul Horatius, in odele sale spune ca tracii practicau cu strictete monogamia. In realitate, nu exista o contradictie, ci se completeaza reciproc, pentru ca primul se refera la o epoca mai veche, cand geto-dacii nu erau evidentiati ca un element distinct in cadrul neamului dacic, in timp ce al II-lea se refera la o epoca mai recenta, in care individualizarea geto-dacilor ca cel mai important neam tracic fusese desavarsit. Pe fond, trebuie sa precizam ca la finele Epocii Primitive, femeia avea o situatie inferioara barbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o ostenilor sai infranti in lupta cu bastarnii: ,, sa faca slujba femeilor lor, slujbe care mai inainte lor li se faceau".Toate aceste reguli de conduita erau respectate in chip firesc, nu prin constrangere. Semnificative in acest sens sunt relatarile lui Aristotel, care se refera la un trib numit Agatri, acestia avand aceleasi obiceiuri cu tracii. Agatarsii formulau reguli de conduita in versuri si le invatau pe de rost cantandu-le. Iustinus, un alt autor antic, zicea ca sciii respecta drepturile in chip firesc, nu prin legi, iar Herodot precizeaza, asa cum am aratat, ca inca din vremea sa, sec. 6, ,,getii erau cei mai drepti dintre traci". FORMAREA STATULUI GETO-DACSaltul calitativ de la societatea organizata pe baza democratiei militare la societatea organizata politic a fost determinat in mod dialectic de o serie de transformari economice si sociale, pe care le-a suferit societatea geto-daca. Pe plan economic, sunt progresele realizate in timpul varstei a II-a a fierului, care a dus la cresterea productivitatii muncii, la cresterea productiei si schimbului de marfuri, ceea ce a determinat intensificarea comertului si a circulatiei monetare. Pe plan social, asistam la o adanca stratificare sociala, care este oglindita si arheologic in descoperirile unor morminte cu un bogat inventar in obiectele de podoaba, care contrastau cu locuintele saracacioase ale marii majotitati a poporului. Aparitia celor 2 clase reclama crearea statului ca un instrument destinat sa asigure suprematia clasei dominante. Sunt intrunite cele 2 criterii pe baza carora distingem intre societatea gentilica si societatea statala: criteriul stratificarii sociale si cel teritorial (apartenenta individului la comunitate se realizeaza in functie de teritoriul locuit).

Stratificarea sociala s-a realizat si pe fondul deposedarii de pamant a obstilor gentilice si formarea marilor latifundii, apartinand aristocratiei gentilico-tribale. In acest context apare statul ca un instrument in mana clasei dominante, utilizat pentru a tine in ascultare marea masa a populatiei.

Alaturi de factorii determinanti, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi, care, desi nu au determinat in sens dialectic, au favorizat, au grabit formarea statului geto-dac. Este vorba in primul rand de slabirea puterilor celtilor si ilirilor in luptele cu romanii. In al II-lea rand este vorba de perioada expansiunii romane, expansiune economica, militara, care a dus la atingerea de catre romani a limesului dunarean.

Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui Burebista, despre care Strabon afirma ca a pus capat razboiului care ii diviza si slabea pe daci si i-a facut pe acestia sa asculte de poruncile sale, intemeind o mare stapanire, de a carei putere se temeau toti vecinii, inclusiv romanii aflati in primul proces de expansiune militara. Burebista a realizat o serie de reforme in directia consolidarii statului si anume:a. reforma politica (constand in supunerea tuturor triburilor geto-dace)

b. reforma religioasa (realizata cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constand in unificarea credintelor disparate ale triburilor geto-dace intr-un sistem politeist unic)

c. reforma administrativa (care consta in mutarea centrului puterii geto-dacilor din Campia Munteana in zona Muntilor Orastie unde a fost intemeiata capitala noului stat, Sarmizegetuza, si unde a fost edificat un intreg sistem de asezari fortificate).

Informatiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate de cele continute intr-o inscriptie aflata la mormantul lui Aponion (de la Dionisos), in care se arata ca Burebista ajunsese cel mai mare stapanitor al tinutului de dincolo si de dincoace de Dunare.

ORGANIZAREA STATULUI GETO-DACOrganele centrale:Puterea suprema regele ca varf al arisocratiei sclavagiste. Regalitatea tinde sa devina ereditara, atat Burebista, cat si Decebal erau fii de regi, insa o particularitatea a succesiunii la tron este ca au vocatie succesorala si fratii regelui precum si marele preot.

Marele Preot un vice-rege a carui putere religioasa completeaza puterea laica a regelui. Iordanes si Diocrates afirma ca marii preoti aveau o putere aproape regala. Rolul foarte important se explica prin faptul ca aristocratia si regii emana legi. Legile sunt de origine sorginala, de aceea preotiilor le revenea interpretarea vointei divine, astfel incat ei aveau principalele atributii judecatoresti. Marele Preot este totodata si judecatorul suprem. Ei au reprezentat principalul factor prin intermediul carora s-a format si impus sistemul de drept geto- dac.

Pe langa rege si marele preot exista si curtea regelui: sfetnici si executanti ai poruncilor regale. Ei se bucurau de stabilitate in exercitarea atributiilor lor. Sistemul dregatoriilor era organizat dupa modelul statelor elenistice, iar in cadrul acestui sistem exista si o ierarhie astfel incat Acornion si Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista si Resinas a lui Decebal.

Organizarea locala:

Inainte de cucerirea romana, in Dacia erau unii mai mari peste treburile cetatii, iar altii in jurul regelui erau impartiti la baza cetatii. Rezulta astfel existenta a 2 categorii de dregatori, unii cu atributii administrative, iar altii cu atributii militare pusi la paza cetatilor.

Rezulta ca teritoriul statului geto- dac era impartit in unitati administrativ teritoriale in cadrul caruia activitatea din agricultura era dirijata prin organele spacializate ale statului => rolul foarte important al agriculturii in viata economica a geto- dacilor.

Principala atributie a celor pusi mai mari peste treburile agricole era de a supraveghea sistemul distribuirii si redistribuirii loturilor de cultura prin tragere la sort, precum si repartizarea produselor obtinute pe loturile respective.Existenta unei categorii distincte de dregatorii militare arata ca exista un vast sistem de aparare in centrul caruia se afla sistemul muntilor Orastie.

Curs 2 ESENTA SI FORMA STATULUI GETO DAC

Din punct de vedere al esentei sale, statul geto - dac este un stat sclavagist incepator, cu particularitati care il aproprie de statele bazate pe modul de productie tributal sau asiatic. Autori precum Dio Cassius si Iordanes si Dio Crisostomul ne-au transmis informatii legate de stratificarea sociala la daci, impreuna cu denumirea categoriilor sociale: clasa dominanta ,,tarabostes" (,,pileati") si clasa saraca,,comati" (,,capillati"). Insa toti factorii de conducere erau recrutati dintre tarabostes. Cu toate ca statul geto-dac a cunoscut sclavagismul, in special pe proprietatile private ale tarabostilor, precum si in mine, totusi, relatiile sclavagiste in statul geto-dac nu au atins nivelul clasic, ca in cele grecesti sau cele de la Roma. Sclavagismul in statul geto-dac era un incepator, patriarhal, neevoluat, in sensul ca baza productiei nu o reprezenta munca sclavilor, ci a oamenilor saraci, organizati in obsti satesti. Alaturi de proprietatea privata a tarabostilor s-a mentionat la scara larga si proprietatea comuna, devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale. O alta particularitate, care apropie statul geto- dac de statele bazate pe modul de viata tributal, este monopolul regelui asupra minelor de aur.

Forma statului geto-dac este o monarhie cu un pronuntat caracter limitat. Astfel, Strabon denumeste stapanirea lui Burebista imperiu, iar o inscriptie descoperita in Siria o denumeste ,,regat". De altfel, insusi Imparatul Domitian i-a recunoscut lui Decebal titlul de rege, acordandu-i diadema de rege, de adevarat conducator clientelar Romei. Caracterul pronuntat militar al statului geto-dac nu este o expresie a primitivismului, asa cum sustin unii autori, ci este o consecinta fireasca a contextului istoric in care s-a format si a evoluat statul geto-dac, dominat de agresiunea permanenta a puterilor vecine.

O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanta puterii laice si religioase in competenta aceleasi persoane sau unor persoane diferite, tendinta e de contopire a atributiilor laice cu cele religioase. (Deceneu si Comosicus - regi si mari preoti).

REGULI DE CONDUITA ALE GETODACILOR ALCATUIND DREPTUL GETODACILORDupa constituirea statului geto-dac s-a format si dreptul geto-dac, alcatuit din norme juridice ce au luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatala. Dreptul geto-dac s-a format pe multe cai: O prima cale este aceea a sanctionarii unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca Prestatala, in care este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile si utile clasei dominante si despre care se pretindea ca ele sunt expresia unui interes social, general. A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi, corespunzatoare noilor cerinte economice, sociale, circumscrise organizarii de tip politic a societatii. O a treia cale este aceea a elaborarii unui sistem scris, alaturi de cel cutumiar, legi ce nu ne-au parvenit pe cale directa, dar la care autorii antici fac referire. De exemplu, Strabon si Iordanes afirmau ca legile geto-dacilor au fost adoptate in timpul domniei lui Burebista, care pretinde ca au fost inspirate de la zei si trasmise din generatie in generatie pana in sec.6d.H., in vremea lui Iordanes. Prin aceste legi nu s-a realizat o simpla codificare a obiceiurilor, asa cum a fost cazul codului decenviral (Legea celor 12 tablite),ci aceste legi introduc legi de drept. Asa cum ne arata Strabon si Iordanes, legile contin porunci ale regelui (deci nu simple obiceiuri). Burebista a recurs in mod deliberat la autori religiosi, pentru a se face ascultat de popor si pentru a dubla autoritatea statala si a celei religioase, in asigurarea respectarii legilor.

Institutiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directa, insa ele au putut fi reconstituite in liniigenerale, pe baza unor izvoare istorice indirecte, precum si pe baza urmelor pe care aceste institutii le-au lasat asupra dreptului de mai tarziu. Cea mai importanta institutie a dreptului geto-dac este institutia proprietatii. Institutiile proprietatii geto-dace au cunoscut proprietatea privata a stapanilor de sclavi si proprietatea comuna, devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale.

Proprietatea privata este atestata de un autor antic Criton, care metioneaza ca in statul geto-dac exista mari proprietari de pamanturi si vite. Mai mult, exista si o serie de izvoare din care reiese ca vanzarea sclavilor pe pietele Imperiului Roman era o practica frecventata la geto-daci. Rezulta ca obiectele proprietatii private constituiau pamantul, vitele si sclavii, iar titularii acestui drept erau reprezentantii clasei dominante, si anume tarabostii.

In ceea ce priveste proprietatea obsteasca, existenta si fizionomia lor, ei au putut fi reconstituiti pe baza odelor lui Horatius. Asa cum rezulta din versurile sale, pamanturile obstei nu erau hotarnicite, ele se aflau in proprietate comuna, devalmasa, a membrilor obstei, ca de altfel si recoltele stranse de pe aceste pamanturi. Cultivarea terenurilor se realiza potrivit sistemului asolamentului, in sensul ca aceste terenuri erau impartite in loturi si atribuite, in folosul membrilor obstei, prin tragere la sorti, pe termen de 1 an. In anul urmator, loturile de cultura erau redistribuite tot potrivit acestui sistem, de unde rezulta ca folosinta asupra terenurilor este individuala. Proprietatea comuna devalmasa se extinde si asupra recoltelor astfel obtinute. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorti era supravegheata de catre dregatorii administrativi, tot acestia fiind cei care retineau impozitul sau tributul datorat statului de catre obste din recoltele obtinute.

Autorii antici ne ofera informatii referitoare la o alta institutie geto-daca si anume, cea a casatoriei. In acest sens, Herodot arata ca, la traci, casatoria se realiza printr-un contract prin care sotul cumpara sotia de la parintii ei. Atat in cadrul familial, cat si in cel social, femeia se afla intr-o stare de inferioritate fata de barbat. Aceasta situatie este confirmata si de Ovidius. Autorul Horatius, referindu-se la familia geto-daca in odele sale, arata ca geto-dacii erau monogami si pazeau cu strajnicie monogamia. Horatius vorbeste, de asemenea, si despre practica dotei, denumita zestre, aratand, insa, ca principala zestre a femeii este virtutea ei. Caracterul traditional al acestei institutii este augmentat lingvistic prin pastrarea in vocabularul de baza a limbii romane a termenului de sorginte geto-daca, acela de zestre, alaturi de termenul de origine roman, acela de dot.

In dreptul penal, principalele institutii geto-dace vizau apararea statului si a proprietatii private. Potrivit lui Horatius, pentru infractiunea de adulter era sanctiunea cu moartea.

In dreptul procesual, desi dpdv formal, juridic, atributiile realizarii justitiei fusesera preluate de institutiile statului, in anumitecazuri, in special in cazul infractiuniilor de vatamare corporala, a continuat sa se aplice vechiul sistem al razbunarii sangelui, adica o forma de justitie privata. Cu toate acestea, organizarea sistemului de judecata a fost una dintre preocuparile esentiale ale statului geto-dac. Referindu-se la Comosycus, autorul Iordanes arata ca acesta se ocupa de organizarea si de judecarea proceselor, fiind judecator suprem, insa Comosycus era si rege si Mare Preot, in acelasi timp. El executa atributia de judecator suprem in virtutea calitatii de rege sau de Mare Preot, referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de transare a litigiilor. Poetul Ovidiu ne relateaza ca pentru solutionarea anumitor litigii era utilizata o alta forma de justitie privata si anume duelul judiciar.

In domeniul relatiilor internationale, avem informatii potrivit carora preotii geto-daci, asemenea celor romani, oficiau un anumit ritual, cu prilejul incheierii tratatelor cu celelalte state.

ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI, PROVINCIE ROMANACu toate ca romanii au cucerit o mare parte a teritoriilor dacilor, in afara de cei care au continuat sa fie locuitorii Daciei Libere (Crisana, Maramures, N Moldovei), un intreg teritoriu ocupat a fost inclus in provincia Dacia. Astfel, Muntenia, coltul de Sud-Est al Transilvaniei (acea zona cuprinsa intre Olt si Carpati) si Sudul Moldovei au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferior.

Totodata, de-a lungul cuceririlor romane, provincia romaneasca Dacia a cunoscut mai multe reorganizari succesive. Intre 106 si 117 (anul mortii lui Traian) provincia Dacia s-a mentinut ca o provincie unitara, care cuprinde Oltenia, Banat si Transilvania (fara coltul de Sud-Est).

La moartea lui Traian, Hadrian realizeaza prima reorganizare, abandonand Sudul Moldovei si o parte din Campia Munteniei, greu insa de aparat impotriva atacurilor dacilor liberi. Impartirea restului de teritoriu ramas sub stapanire roman se realizeaza in 2 provincii: Dacia Inferior (Oltenia si Sud-Estul Transilvaniei) si Dacia Superior (Banat, restul Transilvaniei).

In anul 124, realizand a doua reorganizare, Imparatul Hadrian desprinde din Dacia Superior teritoriul aflat la Nord de Aries si Muresul Superior, creand provincia Dacia Porolissensis.

Ultima reorganizare a provincie Dacia are loc in timpul lui Marc Aureliu, care in anul 168 uneste Dacia Superior cu Dacia Inferior, ceea ce rezulta ca provincia nou formata este Dacia Apulensis, iar in anul 169, tot Marc Aureliu desprinde Banatul, formand Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis este mentinuta in vechile sale granite.

ORGANELE CENTRALE ALE PROVINCIEI DACIAProvinciile romane erau de doua categorii:

a. pacificate sau senatoriale, administrate de senatul roman b. nepacificate sau imperiale, administrate direct de imparat

Dacia este o provincie imperiala, nepacificata, fiind condusa direct de regat, printr-un purtator legal al sau numit ,,Legatus Augusti Pro Praetore", recrutat dintre membrii ordinului senatorial de la Roma si de rang consular (fost consul la Roma). El avea ,,imperium proconsularae" (puterea de comanda a consulului era de a conduce mai multe legiuni). Resedinta legatului imperial al Daciei este in capitala provinciei denumita COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA.Dupa prima reorganizare, situatia se mentine in Dacia Superior, cu precizarea ca legatul imperial al Daciei Superior era de rang pretorian (fost pretor la Roma). Prin urmare, avea puterea de comanda al pretorului (comanda doar o legiune - a 13-a Gemina, care isi avea sediul in castrul de la Appulum). Tot la Appulum se afla si sediul legatului imperial al Daciei Superior. Capitala ramane tot la Columna Ulpia Traiana. Dacia Inferior era o provincie procuratoriana, condusa de un procurator prezidial (augusti), denumit ,,Praeses". Acesta era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adica era un cavaler investit cu ,,ius gladii" (dreptul sabiei), care ii conferea depline puteri militare, juridice, civile. Capitala provinciei este la Drobeta. O pozitie asemanatoare are si guvernul prezidial al Daciei Porolissensis, care are resedinta cu capitala la Napoca.

Dupa ultima reorganizare a provinciei, Dacia Malvensis este condusa de un procurator prezidial, capitala si resedinta acestei provincii fiind la Malba. In Dacia Porolissensis atributiile guvernului au fost preluare de generalul comandant al legiunii a 5-a Macedonica (dupa transferarea acesteia din Dobrogea la castrul de la Porolissum), iar guvernul Daciei Apulensis redobandeste importanta de odinioara, in sensul sa el coordoneaza conducerea celor 3 provincii Dacia, purtand numale de ,,Legatus Augusti Pro Praetore Daciarum Trium", fiind recrutat dintre membrii ordinului senatorial si de rang consular. Unitatea celor 3 provincii Dacia este intarita prin faptul ca, din timpul domniei lui Alexandru Sever, Columna Ulpia Traiana devine Metropolis a celor 3 Dacia.

Un alt organ la nivel central era infiintat in timpul domniei lui Marc Aureliu si anume Concilium Provinciae sau Concilium Daciarum Trium, ca o Adunare Provinciala din care faceau parte reprezentantii oraselor, care se intruneau o data pe an la Columna Ulpia Traiana, in Parlamentul Augustalio. Membrii acestei adunari apartineau ordinului ecvestru si decurionilor si isi alegeau un presedinte dintre membrii sai, care indeplinea si functia de Mare Preot al cultului imperial in Dacia (,,Sacerdos arae Augusti"). Concilium Provinciae este un organ cu caracter consultativ si cu atributii restranse, limitate la discutarea problemelor de interes general al oraselor si provinciilor si sustinerea acestor interese locale in fata administratiei imperiale a Daciei. In acest sens, membrii adunarii puteau formula anumite plangeri, adresate imparatului. In realitate, insa, principala atributie a acestui organ este intretinerea cultului imperial si al Romei, in vederea intaririi unitatii provinciilor, mentinerii loialitatii si devotamentul provincialilor fata de puterea romana.

ORGANIZAREA FINANCIARA A PROVINCIEI DACIAFinantele provinciei Dacia erau administrate de un procurator financiar, cu sediul la Columna Ulpia Traiana, unde se centralizau toate datele privind veniturile celor 3 provincii. Procuratorul finantelor era subordonat legatului imperial al Daciei, finnd recrutat dintre membrii ordinului ecvestru. El avea in subordine un intreg aparat fiscal, compus din functionari si slujbasi imperiali. Aceasta situatie s-a mentinut si dupa reorganizarile succesive ale Daciei in Dacia Superior, Dacia Apulensis, iar atunci cand locul guvernului consular al Daciei Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor 3 Dacia era asigurat de procuratorul financiar al Daciei Apulensis in celelalte provincii ale Daciei Inferior, Daciei Porolissensis, Daciei Malvensis, activitatea financiara fiind condusa de un procurator prezidial al provinciei Dacia Inferioara sau Dacia Porolissensis. In Dacia Porolissensis, atunci cand atrbutiile de guvernare au fost preluate de generalul comandant al legiunii a 5-a Macedonica, atributiile financiare au revenit unui procurator financiar special. In vederea stabilirii impozitelor in provincia Dacia, ca in tot statul toman, se efectuau recensaminte o data la 5 ani, de catre magistrati specializati denumiti Duumviri Quinquenales. Impozitele erau de 2 categorii:

1. directe sau tributare tributa(erau impozite funciare, impropriu spus, pentru ca se percepea si pe cladiri ,,tributum soli sau stipendium" si pe persoane ,,tributum capitis", platit si de catatenii romani si de peregrini)

2. indirecte ,,vectigalia" (erau de 5% pe mosteniri si eliberari de sclavi, de 4% pe vanzari de sclavi, de 1% pe vanzarea altor marfuri si de 2,5% pe circulatia bunurilor si persoanelor).

Pentru incasarea impozitelor erau organizate oficii vamale atat in interiorul provinciei, cat si la granite, denumite Stationes, portorii si conduse de sclavii imperiali (denumiti servi villici). La inceput, activitatea de incasare a taxei vamale fost incredintata unor arendasi numiti Conductores, iar dupa 169 e.n, a fost incredintata unor procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvestru.

ORGANIZAREA ARMATEIIn provincia romana Dacia, de-a lungul stapanirii romane au stationat Legiunea 3 Flavia Felix, Legiunea 1 Adiutrix, apoi Legiunea 5 Macedonica (transferata din Dobrogea in castrul de la Potaissa pentru apararea granitei de Nord a Daciei Porolissensis) si Legiunea 13 Gemina (cu sediul in castrul de la Apulum, singura care a stationat in Dacia de la inceputul cuceririi romane si pana la retragerea aureliana). Acest lucru s-a aflat in subordinea legatului imperial de rang consular al Daciei unitare, apoi s-a aflat in subordinea legatului pretorian al Daciei Superior, Daciei Apulensis, iar dupa reorganizarea lui Marc Aureliu, s-a aflat in subordinea legatului imperial de rang consular al celor 3 Dacii.

Legiunile romane dispun de un teritoriu propriu, folosit pentru nevoile lor economice, iar populatia de pe acel teritoriu era obligata sa presteze anumite servicii si corvezi in folosul armatei romane. In afara legiunilor, in Dacia au mai stat si trupe auxiliare denumite cohorte, alae, precum si detasamente mixte denumite numeri. Efectivul armatei romane stationate in Dacia se ridica la aprox.50.000 de soldati (nr. mare pentru perioada respectiva).

ORGANIZAREA LOCALA A PROVINCIEI ROMANA DACIASub aspectul organizarii locale, in Dacia au existat 2 categorii de localitati:

1. urbane

2. rurale

1. Asezarile urbane erau impartite in 2 categorii:a. Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuite preponderant de cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile, politice. Unele colonii erau inzestrate cu ,,ius italicum, o fictiune juridica, conform careia teritoriul acestor colonii era asimilat cu solul Romei, iar cetatenii romani din coloniile respective puteau exercita asupra pamantului dreptul de proprietate quiritara, fiind scutiti de plata impozitului funciar, adica a lui tributum soli sau stipendium.b. Municipiile erau centre urbane mai putin urbanizate, cu un statut juridic inferior coloniilor, iar locuitorii lor aveau un statut juridic intermediar, intre cetatenii romani si peregrini, desi, in epoca cuceririi romane a Daciei, criteriile, la origine foarte exacte de delimitare a coloniilor de municipii, incepusera sa se

estompeze. Cu exceptia COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA, toate orasele Daciei au fost vechi asezari ale autohtonilor, ridicate la rang de municipiu, apoi colonie.

Orasele se bucurau de o conducere autohtona, exercitata doar de cetatenii romani. Organizarea si conducerea oraselor din Dacia era aceeasi cu a oraselor din intreagul imperiu, toate urmand modelul Romei. Aceasta l-a determinat pe autorul latin Aulum Gelium sa spuna ca orasele romane erau mici efigii ale Romei si poporului roman.

Primul Esalon: Conducerea suprema era Consiliul municipal, asemanator Senatului Municipal. Membrii alcatuiau orado decurionum, intrucat membrii sai erau recrutati din randurile decurionilor. Numarul membrilor Senatului Municipal (varia intre 30 si 50) era stabilit in raport de numarul cetatenilor romani, prin actul de intemeiere al orasului. Membrii Senatelor Municipale erau desemnati din 5 in 5 ani de catre magistrati speciali, denumiti quinquenales, pe baza unui recensamant special, ei fiind alesi dintre cetatenii romani ingenuii, avand varsta de cel putin 25 de ani si o avere de minim 100.000 de sesterti, fiind preferati cei care indeplinisera magistraturi municipale si sacerdotale.

Ordinul decurionilor ajunsese la expansiune politica si economica, la apogeul puterii sale in imperiu, dovada ca o inscriptie descifrata la Drobeta il desemneaza prin sintagma Ordo Splendissimus. Principalele atributii ale Senatului Municipal erau: atribuie terenuri, solutioneaza probleme ereditare, coordoneaza activitati administrative, fiscale, organizeaza spectacole, jocuri publice, indeplineste obligatii de cult, cinsteste conducatorii provinciali, alege magistratii municipali si sacerdotali.

Magistratii Superiori erau denumiti in colonii ,,duumviri iure dicundo, iar in municipii ,,quattuor viri iure dicundo. Ei erau alesi pe un 1 an, dintre decurioni, avand atributii administrative si jurisdictionale. Alti magistrati municipali erau ,,edili, insarcinati cu aprovizionarea pietelor, intretinerea strazilor si asigurarea ordinii orasului, precum si ,,cvestorii, care se ocupau cu administrarea finantelor si bunurilor oraselor. In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti denumiti apparitores.Magistratii sacerdotali erau preotii municipali, alesi de decurioni si organizati in cadrul unei ierarhii in varful careia se afla un Pontifex, ales dintre decurioni, urmat de Flamines, preotii zeilor principali, insarcinati cu efectuarea sacrificiilor publice, apoi Augurii.

Al doilea Esalon: Conducerea orasului este alcatuita din ordinal augustalilor. Din acest ordin fac parte persoanele care nu indeplinesc conditia de a decurioni, ca atare nu au acces la magistraturile municipal, fiind organizati in ordine separate, alesi pe viata de decurioni si care aveau principalele atributii de intretinere a cultului Romei si a imparatului, pe viata. Ei trebuiau sa raspunda cu donatii banesti si diverse contributii pentru realizarea lucrarilor edilitare, precum si pentru edificarea constructiilor civile si religioase.

Ordinal Augustalilor, organizat ca o societate la nivelul intregii provincii, isi avea sediul la Sarmizegetusa, iar conducerea acestui ordin indeplineste si functia de presedinte al lui concilium provinciae sau al lui concilium dacia rum trium.

Al treilea Esalon: Aici se aflau colegiile. Acestea sunt asociatii cu caracter profesional, religios, funerar, avand ca scop ajutorarea reciproca a membrilor lor, cum ar fi colegiile mestesugarilor, negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate dupa modelul militar, ducand pe membrii lor in decurii si centurii si erau conduse de 1 prefectus sau 1 magister, fiind puse sub protectia unei persoane de baza, influenta a provinciei, denumita patronus sau defensor.

2. Asezarile rurale cuprind cea mai mare parte a provinciei Dacia si este de 2 categorii:a. organizate in forma traditionala geto-daca a obstilor satesti sau teritorialeb. organizate dupa modul roman si sunt de 2 feluri:

I. pagi (pagus): erau satele organizate pe teritoriul unei colonii locuite de cetateni romani (majoritatea)

II.vici (vicus): erau satele in afara teritoriului coloniilor, locuite in special de necetateni. Mai existau inca 2 categorii de asezari rurale:a. Stationes: sunt oficiile vamale, postale, de paza si control.b. Canabae: sunt asezari organizate pe langa castrele romane, locuite in principal de veteran si familiile soldatiilor, precum si de mestesugarii si de negustorii care isi desfasurau activitatea in stransa legatura cu armata romana.

O alta categorie erau statiunile balneo climaterice si mai existau si teritorii cu o organizare speciala si anume domeniile imperiale, care intrau in patrimonium cesaris si care cuprind minele, salinele, pasunile si carierele de piatra.

O organizare speciala aveau zonele aurifere din Muntii Apuseni, conduse de un procurator aurarium si totodata legiunile dispuneau de un teritoriu propriu pentru nevoile lor economice.DREPTUL IN DACIA, PROVINCIE ROMANADrepul aplicat in Dacia, provincie romana, are, ca de altfel intregul drept roman, un intreg caracter statuar consacrand un stat juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale. Locuitorii Daciei romane erau de 3 categorii:

a. Cetatenii romani se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia proprietatii quiritare asupra solului, de care beneficiau doar cetatenii romani din coloniile cu ius italicum. Cetatenii romani au ca drepturi politice: ,,ius sufragi ( dreptul de a alege), ,,ius honorum (dreptul de a candida la o magistratura) si ,,ius militiae (dreptul de a face parte din armata romana), iar ca drepturi private au: ,,ius commerci (dreptul de a incheia acte juridice potrivit dreptului civil), ,,ius connubi (dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit dreptului civil) si ,,legis actio (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale pentru a valorifica drepturile lor subiective si a pretentiilor legitime. In raporturile dintre ei si cetateni se utilizau normele dreptului civil, iar intre ei si necetateni se utilizau normele dreptului gintilor.

b. Latinii aveau un status juridic intermediar, intre cetateni si peregrini, bucurandu-se de o parte dintre drepturile civile si politice ale cetanilor romani. Astfel, ei aveau ,,ius commerci, uneori ,,ius connubi si ,,legis actio si ,,ius sufragi dintre drepturile politice. Nuaveau ,,ius honorum si ,,ius militiae. Latinii din Dacia erau latini fictivi, in sensul ca se bucurau de statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange cu romanii. In epoca stapanirii Daciei, statutul de latin devenise o exceptie, aplicandu-se unui grup restrans de persoane, ca urmare a generalizarii cetateniei romane. Latinii utilizau in raporturile dintre ei si cetatenii romani si peregrini normele lui ius gentium.

c. Peregrinii formau cea mai importanta categorie sociala, intrucat in aceasta categorie intra marea masa a autohtonilor geto- daci, subsecvent cuceririi romane. Exista o controversa in legatura cu categoria de peregrini, careia ii apartin autohtonii geto- daci. Unii autori afirma ca intreaga populatie geto-daca intra in categoria peregrinilor dediticii, iar altii, a caror opinie o impartasim, considera ca numai locuitorii cetatilor, care s-au opus efectiv cuceririi romane intrau in categoria peregrinilor dediticii, iar ceilalti autohtoni intrau in categoria peregrinilor obisnuiti. Este important sa stabilim acest lucru, pentru ca peregrinii dediticii aveau un statut juridic inferior peregrinilor obisnuiti, in sensul ca nu puteau dobandi vreodata cetatenia romana si (dovada ca edictul lui Caracala ii excepteaza) nu puteau veni niciodata la Roma, sub sanctiunea caderii in sclavie. Mai mult, peregrinii dediticii nu se bucurau nici macar de dreptul lor national anterior cuceririi romane. Peregrinii utilizau in raporturile dintre ei si in raporturile cu romanii si latinii normele dreptului gintilor. In plus, peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei ,,leges Moresque peregrinorum (dreptul lor national recunoscut numai in masura in care nu contravenea normelor de drept si principiilor juridice romane).

Din examinarea statului juridic rezulta ca ius gentium este un drept comun al cetatenilor, latinilor si peregrinilor, utilizat pentru reglementarea raporturilor juridice dintre acestia. Formele juridice ale dreptului gintilor, desi erau diferite de formele juridice ale dreptului civil, produceau efecte juridice valabile, chiar daca erau imperfecte in raport cu efectele juridice produse de normele raportului civil. De exemplu 1, cetatenii romani se puteau casatori valabil cu o peregrina, dar nu potrivit dreptului civil, ci potrivit dreptului gintilor, insa nu avea manus asupra sotiei si nici patria potestas deplina asupra copiilor rezultati dintr-o asemenea casatorie. De exemplu 2, in contractele dintre cetateni si peregrini, forma scrisa era utilizata nu atqua limitatae, ci ad probationem. De exemplu 3, litigiile dintre cetateni si peregrini erau deduse pe baza fictiunii juridice ca peregrinii ar fi cetateni romani (,,si civis romanus eser). Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman este mai evoluat ca dreptul civil, pentru ca figurile juridice de dreptul gintilor au la baza elemente subiective ale vointei umane.

In procesul convietuirii dacilor si romanilor, cele 3 randuieli juridice (dreptul civil, dreptul gintilor, cutumele locale) s-au apropiat pana la contopire, dand nastere, in conditii specifice Daciei, unui sistem de drept nou: sistemul daco-roman. In cadrul acestui proces de sinteza juridica, desi influenta dreptului roman a fost preponderenta, la randul lor normele apartinand normelor locale au exercitat o influenta asupra dreptului roman in cel putin 2 directii: 1. In directia decaderii formalismului in acte juridice 2. In directia generalizarii principiilor bunei-credinte.

PRINCIPALELE INSTITUTIIInstitutia proprietatiiIn Dacia proprietatea asupra pamantului a imbracat 2 forme: proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.

Asa cum am vazut, proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius italicum, caci printr-o fictiune a legii, teritoriul acestor colonii era asimiliat teritoriului Romei, fiind scutit de plata impozitelor.

Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali asupra celorlalte categorii de terenuri. Potrivit unei regiuni stravechi a dreptului roman, dusmanii Romei nu aveau niciun drept si ca atare teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului roman, cu titlul de ager publicus (oborul public). Ele erau date in folosinta provinciilor, care plateau in schimb un impozit funciar denumit tributum soli sau tributum stipendium. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat dpdv juridic, jurisconsultii romani ai epocii au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si a surselor existente la data respectiva, considerand, in acest sens, ca locuitorii din proprietate, exercitau, asupra teritoriilor respective, uzufructul (posesia) si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de drepturi reale. In realitate insa, provincialii exercitau asupra acestor teritorii o veritabila proprietate, pe care doctrina moderna a denumit-o proprietatea provinciala. Astfel, provincialii puteau transmite teritoriile atat prin acte intervivos, cat si prin acte pentru cauza de moarte, dupa cum ei puteau transmite aceste teritorii cu diferite servituti si ipoteci. Totodata, dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creata pentru proprietatea provinciala o inscriptio longi temporis, pe care Paul si Modestie au denumit-o inscriptio longae possessionis. Ea se deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil atat prin termene, cat si prin efecte.Curs 4 In privinta termenelor, uzucapiunea din dreptul civil avea un termen de 1 an pentru bunurile mobile si 2 ani pentru cele imobile. Prescriptio longi temporis avea termene de 10 ani pentru prezenti si de 20 de ani pentru absenti.

Pe planul efectelor, uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva, in sensul ca duce la dobandirea dreptului de proprietate, la implinirea termenului, evident daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite. Prescriptio longi temporis este insa o prescriptive extinctiva, al carei efect este respingerea actiunii in revendicare, formulate de proprietatea provinciala, impotriva posesorului, insa daca dupa implinirea termenului de prescriptie, posesorul pierdea bunul, el nu mai putea introduce actiunea in revendicare. Alta deosebire intre uzucapiune si presciptio longi temporis erau aceea ca prescriptio longi temporis permitea jonctiunea posesiilor si nu cerea justul titlu si nici buna-credinta.

In afara de aceasta prescriptie speciala, a mai fost creata o prescriptio longissimi temporis (prescriptia cu cele mai lungi durate), al carei termen era de 40 de ani, stabilit de Imparatul Constantin cel Mare si redus la 30 de ani de Imparatul Theodosiu al II-lea. Aceasta prescriptie era tot una exctinctiva, insa spre deosebire de presciptio longi temporis, se aplica si bunurilor imperiale (patrimonium cesaris).Justinian, in politica sa unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile provinciale si cele ale Italiei, in sensul ca acestea din urma erau supuse la plata impozitelor si care au asimilat uzucapiunea cu presciptio longissimi temporis, creand urmatorul sistem: bunurile mobile se uzucapau prin posesie 3 ani (usus capius), iar bunurile imobile se uzucapau prin posesie 10 ani intre prezenti si 20 de ani pentru absenti. Acest sistem s-a numit prescriptio longi temporis. Erau necesare justul titlu (iusta causa possessionis), cat si buna-credinta, iar prescriptia avea un caracter achizitiv.

Justinian mentine presciptio longi temporis, avand urmatoarea fizionomie: daca posesorul este de buna-credinta si nu a intrat in stapanirea bunului cu violenta, dobandea proprietatea prin presciptia de 20 ani. Daca posesorul nu era de buna-credinta sau daca a intrat in posesia bunului prin violenta, prescriptia de 30 ani ramane extinctiva, in sensul ca poate respinge actiunea in revendicare a proprietatii provinciale, dar nu devine proprietar, astfel incat, daca dupa implinirea termenului de prescriptie pierde posesia bunului, nu poate revendica. Figura juridica a dat nastere pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atributii si determinative juridice care au putut fi utilizate cu success mai tarziu, in zorii Evului Mediu, in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.

Pe langa cele 2 tipuri de proprietati, locuitorii liberi ai Daciei romane au cunoscut si o a 3 forma de proprietate, aplicabile altor bunuri decat teritoriile, denumita proprietata peregrina. Aceasta forma a fost creata pe fondul pragmatismului poporului roman, din considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Dar ei nu dispuneau de ius commerci si deci nu aveau acces la proprietatea quiritara. Proprietatea peregrina a fost ocrotita prin mijloace create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare: actiunea revendicatorie a fost acordata si peregrinilor, fie prin suprimarea din formula actiunii a expresiei ,,ex iure quiritium, fie cu fictiunea calitatii de cetatean roman a peregrinului, titular al actiunii (si civis romanus est).

Cu aceleasi mijloace u fost acordate peregrinilor si alte 2 actiuni, care protejau cele 2 forme de proprietate: ,,actio furti si ,,actio damni in iuriam dati (delictul, paguba cauzata pe nedrept).Institutia casatorieiErau admise casatoriile atat intre peregrini, cat si intre cetateni si peregrini si totodata erau acordate peregrinilor urmatoarele institutii: institutia tutelei si a adoptiunii fraterne (care a evoluat, dand nastere in Legea Tarii instutiei feudale a infratirii), institutia succesiunilor (mostenirea putea fi deferita prin testament, iar peregrinii testau in forma specifica a testamentului oral, care a dat nastere in Legea Tarii testamentului numit ,,cu limba de moarte, iar peregrinii aveau si testamenti factio pasiva, astfel incat puteau veni la succesiunea cetatenilor romani)

In ceea ce priveste materia obligatiilor, aceasta cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata, intrucat aceasta epoca se caracterizeaza printr-o dezvoltare fara precedent a productiei si a schimbului de marfuri, in contextul in care Marea Mediterana devenise un ,,lac romanObligatiile, cu precadere cele contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din impletirea normelor dreptului civil cu normele de dreptul gintilor si obiceiurilor geto-dace. Expresia cea mai evidenta a sintezei juridice daco-romane, ilustrata in materia obligatiilor o reprezinta Tripticele din Transilvania.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIATripticele din Transilvania au fost descoperite intr-o mina de aur parasita de la Albgurmus Maior (Rosia Montana), intre anii1786 si 1855. Se prezinta sub forma a 3 tablite din brad, legate intre ele. Fetele interioare ale tablitei 1 si 3 si ambele fete ale tablitei 2 sunt usor scobite, iar scobitura este acoperita cu un strat de ceara, pe care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea se numesc ,,triptice" si,,tablite cerate".

Au fost descoperite 25 astfel de tablite, dintre care 14 sunt lizibile, restul nu au putut fi descifrate, fiind foarte deteriorate. Cele 14 tablite contin contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1 contract de depozit, 1 contract de societate, 1 proces verbal (prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare), 1 lista a cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet, 1 obligatie a unei persoane de a plati o datorie.

Ele au fost traduse si publicate de Theodor Mommsen, intr-o editura de la Viena denumita ,,Corpus inscriptiorum Latinarum". A facut si istoricul lor, plecand de la ultimul act, care este datat 26 mai 167, perioada in care romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii. El a apreciat ca localitatea a fost parasita datorita razboiului, iar inainte de a o parasi, ei au ascuns in mina cele mai importante inscrisuri ale comunitatii si cum nu s-au mai intors, tablitele au ramas abandonate in mina de aur.

Insa nu putem accepta explicatia lui Theodor Mommsen, pentru ca pana la sfarsitul dominatiei romane in Dacia, exploatarea minelor de aur din Apuseni a fost o preocupare constanta, de aceea este mai plauzibil ca doar un membru al comunitatii, cel insarcinat cu pastrarea inscrisurilor, le-a ascuns si doar el nu s-a mai intors, astfel incat tablitele au fost pierdute si regasite in Epoca Moderna.

ACTELE JURIDICE CONTINUTE DE TRIPTICEIn unul dintre contractele de imprumut, este o femeie peregrina, Anduena lui Vato (ceea ce arata o derogare de la regulile dreptului roman, pentru ca, in primul rand, in dreptul roman, femeile sui iuris erau puse sub tutela permanenta a agnatilor sai, fiind considerate obstaculate intelectual si deci nu puteau incheia acte juridice singure, ci numai cu autoritatis tutoris, iar in al doilea rand, peregrinii nu aveau dreptul de a incheia acte juridice, potrivit normelor de drept civil).

In alt contract de imprumut intalnim o simpla conventie, din care se naste pentru debitor obligatia de a plati dobanzi, numai ca, potrivit dreptului roman, aceasta obligatie nu poate izvora dintr-o singura conventie, ci dintr-un act solemn ,,stipulatio sortis et usurarum"(stipulatiunea capitalului si a dorintelor) sau ,,stipulatio usurarum" (stipulatiunea dobanzilor), alaturata lui mutuum.

Contractul de depozit este operatiunea depozitului neregulat incheiat ad probationem si nu ad validitatem, adica pentru probarea unei obligatii nascuta dintr-un alt act. Foarte importanta este utilizarea stipulatiunii din actele speciale, de exemplu, atat pentru realizarea operatiunii imprumutului cu dobanda, precum si pentru constituirea unor garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte speciale, prin care se realizau operatiunile juridice respective.

In ceea ce priveste contractul de munca, el cuprinde o cauza atipica, prin care muncitorul accepta sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci datorita faptului ca mina era inundata. Contractul de munca este o forma de locatio operarum (locatiunea de servicii), care la randul ei este una dintre cele 3 forme ce pot fi imbracate: locatiunea; partile contractului de munca: locator (cel care isi inchiriaza forta de munca) si conductor (cel care trebuie sa plateasca pretul locatiunii, patronul minei). Contractul de locatiune este un contract sinalagmatic si de aceea, in materia riscului in contract se aplica regula potrivit careia riscul in contract se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat.

Riscul in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa isi execute obligatia, desi cealalta parte contractanta nu si-o poate executa, fara vina sa. In dreptul roman vechi era valabila regula potrivit careia riscul in contract era al locatorului. In dreptul roman clasic, riscul in contract este al conductorului si totusi, in tripticele din Transilvania avem aceasta fizionomie fata de dreptul roman vechi, in sensul ca riscul in contract nu este al patronului, ci al muncitorului. Explicatia rezida intre partile contractante. Exista o prapastie sub aspectul statutului lor economic si ca atare muncitorul era nevoit sa accepte orice clauze contracta, astfel incat contractul incheiat de el era un contract de adiziune.

In ceea ce priveste contractele de vanzare, unele contracte sunt semnate nu numai de martori, ci si de parti, garanti. In dreptul roman, sub acest aspect, actele sunt de 2 categorii: incheiate sub forma subiectiva (incheiate de parti) si incheiate sub forma obiectiva (semnata de martori). Astfel, imprejurarea ca actele sunt semnate si de martori si de parti, rezulta ca este o perioada de tranzitie de la forma obiectiva, specifica dreptului roman vechi, la forma subiectiva, specifica dreptului roman clasic, postclasic, forma imprumutata de la greci. Actele de vanzare din triptice au aceleasi efecte juridice ca cele din dreptul roman, desi forma este diferita. In dreptul roman, contractul consensual de vanzare incheiat valabil in momentul realizarii consimtamantului dintre parti, cu privire la obiect si pret, produce urmatoarele efecte juridice: obligatia vanzatorului de a preda bunul, de a garanta pentru viii, pentru edictiune, obligatia cumparatorului de a plati pretul. In actele de vanzare din triptice, pentru fiecare efect exista o clauza distincta ( clauza de cumparare), referitoare la pret, cu privire la garantia pentru vitii si pentru edictiune.

In alta tablita, operatiunea de vanzare se realizeaza atat prin mancipatiune, ca si contractul consensual de vanzare. Insa, din examinarea continutului actului rezulta ca niciuna dintre conditiile mancipatiunii nu sunt indeplinite, adica partile nu sunt romani, nu au libribens, nu se pronunta formulele solemne specifice mancipatiunii. Autorii au incercat diferite explicatii pentru aceasta imprejurare: o operatiune se realizeaza prin 2 forme, una fiind anulata prin nerespectarea conditiilor cerute de dreptul roman. Unii autori au spus ca ar fi vorba de o greseala de natura terminologica: partile au folosit repetat cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune. Altii au spus ca pentru o mai mare siguranta partile au recurs si la mancipatiune si la contractul consensual, pentru realizarea operatiunii de vanzare, insa aceasta opinie nu explica de ce s-a recurs la mancipatiune, in conditiile in care formele nu au fost respectate. Altii au precizat ca este drept,, mancipatiunea nu produce efecte, pentru ca nu isi indeplineste conditiile sale de forma, daca operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza in virtutea contractului consensual, numai ca acesta nu este o explicatie, ci o constatare. Pentru a explica aceasta ciudatenie, trebuie sa utilizam ca metoda de cercetare metoda dialectica. In dreptul roman, mancipatiunea este un mod de a dobandi proprietatea, cu precizarea ca romanii faceau distinctie clara intre operatunea juridica si forma tehnica juridica prin care se realizeaza aceasta operatiune. Contractul consensual de vanzare nu este la romani translativ de proprietate, ci este generator de obligatii, adica genereaza obligatii vanzatorului de a transmite linistita si utila posesie a bunului (vacuam possessionem tradere), in anumite situatii chiar proprietatea, transmitere ce se realizeaza printr-un act distinct si ulterior de contractul de vanzare din care a luat nastere obligatia respectiva.

In Legea Tarii, ca si in dreptul actual, contractul de vanzare este consensual, translativ de proprietate. Imprejurarea ca, in triptice, mancipatiunea este alaturata contractului consensal in vederea realizarii operatiunii de trecere de la sistemul roman clasic, in care vanzarea consensuala este generatoare de obligatii la sistemul Legii Tarii, in care vanzarea consensuala este translativa de proprietate. Forma, elementele si efectele contractelor continute in triptice arata ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditii specifice Daciei romane functii si finalitati noi, astfel incat ,,devierile" de la exigentele drepului roman clasic, pe care le intalnim la fizionomia actelor continute in triptice, nu sunt curiozitati, ci expresia sintezei juridice daco-romane.

Aceste acte juridice nu sunt acte de drept roman, autohton geto-dace, ci sunt acte de drept daco-roman. Ele reprezinta expresia pe planul determinismului dialectic a conditiilor de existenta din provincia romana Dacia, care au generat, la nivelul suprastructurii juridice, un sistem de drept roman, sistem daco-roman, rezultat din impletirea normelor de drept civil cu normele de drept al gintilor si cutumele locale, ca o parte componenta a procesului mai amplu al etnogenezi romanesti.

Curs 5 ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA IN PERIOADA CUPRINSA INTRE 271 - 275 SI SECOLUL IX.d.hAceasta perioada coincide cu etnogeneza romaneasca si cu afirmarea obstei satesti si teritoriale, ca forma sociala de organizare a populatiei daco-romane. Retragerea aureliana a aparatului administrativ roman si a armatei romane nu a insemnat si abandonul teritoriul carpato-danubiano-pontic, de catre poporul daco-roman. Cu exceptia unor mari proprietati de latifundii si sclavi, ce au parasit Dacia o data cu armata romana, marea masa a poporului daco- roman a ramas pe loc, iar legaturile acesteia cu lumea romana nu au incetat, ci au ramas la fel de intense, ca in timpul stapanirii romane a Daciei.

Din considerente de ordin strategic, Imperiul Roman a continuat sa manifeste interes pentru provinciile Daciei, considerate ca o zona tampon de protectie a limesului roman. In consecinta, Roma a mentinut o legatura continua si a organizat un intreg sistem de aparare, cu garnizoane militare permanente, situatie ce s-a meninut pana in sec. 5 d.H. Mai mult, sunt organizate noi garnizoane si fortificate cele din stanga Dunarii, alaturi de cele existente din vremea cuceririi romane. Astfel, Imperiul Roman a continuat sa controleze dpdv militar un intens teritoriu de la Nordul Dunarii, situatie mentinuata pana in sec. 6 d.H, ce a determinat pe unii autori sa vorbeasca de o cucerire a Daciei.

Pe langa relatiile militare, au continuat si relatiile economice, care sunt dovedite arheologic, prin obiecte romane, ulterioare retragerii aureliene, descoperite in asezari de la Nordul Dunarii. Mai mult, Dobrogea a continuat sa fie provincie romana, inclusa administrativ in provincia Moesia, dar dupa reforma lui Diocletian, a devenit o provincie separata.

Teritoriile locuite de dacii liberi a continuat sa fie integrat, ca si pe timpul stapanirii romane, in orbita de influenta a spiritualitatii romane. In ceea ce priveste popoarele migrate, care, incepand din sec. 3 d.H, s-au perindat prin spatiul carpato-danubiano-pontic, ele nu au exercitat o dominatie efectiva asupra acestui teritoriu, ci o domninatie teritoriala de la distanta, data fiind asezarea lor in zonele marginale ale zonei respective, iar aceasta dominatie s-a concretizat prin perceperea tributului de la poporul roman si randuri militare cu scop de reprimare si hrana. Cunoscand popoarele migrate dpdv al organizarii sociale in comuna primitiva, ele nu au putut organiza dpdv politic teritoriul locuit de daco-romani si au sfarsit prin a fi asimilati de acestia, data fiind superioritatea demografica si de civilizatie a poporului daco-roman.

Acesta este contextul istoric in care are loc etnogeneza romaneasca, care a parcurs 2 etape: romanizarea dacilor si a formarii poporului daco-roman, care a durat pana in sec. 6 d.H si formarea poporului roman ca un popor cu identitate proprie, care s-a desfasurat intre secolele 6 d.H si 8 d.H.

Etnogeneza romaneasca are mai multe componente:

1. RomanizareaProcesul a inceput inainte de cucerirea romana, durand si dupa retragerea aureliana, pana in sec. 6 d.H si a condus la formarea unei populatii omogene daco-romane, continuatoare a traditiilor cetatenilor romani ai fostei provincii Dacia, distincta si superioara barbare. Ca proces, a insemnat o sinteza etnica dintre autohtonii geto-daci si colonisii romani, careia i s-au adaugat o sinteza juridica si institutionala. Un alt rezultat al procesului de romanizare, alaturi de formarea poporului daco-roman, este crearea unei noi lumi prin sinteza lingvistica dintre limba vorbita de autohtonii geto-daci si latini. Aceasta a dus la formarea limbii romne. Caracterul laltinofon al limbii vorbite de poporul daco-roman din spatiul carpato-dunareano-pontic este atestat de un autor al vremii, care preciza ca episcopul GotUlphea (???) tinea predici poporului de la Nord de Dunare, nu numai in limba gotica, ci si in latina, referindu-se la sec. 4 d.H. Pentru sec 5 d.H., o mentiune asemanatoare avem de la un istoric si diplomatic, care a traversat teritoriul de la Nordul Dunarii, in drum spre Campia Panonica si a constatat caracterul laltinofon al limbii vorbite de poporul de la nordul Dunarii.

2. CrestinizareaProcesul a inceput in sec. 3 d.H. si reprezinta un element de distinctie al poporului daco-roman, fata de popoarele barbare pagane. Pe teritoriul tarii nu au exitat multe centre crestine timpurii, iar literatura patristica (lucrarile Parintilor Bisericii) mentioneaza multe nume de pe teritoriul tarii, in frunte cu Sfantul Apostol Andrei. Intrucat procesul de crestinizare a poporului daco-roman a reprezentat o componenta a etnogenezei romanesti, inseamna ca, spre deosebire de toate popoarele vecine, poporul roman s-a nascut ca unul crestin si nu a fost crestinat ulterior, asa cum s-a intamplat cu slavii, maghiarii, etc. Un argument semantic in acest sens este existenta limbii romanesti, a sinonimiilor: ,,lege romaneasca" - ,,lege crestina" si ,,romn" - ,,crestin". Invaziile migratoriilor nu au putut influenta procesul etnogenezei romanesti, decat in a II-a perioada a procesului, singura influenta notabila fiind a slavilor, insa si ei u fost asimilati de catre poporul daco-roman.

3. RuralizareaSub aspectul organizarii sociale, dupa retragerea aureliana, poporul daco-roman si-a continuat existenta in formele stravechi si de organizare si anume obstile satesti sau teritoriale, astfel, pe fondul decaderii continue a vietii urbane, asistam la un proces de ruralizare a vietii sociale si in acest context, obstea sateasta devine singura forma de convietuire a poporului daco-roman. Obstea a reprezentat o forma de organizare sociala, care a parcurs mai multe etape. In comuna primitiva, asistam la existenta obstilor gentilice, comunitati de munca, constituite pe baza legaturilor de rudenie. Dupa formarea satului, obstea dobandea un caracter teritorial, apartenenta indivizilor la colectiv realizandu-se pe baza teritoriului locuit. Obstea sateasca, datorita caracterului sau teritorial a supravietuit aparitiei satului si a reprezentat un element plasat la mijlocul distantei dintre stat si societatea gentilica. Ea are trasaturi comune cu societatea gentilica, in sensul ca este o forma de organizare sociala si are trasaturi sub aspectul criteriului teritorial. Poporul roman este un popor de obste, acesta purtand amprenta asupra naturii genetice a poporului. Obstile satesti au supravietuit pana tarziu, in sec. 9 d.H., pastrandu-si nealterate organizarile sociale si normele intr-o forma usor modificata. Sub aspect terminologic, in limba romana exista 2 termeni utilizati pentru desemnarea obstilor satesti: ,,teritoriu" (de origine latina, =sat) si un termen de origine traca (=catun). Termenul de ,,sat" are in limba romana 2 acceptiuni: unul geografic, de asezare rurala si unul demografic, de totalizate a locuitorilor acelei asezari, sinonim cu termenul de obste sateasca.

CARACTERELE OBSTII SATESTI1. Caracter teritorialPrin definitie, obstea sateasca este o asociatie de gospodarii familiale, reunite pe baza unui teritoriu stapanit in comun. Termenul care desemneaza teritoriul stapanit in comun este cel de ,,mosie", care este de sorginte traca, sinonim cu ,,proprietate" in anumite expresii, de exemplu, ,,mosie cumparata", ,,mosie mostenita". Pentru a desemna partea care revine fiecarui membru al obstii din teritoriul stapanit in comun, avem termenul de ,,mos" in limba romana, alaturi de care a patruns si un termen de sorginte latina si anume termenul de

,,batran" (veteran), de aici avand expresia ,,mos batran". Patrunderea slavilor a determinat aparitia in limba romana a unor dublete slave, de exemplu ,,ocina", ,,debina", ,,bastina", ce sunt sinonime cu ,,mosie", in sensul de proprietate ereditara. Un alt termen slav este cel de ,,megies", cu sens de ,,proprietar devalmas". Un alt argument lingvistic al caracterului teritorial si al vechii obsti la romana este pluralul pe care il intalnim foarte des in denumirea unor sate romanesti, ce la origine au fost antroponimice, apoi toponimice.

2. Caracter agral sau pastoralCaracterul agral este determinat de indeletniciri traditionale ale poporului roman: agricultura si cresterea vitelor. Corespunzator acestor indeletniciri, teritoriul obstei era impartit in campii de cultura, adica teritorii destinate agriculturii si pasunii, care, lato sensu, cuprinde si padurea, adica teritoriul destinat cresterii vitelor. Cresterea vitelor s-a realizat intr-o forma pastorala specifica, prin transhumanta, intalnita in satele de munte si care nu inseamna nomadism, pentru ca ea nu poate fi inteleasa corect decat in legatura cu cealalta ocupatie traditionala a romanilor si anume agricultura, in sensul ca activitatea pastorala era cu caracter secundar, iar pe de alta parte, caracterul de stabilitate al ocuparii pastorale era dat tocmai de destinatia specifica acordata unor terenuri, aflate in hotarul obstei, cele utilizate exclusiv pentru pasunat.

ORGANIZAREA OBSTILOR SATESTIFiind o comunitate de munca, obstea sateasca se organizeaza in vederea desfasurarii in conditii optime a agriculturii si al pastoritului (principalele indeletniciri din cadrul obstei). Nu avem marturii directe despre organizarea obstilor satesti, insa ea a putut fi reconstituita dintr-o serie de documenet scrise, ulterioare intemeierii statelor feudale romanesti, cat si din cercetarile sociale efectuate asupra unor obsti ce au supravietuit in Epoca Moderna. Cert este ca in perioasa sec. 4 d.H. - sec. 10 d.H., obstea se gasea in forma arhaica si nu cunoastea stratificarea sociala a membrilor sai.

Organele de conducere ale obstei erau:1. Adunarea generala a membrilor obsteiAdunarea generala a membrilor obstei cuprindea pe toti membrii majori ai obstei, majoratul fiind fixat fie in raport cu varsta, intre 18 si 30 de ani, fie in raport cu data casatoriei. Este controversata ideea participarii femeilor la Adunarea Generala a obstei. Cert este ca ele particpau in orice caz la adunarile acelea la care urmau sa se adopte hotarari in ceea ce le priveste. Aceasta adunare se numeste tot ,,obste" si se tinea la casa obstei, iar in zilele de sarbatoare se tinea la Biserica. Ea era convocata prin viu grai de la om la om. Adunarea Generala a membrilor obstei avea urmatoarele atributii:

- hotareste asupra patrimoniului obstei

- organizeaza munca colectiva

- supravegheaza relatiile de famillie

- rezolva conflictele dintre membrii obstei

- ratifica transferuri de bunuri dintre membrii obstei si incheia diferite conventii

- asigura organizarea si intretinerea Bisericii satului si a cultului religios2. Sfatul oamenilor runci si batraniSfatul cuprinde pe cei mai respectati oameni ai obstei, membrii de baza ai obstei, cu atributii jurisdictionale.

3. Alesii obsteiAlesii obstei erau persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii speciale. Denumirile acestora amintesc de denumirile unora dintre dregatorii statului feudal, ceea ce demonstreaza continuitatea poporului roman:

- vornicul (strange contributiile membrilor obstei)

- postelnicul (are griija de Biserica satului)

- logofatul (este stiutor de carte si scrie actele obstei)

- nemesnicul (are grija de gardurile campiei de cultura)

- jitarul (pazea recolta)

- judele (este seful militar al satului si are atributii jurisdictionale) - termen latin ce provine de la dumvirii iure dicundo

Alesii obstei erau imputerniciti chiar sa aplice anumite pedepse acelora dintre membrii obstei ce nu le indeplineau dispozitiile. Alesii obstei se aflau sub controlul permanent al Adunarii Generale a obstei, care ii numea, ii revoca din functii, le stabilea atributiile si controla exercitarea acestora.

Obstea sateasca este cea mai simpla forma de organizare teritoriala a poporului daco-roman, ceea ce nu elude posibilitatea incadrarii ei in forme teritoriale mai vaste, precum uniuni de obsti sau confederatii de obsti sau obstile de obsti. Intr-adevar, din considerente de natura economica, precum folosirea unitara a versantului unui munte, a vaii unui rau sau din necesitati de natura militara, legate de organizarea apararii in comun, uneori obstile se organizau in cadrul uniunilor satesti, pastrandu-si nealterate autonomia, organizarea interna, normele de conduita. Unele dintre uniunile de obsti au evoluat spre forme de organizare de natura politica, de unde au rezultat formatiunile prestatale de tip feudal. Confederatia obstei avea un organ suprem de conducere, Marele Sfat, alcatuit din reprezentantii obstilor componente, ce avea urmatoarele atributii: - rezolva problemele patrimoniale comune

- solutioneaza conflictele dintre obstile componente

- stabileste contributia fiecarei obsti

- organizeaza apararea satelor

Insa problemele interne ale obstilor componente continuau sa fie solutionate de organele proprii ale acestora. Exista o serie de dovezi scrise cu referire la existenta obstilor satesti ale daco-romanilor si apoi ale romanilor, in perioada retragerii aureliene, in sec. 9 d.H. Ele sunt relativ putine, dar deosebit de semnificante. De exemplu, o scrisoare datata sec. 4 d.H, in limba greaca, adresata de o comunitate crestina din Dacia Gotica unei comunitati crestine din Dacia Capadocia si in care exista mentiuni referitoare la patimile Sfantului Sava, un martir crestin, care a trait intr-un sat de la Nordul Dunarii, ceea ca rezulta ca exista informatii referitoare la existenta unor sate stabilite cu o popoulatie sedentara, ce se indeletniceau cu agricultura. In lucrarea ,,Strategicon" al Imparatului bizantin Mauriciu, elaborata in sec. 6 d.H., se vorbeste de populatie romanica de la Nordul Dunarii, care vorbeste limba latina si era organizata in sate, de-a lungul raurilor, avand ca ocupatii principale agricultura si crestere vitelor.

NORMELE DE CONDUITA ALE OBSTILOR SATESTIFiind o comunitate de munca, normele de conduita ale obstilor satesti s-au statornicit in legatura cu indeletnicirile membrilor obstei, obiectul muncii, relatiile ce se stabileau intre membrii obstei, cu privire la exercitarea indeletnicirilor traditionale. Pe baza acestor norme fundamentale au fost elaborate si celelalte norme de conduita ale dacilor si anume cele ce vizau statutul persoanei, familiei, invoielile si procedura de solutionare a conflictelor dintre membrii obstei.1. Norme ce reglementeaza conduita:

Stapanirea exercitata de membrii obstei imbraca 2 forme: a. stapanirea devalmasa si b. stapanirea individuala. Ele sunt in esenta forme de apropiere a folosintei si nu se confunda cu proprietatea privata. Aici termenul de ,,proprietate" este folosit nu in sens juridic, ci in sens economic.

a. se aflau in stapanirea devalmasa paduri, pasuni, izlazuri, apele, iar in epoca obstei arhaice si turmele comune, fondul de rezerva pentru anii cu recolta slaba, moara satului, bogatiile subsolului. Un corolar al stapanirii devalmase era in

posibilitatea membrilor obstei de a instraina parti din mosia satului, in vederea pastrarii unitatii si integritatii acestora.

b. la baza stapanirii individuale se afla munca proprie depusa de fiecare membru al obstei pentru amenajarea unui bun aflat anterior in devalmasie si care dobandeste prin incorporarea acelei munci o valoare economica noua.

Prima desprindere din fondul devalmas a fost terenul pe care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea, ceea ce rezulta ca la romani intalnim sub numele de ,,herediu" locul de casa si gradina. Semnul distinctiv al trecerii gospodariei comune in stapanirea individuala il reprezinta gardul. Un proces asemanator a cunoscut si campul de cultura, denumit si ,,tarina" (,,racla"), ce era impartit in loturi de cultura atribuite membrilor obstei prin tragere la sorti, dar nu in sistemul asolamentului ca la geto-daci, ci o data pentru totdeauna, de aceea loturile de cultura se mai numeau si ,,loturi matca", pentru ca dau posibilitatea celor de la stapanire sa utilizeze si celelalte terenuri din hotarul obstei, aflate in stapanire devalmasa. Totodata, membrii obstei puteau lua in stapanire individuala si anumite parti din restul hotarului devalmas. De exemplu, loturi de cultura obtinute prin defrisari, adica stapaniri locuresti. Trecerea terenurilor din stapanirea devalmasa in stapanirea individuala se face cu acordul si cu supravegherea obstei, ce continua sa exercite asupra teritoriului un drept superior de supraveghere si control.Curs 6 Procesul de trecere a terenurilor din stapanirea devalmasa in stapanirea individuala nu a insemnat dezagregarea obstilor satesti, intrucat obstea continua sa traiasca, sa exercite si asupra teritoriilor in stapanirea individuala un drept superior de supraveghere si control, care s-a materializat in Legea Tarii prin institutia dreptului de protinis (dreptului de precumparare sau de rascumparare).

2. Norme privitoare la relatiile de muncaFiind o comunitate de munca, obstea sateasca a organizat indeletnicirile principale, agricultura si cresterea vitelor statuand, in acest sens, norme speciale referitoare la: repartitia campului de cultura intre membrii obstii, stabilirea felului culturii, suprafata fiecarui lot, stabilirea tipului de desfasurare a unor activitati agricole, distribuirea recoltei pentru consumul personal al membrilor obstei si pentru fondul de rezerva, norme referitoare la stabilirea locurilor si perioadelor de pasunat, norme privitoare la impartirea productiei turmelor comune. Exemple si alte norme, care reglementeaza si alte activitati la nivelul obstei, vanatoarea si pescuitul, dupa cum existau norme de conduita constituite pe masura aparitiei unor activitati (mestesugurile), norme potrivit carora cei care realizau asemenea activitati, care necesitau pregatire speciala, erau indreptatiti la proprietatea asupra muncii lor.

3. Norme referitoare la statutul persoanelorPrincipalul fundament il reprezinta egalitatea membrilor obstei, determinata, pe de o parte, de stapanirea devalmasa a pamantului si pe de alta parte de desfasurarea activitatii economice fundamentale in comun. Evidentierea unor membri ai obstei, de exemplu, cei ce erau alesii obstei, se facea dupa calitatea lor si nu dupa criteriul stratificarii sociale.

4. Norme referitoare la familie, succesiuni si obligatiiIn perioada obstei arhaice, familia unica compusa din parinti si copii, reprezenta elementul structural al obstei, caracterizat prin aceeasi egalitate a membrilor, ca si obstea in ansamblul sau. Egalitatea, la nivelul familiei, era determinata ca si in cazul obstei de munca, in comun, desfasurate in cadrul gospodariei si stapanirea comuna asupra patrimoniului familiei. Aceasta egalitate a avut drept consecinta existenta unor obligatii reciproce de intretinere, atat intre parinti, cat si intre soti. In materia organizarii familiei, influenta majora a exercitat-o traditia geto-daca spiritualizata sub influenta crestinismului. Astfel, casatoria se realizeaza prin liberul consimtamant al partilor, insotita de bunacuviinta religioasa, devotamentul era admis la cererea oricareia dintre soti, intre acestia existand deplina egalitate in pronuntarea motivelor de divort, irevocabile. In materia succesiunilor, descendentii aveau egala vocatie succesorala la mostenirea mosiei familiei, fiind recunoscut totodata si dreptul la mostenire al sotului supravietuitor, consacrat, de altfel, si in dreptul roman postclasic. In materia obligatiilor, toti membrii obstei aveau deplina capacitate de a incheia conventii, acestea fiind total libere de forma, spre deosebire de dreptul roman, unde unele contracte erau supuse unui formalism riguros. Cea mai raspandita conventie era vanzarea, care, asa cum evolua sub influenta dreptului bizantin, devenise consensuala translativa de proprietate. O alta conventie des intalnita era de schimb, dat fiind caracterul natural al economiei acelei perioade.5. Norme referitoare la raspunderea si solutionarea litigiilorRaspunderea membrilor obstei pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, precum si solutionarea conflictelor dintre membrii obstei se realizau pe baza sistemului solidaritatii rudelor si a compozitiunii voluntare (+legea talionului). Solidaritatea obstei, in ansamblul sau, se manifesta atunci cand aceasta trebuia sa raspunda pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii savarsite de unul dintre membrii sai asupra unui membru al unei obsti invecinate (articolele de judecata erau comune pentru pricini civile si penale si anume Sfatul oamenilor buni si batrani, judele, instante ce puteau pronunta hotarari, mergand pana la alungarea din obste a celui ce comisese o fapta grava). In materia probelor se contureza inca din aceasta perioada unele probe fundamentale pentru practica judiciara romaneasca si anume juramantul cu brazda si proba cu juratori, pe care le vom regasi reglementate si in Legea Tarii, ceea ce atesta cotinuitatea poporului roman.

In ceea ce priveste materia procedurii, instantele erau aceleasi atat pentru cauze recidive cat si pentru cauzele penale.

Judele si sfatul oamenilor buni si batrani-aceste instante aveau competenta de a cerceta litigiile deduse spre solutionare in fatal or si de a pronunta hotarari care sa contina sanctiuni la adresa membrilor obstei mergand pana la excluderea membrilor din colectivitate.

Pe plan probativ, se contureaza inca din aceasta perioada o serie de probe fundamentale in practica judiciara : Juramantul pe brazda si proba cu juratii, ceea ce arata continuitatea poporului roman si pe planul institutiilor sale juridice.

Obstea sateasca sau teritoriala este cea mai simpla forma de organizare social ape criteriul teritorial a unei colectivitati umane ceea ce nu exclude insa posibilitatea ei de a se incadra in forme teritoriale mai vaste-> uniunile de obsti sau confederatiile de obsti din obsti si obsti de obsti. Aceste uniuni de obsti se constituiau din necesitati de aparare sau necasitati economice, mai buna exploatare a vai unui rau sau a versantului.Obstile componente isi pastrau autonomie, organele de conducere sdi normele proprii de conduita.Confederatia de obsti avea la randul sau un organ de conducere alcatuit din reprezentantii obstilor componente si care avea o serie de atributii :1.rezolvarea problemelor patrimoniale comune2.solutionarea litigiilor dintre obstile componente3.stabilirea contributiei fiecarei obsti componente4.organizarea sistemului comun de aparareIn virtutea autonomiei obstilor componente continuau sa solutioneze prin organizatii proprii toate problemele lor interne.APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI PRESTATALE DE TIP FEUDALIncheierea procesului etnogenezei romanesti a dus la afirmarea poporului roman dpdv etnic ca un popor cu personalitate proprie, care a utilizat apelativul roman pentru a se desemna, apelativ justificat atat din perspectiva autohtonilor geto-daci, locuitori ai unor teritorii ce au fost parte integranta din Imperiul Roman. Semnificativ in acest sens este ca Imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul, referindu- se la locuitorii spatiului carpato-dunareano-pontic, ii denumeste romani pentru a-i deosebi de barbari. Mai mult, celelalte popoare vecine, slavii, maghiarii, ii desemnau pe romani cu termeniii de ,,valahi", ,,olahi", ,,volohi", termeni prin care aceste popoare ii denumeau pe fostii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a originii romane a poporului roman.

Iar poporul roman nu s-a afirmat nu doar dpdv ca un popor romanic, ci si dpdv religios, ca un popor crestin-ortodox, pentru a se deosebi de celelalte popoare pagane si catolice. Afirmarea poporului roman ca un popor crestin ortodox si lupta sa contra propagarii catolice este ilustrata intr-o scrisoare a Papei Grigore al IX-lea din1234, in care acesta deplange succesele pseudo-episcopilor ortodocsi si vlahilor din dioceneza cumanilor din Moldova.

In perioada feudalismului timpuriu (sec. 10 - 14 d.H.) la nivelul obstilor satesti au avut loc o serie de transformari, in sensul ca egalitatea membrilor obstei face loc stratificarii sociale de tip feudal, iar vechile norme de conduita fac loc unor norme cu caracter juridic, care reglementeaza noile relatii sociale si de productie. Pe acest fond se adancesc inegalitatile sociale din cadrul obstilor si incep sa se contituie clasele si categoriile sociale proprii feudalismului, precum si relatiile de productie de tip feudal. Astfel, din randul membrilor obstii si in special dintre alesii obstei se evidentiaza anumite persoane, care acapareaza terenurile obstii, devenind aristocratia formatiunilor prestatale de tip feudal si embrionul viitoarei clase a nobililor feudali.

Existenta proprietatii feudale este oglindita in documentele medievale, cum ar fi Diploma Ioanitilor (1247), unde sunt desemnati prin sintagma ,,majores terrae" (,,mai marii pamantului") sau intr-o scrisoare de la inceputul sec. al XIX - lea a lui Inocentiual III-lea, referitoare la Sudul Moldovei, in care sunt desemnati prin termeni ca ,,duces" si ,,domni". Toata aceasta terminologie sugereaza ca feudalii erau cei mai putenici dpdv economic, iar puterea lor economica statea la baza puterii lor politice. Tot in aceasta peioada a feudalismului timpuriu, bisericile si manastirile au inceput sa acumuleze iazuri, ceea ce a dus la formarea clasei feudalilor ecleziastici, alauri de aceea a feudalilor laici.

La celalalt pol al societatii feudale in curs de constituire se afla marea masa a taranimii, desemnata de Diploma Ioanitilor prin sintagma ,,rustici valahi", adica taranii dependenti de majores terrae. Acest document arata ca feudalii romani se bucurau din partea taranilor dependenti de renta feudala prestatala sub cele 3 forme ale sale: venituri, foloase si slujbe, adica renta in bani, produse si in munca. Cea mai mare parte a taranimii era organizata in obsti satesti, intre acestia si nobilii feudali existand un conflict permanent, ca urmare a incercarilor nobililor feudali de a destrama obstile si de a acapara pamanturile taranilor. Iata deci ca obstea sateasta era in zorii Evului Mediu si un mijloc de aparare a taranilor impotriva feudalitatii. Chiar si taranii dependenti erau organizati in obsti si continuau sa pastreze in folosinta loturile de cultura, care se numarau sorti.

O data cu formarea claselor sociale fundamentale ale societatii feudale si a relatiilor de productie de tip feudal, apare si contradictia fundamentala a societatii feudale si anume aceea intre taranii dependenti si nobilii feudali. Pe acest fond, potrivit legii dialectice a luptei contrariilor trebuie sa dea nastere formatiunilor prestatale de tip feudal, care au aparut si s-au organizat pe intreg teritoriul locuit de roman, inca din sec. 9. Ele erau desemnate prin termenul generic de ,,tara" sau de ,,campulung", termeni care desemnau uniunile sau confederatiile de obsti. Termenul de ,,tara" din limba romana este de sorginte latina, de la ,,terra", insa limba romana este singura limba romanica in care termenul a patruns cu sensul de organizare politico-statala si nu cu un sens material de pamant, ca in celelalte limbi romanice. In limba romana, pentru sensul material de pamant avem cuvantul ,,pamant", de sorginte latina (,,pavimentum" = ceea ce acopera). Chiar si atunci cand termenul de tara are sensul secundar de pamant, referirea este la teritoriul unei formatiuni politico- statale. Aceasta denumire generica de tara este completata cu o serie de termeni ce indentifica diversele formatiuni prestatale dupa o serie de criterii: a. geografic: Tara Hategului

b. etnic: Terra Vlahorum

c. etnico - geografic: Tara Brodnicilor

d. al persoanei conducatorului: Tara lui Litovoi, Menumorut

Denumirile tarilor care contin vechi termeni toponimici si hidronimici atesta vechimea si continuitatea popoarelor romanesti pe acele tinuturi. Denumirilor tarilor care contin determinative cu caracter etnic sunt date de celelalte popoare si confirma incheierea procesului etnogenezei romanesti si afirmarea poporului roman ca un popor cu personalitate proprie. Denumirile tarilor care contin referiri la numele persoanei conducatorului semnifica saltul calitativ de la stadiul obstilor si uniunilor de obsti la stadiul organizat de tip politic. In afara termenului de tara pentru desemnarea formatiunilor prestatale feudale exista in limba romana si alti termeni care nu sunt de origine latina, care sunt dublete ale termenului de tara. De exemplu, termenul de ,,jupa-jupan-jupan", care este de sorginte traca, precum si termenii de cnezat, voievodat. Existenta acestor cuvinte germane si slave in vocabularul limbii romane si utilizarea lor pe scara larga in Epoca Medievala i-a facut pe unii autori sa considere in mod gresit ca institutia cnezatului si a voievodatului n-ar fi institutii originale romanesti, ci imprumutate. Aceasta conceptie nu poate fi acceptata, pentru ca termenii au patruns in limba romana ca dublete, pe fondul influentei exercitarii de popoarele migratoare asupra etnogenezei romanesti, mai ales in ultima ei etapa, iar un alt argument in combaterea acestei afirmatii este acela al evolutiei diferite a institutiilor in cauza, la romani. La slavi, termenul de cneaz este sinonim cu cel de duce. In ierarhia feudala slava, voievodul este subordonat cneazului si nu are atributii jurisdictionale. La romani, voievodul este superior cneazului, fiind mai mare peste o confederatie de cnezi si continua pe un plan superior atributiile jurisdictionale ale juzilor si cnezilor.

Conducatorii de formatiuni prestatale feudale dispuneau de asezari intarite si de cele militare compuse din curtenii cu ajutorul carora tineau in ascultare pe taranii dependenti si asigurau apararea impotriva atacutilor straine, infaptuind astfel functii interne (a tine in ascultare masa taranilor dependenti) si externe (aparare impotriva atacurilor straine) ale acestor formatiuni de tip politico-statal. Efectivele militare respective alcatuiesc ceea ce Diploma