340_Curs I.D. - ISDR - IOAN CHIS - 2010_1923

Universitatea "Nicolae Titulescu" Bucureşti

Învăţământ la Distanţă

Istoria statului şi dreptului românesc

Prof. univ. dr. Ioan Chiş

2010 - 2011

CUVÂNT ÎNAINTE

Istoria, această carte de căpătâi a fiecărei naţii, cum o definea marele revoluţionar Nicolae Bălcescu, a ocupat întotdeauna un loc aparte în gândirea, acţiunea şi forţa poporului român. În virtutea istoriei, noi, românii, ne-am desluşit sensul devenirii, ne-am fundamentat drepturile la vatra străbună, ne-am conservat şi apărat comorile culturii materiale şi spirituale. Pentru a sluji adevărul, marii cărturari ai neamului au trudit cu scrisul lor măiestru în apărarea drepturilor imprescriptibile ale poporului nostru, drepturi pentru care s-au jertfit eroii conducători de ţară şi de oşti, au luptat masele de târgoveţi, orăşeni şi ţărani, care nu o dată au lăsat în grija femeilor şi copiilor plugul şi au luat sabia pentru apărarea gliei străbune. Credem, împreună cu alţi cercetători de ieri şi de azi, că între popor şi personalităţile lui reprezentative a existat permanent un raport necesar şi reciproc. Personalităţile istoriei sunt expresia credinţei, nevoilor şi idealurilor maselor, iar prin acţiunea lor au înrâurit unele evenimente care au croit apoi cursul devenirii istorice. De-a lungul dezvoltării noastre istorice şi statale, se observă adeseori tendinţa conducătorilor de a conduce masele spre ridicarea nivelului lor spiritual şi material, în dorinţa acestora spre libertate. Răscoalele, diferitele mişcări colective, revoluţiile sunt etape într-un proces unic, proces desfăşurat în timp, profitându-se de conjuncturi istorice, afirmându-se participarea poporului nostru la istoria civilizaţiei europene.

Întemeietorii statului şi dreptului au arătat permanent că în acest spaţiu s-a conceput procesul istoric ca o rezultantă complexă a evoluţiei societăţii în ansamblul său, că evoluţia acestui proces conferă adevărurile fundamente ale înţelegerii etnogenezei poporului român, a instituţiilor făurite de el şi a dreptului izvorât din morala creştină, îmbinată cu vechile norme romane şi bizantine. Istoria zilelor noastre este o continuare a crezului poporului în lupta sa permanentă pentru propăşire, în împotrivirea cu toate forţele contra asupririi de orice fel. Luptele seculare purtate de poporul nostru şi-au găsit materializarea în formarea statului naţional modern în 1859 şi realizarea unităţii naţionale în 1918. Această excepţională realizare a românilor s-a întregit cu importante monumente juridice, printre care o importanţă deosebită a avut Constituţia din 1923, opera comună a reprezentanţilor tuturor ţărilor surori: Basarabia, Bucovina, Transilvania, care s-au unit cu vechiul Regat, alcătuind România Mare. Prezenta lucrare s-a dorit a se adresa studenţilor anului I, care studiază istoria statului şi dreptului românesc, având o utilitate practică pentru jurişti. Lucrarea se bazează pe studiul aprofundat al documentelor vremii, pe o bibliografie selectivă care a creat posibilitatea prezentării materialului într-un mod sintetic.

Autorul

2

CUPRINS

Unitatea de invăţare nr. 1ANTICHITATEA. STRĂMOŞII....................................................................................101. Organizarea politico-socială a daco-geţilor în perioada prestatala..........................122. Dromihete primul rege get.......................................................................................143. Norme de conduită..................................................................................................15Test de autoevaluare...................................................................................................17Bibliografie specifică....................................................................................................17

Unitatea de invăţare nr. 2STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC............................................................................18

TEMA 1. STATUL GETO-DAC....................................................................................181. Burebista şi statul dac în timpul înfloririi sale maxime.............................................182. Decebal eroul dacilor. Prăbuşirea statului dac........................................................203. Statul geto-dac. Structura economico-socială.........................................................234. Organizarea administrativă......................................................................................24

TEMA 2. DREPTUL GETO-DAC.................................................................................25

Test de autoevaluare...................................................................................................27Bibliografie specifică....................................................................................................27

Unitatea de invăţare nr. 3DACIA ROMANĂ. STATUL ŞI DREPTUL.................................................................28

TEMA 1. ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI PROVINCIE ROMANĂ.....................................................................................................................281. Hotarele şi organizarea administrativă....................................................................282. Conducerea centrală a Daciei provincie romană.....................................................293. Administraţia locală a provinciei Dacia....................................................................314. Viaţa economică în Dacia romană...........................................................................335. Viaţa socială a Daciei romane.................................................................................34

TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ...................................................................351. Izvoare şi instituţii juridice........................................................................................352. Proprietatea.............................................................................................................373. Familia.....................................................................................................................384. Tabulele cerate........................................................................................................38


3

Unitatea de invăţare nr. 4STATUL ROMÂNESC FEUDAL.................................................................................41

TEMA 1. DACO-ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR............................................431. Primele popoare migratoare....................................................................................432. Sarmaţii...................................................................................................................443. Hunii........................................................................................................................444. Gepizii şi Avarii........................................................................................................455. Slavii........................................................................................................................46

TEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN...........................................................................471. Organizarea socială.................................................................................................472. Administraţia centrală şi locală în timpul migraţiilor.................................................493. Obştea teritorială.....................................................................................................504. Forme de organizare feudală prestatală..................................................................51

TEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI TĂTARILOR.................................531. Maghiarii..................................................................................................................532. Pecenegii şi Cumanii...............................................................................................553. Tătarii.......................................................................................................................55

TEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO-SOCIALĂ A ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII-LEA, PREMERGĂTOARE ÎNTEMEIERII STATELOR FEUDALE........................561. Organizarea politică.................................................................................................562. Organizarea socială.................................................................................................63

TEMA 5. RELIGIA ROMÂNILOR.................................................................................65

TEMA 6. NORME DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTII SĂTEŞTI.............................681. Proprietatea devălmaşă...........................................................................................682. Norme şi tradiţii ce reglementau relaţiile de muncă.................................................693. Norme privitoare la statutul persoanelor..................................................................724. Norme privitoare la obligaţiuni şi răspundere penală..............................................725. Trăsăturile caracteristice generale ale vechiului drept............................................736, Obiceiul pământului la români.................................................................................73


Unitatea de invăţare nr. 5STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL DEZVOLTAT..........................................................89

TEMA 1. FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI.....................................911. Întemeierea Ţării Româneşti...................................................................................912. Întemeierea Moldovei..............................................................................................923. Voievodatul Transilvaniei.........................................................................................94

4

4. Ţara Cavarnei..........................................................................................................95

TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT ÎN ŢĂRILE ROMÂNE......951. ORGANIZAREA DE STAT......................................................................................961.1. Domnia şi prerogativele sale................................................................................971.2. Voievodul. Principele. Guvernatorul...................................................................1001.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul lor de funcţionare.................................................................................................................1021.4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică................................................................1041.5. Dregătoriile centrale. Generalităţi.......................................................................1091.6. Marii dregători.....................................................................................................1091.6.1. Dregătorii civili.................................................................................................1091.6.2. Dregătorii militari..............................................................................................1111.6.3. Dregătorii de Curte..........................................................................................1121.6.4. Dregătoriile Transilvănene...............................................................................1121.7. Bănia Craiovei....................................................................................................1132. ORGANIZAREA LOCAL-ADMINISTRATIVĂ........................................................114

TEMA 3. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI........................................................................1161. Organizarea judecătorească.................................................................................1162. Justiţia ecleziastică................................................................................................1193. Justiţia oraşelor.....................................................................................................1204. Procedura de judecată..........................................................................................1225. Administrarea probelor..........................................................................................1246. Pronunţarea hotărârilor judecătoreşti....................................................................1267. Căi de atac............................................................................................................1278. Executarea hotărârilor...........................................................................................128

TEMA 4. REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUŢII DE DREPT ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT...................................................................................1291. Dreptul de proprietate............................................................................................1291.1. Proprietatea Domnească....................................................................................1291.2. Proprietatea Boierească.....................................................................................1311.3. Proprietatea Ţărănească....................................................................................1312. Regimul persoanelor.............................................................................................1333. Rudenia.................................................................................................................1344. Familia, căsătoria, succesiunea............................................................................1345. Răspunderea colectivă..........................................................................................1356. Răspunderea contractuală....................................................................................1367. Infracţiuni...............................................................................................................1378. Abateri de la dogmele religioase...........................................................................1379. Hiclenia, lesmajestatea, calpuzania......................................................................138 10. Pedepsele............................................................................................................139

TEMA 5. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA..........1421. Primele pravile şi importanţa lor............................................................................1422. Conţinutul pravilelor...............................................................................................1443. Cartea Românească de Învăţătură........................................................................145

5

4. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare.................................................................1465. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi în Principat.................146

TEMA 6. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII FEUDALISMULUI ÎN ŢARILE ROMÂNE...................................................................1481. Generalităţi............................................................................................................1482. Reformele lui Constantin Mavrocordat..................................................................1492.1. Reforma socială..................................................................................................1502.2. Reforma fiscală...................................................................................................1502.3. Reforma justiţiei..................................................................................................1512.4. Reforma administrativă.......................................................................................1512.5. Reforma militară.................................................................................................151

TEMA 7. EVENIMENTELE POLITICE ALE SFÂRŞITULUI SEC. AL XVIII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SEC. AL XIX-LEA. FORME DE GUVERNĂMÂNT................1521. Principalele evenimente politice............................................................................1522. Forme de guvernare. Monarhia absolută..............................................................1553. Funcţiile statului.....................................................................................................157

TEMA 8. DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII FEUDALE.........1581. Categorii şi izvoare de drept scris.........................................................................1582. Legiuirile din Ţara Românească............................................................................1593. Legiuirile din Moldova............................................................................................1614. Dreptul din Transilvania.........................................................................................1625. Începutul modernizării dreptului.............................................................................164

Test de autoevaluare.................................................................................................165Bibliografie specifică..................................................................................................165

Unitatea de invăţare nr. 6STATUL NAŢIONAL ŞI SISTEMUL DE DREPT MODERN.....................................166

TEMA 1. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL..........................................................1671. Împrejurările istorice..............................................................................................1672. Întărirea suveranităţii de stat.................................................................................1683. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prima Constituţie a statului naţional român........................................................................................................................169

TEMA 2. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1866.................................................................171

TEMA 3. TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ. DUALISMUL AUSTRO-UNGAR......................................................................................................................172

TEMA 4. CREAREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR..............................................174

TEMA 5. MONUMENTELE DREPTULUI ROMÂNESC MODERN...........................1761. Codul civil..............................................................................................................1762. Codul penal...........................................................................................................179

6

3. Codul de procedură civilă......................................................................................1794. Codul de procedură penală...................................................................................180

TEMA 6. MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ PARLAMENTARĂ ROMÂNĂ..............1811. Familia regală........................................................................................................1812. Funcţionarea monarhiei parlamentare...................................................................1813. Viaţa parlamentară în contextul tendinţei spre autoritarism a Regelui Carol al II-lea.......................................................................................................................1874. Dictatura regală.....................................................................................................1935. Dezmembrarea statului român rezultat al politicii de forţă şi dictat al marilor puteri. Abdicarea regelui Carol al II-lea................................................................................196

TEMA 7. EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN PERIOADA REGALITĂŢII. MODERNIZAREA LEGISLAŢIEI.............................................................................................................2001. Constituţia din anul 1923.......................................................................................2002. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923................................................2022.1. Dreptul administrativ...........................................................................................2022.2. Dreptul civil.........................................................................................................2042.3. Dreptul penal......................................................................................................2082.4. Schimbări ale procedurii civile şi penale.............................................................209

Test de autoevaluare.................................................................................................210Bibliografie specifică..................................................................................................211

7

OBIECTIVELE CURSULUI.CRITERIILE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR.

Suportul de curs se adresează studenţilor Universităţii „Nicolae Titulescu”, învăţământ la distanţă, având ca finalitate explicarea instituţiilor disciplinei „Istoria statului si dreptului romanesc”. Lucrarea este concepută în vederea tratării aspectelor fundamentale, astfel încât studenţii să aibă posibilitatea de a-şi însuşi noţiunile generale din cadrul acestei discipline universitare.

Cursul de faţă are ca obiective: reliefarea rolului cunoaşterii istoriei statului şi dreptului

românesc; identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice istoriei

statului şi dreptului, înţelegerea şi asimilarea acestora; realizarea conexiunii între teorie şi practica de specialitate.

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt următoarele: Cunoasterea si înţelegerea evoluţiei statului român şi a dreptului românesc; Cunoaşterea dinamicii izvoarelor dreptului şi a instituţiilor juridice.

(explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

Explicarea evoluţiei statului sclavagist, feudal şi modern; Explicarea şi interpretarea instituţiilor juridice corespunzatoare

epocii sclavagismului, epocii feudalismului şi epocii statului modern.

(proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi aplicare) analiza unor texte juridice; explicarea terminologiei utilizate; valorificarea lor în sistemele moderne de drept.

(manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific/cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice/valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice/implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/participarea la propria dezvoltare profesională)

8

Competenţe de cunoaştere şi

înţelegere

Competenţe de cunoaştere şi

înţelegere

Competenţe atitudinale

Competenţe atitudinale

formarea unei atitudini pozitive faţă de istoria statului şi dreptului românesc; dezvoltarea abilităţilor de gândire juridică; incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor; înţelegerea genezei şi evoluţiei statului român şi a fenomenului juridic; înţelegerea importanţei fenomenului juridic în sistemul valorilor sociale; formarea spiritului civic.

Însuşirea temeinică a disciplinei Istoria statului şi Dreptului românesc presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei recomandate în suportul de curs.

La stabilirea notei finale se iau în considerare răspunsurile la examen (80%), testarea continuă pe parcursul semestrului (20%)

Examenul va fi scris - subiecte teoretice/ grilă.

9

Evaluarea cunoştinţelor

Evaluarea cunoştinţelor

Unitatea de învǎţare nr. 1

ANTICHITATEA. STRĂMOŞII

1. PREZENTARE GENERALĂ2. ORGANIZAREA POLITICO-STATALĂ A DACO-GETILOR ÎN PERIOADA PRESTATALĂ3. DROMIHETE PRIMUL REGE GET 4. NORME DE CONDUITĂ

TEST DE AUTOEVALUARE BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

aflaţi despre organizarea politico-statală a daco-geţlor în perioada prestatală; vă însuşiţi cunoştinţe privind organizarea politico-statala a daco-getilor în

perioada prestatală; vă însuşiti cunoştinţe despre Dromihete ca primul rege get; vă însuşiţi informaţii privind normele de conduită.

ANTICHITATEA. STRĂMOŞII

Multă vreme s-a vorbit, dar mai ales s-a scris despre daci şi geţi, ca şi cum aceştia ar fi două popoare diferite. În realitate, dacii şi geţii sunt unul şi acelaşi popor, denominaţia diferită fiind atribuită de vecini. Grecii le spuneau geţi, dar şi daci sau dai, iar romanii foloseau denumirea de daci în mod obişnuit. Dacii sau geţii, strămoşii noştri, fac parte din marea populaţie indo-europeană a tracilor, la fel cum şi alte populaţii reprezintă ramuri ale acestor neamuri, aşa cum sunt: ilirii, latinii, grecii, germanii, slavii şi celţii. Dacii sau geţii, elita numeroasei ramuri a tracilor, au fost evidenţiaţi ca fiind de o importanţă mai deosebită de părintele istoriei, Herodot: ”Neamul tracic - afirmă el în cartea a cincea a ISTORIILOR - este, după cel al indienilor, cel mai mare dintre toate. Dacă ar avea un singur domnitor şi ar fi uniţi între dânşii, ar fi de neînvins şi, după cum credem, cu mult mai puternici decât toate popoarele. Obiceiuri au cam aceleaşi toţi, afară de geţi şi de travsi şi cei care locuiesc mai sus de crestonei”1.

Dintre neamurile trace putem să amintim pe odrizi, care locuiau în sudul Balcanilor, pe bessi, care locuiau în bazinul superior al fluviului Hebrus şi pe moessi, care erau aşezaţi între Dunăre şi munţii Balcani, mai ales în partea de vest. După numele lor, ţinutul a fost numit mai târziu Moesia.

Istoricul Strabo2 ne arată limpede că dacii şi geţii vorbesc “aceeaşi limbă“, că ei sunt constituiţi într-un mare număr de triburi, ocupând un

1 Constantin C. Giurescu ISTORIA ROMÂNILOR, Ed. Ştiinţ. şi Encicl. 1975

10

CuprinsCuprins



Dacii. Strămoşii poporului

nostru

Dacii. Strămoşii poporului

nostru

enorm perimetru cuprins între Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, cu depăşirea acestor repere înspre Balcani, Bug şi Câmpia Panonică. În prima jumătate a mileniului întâi înaintea de era noastră, dinspre răsărit năvălesc sciţii pe patru mari direcţii, prin nordul Moldovei, mijlocul acesteia, prin câmpia Munteană, Oltenia, Banat şi prin Dobrogea.

Năvălirile sciţilor au dus la organizarea militară a triburilor şi uniunilor de triburi getice, obligând pe sciţi să se aşeze în mijlocul populaţiei dacice, superioară numeric, fiind apoi asimilaţi. Numai în Dobrogea sciţii au rezistat etnic mai mult timp, având aşezări şi chiar mici state cu câte un “rege” în frunte. Se cunosc numele a şase regi, anume: Kanites, Sariakes, Tanusa, Aelis, Akrosas şi Charopses.3

Statele lor emiteau monedă şi erau bine organizate, dar nu au durat mult timp, astfel că poetul Ovidiu găseşte în Dobrogea o ţară a geţilor. El spunea: ”Iată-n a geţilor ţară-s. Ei bine, să mor printre dânşii !… Coasta aceasta măcar că-ntre geţi şi-ntre greci e-mpărţită, însă de geţii rebeli pare că ţine mai mult”.

Amintirea sciţilor va conduce la numirea Dobrogei ca Scytia Minor. De la sciţi au rămas urme arheologice considerabile, ca de exemplu: morminte, ceramică, vase de aur şi argint, care au influenţat stilul dacic. Datorită presiunii invaziei scite, unele ramuri ale dacilor s-au deplasat spre nord, vest şi sud.

Izvoarele vechi istorice şi geografice, îndeosebi harta lui Ptolemeu, arată neîndoielnic prezenţa geţilor şi dacilor până la Vistula şi Oderul de mijloc, spre vest la râurile Marus şi Aravon; spre sud-vest la Marea Adriatică; spre sud la Marea Egee şi ţărmul Mării Marmara. Plasarea în timp a acestor mişcări se poate aprecia că a avut ca limite anii 900 - 500 î.e.n. Concomitent cu expansiunea triburilor getice, a avut loc şi asimilarea sciţilor.

În legătură cu puterea armată, organizarea şi calităţile strămoşilor noştri, prima ştire istorică o datorăm lui Herodot, care se referă la expediţia lui Darius, regele perşilor, în anul 5l4 î.e.n. Darius, vrând să pedepsească pe sciţii turbulenţi din ţinuturile de miazănoapte ale regatului, a pornit cu o armată uriaşă de 800.000 soldaţi (cifră probabil exagerată) şi 600 corăbii, îndreptându-se prin Bosfor spre ţărmurile Mării Negre, dorind să treacă prin Dobrogea înspre Sciţia.4

Neamurile trace s-au supus imediat lui Darius, în afară de geţi. Herodot afirmă: “Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geţii, care se cred nemuritori.5 Căci tracii care stăpânesc părţile Salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesemviria se predară lui Darius fără nici o luptă; iar geţii, hotărându-se la o rezistenţă îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.

2 Strabonius, Geografia Recognovit August Meineke, vol. I-III, Teubner Leipzig, 1852-1853, original şi traducere românească în Fontes …,p.237-239.3 Hanga Vladimir - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI, 1955, Univ. Babeş - Bolyai Cluj.4 Emil Cernea, Emil Molcuţ - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC, 1994, Bucureşti, Ed. Şansa - S.R.L.5 Herodot, Istorii, text stabilit de Ph.E.Legrand, vol. I-IX, Paris, 1932-1958, în Fontes ad Historiam Daco-romaniae Pertinentes, vol. I, Bucureşti, 1964, p.47-49,65 şi urm.

11

Dacii şi DariusDacii şi Darius

1. Organizarea politico – socială a daco – geţilor în perioada prestatală. Dromihete. Norme de conduită

Frumoasa şi competenta caracterizare a însuşirilor pe care le aveau strămoşii noştri, făcută de Herodot6, ştirile pe care le avem de la acesta ca urmare a călătoriilor sale, rezultate din contactele cu negustorii greci din Olbia şi Tyros, ne aduc până azi în imagine modul de organizare geografică, socială şi politică a dacilor (geţilor), precum şi modul lor de conduită în cadrul normelor ce funcţionau în acea epocă.

Cunoaşterea de către Herodot a râurilor Piretos, Tiarante, Araros, Naparis şi Ordessos, care se varsă în Istru, iar pe de altă parte râul Maris, care se uneşte cu acelaşi Istru, demonstrează acurateţea şi preocuparea istoricului de a indica zona de aşezare a daco-geţilor. Piretos sau Porata este Prutul, Ordessos - Argeşul, Maris - Mureşul, Tiratos - Oltul, Araros şi Naparis - Siretul şi Ialomiţa. Istoricul ne transmite informaţii cu privire la zona unde trăiau geto-dacii, dar şi cu privire la cânepa care creşte în această ţară şi la îndemânarea dacilor de a-şi ţese îmbrăcămintea.

O altă ştire este aceea că locuitorii se ocupau cu creşterea albinelor şi producerea mierii: “Cât despre albine, ele sunt aşa de multe pe ţărmul stâng al Dunării, încât împiedică chiar şi pe oameni să treacă fluviul”. Iată de ce Dacia era numită şi ţara mierii.

În secolul VII-lea î.e.n. pe ţărmul Mării Negre începe perioada de emigrare a grecilor. Ei întemeiază multe oraşe şi cetăţi, cum sunt oraşul Olbia (Ucraina), cetatea Tyros (Ucraina), Histria, Tomis, Callatis (cel cu ziduri puternice), Caliacra (stânca cea bună), Bizone, portul Cavarnei, Crunoi - apoi Dionysopolis (Balcic), Cranea (Ecrene), Odessos (Varna), Carsium (Hârşova), Axiopolis (Cernavodă).

Colonii greci au continuat viaţa specifică din metropolele de provenienţă. Comerţul fiind principala ocupaţie, au intrat în legătură strânsă cu populaţiile de geţi, cumpărând de la aceştia grâu, miere, ceară, piei de animale, blănuri, peşte şi sclavi. Histria era renumită în negoţul cu peşte, mai ales moruni, nisetri şi alţi sturioni. Herodot afirmă că geţii cultivau grâu nu doar pentru consum, ci şi pentru vânzare. La Atena, sclavii vânduţi de geţi sau daci erau aşa de numeroşi, încât numele de Daos, adică dacul, ajunsese nume specific. Geţii cumpărau de la colonii greci obiecte de podoabă, ceramică, ţesături fine, untdelemn, vin, într-un cuvânt mărfuri de lux. De aici se poate trage concluzia asupra puterii economice deosebite a acestei populaţii. De multe ori coloniştii greci, ca urmare a deselor atacuri din partea populaţiei, se puneau sub protecţia regelui get sau scit, care în schimbul unei sume de bani le garanta liniştea.

Relaţiile de convieţuire şi comerţ dintre populaţia dacă şi coloniştii greci au avut ca rezultat asimilarea unor elemente de civilizaţie, cum ar fi imitarea monedelor macedonene, precum şi realizarea ceramicii cu multe

6 Herodot. ISTORII, IV. ibidem

12

Organizarea politico–socială a daco–geţilor

în perioada prestatală

Organizarea politico–socială a daco–geţilor

în perioada prestatală

Coloniile greceştiColoniile greceşti

elemente comune. Influenţe asupra grecilor din partea populaţiei autohtone se găsesc în adaptarea la condiţiile de viaţă în folosirea îmbrăcăminţii getice. În domeniul religiei, influenţa constă în adoptarea de către colonii a zeului Orfeu - patron al muzicii, ca şi a zeului Dionisos - zeu al vinului, zei aparţinând mitologiei trace.

Pe baza ştirilor existente nu se poate scrie istoria daco-geţilor cu continuitate. Zone mari de timp sunt neacoperite cu documente sau alte informaţii, mai ales pentru mileniul întâi î.e.n. Prima ştire de istorie politică o avem de la Herodot, care descrie expediţia lui Darius. A doua ştire ne-o transmite istoricul grec Tucidide, care afirmă că în a doua jumătate a sec. V-lea regele Sitalkes stăpânea pe tracii din peninsula Balcanică, apoi pe geţii de la miazănoapte de Haemus (Balcani), precum şi ţinuturile locuite de dincolo de Istru. “Geţii - spune Tucidide - sunt vecini cu sciţii, au aceleaşi arme şi aceleaşi obiceiuri; toţi trag cu arcul de pe cai”.

Importantă pentru informaţiile pe care le conţine este povestirea expediţiei din anul 335 î.e.n. a lui Alexandru cel Mare împotriva geţilor. Regele Macedoniei venise cu trupe împotriva triburilor din dreptul Olteniei, pentru că aflase despre intenţia lor de a se răscula. Armata macedoneană urmăreşte pe tribali, dar face şi o incursiune împotriva geţilor. Trecerea falangei (echivalentul unei legiuni romane) şi a cavaleriei peste Dunăre, s-a făcut noaptea, cu ajutorul bărcilor luate de la localnici. Informaţiile martorului ocular Ptolemeu al lui Lagos, transmise nouă prin istoricii Strabo şi Arrian, ne introduc în mijlocul vieţii economice, organizării sociale şi militare a geto-dacilor. ”Căci era foarte mare belşug de astfel de bărci - ne spune Arrian - întrucât riveranii fluviului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu, precum şi când merg unii la alţii şi nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni. Când se crăpa de ziuă, Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze până în locurile necultivate, culcând grâul cu suliţele aplecate, iar călăreţii urmau îndată prin partea de lanuri pe unde înaintase falanga, apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru luă în persoană comanda cavaleriei, aşezate la aripa dreaptă, iar comanda falangei orânduită în careu o dădu lui Nicanor”.7

Geţii aveau o armată formată din 4.000 de călăreţi şi l0.000 pedestraşi. Deoarece armata nu rezistă atacului, geţii s-au retras în primul oraş, luând cu ei pe cai atâţia femei şi copii câţi au putut duce spre ţinuturile pustii. Alexandru cuceri oraşul şi luă o pradă bogată, trecând apoi Istrul. Reţinem datele privind economia agrară, existenţa unui oraş care avea mai mult de 4000 femei şi copii care au fost transferaţi, existenţa unei armate formate din peste l4000 ostaşi.8

7 Hanga Calciu, CRESTOMAŢIE pentru studiul statului şi dreptului R.P.R., vol.1, Buc., Ed. Ştiin. 1955 - 1963.8 Arian, Expediţia lui Alexandru cel Mare, luptele cu geţii din anul 335 î.e.n. : Atunci Alexandru îşi retrase corăbiile şi hotărî să treacă Istrul împotriva geţilor care locuiau dincolo de Istru, deoarece îi vedea că sunt adunaţi acolo în număr mare pe malul Istrului. Ei voiau să-l împiedice, dacă ar fi încercat să treacă la dânşii (erau acolo vreo patru mii de călăreţi, iar pedestraşi peste zece mii). În acelaşi timp pe Alexandru îl cuprinse dorinţa de a trece pe malul celălalt al Istrului. Pe una din corăbii se urcă şi el. Apoi puse să se umple cu paie burdufuri din corturile sub care se adăposteau ai săi. Adună din regiune cât putu mai multe luntrii dintr-un singur trunchi (căci acestea se găseau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le foloseau pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu, iar mulţi fac cu ele

13

Existenţa unui mare număr de bărci, suficient pentru a traversa peste Dunăre o armată ca aceea a lui Alexandru, dovedeşte o economie locală bogată. Organizarea politico-socială dezvoltată a geţilor este confirmată şi de înfrângerea catastrofală a expediţiei generalului Zopyrion (334-33o î.e.n.), când geţii distrug întreaga armată, iar generalul cade ucis. Zona de operaţii militare se pare că a fost Moldova sudică.

2. Dromihete, primul rege get

Sistemul de realizare a conducerii societăţii şi nivelul dezvoltării economice şi sociale în cadrul democraţiei militare geto-dace s-au refăcut în timpul regelui Dromihete, contemporan cu urmaşul lui Alexandru cel Mare, Lisimah. Dromihete, unul dintre cei mai importanţi regi ai geţilor, poate fi pus pe acelaşi plan cu Burebista şi Decebal. Conflictul cu Lisimah a izbucnit ca urmare a pretenţiilor regelui trac de a-şi întinde stăpânirea asupra teritoriilor şi cetăţilor de pe malul stâng al Dunării, cuprinse în regatul get. Luptele au avut loc în jurul anului 300 î.e.n., având sfârşit tragic pentru Lisimah. Fiul acestuia, Agatocle, a căzut prizonier.

Dromihete s-a purtat bine cu prizonierul ”în nădejdea - spune istoricul grec Diodor din Sicilia - de a căpăta înapoi pământul răpit de Lisimah”9. Lisimah pregăteşte o armată de circa l00.000 oameni şi în anul 292 î.e.n. porneşte împotriva lui Dromihete. Acesta, folosind tactica secătuirii de provizii a terenurilor înaintea oastei invadatoare, îl înfrânge pe Lisimah. Regele Lisimah şi familia sa sunt conduşi în oraşul Helis, unde se procedează la tratative şi banchetul deja celebru.

În urma tratativelor, fiica lui Lisimah devine soţia lui Dromihete, iar cetăţile Capidava, Carsium şi Genucla din Dobrogea intră în stăpânirea lui Dromihete. Hotărârile luate în legătură cu conduita faţă de Lisimah în adunarea poporului, confirmate apoi prin atitudinea regelui, care reprezintă pe conducătorul militar al geţilor, formează democraţia militară. După epoca de glorie a regelui Dromihete, în istoria politică a dacilor urmează aproape două sute de ani până la domnia marelui rege Burebista, când teritoriile geto-dacilor au fost supuse năvălirii celţilor şi bastarnilor. S-a

piraterie). După ce adună foarte multe din acestea, trecu pe ele cât mai mulţi soldaţi. Cei care trecură împreună cu Alexandru erau ca la vreo mie şi cinci sute de călăreţi şi vreo patru mii de pedestraşi. În cursul nopţii merseră prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelşugate. În felul acesta rămaseră neobservaţi în înaintarea lor pe mal. Cu ivirea zorilor, Alexandru o porni prin holde. El porunci pedestraşilor să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate, până au ajuns la pământ necultivat. Câtă vreme călăreţii înaintară prin holde, falanga îi urma. Dar abia ieşiră de pe ogoare, Alezandru duse cavaleria la aripa stângă ,iar lui Nicanor îi porunci să ducă falanga în formaţie pătrată. Geţii nu ţinură piept nici măcar primului atac al cavaleriei. Ei rămaseră uimiţi de îndrăzneala cu care într-o singură noapte trecuseră atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere. Îi mai înspăimânta şi desimea de nestrăbătut a falangei şi puternicul atac dat de călăreţi. Mai întâi ei fugiră spre un oraş, care se afla la o depărtare de o parasangă (aprox.5500m, n.a.) de Istru. Când văzură că, lăsând în frunte pe călăreţi, Alexandru duce în grabă falanga de-a lungul fluviului, pentru ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stau la pândă, geţii părăsiră şi oraşul, care nu era bine întărit. Îşi luară femeile şi copii pe cai, cât puteau duce caii. Ei se retraseră cât putură mai departe de fluviu, prin locuri singuratice. Alexandru cuceri oraşul şi luă toată prada pe care o lăsaseră geţii.9 Izvoare privind istoria României, vol.1,1964. Buc.

14

Dromihete, primul rege get

Dromihete, primul rege get

păstrat o singură ştire - cu caracter anecdotic - privitoare la luptele pe care le-au purtat dacii cu bastarnii. Scriitorul Iustinus povesteşte că regele get Oroles, drept pedeapsă că ostaşii săi au fost înfrânţi, i-a obligat să fie servitorii soţiilor lor şi să se culce cu picioarele la căpătâi, iar nu cu capul.

Textele unor inscripţii descoperite la Histria menţionează numele regilor Zalmodegicos şi Rhemaxos, care în secolul III î.e.n. şi-au exercitat autoritatea asupra cetăţii, primind sume de bani pentru a apăra cetatea de duşmani. În sfârşit, o ştire de la istoricul Pompeius Trogus pomeneşte de creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes la începutul secolului II î.e.n. Pe timpul acestui rege, centrul stăpânirii dace se găseşte în Transilvania. Aşezările lor devin mai bogate, cu o producţie agricolă crescută, cu multiple meşteşuguri, săpăturile arheologice demonstrând o intensă viaţă comercială. Ca urmare a ruperii regatului macedonean în 168 î.e.n. în trei părţi şi transformarea acestuia în 148 î.e.n. în provincie romană, dacii se vor învecina cu Imperiul Roman.

În a doua parte a secolului al II-lea î.e.n. se duc numeroase lupte între romani, pe de o parte, şi iliri, celţi şi traci pe de altă parte. Aceste neamuri, prinse între statul roman şi statul dac, îşi vor pierde din importanţă şi vor înceta să mai joace vreun rol politic, în timp ce statul dacic ajunge sub Burebista la cea mai înaltă expresie a sa.

3.Norme de conduită

Epoca mileniului I î.e.n. s-a caracterizat printr-o dezvoltare permanentă a populaţiei geto-dace şi a tradiţiilor sale pe teritoriul ce a format mai târziu leagănul poporului român. Descoperirile arheologice vin să documenteze unitatea acestei populaţii şi autohtonia ei. Cultura, organizarea socială, organizarea militară şi religioasă tind din ce în ce mai mult, spre a doua jumătate a mileniului întâi î.e.n., să realizeze o diferenţiere netă a geto-dacilor de popoarele din jur.

Relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin cutume, norme fără caracter juridic, respectate în consens şi de bună voie de către membri societăţii.10 În familie, relaţiile gentilice erau dominante, traiul, munca şi tradiţiile cultural-religioase se realizau în comun. Cu toate acestea, fii puteau cere părinţilor să le delimiteze partea care urmau să o folosească din proprietatea comună, aceasta fiind o formulă tranzitorie spre proprietatea privată.

Pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor între părţi se realizau învoieli consfinţite prin jurăminte, în cadrul unui ceremonial special: se consuma vinul dintr-o cupă în care părţile ce se învoiau amestecau câteva picături de sânge şi în care se înmuiau vârfurile săgeţilor şi ale săbiilor. Această formă solemnă era o garanţie a înţelegerilor, garanţie ce se făcea prin însăşi viaţa părţilor. Fiind o formulă solemnă şi realizată în prezenţa comunităţii, învoiala devenea opozabilă tuturor.

Jurământul cu puterea cea mai mare era considerat a fi cel făcut pe zeii palatului regal. Atunci când se considera că una din părţi a jurat

10 Emil Cernea, Emil Molcuţ - ISTORIA STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC, 1994, Buc. Ed. Şansa.

15

Norme de conduită

Norme de conduită

strâmb, se instituia o probă cu ghicitori, în număr de trei, care îl indicau pe cel vinovat. La această probă se putea reclama o formă de “recurs“ prin aducerea unui număr dublu de ghicitori11. Cel ce era găsit vinovat, chiar dacă era numit dintre părţile în conflict sau dintre ghicitori, îşi pierdea viaţa, astfel că nimeni nu-şi permitea să dea informaţii false sau să jure strâmb.

Sancţiunea suplimentară pentru cel găsit vinovat era şi pierderea bunurilor în favoarea ghicitorilor. Se deţin date cu privire la viaţa de familie, notificate de Meneandru în comediile sale şi apoi de Strabo, cu privire la poligamia geţilor. Există date că regii şi membrii clasei nobiliare ar fi avut mai multe soţii, dar pătura de jos, majoritatea populaţiei, era monogamă. Femeile aveau o poziţie inferioară în familie, ca urmare a formării şi consolidării familiei patriarhale.

Regulile de conduită erau întărite prin credinţe în zei şi invocarea lor pentru apărarea şi consolidarea acestora. Zeul principal în care credeau geto-dacii era Zalmoxis12, numit de unele triburi Gebeleizis, zeu al timpului frumos sau al cerului senin. De aceea, dacii trăgeau cu săgeţile în văzduh spre nori, pe timp de furtună, pentru a-şi ajuta zeul.13

Dacii credeau în nemurire şi că viaţa lor va continua alături de Zalmoxis şi după moarte. De aceea, ei luptau cu un curaj extraordinar împotriva duşmanilor şi preferau să se sinucidă decât să fie capturaţi de aceştia. Alte izvoare amintesc ca zei ai dacilor pe Marte, care după tradiţie s-a născut chiar în ţara lor, pe Dionisos - zeul vinului, şi pe Bendis, corespunzătoarea zeiţei Artemis la greci14.

Cultul consta din slujbe şi ceremonii pe vârfurile munţilor, preoţii fiind păstrători ai regulilor, medici şi judecători. Prin modul lor de viaţă, preoţii constituiau un adevărat ordin călugăresc. Ei nu se căsătoreau, nu mâncau carne, ci numai lapte, duceau o viaţă de asceţi, fiind respectaţi foarte mult de popor, care îi numea “prea cuvioşi“ sau “călători prin nori”. Numele preoţilor însemna “întemeietori“. În fruntea preoţilor era marele preot, care era şi sfătuitor al regelui, pentru popor fiind considerat aproape un zeu.

O altă regulă a dacilor era aceea că din cinci în cinci ani trimiteau la Zamolxis câte un sol pentru a-i comunica nevoile şi durerile lor. Solul era învăţat ce să-i comunice zeului, după care era aruncat în sus spre a

11 Gogeanu Paul, - CURS DE ISTORIE A STATULUI ŞI DREPTULUI, Partea I-II. Fac. de Dr. Buc.12 Herodot, Istorii, informaţii despre traco-geto-daci (ca mai sus) : Aşa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samos, şi anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zamolxis acesta – cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pitagora, un însemnat gânditor al acestora – a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el şi nici oaspeţii săi nici unul dintre urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata Zalmoxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an el a apărut şi astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.13 Ion I. Rusu. Religia geto - dacilor. Zei, credinţe, practici religioase. Anuar... studii clasice, Cluj, V, 1947. 14 Iorgu Iordan şi colectiv. CRESTOMAŢIE ROMANICĂ, Buc. Ed.Acad. R.P.R. vol.1, 1962.

16

cădea în trei suliţe. Dacă murea, faptul însemna că zeul şi-a primit solul, dacă nu, aceasta însemna că trebuie trimis un alt sol.

Dacă la alte popoare cei jertfiţi erau criminali, hoţi sau prinşi de război, la daci alegerea se făcea numai dintre oameni liberi, fără pată. Cel care nu murea străpuns de lănci era alungat din comunitate, aceasta considerându-se o mare ruşine.

Popor cu o sedentaritate imemorabilă pe pământul care i-a fost leagăn, legat de acesta prin agricultură, în toate formele ei, ştiind să-l apere cu un eroism şi o pricepere care excludea orice sentiment de frică de moarte, cu regi care aveau o conduită de o înaltă ţinută morală şi cu o diplomaţie care îi aşeza alături de cele mai ilustre personalităţi politice ale antichităţii, cu o religie superioară, dacii au fost unul dintre cele mai importante popoare ale lumii antice.

Atunci când Traian i-a cucerit a afirmat că : “Am subjugat chiar şi pe aceşti geţi, cei mai războinici dintre toate neamurile care au existat vreodată, nu numai din cauza puterii corpului lor, dar şi din aceea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa şi, de aceea, merg la moarte mai veseli decât în orice călătorie”. Constituie un prilej de mândrie pentru noi că strămoşii noştri au fost apreciaţi de contemporanii lor ca fiind un popor superior tuturor barbarilor şi “mai asemenea grecilor“, cum afirmă Dio Chrysostom.

TEST DE AUTOEVALUARE

Exemple de subiecte de sinteză1. Ce afirmă Herodot și Strabo cu privire la poporul dac?2. Expediția lui Darius din 514 î.e.n. se referă și la geți. Cum sunt caracterizați?3. Care sunt orașele cetăți întemeiate de greci în sec. VII î.e.n.?4. Ce știri sunt expuse în povestirea lui Arian, despre expediția lui Alexandru Macedon cu privire la strămoșii noștri?5. Cum este caracterizată democrația militară din timpul lui Dromihete?6. Enumerați cel puțin patru norme de conduită a dacilor, precum și elementele cultului lor.

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ:

CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010. CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea Universitara, Bucureşti, 2010.


STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

17

TESTTEST

BIBLIOGRAFIEBIBLIOGRAFIE

TEMA 1. STATUL GETO-DAC1. BUREBISTA ŞI STATUL DAC ÎN TIMPUL ÎNFLORIRII SALE MAXIME2. DECEBAL EROUL DACILOR. PRǍBUSIREA STATULUI DAC3. STATUL GETO-DAC. STRUCTURA ECONOMICO-SOCIALǍ4. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVǍTEMA 2. DREPTUL GETO-DAC



Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: aflaţi despre strămoşii poporului nostru şi despre primele atestări despre

aceştia; să relataţi care era organizarea politico-socială a dacilor; să vă însuşiti informaţii despre Decebal ca erou al dacilor şi despre războaiele

purtate de către acesta; să vă însuşiţi noţiuni privitoare la hotarele Daciei Romane;

STATUL ŞI DREPTUL GETO - DAC

TEMA 1. STATUL GETO - DAC

1. Burebista şi statul dac în timpul înfloririi sale maxime

Statul dac din timpul regelui Burebista consfinţeşte trecerea de la etapa democraţiei militare, la statul sclavagist, prin unificarea tuturor triburilor într-un cadru politic stabil şi înfloritor. Statul dac, ridicat pe rădăcinile societăţii gentilice, se desăvârşeşte la sfârşitul mileniului întâi, apariţia sa fiind determinată de creşterea puterii economice a populaţiei geto-dace şi de apariţia acestei personalităţi, caracterizată de contemporani ca fiind “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. Conjunctura externă favorabilă dezvoltării statului dac a fost determinată de existenţa conflictelor permanente ce le-au avut romanii cu celţii, ilirii şi tracii, ceea ce i-a creat regelui Burebista o lungă domnie, într-o atmosferă relativ calmă. Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri, afirmă: “Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii. Ba era de mare primejdie şi pentru romani, pentru că trecea Dunărea fără să îi pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră

18

CuprinsCuprins



STATUL ŞI DREPTUL

GETO - DAC

STATUL ŞI DREPTUL

GETO - DAC

Statul geto-dacStatul geto-dac

Burebista şi statul dac

Burebista şi statul dac

cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boyi care ascultau de regele Critasiros, precum şi pe teurisci i-a şters de pe faţa pământului”15.

Societatea geto-dacă a realizat progrese notabile în producţia de unelte şi arme, mai ales prin prelucrarea fierului, determinând, pe de o parte, dezvoltarea economică şi comercială a statului, iar pe de altă parte, creşterea puterii armate, a eficienţei luptelor, creşterea capturilor de război şi a numărului sclavilor.

Dezvoltarea economică a dus la stratificarea socială oglindită în acumulări de tezaure şi obiecte preţioase, construcţii civile de mari proporţii, evidenţiate cu prilejul descoperirilor arheologice. Ca urmare a puterii militare, deposedarea de bunuri şi creşterea averii, şi-a făcut apariţia, în timp, o aristocraţie în jurul regelui, care a dus la dezvoltarea proprietăţii private. Ca întindere, statul dac avea posesiuni “toate ţinuturile de dincolo şi dincoace de Dunăre“16, iar oraşele de la Marea Neagră, de la Olbia la gura Bugului până la Apollonia plătesc tribut regelui. În întinderea sa maximă statul dac cuprindea toate teritoriile locuite de daco-geţi, dar şi teritorii locuite de celţi, iliri şi traci, de la Marea Neagră şi Bug la Carpaţii Păduroşi, de la Cadrilater, Dunărea mijlocie şi Morava, până la Haemus şi lanţul Balcanilor. Capitala statului era la Argedava, cetate “aşezată” de istorici, pe Argeş, la Popeşti, iar mai recent în munţii Orăştiei, la Costeşti. Burebista, ca singur stăpânitor, dispunea de o armată de circa 200.000 ostaşi, ceea ce reprezintă un aparat militar cu o putere maximă pe vremea antichităţii. În politica sa externă, Burebista a sprijinit toate acţiunile ce aveau ca rezultat slăbirea Imperiului roman, adversarul cel mai de temut al statului dac. În anul 48 î.e.n. l-a sprijinit pe Pompei împotriva lui Cezar17. Ca urmare, Cezar se hotărăşte să organizeze în anul 44 î.e.n. o mare expediţie împotriva statului dac. Dar şi Cezar, şi Burebista îşi pierd viaţa,

15 Strabon, Geografia Recognovit August Meineke, vol.I-III, Teubner Leipzig, 1852-1853.16 H. Daicoviciu şi Jan Trynokowski. Les rois dacesde Burebista a Decebale, în Dacia, XIV - 1970 17 Indro Montanelli, Storia di Roma, Rizzoli Editore, Milano, 1969, Citat, p. 184 :” Cezar s-a născut în Suburra un cartier popular şi de faimă proastă al Romei, în anul 100 înainte de Cristos. Despre copilăria lui se cunoaşte că a avut ca educator un gal, un oarecare Antonius Grifon care, în afară de latină şi greacă, l-a mai învăţat şi altceva foarte folositor despre caracterul compatrioţilor săi. Se pare că la pubertate a suferit de dureri de cap şi de crize de epilepsie, şi că avea ambiţia să se facă scriitor. A rămas foarte curând chel şi, fiindu-i ruşine cu asta, a încercat să remedieze necazul pieptănându-şi părul de la ceafă pe frunte. Pierdea în fiecare dimineaţă mult timp cu o asemenea complicată operaţie.Suetoniu zice că era înalt, cam grăsuţ, cu tenul alb, cu ochii negri şi vioi. Plutarh, că era slab şi de talie medie. Probabil că amândoi au dreptate. Unul îl descrie când era tânăr, celălalt la maturitate, atunci când, de obicei te mai împlineşti un pic. Dar lunga viaţă de militar trebuie să-l fi făcut robust,. Încă de copil a fost bun călăreţ. Obişnuia să galopeze cu mâinile încrucişate la spate. Dar şi umbla mult pe jos în frunte ostaşilor săi, dormea în căruţă, mânca frugal, îşi păstra întotdeauna sângele rece şi mintea lucidă. La faţă nu era frumos. Capul lui chel şi cam masiv avea o bărbie pătrată, o gură arcuită şi amară, marcată de două riduri drepte şi adânci, cu buza inferioară depăşind-o pe cea de sus. Şi totuşi a avut succes la femei. S-a căsătorit cu patru şi a avut o mulţime de iubite. Soldaţii săi îi ziceau moechus calvus, neruşinatul chel. Contrar unor legende care ni-l înfăţişează îngâmfat şi solemn, Cezar, dimpotrivă, era un desăvârşit om de lume, galant, elegant, fără prejudecăţi, plin de umor, capabil să încaseze glumele altora şi să răspundă la ele cu sarcasm muşcător. Era înţelegător faţă de viciile celorlalţi, pentru că avea nevoie ca şi ceilalţi să i le înţeleagă pe ale sale. Curion îl numea “ bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor”. Iar unul din motivele pentru care aristocraţii îl urau atât era şi acela că le seducea cu regularitate nevestele care, să fim drepţi, se cam băteau să fie seduse. Acest personaj extraordinar, în jurul căruia a început să se învârtă toată istoria Romei şi a lumii, era deci în ceea ce priveşte moralitatea, fiul vremurilor sale.”

19

urmare a unor conspiraţii. În urma lui Burebista, statul se împarte în cinci regate care sunt relativ uşor învinse de împăratul roman Octavianus Augustus. Unul dintre urmaşii lui Burebista, se pare conspirator la uciderea sa, a fost Koson, cunoscut pentru monedele de aur emise pe timpul său. Armata dacică scăzuse ca efective la 40.000 de oameni, ceea ce demonstrează începutul decăderii statului. Regii următori şi urmaşii lui Burebista au căutat să realizeze alianţe cu romanii, cum a fost Cotiso, contemporan cu Octavianus, care a făcut demersuri pentru a se căsători cu fiica împăratului roman, sau să sprijine pe unii cezari pentru a deveni “prieten şi aliat” al romanilor, cum a fost Roles. Un alt rege dac, Scorilo, care a domnit 40 de ani (28-68 e.n.) a încercat o politică plină de tact şi diplomaţie faţă de romani, tendinţa generală fiind aceea de a nu se amesteca în certurile interne de la Roma. Alţi monarhi cunoscuţi ai dacilor au fost Comosicus, care cumula şi demnitatea de mare preot, precum şi trei regi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxs, care au stăpânit mici regate în centrul ţinuturilor înconjurate de oraşele dunărene şi coloniile greceşti. Aceştia s-au contrapus campaniei din anul 28, condusă de Crasus, şi deşi înfrânţi, supuşii lor nu au putut fi distruşi sau strămutaţi.

Lupte cu efecte deosebite au avut loc între 11 şi 12 e.n., când consulul Sextus Aelius Catus îi învinge pe daci şi strămută 50.000 dintre aceştia în sudul Dunării, în Moesia. O altă strămutare importantă este realizată de Tiberius Plantius Silvanus Aelianus, care, în calitate de guvernator al Moesiei timp de 10 ani (57- 67 e.n.), luptă cu dacii şi reuşeşte să strămute 100.000 de transdanubieni, cu femeile, copiii, principii şi regii lor, silindu-i să plătească tribut.

În anul 69 e.n. o întreagă armată romană este distrusă de daci, iar comandantul ei Fronteius Agripa este ucis. Luptele următoare, conduse de Rubius Gelus, aduc o relativă acalmie timp de 15 ani, până în vremea lui Domiţian, respectiv Decebal.

2. Decebal, eroul dacilor. Prăbuşirea statului dac

Decebal, regele erou al neamului nostru, a avut parte de o domnie zbuciumată de campanii militare, cu victorii strălucite, precum şi de înfrângeri zdrobitoare, care i-au adus nemurirea istorică prin încununarea cu jertfa vieţii sale neînrobite de copleşitorul mecanism roman. Dio Casius, istoricul, povesteşte că regele dacilor Duros a cedat tronul de bunăvoie lui Decebal, considerându-l mai capabil de a conduce poporul dac în vâltoarea războiului. El îl descrie pe erou ca fiind: ”ager în planurile de război ca şi în împlinirea lor, ştia să-şi aleagă timpul când să năvălească asupra duşmanilor, tot aşa de potrivit ca şi momentul când să bată în retragere, era dibaci în a întinde curse, viteaz la luptă, ştiind să se folosească înţelept de biruinţă şi să iasă bine dintr-o înfrângere, pentru aceste însuşiri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut.”18. Primul conflict cu romanii are loc în anul 85 e.n., când armata romană este zdrobită, iar capul lui Oprius Sabinus, guvernatorul Moesiei, este purtat ca trofeu. Împăratul Domiţian porneşte o nouă expediţie împotriva lui Decebal, dar armata condusă de generalul Fuscus este înfrântă într-un mod

18 Cassii Dionis Cocceiani, Historiarum Romanorum que supersunt, editat de Ursulus Philippus Boissevain, vol.I-V, Weidman, Berlin, 1895 – 1931, Fontes…, vol.Ip.683 – 697.

20

Decebal, eroul dacilor

Decebal, eroul dacilor

atât de ruşinos, încât istoricul Tacitus trece rezultatul luptei sub tăcere, apreciind doar că situaţia era atât de gravă încât “lupta se da pentru apărarea graniţelor şi a castrelor legiunilor” (anul 87 e.n.).

O nouă luptă se dă în anul 88 e.n.19 De această dată armata romană, condusă de generalul Tetius Julianus, îi înfrânge pe daci la Tapae (Porţile de Fier), obligându-l pe Decebal să se recunoască înfrânt şi să poarte tratative cu Domiţian. Folosindu-se de diplomaţia sa cunoscută, de conjunctura externă favorabilă (romanii erau în război cu quazii şi marcomanii), Decebal obţine recunoaşterea sa ca rege, arme, maşini de război, meşteri şi ingineri pentru construcţiile militare şi chiar bani anual.20

Pacea durează până în anul 101. Traian, urmaşul lui Domiţian, este un conducător energic şi viteaz, un bun ostaş şi un mare general, întrecând chiar pe Cezar 21. El a întronat legea şi respectul acesteia în imensul său imperiu. Începând cu anul 89 (al încoronării sale), Traian s-a gândit numai cum să rupă tratatul cu Decebal şi să-i ocupe regatul pentru a-l transforma în provincie romană.

În primăvara anului 101 Traian şi legiunile sale, trecând în Dacia, întâlnesc armata lui Decebal şi-l învinge la Tapae, urmărindu-l pe drumul Bistrei spre capitala Sarmisegetusa, dar iarna îl opreşte. În timpul iernii s-au purtat lupte pe malul drept al Dunării. La Adamclisi, romanii înving pe daci 22. În primăvara anului 102 ofensiva romană se reia, luptele au sorţi de izbândă pentru romani, obligându-l pe Decebal să ceară pace de două ori. Traian îl obligă pe Decebal - spune Dio Casius - “să înapoieze toate armele, maşinile şi meşterii primiţi, să predea dezertorii, să dărâme toate cetăţile, să părăsească toate cuceririle făcute în afara ţării, să recunoască de prieteni şi duşmani pe prietenii şi duşmanii poporului roman şi să nu primească nici un roman în slujba sa“. Traian anexează imperiului teritoriile Olteniei, ca şi Muntenia şi Banatul, unde lasă

19 P. Coissin. Les triomphes de Domitien, Rev. Arhivelor XXVIII - 1928. 20 Dio Cassius, Istoria romană, despre luptele dintre daci şi romani : Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept fie pe nedrept. Căci eu îmi dau seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului. Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi bărbaţii tineri. Trimitea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea. Decebal, regele Dacilor, a trimis soli la Domiţian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Când a aflat de aceasta Decebal, i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pacea dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri. Domiţian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. După ce fu învins de aceştia în Câmpia Panoniei, Domiţian a trimis o solie la Decebal, îndemnându-l să încheie un tratat. Decebal primi propunerea de pace, dar nu a venit la tratative, ci i-a trimis pe Diegis, “împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri sub cuvânt că nu-i avea numai pe aceştia…” Domiţian puse o diademă pe capul lui Diegis, ca unui învingător, iar soldaţilor le împărţi onoruri şi bani. El cheltui foarte mulţi bani pentru încheierea păcii şi îi dădu lui Decebal sume de bani, meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare pe timp de pace şi de război. Aceste lucruri le-a scos din mobilierul împărătesc. 21 Roberto Paribeni. Optimus princeps. Saggio sulla storia e sui tempi dell Imperatore Traiano, vol.2 Messina, 1926-1927.22 Gr.G. Tocilescu. Monumentul de la Adam Klissi, Tropaeum Traiani, Viena, 1985.

21

Prabusirea statului dacPrabusirea statului dac

garnizoane importante. Pacea nu ţine decât până în anul 105. Atât Decebal cât şi Traian se pregătesc de un război capital. Războiul reîncepe şi se folosesc metode extreme de luptă. De la încercarea de suprimare a lui Traian, la luarea ca ostatec a comandantului Longinus, la lupta supremă s-au folosit toate mijloacele de a înfrânge ofensiva romană. Rezistenţa dacă este copleşită, capitala ocupată, iar Decebal se sinucide. Romanii pradă Dacia, de unde iau uriaşe cantităţi de aur, argint, un număr de vase şi cupe care desfid orice evaluare, turme de vite, arme şi mulţi prizonieri. Statul dac îşi termină existenţa în perioada sa de glorie, lăsând în urmă actul de naştere al poporului român, semnat de viaţa împăratului roman Traian şi de existenţa miraculoasă până în zilele noastre, în mijlocul Romei, a celebrei sale columne23.

3. Statul geto-dac. Structura economico-socială

23 Indro MONTANELLI. Storia di Roma. Rizzoli Editore, Milano, 1969. Citat : “ Când a fost anunţat că a fost proclamat împărat generalul Traian comanda o armată în Germania, nu s-a pierdut prea mult cu firea, apoi a mulţumit Senatului pentru încrederea acordată şi că avea să vină să preia puterea de îndată ce va găsi timp. Însă vreme de doi ani, nu l-a găsit, pentru că trebuia să pună la punct câteva controverse cu teutonii. Se născuse în Spania cu aproape patruzeci de ani în urmă ( devine împărat în anul 98 şi moare în anul 117- nota red.) dintr-o familie romană de mari slujbaşi; şi slujbaş a rămas şi el toată viaţa, adică jumătate ostaş, jumătate administrator. Era înalt, robust cu apucături spartane şi cu un curaj neîntrecut, fără ostentaţie. Soţia sa Plotina, se considera cea mai fericită dintre neveste, pentru că el n-o înşela decât uneori, cu vreun tinerel; cu alte femei niciodată. Trecea drept un om cult, fiindcă obişnuia să-l aibă lângă el, în carul său de general, pe Dio Crisostomul, un celebru retor al vremii, care îi vorbea mereu de filozofie. A mărturisit însă, într-o zi că, din multele cuvinte spuse de Dio, nu a înţeles nimic, ba că nici nu-l asculta măcar: se lăsa doar legănat de sunetul lor argintiu, cu gândul în altă parte: la conturile de cheltuieli, la planurile unei bătălii, la proiectarea unui pod.Puterea nu i s-a urcat niciodată la cap, şi nici chiar ameninţarea cu vreun complot nu l-a transformat într-un despot bănuitor şi sângeros. Când l-a descoperit pe acela lui Licinus Sura, a luat masa cu el şi, nu numai că a mâncat tot ce i s-a servit în farfurie, dar s-a mai lăsat şi bărbierit de omul conjuratului. Era extraordinar de muncitor şi le pretindea acelaşi lucru tuturor din jurul său. A trimis mulţi senatori comozi să plece să facă ordine în provincii şi din scrisorile schimbate cu ei, rezultă competenţa şi sârguinţa acestui om. Ideile sale politice erau acelea ale unui conservator înţelept, care credea mai mult într-o bună administraţie decât în marile reforme; excludea violenţa, dar ştia să recurgă la forţă. De aceea n-a ezitat să pornească război împotriva Daciei, atunci când regele ei, Decebal, a atacat cuceririle romane din Germania. A fost o campanie condusă în mod strălucit. Învins, Decebal s-a predat, însă Traian i-a cruţat viaţa şi tronul, mărginindu-se doar să-l considere un vasal. Atâta mărinimie, ceva nou în analele istoriei romane, a fost rău răsplătită, deoarece Decebal a pus mâna iar pe arme. Traian a reluat lupta, l-a învins, a jefuit minele de aur transilvane şi, cu această pradă, a finanţat timp de patru luni de zile jocuri neîntrerupte în Circ, cu zece mii de gladiatori, pentru celebrarea victoriei; şi a organizat un program de lucrări publice, destinate să facă din domnia lui una dintre cele mai memorabile domnii din istoria urbanisticii, a ingineriei şi a arhitecturii. Un apeduct gigantic, un nou port la Ostia, patru mari drumuri, amfiteatrul de la Verona au fost o parte din cele mai însemnate opere ale sale. Dar cea mai cunoscută a fost Forul lui Traian, datorat geniului lui Apollodor, un grec din Damasc, care mai construise deja pentru el, în puţine zile, acel minunat pod peste Dunăre ce-i permisese să-l dea peste cap pe Decebal. Pentru ridicarea coloanei, care încă se mai înalţă şi azi în faţa bazilicii Ulpia, au fost transportate de la Paros optsprezece cuburi de marmoră specială, cântărind cincizeci de tone fiecare: un miracol pentru vremurile acelea. Pe această marmură au fost săpate, în basorelief, două mii de figuri, cu o pronunţată tentă de concret în scenele reprezentate. În anul 117, în cel de al şaizeci şi patrulea an al vieţii Traian a paralizat, iar la Roma nu a ajuns decât urna cu cenuşe, care a fost îngropată sub columnă. (Traian învingătorul dacilor a ajuns să-i aibă veşnic deasupra sa ca unul dintre paradoxurile istoriei n.a.)

22

Statul geto-dac. Structura

economico-socială

Statul geto-dac. Structura

economico-socială

Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea statală porneşte de la unirea triburilor existente în cadrul poporului dac, precum şi a teritoriilor stăpânite de acestea. Geograful Ptolemeu aminteşte seminţiile ce existau în Dacia, din care cel puţin douăsprezece erau sigur dacice: predavensii, biefii, albocensii, saldensii (situate teritorial în Crişana şi Banat), ratacensii, buridavensii, potulatensii, keiagisii (în centrul Transilvaniei şi pe Târnave, în Oltenia şi Muntenia de vest), costobocii, cancoensii, sensii, piefigii (Moldova şi Muntenia de est). Trecerea de la democraţia militară la organizarea statală a fost datorată şi transformărilor economice, în concret dezvoltarea producţiei de bunuri materiale, dezvoltarea unor reţele de ateliere care prelucrau fierul pentru făurirea de unelte şi arme. Urmarea imediată a fost creşterea activităţilor de schimb pe plan intern şi extern, în special cu coloniile greceşti şi cu romanii. Dezvoltarea oraşelor Buridava, Porolisum, Apulum, Potaisa, Germisara, Azizis, Berzovia, Acidava, Napoca, Drobeta, Dierna, Sucidava, Amutrium şi altele a fost un proces continuu care s-a continuat şi ulterior pe timpul stăpânirii romane. Zeci de oraşe dezvoltate şi semnalate pe timpul regatului geto-dac au fost distruse în timpul războaielor purtate cu romanii sau tracii. Dokidava, Areobadava, Trifulon, Patridava, Cersidava, Petrodava, Sargidava, Ufidava, Marcodava, Ziridava, Singidava, Cumidava sunt exemple tipice de oraşe dacice a căror soartă nu mai este cunoscută după cuceririle romane, dar care aveau o înflorire deosebită pe timpul regalităţii dacice, fiind menţionate de istoricul Ptolemeu 24.

Oraşele erau întărite cu fortificaţii de piatră, apărarea lor realizându-se cu şanţuri şi valuri de pământ, precum şi cu palisade. Populaţia oraşelor era numeroasă, Alexandru cel Mare găsind ca oponenţă la venirea sa în Dacia o armată formată din patru mii de călăreţi ce aparţinea unui singur oraş. Este de presupus că acesta avea cel puţin 10.000 locuitori.

Cea mai mare parte a populaţiei Daciei locuia la sate, aşezate, ca şi mai târziu, pe cursurile de apă şi în locuri adăpostite. Casele se făceau din lemn şi pământ, aveau formă de bordeie, de obicei cu două camere, având o împrejmuire cu un gard din pari ascuţiţi. La munte, casele erau de piatră şi nu se deosebeau mult de casele ce au existat şi chiar mai există în satele de azi. Marea bogăţie acumulată prin exploatarea agricolă, prin obţinerea aurului din mine, prin comerţul deosebit de activ a creat o diferenţiere şi o stratificare socială. Societatea era împărţită în două clase principale: nobilii, cărora li se spunea tarabostes, adică ”domnii de neam” şi purtau ca semn distinctiv o căciulă de pâslă sau lână, de unde şi numele roman de ”pileati”. Oamenii de rând umblau cu capul descoperit şi cu părul mare, fiind numiţi “comati”.

Este sigur că diferenţierea socială s-a realizat în timp prin deposedarea de pământ şi avere a membrilor societăţii de către conducătorii militari şi de clasa preoţilor, ca urmare a îmbogăţirii de pe urma războaielor, vânzarea sclavilor sau exploatarea muncii acestora prin dezvoltarea activităţii comerciale.

24 R. Vulpe. Aşezări getice din Muntenia. Bucureşti, 1966, N Gostar - Cetăţi dacice din Moldova şi cel de al doilea război dacic. În Memoria, vol. I, 1969.

23

Procesul formării statului dac a fost favorizat şi de conjunctura externă, de necesitatea apărării împotriva romanilor, dar şi de capacitatea organizatorică a regelui Burebista, a cărui personalitate a fost recunoscută de lumea antică.

Prin esenţă, statul dac este sclavagist şi s-a bazat pe existenţa marilor proprietari de pământ cu averi imense, cu latifundii lucrate cu ajutorul sclavilor, cu mine proprietate regală, care produceau aurul şi argintul din care au bătut monede şi s-au confecţionat podoabe deosebit de preţioase, sau care produceau fierul şi cuprul necesar confecţionării armelor uriaşei armate dacice.

Statul are toate trăsăturile statului clasic sclavagist, fiind un instrument în mâna taraboştilor pentru menţinerea masei poporului în dominaţie şi ascultare, precum şi pentru exploatarea sclavilor şi altor categorii sociale, dar nu în ultimul rând pentru apărarea libertăţii faţă de celţi şi mai târziu faţă de romani.

4. Organizarea administrativă

În fruntea statului era regele, el reprezentând puterea supremă. El guverna ţara cu ajutorul unui sfat de nobili, de obicei oamenii săi de încredere şi comandanţi de armate. În împrejurări excepţionale cerea sfatul marelui preot. Instituţia regalităţii era ereditară, dar se baza şi pe principiul electivităţii. Inscripţia lui Acornion din Dionysopolis ne indică faptul că, înainte de Burebista, a fost rege tatăl său, deci se aplica principiul eredităţii. Decebal a fost ales rege ca urmare a înlocuirii lui Duros, deci s-a aplicat principiul electivităţii 25.

Istoricul Dio Crisostom ne spune că dacii alegeau pe rege şi pe preoţi (reges et sacerdotes) din rândul nobililor (tarabostes). Nu exista, în aplicarea succesiunii, dreptul de primo-genitură, ceea ce a dus mereu la lupte interne, conducerea statului fiind disputată de urmaşi. Monarhia dacică, pe timpul celor două secole de existenţă, şi-a dobândit o identitate proprie prin aceea că regele era şi vârful nobilimii şi conducătorul militar suprem, uneori chiar autoritatea religioasă cea mai înaltă. Deceneu şi Comosycus au fost şi regi şi mari preoţi. Burebista şi

25 Decretul în cinstea lui Acornion din Dionisopolis, Sillage, Ed. III-a.

24

Organizarea administrativăOrganizarea

administrativă

Decebal au deţinut puterea regală, iar Deceneu26 şi Vesinas conducerea religioasă.

Autoritatea centrală avea stabilitate şi continuitate în timp, funcţionând şi în interesul regelui. Sfatul regelui era format din dregători cu funcţii pe plan militar, religios, extern sau intern, cu o ierarhie bine conturată. Se ştie că Acornion la curtea regelui Burebista era la “cea dintâi şi cea mai mare cinste”, apoi că marele preot era apropiatul regelui, chiar locţiitor al său sau în funcţie de vicerege. Acreditarea ideii originii divine a legilor era în interesul regalităţii. Întrucât exista concepţia că preoţii pot să interpreteze voinţa zeilor, s-a încetăţenit şi rolul lor de judecători, prin aceasta realizându-se un sistem de drept geto-dac. Administraţia locală avea o importanţă deosebită în Dacia. Multitudinea de oraşe, existenţa a sute şi mii de sate făcea necesară existenţa unei reţele de drumuri de legătură, sisteme de comunicaţie şi de colectare a veniturilor. Din acest punct de vedere, importantă ni se pare evocarea istoricului Suidas, care afirma că înaintea ocupării Daciei de către romani existau o seamă de funcţionari ”unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau îndreptăţiţi la paza cetăţilor”27. Separarea atribuţiunilor administrative de cele militare era o consecinţă a necesităţii acoperirii întregului teritoriu cu forţele de control ale statului, iar împărţirea populaţiei în unităţi administrative realiza controlul mai facil a marilor latifundii şi a obştilor săteşti.

Existenţa statului dac era asigurată şi de funcţionarea unei armate capabile să-i apere graniţele şi existenţa, precum şi să se impună ca un factor de putere în tratativele cu alte state şi imperii vecine. Cei 200.000 de oşteni ai armatei dace de pe timpul regelui Burebista au păstrat unitatea şi independenţa statului aproape două secole 28.

Armata era formată numai din luptători, dacii nu plecau ca nomazii la luptă cu întreg neamul - femei, copii, bătrâni. Ei erau luptători de un curaj extrem, necunoscând frica de moarte. Armata era formată din cavalerie şi infanterie, armele fiind topoarele, lăncile, suliţele, praştii cu pietre sau plumb. Erau cunoscute şi armele de luptă ca berbecele şi

26 Iordanes, De origine actibusque Getarum (Getica) Th. Momsen, Berlin, 1882, (1961) Citat: Ei (geţii-n.a.) socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecând că este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era maestru în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască după legile naturii, transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori altor popoare, în privinţa minţii; dându-le exemple practice, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune. Demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită. Astfel a devenit Deceneu în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi.27 C. Daicoviciu - Istoria României, vol. 1, Buc.1960.28 C. Daicoviciu - Din Istoria Transilvaniei. Dacia sclavagistă romană. vol.1, Buc., 1913.

25

balista. Drapelul dacilor era sub formă de balaur cu cap de lup din metal – aramă sau bronz – care avea un dispozitiv ce scotea un şuierat pe timpul când bătea vântul.

TEMA 2. DREPUL GETO-DAC

În vremea regatului condus de Burebista şi Decebal, cultura, arta, religia şi cunoştinţele practice se dezvoltă în diversitatea şi complexitatea lor, ajutate fiind de normarea relaţiilor sociale, de existenţa unor reguli cu caracter imperativ, de valabilitate generală. Aceste norme au un caracter juridic, sunt obligatorii şi sunt urmate de sancţiuni impuse de stat. Pe lângă ele coexistă o multitudine de obiceiuri şi tradiţii din epoca dominaţiei militare.

Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un sistem de legi de autoritate statală, mai ales că ele sunt menţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate de Burebista, ba, mai mult, că acestea se pretindeau a fi de provenienţă divină.29 Poruncile regelui erau, de asemenea, considerate legi obligatorii, fiind sancţionate cu puterea autorităţii de stat. Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt: proprietatea, familia, precum şi normele penale care le apărau. Existenţa marii proprietăţi latifundiare, a marilor proprietari de vite şi sclavi este cunoscută din descrierea vânzărilor de sclavi de pe pieţele imperiului roman, ceea ce demonstrează aservirea unei largi părţi a populaţiei

Un alt tip de proprietate cunoscut este acela al obştilor teritoriale libere, care aveau în stăpânire pământuri, vite, păduri. Poetul Horaţiu ne descrie recoltele obşteşti de pe glia ”cea făr de hat”. Pământul obştii era împărţit în loturi, atribuit familiilor pe timp de un an, urmând ca să se realizeze o redistribuire a acestora în anul următor prin tragere la sorţi.

Familia dacică era monogamă. Atât Herodot, cât şi Ovidiu, mai târziu, afirmă că monogamia era o regulă păzită cu deosebită severitate. Femeia era cumpărată de la părinţi în scopul căsătoriei, probabil cu un preţ fictiv, dar ea avea întotdeauna o zestre care dovedea poziţia socială, bunăstarea şi diferenţierea între familii. Virtutea femeii era considerată sacră, din acest punct de vedere existând certe legături de familie între tată şi fii săi. Deşi existau cu certitudine reguli privitoare la comerţ, acestea nu s-au păstrat. În domeniul apărării proprietăţii şi vieţii, exista

29 Iordanes, Despre originea şi faptele geţilor,( De origine actibusque Getarum – Getica – în Iordanes Romana et Getica) de Th. Momsen, Berlin 1882, text stabilit Fontes, vol.II, 1970, p.413, 417-419. Citat: Geţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat .Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rând pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Geţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe folozofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spunea că acei dintre ei care erau de neam s-au numit Tarabostes, iar apoi Pileati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi geţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Virgilius : Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor. Pe acest Marte geţii l-au înduplecat printr-un cult sălbatic (căci victimle lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge

26

Dreptul geto-dac

Dreptul geto-dac

sistemul răzbunării private, care a fost înlocuit treptat cu atribuţii ale statului 30.

Judecarea faptelor penale cădea în sarcina regelui sau a marelui preot, dar uneori aceste două funcţii erau cumulate, astfel că regele judeca toate cauzele. Este de asemenea cunoscut faptul că judecata era însoţită de un ceremonial, atât laic, cât şi religios. Încheierea tratatelor şi convenţiilor între state se făcea în prezenţa unor soli şi reprezentanţi ai regalităţii, iar ca o chezăşie a îndeplinirii obligaţiilor exista obiceiul alianţelor matrimoniale dintre familiile regale angajate în tratative.


Exemple de subiecte de sinteză:

1. Enumerați câțiva dintre regii daci urmași ai lui Burebista.2. Câte războaie a avut Decebal cu romanii și care sunt cele mai

importante lupte?3. Enumerați cel puțin 5 orașe cetăți dacice și cinci localități.4. Care era ierarhia administrativă și nobiliară în statul dac.5. Cum sunt numite legile naturii după care se conduceau dacii, conform lui

Iordanes?




DACIA ROMANA. STATUL ŞI DREPTUL

TEMA 1. ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI PROVINCIE ROMANǍ1. HOTARELE ŞI ORGANIZAREA ADMINISTRATIVǍ2. CONDUCEREA CENTRALǍ A DACIEI PROVINCIE ROMANǍ3. ADMINISTRAŢIA LOCALǍ A PROVINCIEI DACIA4. VIATA ECONOMICǍ ÎN DACIA ROMANǍ5. VIAŢA SOCIALǍ A DACIEI ROMANE

30 Ovidiu. Tristele. V, 7, 10, 43-44.

27

TESTTEST


CuprinsCuprins

TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANǍ1. IZVOARELE ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE2. PROPRIETATEA3. FAMILIA4. TABULELE CERATE



Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: prezentaţi organizarea administrativă a Daciei Romane, precum şi hotarele

acesteia; să vă însuşiţi noţiuni privitoare la hotarele Daciei Romane ; enumeraţi care erau coloniile Daciei, municipiile şi statele Daciei; descrieţi viaţa economică, socială, dreptul de proprietate din Dacia Romana; vă însusiţi noţiuni referitoare la tabulele cerate;

DACIA ROMANĂ. STATUL ŞI DREPTUL

TITLUL 1. ORGANIZAREA DE STAT PE TERITORIUL DACIEI PROVINCIE ROMANĂ

Războaiele de cucerire a Daciei au adus, fără îndoială, distrugeri şi moarte, deportarea unei părţi din populaţie, jefuirea unor imense bogăţii acumulate de regii daci sau membrii loiali ai aristocraţiei. Judecată din acest unghi de vedere, cucerirea romană poate să apară ca un tragic episod în istoria poporului dac 31. Pentru noi, însă, cei ce trăim doar ca moştenitori ai celei de a doua provincii romane din jumătatea orientală a Imperiului roman, cucerirea Daciei constituie nu un tragic sfârşit, ci un început, la fel de glorios ca naşterea şi formarea unui nou popor: cel român.

1. Hotarele şi organizarea administrativăAproape toţi cercetătorii sunt de acord că cele mai pertinente

informaţii cu privire la întinderea provinciei Dacia cucerită de romani le-a furnizat vestitul geograf al lumii vechi Ptolemeu, care, după patru decenii de la războaiele purtate de Traian putea să aibă ştiri corecte. Acesta fixează hotarele provinciei astfel: spre apus Tisa, spre miazănoapte munţii Carpaţi, spre miazăzi Dunărea, iar spre răsărit râul Hieratos (Prutul sau Siretul).

Cu toate că romanii au cucerit cea mai mare parte a teritoriului dacic, în provincia Dacia el nu se regăseşte în totalitate. Muntenia, Moldova de sud, Transilvania dintre Olt şi Carpaţi au fost cuprinse în Moesia Inferior, ceea ce a dus ulterior la o romanizare deosebit de accentuată.

31 Cernea şi Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc. Buc. 1994.

28



Statul pe teritoriul daciei

provincie romană

Statul pe teritoriul daciei

provincie romană

Hotarele şi organizarea

administrativă

Hotarele şi organizarea

administrativă

Dacă provincia propriu-zisă Dacia a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul şi vestul Moldovei este clar că influenţa romană s-a întins şi asupra regiunilor limitrofe, Crişana, nordul Transilvaniei până la Tisa şi asupra restului Moldovei. Potrivit atlasului Hammond cu privire la întinderea lumii antice, apărut la New York, Dacia romană cuprindea în anul 117 e.n., anul morţii împăratului Traian, Banatul, Oltenia, Transilvania, Muntenia întreagă, Moldova până la Siret, o fâşie la nord de Transilvania, Crişana cum este cunoscută azi 32.

Posibilitatea ca Traian să ocupe un teritoriu atât de mare a fost dată şi de faptul că pentru cucerirea Daciei el a folosit nouă legiuni a câte 6000 soldaţi fiecare, zece ale (detaşament de cavalerie), treizeci şi cinci de cohorte (detaşamente de infanterie), cohortele pretoriene ale împăratului, trupele neregulate şi auxiliare, marinarii a două flote de pe Dunăre, în total 100.000 soldaţi. Printre generali se afla şi viitorul împărat Hadrian, conducând legiunea Prima Minervia.

După război, pe teritoriul Daciei au fost încartiruite sau lăsate ca garnizoane Legiunea XIII-a Gemina la Apulum, Legiunea IV-a Flavia şi Legiunea I-a Adiutrix. Când dacii au devenit ameninţători, a mai fost adusă Legiunea V-a Macedonica în 167-168 la Potaisa 33.

În timpul războaielor, dacii au avut pierderi însemnate, mulţi bărbaţi pierind sau fiind luaţi prizonieri şi trimişi ca sclavi în imperiu, de unde nu s-au mai întors. Dar aceasta nu înseamnă că populaţia a fost exterminată, aşa cum Gheorghe Şincai acreditează în “Cronica” sa, vrând să dovedească latinitatea pură a românilor. Este ştiut că în războaiele din 105-106 multe populaţii dace s-au supus fără luptă lui Traian, iar după războaie populaţia retrasă în munţi a revenit la aşezările dinainte de război. După cucerire, de altfel, creşte o populaţie tânără din care se recrutează armate romane, cum ar fi : “Ala I Ulpia Dacorum”, “Cohors II Augusta Dacorum via fidelis veterana militaria eguitata”, “Cohors III Dacorum eguitata”, “Vexillatio Dacorum Porthica”. Iată, deci, o populaţie de unde se pot recruta noi soldaţi pentru armata romană34.

La început, Dacia romană a format o singură provincie. Prin anii 118-119, sub domnia lui Hadrian, ca urmare a necesităţilor de apărare, ea a fost împărţită în Dacia Superior şi Dacia Inferior. Dacia Superior cuprindea ţinuturile de nord şi centru, iar Dacia Inferior partea de sud. În anul 123 împăratul Hadrian desprinde din Dacia Superior zona din nordul Arieşului şi a Mureşului superior, formând Dacia Porolisensis. Între anii 167-169 se pare că împărţirea Daciei în trei părţi se defineşte mai bine, existând Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Dacia Porolisensis cuprindea nordul Transilvaniei şi munţii Apuseni şi avea centrul la Porolisum (Moigrad) şi Napoca, Dacia Apulensis, numită după centrul la Apulum, cuprinzând centrul Transilvaniei şi Banatul, iar Dacia Malvensis cuprindea Oltenia şi Muntenia, cu centrul la Romula sau Malva, cum o numeau dacii.

32 M. Macrea - Viaţa în Dacia Romană. Buc. 1969.33 D.M.Pippidi, Em. Condurachi, R. Vulpe - Stăpânirea romană în Dobrogea, Muntenia şi Moldova, în Istoria României, vol.I34 V. Christescu - Istoria militară a Daciei romane, Bucureşti, 1937

29

Conducerea centrală a Daciei provincie romană

Conducerea centrală a Daciei provincie romană

2. Conducerea centrală a Daciei provincie romană

Deoarece Dacia se afla într-o zonă de hotar primejduită permanent de atacurile barbare sau de răscoalele populaţiei autohtone, Dacia a fost supusă regimului de supraveghere directă a împăratului, considerându-se o provincie imperială. Ea era condusă de un trimis personal al împăratului, numit Legatus Augusti Propraetore, faţă de regiunile din interiorul imperiului, care erau senatoriale. Trimisul împăratului era de rang consular, adăugându-şi la titlu şi cuvântul “Dacicarum” sau “Trium Dacicarum” atunci când provincia era întreagă sau divizată în trei părţi 35.

După prima reorganizare a Daciei, rangul de Legatus Augusti revenea unui senator cu rang de pretor. El conducea Dacia Superior. Celelalte provincii dacice erau conduse de “Procurator Augusti” sau ”praeses”. Legatul Augusti conducea în numele împăratului, fiind dregător suprem, care lua toate măsurile pentru conducerea, apărarea, gospodărirea şi împărţirea dreptăţii. El era ajutat de trei procuratori, care strângeau impozitele şi dările către împărat.

În afara dregătorilor supremi exista în Dacia un Concilium Provinciarum Dacicarum Trium, un parlament sau consiliu format din 100 de cetăţeni. Acest Concilium avea ca atribuţiuni sprijinirea trimisului împăratului, atribuţiuni de judecată, eliberarea sclavilor, cercetarea privitoare la dreptul de cetăţenie; vota adresele de mulţumire pentru împărat, hotăra cu privire la ridicarea statuilor. Un rol important al acestui Concilium se referea la formularea de plângeri ce se adresau împăratului, împotriva abuzurilor magistraţilor, precum şi întreţinerea cultului împăratului, considerat zeu şi simbolul puterii romane. Pentru colectarea veniturilor către statul roman s-a înfiinţat un impozit pe pământ, numit cens. Acest impozit era colectat de la toţi proprietarii, cu excepţia veteranilor care participaseră la războaiele lui Traian şi fuseseră împroprietăriţi la Sarmisegetusa în baza dreptului italic. Acest cens varia după natura terenului, reprezentând 1% din valoarea lui.

Mai exista apoi un impozit pe cap de locuitor, care se numea “capitatio”. Asupra moştenirilor se percepea o taxă de 5%, numită vicesima hereditatum. La eliberarea sclavilor se plătea o taxă numită vicesima libertatis sau vicesima umanumisionis.

Mai existau şi obligaţii de transport sau de prestare de muncă în favoarea romanilor. Pentru încasarea impozitelor, statul roman avea creat un sistem de funcţionari care trebuiau să-i ajute pe procuratori. Astfel, exista un inspector financiar, ”vicesimae libertus”, un “procurator acaducis”, care colecta averile celor care mureau fără urmaşi, un “librarius ad instrumentis censualibus”, care avea atribuţiuni în legătură cu înscrierile impozitelor, un ”librarius a rationibus”, funcţionar cu un statut de ajutor, precum şi un “adjutor oficii“, subaltern pentru biroul procuratorului 36.

Impozitele nu se strângeau în totalitate de către funcţionarii de stat. Existau şi impozite arendate, care erau încredinţate unor arendaşi.

35 C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967.36 R. Vulpe - La Valachie et la basse Moldavie sous les Romains, în Dacia, 1961.

30

Aceştia plăteau impozitul în totalitate la începutul anului, iar apoi îşi scoteau sumele cuvenite cu un câştig cât mai mare. Astfel, se menţionează existenţa unor “conductores poscui et salinarum”, care arendau păşunatul şi ocnele de sare, sau ”conductores ferrarium”, care exploatau minele de fier ale Daciei.

Capitala Daciei romane era la început la Sarmisegetusa. Începând din anul 118, capitala se mută la Apulum. Preotul încoronat al celor trei Dacii (Sacerdos arae Augusti coronatus Daciorum III) care slujea la altarul zeului împăratului se găseşte la Sarmisegetusa. Împăratului i se ridică temple şi statui, la fel ca şi celorlalţi zei. În anul 155 e.n. se ridică la Sarmisegetusa un templu deosebit de impunător, cu o suprafaţă de peste 5500 metri pătraţi37.

3. Administraţia locală a provinciei Dacia

În Dacia, ca în întregul imperiu roman, au existat, din punct de vedere al structurii administraţiei locale, aşezări cu caracter urban, constituite în colonii, municipii şi aşezări rurale numite vici sau pagi38. Ca importanţă şi drepturi, coloniile ocupau primul loc, urmau apoi municipiile şi la urmă satele.

COLONIILE39- erau centre urbane cu o puternică populaţie romanizată. Ele erau aşezate în mijlocul populaţiei străine Romei, exercitând o influenţă cu totul specială asupra celorlalte localităţi. Locuitorii coloniilor erau cetăţeni romani şi aveau toate drepturile conferite de jus italicum. Ei puteau să aleagă sau să fie aleşi înalţi demnitari. Coloniile se bucurau de jus italicum, confereau privilegiul cetăţenilor romani de a nu plăti impozite pe pământ sau pe persoane. Acordarea dreptului de “ius italicum” însemna că solul lor era asimilat în mod fictiv cu cel italic, aşa încât locuitorii aveau proprietate quiritară şi nu aveau sarcini fiscale de nici un fel.

MUNICIPIILE - acestea erau centre urbane cu rang inferior coloniilor, locuitorii lor având statut intermediar între peregrini şi colonişti. Cu vremea, statutul lor se putea schimba în colonii, după cum satele puteau deveni municipii. Dar chiar şi între municipii erau diferenţieri cu privire la drepturi, ceea ce crea dorinţa locuitorilor să accepte mai urgent asimilarea.

Atât coloniile cât şi municipiile erau conduse din punct de vedere administrativ de un Consiliu format din 20 de consilieri din Ordinul decurionilor. Dintre aceştia se alegeau în colonii doi administratori, iar în municipii patru. Aceştia aveau şi putere jurisdicţională, fiind numiţi “dumivirii” sau “quattuorviri jure discundo”. Dintre quattuorviri, unul era numit “primus”.

Ei erau aleşi pe timp de un an. Decurionatul la început era o funcţie privilegiată prin poziţia şi onorurile cu care persoana respectivă era înconjurată. Decurionii puteau purta togă cu bandă lată de purpură, iar la solemnităţi li se ofereau locurile cele mai bune. Ei aveau şi avantaje materiale. Cu vremea, sarcinile lor au devenit din ce în ce mai mari,

37 C. Giurăscu - Tabula Imperii Romani. Aquincum - Sarmisegetusa - Sirmium.38 D. Tudor - Oraşe, târguri şi sate în Dacia Romană, Bucureşti, 1968.39 D. Tudor - Les constructions publique de la Dacie romaine d apres les inscription, în Latomus, XXIII.

31

Administraţia locală a

provinciei Dacia

Administraţia locală a

provinciei Dacia

ColoniileColoniile

MunicipiileMunicipiile

ajungându-se ca în ultima fază decurionii să fie responsabili cu colectarea impozitelor, funcţia devenind o povară pentru cei ce o aveau.

În municipii şi colonii mai existau şi alţi locuitori cu atribuţiuni administrative, cum sunt ”aediles”, care se îngrijeau de problemele de estetică, construcţii şi urbanism, precum şi “qestores”, care corespundeau funcţiei casierilor. Se mai cunoşteau în oraşe şi unele persoane sus puse care luau apărarea locuitorilor în faţa romanilor şi care se numeau “patrones” sau ”defensores”. Capitala romană Ulpia Traiana era o colonie pe vechiul teritoriu al Sarmisegetusei, fiind locuită de cetăţeni romani pe o suprafaţă de 32 hectare, având o populaţie de 15-20 mii locuitori. Începând din timpul lui Alexandru Sever i s-a conferit titlul de metropolă.

Ptolemeu arăta, folosindu-se de izvoare istorice anterioare cuceririi romane, că în Dacia existau 44 oraşe, dintre ele numeroase fiind atestate cu inscripţii sau alte izvoare istorice.

Printre cele mai importante se pot aminti: Sarmisegetusa (Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa), apoi Apulum, reşedinţă a legiunii a XIII-a Gemina, Napoca, amintită ca municipiu de pe timpul lui Hadrian, iar sub împăratul Marc Aureliu ridicată la rang de colonie, Drobeta, municipiu din vremea lui Traian, ajunsă colonie sub Septimiu Sever, Dierna, lângă Orşova de azi, Potaissa (Turda de azi), Romula (astăzi Reşca în jud. Olt), Aquae - Călanul de azi în jud. Hunedoara. Despre acestea se cunoaşte că au devenit colonii beneficiind de ius italicum. Dintre municipiile cu o importanţă mai mare se pot aminti: Porolisum - astăzi Moigrad, Tibiscum – Jupa, lângă Caransebeş, Ampelum - Zlatna de azi. SATELE 40- erau locuite în mare majoritate de populaţia autohtonă. Ele se împart în pagi şi vici. Pagi sunt cele dependente de colonii, iar vici erau alte localităţi rurale, care prin evoluţie puteau deveni ulterior municipii. În pagi se puteau aşeza chiar şi colonişti cetăţeni romani, care dădeau satului respectiv numele lor, obicei păstrat până în Principatele Române. O altă categorie de localităţi sunt cele numite “canabe”, care erau formate lângă coloniile romane, fiind locuite de negustori, meşteşugari, bancheri şi auxiliarii trupelor romane. Dintre acestea ulterior s-au format chiar oraşe sau colonii, cum este noul oraş Apulum. Uneori, în regiuni care prezentau o însemnătate mai mare din punct de vedere strategic sau economic, satele se uneau în jurul unui centru, formând un organism administrativ propriu, numit Teritorium. În fruntea unui astfel de Teritorium era ales un Consiliu (ordo), care era alcătuit din delegaţi (curiales). Dintre aceştia se delegau câţiva numiţi “quinqvenales”, care reprezentau conducerea teritoriului. Conducătorii satelor care făceau parte din “teritorium” erau numţi “tri vicorum”- trei oameni înţelepţi - sau principes locorum - regele locului - şi făceau parte din consiliu.

Puterea supremă în teritoriu o avea comandantul garnizoanei militare. Se cunosc astfel de teritorii la Sucidava (sud-estul Olteniei), Capidava (lângă Cernavodă). Astfel de teritorii cuprindeau cel puţin douăzeci de sate.

40 D. Protase - Observaţii în legătură cu aşezările rurale din Dacia romană, Bucureşti, în Acta, 1968.

32

Dintre localităţile care erau sate şi au devenit municipii sau au decăzut din importanţă, devenind din colonii sau municipii sate, sau chiar s-au pierdut ca fiinţă, putem aminti câteva: În Banat, Sederata pe ţărmul Dunării, Arcidava, azi Vărădia, Centum Putea, azi Surduc, Berzabis, azi Bârzava, Azizis, azi Eşeris, Caput Bubali, azi Valea Boului, Potulea şi Canonia, Ad Mediam, azi Mehadia, Ad Pannonios, azi Cornea, Gazona, azi Slatina, Mascliane, azi Cârpa, Acmonia, azi Zăvoi.

În Oltenia: Amutria, azi Butoieşti, Pelendava lângă Drobeta, Costra Nova lângă Craiova, Acidava lângă Piatra Olt, Rusidava lângă Drăgăşani, Pons Aluti aşezat pe Olt, Buridava lângă Stălniceni, Castra Traiana lângă Sânbotin, Arutela, Pons Ventus la Câineni, Caput Stenarum lângă Boiţa.

În Transilvania: Cealonic, azi Guşteriţa lângă Sibiu, Sacidava, Brucla, azi Aiud, Saline, azi Uioara, Optatiena, azi Gârbău, Sargiana, Blandiana, azi Cigmău, Petrae, azi Pietrice, Pons Augusti, Agmavia, Alburmus Major, azi Roşia, Abruttus, azi Abrud, Micia, Duesara, Kartum,Tsierna, Sclaietae, Tovetae.

În sudul Moldovei: Thira, Tirepsum, Iscina, Capora, Alincum, Ermarium, Urgum, Sturum, Congri. Unde erau situate cu exactitate acestea nu se ştie.

În Dobrogea: Histria Tomis, Calatis, Dionysopolis, Transmarisea, Durostorum, Sucidava, azi Satul Nou, Flaviana, azi satul Mârleanu, Axiopolis, lângă satul Honogul, Carsium, azi Hârşova, Cius, Berhoe, azi Ostrov, Troemus, azi Igliţa.

DRUMURILE41: Specialişti în drumuri şi castre, legionarii romani procedau la construirea lor imediat ce cucereau un nou teritoriu, astfel încât provincia romană era legată de imperiu printr-o reţea de comunicaţie complexă, pe care veneau, în urma armatei, coloniştii, negustorii, funcţionarii.

Drumurile aveau o lărgime de şase metri şi erau confecţionate din bolovani şi prundiş amestecat cu celebrul mortar roman, apoi pavate cu plăci mari de piatră, astfel încât în unele locuri se mai circulă şi azi pe ele.

Exista un drum principal care unea Porolisum cu Sarmisegetusa, pe lunga vale a Bistrei. Exista, de asemenea, un drum ce unea capitala cu Apulum şi Napoca. Acest drum era deja construit în anul 108, dovedind rapiditatea cu care lucrau romanii.

Din aceste drumuri principale urmau apoi altele pe valea Timişului, prin regiunea Cazanelor înspre direcţia Drobeta, Bucureşti, Cernavodă.

Un alt drum urca pe valea Mureşului spre Odorhei, Târnave şi trecea Carpaţii prin pasul Oituz. Exista, de asemenea, un drum ce unea localităţile din valea Siretului cu ţărmul drept al Dunării În Dobrogea existau trei drumuri principale: unul pe lângă Dunăre, altul pe lângă ţărmul Mării Negre, iar al treilea străbătea Dobrogea prin mijloc.

4. Viaţa economică în Dacia romană

41 Traian Simu - Drumuri şi cetăţi romane în Banat, Lugoj, 1924.

33

DrumurileDrumurile

Viaţa economică în Dacia romanăViaţa economică în Dacia romană

În Dacia romană a continuat şi după cucerirea romană viaţa economică a regatului lui Decebal. Romanii erau interesaţi să continue exploatarea populaţiei şi bogăţiilor acestui teritoriu pentru a justifica, pe de o parte, imensul efort de război, iar pe de altă parte, echilibrarea finanţelor imperiului.

Viaţa economică s-a bazat pe marile exploatări agricole, creşterea animalelor şi dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului. Grânele, oile, vitele mari, produsele animaliere se exportau intens din Dacia 42. Romanii dădeau o atenţie deosebită minelor de aur, mine care aparţineau împăratului. Acestea erau supravegheate de un procurator aurarium cu un întreg corp de funcţionari (Tabularius, adjutor tabularii, ab instrumentis Tabularii, dispensator, subsequens fibrariorum villici). Funcţionarii superiori erau liberţi, iar ceilalţi erau sclavi imperiali.

În afară de aur se mai exploata sarea, fierul, arama, marmura, calcarul, ţiţeiul şi păcura. Nu exista o industrie mare în Dacia, dar se cunosc ateliere de ceramică, de confecţionat geme (pietre preţioase), ateliere de croitorie (centonari), de tăbăcari (corieri), de cizmari (caligari), fierari (dendrofori), lecticari, corăbieri sau luntraşi, uticulari - un fel de plutaşi.

Dacia a fost un nesecat izvor de bunuri materiale, bogăţii şi forţă de muncă pentru statul roman, care timp de peste două sute de ani a dezvoltat-o şi modernizat-o.

5. Viaţa socială a Daciei romane

Societatea dacică s-a stratificat mai mult decât în perioada anterioară, când nu existau decât nobili, oameni liberi şi sclavi. Acum societatea se împarte în mai multe categorii, cu o situaţie juridică deosebită.

În fruntea claselor sociale erau situaţi cetăţenii romani, care aveau toate drepturile juridice şi civile. Ei erau coloni sau veterani. După cetăţenii romani veneau locuitorii din municipii, cetăţeni de mâna a doua, dar şi aceştia erau recunoscuţi cu drepturi mai mari sau mai mici, în funcţie de modul de situare al municipiului.

După cetăţenii municipiilor erau situaţi peregrinii, adică locuitorii autohtoni, dacii. Ei nu erau cetăţeni romani, dar vor deveni după anul 212, după celebrul edict al împăratului Caracala, care a dat drept de cetăţenie tuturor locuitorilor liberi ai imperiului.

La urmă veneau liberţii, adică foştii sclavi liberaţi. Sclavii şi robii nu erau consideraţi cetăţeni sau locuitori, ei erau, din punct de vedere juridic, doar unelte, instrumente în mâna stăpânilor, nu aveau nici un drept. Sclavii proveneau din prinşii de război, din cei răpiţi sau cumpăraţi de negustori din târgurile publice situate pe ţărmurile Mării Negre, din Asia şi Africa. În fiecare oraş exista, pe lângă târgul de vite, şi un târg de sclavi.

Sclavii erau împărţiţi în patru categorii, după sex, vârstă, aptitudini sau cunoştinţe.

42 Traian Simu. Viaţa economică a Daciei romane, Piteşti, 1929,

34

Viaţa socială a Daciei romaneViaţa socială a Daciei romane

COLONII43 – În afara categoriilor de mai sus, începând cu secolul al III-lea există în Dacia categoria de ţărani coloni. Colonii nu trebuie confundaţi cu locuitorii coloniilor, care erau cetăţeni romani. Colonii sunt ţărani care munceau pe moşiile marilor proprietari, legaţi de moşia unde trăiau din tată în fiu, fără să o poată părăsi, având obligaţii de muncă şi dări faţă de stăpân. Constituţia lui Constantin cel Mare, din 332 e.n., confirmă existenţa acestor categorii sociale ca existând din timpuri foarte vechi. Instituţia colonatului s-a dezvoltat în imperiul roman, în Italia, Asia, Egipt, Iliria. Era natural ca această instituţie să se transporte şi în Dacia. Colonii trebuie să fi fost ”barbarii” colonizaţi pe marile moşii.

SĂTENII 44 – Sunt locuitori ai satelor şi formează grosul populaţiei Daciei romane. Ei erau supuşi la mai multe obligaţii de muncă şi dări. Sătenii erau siliţi să contribuie prin muncă, corvezi şi sume de bani la tezaurul statului sau la construirea de drumuri şi edificii diverse. Ei devin din ce în ce mai mult exploataţi, iar ca urmare produc numeroase tulburări, răscoale sau părăsiri ale satelor.

COLEGIILE – Sunt asociaţii ale mai multor persoane, având aceeaşi meserie, loc de origine etnică sau aceeaşi religie. Colegiile au avut ca scop ajutorarea în comun, cultul religios sau petrecerea timpului. În fruntea colegiului era ales un "magister", apoi urmau ca importanţă "decurionii", apoi ”principales” adică fruntaşii şi, în sfârşit, membri. Colegiile aveau un protector, numit patron sau defensor, care le sprijinea în caz de nevoie. Colegiile aveau clădiri, temple, săli de ospeţe sau întrunire, embleme, steaguri şi uneori costume uniforme. Se cunosc mai multe colegii, din care putem aminti:

Colegiul centonarilor, al croitorilor, colegiul dendroforilor - al plutaşilor, colegiul fabrilor - al fierarilor, colegiul corăbierilor sau luntraşilor, colegiul lecticarilor, colegiul negustorilor, colegiul aurarilor. Toţi aceştia se asociau pe baza meseriilor practicate.

Colegiul asienilor - cei originari din Asia, colegiul galaţilor - originari din Galaţia, colegiul prosomarilor - originari din Prosomaria, Dalmaţia.

Colegiul Isidei - adoratorii zeiţei Isis, colegiul lui Jupiter Cernenus sau Colegiul augustarilor, care celebrau cultul împăratului

TEMA 2. DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

1. Izvoare şi instituţii juridice

Este cunoscut că în Dacia exista, încă înainte de cucerirea romană, un sistem de drept local nescris, care reglementa complexa viaţă economico-socială, raporturile dintre locuitori şi chiar dintre state 45.

Imperiul roman şi-a adus în Dacia nu doar armatele, administraţia şi sistemul financiar, ci şi dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu

43 Fustel de Coulanges - Le colonat romain, în Recherches sur quelques problemes d'histoire, ed. '4, Paris, 1923.44 Iorgu Stoian - Du nouveau sue le plainte des paysans du teritoire d' Histria, în Dacia, 1959.45 E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Buc. 1994, Ed. Şansa.

35

ColoniiColonii

SăteniiSătenii

ColegiileColegiile

Dreptul în dacia romană

Dreptul în dacia romană

Izvoare şi instituţii juridice

Izvoare şi instituţii juridice

dreptul roman, urmându-se principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului roman.

Ca urmare a convieţuirii paralele a două sisteme de drept, cu timpul acestea au intrat inevitabil în contact, au împrumutat elementele pozitive, apărând astfel un drept nou daco-roman.

În perioada de început, când amintirea conflictelor era vie în conştiinţa locuitorilor, romanii şi dacii înclinau să-şi respecte normele, religiile şi tradiţiile, mai ales că existau raporturi de la învingători la învinşi, de la stăpâni la dominanţi.

Statutele claselor sociale în această perioadă erau clare, normele de drept aveau un caracter ferm, fiecărei categorii sau persoane i se atribuia setul de reguli corespunzător. Cu timpul, apropierea dintre romani şi daci s-a făcut în limitele convieţuirii normale, populaţia a început să folosească limba latină ca limbă oficială, iar regulile de drept au început să fie folosite în comun 46.

În primii ani, cetăţenii romani îşi făceau un crez din folosirea exclusivă a dreptului quiritar, chiar dacă era rigid, cu multe formule solemne şi simboluri, şi exclusivist categoriei lor. În virtutea lui ”ius civile”, cetăţenii aveau toate drepturile politice şi civile. Ei se bucurau de ”jus comercii” sau “comercium”, în virtutea căruia încheiau acte juridice de comerţ, schimb şi transfer de proprietate conform dreptului roman

Căsătoriile se încheiau cu folosirea solemnităţilor instituite de "conubium" sau "jus conubii", care le garanta transferul cetăţeniei urmaşilor lor ca în metropola romană. Ostaşii legiunilor, veteranii şi ceilalţi cetăţeni doritori să facă parte din numeroasele legiuni sau garnizoane militare din Dacia îşi reglementau viaţa după "ius militie", adevărat cod al onoarei şi demnităţii militare, ce cuprindea reguli privind întreaga viaţă ostăşească.

Dreptul de a alege, cu toate regulile privind modul cum se realiza alegerea unor cetăţeni în funcţiile de conducere ale statului, era reglementat de "jus suffragii". Un drept special se referea la dreptul de a candida şi de a fi ales într-o magistratură, un drept al onoarei numit ”jus honorum”.

Aceste reguli romane nu puteau să fie folosite decât de cetăţenii romani, existând din acest punct de vedere o segregare faţă de întreaga populaţie, indiferent de condiţia de bogat sau sărac, liber sau sclav. Chiar şi latinii locuitori ai municipiilor, întemeietorii de pagi şi vici, sau chiar locuitori ai coloniilor, nu aveau drepturile cetăţenilor romani. Ei foloseau regulile dreptului comercial, "jus comercii". Pentru încheierea actelor necesare, latinii se bucurau de o ficţiune juridică, ”latinii fictivi”, în baza căreia încheiau acte de drept civil.

Peregrinii, majoritatea populaţiei dace din provincie, precum şi străinii care nu erau cetăţeni sau latini foloseau la încheierea actelor juridice ” jus gentinum”. Dintre peregrini, cei care luptaseră direct împotriva romanilor sau care erau locuitori din cetăţile dace distruse de romani ca urmare a opoziţiei în război, erau numiţi peregrini dediticii, aveau o condiţie socială umilă, nu puteau să călătorească la Roma, nu

46 V. Pârvan. Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1923.

36

puteau deveni cetăţeni. Actele juridice încheiate de aceştia se realizau în formă şi conţinut potrivit cutumei locale.

Dacă fiecare categorie socială avea posibilitatea să folosească un anumit tip de drept în relaţiile dintre membrii săi, trebuia să se rezolve şi problema reglementării raporturilor juridice între locuitorii cu statut juridic diferit. Jus gentium rezolva reglementările relaţiilor dintre autohtoni şi cetăţeni sau latini. Ins gentium era mai evoluat, era eliberat de formele solemne ale dreptului civil, considerând ca element principal în realizarea raporturilor juridice manifestarea de voinţă a părţilor. Fizionomia suplă a dreptului ginţilor a dus la folosirea sa în schimburile de mărfuri, în comerţ sau în relaţiile familiale, unde existau probleme de căsătorie sau filiaţie între locuitori cu statute sociale diferite.

Cu timpul, pe parcursul estompării conflictelor dintre daci şi romani, în procesul convieţuirii comune, convieţuire din care au apărut interese provinciale comune, familii mixte de romani şi daci, legături de rudenie şi filiaţie, raporturi economice strânse, cu interese concrete, care trebuiau rezolvate într-un mod rapid şi comod, s-a folosit atât dreptul civil, cât şi dreptul ginţilor, cutumele şi dreptul local. Folosirea unui amalgam de reglementări într-un timp de peste 170 de ani a dus la crearea în Dacia a unui sistem de drept nou, daco-roman.

2. Proprietatea

Instituţie juridică fundamentală a oricărei societăţi, dreptul de proprietate în societatea daco-romană era exercitat în două forme principale, şi anume: dreptul de proprietate quiritară şi dreptul de proprietate provincială 47.

Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de cetăţenii romani în virtutea calităţii lor de cetăţeni speciali, care beneficiau de toate drepturile politice şi civile. Bucurându-se de ius italicum, cetăţenilor romani li se aplica, printr-o ficţiune juridică, drepturi de proprietate ca şi în Laţium, considerându-se că pământul provinciei poate fi asimilat cu pământul Italiei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare cetăţenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri.

Dreptul de proprietate provincială era exercitat de cetăţenii liberi din Dacia. Potrivit tradiţiei romane, pământul cucerit de statul roman devenea pământ public, ”ager publicus”, folosirea lui făcându-se de către autohtoni doar ca posesiune şi uzufruct. Cu toate acestea, deţinătorii de terenuri în Dacia aveau drepturi reale asupra pământului, exercitându-şi prerogative deosebit de largi. Astfel, drepturile locuitorilor din provincii consfinţeau posibilitatea moştenirii, transmiterea prin vânzare sau alte acte între vii era posibilă, uzucapiunea funcţiona de asemenea. În provincii exista instituţia ”prescripţio longi temporis”, ca o formă a uzucapiunii, în baza căreia posesia timp de 10 ani pentru cei prezenţi sau 20 de ani pentru cei absenţi, ducea la respingerea acţiunii de revendicare.

47 I. Peretz - Curs de istoria dreptului român, 1930.

37

ProprietateaProprietatea

După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obţin cetăţenia romană, iar pământul provinciei este supus în totalitate taxelor şi impozitelor, diferenţele dintre proprietatea quiritară şi provincială se estompează în cadrul unui proces de unificare a celor două forme. Din moment ce deţinătorii de terenuri plăteau toate taxele şi impozitele asupra terenului, ideea de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraţilor proprietari, care îl deţin şi-l exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moştenire.

Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista proprietatea peregrină, ce se aplica bunurilor şi lucrurilor aparţinând populaţiei autohtone. Asupra actelor şi faptelor juridice peregrine acţionau instituţiile dreptului ginţilor ”jus gentium”, în baza căruia peregrinii îşi protejau bunurile şi-şi conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului comercial. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte furtul sau unele pagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o ficţiune juridică, prevederile dreptului civil sau comercial, considerându-i pe peregrini ca cetăţeni romani.

3. Familia

Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în funcţie de statutul de care beneficia persoana respectivă48. Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăţean roman cu o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu un statut inferior. În mod tradiţional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu statut mai înalt în poziţie inferioară.

Între peregrini, relaţiile erau reglementate de ius gentium, dar şi de legile şi obiceiurile locale. Toate regulile privind căsătoria, adopţia, înfrăţirea, sclavia între pelegrini erau din cele găsite în dreptul dac şi tradiţiile locale.

Deoarece viaţa economică şi comerţul se dezvoltă foarte mult, natura obligaţiilor cunoaşte o reglementare amănunţită şi complicată, ca urmare a întrepătrunderii elementelor din cele trei forme de drept: quiritar, provincial şi peregrin. Forma, elementele contractelor şi efectele acestora diferă de dreptul roman, având finalităţi noi. Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără testament). Testamentul era de regulă oral. În provincie, un cetăţean roman putea să aibă ca moştenitor pe un autohton, aceştia având un drept pasiv (trstamenti actio pasiva).

4. Tabulele cerate

Tabulele cerate, numite astfel de istoricii mai vechi, tripticele numite astfel după forma lor de alcătuire sau tăbliţe cerate – denumire rezultată din suportul de scriere format dint-o peliculă de ceară, reprezintă documente inestimabile pentru ştirile şi informaţiile ce le conţin despre sistemul de drept în secolul al II-lea e.n.49

48 C.St. Tomulescu - Drept privat roman. Bucureşti, 1973.49 Ion Baltariu - Tablele cerate şi aurul din Ardeal, în Rev. Ist. XXI, 1935.

38

FamiliaFamilia

Tabulele cerateTabulele cerate

Tabulele cerate sunt formate din trei suporţi din lemn, cu legătură între părţile componente. Materialul lemnos este scobit în interior, unde s-a turnat un strat de ceară, apoi s-a netezit pentru ca să se scrie cu un styl (obiect cu vârful ascuţit) textul cursiv al actului întocmit. Prin faptul că se închideau una deasupra celeilalte, tabulele nu se ştergeau, ba se puteau conserva mai mult timp. Nu credem că iniţiatorii lor au dorit să le păstreze sute şi sute de ani, dar probabil o întâmplare le-a adus în faţa cercetătorilor. Ele au fost descoperite între anii 1786 şi 1856 la Alburnus Maior, devenită între timp Roşia Montană.

Fiind izvoare sigure de informaţii, au fost cercetate cu interes din punct de vedere istoric, filologic şi juridic. Între anii 164 – l67 e.n. s-au întocmit o seamă de acte, care ulterior au fost ascunse la Alburnus Maior, exploatare de aur din vremuri străvechi. La descoperirea lor ele au fost cercetate în privinţa conţinutului, astfel că Th. Momssen le-a publicat textul în Corpus Inscripţionum Dacicarum. Din cele 25 de tabule găsite, numai 14 au putut fi citite şi reconstituite, 11 rămânând indescifrabile, fiind deteriorate de vreme.

În cele 14 tăbliţe lizibile se regăsesc patru acte de vânzare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două contracte de împrumut, un proces verbal de desfiinţare a unei asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.

Din cercetarea conţinutului şi formei actelor întocmite, raportate la perioada de timp când s-au realizat acestea, concluzia este că reprezintă acte juridice de drept daco-roman.

Unul dintre contractele de împrumut menţionat într-o tabulă este între o femeie dacă, Aduenna lui Boto, în calitate de creditor, care printr-o simplă convenţie stabileşte împrumutul şi obligaţia de a plăti dobânzi. În dreptul civil roman femeile nu puteau încheia acte juridice în nume propriu, ceea ce conduce la ideea că s-au folosit norme de drept local, cutumiar. Cu privire la obligaţia de a plăti dobânzi prin simplă convenţie, s-a admis că această prevedere a fost înserată ca urmare a influenţei dreptului grec.

O altă tăbliţă cerată ne dezvăluie adevărate operaţii bancare, în contractul de asociere din 28 martie anul 167, prin care Cassius Trontius şi Iulius Alexander fac o societate de împrumut (mai exact o societate de cămătărie, fiindcă se întrebuinţează expresia ”societas damistoria” - damista în latină însemnând cămătar), pe termen de 16 luni. Primul aduce drept capital suma de 5oo de dinari, iar cel de al doilea 267 dinari. Câştigul şi paguba se vor împărţi în mod proporţional (aecquis portionibus). Contractul este întocmit în localitatea Duesara din regiunea auriferă a Munţilor Apuseni. Un act de împrumut mai este întocmit şi în 20 octombrie 162 de Iulius Alexander, prin care el împrumută pe Alexander Cari cu 60 de dinari.

O altă operaţiune bancară este menţionată într-o tabulă cerată unde este descrisă realizarea unui depozit prin care bancherul se obligă să transmită deponentului, cu titlu de proprietate, o sumă pe care a primit-o în păstrare. Din conţinut reiese că actul a fost încheiat în scopul

C. St. Tomulescu - Le droit romain dans les triptyques de Transilvanie. R.I.D.A., 1971 I. Peretz - Curs de istoria dreptului român, Buc.,1926.

39

de a proba o obligaţie asumată într-un alt act, întocmit probabil după cutuma locală.

Tot privitor la operaţiuni bancare au fost găsite texte cu privire la capital, dobândă şi garanţii, ceea ce ne conduce la ideea unei activităţi financiare intense în această zonă de exploatare auriferă. Ni se înfăţişează trei stipulaţiuni utilizate pentru o seamă de operaţiuni juridice.

Contractul de locaţiune de servicii ne-a parvenit din conţinutul unei tabule: "Memnius al lui Asclepios, neştiutor de carte, închiriază lui Aurelius Adjutor munca braţelor sale pe termen de aproape şase luni, adică din ziua facerii actului, 20 mai 164, până la 13 noiembrie acelaşi an”. Va primi în schimb suma de 70 de dinari "şi dacă ar dori să se retragă sau să înceteze munca fără voia administratorului, adică a lui Aurelius Adjutor, va trebui să dea de fiecare zi câte 5 resterţi în numerar. Iar dacă apa ar pătrunde în mină, deci l-ar împiedica să lucreze, se va socoti în proporţie. Dacă administratorul va întârzia să-i plătească simbria pe timpul muncit, va fi supus aceleiaşi sancţiuni (plătind deci câte 5 resterţi în numerar zilnic). Făcut la Immenosum Majus, scrie Flavius Secundiarus. Martori sunt: Titus al lui Beussant, zis şi Bradua, şi Socratio a lui Socratio”.

In acest contract de locaţiune de servicii ni se enumeră obligaţiile părţilor, punându-se problema suportării riscurilor, chiar atunci când obligaţia nu poate fi îndeplinită ca urmare a intervenţiei forţei majore. Dacă iniţial riscurile sunt pentru muncitor, mai târziu, în dreptul clasic, cazul forţei majore duce la nesancţionarea locatorului şi la plata preţului.

Dacă prin convenţia părţilor se înlătură o regulă de drept general privitoare la riscuri înseamnă că muncitorul accepta condiţiile impuse, ca urmare a necesităţii de a câştiga un salariu chiar în aceste condiţii.

Tabulele cerate ne-au conservat şi patru contracte de vânzare cumpărare, din care trei au ca obiect vânzarea de sclavi, iar unul vânzarea unui imobil. Din conţinutul acestor contracte se desprind mai multe trăsături ale dreptului daco-roman.

In primul rând, cu privire la forma de întocmire a actelor se poate arăta că diferă de dreptul roman. În dreptul roman vânzarea se făcea ca urmare a consimţământului, remiterea obiectului şi plata preţului, existând obligaţia vânzătorului de a garanta pentru evicţiune şi vicii. În Dacia se găsesc mai multe acte ce se utilizează în vederea vânzării, astfel: declaraţia de cumpărare, clauza privind preţul, clauza privind garanţia pentru evicţiune şi vicii, declaraţia garantului.

În al doilea rând, pentru vânzare se realizează două acte distincte: mancipaţiunea, ca un act de drept civil, şi apoi un contract consensual de vânzare. Deşi mancipaţiunea este un act de drept civil care se practică doar între cetăţeni romani, cu forme solemne, asupra unui obiect al vânzării romane, cu prezenţa cantaragiului şi cântarului, precum şi a cinci martori, totuşi ea s-a folosit în dreptul daco-roman ca o formă nouă, de inspiraţie romană, formă ce produce efecte juridice.

Deşi noile forme ale dreptului daco-roman nu respectau în totalitate prevederile dreptului roman, nu există o contradicţie între manifestarea de voinţă şi efectele ce se produc, ci doar în mod aparent aceste acte nu sunt concordante cu forma documentelor clasice. Ne

40

găsim în faţa unor instituţii noi, create pentru a rezolva în mod funcţional problemele privind transmiterea proprietăţii prin vânzare.

Concluzia cu privire la forma şi conţinutul acestor acte de drept daco-roman este aceea că ele au asimilat elemente comune atât de la dreptul civil, cu precădere mai ales la formă, dar şi din dreptul ginţilor şi cutumele locale, astfel încât s-a ajuns la o tehnică juridică variată, nouă, care corespundea realităţii vieţii sociale de atunci, necesităţii încheierii unor acte între locuitori cu un statut juridic total diferit: cetăţeni, coloni, peregrini, liberţi etc. Dreptul daco-roman, format în timp şi spaţiu cu poporul daco-roman, a fost un element principal de contopire a două civilizaţii extrem de bine conturate, contribuind astfel la realizarea unei sinteze ce cu timpul se va chema poporul român.



1. Care erau hotarele Daciei Provincie romană ?2. Arătați câteva dintre centrele importante din Dacia romană și modul lor

de organizare. 3. Explicați ce sunt coloniile, canabele și municipiile. 4. Cum era organizată viața socială în Dacia Romană?5. Care erau regulile cu privire la proprietate?6. Explicați modul de organizare a familiei în Dacia romană.




STATUL ROMÂNESC FEUDAL

TEMA 1. DACO-ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR1. PRIMELE POPOARE MIGRATOARE2. SARMAŢII3. HUNII4. GEPIZII ŞI AVARII

41

TESTTEST


CuprinsCuprins

5. SLAVIITEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZǍRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN1. ORGANIZAREA SOCIALǍ2. ADMINISTRAŢIA CENTRALǍ ŞI LOCALǍ ÎN TIMPUL MIGRAŢIILOR3. OBŞTEA TERITORIALǍ4. FORME DE ORGANIZARE FEUDALǍ PRESTATALǍTEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI TǍTARILOR1. MAGHIARII2. PECENEGII ŞI CUMANII3. TǍTARIITEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO-SOCIALǍ A ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII-LEA, PREMERGǍTOARE ÎNTEMEIERII STATELOR FEUDALE1. ORGANIZAREA POLITICǍ2. ORGANIZAREA SOCIALǍTEMA 5. RELIGIA ROMÂNILORTEMA 6. NORME DE CONDUITǍ ÎN CADRUL OBŞTII SǍTEŞTI1. PROPRIETATEA DEVALMASǍ2. NORME ŞI TRADIŢII CE REGLEMENTAU RELAŢIILE DE MUNCǍ3. NORMA PRIVITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR4. NORME PRIVITOARE LA OBLIGAŢIUNI ŞI RǍSPUNDERE

PENALǍ5. TRǍSǍTURILE CARACTERISTICE GENERALE ALE VECHIULUI

DREPT6. OBICEIUL PǍMÂNTULUI LA ROMÂNI



Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: vă însuşiţi cunoştinţe referitoare la daco-getii în mileniul migraţiilor; să prezentaţi evoluţia organizării sociale şi politice în perioada de formare a

poporului român; vă aprofundaţi cunoştinţe referitoare la organizarea politică şi socială a

românilor în sec. al XIII-lea; vă însuşiţi normele de conduită în cadrul obştii săteşti;

STATUL ROMÂNESC FEUDAL

Aproape 1000 de ani, începând cu retragerea romană din Dacia şi până la formarea statelor feudale româneşti, poporul daco-roman s-a

42



Statul românesc

feudal

Statul românesc

feudal

format şi transformat într-un amplu proces de etnogeneză, sub presiunea popoarelor migratoare, în popor român50.

Popoarele invadatoare au avut o influenţă mai mare sau mai puţin importantă în intensitate sau durată asupra formării românilor în ţinuturile dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. În prima etapă (275 - 566) migrează popoarele germanice şi hunii (375 - 454). Apoi urmează slavii (secolele VI - X) care conlocuiesc cu românii şi sunt asimilaţi de aceştia. În acelaşi interval migrează bulgarii şi-şi întemeiază ţaratul lor la sudul Dunării şi se produce migrarea ungurilor din Panonia. A treia migraţie (sec. X - XIII) începe cu pecenegii şi cumanii, odată cu invazia maghiară în Transilvania şi migraţia tătarilor (1241-1242). În acest mileniu se formează poporul român, relaţiile feudale, dreptul românesc în cadrul unor comunităţi politice şi sociale ca târgurile, oraşele, satele, grupate în cnezate şi voievodate, reunite apoi în state feudale centralizate, cu instituţii proprii poporului nostru.

TEMA 1. DACO – ROMANII ÎN MILENIUL MIGRAŢIILOR

1. Primele popoare migratoare

După retragerea aureliană din Dacia, în teritoriile de acum libere de stăpânirea romană continuă să locuiască o populaţie daco-romană latinizată51. Convieţuirea acestei populaţii s-a făcut în condiţiile migraţiei unor popoare germanice 52, vandalii, care s-au aşezat în partea de nord-vest şi anume în Banat şi Crişana. În zona de est, în Transilvania şi Muntenia au intrat goţii şi vizigoţii (goţii de apus sau goţii cei buni). În nordul Daciei trăiau gepizii, care îşi întindeau habitatul până în Carpaţii Slovaciei. Popoarele germanice au avut conflicte şi războaie cu statul roman în anii 367 - 369, când împăratul Valens i-a alungat, împingându-i spre apus. Goţii au luptat şi cu armatele lui Constantin cel Mare în anul 332, fiind înfrânţi de fiul acestuia, conducător al armatei fiind Constantin al II-lea.

În anul 375 năvălesc în Dacia hunii, care se luptă cu goţii, silindu-i să le cedeze teritoriile şi să plece înspre vest. Nu trebuie să-i considerăm pe vandali sau goţi ca fiind popoare unite. Ei erau constituiţi în triburi, uneori rivale între ele, care adesea se războiau, conflictele lor convenind romanilor, care le aţâţau sau le sprijineau, pentru a slăbi forţa migratorilor. Uneori luptătorii goţi erau atraşi spre a fi folosiţi în armatele imperiale, aşa cum găsim în 323, în armata împăratului Licinus. De la neamurile germanice ne-au rămas necropole şi tezaure, cel mai important fiind tezaurul de la Pietroasa, descoperit în anul 1837, cunoscut

50 Constantin C. Giurăscu - Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor româneşti, Ed. Ştiin. şi Encicl., Buc. 1975.51 N. Iorga - Le probleme de l'abandon de la Dacie par l'empereur Aurelien ( 270 - 275), Rev. Hist. Sud -Est, I, 1924.52 Al. Odobescu - Le tresor de Petrossa, t. I-III, Paris, 1889. C. Dinulescu - Die Wandalen und die Goten in Ungarn und Rumanien, Leipzig, 1923.

43

DACO – ROMANII ÎN MILENIUL

MIGRAŢIILOR

DACO – ROMANII ÎN MILENIUL

MIGRAŢIILOR

Primele popoare

migratoare

Primele popoare

migratoare

în popor drept ”Cloşca cu puii de aur“. În limba română au rămas unii termeni şi denumiri toponimice.

2. SarmaţiiNeamurile sarmaţilor, Iazigii şi Roxolanii, sunt aşezaţi î.e.n. în

partea de est a Donului, de unde încet se mişcă spre câmpia Panonică, unde sunt semnalaţi prin anul 20, având legături cu dacii53. Chiar în luptele cu Traian sunt aliaţi cu Decebal, luptând îmbrăcaţi în zale şi cu spade uriaşe. În timpul lui Constantin cel Mare în zona dintre Prut şi Nistru se semnalează existenţa sarmaţilor. Ei reprezintă, la marginea Daciei, un element politic dominant fără să se poată considera că au avut vreo aşezare cu populaţie numeroasă în Dacia.

3. HuniiPopor migrator, au năvălit în anul 375 în Dacia, au luptat cu migratorii

germanici, pe care i-au împins înspre vest. Hunii au aparţinut popoarelor altaice, după locul de provenienţă, asemănându-se cu mongolii54. Fiind crescători de vite şi păstori, aveau nevoie de zonă de stepă, astfel că au ales pentru aşezare Câmpia Dunării şi a Tisei. Amiemus Marcellinus, un scriitor contemporan cu hunii, le-a făcut un portret rămas de referinţă: “hunii se hrănesc fără a întrebuinţa nici o pregătire, nici foc, cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne frăgezită între coapsele lor şi spatele cailor. Nu mânuiesc plugul niciodată; nu locuiesc în case, nici în colibe, căci orice încăpere li se pare un mormânt şi ei nu se cred în siguranţă sub un acoperiş. Totdeauna rătăcind, schimbând veşnic locuinţele lor, ei sunt deprinşi din copilărie cu toate suferinţele: frigul, foamea şi setea. Turmele îi urmează în aceste rătăciri, târând carele în care sunt închise femeile. Acolo torc femeile şi cos hainele bărbaţilor lor, acolo dau naştere copiilor şi-i cresc până ajung mari. Întrebaţi pe aceşti oameni de unde vin, unde au fost zămisliţi… nu vor şti să răspundă. Ei trăiesc necontenit pe caii lor mici şi urâţi, însă iuţi şi neobosiţi. Călărind ca bărbaţii sau într-o parte, ca femeile, ei ţin pe cai adunările lor, cumpără şi vând, beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm înclinaţi pe gâtul animalelor. Hunii sunt nestatornici şi lipsiţi de credinţă, mişcători după toate vânturile, răpiţi cu totul de furia momentului; limba lor este întunecată, încurcată şi plină de metafore. Cât despre religie, ei par a nu avea nici una, sau cel puţin nu practică nici un cult; au o nemărginită lăcomie pentru aur”.

Cu toate aceste afirmaţii, se poate constata că la curtea regală a lui Attila, regele lor, existau palate, terme şi o cancelarie. Violenţa şi distrugerile hunilor făceau parte din tehnica lor de a supune popoarele îngrozite şi pentru a scurta războaiele. Aceste manifestări nu erau continue, ele încetau o dată cu plata tributului. Luptele hunilor au început cu Hermanaric, regele ostro-goţilor, apoi se continuă cu armatele goţilor lui Atanaric, pe care îl înfrâng, împingându-l cu neamurile conduse de el spre vest. În 378, lângă Adrianopol, romanii sunt înfrânţi de goţii împinşi de huni spre sud.

53 Cătălina Bloşiu - O inscripţie runică descoperită în necropola din secolul al IV-lea de la Leţcani - Iaşi, în Memoriam, I, 1969. 54 E. A. Thomson - A history of Attila and the Huns, Oxford, 1948.

44

SarmaţiiSarmaţii

HuniiHunii

Cea mai mare parte a goţilor trece în peninsula balcanică. După luptele din 402 şi 412, goţii se aşează în Galia, în calitate de federaţi ai romanilor.

După 433, hunii cuprind zona din stânga Dunării şi pusta Panonică, sub domnia regelui Rona sau Rugilos. După aceştia urmează Attila, cunoscut contemporanilor săi prin cruzimea fără margini, încât se spunea că iarba se usucă unde calcă piciorul calului său.

Attila a fost numit “ciocanul lumii” sau “biciul lui Dumnezeu”. Attila a avut mai multe expediţii de jaf şi cucerire, astfel că în 443 ajunge până la Constantinopol. În 447 invadează Singidunum (Belgradul), iar în 451 organizează o expediţie în Galia şi Italia. În 453 Attila moare, iar urmaşii săi se războiesc pe moştenirea sa. În 454, fiul său este înfrânt la râul Netao, iar ca urmare hunii sunt scoşi din Dacia, aceasta fiind cucerită de gepizi. Unii dintre aceştia locuiesc în Dacia până la sfârşitul secolului al VI-lea. Nu se cunoaşte limba hunilor. Poporul nostru nu are în patrimoniul cultural nici un cuvânt sau vreo denumire topică. Hunii au trecut ca o apă vijelioasă prin albia istoriei noastre fiind înlocuiţi de alţi migratori.

4. Gepizii şi avariiPotrivit informaţiilor transmise de istoricul Iordanes, gepizii au

ocupat teritoriul dacic de la Tisa la Dunăre şi Siret. Tezaurele găsite în epoca noastră la Apahida, Coroveni, Şeica Mică demonstrează adevărul acestor informaţii55. Gepizii, un popor mai paşnic, ”quieta mens”, au convieţuit ca vecini liniştiţi cu Imperiul Roman până în vremea împăratului Justinian, care doreşte să ocupe şi zona din nordul Dunării. Înainte de 535, armatele bizantine trec Dunărea şi ocupă unele castele sau cetăţi ca: Lederata, Arcidava, Drobeta, numite astfel ca în timpul lui Traian, ceea ce demonstrează continuitatea aşezărilor daco-romane şi după câteva secole. Gepizii au stăpânit Dacia începând cu anul 488 până în 566, când statul lor este sfărâmat de longobarzi, uniţi cu avarii.

În urma unei manevre diplomatice de învrăjbire a longobarzilor cu gepizii, aceştia pornesc un război unii împotriva altora în 566, conflict în care se implică şi avarii stabiliţi în Dobrogea, în estul Prutului, care reuşesc să cucerească Dacia în folosul lor. De la seminţia gepizilor n-au rămas în cultura românilor decât câteva cuvinte menţionate de Sextil Puşcariu: tufă, pungă, nastur, strănut, a cotropi. Verbul a cotropi este unul dintre cele dintâi cuvinte rămase de la invadatorii germanici şi se întâlneşte doar la românii din nordul Dunării, de unde se poate concluziona ideea de continuitate a poporului nostru.

După înfrângerea gepizilor, avarii se stabilesc în Câmpia Tisei şi a Dunării, unde înainte stătuseră hunii. Avarii pornesc în numeroase expediţii înspre Imperiul Roman, ajungând să asedieze în 626 Constantinopolul. Deviza avarilor era: ”semănaţi şi seceraţi, noi o să vă luăm o parte din produse”, deducându-se de aici convieţuirea relativ paşnică cu populaţia supusă, în scopul procurării de produse şi tribut.

La al VII-lea episod ecumenic din Niceea, ţinut în 787, a luat parte şi un anume ”Ursus, episcop al avariţilor” . Este clar că acest Ursu era

55 Allen W.A. Leeper - Germans, Avars and Slavs, în The Slavonic Review, XII. Petre Năsturel - Torna, torna, fratre. O problemă de istorie şi de linvistică, în S.C.I.V., VII, 1956.

45

Gepizii şi avarii

Gepizii şi avarii

episcop român care locuia în zona stăpânită de avari. Aceasta demonstrează existenţa unor episcopii româneşti în secolul al VIII-lea. Statul avar a fost distrus de Carol cel Mare în anul 796, în urma cuceririi “ringului” sau capitalei acestora. Poporul avar a fost cucerit şi nimicit în urma luptelor pe care le-a purtat cu bulgarii, conduşi de regele Krum (802-814).

Din istoria avarilor, pentru poporul român este de reţinut lupta din anul 587 dintre aceştia şi bizantini, când se înregistrează celebrele cuvinte “Torna, torna fratre”, care întorc armata bizantină din drumul său, primele cuvinte cunoscute în limba română din istorie.

5. SlaviiDupă retragerea romană din Dacia, slavii reprezintă poporul

migrator care a avut o contribuţie mai însemnată în istoria formării noastre ca popor. Românii reprezintă o nuanţă aparte, caracteristică, precum şi o civilizaţie şi cultură deosebită în mijlocul marii familii romanice. Istoricul şi slavistul Ion Bogdan, precum şi romanistul Ovid Densuşianu au apreciat că poporul român apare pe scena istoriei ca un popor complet doar după asimilarea slavilor56. Ei apreciază că elementele etnice constitutive ale poporului român sunt dacii autohtoni, romanii şi la urmă slavii. Slavii s-au aşezat în Dacia, mai întâi în secolul VI-lea, în grupuri mai mici, iar apoi din a doua jumătate a secolului al VI-lea cu formaţiunile lor tribale. Erau oameni înalţi, blonzi-roşcovani, cu ochii albaştri. Se ocupau cu creşterea vitelor, cu vânătoarea, pescuitul şi cultivau pământul. Aveau prisăci cu stupi de albine, lucrau inul şi cânepa. Roata olarului au luat-o de la daco-geţi. Trăiau în clanuri familiale sau triburi. Erau stratificaţi în nobili, oameni liberi şi robi. Slavii se confruntă cu trupele împăraţilor bizantini în 591 şi 600, dar aceasta nu a putut împiedeca înaintarea populaţiilor slave. La nord de Dunăre, procesul etnic s-a desfăşurat prin asimilarea slavilor în masa populaţiei daco-romane. Aceasta este dovada incontestabilă a vitalităţii, rezistenţei şi culturii superioare a populaţiei daco-romane, care a asimilat pe cei mai numeroşi năvălitori: slavii. Moştenirea slavă este deosebită în toponimie, onomastică şi limba română în general. Râurile Bistriţa - râul repede, Dâmboviţa - râul stejarilor, Ialomiţa - râul timpului pustiu, Târnava - râul spinilor, Crasna - râul frumos, Putna - râul cu drum, muntele Negoiul, oraşul Craiova - reşedinţa craiului, Râmnicul (râu sau iaz cu peşti), Târgovişte (locul târgului), Slatina (apă sărată), Zlatna (locul aurului), Ţinutul Vlaşca sau Ţara Vlahilor, Vlăsia sau codrul românilor sunt nume date de slavi. În onomastică influenţa slavă este însemnată 57.

Radu (veselul), Dan (dăruitul), Vlad (stăpânitorul), Pârvu (primul), Dobre (bunul) sunt nume de origine slavă. Nume de animale, de însuşiri diferite, termeni din domeniul religios atestă influenţa unor expresii şi cuvinte slave58.

56 Ion Bogdan- Originea Voievodatului la români, în Analele Ac. Rom. Ist. t.XXIV, 1901 - 1902. Alf Lombard. Tradition latine et tradition slave. Le roumain, resultat de leur fusion, în Acta congressus Madvigiani, vol.V, Copenhagen, 1959. 57 Iorgu Iordan - Toponimia românească, Bucureşti, 1963.58 N.A. Constantinescu - Dicţionar onomastic românesc, Buc., 1963.

46

SlaviiSlavii

Din punct de vedere al organizării sociale şi organizării de stat, sunt de origină slavă termeni cum sunt: boier - nobil, stăpân, jupân - conducător de jupă, rob - sclav, cneaz - principe, voievod - conducător de armată.

În organizarea militară, românii au luat de la slavi denumiri de funcţii de luptă ca: ceată, pâlc, gloată, strajă. Unele nume de arme, ca: sabie, suliţă, praştie, topor sunt slave, precum şi steagul sau voinicul în înţeles de soldat. O sumă de dregătorii sunt denumite cu cuvinte slave: vornic, postelnic, stolnic, ceaşnic, ispravnic.

TEMA 2. EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI ROMÂN

1. Organizarea socială

Triburile slave au ocupat Dacia şi apoi Balcanii în ipostază de cuceritori. Ele au atacat şi provocat distrugeri oraşelor, au robit populaţia sau au supus-o pentru a plăti tribut. Mult timp s-a acreditat ideea că populaţia daco-romană s-a retras în munţi după anul 275, pentru a-şi găsi scăparea din faţa năvălitorilor, apoi când aceştia au fost izgoniţi sau au plecat, populaţia ar fi coborât la şes. Adevărul este că adăpostul populaţiei agresate de valurile migratoare a fost pădurea, care se întindea pe suprafeţe imense ale teritoriului străbun.

Muntenia, podişul Transilvaniei şi podişul Moldovei erau acoperite cu imenşi codri care plecau din zona muntoasă şi ajungeau până la Dunăre. Zonele locuite de populaţia daco-romană erau cele ale văilor râurilor cu posibilitatea de retragere în pădurea ce oferea adăpost hrană şi un trai mai lesnicios. Nu este de mirare că lunca Dunării, văile râurilor Ialomiţa, Mostiştea, Colentina, Dâmboviţa, Neajlov, Glavacioc şi Teleormanul au fost locuite din timpuri preistorice.

Caracteristic pentru acest mod de viaţă este denumirea de către slavi a regiunii Vlaşca ca ţară a românilor (valahilor), ţară care se găseşte pe un teritoriu de şes, dar cu păduri imense cursuri de apă. Codrul Vlăsiei se întindea din Muntenia până în Dobrogea, oferind în evul mediu un adăpost util populaţiei greu încercate de furia năvălirilor.

Această populaţie trăia în comunităţi, sub conducerea unor căpetenii alese, numite juzi sau judici, după termenul latin, moştenit de judex. Acestor juzi li se subordonau oamenii liberi ai comunităţii, ei având şi denumirea de “cneaz” sau ”vătăman”, ce desemna conducătorul unui sat. Populaţia romanică din Dacia, fiind supusă de către slavi, a fost denumită cu apelativul “rumân”, nume dat ţăranului neliber. Românii, care aveau această denumire au fost denumiţi “rumâni”- termenul popular - în înţelesul de ţărani supuşi, termen care va fi folosit, în întreg evul mediu pentru a categorisi pe ţăranii dependenţi. Astfel ”rumânia” devine o instituţie juridică, care se referă în accepţiunea socială bine stabilită la condiţia ţăranului neliber, care are un stăpân59.

59 N. Iorga - România dunăreană şi barbarii în secolul VI, în Studii..., Ed. Ştiin. şi Encicl. 1984.

47

EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN

PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI

ROMÂN

EVOLUŢIA ORGANIZĂRII SOCIALE ŞI POLITICE ÎN

PERIOADA DE FORMARE A POPORULUI

ROMÂN

Organizarea socială


Procesul prin care numele etnic a ajuns să desemneze pe şerbi a avut loc în epoca în care slavii au ocupat şi supus Dacia. Se ştie că slavii au denumit populaţiile romanice cu termenul de valahi, ceea ce însemna populaţia supusă, adică români.

Un alt însemnat proces în cadrul cuceririi Daciei de către slavi a fost formarea păturii boierilor, nobilimea românească. Slavii au luat în stăpânire pământurile daco-romanilor, dar nu în mod individual, ci pe clanuri sau familii. Aceşti stăpâni sau familii de stăpâni se numeau boieri faţă de ţăranii care continuau să lucreze, dar plăteau dijmă (cuvânt slav), sau prestau munci (cuvânt slav) şi anume: cărăuşie, lucru la mori şi iazuri, conform dictonului slav ”semănaţi şi seceraţi; noi o să vă luăm numai o parte din produse”.

Aici începe diferenţierea socială şi economică dintre clasa boierilor şi clasa ţăranilor, diferenţiere ce se adânceşte şi se concretizează pe plan social în existenţa unor privilegiaţi şi a unor ţărani dependenţi. Diploma Ioaniţilor din anul 1247 relevă o stare socială preexistentă, pe de o parte ”majores terrae”, adică “mai marii pământului”, nobili sau boieri, şi de altă parte ţărani liberi sau dependenţi 60.

Stăpâni ai pământului, slavii au constituit şi elementul conducător din punct de vedere politic. Cnezii şi voievizii sunt căpeteniile populaţiei băştinaşe supuse. Ei au drepturi judecătoreşti, sunt conducătorii oastei şi se războiesc cu popoarele migratoare. Pe văile râurilor se întemeiază cnezate şi voievodate care sunt compuse dintr-o populaţie mixtă româno-slavă, în care populaţia română este covârşitoare, iar cea slavă în curs de asimilare. Procesul de asimilare se încheie în jurul anului l000, astfel că toate cnezatele şi ducatele (dux = voievod) găsite de regalitatea maghiară pe teritoriul dacic sunt formaţiuni româneşti.

Conducerea de către slavi a populaţiei din punct de vedere social şi politic se regăseşte şi în procesul de introducere în biserică a limbii şi scrierii slavone, limbă a stăpânilor. Chiar după ce slavii au fost asimilaţi, limba slavonă a rămas în biserică, aceasta fiind o instituţie conservatoare, la fel ca scrierea. Dacă limba slavonă a fost treptat înlocuită cu limba română, scrierea slavonă sau cu caractere slavone s-a păstrat mult timp atât în biserică, cât şi în cancelariile domneşti, până în secolul al XVII-lea.

În procesul de asimilare al slavilor trebuie avut în vedere timpul lung în care a avut loc acest proces. Deosebirea de situaţie socială şi drepturi care exista la început între cele două pături de populaţie s-a estompat, unii dintre conducătorii daco-romanilor, dintre juzii şi judecii lor au ajuns, prin faptele lor de arme sau prin legături de familie, într-o situaţie mai înaltă. În procesul de asimilare, o parte deosebită de merit o au şi femeile daco-romane, care prin căsătorii au realizat în timp convieţuirea şi asimilarea slavilor.

Pornind de la sat (fosatum), localitate întărită cu un şanţ şi cu ziduri - s-a ajuns la confederaţii de sate, judeţe, cnezate şi voievodate, care ulterior, prin extindere şi confederare în lupta împotriva expansiunii migratorilor, vor duce la organizarea de ţări.

60 N. Iorga - Istoria românilor din peninsula balcanică ( Albania, Macedonia, Epir, Tsalia, etc) Buc., 1919.

48

Administraţia centrală şi

locală în timpul migraţiilor

Administraţia centrală şi

locală în timpul migraţiilor

2. Administraţia centrală şi locală în timpul migraţiilor

După retragerea legiunilor romane şi a conducerii administrative din Dacia, noul popor creat prin contopirea dacilor cu romanii a fost nevoit să-şi adapteze formele de viaţă şi de organizare la noile condiţii. Cunoscuta teorie a lui Nicolae Iorga despre “romaniile” populare oferă o imagine concludentă cu privire la evoluţia vieţii economice şi social-politice în spaţiul de la nordul Dunării, în perioada valurilor trecătoare ale populaţilor migratoare. Invaziile repetate, ca şi dominaţia temporară a unor “barbari” au sfărâmat unitatea Daciei romane, făcând-o să se fragmenteze în mai multe teritorii, care păstrau trăsăturile etnice. Aceste “romanii“ sunt denumite de către izvoarele vremii şi de vecini sau chiar migratori ca fiind vechi, adică ţinuturi locuite de vlahi, populaţia romanizată. Utilizarea acestui termen a fost făcută în principal de slavi, care au găsit pe teritoriile nord Dunărene o populaţie numeroasă, puternic romanizată. Românii nu s-au numit pe ei însăşi vlahi, ci şi-au zis români, de la “romanus” ceea ce demonstrează puterea conştiinţei etnice. Printre urmările principale ale retragerii autorităţilor romane din Dacia a fost aceea a desfiinţării administraţiei centrale a fostei provincii, ceea ce a avut ca principală consecinţă o întoarcere la modul de organizare autohtonă, la eliberarea din forţa de constrângere romană şi la organizarea locală adaptată pentru a face faţă migraţiilor. Organizarea populaţiei prin mijloace proprii a fost făcută şi ca urmare a faptului că puterea politică nu a fost cedată de statul roman altui stat 61

Popoarele migratoare, în trecerea lor pe teritoriul nostru, nu au întemeiat aici state, dar au inclus teritoriile în zona de influenţă “barbară“, de unde şi denumirea de Goţia, Gepidia sau Sclavinia.

Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei romane şi-au continuat viaţa socială şi economică o perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o populaţie densă, bine apărată şi organizată. Atracţia spre aceste oraşe a migratorilor este dată de bogăţiile ce se găseau aici şi de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme, cai şi robi. Atacurile permanente asupra oraşelor au dus la întărirea lor ca adevărate cetăţi înconjurate de ziduri de apărare, de turnuri de observare, de fortificaţii cuprinzând şanţuri cu apă, porţi întărite în faţa unor poduri mobile, care să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate acestea, oraşele decad. De la mândrele metropole, municipii şi falnicele colonii, se ajunge treptat la o abandonare sau distrugere a oraşelor şi ruralizarea lor, existând exodul populaţiei către centre mai mici sau sate, în care puteau mai uşor să se ascundă din faţa trecerii devastatoare a migratorilor. Rămân oraşe ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Poralisum, dar celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor oraşe rămân sate, uneori cu denumirea originală a oraşului sau cu denumiri noi. În procesul de decădere al oraşelor, atribuţiunile administrative şi de judecată rămân acelor juzi sau judeci, de unde şi denumirea teritorială de judeţe.

61 Jovan Cvijie - La peninsule balcanique, geographie humaine. Paris, 1918. Silviu Dragomir - Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Buc. 1959.

49

Dacă populaţia se mută în zone de organizare rurală, este firesc ca satele să ia amploare şi ca număr şi ca dezvoltare economică. Inexistenţa unei presiuni romane face ca la începutul perioadei satele să sporească în spaţiu şi populaţie. Formarea ulterioară a satelor pe ruinele coloniilor şi municipiilor se constată în toate zonele teritoriale româneşti. Chiar denumirea de sat, de la termenul latin de “fossatum”, demonstrează existenţa şi continuitatea unor aşezări româneşti. Satele au o organizare militară proprie, fortificaţii care să le permită respingerea unor atacuri din partea migratorilor, precum şi o apărare mai temeinică a averii comune, formată din fondul de case, animale, morile, livezile şi terenurile agricole. Micile cătune formate din câteva gospodării ţărăneşti rămân cu denumirea lor dacă, autohtonă.

3. Obştea teritorială

Mutarea centrului de greutate al vieţii economice la sate a determinat şi modalităţi de organizare a muncii şi vieţii sociale în comunitatea existentă, astfel încât ea să răspundă din punct de vedere administrativ nevoilor locuitorilor săi.

Satul românesc a fost organizat ca o unitate de administrare şi viaţă socială colectivă, obştească. Această organizare solidară s-a realizat şi, ca urmare, a rudeniei dintre membrii săi, dar şi, ca urmare a unităţii de limbă, tradiţii, cutume şi religie, precum şi din necesitatea muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului. Obştea sătească are în principal o trăsătură economică, chiar dacă există încă puternice relaţii de rudenie de sânge, ca şi în obştea gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura şi creşterea vitelor - baza existenţei comunităţii - face să se schimbe accentul pe latura economică a tipului de relaţii ce se stabilesc între membrii colectivităţii 62. Puternicele tradiţii monogame ale relaţiilor de familie generează o diferenţiere a familiei mari, în frunte cu “pater familias“, în favoarea familiei individuale, formate din perechea de soţi şi copii lor.

Totuşi rudenia de sânge se menţine ca o puternică legătură, dar de această dată de tip economic, familiile care se înrudeau între ele formând “cetele de neam” care lucrau în comun şi creşteau vite. Cetele de neam coexistau în obştea sătească, având interese economice comune şi tradiţii de viaţă şi culturale. Este firesc ca aceste comunităţi să-şi organizeze o conducere democratică, bazată pe principiul electivităţii conducătorilor şi pe autoadministrarea treburilor comune.

Autoadministrarea se realiza prin hotărârea majoritară a tuturor membrilor obştii, adunaţi în “adunarea megieşilor“, care erau stăpânitori devălmaşi a tuturor teritoriilor aparţinătoare. Adunarea megieşilor îşi desemna un sfat al bătrânilor din cei mai cu experienţă lucrători, dintre cei cu putere de convingere şi posibili apărători ai valorilor comune. Ei se numeau “oameni buni şi bătrâni“, având de cele mai multe ori şi atribuţiuni jurisdicţionale în cazul unor litigii ce puteau apărea. Şefii militari ai obştii erau juzii sau judecii, iar în unele cazuri erau numiţi cnezi.

62 Şt. Olteanu - Cu privire la începuturile Evului Mediu în istoria României, sec. IV- VIII. în Rev. de Ist., nr. 10/1986.

50

Obştea teritorialăObştea

teritorială

Aceştia, împreună cu bărbaţii vânători, aveau sarcina de a apăra satul de străini, precum şi de a păstra ordinea în interior, de a veghea la continuitatea tradiţiilor şi cutumelor63.

Satele au fost aşezate pe văile râurilor, în depresiunile montane, de-a lungul căilor de comunicaţie şi aveau legături economice între ele. Înfiinţarea unor sate se făcea ca urmare a sporului natural al populaţiei, a posibilităţilor de înfiinţare a unor noi exploatări agricole.

Satele existente şi cele nou formate stabileau legături între ele, în cadrul schimburilor economice şi culturale, precum şi pe timp de primejdie, când doar lupta comună le putea salva. În aceste condiţii au apărut uniunile de obşti care nu mai erau legate prin comuniunea de rudenie sau de viaţă economică zonală, ci erau unite prin interese de apărare, tradiţie, limbă, viaţă religioasă şi necesitatea punerii în valoare a unei regiuni mai mari de exploatare agricolă 64.

4. Forme de organizare feudală prestatalăCu vremea, reprezentanţii obştilor, care aveau şi rolul de

intermediari ai acestora, ocupându-se de strângerea dărilor pentru domnitorii străini, au ajuns să câştige averi importante, să le crească rolul în cadrul comunităţii, devenind conducători deasupra obştilor, transformând funcţia în instrument pentru dominaţia politică.

După opiniile majorităţii istoricilor, formarea unor relaţii de tip feudal s-a cristalizat în secolele VIII – IX, când acestea coexistau cu relaţii din cadrul unor obşti teritoriale libere.

Organele de conducere ale uniunilor de triburi de obşti au evoluat cu timpul de la o reprezentare nominală aleasă democratic, la o familie sau la un grup de familii care dispuneau de averi şi de un prestigiu social mai mare, precum şi de cete de războinici. Transformarea funcţiilor eligibile în funcţii ereditare a constituit motorul apariţiei relaţiilor feudale timpurii.

În cadrul obştii săteşti, judele, funcţie care există încă de pe vremea Imperiului Roman, se transformă în cneaz sau voievod începând cu secolul al VII-lea, concomitent cu asimilarea slavilor. Instituţia cnezatului a apărut ca o funcţie de subordonare faţă de domn şi stăpânitor, care este voievodul, proces caracteristic numai la români. Nevoia de organizare a unei forţe capabile să lupte împotriva duşmanilor (aşa numiţii hostes - duşmani, de unde vine şi cuvântul oaste) a dus la confederarea obştilor săteşti, la crearea unor uniuni teritoriale de obşti. Aceste uniuni de obşti constituiau formaţiuni prestatale, aveau un rol de apărare împotriva numeroaselor agresiuni străine. Ele erau conduse de un voievod care era comandantul oştirii, domn şi stăpân pe plan politic, judecătoresc şi militar.

Funcţia de voievod a evoluat în timp, dar la începuturile sale desemna pe conducătorul oastei, formă de organizare a românilor ce se bazează pe datoria de a lupta a tuturor împotriva duşmanilor. Momentul

63 Maria Comşa - Consideraţii cu privire la obştea sătească pe teritoriul României în sec. III - V. în Muzeul Naţional, III - 1970.64 Geza Bako - Despre organizarea obştilor săteşti ale epocii feudale timpurii din sud - estul României. în Stiin. şi Cerc. de Ist. veche, 3 / 1975.

51

Forme de organizare

feudală prestatală

Forme de organizare

feudală prestatală

CnezatulCnezatul

istoric de formare a acestor formaţiuni prestatale este dat de slăbirea presiunii exercitate de migratori în secolele VII – IX, de trecerea slavilor în sudul Dunării (anul 602) şi de distrugerea statului avarilor de către Carol cel Mare. Procesul de unire a obştilor teritoriale este evidenţiat în cele trei forme de organizare socială şi politică.

CNEZATUL65 – Existau cnezi de sat, care stăpâneau de regulă un sat sau două, şi cnezi de vale, care ajungeau să stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate într-o regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarece cneazul a fost conducător al satului, el a luat locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară între cnezatul de sat şi voievodat, uneori cneazul de vale fiind numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de domeniu - jupanat.

VOIEVODATUL – Este o formă cu un caracter ereditar mai puţin consolidat, ca şi cnezatul de vale, dar are atribuţiuni administrative mai întinse. Voievozii au provenit din familiile cnezilor celor puternici, erau aleşi şi îndeplineau trei tipuri de atribuţii: militare, judiciare, religioase. Autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aşa cum mai târziu va fi limitată de sfatul boierilor.

ŢARA – Uniunea a şase sau şapte uniuni de obşti, situate din punct de vedere geografic în aceeaşi zonă (vale, depresiune), formează o ”ţară“; sunt cunoscute în izvoarele istorice: Ţara Bârsei, Haţegului, Făgăraşului, Oaşului, Loviştei, Vrancei.

Faza finală a etnogenezei româneşti şi începuturile istorice ale poporului român, constituit ca o entitate distinctă, reprezintă trecerea de la “romaniile populare“ sau uniuni de obşti, la structuri mai complexe, cum sunt ţările sau voievodatele. Acestea s-au format şi consolidat şi în lupta permanentă ce populaţia română a trebuit să o poarte pentru neatârnarea faţă de migratori.

Se cuvine să arătăm că în secolul al VIII-lea s-a constatat pe întreg spaţiul de formare al uniunilor de obşti teritoriale, al cnezatelor, jupanatelor şi ţărilor existenţa unei uniformizări a civilizaţiei locale, care se evidenţiază mai ales prin formarea limbii române, ceea ce reprezintă încheierea procesului de impunere a elementului etnic românesc. În secolele următoare s-a constatat dezvoltarea demografică puternică a populaţiei româneşti, iar odată cu această creştere a sporit stratificarea socială proprie feudalismului.

Secolul al X-lea marchează existenţa unor formaţiuni politice româneşti deja consolidate, răspândite pe teritoriul locuit de români. Ducatele sau voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut din Transilvania, jupanatele din Dobrogea, cnezatele de vale din Maramureş şi cetăţile din nordul Dunării sunt prezenţe istorice deosebite.

Lunga etapă care a urmat constituirii unor formaţiuni social politice a fost marcată de lupta continuă a poporului român împotriva unui val de popoare migratoare (pecenegii, uzii, cumanii şi tătarii), precum şi împotriva tendinţei de extindere a dominaţiei statului maghiar în Transilvania.

65 Constantin C. Giurăscu - Istoria Românilor, Ed. Ştiinţ. şi Encicl., Buc. 1975

52

VoievodatulVoievodatul

ŢARAŢARA

AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN

LUPTA ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI

MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI

TĂTARILOR

AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN

LUPTA ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI

MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI

TĂTARILOR

TEMA 3. AFIRMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA DOMINAŢIEI MAGHIARE, A PECENEGILOR, CUMANILOR ŞI TĂTARILOR

1. Maghiarii

Maghiarii sau ungurii sunt originari din Asia, din regiunea munţilor Altai, de unde au înaintat succesiv spre apus, ocupând ţinuturile de stepă între Volga şi munţii Urali, apoi deplasându-se în spaţiul dintre Don şi Nipru (anul 830), urmându-şi calea timp de 60 de ani până la Atelkuz (anul 889), unde triburile se unesc sub conducerea lui Arpad. Bulgarii şi pecenegii îi obligă să se deplaseze spre vest şi astfel, în 896, se coboară în câmpia Tisei, intrând în conflict cu germanii. Împăratul Otto cel Mare îi înfrânge într-o luptă decisivă în 955, obligându-i să se aşeze în câmpia Panonică.

În răsăritul câmpiei Tisei, maghiarii i-au găsit pe strămoşii noştri, care trăiau alături de slavi, pe cale de asimilare, organizaţi în formaţiuni prestatale, dintre care unele sunt menţionate în mod explicit de notarul anonim al regelui Bela66. Acesta menţionează în a sa “Gesta Hungarorum” existenţa, la finele secolului al nouălea, a trei ducate (voievodate): unul în Crişana, cu cuprinderea teritoriilor dintre Someş şi Mureş, cu centrul în cetatea Biharea şi condus de Menumorut67, al doilea în Banat, între Dunăre şi Mureş, cu centrul în cetatea Cuvin, condus de Glad, al treilea voievodat era în Transilvania de nord-vest, cu reşedinţa la cetatea Dăbâca, condus de Gelu (Gelou Quidam Blacus).68

66 N.Iorga - Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, vol I, II, 1915 - 1916. Const. Daicoviciu - Breve histoire de la Transylvanie, Bucureşti, 1965.67 Anonimy Bele regis notarius - Gesta hungarorum, IX, ediţie G. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1934, p. 90-118. Citat: Şi se lăuda pământul Panoniei ca fiind extraordinar de bun. Căci spuneau că acolo curg renumite izvoare de ape, Dunărea şi Tisa şi alte vestite ape, pline cu peşte bun. Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă după moartea regelui Atila, pământulul Panoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Panoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Panoniei ar fi păşunile romanilor fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei. Dar să lăsăm aceasta. Iar ducele Arpad, trecând câteva zile, după ce s-a sfătuit cu nobilii săi, a trimis soli în fortăreaţa Byhor, la ducele Menumorut, cerându-i ca din drepturile strămoşului său, regele Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nirului şi până la Poarta Mezesyna. Trimişii lui Arpad însă, Usubuu şi Veluc au trecut peste fluvul Tisa la vadul Lucy. Sosind la fortăreaţa bihor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor. În urmă însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul pe care l-am arătat mai sus. Iar ducele Menumorut încărcându-i cu diferite daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă. Totuşi le-a dat răspunsul, zicându-la: Spuneţi lui Arpad ducele Ungariei, domnul vostru. Datori îi suntem ca un amic, unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste nici de frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum însă graţie stăpânului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu mi-o poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele. 68Anonimi Bele regis notarius, vezi ca mai sus. Citat: “Şi rămânând aici mai multă vreme, Tuhutum, tatăl lui Horca cum era el om şiret, după ce a prins să afle, de la locuitori bunătatea ţării de dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze dacă n-ar putea cumva să o dobândească

53

MaghiariiMaghiarii

Ungurii au căutat să stăpânească voievodatele româneşti intrând în luptă permanentă cu armatele acestora, dar până la creştinarea lor sub domnia regelui Ştefan nu au avut succes69. Abia după anul 1001, când Ştefan, regele maghiar, este îndemnat de papă să lupte împotriva ”necredincioşilor” şi “schismaticilor”, acesta pătrunde în Transilvania şi-l supune pe Jula, voievodul centrului provinciei, pe Ahtum, urmaşul lui Glad din Banat, precum şi pe voievodul Kean al sud-estului Transilvaniei. Supunerea acestor voievozi nu înseamnă încetarea existenţei formaţiunilor româneşti, care continuă să fie menţionate şi peste 200 de ani, în 1222. Astfel, există în partea de miazăzi a Transilvaniei o “tera Blacorum” - ţară a românilor, unde se percepea vamă pentru mărfurile în tranzit. Pentru apărarea teritoriilor supuse, regii unguri au colonizat în Transilvania pe secui în zona Mureşului şi Târnavelor şi pe saşi în zona Sibiului, Bistriţei, Radnei şi apoi în ţara Bârsei.

2. Pecenegii şi cumanii

La sfârşitul perioadei de formare au năvălit peste teritoriile poporului român, pecenegii, din marea familie a neamurilor turcice. Ei erau constituiţi în 13 triburi, remarcându-se dintre acestea uzii. Ei sunt strămoşii găgăuzilor din Dobrogea de miazăzi. Pe la 1065 trec în Imperiul Bizantin. Pecenegii sunt semnalaţi şi în 1224 chiar în Transilvania, unde se povesteşte despre o “pădure a românilor şi a pecenegilor”. Pe la jumătatea secolului al XI-lea ei sunt siliţi de cumani să treacă peste Dunăre.

printr-o favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri, pentru sine şi pentru urmaşii săi. Ceea ce s-a întâmplat după aceea întocmai. Căci ţara Ultransilvană urmaşii lui Tuhutum au stăpânit-o până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt şi ar fi stăpânit-o şi mai departe dacă Gyla cel Mic ar fi primit să se facă creştin, împreună cu cei doi fii ai săi Biuia şi Bucna şi n-ar fi lucrat mereu împotriva sfântului rege, după cum se va arăta în cele ce urmează. …. Şi după ce a sosit (iscoada – n.a.) i-a vorbit lui Tuhutum că a văzut, pe cât poate să cuprindă cu ochii, bunătatea şi rodnicia pământului şi pe locuitorii săi, că pământul acela e udat de cele mai bune râuri, al căror nume şi folos le-a amintit pe rând, că din nisipul lor curge aur, că aurul din acea ţară este cel mai bun aur, că de acolo se scoate sare şi materii sărate şi că locuitorii din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi din toată lumea. Fiindcă sunt blachi şi slavi care nu au alte arme decât arcuri şi săgeţi şi ducele lor Gelu e puţin statornic şi n-are ostaşi buni împrejurul său şi n-ar îndrăzni să se împotrivească curajului ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi a pecenegilor. Atunci Tuhutum, aflând bunătatea acelei ţări, şi-a trimis soli la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri şi să se lupte împotriva lui Gelu. Ducele Arpad, însă, după consfătuirea avută, a lăudat propunerea lui Tuhutum şi i-a dat voie să meargă dincolo de păduri să se lupte împotriva lui Gelu. Aflând aceasta de la solul său, Tuhutum a făcut pregătiri cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii acolo, a plecat peste păduri, spre răsărit, în contra lui Gelu ducele blachilor. Iar Gelu, ducele Ultrasiivan, auzind de venirea lui, şi-a strâns oastea şi a pornit călare, în cea mai mare fugă, înaintea lui, pentru ca să-l oprească la porţile Meseşului. Dar Tuhutum, străbătând pădurea într-o singură zi, a sosit la râul Almaş. Atunci ambele armate au ajuns faţă, găsindu-se între ele numai râul. Iar ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-I oprească acolo.” 69 Mircea Dogaru - DE LA ESCULEU LA ALBA IULIA, Bucureşti, 1993, Institutul de Istorie Militară. pag. 23. Citat: “ Şi ţara aceea era mult prea plină de mulţime de norod ce se sporea acolo, încât nu ajungea, după cum am mai spus-o mai înainte, nici să-l hrănească nici să-i cuprindă. Din această pricină, atunci, cele şapte personaje de căpetenie, care se numesc până în ziua de azi hetumoger nemairăbdând strâmtoarea locului, după ce s-au sfătuit între ei, ca să părăsească pământul natal spre a ocupa pentru sine, ţări în care să poată să locuiască, n-au mai contenit a le căuta cu armele şi prin război. ( Anonymi Bele Regis notarii Gesta Hungarorum, în Fontes).

54

Pecenegii şi cumanii

Pecenegii şi cumanii

Cumanii apar în ţinuturile carpato-danubiene în anul 1057, iar existenţa lor este semnalată până la năvălirea tătarilor din 1241, deci aproape două sute de ani. Ei sunt înrudiţi cu pecenegii, vorbesc aceiaşi limbă şi sunt creştinaţi pe la 1227. De la pecenegi şi cumani, care au stat în ţinuturile româneşti circa trei secole şi jumătate, au rămas doar urme în toponimie, în onomastică şi în limba română. În ceea ce priveşte influenţa asupra vieţii politice, se găsesc stăpânitori cu nume pecenege, Toxabă, Talabă, Tîncabă, care sunt nume de boieri cunoscuţi. Chiar şi întemeietorul statului Ţara Românească, Basarab, avea nume după moda timpului, şi anume “părinte cuceritor sau stăpânitor”70. Relaţii de ajutor a românilor din partea cumanilor sunt cunoscute în 1185, când căpeteniile Petru şi Aron, conducători ai românilor din Balcani, sunt sprijiniţi cu armata cumană împotriva bizantinilor. Soţia lui Ioniţă, “regele românilor şi al bulgarilor“, este, de asemenea, cumană. Ana Camena, scriitoarea bizantină, ne spune că în expediţiile lor cumanii erau călăuziţi prin trecătorile Balcanilor de către români.

3. Tătarii Ultimii năvălitori pe care i-a îndurat poporul român au fost tătarii.

Influenţa tătarilor asupra istoriei vieţii sociale şi politice a întregului răsărit al Europei a fost importantă, mai ales prin frânarea proceselor de dezvoltare71. Tătarii erau de neam mongol, erau nomazi, luptători deosebiţi, mai ales în mânuirea arcului şi în călărie.

Dintre conducătorii lor, cel mai important este Gengishan, născut în 1162, şi care la vârsta de 27 de ani ajunge împărat, unind toate triburile mongole. El organizează o armată puternică, cu care începe mari cuceriri în China, Persia, Turchestan, Urali şi Asia Mică.

După moartea lui Gengishan, în 1226, urmaşul său Ogadai iniţiază o expediţie în est, cu intenţia de a trece în ţinuturile dinspre Dunăre. În 1241 armata de 150000 luptători înfrânge rezistenţa cnezatelor Moscovei, Vladimirului şi Kievului, înfrâng pe polonezi, apoi pe Bela al IV-lea, regele ungurilor, îl zdrobesc cu totul, năvălind în Ungaria şi ocupând Buda. În aceste condiţii, corpul de armată tătar principal traversează Moldova, Ţara Românească, Bucovina. O luptă deosebită s-a dat la Radna, la 31 martie, când oraşul a căzut în mâna mongolilor, care au omorât 4000 de cetăţeni saşi. Apoi, în trecerea lor, tătarii au ocupat Bistriţa, Dejul, Clujul, Zalăul şi Oradea. Alte zone ocupate de o altă ramură a armatei tătare au fost ţinuturile Siretului, unde oamenii ieşiseră la luptă, apoi întreaga Moldovă. Trecând în Transilvania, această armată ocupă cetăţile Sânzieni, Braşov, Cetatea de Baltă, Sibiu.

Al treilea corp expediţionar tătar a atacat Muntenia şi s-a luptat cu voievodul Seneslau, şi cu banul Basarab al Severinului. Năvălirea din

70 Geza Kuun - Kodex Cumanicus, Budapesta, 1880. N. Iorga - Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarabă. Un capitol din colaboraţia româno - barbară în Evul Mediu, în Mem. Secţ. Ist. Ac. Rom., t. VIII, 1927 - 1928.71 A. Sacerdoţeanu - Marea invazie tătară şi sud - estul european, Bucureşti, 1933. Aurel Decei - L invazion des tatars de 1241 - 1242 dans nos regionselon la Djami Ot - Tevarikh, Buc. Rev. Rom Ist., 1973.

55

TătariiTătarii

1241 a dus la ocuparea ţinuturilor româneşti, care au rămas sub această dominaţie până la întemeierea statelor feudale. Domnitorii voievodatelor şi cnezatelor româneşti au fost obligaţi să plătească dijme în vite şi grâne. Tătarii nu s-au aşezat definitiv în părţile noastre, ci în zona Bugeacului, de unde iniţiau expediţii de pradă. Fiscalitatea mongolă, organizarea comunicaţiilor prin curieri olăcari, sistemul de marcare al vitelor cu “tamgaua” au rămas ca urme în vechea organizare socială şi economică.

Singurul avantaj al expediţiilor tătare peste teritoriile româneşti a fost oprirea înaintării ungurilor spre răsărit, ca urmare a loviturilor puternice primite din partea acestora. Chiar şi în 1330, când Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, luptă cu ungurii, el este ajutat de tătari. De asemenea, luptele care s-au purtat împotriva tătarilor au creat necesitatea întemeierii Moldovei, ungurii fiind nevoiţi să lupte cu ei pentru a le opri expediţiile de jaf, pe care le organizau prin trecerea lor prin popasurile Carpaţilor în Transilvania.

TEMA 4. ORGANIZAREA POLITICO - SOCIALĂ A ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII - LEA, PREMERGĂTOARE ÎNTEMEIERII STATELOR FEUDALE

1. Organizarea politică

În secolul al XIII-lea, formaţiunile politice, militare şi sociale ale românilor sunt mai bine cunoscute, având în vedere documentele cancelariei papale, ale cancelariei statului maghiar, precum şi cronicile şi textele religioase ce sunt izvoare istorice în trecutul secular feudal al poporului nostru. Din conţinutul acestor documente se concluzionează în mod sigur că spaţiul Carpato-danubiano-pontic a fost locuit în mod neîntrerupt de populaţii româneşti, care au evoluat de la comunităţi săteşti la formaţiuni politice prestatale, iar apoi în forme de organizare superioară. Aceasta a presupus existenţa unei vieţi social-economice dezvoltate, existenţa unei stratificări sociale bazate pe diferenţiere de avere şi statut social, o organizare militară, existenţa unei vieţi culturale şi religioase în plină creştere şi un sistem de drept coerent, unitar şi bine apărat de forţele dominante, dar şi de vechile tradiţii ce s-au perpetuat din generaţiile mai vechi spre cele mai noi. Dintre formaţiunile politico-economice şi militare sunt cunoscute în secolul al XIII-lea cnezate, voievodate şi ţări, pe întreaga suprafaţă a ţării noastre. Astfel, în anul 1233 apar în documentele cancelariei maghiare informaţii cu privire la existenţa unei formaţiuni politice numite Banatul de Severin72. Acest “Banat” este probabil şi denumirea de mai târziu a regiunii geografice; el era condus de un ban ce se numea “Luca, banul de Severin“. Întinderea acestui “Banat“ îşi avea graniţe în zona Caraş Severin şi Mehedinţi din zilele noastre. Această formaţiune politică, ce avea valoarea unui voievodat, este “dăruită“ Cavalerilor Ioaniţi în anul

72 P. Drăgălina - Din istoria Banatului de Severin, vol I, Caransebeş, 1899.

56

ORGANIZAREA POLITICO - SOCIALĂ A

ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII -

LEA

ORGANIZAREA POLITICO - SOCIALĂ A

ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII -

LEA

Organizarea politică

Organizarea politică

124773. Aşa cum sunt motive să credem că stăpânirea nu a avut loc în mod efectiv, aceasta fiind doar o suzeranitate tipic feudală, mai ales că Ioaniţii nu s-au stabilit niciodată în zona atribuită documentelor, considerăm că a fost deosebit de uşor ca “Banatul de Severin“ să intre în stăpânirea voievozilor munteni în anul 1291.

O altă formaţie politică cunoscută la începutul secolului al XIII-lea este “Ţara Loviştei”, de la apa Lotrului, care se varsă în Olt74. Această “ţară“ cuprinzând teritoriul a 29 sate şi cătune, era menţionată ca existând chiar începând din 1233. Chiar dacă disputa cu privire la această formaţiune politică s-a menţionat într-un document fals din 1311, totuşi existenţa formaţiei politice româneşti este neîndoielnică.

73 Diploma Ioaniţilor 1247 - Text latin, traducere românească în Documenta Romaniae Historica, vol.I, Bucureşti 1977, p.21-28. În original în Arhivele Vaticanului. Citat: “În numele Sfintei Treimi, una şi nedespărţită, amin. Bela, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei şi Cumaniei de-a pururea. Este o cerinţă a înălţimii regeşti şi o datorie a mărimii celor de sus, mai presus de toate, să vegheze cu atât mai multă grijă la sporirea numărului supuşilor, cu cât slava lor se înalţă mai ales prin mulţimea poporului supus, că se ştie îndeosebi că puterea, pacea şi siguranţa tuturor regilor şi regatelor se întemeiază pe tăria acestora. Şi încă se mai adaugă pentru o parte nu fără însemnătate din purtarea de grijă a regelui ca să-i privească cu mai multă blândeţe şi să-l dăruiască cu mai mari binefaceri pe aceştia prin care se nădăjduieşte că se va isca şi în lumea aceasta folos şi că regele tuturor regilor va fi mai cucerit lăudat. Aşa dar, mînaţi de acest gând, după o îndelungată sfătuire cu fruntaşii şi baronii regatului nostru, ne-am oprit la această hotărâre, luată împreună cu venerabilul bărbat Rembald, marele preceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din părţile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin năvălirea duşmănoasă a neamului numit tătari a îndurat mare pagubă, atât prin pierderea bunurilor cât şi prin uciderea locuitorilor, că deoarece acel preceptor, în numele casei ospitalierilor s-a îndatorat de bună voie, pe sine şi casa ospitalierilor să ia arme pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinţei creştine, potrivit cu actul scris mai jos, şi să ne de-a sfat şi ajutor credincios pentru popularea ţării noastre, şi să supună şi la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, îi dăm şi îi dăruim lui, şi prin dânsul numitei case, întreaga ţară a Severinului împreună cu munţii ce ţin de ea şi cu toate ce atârnă de ea, precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum. Totuşi le dăm în aşa fel, încât jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbele din întreaga ţară a Severinului, amintită mai sus, din cnezatele numite mai sussă o păstrăm pe seama noastră şi a urmaşilor noştri, cealaltă jumătate rămânând în seama casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite şi care se vor clădi în toate ţările sus zise, din veniturile cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră – rămânând totuşi neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor, pe care se ştie că le au, - lăsând deoparte şi toate morile dintre hotarele ţărilor amintite, atât cele clădite cât şi cele ce se vor clădi, - în afară de cele din ţara Litua – precum şi toate clădirile şi semănăturile făcute cu cheltuiala fraţilor zisei case, şi fâneţele şi păşunile pentru vitele şi oile lor, şi pescăriilor care sunt acum în fiinţă şi care se vor face de către dânşii, care toate vrem să se oprească în întregime în folosul fraţilor acestora, afară de pescăriile de la Dunăre şi iazurile de la Celeiu, pe care le păstrăm împreună pe seama noastră şi a lor. Şi mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile şi foloasele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara Litua – în afară de ţara Haţegului cu cele ce ţin de dânsa – să le culeagă sus – zisa casă. Mai voim ca amintiţii români să ajute pe sus – zişii fraţi cu mijloacele lor ostăşeşti întru apărarea ţării şi înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar din partea lor, aceşti fraţi să fie datori la prilejuri asemănătoare să le dea lor sprijin şi ajutor, pe cât le va sta în putinţă. Pe lânga acestea din sarea ce le-am îngăduit, să ducă în chip îndestulător spre folosinţa acestei ţări şi a părţilor din Bulgaria, Grecia, şi Cumania, din orice ocnă din Transilvania de unde vor putea mai uşor să o scoată cu cheltuiala dinpreună a noastră şi a lor, fără atingerea întru nimic a dreptului episcopal; tot astfel şi din banii care vor umbla acolo din voinţa regelui şi hotărârea perceptorului acestei case, ce va fi în slujbă în acea vreme, jumătate o păstrăm pe seama noastră, precum s-a spus mai sus şi despre celelalte jumătate având a fi îndreptată spre folosul zisei case, fără atingerea drepturilor bisericilor. De asemenea rânduielile pe care le va fi hărăzit zisa casă a nobililor şi altora venind din alte părţi să locuiască în ţinuturile amintite, atât în privinţa libertăţilor lor cât şi a judecăţilor, precum şi hotărârile judecătoreşti pe care le vor fi rostit împotriva acelora, le vom încuviinţa şi întări – fără atingerea părţii noastre din folosinţele ieşind de acolo

57

O altă “ţară“ românească este aceea “cu numele Borza, dincolo de păduri, înspre cumani", ţară care este desigur ţara Bârsei. În anul 1211 regele Ungariei Andrei al II-lea “dăruieşte“ această ţară Cavalerilor Teutoni, dăruire ce reprezintă în termeni feudali stăpânire şi suzeranitate, exploatare specifică evului mediu. Cavalerii Teutoni aveau dreptul să perceapă “dijma acestui pământ de la locuitorii de acum şi cei viitori“, ceea ce presupune existenţa unei formaţiuni politice cu o populaţie care putea fi exploatată. Despre Cavalerii Teutoni se ştie că au stăpânit ţara Bârsei până la Dunăre75. Această “ţară“ sub suzeranitatea teutonă cuprinde Prahova, Buzăul, şi Vrancea de azi. Teutonii, în intenţia lor de a-şi mări stăpânirea, construiesc cetăţile Cruceburg, Braşov,

– cu acest adaos, că de va rosti osândă ( într-o pricină) vărsare de sânge împotriva mai marilor ţării ( aceleia) şi ei se vor simţi nedreptăţiţi să poată face apel la curtea noastră. Mai adăugăm că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru – lucru de care să ne ferească Dumnezeu – a cincea parte din ostaşii ţării amintite să fie datori a veni în oastea noastră şi a porni la război pentru apărarea ţării noastre. Iar dacă vom îndrepta oastea spre Bulgaria, Grecia, şi Cumania, va purcede a treia din cei în stare a merge la război, şi din prada de război, atât din cea mişcătoare cât şi din cea nemişcătoare numita casă îşi va primi partea sa după numărul ostaşilor din ţara Severinului precum şi armele lor. Pe lângă aceasta, am dăruit amintitului preceptor şi printrânsul casei ospitalierilor toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, sub aceleaşi îndatoriri ce sunt arătate mai sus cu privire la ţara Severinului – în afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum am stăpânit-o şi pînă acum – şi întru totul sub toate acele îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem cu vederea acest lucru că de la intrarea ( în stăpânire) a despomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de ani, numita casă va strânge toate veniturile ţării Cumaniei în întregime, afară de cele de sus amintita ţară a lui Seneslau, din care vor avea numai jumătate din venituri şi foloase. Iar de atunci încolo, jumătate din toate veniturile, foloasele şi slujbele încredinţate şi jurate de înălţimea regală vor fi plătite visteriei regale de către fraţii acelei case, aşa fel ca, din cinci în cinci ani, trimisul nostru osebit să fie dator a socoti veniturile, foloasele şi slujbele ce vin de acolo. Iar cheltuielile ce se vor face cu paza cetăţilor sau întăriturilor trebuie să se poarte împreună de noi şi acei fraţi, în afară de alte condiţii din partea noastră şi excepţii din partea ospitalierilor, privind ţara Cumaniei, ca de pildă cele cu privire la biserici, mori şi toate celelalte care s-au arătat fiecare în parte în legătură cu Severinul. La ridicarea cetăţilor în amintita ţară a Cumaniei, precum şi la apărarea ţării Cumaniei împotriva oricărui duşman vom sta în ajutorul fraţilor cu sfatul şi cu privirea când va fi nevoie şi când vom fi chemaţi de aceşti fraţi, mergând chiar în persoană, de nu vom fi opriţi în loc de alte piedici. Le mai dăruim lor un pământ de patru sute de pluguri în Feketig sau în alt loc în Transilvania şi vom împlini acest număr unde vor crede a fi mai de folos numiţilor fraţi, la intrarea în ţara Cumaniei sau în Severin, iar pentru această danie vom da o scrisoare deosebită. În sfârşit pentru ca această casă a ospitalierilor să-şi poată duce cu mai mare uşurinţă pe marea cea ce îi va trebui spre folosul ţării noastre şi al ei, i-am dăruit cetatea Scandona, de lângă mare, cu toate cele ce ţin de ia şi drepturile ce o privesc, precum şi moşia Paszath, în hotarele sale şi cu folosinţele sale, aşa cum a stăpânit pre iubitul nostru frate de fericită amintire, regele Coloman, şi aşa cum se ştie că ţin de această moşie, fără a se atinge de drepturile bisericilor din ele. Pe lângă acestea, am dăruit sus numiţilor fraţi pământul Woyla, ce se află lângă Dunăre, nu departe de Semlin, pământ pe care l-am scos de sub atârnarea cetăţii Caraş ,împreună cu toate foloasele, şi cele ce ţin de el, aşa cum l-a stăpânit ca bun de veci Nicolae, fratele lui Ugolin, iar desnumitul preceptor, pentru daniile noastre pe care le facem sau le-am făcut din pricinile mai jos amintite, s-a legat limpede şi desluşit în numele zisei case să ia armele împotriva tuturor păgânilor de ori ce neam ar fi, precum şi împotriva bulgarilor, şi chiar împotriva altor schismatici dacă ar încerca sănăvălească în regatul nostru, spre slujba noastră şi a regatului nostru o sută de fraţi bine şi potrivit înzestraţi cu arme ostăşeşti şi cai. Da împotriva unei oşti creştine, ce ar voi să pătrundă în regatul nostru, s-a legat în numele casei să dea cincizeci de fraţi înarmaţi, spre paza şi apărarea cetăţilor şi întăriturilor de la hotare, precum sunt în Pojon, Moson, Sopron, Cetatea de Fier, Cetatea Nouă, şi chiar mai puţin, oriunde va voi regele să-I aşeze, şi şaizeci de fraţi înarmaţi împotriva tătarilor, dacă s-ar întâmpla ca aceştia să intre în regatul nostru, de care lucru să ferească Dumnezeu; tuturor acestora pe timpul cât se află în paza cetăţilor şi a întăriturilor, li se vor plăti cele trebuincioase din veniturile regale. S-a mai adăugat în numele casei ca preceptorul sau magestrul, care va fi trimis de peste mare sau din alt loc pentru cârmuirea caselor în fiinţă atunci în regatul nostru, va fi dator ca la sosirea sa să făgăduiască, jurând după datina ordinului său, că pune să se păstreze întru totul credinţă

58

Feldioara, Bran, Tabla Buţii şi înfiinţează localităţi noi, pe care le colonizează cu populaţii ce intră în conştiinţa populară românească cu denumirea de “ungureni“, sate de origine ungurească sau transilvană: Mâneciu - Ungureni, Popeşti - Ungureni, Homorâciu - Ungureni, Poseşti - Ungureni şi altle. În anul 1225, între Andrei al II-lea şi Cavalerii Teutoni se iscă un război care duce la izgonirea acestor călugări din ţinuturile româneşti, ţinuturi pe care regele maghiar nu va putea să le mai stăpânească niciodată. Lupta dintre unguri şi teutoni a făcut ca românii să scape de ambele stăpâniri.

Un document deosebit de important, din 1234, o scrisoare a Papei Grigore al IX-lea către Bela, principele ungar, dovedeşte existenţa poporului român în "Cumania”, respectiv ţinuturile dintre estul şi sudul Carpaţilor, în Muntenia şi Moldova. Papa Grigore al IX-lea spune că “în episcopatul cumanilor sunt, după câte aflăm, nişte popoare numite vlahi, care, deşi se socotesc creştini, nu primesc tainele bisericeşti de la memorabilul frate al nostru, episcopul cumanilor, care are dioceza acolo, ci de la un oarecare pseudo - episcop ce ţine de ritualul grecilor76. Şi unii din regatul Ungariei, atât unguri cât şi germani, şi alţi credincioşi locuind printre ei, trec la credinţa lor şi făcându-se una cu acei vlahi, un singur popor, primesc zisele taine dispreţuind pe episcopul cumanilor.” Prin limbajul, de această dată nediplomatic, al papei se recunoaşte existenţa poporului român, al existenţei credinţei ortodoxe, al ierarhiei bisericeşti ortodoxe şi influenţa credinţei românilor asupra locuitorilor fără credinţă.

Un alt document de o deosebită importanţă pentru studierea organizării politice a românilor în secolul al XIII-lea a fost Diploma Cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri, din 1247, conferită de regele Bela al IV-lea, prin care se acordă acestora unele drepturi de suzeranitate feudală

regelui şi regatului, şi atât ei cât şi ai săi vor ţine fără înşelăciune toate şi fiecare din cele spuse mai sus, şi că va avea grijă şi se va strădui să împoporeze nu numai ţinuturi, dar şi alte ţinuturi ale regatului nostru, şi că nu-l va primi pe ţăranii din regatul nostru de ori ce stare şi neam ar fi, şi pe saşii teutoni din regatul nostru, să se aşeze în ţinuturile sus numite, decât cu o îngăduinţă regească osebită. S-a mai adăugat de noi, şi s-a primit de preceptor, în numele amintitei case că, dacă s-ar întâmpla ca cele de mai sus sau vreunele sau ceva din cele la care s-a legat şi s-a îndatorat casa sus pomenitului preceptor sau magistrat să nu fie ţinute în seamă de acesta sau de alt preceptor sau magistrat pe atunci în slujbă, şi după a treia punere în vedere solemnă nu s-ar îngriji de îndreptare – şi marele magistru de peste mare, încunoştinţat după cum se cuvin din partea regelui de acest lucru, încă s-ar îndrepta timp de un an de la facerea încunoştinţării ceea ce s-a trecut cu vederea sau nu s-a împlinit de către zisul preceptor sau magistru în slujbă în acel timp – atunci judecata regească va primi o despăgubire sau pedeapsă prin luarea din veniturile lor sau în alt chip, potrivit cu bunul plac al voinţei sale, după mărimea şi felul greşelii. Aşadar pentru ca toate şi fiecare din cele citite înaintea noastră şi a nobililor noştri – şi pe care noi, dându-ne credinţa şi întinzându-ne dreapta noastră regală, am făgăduit să le păzim neatinse şi să punem să se păzească cât timp vor dăinui îndatoririle luate din partea sus zisei case – să dobândească puterea unei întăriri veşnice, întrucât ţine de noi, am dat scrisoarea de faţă întărită cu bula noastră de aur şi am poruncit ca numitul preceptor, în numele amintitei case a ospitalierilor, să fie pus în stăpânirea de fapt a celor de mai sus, în temeiul autorităţii regale, de către iubitul şi credinciosul nostru Achile, prepozitul de Alba, vicecancelarul curţii noastre.În anul de la întruparea Domnului o mie două sute patruzeci şi şapte, în a patra zi înainte de nonele lui Iunie, în anul domniei noastre al diosprezecelea.”74 Ion Conea - Ţara Loviştei. Studiu de geografie istorică, în Buletinul Soc. Geogr., LIII, 1934. Ion Moga - Problema Ţării Loviştei şi ducatul Amlaşului, Cluj, 1936.75 Emil C. Lăzărescu - Cavalerii teutoni în Ţara Bârsei, Braşov, 1936.76 Dr. Ioan Ferenţ - Cumanii şi episcopia lor, Blaj, 1931. R. Rosetti - Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova, An. Ac. Rom., XXVI, 1904 - 1905.

59

asupra zonelor locuite de români. Acest act demonstrează existenţa unor formaţiuni politice foarte puternice şi stabile din Muntenia şi Oltenia. Prin acest act din 1247, regele conferă Cavalerilor Ioaniţi unele drepturi şi posesiuni la graniţa regatului, în scopul apărării de tătari. În acest context se aminteşte de existenţa Ţării Severinului, cu munţii şi cu toate “dependenţele“, despre existenţa cnezatelor lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, de cnezatul lui Litovoi, de existenţa arhiepiscopiilor şi episcopiilor din ţinuturile respective, cu marile lor posesiuni. În document se menţionează existenţa Ţării Haţegului cu “dependenţele“ sale, de existenţa oastei române, care este chemată să-i ajute pe cavalerii Ioaniţi în lupta împotriva tătarilor. În amintitul document se menţionează clar existenţa “Ţării lui Seneslau, voievodul Românilor“, de unde se iau venituri şi foloase deosebite. Existenţa acestor cnezate şi voievodate româneşti, confirmate prin documente oficiale, confirmă existenţa unor formaţiuni politice şi militare deosebit de puternice, mai ales dacă ne raportăm la faptul că regele maghiar însuşi afirmă că Ţara lui Litovoi şi Ţara lui Seneslau vor rămâne aşa cum au fost, Ioaniţii percepând doar jumătate din foloase77.

Situaţia juridică a acestor formaţii politice marchează o deosebire dintre cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi ţările lui Litovoi şi Seneslau, ambii având rang de voievozi. Dacă primele două au fost cedate Ioaniţilor, celelalte două rămân în stăpânirea românilor, “aşa cum le-au ţinut ei până acum”. Ţările lui Litovoi şi Seneslau aveau o independenţă relativă, fiind vasale regelui maghiar, care le pretindea, conform dreptului feudal, “venituri şi foloase” pentru curtea sa.

În afara formaţiunilor politico militare menţionate în Diploma Ioaniţilor din 1247, existau şi alte asemenea formaţiuni în partea centrală şi de răsărit a viitoarei Ţări Româneşti. Este vorba de o formaţiune din bazinul Râmnicului Sărat, al Buzăului şi Teleajenului, unde a existat un voievodat, rămas în conştiinţa locuitorilor şi după întemeierea Ţării Româneşti. Având în vedere desimea locuitorilor, a aşezărilor şi satelor din zona Ilfovului şi a Ialomiţei, este sigur că şi în aceste părţi au existat formaţiuni politice de tipul cnezatelor sau voievodatelor.

În Moldova, deşi nu există documente scrise decât din secolele XIV - XV, totuşi, ca urmare a desimii şi vechimii unor localităţi, a denumirii lor străvechi, unele arătând existenţa unui strămoş comun, se concluzionează existenţa unor formaţiuni politice ce demonstrează continuitatea populaţiei din secolul al VI-lea până la întemeierea statului. Se presupune că în Ţinutul Vrancei exista o astfel de formaţiune politică încă din secolul al XIII-lea, dovadă că ea este atestată la 2 iulie 1431 ca existând de mult timp cu denumirea de “Vrancha“. Această formaţiune avea o organizare administrativă proprie, cu un vornic în frunte, care avea drepturi jurisdicţionale asupra “moşiei“, respectiv asupra munţilor, apelor şi pădurilor, regim care nu este întâlnit în restul Moldovei.

O altă formaţiune politică moldovenească este semnalată în zona Tigheciului, una în ţinutul din jurul stepei Bugeacului, iar o altă formaţiune

77 C. C. Giurăscu - Contribuţiuni la studiul marilor dregătorii în secolele XIV- XV, Vălenii de Munte, 1926.

60

era situată la Câmpulung Moldovenesc. Aceste trei formaţiuni erau voievodate sau cnezate.

În zona Bârladului este cunoscut în mod deosebit un “principat“ condus de Ivanco Rotislavici, principe de Bârlad, formaţiune politică ce apare într-un act din 1134 şi unde se consemnează existenţa oraşelor Bârlad şi Tecuci78. Deşi se consideră că acest act este un fals, cert este că Bârladul exista, fiind pomenit, încă din 1408, ca punct vamal de către Alexandru cel Bun, deci el exista cu mult timp înainte de anul 1300, ori sub forma unui cnezat, ori a unui târg foarte important pentru întreaga zonă, dacă veneau până aici cu marfă negustorii din Liov. În jurul acestui târg s-a închegat un cnezat sau voievodat.

Un alt voievodat a existat în regiunea Trotuş - Adjud - Sascut – Bacău, în strânsă legătură cu exploatarea minelor de sare de pe valea Trotuşului, amintit de documentul papal de la 1234.

În nordul Moldovei exista o formaţiune voievodală în regiunea Târgu Neamţ - Baia - Suceava - Siret, în legătură cu exploatarea metalelor preţioase de la Baia79.

Mai spre nordul acestei regiuni a existat, de asemenea, un voievodat în zona Sipinţi - Ţeţina - Cernăuţi - Hotin. Amintirea acestei “ţări“ este semnalată în documentele moldoveneşti din prima jumătate a secolului al XV-lea. Ţara Sepeniţului, cu cetăţile, ocoalele şi satele ei, este cunoscută până în timpul voievodului Iliaş, care la 23 septembrie 1436 încheie un tratat cu Vladislav Iagello, în care se aminteşte de existenţa acestei formaţii încă înainte de anul 1359, când s-a purtat un război pentru moştenirea acestei ţări.

Această “ţară“ are legătură şi cu “bolohovii“, precum şi cu ţara lor “Bolohovo“, ţară menţionată de cronica lui Ipatie, care afirmă că în nord-estul Carpaţilor exista o ţară condusă de cnezi. Ţara bolohovenilor este ţara românilor, având în fruntea lor cnezi “cu totul deosebiţi de cnezii ruseşti din vecinătatea lor”, chiar se semnalează existenţa unei “villa Vachorum dicta“, respectiv satul românilor.

O altă organizaţie teritorială, cu valoare de cnezat sau voievodat, este semnalată în zona Iaşului, condusă de feudali deosebit de bogaţi, având în vedere descoperirile arheologice de la Voiteşti şi Oţeleni, care cuprind podoabe de mare preţ. Izvoare scrise, reprezentând documente notariale genoveze, demonstrează existenţa unui comerţ deosebit de activ şi mai ales cu mărfuri de lux pentru clasele nobiliare - majores terrae. Aceşti “potentes illarum partium“, cum sunt denumiţi în actul papal din 1332, demonstrează existenţa unei clase dominante ce contravine intereselor maghiare şi care neîndoielnic era formată din români.

Un voievodat este cunoscut şi în zona Orheiului, unde locuitorii din toate regiunile învecinate veneau să-şi aducă produsele spre vânzare.

Tot în această perioadă istorică de pregătire a formării statelor feudale româneşti, se atestă în mare înflorire în Moldova, Cetatea Albă,

78 Ion Bogdan - Diploma bârlădeană din 1134 şi principatul Bârladului, în An. Ac. Rom.,1888 - 188979 C. C. Giurăscu - Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967.

61

în portul întărit de la Nistru, cetate cu o existenţă milenară, punct strategic şi comercial deosebit.

Tot o cetate importantă, în jurul căreia existau numeroase localităţi, era şi Tighina, cu portul său care permitea deplasarea navelor pe apă până la Soroca şi Hotin.

În ceea ce priveşte ţinuturile dobrogene, ele sunt deosebit de frecventate de neguţători şi călători prin porturile Mangalia, Constanţa, Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin, Hârşova, Cernavodă, Dârstor. Cetăţile Chilia şi Sulina păzeau intrarea pe gurile Dunării, fiind menţionate încă din anul 95080.

În secolul al XIII-lea, Dobrogea este colonizată pentru prima dată de turcii anatolieni sub conducerea lui Sery Saltyk, sub suzeranitatea împăratului Bizanţului. Astfel ia naştere cetatea şi târgul de la Babadag, care are o importanţă deosebită din punct de vedere militar. De la întemeietor, Sery Saltyk, cetatea îşi primeşte şi numele - Muntele Părintelui sau Muntele Moşului.

În Transilvania exista o organizare politică dominantă, în stilul specific feudal, al regalităţii maghiare, care îşi exercita suzeranitatea asupra voievozilor secolului XIII. Vechea funcţie românească “voievod“ se impune ca titlu de conducător al Transilvaniei. Astfel, la 1111 şi 1113, cârmuitorul Transilvaniei apare cu denumirea de princeps, ca apoi să se revină la vechea denumire tradiţională, începând cu anul 1176, sub conducerea lui “Eustachius Voivoda Transilvaniae“, denumire ce se continuă până în secolul al XVI-lea81.

În Transilvania s-au cunoscut mai multe cnezate şi voievodate, cum sunt cele din Banat, Crişana şi Maramureş. Ştiri cu privire la cnezate sunt din anul 1205, când aflăm de cneazul Bâlea din Bihor, din anul 1270, când “fii de cnezi nobili“ se luptă cu ostaşii din Cetatea de Baltă. În 124l, călugărul Rogerius aminteşte de conducătorii satelor numiţi de tătari pentru a aduna dările, numiţi “kaneşi“82.

De asemenea, se pomenesc numele unor cnezi în registrul Oradiei, care consemna judecata prin proba focului între 1208-1235; juzii Vâlcu şi Ceapă, ce erau sigur cnezi. În 1315, cnezii Dan şi Sanislau sunt menţionaţi a avea un conflict pentru moşia haţegană.

În zona Maramureşului sunt cunoscute şapte cnezate, care sunt sub suzeranitatea unui voievod “Voyvoda Olachorum de Maramurisio“.

În 1350, este menţionat un voievodat în Banat, condus de Lupcin, numit şi Ioan fiul lui Iuga, care îşi dovedeşte drepturile strămoşeşti în faţa comitelui de Caraş. Un alt voievod bănăţean este “Radu Voyvoda comes de Kueşd“, menţionat în 1370, care are în suzeranitate mai mulţi cnezi, ca şi voievodul Maramureşului.

În Ţara Bârsei a existat, de asemenea, un cnezat menţionat încă din 1211, din donaţia către Cavalerii Teutoni, cnezat care avea influenţă asupra tuturor localităţilor Braşov, Râşnov, Timiş, Tâmpa şi Poiana.

80 Ion Barnea, Şt. Ştefănescu - Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, români şi bulgari la Dunărea de Jos.,Bucureşti, 1971.81 Ştefan Pascu - Voievodatul Transilvaniei, vol I, Cluj, 1972.82 Sergiu Columbeanu - Cnezate şi voievodate româneşti, Bucureşti, 1973.

62

O seamă de cnezate au intrat în toponimia zonelor unde au avut centrul de reşedinţă, cum sunt: Satchinez în Banat, Voievozi sau Chiniz în Crişana, Voievodeni în Huiedin, Kenesy în Dăbâca, Kenez în Oradea, apărute şi consemnate istoric în prima jumătatea a secolului al XII-lea.

2. Organizarea socială

Societatea românească premergătoare întemeierii statelor feudale s-a diferenţiat prin ceea ce este caracteristic tuturor societăţilor feudale şi anume poziţia în legătură cu proprietatea asupra pământului, mijlocul principal de producţie şi resursa cea mai importantă de existenţă şi de venit83.

Astfel, în secolul al XI-lea exista deja bine definită o diferenţiere socială în patru categorii, şi anume: nobilii, orăşenii sau târgoveţii, ţăranii liberi sau dependenţi, precum şi robii84.

Nobilii, voievozii, cnezii, boierii, precum şi vârfurile clerului, formau clasa proprietarilor de pământ, acei “maiores terrae” pomeniţi în diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247, dar existenţi din timpuri mult mai vechi de conlocuire daco-romano-slavă. Cunoscuţi în episcopatul “cumanilor” ca “potentes illarum partium”, în documentul papal din 1332, sau ca “nobiles” în documentele cancelariei ungare, ei erau stăpâni ai pământului, proprietari feudali. Având un puternic sentiment de apropiere, ei apărau cu spada în campanii teritoriul lor, organizând echiparea oamenilor lor şi dotându-i cu armament şi cai. Nobilii aveau o pregătire superioară, erau în legătură de vasalitate sau suzeranitate, aveau imunităţi de judecată sau se judecau la curtea regelui Ungariei.

Procesul de realizare a voievodatelor s-a realizat prin două tipuri de aservire feudală: înglobarea unor formaţiuni în alta, prin extensie, îndeobşte a formaţiunii mai puternice asupra celor mai slabe, sau printr-o metodă paşnică, prin recunoaşterea de bună voie a autorităţii voievodatului mai puternic. O altă cale era aceea a mezalianţelor, când pentru unirea unor teritorii se realizau căsătorii între familiile voievodale.

ORĂŞENII SAU TÂRGOVEŢII sunt oameni liberi şi au un statut intermediar între nobilii şi ţărani. În evul mediu, târgurile şi oraşele au statute diferite, drepturi şi obligaţii scrise, acordate de rege sau de voievozii pe teritoriul cărora existau aceste aşezări. Un târg muntean sau moldovean avea în configuraţie o vatră cuprinzând casele şi grădinile, cu prăvălii şi depozite. Urmau apoi ogoare, livezi, eleşteie, vii şi prisăci, care erau hotărnicite. În afara hotarului târgului exista un număr însemnat de sate (între 10-12) aparţinătoare târgului, unde se aplica acelaşi regim vamal.

În oraşele Transilvaniei, vatra oraşului era înconjurată cu ziduri şi turnuri. Locuitorii acestor oraşe erau meseriaşi şi negustori organizaţi în

83 Emil Cernea, Emil Molcuţ- Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Şansa.84 Zamfira Matei - Aspecte de civilizaţie materială rurală românească în sec. XIV - XV pe baza cercetărilor etnolingvistice, în Rev. de Ist. 9 / 1986. Mircea D. Matei - Probleme fundamentale ale genezei vieţii urbane medievale în Ţara Românească a Munteniei şi Ţara Românească a Moldovei, în Rev. de Ist.3 / 1987.

63



Nobilii, voievozii, cnezii,

boierii şi vârfurile clerului

Nobilii, voievozii, cnezii,

boierii şi vârfurile clerului

Orăşenii sau târgoveţii

Orăşenii sau târgoveţii

bresle, având obligaţii comerciale şi de producţie stabilite prin statute, precum şi obligaţii de apărare a unei zone din zidul oraşului.

În Moldova şi Muntenia, în zona târgurilor exista de obicei o cetate de piatră, pământ şi lemn, cum sunt cele de la Baia, Severin, Giurgiu, Curtea de Argeş, Bucureşti, Suceava, Scheia, Roman, Hotin.

Orăşenii şi târgoveţii plăteau taxe şi dări locale, dar şi pentru voievodul de care aparţineau, dacă nu erau scutiţi prin documente de privilegiere.

Meşteşugarii erau producători de bunuri, dar îşi vindeau propriile produse. Existau şi negustori care vindeau produsele altora, pe care le importau. Ţăranii vindeau sau schimbau la troc produsele lor în oboare, zone organizate în interiorul târgurilor, în anumite zile. Târgurile şi oraşele erau conduse de un sfat ales de locuitori pe timp de un an. Consiliul sau sfatul era compus din 12 juraţi, care aveau în frunte unul sau doi juzi, judeţi în Muntenia, sau şoltuzi în Moldova. Aceştia aveau drept de jurisdicţie, poliţie, apărare, fiscalitate şi stabilire a urbanismului localităţii. Populaţia târgurilor şi oraşelor era amestecată. Dacă în Transilvania saşii aveau pondere importantă în Braşov, Sibiu, Mediaş, Sighişoara şi Cluj, secuii erau cu o pondere importantă în Târgul-Secuiesc, Sfântu-Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Târgu-Mureş; ungurii se aflau în centrele politice şi militare.

În oraşele porturi se găseau greci, armeni, evrei, genovezi şi veneţieni. În toate aceste locuri predominant era elementul românesc, oamenii vechi ai acestui pământ, care erau meşteşugari, negustori, cărăuşi, agricultori, hangii sau crescători de vite.

În acea vreme, apartenenţa etnică nu era aşa de importantă, ea având un rol secund în raport cu categoria socială şi religie.

ŢĂRANII, o clasă veche de proprietari de pământ, vechii moşneni din Muntenia, sau răzeşii din Moldova, sunt locuitorii vechilor sate libere care proveneau din vechile întemeieri de localităţi, unde un “moş” comun făcuse un luminiş în pădure, desţelenise pământul, stabilind un hotar pentru ceata lui de neam, bazată pe rudenia de sânge şi pe stăpânirea în comun a roadelor teritoriului obştei. Prin calităţile lor, unii s-au ridicat la rangul de boieri, de conducători militari, cnezi, sau au devenit megieşi, adică membri ai comunităţii teritoriului stăpânit de-a valma, numit “moşie”.

O altă categorie de ţărani o reprezintă “rusticii,” ţărani dependenţi, ce mai târziu se vor numi rumâni sau vecini, numiţi rustici din 1247 prin documentele cancelariei ungare. În Transilvania, ţărănimea dependentă are o dublă aservire: una către “domnul de pământ“, care era stăpânul pământului şi i se dădea a noua parte din produse, precum şi faţă de biserica catolică, care primea a zecea parte din produse.

Ţăranii aserviţi trebuiau să presteze o seamă de corvezi, munci, plocoane, să plătească taxe, iar în cazul în care ţara era ameninţată, puteau fi incluşi “în oastea ţării”. Ţăranii dependenţi vor încerca forme de protest împotriva exploatării, prin trecerea munţilor şi aşezarea în ţara vecină sau pe moşia altui nobil, fluctuaţie comentată şi interzisă ulterior, prin actele cancelariilor regale sau papale. Ca urmare, situaţia ţărănimii

64

ŢĂRANIIŢĂRANII

dependente a devenit din ce în ce mai grea, determinând răscoale repetate.

ROBII erau ţigani originari din India, aveau un statut de slugi sau de meseriaşi. Prelucrau fierul, argintul şi aurul. Ei erau în puterea stăpânilor lor, aceştia putând să-i trateze ca pe sclavi, fără însă a putea să-i omoare.

TEMA 5. RELIGIA ROMÂNILOR

Toţi istoricii sunt de acord că noţiunile de bază ale credinţei creştine au fost redate în limba română prin cuvinte latine, de unde se văd clar modalităţile de pătrundere la noi în perioada stăpânirii daco-romane şi în perioada următoare, când elementele de organizare bisericească au fost împrumutate de la slavi.

Terminologia creştină de origine latină din limba română arată că aproape toate denumirile de bază ale credinţei şi unele forme ale culturii au fost create până în secolul al IV-lea. În rugăciunea “Tatăl Nostru“ peste 90% din cuvinte au origine latină, cu excepţia cuvintelor greşală, mântuieşte, ispită. La fel putem vorbi despre ”Simbolul Credinţei”, formulat în primele Sinoade ecumenice din anii 325 şi 38185.

Răspândirea creştinismului în vechile teritorii daco-romane are loc mai ales în timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, între anii 284-305, când o mare parte din creştini se retrag în afara graniţelor imperiului, deci şi în fosta provincie romană Dacia. Împăratul Diocleţian a promulgat patru edicte împotriva creştinilor. Primul edict, din 24 februarie 303, a dus la dărâmarea lăcaşurilor de cult, prinderea şi pedepsirea creştinilor, arderea cărţilor, interzicerea adunărilor. In anul 304, se dă un edict pentru uciderea tuturor creştinilor, preoţi şi laici, care nu vroiau să se închine zeilor.

În timpul lui Diocleţian sunt cunoscuţi o seamă de martiri daco-romani, care au fost înscrişi în “Breviarul” sau “Martirologul Siriac” din 370-380. Acest Martirolog stă la baza Sinaxarului bisericii din Constantinopol, ce cuprindea numele sfinţilor ortodocşi de azi. Printre martiri se numărau mulţi slujitori ai altarului - episcopi, diaconi, citeţi - mulţi soldaţi din armata romană, funcţionari, negustori, bărbaţi sau femei. Au fost sacrificaţi pe altarul credinţei în provinciile Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior, Stytia Minor, dar şi în alte provincii, unde au fost duşi pentru a fi daţi la fiarele circurilor. Ecoul acestor sacrificii a dus la mai marea răspândire a creştinismului şi la o mai bună organizare a bisericii strămoşeşti în comunităţile “romanităţii orientale”86.

Primul preot daco-roman creştin cunoscut a fost Montanus, care a fost martirizat în 26 martie 304, împreună cu soţia sa Maxima. Episcopul Irineu a murit ca un martir în acel an, urmat de diaconul Dimitrie. Viaţa lui Dimitrie a devenit cunoscută în toată zona Daco-romană, devenind Sfântul Dimitrie, sărbătorit de noi în 26 octombrie, ziua morţii sale. Au urmat zeci şi sute, mii de creştini care s-au sacrificat pentru Hristos şi creştinism, transmiţând prin moartea lor un puternic imbold tuturor locuitorilor Daciei de

85 G. Chiţu - Cuvintele creştine în limba română, în Columna lui Traian, an. X, 1882. 86 Paul Allard - La persecution de Diocletian et le triomph de l’Eglise, 2 vol., ed. II-a, Paris, 1908.

65

RobiiRobii

RELIGIA ROMÂNILOR

RELIGIA ROMÂNILOR

a se creştina. Existenţa unui număr aşa de mare de martiri este dovada existenţei vieţii creştine cu mult înainte de secolul IV. Persecuţiile au încetat după anul 305. În anul 311, la 30 aprilie, Constantin cel Mare enunţă un edict care constată zădărnicia persecuţiilor. Creştinilor li se acordă libertate de cult, cu condiţia să se roage şi pentru el şi să nu tulbure ordinea publică. În anul 313, Constantin cel Mare transmite un nou edict (de la Milano) prin care se proclamă libertatea cultului creştin şi restituirea bunurilor confiscate de la biserici. Astfel, religia creştină devine o religie licită, chiar favorizată.

Urmează o perioadă de înflorire între anii 3l9-324, până când împăratul Licinus a început o nouă persecuţie, ca urmare a conflictelor sale cu Constantin cel Mare.

Împăratul Iulian Apostatul a încercat, între anii 361-363, o nouă prigoană împotriva creştinilor, împrejurare în care moare ars pe rug ultimul nostru martir daco-roman, sanctificat cu numele de Emilian, fiul prefectului Sabbatian din Durostorum.

În perioada secolelor IV-X, exista în nordul Dunării o viaţă creştină intensă, fiind aici biserici, preoţi, cântăreţi şi credincioşi care prăznuiau anumite sărbători religioase, ca Învierea Domnului şi Crăciunul. Învăţătura creştină era atât de răspândită la sate, încât ea a stat la baza formării regulilor morale şi juridice (monocanoanele) ale societăţii.

Chiar şi păgânii îi priveau cu toleranţă şi simpatie pe creştini pe care căutau să-i apere de prigonitori. Convieţuirea barbarilor cu daco-romanii a fost posibilă şi ca urmare a creştinizării acestora.

Creştinii din nordul Dunării, deşi au trăit printre popoarele migratoare, ţineau rânduielile ortodoxe conform hotărârilor Sinodului I ecumenic de la Niceea (anul 325). Populaţia daco-romană a rezistat sub valurile trecătoare ale migratorilor, păstrând, pe lângă legăturile cu lumea romanică bizantină, şi învăţătura creştină. Din această populaţie s-au ridicat corifei martirizaţi, cum sunt: Ulfila, Eutihie, Vasile cel mare (373-374), cei 23 de martiri ucişi, Athanasie, sfântul Nichita, sfântul Sava (373)87.

În secolele IV şi V au fost şi pe teritoriile daco-romane erezii, împotriva cărora s-au ridicat sfinţi ca Atanasie cel Mare sau unii episcopi dunăreni, cum sunt: Dominius din Sirmium, Protogenes din Sardica, Dacus din Scupi şi Pistus din Marcionapolis. Ei au participat şi la elaborarea şi propovăduirea primelor texte ale Simbolului Credinţei din anul 325. Alte tulburări au avut loc în anii 344, 350-351, 357, când arierismul a încercat fără succes să învingă ortodoxismul. Erezia nestoriană din anul 427, sau cea monofizită din anul 448 nu au cuprins marea masă a creştinilor nord dunăreni, deşi unii dintre episcopi s-au arătat favorabili nestorianismului 88.

Viaţa creştină s-a continuat în întreg secolul al V-lea în jurul episcopiei Tomisului, cea care a luat fiinţă din hirotonisirea episcopului chiar de sfântul apostol Andrei. Episcopia Tomisului, cea mai veche instituţie bisericească de la noi, a îndeplinit un rol însemnat în păstrarea unităţii şi dreptei credinţe ortodoxe. Ea a avut legături cu figurile

87 Carol Auner - Sfinţii din Tracia şi Moesia, în Rev. Catolică, an II, nr.1, 1913. 88 Jacques Zeiller - Les origines chretiennes dans le provinces danubiennes de l’empire romain, Paris, 1918, vol. IV.

66

reprezentative ale Bisericii vremii, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi, mai târziu, cu papa Virgilius al Romei. În acelaşi timp, trebuie remarcat că ierarhii Tomisului au fost cărturari de seamă, lăsând opere scrise. Printre aceştia, mai reprezentativi au fost: Teofim Filozoful, Ioan, Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exigul şi alţii, denumiţi “călugării sciţi”.

În secolul al VI-lea, o mare influenţă asupra creştinilor daco-romani şi slavi a avut-o Arhiepiscopia Justiniană, prima care se întindea în Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia, Panonia Inferior. Moesia Inferior şi Scyţia Minor rămâneau dependente de patriarhul de la Constantinopol.

Secolul al VI-lea duce la întărirea vieţii bisericeşti pe teritoriul ţării noastre, existând episcopi, preoţi, călugări şi credincioşi, unii dintre ei contribuind la dezvoltarea limbii şi culturii. Deşi se găseau sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, bisericile din provinciile dunărene foloseau în cult limba latină, cu excepţia unora din Moesia Inferior şi Scyţia Minor, unde se folosea limba greacă, dat fiind faptul că mulţi credincioşi de aici erau de origine greacă.

La sfârşitul secolului al VII-lea are loc migraţia bulgarilor în sudul Dunării. La aşezarea lor aici ei erau păgâni, iar opera de creştinare a lor s-a făcut începând cu anul 864 de către ţarul Boris I, operaţiune pur politică, în urma unui război cu bizantinii89. Opera de creştinare au desăvârşit-o fraţii Chiril şi Metodie, care au propovăduit creştinismul în limba slavonă. Chiril a ajuns comandant al armatei bizantine, iar fratele său Constantin a ajuns bibliotecar la biserica Sfânta Sofia. Ei au creat alfabetul slav şi au tradus în limba slavă evanghelia, scrisorile apostolilor şi altele. În 858, fraţii Chiril şi Metodiu, fiind hirotoniţi preoţi, sunt semnalaţi în opera de creştinare în Moravia, Boemia şi Panonia, precum şi în zonele răsăritene. Noua limbă de cult a avut succes la slavii care convieţuiau pe întregul teritoriu al Daciei şi care erau în plin proces de asimilare în populaţia autohtonă.

Dacă în procesul de etnogeneză a românilor se poate vorbi de un proces paralel de creştinare, tot la fel se poate vorbi despre procesul de asimilare a slavilor, care s-a realizat concomitent cu creştinarea lor. Liturghia în limba slavonă se introduce la români începând cu secolul X-lea, secol când această modalitate de cult se introduce atât la sârbi, cât şi la ruşi.

În Transilvania, limba slavonă90 s-a introdus în biserici înainte de cucerirea Transilvaniei de către regatul feudal ungar, astfel nu s-ar fi putut introduce deloc, deoarece regii catolici ai Ungariei şi episcopii latini nu ar fi permis acest lucru. Începând cu secolul al X-lea, biserica creştină din teritoriile româneşti se dezvoltă pe baza ritului bizantin în mod deosebit, în contradicţie cu încercarea permanentă a papalităţii de a converti populaţia la catolicism.

89 Franzis Dvornik - Les Slaves, Histoire et civilisation, de l’antiquite aux debuts de l’epoque contemporaine. Paris, 1970. 90 I. Bogdan - De la cine şi când au împrumutat românii alfabetul chirilic, în Omagiul lui Titu Maiorescu, Bucureşti, 1900.

67

NORME DE CONDUITĂ ÎN

CADRUL OBŞTII SĂTEŞTI

NORME DE CONDUITĂ ÎN

CADRUL OBŞTII SĂTEŞTI

TEMA 6. NORME DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTII SĂTEŞTI

Satul, obştea sătească, uniunile de obşti şi formaţiunile politico-economice prestatale s-au condus după reguli şi norme de drept care erau în strânsă legătură cu proprietatea asupra pământului, relaţiile sociale care se dezvoltau privitoare la folosirea şi exploatarea agricolă şi tot ce ţinea de producţia naturală închisă, de schimbul de produse şi practicarea unor meşteşuguri. În acest context, chiar şi regulile de bază ale convieţuirii sociale s-au numit ”obiceiul pământului” sau” legea ţării”, terminologie care derivă din timpuri deosebit de vechi şi care continuă fără întrerupere secole de-a rândul, pe tot parcursul formării poporului român din punct de vedere etnic şi mai apoi până la jumătatea secolului al XVII-lea, când apare în societate dreptul scris. Dreptul român feudal este un drept nescris, el reglementând activităţile sociale în procesul muncii, stabilind în acest context statutul persoanelor şi modul de rezolvare a diferendelor dintre acestea, într-o procedură de judecată unanim acceptată.

1. Proprietatea devălmaşăÎn orânduirea feudală, principalul mijloc de producţie a fost pământul,

proprietate în jurul căreia s-au realizat toate relaţiile sociale, culturale, tradiţiile şi cultura. Pământul satelor, creat cu truda braţelor prin desţeleniri, amenajări, defrişări sau îndiguiri, a fost obiectul principal, furnizor de produse necesare traiului comunităţii, de la cereale, legume şi fructe pentru hrana oamenilor, la furaje pentru animale, minereuri pentru prelucrarea armelor şi podoabelor, sare, ţiţei şi păcură, materii prime pentru olărit, construcţii, lemn pentru încălzit şi construcţii. În legătură cu pământul exista permanent în feudalism disputa cu privire la stăpânirea lui, la formele de proprietate care au evoluat în timp. Proprietatea asupra pământului a locuitorilor satelor era o proprietate comună, în devălmăşie91. Pământul obştesc era denumit ”moşie”, denumire provenind de la “moşul” sau “strămoşul” comun, constituind proprietatea tuturor membrilor şi generaţiilor de săteni. Fiind o proprietate neindividualizată, sătenii aveau drept de folosinţă asupra întregului patrimoniu. Obştea, prin reprezentanţii săi, ”oameni buni şi bătrâni”, avea permanent controlul asupra acestui patrimoniu, luând măsuri de conservare, apărare şi repartizare pentru muncă.

Fiind un drept al tuturor generaţiilor de săteni, generaţia ce-l stăpânea nu-l putea înstrăina în tot sau în parte, tradiţia stabilind regula unităţii proprietăţii. Cu toate acestea, pentru realizarea practică a folosinţei pământului, acesta era lotizat şi destinat folosirii îndelungate a acestor loturi, cum este spre exemplu lotul de casă şi curte, sau folosinţa pe termen de un an, care se numea "sorţ" sau mai târziu "soarte", care se exercita asupra lotului de cultură, până la ridicarea recoltei, când intra din nou în devălmăşie şi era folosit ca loc de pajişte pentru animale.

91 Alexandru Iordache - Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, 1986, Buc.

68

Proprietatea devălmaşă

Proprietatea devălmaşă

Putem aprecia că folosinţa personală a pământului a fost un element primar spre proprietatea privată, elementul care a dus la realizarea diferenţei de avere, de posibilitatea de a dispune de mai multe resurse necesare pentru o dezvoltare ulterioară a activităţii comerciale, sau, de ce nu, pentru reinvestire într-un nou ciclu de producţie.

Tot proprietate devălmaşă era proprietatea comunităţii săteşti asupra turmelor de oi, hergheliilor de cai sau ciurdelor de vite, care constituiau rezerva alimentară permanentă. Asupra unei părţi din recoltă, care se depozita pentru eventuale timpuri de primejdie şi bejenie, sau pentru anotimpuri de secetă, se exercita proprietatea devălmaşă, controlul, supravegherea şi paza obştească.

În devălmăşie existau şi unele bunuri constituite cu efortul întregii comunităţi, cum au fost morile, iazurile, locurile de adăpat vitele, fântânile, podurile şi drumurile, chiar şi bisericile sau locaşurile de închinăciune, care, conform cu credinţa ortodoxă, sunt proprietatea credincioşilor.

Deşi pădurile erau de cele mai multe ori exploatate în mod liber, totuşi proprietatea devălmaşă a satului se exercita asupra pădurilor ”curăţate”, numite ”curături”. Din aceste defrişări se realizau mai apoi noi terenuri de exploatare agricolă, vii, livezi şi prisăci. Acolo unde erau pământuri cultivabile, acestea se creau din desţeleniri de pajişti. Toate aceste terenuri necesitau un uriaş volum de muncă în comun din partea sătenilor, muncă în cadrul căreia se stabileau relaţii ce trebuiau conduse după reguli stricte, sau norme de muncă aplicabile în toate comunităţile săteşti.

2. Norme şi tradiţii ce reglementau relaţiile de muncăÎn lunga perioadă a mileniului migraţiilor popoarelor, autohtonii

ţinuturilor străbune s-au format ca popor în procesul vechilor lor îndeletniciri tradiţionale, desfăşurând fără întrerupere activităţile economice, la adăpostul munţilor şi dealurilor, ascunzându-se de furia năvălitorilor în pădurile imense, apoi revenind pe vetrele natale după ce urgia migratorilor se muta în alte părţi.

Populaţia obştilor săteşti era formată în special din plugari şi crescători de vite. Perfecţionarea uneltelor de muncă şi mai ales a plugului cu brăzdar de fier a dus la dezvoltarea culturilor de grâu, mei şi secară pe întinse terenuri, ce se întindeau din lunci până pe dealurile subcarpatice. Continua folosire a uneltelor de fier a dus la apariţia unor meserii de prelucrare a fierului şi exploatare a cărbunelui necesar producerii şi prelucrării acestuia. Marile exploatări miniere au necesitat concomitent şi exploatări de lemn şi construcţii deosebite din piatră. Popoarele migratoare nu aveau interes să distrugă sau să înceteze viaţa economică, aceasta ducând implicit la diminuarea taxelor şi birurilor lor. Agricultura, meseriile şi creşterea animalelor sunt deosebit de atent supravegheate de stăpânirile vremelnice abătute asupra locuitorilor ţării, fiind consemnate chiar şi în documente92.

92 Zamfira Mihail - Aspecte din civilizaţia materială rurală românească în secolele XIV - XV, pe baza cercetărilor etno - lingvistice, în Rev. de Ist. nr. 9 / 1986.

69

Norme şi tradiţii ce

reglementau relaţiile de

muncă

Norme şi tradiţii ce

reglementau relaţiile de

muncă

Diploma Ioaniţilor din 1247 aminteşte de morile, fâneţele, semănăturile şi păşunile din teritoriile româneşti. Producţia unor sate se poate constata şi din dările care le erau impuse.

Astfel, în anul 1075, locuitorii unui sat bihorean trebuiau să dea anual mănăstirii Sf. Benedict ”doisprezece porci de cinci ani, douăsprezece măsuri de miere (măsura fiind de trei vedre n.a.), precum şi tot atâtea căpiţe de fân”. Un alt document, din anul 1811, arată obligaţiile unui sat someşan faţă de comitele Kulcheny constând din: ”un bou de trei ani, un porc de un an, o găleată de miere, fiecare casă 20 de dinari, o vadră de bere, o găleată de grâu, o găină şi două pâini.” Un act din perioada 1202-1203 menţionează că cinci sate arădene aveau în proprietate cincizeci de vii.

Diploma Ioaniţilor pomeneşte de existenţa unor heleştee, ocne de sare, mine în care se exploata aurul şi calcarul. Dar aurul se obţinea şi din spălarea nisipului în Baia de Arieş şi Baia de Criş, precum şi în alte zone geografice româneşti.

Meserii în legătură cu viaţa de toate zilele, privitoare la construcţii, alimentaţie, îmbrăcăminte, încălţăminte, apărare, s-au exercitat şi dezvoltat permanent, creând relaţii interumane şi între comunităţi, cu tradiţii şi norme deosebit de stricte. Printre meseriile mai cunoscute sunt cele de zidari, dulgheri, tâmplari, olari, vărari, fântânari, morari, brutari, pescari, tăbăcari, fierari, postăvari, croitori, cizmari, arcari.

Aceşti meseriaşi trăiau în mediul urban sau în târguri, dar şi sătenii exercitau astfel de ocupaţii pentru rezolvarea problemelor lor de viaţă. Existau chiar sate specializate în producerea materialelor de construcţii: lemn, cherestea, var, piatră, precum şi sate de olari, şindrilari, rogojinari, postăvari sau pescari.

Din satele de agricultori sau de la producătorii individuali, negustorii români, greci, armeni, saşi, evrei, tătari, italieni sau ruşi preluau materii prime, produse animale, agricole sau manufacturate, animale, păsări şi peşte, pentru a le transporta la sute de kilometri distanţă, în marile târguri ale Europei medievale.

În cadrul unor astfel de meserii şi ocupaţii s-au stabilit norme speciale, care ţineau de organizarea procesului de muncă în comun, în legătură cu :

tragerea la sorţi a câmpurilor de cultură şi repartizarea acestora fiecărei familii pentru munca în sezonul agricol următor;

stabilirea numărului de culturi, zonele de ocupare şi asolamentul ; timpul de muncă, zilele favorabile începerii semănăturilor, prăşitului,

secerării, adunatului şi modului de depozitare; sărbătorile muncii, reguli cu privire la cinstirea locuitorilor harnici ai satului

sau criticarea celor leneşi; împărţirea produselor în fondul de consum şi fondul de rezervă,

împărţirea efectivă pe familii şi depozitarea rezervelor; reguli cu privire la ascunderea recoltelor, distrugerea lor în faţa

năvălitorilor sau realizarea unor cote comune pentru plata ca tribut.O seamă de reguli şi norme se refereau la creşterea animalelor

mari şi mici, a celor care erau folosite la muncă în agricultură, în consum, sau pentru plata unor datorii către stăpânitori. Alte reguli se refereau la transhumanţa turmelor, împărţirea produselor (carne, lapte, brânză, piei,

70

lână), realizarea de noi generaţii de animale, stabilirea locurilor de iernat şi păşunat, procurarea furajelor şi cerealelor necesare pentru întreţinerea lor, reguli cu privire la conservarea produselor, la schimbul acestora, la vânzarea - cumpărarea unor animale, turme sau produse.

În domeniul mineritului şi obţinerii aurului, fierului, cuprului, pietrei de var sau de construcţii existau reguli privitoare la munca în comun, modul de participare cu atelaje de cărăuşie şi zile de muncă cu forţa braţelor, locul şi modul de realizare a creuzetelor pentru producerea metalelor, precum şi reguli de păstrare a lingourilor obţinute. Tot în legătură cu mineritul şi meşteşugul metalelor existau reguli cu privire la confecţionarea uneltelor, armelor de luptă sau podoabelor, precum şi confecţionarea unor obiecte de cult sau de lux, din aur şi argint.

Din taxele plătite de comunităţile săteşti s-au acumulat importante averi de către nobilimea feudală. Numai în acest fel se poate explica plata unei răscumpărări însemnate de bani de către fratele voievodului Litovoi, bărbat care fusese capturat în războiul cu ungurii din 1273. Aşa se explică şi despăgubirea de război de 7000 de mărci de argint, echivalând cu 1,68 milioane dinari, pe care domnitorul Basarab I i-a oferit regelui Carol Robert în schimbul recunoaşterii sale înainte de victoria de la Posada. Tezaurul de la Tulcea, de 23440 de monede de argint din anul 1280, l95 de monede de aur şi 103 lingouri de argint de la începutul secolului al XIII-lea, descoperite de arheologi, demonstrează puternica viaţă economică a obştilor săteşti, de unde proveneau aceste sume şi cantităţi de metal preţios.

Cu privire la munca individuală, ea se dezvoltă mai ales în domenii unde activitatea se putea acoperi doar cu efortul unei singure familii şi se referă ori la cultivarea grădinii, viei, prisăcii, la realizarea oalelor de pământ, a uneltelor de fier, a ţesutului pânzei sau a postavului, la producerea vinului, mierii, cerii, săgeţilor. Regula principală în legătură cu aceste produse era aceea că posesia lor rezuma proprietatea.

3. Norme privitoare la statutul persoanelorPrincipala normă privitoare la statutul persoanei ca membră a

obştii săteşti este aceea a egalităţii dintre membrii săi. Egalitatea privitoare la participarea în deplină proprietate devălmaşă la munca în comun, la hotărârile ce se adoptă cu privire la producţie, repartiţie şi consum îi situau pe membrii obştei într-un statut dependent doar de adunările megieşilor, precum şi de calităţile morale şi fizice ale fiecăruia. Dispariţia stăpânirii romane sclavagiste şi necesitatea apărării în comun împotriva migratorilor au făcut ca locuitorii obştilor să rezolve toate sarcinile luând hotărâri în comun, fiecare locuitor având dreptul să-şi exprime în mod liber voinţa. Această egalitate s-a transferat şi pe planul familiei, în îndeplinirea obligaţiilor de educaţie şi creştere a copiilor, în succesiune, de asemenea între fiii de familie93.

În primele secole ale feudalismului timpuriu, relaţiile de familie conferă din ce în ce mai mult un rol deosebit familiei mici (soţi şi copii). Familia mare, în frunte cu pater familias, strămoşul comun, se pierde în

93Emil Cernea, Emil Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Buc., 1994. C. Giurăscu - Studii de istorie socială, Bucureşti, 1934.

71

Norme privitoare la

statutul persoanelor

Norme privitoare la

statutul persoanelor

concurs cu relaţiile de muncă şi sociale ce se stabilesc în noile condiţii. De asemenea, exista o deplină egalitate între soţi, în exercitarea drepturilor părinteşti. Aceasta se manifesta în îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi şi copii.

O influenţă covârşitoare asupra normelor de familie a avut-o biserica creştină, care a reglementat instituţia căsătoriei pe baza liberului consimţământ între soţi, dar cu binecuvântarea părinţilor. Biserica ortodoxă a admis divorţul pentru motive de imoralitate sau la cererea femeii maltratate. În ceea ce priveşte vocaţia succesorală, descendenţii aveau îndreptăţire egală de moştenire cu soţul supravieţuitor.

4. Norme privitoare la obligaţiuni şi răspundere penalăCapacitatea membrilor obştilor săteşti de a încheia tranzacţii în

diferite forme este liberă. Negoţul în această perioadă nu a încetat să existe, mai mult, s-a amplificat, cuprinzând pe lângă piaţa internă şi comerţul extern, precum şi un volum mare de mărfuri în tranzit.

Vânzarea - cumpărarea se realiza în târguri, în anumite zile numite “nedei“, unde veneau locuitori din mai multe localităţi pentru a-şi valorifica produsele. În podgorii se ţineau asemenea zile de târg toamna, în perioada culesului. Sunt menţionate târguri, cum sunt cele de la “Târgul Dealului” de lângă Piteşti, la Moviliţa - Putna, lângă Buzău se organiza târgul Drăgaicii, la Muntele Găina, la Câmpulung Muşcel, la Vidra lângă Vrancea. În aceste târguri existau prăvălii stabile, de unde ţăranii îşi cumpărau cele necesare şi vindeau produsele lor, colectându-se de către marii negustori aşa-zisele “partide” pentru export.

Pentru facilitatea activităţilor comerciale au circulat o seamă de monede de diferite tipuri, valabile în întreg spaţiul românesc, confecţionate în special de bizantini din materiale valoroase prin ele însele, cum ar fi aurul, argintul şi bronzul. Circulau monede de aur numite hiperperi de la Niceea, ducaţi veneţieni numiţi şi zloţi tătărăşti. Monede de argint erau dinarii emişi de banii Slavoniei, precum şi asprii bizantini.

Privitor la răspunderea pentru faptele în litigiu sau care provocau daune altora, acestea se rezolvau în cadrul obştilor săteşti pe baza principiului răzbunării private şi a legii talionului94. Răspunderea solidară a întregii obşti se realiza doar în reparaţia unei pagube făcute unei obşti învecinate.

Nu era delimitată răspunderea pentru cauze civile şi penale, astfel că toate cauzele erau judecate de “jude” sau de “oamenii buni şi bătrâni“, care hotărau şi pedeapsa ce se aplica, dar şi realizau punerea în aplicare.

Cu privire la probe, ele sunt “jurământul cu brazda“ şi “cojurătorii”. Marea majoritate a litigiilor se refereau la întinderea unor suprafeţe de pământ, de unde vine şi denumirea de “hotărâre”, derivată de la noţiunea de “hotar”.

5. Trăsăturile caracteristice generale ale vechiului drept

94 Georges Fotino - Contribution a l'etude des origines de l'ancien Droit coutumier roumain, Paris, 1920.

72

Norme privitoare la obligaţiuni şi răspundere

penală

Norme privitoare la obligaţiuni şi răspundere

penală

Trăsăturile caracteristice generale ale

vechiului drept

Trăsăturile caracteristice generale ale

vechiului drept

Toate prevederile normelor juridice ale vechiului nostru drept consuetudinar reprezintă imaginea unităţii noastre etnice, geografice şi juridice, fiind, faţă de alte popoare, un element de stabilitate şi unitate.

Principalele caracteristici ale dreptului perioadei de început a feudalismului sunt autohtonia după izvoarele originare, unitatea după modul cum s-a regăsit pe întregul spaţiu geografic, caracterul agrar fiind legat permanent de exploatarea agricolă şi economia naturală, precum şi imobiliar după modul de organizare structural.

Vechiul drept românesc a fost determinat de normele şi cutumele populaţiei autohtone daco-romane, care a trăit în continuare sub influenţa imperiului roman foarte mult timp, influenţă care nu a schimbat caracterul originar autohton95.

Desigur, în apariţia şi dezvoltarea instituţiilor juridice s-a considerat în mod firesc că izvoarele şi originea lor se găsesc în dreptul dac, dreptul roman, în instituţiile trace, precum şi în unele influenţe ale popoarelor migratoare.

6. OBICEIUL PĂMÂNTULUI LA ROMÂNI

Obiceiul pământului la români ca şi datinile şi moravurile unui popor, sunt izvorâte din chiar nevoile sufleteşti şi materiale, constituind astfel cele dintâi norme călăuzitoare ale vieţii sociale. Cunoaşterea îndeaproape a acestor norme este de o mare importanţă, căci în ele se răsfrâng cerinţele zilnice ale poporului, ca una dintre formele de conservare, exprimând într-o formă simplă reguli arhaice legate în special de fondul funciar, ce sunt ulterior asimilate ca norme juridice statornicindu-se ca elemente ce susţin viaţa de stat.

Obiceiurile pământului nu există sub formă scrisă, ci sub forma unor principii ce sunt transmise pe cale orală din generaţie în generaţie. Pe măsură ce relaţiile sociale se multiplică şi se complică, pe măsură ce viaţa socială presupune relaţii tot nai interdependente între indivizi, între aceştia şi puterea dominantă , în viaţa economică , dreptul cutumiar va da naştere la dreptul scris, domnitorii realizând o legislaţie scrisă, care va cuprinde la început obiceiurile din ţară, iar mai târziu norme adaptate şi din alte legislaţii, din alte ţări, ca urmare a influenţei imperiilor învecinate şi suzerane.

La români se vor găsi norme din obiceiul pământului, începând din cele mai vechi timpuri izvorâte din nevoile vieţii, din bunul simţ şi înţelepciunea poporului , norme împrumutate de la alte popoare vecine sau cu care au venit în contact, dar transformate în reglementări româneşti, cu toate că cele mai multe reguli le vom găsi în forma obiceiurilor moştenite de la strămoşii noştri romani.

Chiar atunci când au început să apară legiuiri scrise sub forma „Bazilicalelor” emise sub marii domnitori Alexandru cel Bun, Matei Basarab, Vasile Lupu acestea au fost folosite alături de dreptul consuetudinar, iar mai apoi au căzut în desuetudine, obiceiurile fiind mult mai puternic înrădăcinate în conştiinţa populară. Obiceiurile au fost

95 N. Iorga - Anciens documents de droit roumain, vol I, 1930, Rev. Ist.

73

Obiceiul pământului la

români

Obiceiul pământului la

români

conservate în practica maselor de ţărani, fiind preluate de dreptul scris în hrisoave, anaforale, pravile şi orânduieli scrise de pa timpul domniilor, referindu-se în principiu la procese, danii, vânzări, afaceri referitoare la pământ, recolte, animale, probleme familiale cum sunt căsătoriile, înfierea, moştenirea şi altele.

Importanţa obiceiului pământului a avut o deosebită importanţă în viaţa juridică a poporului nostru uneori instituţiile sale având putere mai mare decât legea scrisă, lege ce de multe ori era incompletă ori neputând fi aplicată la multitudinea de situaţii concrete ce apăreau. Iată de ce obiceiul pământului s-a folosit în cadrul rezolvărilor posibile de situaţii şi raporturi juridice concomitent cu legile scrise până chiar la începutul secolului al XIX-lea.96

În Ţările române de pe timpurile romanilor exista un jus consuetudinarium. Acest drept va fi preluat în dreptul bizantin numit „i sunitheia tu topu” ce reglementa o mulţime de obiceiuri ale pământului, obiceiuri preluate de domnitori în hrisoavele de învăţătură97. Un exemplu este reglementarea în „Pravilniceasca Condică” elaborată din ordinul domnitorului Alexandru Ipsilanti a poruncilor dumnezeieşti sau a obiceiului pământului : „ să judece pricinile ce se întâmplă, urmând cu totul poruncile pravilelor şi obiceiurile pământeşti”.

Domnitorul Vasile Lupu, în „Cartea Românească de învăţătură „ la anul 1646 confirmă încă o dată că obiceiurile aveau o covârşitoare importanţă, stabilind ca regulă că: ”Giudeţul trebuie să judece după obiceiurile pământului”.

Românii din zona Făgăraşului aveau un drept românesc bazat pe obiceiuri şi tradiţii după care se judecau, drept ce a fost ulterior consfinţit în „Statutele” Ţării Făgăraşului după care s-au judecat toate ţinuturile româneşti.98 Deşi obiceiurile nu au fost scrise sau însemnate în documentele vremii ele ne-au parvenit din izvoare ulterioare care au reglementat diferite raporturi juridice până la apariţia legilor moderne.

Obiceiurile au avut putere de lege aşa cum este stipulat în definiţia dată acestora de Enecone în Pandecte, partea I, paragraful 101 :”Obiceiul este o dreptate care fără publicarisire din obişnuinţă s-a statornicit şi prin tăcută primire a prea înaltei ocârmuiri, s-au dobândit pravolnicească putere în curgere de mulţi ani, păzinduse cu tăcuta tăcere a orăşenilor”.

96 Iată un exemplu : Ori ce chiriaş care are un contract cu proprietarul său până la sărbătoarea Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dimitrie, ca un obicei, mai are voie trei zile după trecerea sărbătorii respective să mai locuiască în casa respectivă ca o regulă nescrisă care se păstrează până la sfârşitul secolului al XIX-lea n.a.În Franţa înainte de codificarea legislaţiei de către Napoleon , fiecare dintre provincii avea drepturile cutumiare sancţionate şi publicate încă de pe vremea regelui Louis al XII-lea în anul 1506 pentru oraşul Melun, în anul 1057 pentru provincia Tourrain, în anul 1510 pentru Paris. Succesorul său regele Francois I i-a continuat opera. De asemenea în Germania feudală fiecare oraş avea legislaţia sa , a cărei origini se regăsesc în principiile dreptului cutumiar local. 97 Domnitorul Caragea în Hrisovul de promulgare a celebrei sale „Condici” amintea : ” Ţara Românească avea din vechime canoane, pentru cele în parte a dreptăţei ale locuitorilor săi, şi ale sale nescrise şi nedesluşite obiceiuri”.98 ISTORIA ROMÂNILOR - Tocilescu p. 119 , paragraful 120 arată că : “Pe la anul 1222, românii din Ţara Făgăraşului aveau un drept românesc după care se judecau. În Maramureş la începutul secolului XIII-lea, existau asemenea judecători prin sate, judecând toţi după dreptul românesc”.

74

În Pravilele Împărăteşti – pentru deosebitele obşteşti obiceiuri a oricărui neam, se prevede în volumul I , pag.2 , Cap. 44, I. 32 : „ cele prin învechită obişnuinţă cercate, şi în curgere de mulţi ani urmate, n-au mai puţină putere îndatoritoare ca cele nescrise în tâlcuirea pravilelor; trebuie a se lua aminte la obiceele pământului şi la hotărârile ce de a pururea s-au dat pentru asemenea pricini; învechita obişnuinţă să ţine şi se păzeşte ca o pravilă”. Din expunerea acestui principiu se poate înţelege cu claritate că obiceiurile pământului au putere mai mare decât pravilele scrise. Istoricul polon Streikowschy analizând caracterul deosebit de paşnic şi de cultivat în respectul datinilor a poporului român arată că „viaţa românilor era deosebit de simplă până în veacul al XVIII-lea când s-au înmulţit străinii şi până la introducerea domniilor fanariote care au schimbat şi pângărit obiceiurile pământului băştinaş cu năravurile asiatice. Neştiind mai de mult ţăranul român ce va să zică încuietori de fier (lacăte pe uşă); afară numai un semn piund la pragul lui de din afară vestind nefiinţa sa acasă; domiciliul îi era respectat, până la reîntoarcerea sa, fără a se atinge cineva de un capăt de aţă de la dânsul”.

Dreptul consuetudinar are probe incontestabile de existenţă pentru că el stabilea modul echitabil de rezolvare a tuturor pricinilor, diferendelor, înţelegerilor, rezolvarea unor evenimente cu consecinţe juridice cum ar fi naşterea, căsătoria, înfierea, moartea, moştenirea, iar modul de reglementare era cunoscut de către întregul popor nu doar de cei specializaţi a aplica legea. Cu drept cuvânt în această perioadă de existenţă a societăţii se poate aprecia că legea era cunoscută şi că se aplica principiul latin, după care nimănui ni-i este îngăduit a nu cunoaşte legea. În zilele noastre ca urmare a densităţii deosebit de mari a reglementărilor existente nici măcar judecătorii nu mai cunosc legile în totalitate fiind nevoie de o strictă specializare a acestora în domeniile principale ale dreptului.

Obiceiurile juridice au avut o evoluţie istorică, chiar dacă au avut o existenţă seculară în aplicarea lor, moştenite fiind de la romani, apoi din dogmele creştine, influenţate fiind de dreptul canonic, de vechile izvoare slavone, dar fiind şi creaţii proprii ale geniului popular românesc, format în jurul dreptului pământesc în strictă interpretare a trăsăturilor sale funciare ori în legătură cu ceea ce ţine de exploatarea pământului.

Dreptul roman codificat de pe timpul Republicii şi Imperiului Roman de marii jurisconsulţi ai timpului : Ulpian, Papinian, Modestin, Paulus, Gaius, s-a transmis în Provincia Romană Dacia unde a fost folosit peste 160 de ani în mod curent alături de dreptul gintei dace, dreptul peregrinilor, astfel încât s-a format un melanj ce a putut rezista sute de ani după ce Dacia a redevenit teritoriu liber. În perioada formării poporului român aceste reguli de drept se vor aplica transformându-se în obiceiuri şi tradiţii ca urmare a inexistenţei unui stat care să le confere puterea sancţionatoare ori o aplicativitate strict obligatorie, sancţiunile fiind date de comunitate, de morala colectivă ori religioasă, în cadrul unei îndelungate aplicativităţi.

75

Unele tradiţii necreştine de la naşteri, nunţi, înmormântări s-au păstrat o vreme îndelungată cum ar fi dispoziţia dreptului roman99 după care „rodul roabei (sclavei) este al mamei, iar nu al tatălui, iar proprietarul acesteia dobândeşte şi copilul, iar nu proprietarul robului –sclavului ce are calitatea de tată”. Această tradiţie s-a păstrat până în feudalismul dezvoltat, astfel încât se găsesc prevederi chiar de pe timpul lui Alexandru Ipsilanti care conchid că „ ţiganii ce se vor naşte fără de cununie, să urmeze norocul mamei lor, după vechiul obicei”.

Preluarea dreptului roman şi prelucrarea de pe timpul lui Iustinian în lucrări fundamentale cum sunt Institutele, Digestele, Pandectele, Novelele, au creat bazele dreptului în vechiul occident după căderea imperiului roman sub presiunea popoarelor migratoare, chiar în cadrul acestor popoare. Edictum Theodorici a fost dreptul ostrogoţilor începând de la anul 500, Breviarum Alaricianum pentru vizigoţi, după anul 506, Papiani responsaa constituit baza dreptului burgunzilor după anii 517. Românii au asimilat dreptul roman Iustinian, ca un drept ce a funcţionat 1000 de ani în cel mai puternic imperiu, Imperiul bizantin, şi care avea legătură directă cu teritoriile noastre, cu populaţia acestor locuri, cu credinţa creştină şi cu apropierea culturală. Basilicalele cuprinse în cele 60 de cărţi , lucrate între anii 906 şi 911 au codificat tot ceea ce era mai important în viaţa juridică a acestor locuri, aplicându-se în toate şcolile de drept din Bizanţ.

Cele 113 Novele ale împăraţilor bizantini, publicate pe timpul împăratului Leon între anii 887 şi 893, apoi Compendiile de legi de pe timpul lui Constantin Harmenopolo de la anul 1343 ce a întemeiat o adevărată şcoală de drept la Constantinopol a creat baza de unde au plecat spre ţările din jurul imperiului reglementările ce au devenit modele ce s-au aplicat vremuri îndelungate transformându-se în tradiţii, cutume şi obiceiuri pentru poporul nostru ce avea un drept popular transmis din generaţie în generaţie pe cale orală, sau pe cale religioasă sub forma nomocanoanelor – considerate cărţi de inspiraţie divină, alături de cărţile sfinte ale cultului creştin.

Astfel una dintre novelele împăratului bizantin Romanus Lecapenus din anul 922, a descris instituţia dreptului de protimis. Această novelă nu a fost promulgată niciodată în Ţările române şi nu a avut nici o forţă juridică, dar dreptul de protimis se găseşte din cele mai vechi timpuri în legea ţării după care îl găsim preluat de către condicile feudale şi legile domnitorilor din timpul lui Matei Basarab, Al. Ipsilanti, Vasile Lupu, Caragea ş. a. dreptul de protimis în varianta dreptului românesc are o arie de întindere mult mai mare precum la vânzarea de ţigani, arendarea de pământ, dovedindu-se că o instituţie bizantină a fost preluată creator şi s-a transformat pentru a servi trebuinţelor populaţiei româneşti.

Dreptul românesc oral , legea ţării a creat instituţii juridice care apoi au fost preluate de dreptul scris, instituţii mai cunoscute până în zilele noastre fiind: înfrăţirea, indiviziunea între fraţi, căminul părintesc, înzestrarea surorilor, cojurătorii, puritatea căsătoriei,

99 Gaius, I, 82, 84, 85, după care „ partus ancilae matris conditionum, non patres”

76

adălmaşul, plocoanele la autorităţi şi boieri, protimisul, copii naturali, depararea, procedura veche, concubinajul, dreptul de a tăia lemne din pădure, îmbourarea în frunte, obiceiurile mistico religioase, regimul străinilor, jurământul , răbojul, donaţii şi vânzări de moşii şi ţigani robi, schimbarea stăpânului unei moşii, descoperirea unei crime cu autor neidentificat, miedul, bătrânii satului, hotărnicia moşiilor, naturalizarea străinilor, boierii haini, deseatina, logodna, gardul comun, principiul masculinităţii, practicarea medicinii.

a) ÎNFRĂŢIREAÎn zona Orientului exista obiceiul de a se transforma o legătură

prietenească deosebită în legătură frăţească printr-un procedeu religios şi anume frăţia de cruce. Procedeul era numit la bizantini „adelfoia” existând cazuri în care chiar şi unii împăraţi au folosit procedeul pentru a-şi apropia unele persoane de familia lor, persoane care nu erau rude dar care erau preţuite în mod deosebit. Constans, Michail, Basilius toţi împăraţi ai Bizanţului erau înfrăţiţi cu diferite persoane din anturajul lor pentru a le conferi un statut deosebit.

Fraţii de cruce îşi datorau credinţă unul altuia şi erau obligaţi să răzbune moartea fratelui ucis. Românii se „prindeau fraţi de cruce” într-un ceremonial în care mâncau o pâine tăiată în formă de cruce, după care se crestau la mâna dreaptă cu semnul crucii şi sorbeau câteva picături de sânge unul din rana celuilalt. Chiar şi femeile puteau deveni „surate de cruce”.

Acest statut primit de o anumită persoană producea efecte juridice, în sensul că atunci când cineva voia să facă o donaţie, deoarece în acea perioadă nu existau forme scrise şi nici proceduri, forma juridică de „a înfia sau de a lua de suflet ori de a se înfrăţi sub denumirea de fraţi de cruce” era o metodă rafinată şi la îndemână de a împărţi averea şi de a confirma acest lucru printr-un hrisov domnesc.

Într-o procesiune solemnă donatorul şi cel ce trebuia să primească donaţia se ”înfrăţea ca frate nedespărţit” lăsându-şi din timpul vieţii averea drept danie unul altuia, astfel încât, după moarte intra în stăpânirea averii în cazul în care nu existau copii moştenitori. Acest obicei juridic este de origină slavonă, conform unui înscris (din anul 1526) citat de A.D.Xenopol în a sa „Istorie a românilor”. 100

Din acest document rezultă următoarele aspecte juridice :- un logofăt se înfrăţeşte cu un alt boier pitar în scopul de a-i dona

a treia parte din Berevoieşti şi Drăgăneşti, avere ce o avea de la părinţii săi;

- fiul logofătului, Barbu recunoaşte după moartea părintelui său, şi confirmă donaţia făcută prin înfrăţire de tatăl său;

100 Iată HRISOVUL : „ Cu mila lui Dumnezeu, Eu Radu Voievoda şi Domn a toată ţara Ungro Vlahiei, fiul prea bunului şi marelui Radu Voievoda, dă Domnia mea lui Jupan Nan Pitaru şi fiilor lui, câţi Dumnezeu îi va da, ca să fie lui în Berevoieşti, a treia parte de peste tot hotarul şi din toată siliştea, şi din râuri şi din munte, care este muntele ce se chiamă Berivoiescu a treia parte. Şi în Drăgăneşti de la Slănic a treia parte, cît a ţinut reposatul Jupan Harvat Logofătul şi în Berivoieşti şi în Drăgăneşti, ce s-a chemat partea lui Berivoiu, pentru că s-şa înfrăţit Jupan Harvat Logofătul pe sluga lui Nan Pitarul, pentru sufletul său, pentru că au fost ale lui Harvat Logofătul bătrân şi drepte moşii. Pentru aceasta a miluit şi fiul jupanului Harvat Logofătul , Barbu, la moartea lui pe Nan Pitarul cu a treia parte din satele de mai sus din Berevoieşti şi din Drăgăneşti a treia parte şi cu tot hotarul...”

77

ÎnfrăţireaÎnfrăţirea

- Domnul ţării întăreşte aceste înţelegeri prin Hrisov Domnesc şi recomandă ca testamentul să se facă în favoarea fraţilor, testament cuprins chiar în Hrisovul Domnesc;

- înfrăţirea se putea realiza şi de cei care aveau moştenitori direcţi, dar moştenirea era doar a treia parte din avere nu jumătate cum era obiceiul pământului.

b) INDIVIZIUNEA ÎNTRE FRAŢIAcest obicei al pământului presupunea ca fraţii să nu împartă în

parcele între ei pământul moştenit de la părinţi, ci să continue exploatarea întregii moşii, locuind în continuare împreună în casa părintească, în aceeaşi curte, toate familiile fraţilor şi având deplină folosinţă comună asupra întregii administrări a averii. Fratele cel mai mare având autoritate asupra celorlalţi era numit în Moldova şi Bucovina „bădiţă, bădică, leliţă, ţâţacă, ţiţae” iar în Muntenia „nene, nea” iar în Transilvania „bade, bădiuc, bădiţă” şi era considerat conducătorul moral al familiei. Această regulă a obiceiului pământului a stat la baza constituirii comunităţilor de răzeşi în Moldova şi de moşneni în Muntenia întreţinând veacuri de-a rândul sentimentul proprietăţii imobiliare şi solidaritatea etnică şi mai apoi naţională la români.

Caracterul comunităţii şi indiviziunii proprietăţii era posibil şi ca urmare a faptului că existau întinse locuri necultivate, care aparţineau celui care le ocupase mai întâi. Domnii prin daniile ce le făceau vitejilor , au creat clasa boierilor de ţară , boieri care şi-au întins moşiile cu drept sau cu forţa, moşiile ţăranilor liberi suferind un proces de fărâmiţare, astfel că obiceiul de „stăpânire în devălmăşie” a dispărut încetul cu încetul făcându-se loc tot mai mult stăpânirii individuale.

c) CASELE DE LOCUITÎn evul mediu, în Occident, sistemul dreptului roman de a împărţi

succesiunile în mod egal între toţi copiii – fii sau fiice – a produs efecte negative, astfel încât multe familii deosebit de bogate s-au stins în câteva generaţii. În ţara noastră se permitea crearea de diviziuni succesorale, astfel încât Codul Calimah a consfinţit ordinea succesiunilor atât între descendenţi, cât şi între celelalte rude în lipsa descendenţilor. O dispoziţie a vechiului „obicei”, consfinţită în legiuirile Caragea şi Calimah era aceea că moştenirea casei şi imobilelor construite se acorda numai fiului, de obicei celui mai mic, iar fetele erau plătite cu un echivalent al părţii ce li se cuvenea. Acest obicei exista şi în Transilvania până la mijlocul secolului al XV-lea, după cum este amintit şi în Tripartitul lui Verboczi. De asemenea, savantul ceh PIKE în călătoriile sale prin Bucovina a constatat existenţa acestui obicei până la începutul secolului XX.

Ideea moştenirii de către fratele cel mai mic, era echitabilă în evul mediu, deoarece acesta era cel mai nevoiaş, fraţii trebuind să-i ofere un ajutor în condiţiile în care ei deja aveau propria gospodărie. În Bucovina exista obiceiul de a acorda dreptul de moştenire primului născut, urmând ca acesta să-şi despăgubească fraţii pentru părţile egale ce li s-ar cuveni în concurenţă cu acesta.

78

Indiviziunea între fraţi

Indiviziunea între fraţi

Casele de locuit

Casele de locuit

d) ÎNZESTRAREA SURORILORCa obicei al pământului exista dispoziţia juridică a obligării fraţilor

de a avea grijă de zestrea surorilor, creându-le o dotă care se colaţiona din indiviziunea bunurilor familiei.

În Codul Ipsilanti de la 1780 se stipula obligaţiunea fraţilor de a înzestra surorile, iar Condica lui Caragea la fel obliga să se realizeze o dotă fetelor de măritat din averea fraţilor.

Această zestre avea ca efect faptul că la moartea părinţilor fiica nu mai avea dreptul să ceară o parte din succesiunea pământului, chiar dacă ar înapoia la masa succesorală dota primită. În Moldova prin Condica Calimah s-a adoptat acest vechi obicei al ţării, prin care fata ce primea zestre să nu mai aibă dreptul de a participa la succesiune chiar când averea era mult mai mare, astfel că partea de moştenire ar fi mai mare ca dota primită.

e) COJURĂTORII Cojurători sunt acei martori care veneau în faţa judecăţii pentru a

desemna prin jurământul lor – deliberativ sau consultativ – partea care avea dreptate.

În vechiul drept consuetudinar pe lângă proba testimonială prin martori, mai exista instituţia cojurătorilor care era diferită de martori. Martorii depun în faţa judecătorului ceea c3e ştiu, fiind selectaţi din ori ce clasă socială , mai ales după regula că au fost la faţa locului atunci când s-a produs fapta. Depoziţia lor în faţa judecătorului putea să producă decizia asupra pricinii, chiar dacă martori erau ţărani sau locuitori din clasele de jos.

Cojurătorii erau deosebiţi de martori, aceştia aducând la proces o mărturie subiectivă, deoarece nu se refereau la fapte obiective, ci întăreau jurământul unei părţi din proces. Împuternicirea unui jurământ a unui individ, prin puterea depoziţiei cojurătorilor era mai mare ca puterea depoziţiei martorilor, deoarece jurământul lor putea să răstoarne declaraţia martorilor. Din Hrisovul din anul 1633 a lui Matei Basarab, este cunoscută judecata dintre Vasile Spătarul şi soţia sa Maria, deoarece primul o acuzase că „este muere ră şi neînţeleaptă”. Din document reiese că Vasile Spătarul mituise martorii, şi „ o împiedicase casă-şi iee legea”, cu toate că soţia sa încă sub domnia lui Leon Vodă ceruse „legea ţării ca să se derepteze”. Soţul ei scoase şi „cărţi de dispărţenie” , iar ca urmare soţia Maria pe timpul domniei lui Matei Voievod, se adresează soborului întreg din capitală în ziua de Blagoveştenie cerând să i se acorde „lege pentru a se îndrepta” . În Hrisovul domnesc se arată că „ şi nu am putut opri Domnia mea, să nu-şi iee jupâneasa Maria legea, girători jupânese pe ravaşe domneşti, ca să pue pe sufletul lor pe sfânta Evanghelie, înaintea părintelui nostru Kir Vlădica Grigore, cum nu este jupâneasa Maria, nimic vinovată de acele cuvinte cu năpastă şi asupriciune”. Jupâneasa Maria a găsit 12 prietene pentru a apăra onoarea se, atacată de soţul ei jurând „ ea jură împreună cu cele 12 jupânese că este nevinovată” . Pe timpul lui Ştefan cel Mare , s-a emis un Hrisov unde se găseşte fraza :” jurând el cu 12 boieri, că nu este fecior de domn”,

79

Înzestrarea surorilor

Înzestrarea surorilor

CojurătoriiCojurătorii

Acest obicei este prezent şi în Transilvania , astfel că o cronică săsească, aminteşte de un preot bănuit având relaţii cu o femeie, Vlădica român cere ca popa Constantin „să jure împreună cu alţi 6 popi, că nu este întru nimic vinovat cu nimica”.

Cojurătorii nu depuneau mărturie cu privire la un fapt petrecut, ci erau sprijinitorii unuia dintre împricinaţi cu jurământul lor. Martorii arătau adevărul obiectiv căruia se opunea prestanţa şi onoarea subiectivă a jurământului cojurătorilor.

Cojurătorii trebuiau să fie de aceeaşi profesie, sau de aceeaşi categorie socială cu împricinatul, iar ca număr cel puţin şase, dar şi 12, 24 şi chiar 48. Dacă nu se puteau aduce un număr de cojurători care era fixat de domn, condiţia esenţială a probei nu era îndeplinită şi cauza cădea după cum este menţionat într-un hrisov :” şi nu a putut nici unui să jure, şi au rămas de lege şi judecată”. Pentru autentificarea calităţii de cojurător trebuiau emise „răvaşe domneşti” în care se indicau persoanele ce trebuiau să jure. Jurământul se depunea ca şi cel al martorilor „pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, în Sfânta Biserică”. În cazul în care cojurătorii erau dovediţi ca mincinoşi erau pedepsiţi cu „gloaba a 6 boi” care înlocuiau moneda în acele timpuri. (Un document de pe timpul lui Constantin Şerban din anul 1654 arată că „am globit Domnia –Mea, pe aceşti 12 giurători, de le-am luat 6 boi, precum este legea, pentru că au jurat strâmb”.

La 17 ianuarie 1673, Duca vodă a judecat un proces pentru moşia Fătuleşti (Fălciu) între mai mulţi răzeşi, dar partea adversă a pierdut procesul deoarece nu a putut să găsească numărul de cojurători necesar.

În situaţia când o parte nu era mulţumită cu rezultatul judecăţii putea invoca „lege peste lege” adică să folosească o procedură de răsturnare a valorii depoziţiei cojurătorilor prin aducerea în faţa judecăţii a unui număr dublu de cojurători. Această creaţie a poporului nostru se deosebeşte de sistemul cojurătorilor din sistemul de drept feudal german unde este de asemenea întâlnit. În acest din urmă caz cojurători nu mai puteau fi din aceeaşi categorie socială cu împricinatul ci numai boieri. În acest caz reclamatul devenea reclamant şi se servea de proba cojurătorilor, aplicându-se principiul latin că cel care reclamă trebuie să şi dovedească.

Cu timpul cojurătorii din martori cu statut special devin judecători deoarece domnitorul lăsa soluţia la aprecierea lor. Domnitorul în loc să trimită un judecător la faţa locului, hotăra ca cojurătorii să stabilească adevărul şi dreptatea judecând pe megieşi şi martori . Aceasta este o inovaţie de drept românesc după cum rezultă din documentele de la 1591, a vel Banului din Craiova, către megieşi giurători care sunt cojurători transformaţi de fapt în judecători.

f) Puritatea căsătorieiObiceiul pământului era în legătură cu păstrarea castităţii fetelor

înainte de a se căsători, obicei care a statornicit legătura morală dintre tinerii căsătoriţi , pe de o parte şi consecinţele juridice ale încălcării purităţii dinaintea căsătoriei. Poporul prin moravurile sale realiza în

80

Puritatea căsătorieiPuritatea căsătoriei

noaptea nunţii o comisia nuptialis care constata existenţa -petelor de sânge virgin pe cămaşa de nuntă – semn al onoarei nepătate a familiei.

În cazul vinovăţiei fetei, în a treia zi de la nuntă, părinţii acesteia erau făcuţi de mare ruşine, mai ales că vestea parcurgea cu iuţeală întreaga localitate. Mirele chema a doua zi după nuntă toate rudele sale, pentru a arăta faptele cum au fost, apoi căuta o căruţă care era mai deteriorată şi înhăma la ea pe socrii ce veneau în vizită, punând pe mireasă în căruţă şi înapoind-o astfel batjocorită părinţilor săi, dar oprind toată zestrea câştigată la nuntă pentru a se despăgubi de cheltuielile făcute. În alte zone socrii erau înjugaţi la un car cu trei roate, mireasa fiind pusă în car şi înapoiată familiei sale. Pe timpul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab în vechea Condică civilă la paragraful 143 pct.5 se arată că : „ dacă bărbatul nu va afla fecioară pe aceea care a primit-o ca fecioară, şi va vedea aceasta fără să o mai cunoască” , respectiv legătura căsătoriei se va desface, instituţia fiind recunoscută ca un divorţ. În situaţia în care mireasa era fecioară primea un dar care venea să confirme moralitatea şi puritatea acesteia.

Acest obicei se uzita mai ales în comunităţile rurale, precum şi în clasele de mijloc, boierii având o moralitate mai lejeră, în cazul în care mireasa nu rea fecioară, părinţii adăugeau zestrea conform unei învoieli ulterioare, ori îşi luau fata acasă.

Începând cu secolul al XIX-lea obiceiul s-a pierdut mai ales ca urmare a posibilităţii create tinerilor de a se vedea fără greutate în ori ce zi în activităţile din sat învoindu-se pentru a se realiza căsătoria, ori concubinajul cunoscut ca „luna de miere” , o variantă a căsătoriei de probă, după care tinerii se căsătoreau sau se despărţeau.

g) ADĂLMAŞUL Un obicei hazliu al pământului care avea consecinţe juridice era

adălmaşul în situaţia când în cadrul învoielilor nu se produceau acte. În situaţia când exista o învoială de vânzare de mobile – lucruri

sau vite, ori chiar imobile – case, păduri, moşii, şi nu se întocmeau acte de vânzare-cumpărare care să consfinţească actul translativ de proprietate, se bătea palma în mijlocul târgului, fapt care era perceput de cunoscuţii şi prietenii care erau de faţă, se remitea bunul şi se achita preţul, iar pentru aducere aminte de către persoanele martori se bea adălmaşul obligator la hanul , cârciuma ori în locul de popas.

Acest obicei a rămas în conştiinţa poporului nostru, astfel că atunci când se cumpără ceva nou se cere a „fi udat” pentru ca să nu se deterioreze, să nu ruginească etc., prilej de „cinstire” a prietenilor.

Acest obicei juridic al pământului exista chiar la finele secolului al XIX-lea, deşi a căzut în desuetudine de pe timpul lui Mihail Sturza, când astfel de învoieli trebuiau să aibă formă scrisă.101

h) ARVUNA

101 Theodor Burada – „O călătorie la Românii din Moravia” – descrie următorul episod : În spre seară s-a adunat la hanul unde poposeau multă lume, parte din lucuitori stăteau de vorbă, iar parte închinau paharele, bând după obiceiu, adălmaş fiindcă în acea zi se făcuse mai multe vânzări de vite. Iaşi, ed. Goldner, 1894, pag. 243.

81

AdălmaşulAdălmaşul

ArvunaArvuna

Arvuna era un obicei juridic al românilor în cazul în care se realiza o înţelegere de transport de persoane ori de cărăuşie de mărfuri, ca o garanţie că serviciul stabilit se va realiza. În Moldova arvuna era dată de birjar ori de cărăuş, iar în Muntenia de către client. Dacă birjarul sau cărăuşul nu se ţinea de cuvânt ori de angajament, pierdea arvuna ce consta dintr-o sumă de bani. În acele timpuri când nu erau trenuri, mijloace de transport, drumuri şi orare de călătorie care să deservească populaţia, existau vehicule care asigurau urgenţele ori nevoile de cărăuşie a mărfurilor. Garanţia executării prestaţiei era arvuna.

Arvuna exista şi în raporturile de schimb ori învoielile de vânzare de proprietăţi, când era făcută doar promisiunea de vânzare, obişnuindu-se ca să se dea o arvună pentru realizarea actului juridic. În caz de nerespectare ori de neexecutare a obligaţiilor, arvuna se restituia în sumă dublă, ori se pierdea, de către cel ce a dat-o dacă era de vină şi nu-şi executa obligaţiile în 24 de ore.

i) PLOCOANELE LA AUTORITĂŢI ORI STĂPÂNCadourile ori plocoanele la autorităţi sau la boieri ori stăpâni erau

obiceiuri ce dovedeau statutul celui care face ploconul, sentimentele sale patriotice şi civice, ori sentimentele de devotament pentru o anume autoritate. Plocoanele date cu anumite prilejuri, spre exemplu cu ocazia sărbătorii de Sfântul Gheorghe - obicei de a aduce un miel stăpânului, era considerat ca o legătură sufletească a celor doi, şi nu se considera o mită, sau un mijloc de a se câştiga încrederea autorităţilor, deoarece cea mai mare parte a serviciilor publice se făceau de către boieri fără a avea o retribuţie. Acest obicei sub stăpânirea fanariotă, a devenito aspră povară, deoarece plocoanele şi mita ce se dădea înalţilor funcţionari ai Porţii Otomane a atins apogeul şi a devenit o regulă, de unde s-a încetăţenit hatârul - denumit protecţie de fuste, realizarea unor doleanţe cu ajutorul soţiilor funcţionarilor, şpaga - sau mita naţională, dată poliţiştilor, adevărate instituţii cu denumirile originale turceşti. Aceste obiceiuri din străbuni, când reprezentau sentimente curate, au devenit în vechiul drept producătoare de efecte juridice, deşi nu erau menţionate undeva. Bacşişul se practica ca o regulă la scoaterea unei copii după un act, pentru un serviciu făcut de funcţionarii ministerelor, la locurile de deservire a populaţiei - pentru slugi, chelneri, când bacşişul nu mai este benevol ci este cerut pentru un serviciu fără şicane.

Cuvântul plocon este de origină slavă şi la începutul orânduirii feudale simboliza închinăciune, plecăciune, cu timpul s-a transformat în mită directă pentru a căpăta o favoare legală sau ilegală de la autorităţile juridice. Plocoanele date judecătorilor au devenit subiecte de anecdote şi folclor. Obiceiuri de acest fel se mai păstrează şi în zilele noastre ca un „obicei balcanic”.

j) DREPTUL DE PROTIMISUn obicei juridic deosebit l-a constituit dreptul de protimis

cunoscut în doctrină ca drept de precumpărare. Acest drept se exercita în momentul în care o proprietate devenea vandabilă ca urmare a dorinţei de vânzare, ca urmare a datoriilor contractate de proprietar, sau din alte

82

Plocoanele la autorităţi ori

stăpân

Plocoanele la autorităţi ori

stăpân

Dreptul de protimis

Dreptul de protimis

cauze, când proprietarul avea datoria să întrebe mai întâi pe fii săi, apoi neamurile şi mai apoi pe răzeşii vecini, iar în măsura în care aceştia nu pot ca să cumpere, proprietarul va putea face oferta la alte persoane din afara comunităţii.

În cazul în care proprietarul nu a anunţat pe cei care aveau drept de protimis, atunci aceştia vor putea acţiona în judecată pe ori cine va cumpăra proprietatea respectivă, în ideea răscumpărării102. Acest obicei era cunoscut între răzeşii şi moşnenii moldoveni şi munteni, ca o rămăşiţă a vieţii juridice de pe timpul ocupaţiei romane, aşa cum afirmă A.D.Xenopol, cercetând documentele şi hrisoavele vremii.

Gh. Ghibănescu ne relatează că :”Atunci când Vodă C.Cantemir a cumpărat vama Silişteni de pe valea Elanului (Fălciu) era în vârstă de 77 de ani, toţi răzeşii vânzători erau rude cu el, deoarece nici un zapis nu specifica că Vodă-Cantemir ar cumpăra ca străin, căci s-ar fi pomenit în zapise că „şi-au întrebat rudele” şi răzeşii. Ridicat domn prima grijă avu de a-şi mări proprietăţile în jurul satului de naştere şi cumpără de pe la 1686 până la 1689 tot satul, în timp ce „un bătrân din cete două” din satul Urlaţi cu 12 lei bătuţi de la fetele Ştefana, Antimia şi Tudora lui Ion Morarul, poate cumpăra pe baza protimisului, deoarece Cantemir Vodă nu era răzeş ci străin în zapisul întocmit specificându-se că vânzătoarele au afirmat că :”s-au întrebat răzeşii şi n-au cumpărat nimenea”103.

k) COPII NATURALIÎn dreptul consuetudinar copii nelegitimi, numiţi „copii din flori” erau

înzestraţi la căsătorie la fel ca şi copii legitimi, iar copii naturali crescuţi de mamă vor participa doar la succesiunea acesteia.

l) DEPARAREA Un obicei juridic pierdut în negura timpurilor era acela de a

„fabrica” martori siguri pentru unele tranzacţii ori pentru hotărnicii. O astfel de probă se realiza astfel :

Se luau de faţă la tranzacţie ori la hotărnicia moşiei, copii până la vârsta de 12 ani, şi la fiecare punct unde se aşeza piatra de hotar li se aplica câte o zdravănă păruială de unde şi expresia juridică a „deparării” (adică tragerea de chică), pentru a se întipării în minte pentru viitor semnele puse ori tranzacţia făcută. Într-un document de pe timpul domnitorului Caragea se află următoarea însemnare :”precum am apucat din stariţii şi părinţii noştri cei bătrânicari ne-au purtat pe acele vremi pe la semne, fiind copii, de ne-au deparat, ca să ţinem minte semnul hotarelor”.

Exista şi un alt sistem – este adevărat mai puţin uzitat – de a se călugări copii mai mici ca vârstă, pentru a li se întipări în mintea lor semnele hotărniciei unei moşii, călugăria fiind la mare trecere pe vremurile de demult.

j) CONCUBINAJUL

102 A.D.Xenopol, - Istoria Românilor, vol.IV, pag 96.103 Gh.Ghibănescu - Cuzeştii, ed. 1912, pag . XXII.

83

Copii naturaliCopii naturali

DeparareaDepararea

ConcubinajulConcubinajul

Poporul nostru având obiceiuri caste şi conforme cu morala creştină, precum şi în respectarea legilor pământului, s-a considerat concubinajul „luarea de ţiitoare” nu numai imorală, contra legilor dumnezeieşti şi lumeşti , dar şi un mare păcat. Femeia care nu era cununată la biserică şi trăia în concubinaj, nu era primită la joc în horă, preotul nu o împărtăşea la biserică, pomana ambilor concubini era considerată ca ne fiind dată, concubinii nu erau primiţi la sfat, petreceri sau solemnităţi.

În evul mediu concubinajul era cunoscut la familiile de ţigani, nomazi sau chiar stabili, poporul apreciind că „ţiganul şi-a mâncat biserica fiind construită din caş”. Începând de la mitropolitul Ghenadie s-a început cununia religioasă a ţiganilor, fiind cununaţi cu miile, mai ales în Muntenia .

În înţelesul concubinajului sunt două variante numite în popor cu termenii de „curvie „ şi „prea curvie”.

În primul înţeles acest tip de legătură era cea pasageră – ce se repeta sau chiar era stabilă – a unei femei fără obligaţii matrimoniale, necununate, care întreţinea legături pentru un interes material ( în general bănesc), cu unul sau mai mulţi parteneri.

În cel de al doilea sens, era descrisă legătura de acelaşi fel însă a femeii măritate, cu un alt bărbat însurat, ori fără obligaţii matrimoniale. Chiar şi bărbaţii însuraţi erau denumiţi cu acest apelativ.

În târguri şi oraşe, unde moralitatea era mai lejeră, lumea femeilor de moravuri uşoare, avea protagoniste pe „cocote, demi-mondene, şi mondene” care erau întreţinute de protipendada locală.

k) DREPTUL ŢĂRANILOR DE A TĂIA LEMNE DIN PĂDURILE ÎNVECINATE

Ţăranii ce se învecinau , în zonele montane cu codrii domneşti, ori ai statului, considerau de drept că li se cuvine să taie lemne din pădure pentru trebuinţele zilnice precum şi pentru construcţia caselor de locuit.

Lemnele exploatate astfel erau fără altă cheltuială, decât munca personală ori a familiei; folosirea în acest fel a codrilor nu prejudicia fondul forestier, avându-se în vedere mărimea codrilor şi răspândirea relativ mică a satelor muntene.

l) PEDEAPSA CU MOARTEAPedeapsa cu moartea era cunoscută în legea ţării, când pentru

fapte deosebit de grave aceasta se aplica de către călău. La capitolul corespunzător executării pedepselor vom aminti despre felurile pedepselor şi a pedepsei capitale, arătând aici că în firea poporului român nu era aplicarea unei astfel de sentinţe, ci numire într-o astfel de „funcţie” defăimătoare a unui răufăcător.

Este cunoscut cazul vestitului călău Gavril Buzatu, un ţigan din banda lui „Voicu” un hoţ renumit care săvârşise mai multe omoruri. Şeful său a fost executat dar Gavrilă a fost iertat de Grigore Ghica Vodă cu condiţia de a deveni călău. El locuia în închisoare „criminalul din Iaşi”,

84

Dreptul ţăranilor de a tăia lemne din

pădurile învecinate

Dreptul ţăranilor de a tăia lemne din

pădurile învecinate

Pedeapsa cu moartea

Pedeapsa cu moartea

avea ca uniformă – pantaloni roşii cu lampas negru de un lat de palmă, spenţer (vestă) roşie de postav cu guler negru, şi nasturi de metal. Pe cap avea un fel de chivără (vizieră) căzăcească – rusească din blană neagră de miel, cu fundul de postav roşu, iar pe partea dreaptă cu un ciucur negru.

El îşi făcea meseria folosind ştreanguri ori frânghii, securi sau alte instrumente, pentru condamnaţii la moarte. Pentru cei pedepsiţi cu „îmbourare” îi însemna cu fierul roşu pe frunte cu semnul bourului, pentru identificarea lesnicioasă a celor „înpătimiţi în rele”.

m) CONDIŢIA STRĂINILORÎn trecutul Ţărilor Române cei loviţi de incapacităţi juridico-politice

au fost armenii, grecii, evreii şi turcii.Armenii erau mai emancipaţi, grecii veniţi în general din

mahalalele Constantinopolului (mai cu seamă din Fanar) şi din Grecia, ţara lor de baştină, au constituit o comunitate de religie cu românii cerând cu timpul „posesiunea de stat română” un gen de naturalizare, care cu timpul va fi realizată. Unii dintre armeni şi greci vor obţine chiar demnităţi în Adunarea obştească.

Turcii au locuit foarte puţini ca număr în ţara noastră, din cauza restricţiilor seculare statornicite prin capitulaţii şi tratate, pierzându-se printre ceilalţi locuitori. Situaţia evreilor, deşi aceştia erau locuitori vechi ai ţării, era anormală în sensul că nu aveau drepturi la fel ca populaţia română.

A.D.Xenopol considera că străinii în ţările române se bucurau de accesibilitate la dregătorii, puteau să devină – prin mila Domnitorului, cu ranguri sau boierii, mai cu seamă dacă erau de religie creştină ortodoxă. Nu exista o formă juridică de „împământenire”- naturalizare, ci cel mult căsătoria cu o româncă ce aducea zestre o moşie ori cumpărarea de moşii realiza statutul de naturalizat. De îndată ce străinul era boierit, având moşii, în virtutea acestui titlu putea să considere că are legătură cu pământenii.

În acest sens se poate arăta că pe timpul lui Constantin Brâncoveanu Vodă, un Proca Cămăraşul împreună cu soţia sa ce se numea Chirco, ambii străini originari din Rumelia au cumpărat o moşie a vistiernicului Hrizea şi după aceea retrăgându-se din Muntenia în ţara lor au trimis pe ginerele lor Gheorghe Saulea ( român), să vândă moşia lui Constantin Brâncoveanu. În anul 1725 este consemnată o ştire într-un document de vânzare-cumpărare prin care Dracea Armaşul, om străin de această ţară cumpără o moşie pe apa Bâcului lângă Chişinău.

S-ar putea ca numai străinii ce aveau statut de boieri să aibă dreptul de a cumpăra moşii ori imobile. Totuşi se întâlnesc cazuri când chiar şi turci au putut să cumpere moşii. Un document din anul 1560 , conţine „întărirea” făcută de Domnitorul Petru fiului lui Mircea, ce „dăruieşte bisericii din Târgoviştea satul Aninoasa şi vlădica Efrem de la acest sfânt lăcaş, având judecată înaintea domniei mele cu Hamza turcul şi cu neamul lui pentru acel sat zicând Hamza că ar fi proprietatea lui, iar Domnia mea, am judecat şi am pus pe Hamza, să aducă 24 de boieri să jure ( a se vedea obiceiul cojurătorilor n.a.)că satul

85

Condiţia străinilorCondiţia străinilor

Aninoasa este întradevăr al său. Apoi împreună cu cei 24 boieri pus-am Domnia mea, a căuta cauza acelui sat, şi am cetit hrisoavele tuturor domnilor precedenţi, şi am adeverit cum că moşul lui Hamza perduse satul Aninoasa pentru hiclenie în zilele răposatului Voevod Călugărul, care dete acel sat jupânului Milco”.

Dacă în ceea ce priveşte dobândirea de moşii de către străini este un obicei juridic îndoielnic, dobândirea de vii şi case în oraşe este un fapt divers. Un document din anul 1669 arată că Chiriţă şoltuzul armenesc din Suceava şi feciorul său Drăghici scrui şi mărturisesc cu zapisul lor că de nimic siliţi şi nici asupriţi au vândut de bunăvoie ocină şi moşie o falce de vie la târg la Cotnari, în dealul Mândru între via lui Ioan protopopul armenesc, din jos şi lui Marcu armeanul din sus.

Printr-un act din anul 1671, Iorga fiul lui Isaia Jitnicerul, vinde lui Gaspar Caille Franţuzul casele sale din Iaşi de pe Uliţa Mare.

Chiar dacă străinii dobândeau proprietăţi imobiliare ori moşii, obiceiul pământului reglementa drepturile asupra acestora numai pentru titular şi copii acestuia, dreptul la moştenire ne extinzându-se asupra altor rude, Domnitorul însuşindu-şi averile şi moşiile ce proveneau de la străinii ce nu aveau descendenţi direcţi. Într-un document din timpul domnitorului Mihail Racoviţă, din anul 1725 se arată că : „Dracea om străin în această ţară, în viaţa lui a trăit şi a fost cumpărat o moşie pe Bâc, şi şi-au făcut moară pe apa Bâcului lângă târgul Chişinăului şi tâmplându-se moarte, şi neavând pe nimeni în ţară, şi fiind obiceiul, pentru cei străini când li se întâmplă moarte şi nu au copii, ce ar ave să ia pe samă gospod; care după moartea lui rămânînd acea moşie şi cu moara pe apa Bâcului, am socotit Domnia Mea, macar că este obiceiul acesta, n-am vrut, nici n-am primit să se iee pe sama gospodci m-am milostivit şi am dat această moşie şi moară Monăstirii Neamţului”.

Acest drept numit dreptul de albinaj stabileşte că o moşie care rămânea fără stăpân ori vacantă trecea de drept în patrimoniul domniei conform obiceiului juridic românesc.

După cum se poate constata străinii se bucurau în evul mediu, după obiceiul pământului de cea mai mare toleranţă; slujbele, dregătoriile, chiar şi calitatea nobiliară (boieria) le erau accesibile, se puteau căsători cu pământence, puteau cumpăra, vinde, lăsa prin testament moşii, vii, precum şi case. Cu toate acestea, turcii, ruşii, armenii şi evreii nu au avut drepturile arătate mai sus decât în mod sporadic, şi atunci doar în consideraţia unor servicii aduse domniei.

Din feudalismul timpuriu, pentru conservarea naţională în toate tratatele cu turcii – Capitulaţii – sunt dispoziţii ce nu dau drepturi de stabilire acestora în Ţările române, nu aveau dreptul de a face comerţ stabil, de a cumpăra imobile, de a clădi geamii104. Acest fapt se explică prin aceea că Islamul era în acele timpuri temut de creştinătate ca o religie agresivă şi cuceritoare, iar sultanii nu se temeau de creştini în Turcia. Principalii vasali se temeau ca regimul militar mahomedan să nu-i ameninţe în cazul în care o populaţie mahomedană s-ar stabili în ţară.

104 Capitulaţia lui Mircea Vodă cu Sultanul Baiazet- Ilderim din anul 1393, Capitulaţia lui Vlad V Vodă, domn al Munteniei cu Sultanul Mahomed II, din anul 1468, Capitulaţia lui Bogdan Domnul Moldovei cu Baiazet II din anul 1511, Capitulaţia lui Vasile Lupu Domn al Moldovei cu Sultanul Mahomed IV ( n.a)

86

Românii nu puteau să-şi menţină guvernarea, administraţia şi autonomia – decât numai asigurând masa populaţiei contra islamismului în aşa fel ca să rămână creştine. Cu toate acestea în locuri anume fixate se puteau face schimburi de mărfuri dar în cazul în care se isca un diferend între un musulman şi un indigen procesul se judeca în Divanul Domnesc conform obiceiului ţării.

n) DONAŢIIObiceiurile juridice cuprinse în Legea Ţării, au fost incluse în

legiuirile scrise începând din timpurile domnitorilor Alexandru Cel Bun, Matei Basarab, până la Calimah ori Caragea , urmând ca mai apoi să se codifice în acte normative cu caracter modern.

Obiceiuri juridice existau şi cu privire la donaţii de mori, de vii, de case ori de locuri de case, livezi şi chiar de ţigani robi. Se donau şi averi diferite, uneori dania ascunzând luarea în contul datoriei unui debitor, în special luarea pământurilor ţăranilor care erau datori boierilor.

Uneori donaţia era o vânzare mascată , preţul vânzării fiind cu mult mai mare decât valoarea obiectului sau bunului donat.

Donaţiile celor săraci către cei bogaţi a fost sistată la anul 1785 prin Sobornicescul Hrisov al domnitorului Alexandru Mavrocordat prin care s-a interzis a se face danii de către cei săraci şi de starea de jos, la cei bogaţi şi puternici, în ideea de a nu se realiza stăpâniri în mod ilegal pe averile altora.

o) STĂPÂNIREA ŢIGANILOR Împărţirea familiilor de ţigani robi se realiza conform obiceiului

pământului, ţiganii fiind consideraţi de condiţie inferioară, lor aplicându-li-se regulile din sfera bunurilor.

În situaţia în care prin căsătorii se realizau familii mixte românii decădeau din drepturile lor, fiind consideraţi robi la fel ca ţiganii. În situaţia în care asupra unui ţigan aveau drept de moştenire două sau mai multe persoane urma ca persoana robului să fie atribuită unuia dintre moştenitori, ceilalţi105 trebuind să fie despăgubiţi.

p) BĂTÂNII SATULUIÎn vechile denumiri se găsesc înscrise pentru noţiunea de „bătrânii

statului” pe cei care au întemeiat localităţile devenind moş mare ori moş mic în raport de proprietatea ţărănească a răzeşilor.

Am arătat că proprietatea răzeşască-moldovenească nu era divizată pe teren, decât cel mult în vatra satului şi în jirebiile (porţiunile de pământ) ce cuprindeau grădinile din spatele casei de locuit. Ţăranii liberi

105 Un document din 1767, 15 iunie ( Acad, Română. CV- 2007) : „Eu Constantin Cuzaşi eu Vasile Cuza şi eu Safta şi feciorii răposatului Toader Cuza Biv vel stolnic, precum să se ştie că ţiind un ţigan al dmsale Dumitrachipe o ţigancă a noastră Luţa, au făcut trei feciori: Gheorghe, Ştefan şi Iodach, Şi împărţindu-i a rămas Iordache jumătaet şi pentru aceasta ce am să luăm am dăruit-o dmsale de a noastră bunăvoie de nime siliţi, de nime asupriţi să-i fie ţigan în vecie....”

87

DonaţiiDonaţii

Stăpânirea ţiganilor

Stăpânirea ţiganilor

Bătrânii statuluiBătrânii statului

îşi cunoşteau drepturile lor la pământ după spiţa neamului lor. Primul descălecător al unui sat, al cărui nume era dat chiar satului respectiv, stăpânea la început întreaga moşie, construindu-şi pentru el şi copii săi casa de locuit. Urmaşii primilor stăpâni ori cei care cumpărau de prima dată moşia erau mai mulţi fraţi, veri ori alte rude, aceştia formând bătrânii satului. În această idee bătrânii satului se confundă cu fondatorii, dar şi cu trei sau patru generaţii de stăpânitori, astfel că numărul bătrânilor nu era stabil, amestecându-se bătrâni dintr-o generaţie cu alţii din generaţii mai noi. Iată de ce atunci când era vorba de judecată în Divanul Domnesc era necesar ca să se prezinte şi documente adeveritoare cu privire la spiţele de răzeşi, acestea având valoare istorică doar pentru 3-4 generaţii.



1. Care au fost primele popoare migratoare?2. Prezentaţi evoluţia organizării sociale şi politice în perioada de

formare a poporului român.3. Caracterizaţi proprietatea devălmaşă.4. Obiceiul pământului – definiţie, caracterizare.5. Caracterizaţi în ce constă „înfăţişarea” şi „înzestrarea surorilor” ca

instituţii juridice.




STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL DEZVOLTAT

TEMA 1. FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI1. ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI2. ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI3. VOIEVODATUL TRANSILVANIEI4. ŢARA CAVARNEI

88

TESTTEST

CuprinsCuprins


TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT ÎN ŢĂRILE ROMÂNE1. ORGANIZAREA DE STAT1.1. DOMNIA ŞI PREROGATIVELE SALE1.2. VOIEVODATUL. PRINCIPATELE. GUVERNATORUL1.3. ADUNĂRILE PE STĂRI, CONGREGAŢIILE NOBILIARE ŞI DIETELE TRANSILVANIEI. MODUL LOR DE FUNCŢIONARE.1.4. ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI FEUDAL. SFATUL DOMNESC. CONSILIUL PRINCIPELUI. GUBERNIUL TRANSILVANIEI. CANCELARIA AULICĂ.1.5. DREGĂTORIILE CENTRALE. GENERALITĂŢI.1.6. MARII DREGĂTORI1.6.1. DREGĂTORII CIVILI1.6.2. DREGĂTORII MILITARI1.6.3. DREGĂTORII DE CURTE1.6.4. DREGĂTORIILE TRANSILVĂNENE1.7. BĂNIA CRAIOVEI2. ORGANIZAREA LOCAL-ADMINISTRATIVĂTEMA 3. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI1. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ2. JUSTIŢIA ECLEZIASTICĂ3. JUSTIŢIA ORASELOR4. PROCEDURA DE JUDECATĂ5. ADMINISTRAREA PROBELOR6. PRONUNŢAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTORESTI7. CĂI DE ATAC8. EXECUTAREA HOTĂRÂRILORTEMA 4. REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUŢII DE DREPT ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT1. DREPTUL DE PROPRIETATE1.1.PROPRIETATEA DOMNEASCĂ1.2.PROPRIETATEA BOIEREASCĂ1.3. PROPRIETATEA ŢARANEASCĂ2. REGIMUL PERSOANELOR3. RUDENIA4. FAMILIA, CĂSĂTORIA, SUCCESIUNEA5. RĂSPUNDEREA COLECTIVĂ6. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ7. INFRACŢIUNI8. ABATERI DE LA DOGMELE RELIGIOASE9. HICLENIA, LESMAJESTATEA, CALPUZANIA10.PEDEPSELETEMA 5. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA1. PRIMELE PRAVILE ŞI IMPORTANŢA LOR2. CONŢINUTUL PRAVILELOR3. CARTEA ROMÂNEASCĂ DE INVĂŢĂTURĂ4. ÎNDREPTAREA LEGII SAU PRAVILA CEA MARE

89

5. DREPTUL SCRIS AL TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA VOIEVODATULUI ŞI ÎN PRINCIPAT

TEMA 6. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII FEUDALISMULUI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE1. GENERALITĂŢI2. REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT2.1. REFORMA SOCIALĂ2.2. REFORMA FISCALĂ2.3. REFORMA JUSTIŢIEI2.4. REFORMA ADMINISTRATIVĂ2.5. REFORMA MILITARĂTEMA 7. EVENIMENTE POLITICE ALE SFARSITULUI SEC. AL XVIII-LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SEC. AL XIX-LEA. FORME DE GUVERNĂMÂNT1. PRINCIPALELE EVENIMENTE POLITICE2. FORME DE GUVERNARE. MONARHIA ABSOLUTĂ3. FUNCŢIILE STATULUITEMA 8. DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII FEUDALE1. CATEGORII ŞI IZVOARE DE DREPT SCRIS2. LEGIUIRILE DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ3. LEGIUIRILE DIN MOLDOVA4. DREPTUL DIN TRANSILVANIA5. INCEPUTUL MODERNIZĂRII DREPTULUI



Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: prezentaţi întemeierea Ţării Româneşti, a Moldovei, Voievodatul Transilvaniei

şi Ţara Cavarnei; să definiţi particularităţile organizării de stat în ţările române; definiţi modalităţile de organizare a justiţiei; vă însuşiţi cunoştinţe referitoare la reglementarea principalelor instituţii de

drept în feudalismul dezvoltat; aprofundaţi cunoştinţe privitoare la organizarea de stat şi drept în perioada

destrămării feudalismului în ţările române; vă însuşiţi noţiuni privitoare la drept în perioada destrămării orânduirii feudale.

STATUL ŞI DREPTUL FEUDAL DEZVOLTAT

TEMA 1. Formarea statelor feudale româneşti

Apariţia statelor feudale româneşti reprezintă un moment de însemnătate majoră în istoria României, precum şi în istoria europeană. Formarea lor a constituit dovada evoluţiei societăţii româneşti din punct de vedere politic, economic, social, cultural şi militar.

90



Formarea statelor feudale româneştiFormarea statelor feudale româneşti

Pe plan economic s-a creat o legătură între toate regiunile şi zonele locuite de români, datorită creşterii producţiei şi legăturilor comerciale deosebite.

Ofensiva maghiară în Transilvania a creat un surplus de populaţie, care s-a deplasat atât în Moldova, cât şi în Muntenia, din Ţara Maramureşului, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, când o parte a locuitorilor, în frunte cu voievozii locali, a trecut munţii şi s-a aşezat în teritoriile în plin proces de unificare. Trecerea lui Bogdan în Moldova sau a lui Negru Vodă în Muntenia sunt fapte consemnate de istorie şi în acest sens trebuie înţeles “descălecatul“ ţărilor române.

În statele nou create, viaţa economică şi socială s-a putut dezvolta mai bine, potenţialul acestora punându-se în valoare în lupta împotriva expansiunii otomane, pentru libertate şi independenţă.

Cucerirea independenţei duce la consolidarea hotarelor, dezvoltarea economico-comercială, precum şi la apariţia unor norme de drept care vor forma structura pe care se va construi mai târziu sistemul juridic românesc.

1. Întemeierea Ţării RomâneştiTradiţia istorică a poporului nostru consacră întemeierea Ţării

Româneşti pe faptul descălecării voievodului Negru Vodă la sfârşitul secolului XIII-lea în Muntenia, unde ar fi înfiinţat oraşe, biserici, curţi domneşti106. Reunirea unor teritorii româneşti s-a realizat în mai multe decenii, fiind precedată de o încercare a voievodului Litovoi, apoi a voievodului Bărbat, urmată de biruinţa de la Posada a voievodului Basarab cel Mare107, care devine domn. Ocuparea cetăţii Severinului în 1247 de către Litovoi atrage intervenţia maghiară în 1272, apoi în 1277, când acesta îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă, iar fratele său Bărbat este prins şi silit să se răscumpere pe o sumă mare de bani. Este posibil ca, profitând de această înfrângere, ungurii să fi ocupat şi Banatul de Severin, condus de Micud, precum şi Ţara Haţegului, condusă de voievodul Petru.

În 1324, documentele cancelariei maghiare îl amintesc pe Basarab “voievodul nostru transalpin”, fiul lui Tihomir. Se presupune că el a domnit începând cu 1310, până în 1352.

Posesiunile pe care ungurii le aveau în sudul Carpaţilor au fost cucerite de Basarab cu sabia108. Voievodatul Câmpulungului a fost cucerit în 1300, Banatul Severinului în 1291, care a rămas în stăpânirea sa, apoi cnezatele unde stăpâniseră Ioan şi Farcaş. Realitatea istorică este aceea că Ţara Românească s-a întemeiat în jurul Voievodatului de Argeş, iar desăvârşirea acestei întemeieri are loc sub Basarab I, în anul 1330.

În crearea statului muntean a existat şi o conjunctură istorică favorabilă, aceea a luptelor pentru tronul Ungariei, rămas vacant prin moartea lui Andrei al III-lea, care lăsase urmaş o fată ce nu putea ocupa

106 Gh. I. Brătianu - Tradiţia istorică a descălecatului Ţării Româneşti în lumina noilor cercetări, în An. Ac. Rom. Mem., XXIV, 1942 - 1943.107 Radu Popescu - Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, Ed. Ac., 1963.108 Ion Mihnea - Războiul lui Basarab cel Mare cu regele Carol Robert ( noiembrie 1330), în Cerc. Ist. V- VII, 1929 - 1931.

91

Întemeierea Ţării Româneşti

Întemeierea Ţării Româneşti

conducerea regatului. Luptele pentru tron între Carol Robert de Anjou şi Venceslav, amândoi susţinuţi de partide nobiliare şi chiar încoronaţi, apoi implicarea lui Otto de Bavaria ca succesor a lui Venceslav, care renunţase, implicarea voievodului Ladislau Borşa al Transilvaniei în arestarea lui Otto şi trimiterea spre a fi închis la “voievodul valahilor“ sunt evenimente ce au favorizat procesul de lărgire a hotarelor din partea lui Basarab109. Tătarii îşi mutaseră centrul de putere înspre răsărit, iar bulgarii erau antrenaţi în lupte interne, care au dus la dezmembrarea statului. În aceste condiţii, pe care le-a exploatat în mod favorabil Basarab I, se întemeiază prima formaţiune politică românească sub forma statului feudal.

Autoritatea sa se întinde de la Carpaţi la Dunăre, în dreapta Oltului până la Porţile de Fier, în spre est până la Brăila şi Bugeac. Celelalte popoare au denumit noul stat Vlahia, Valahia, Ungro - Vlahia.

Românii întotdeauna au denumit-o Ţara Românească sau Muntenia, având în vedere nucleul de formare al statului în jurul voievodatelor de la munte.

2. Întemeierea MoldoveiÎn “Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă” i se atribuie

întemeierea statului lui Dragoş, voievod de Maramureş. Este reală venirea lui Dragoş în Moldova, unde a participat la o expediţie împotriva tătarilor, în anii 1343-1345, împreună cu secuii conduşi de Andrei, fiul lui Laţco, expediţie iniţiată de regele Ludovic al Ungariei 110.

Apărarea regatului ungar împotriva tătarilor se finalizează cu înfiinţarea, în 1353, a unei mărci de apărare a regatului, marcă ce era dată în sarcina de cârmuire a voievodului Dragoş de Maramureş. În această fază se poate considera că spaţiul moldovean de pe văile Siretului şi Prutului, cu afluenţii lor, spaţiu ce reprezenta Moldova, nu delimita un stat independent, ci o marcă dependentă de regele Ungariei. Dragoş a avut doi ani de domnie, cronicile româneşti arătând că el a murit în 1355, iar după el a urmat ca voievod fiul său Sas, a cărui domnie a durat patru ani.

În anul 1359, la tronul Moldovei urmează fiul lui Sas şi anume Balc111, pe care îl detronează voievodul Bogdan de Maramureş, care câştigă prin luptă independenţa Moldovei faţă de regele Ungariei şi devine capul unei dinastii moldovene.

Bogdan, voievodul Maramureşului, este cunoscut dintr-un document al cancelariei Ungariei din 1343, ca fiind “infidel notoriu“, în antagonism cu regele, antagonism ce se va accentua şi care îl face să treacă în Moldova în 1359 şi să-l determine pe Balc să fugă în Maramureş. În 1359 şi 1365 regele Ungariei iniţiază expediţii împotriva lui Bogdan, dar fără succes.

Izbânda lui Bogdan de a crea statul feudal Ţara Moldovei este consemnată în cronicile contemporane, cum sunt documentele din 2

109 Maria Holban - Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria Angevină şi despre reflectarea campaniei din 1330 în diplomele regale şi în "Cronica pictată ", Studii XX, 1967.110 Romul Vuia - Legenda lui Dragoş. Contribuţii pentru explicarea originii şi formării legendei privitoare la întemeierea Moldovei, Anuar Ist. Cluj, I, 1921 - 1922.111 V. Motogna - Urmaşii lui Dragoş (un document necunoscut), în Rev. Ist. XI, 1925.

92

Întemeierea Moldovei

Întemeierea Moldovei

februarie 1365 sau Cronica Dubnicensă. Aceasta afirmă: “În timpul lui Ludovic, Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând pe românii acelui district, a trecut în taină în ţara Moldovei, care era supusă coroanei ungureşti… şi deşi el a fost combătut adeseori de oastea regelui, totuşi crescând numărul românilor locuitori în acea ţară, ea s-a întins şi s-a constituit ca stat “.

Recunoaşterea implicită de către regele Ungariei a independenţei Moldovei, în anul 1365, este un moment de referinţă privind existenţa celui de al II-lea stat feudal românesc.

Ţara Moldovei, fiind acum independentă faţă de regele Ungariei, profită de criza Hoardei de aur şi înlătură dominaţia tătară în anul 1386, cu toate că în sudul Moldovei această dominaţie este cunoscută şi mai târziu.

Graniţele noului stat cuprind teritoriile moldovene în limita Carpaţilor, vecinătatea cu Polonia, teritoriile până la Nistru, Dunăre şi Marea Neagră.

Popoarele vecine au numit Moldova: Terra Wallachorum, Terra Moldovana, Moldovalahia, Rusovalahia, Ţara Vlahilor, Vlahia cea Mică. Românii au numit-o întotdeauna Moldova sau Ţara Românească a Moldovei112.

3. Voievodatul TransilvanieiTransilvania, fiind cucerită de maghiari, a făcut parte din regatul

Ungariei, unde şi-a păstrat o individualitate distinctă. Faptul că Transilvania avea un cadru natural deosebit, un podiş înalt înconjurat de munţi, a creat posibilitatea organizării unui voievodat, care s-a moştenit din generaţie în generaţie, de la “Gelu”, ducele românilor, apoi Glad în Banat şi Menumorut în nord-vestul Transilvaniei şi Crişana. Voievodatul lui Menumorut nu a fost ocupat efectiv niciodată, chiar dacă era sub suzeranitate maghiară, la fel cum unii voievozi români din sudul Carpaţilor erau dependenţi de regele Ungariei.

Primul voievod al întregii Transilvanii a fost “Leustachius Voivoda Transilvaniae”, în 1176. Puterea voievodului Transilvaniei era atât de mare, încât ea o egalează pe cea a unui domnitor independent.

Funcţia de voievod al Transilvaniei a fost ocupată de peste 90 de ori de voievozi români, unguri, saşi sau secui, de episcopi sau mireni, dar toţi aceştia au stăpânit Transilvania cu o putere detaşată de coroana Ungară, chiar dacă îi erau supuşi mai mult sau mai puţin113. Astfel, un principe cum a fost Roland Borşa, care a domnit de trei ori între 1282-1293, s-a manifestat cu mare îndrăzneală şi nesupunere faţă de regele Ungariei, după cum voievodul Ladislau Kan, ce a domnit între 1294-1315, l-a arestat pe regele Ungariei Otto de Bavaria, proaspăt ridicat pe tron, şi l-a trimis voievodului român de dincoace de munţi pentru a-l ţine prizonier.

Voievodatul Transilvaniei era o individualitate economică, făcând comerţ cu celelalte state româneşti, între acestea existând 16 trecători mari şi mici, pe unde mărfurile ajungeau în Moldova şi Muntenia.

112 Şt. Ştefănescu - Întemeierea Moldovei în istoriografia românească, în Studii, XII, 1959.113 Istoria lumii în date - Ed. Didact. şi Ped. Bucureşti, 1972.

93

Voievodatul TransilvanieiVoievodatul Transilvaniei

Cnezatele şi voievodatele româneşti din Transilvania au existat ca mod de organizare mai mult de 150 de ani, până când s-au introdus comitatele, ca formă de organizare împrumutată de la saşi şi secui. Totuşi, unele zone cum sunt Hunedoara, Turda, Maramureş, Făgăraş, continuă să aibă forme proprii de organizare până la mijlocul secolului al XIII-lea. Ca urmare a tradiţiilor româneşti deosebit de puternice, unele teritorii se vor organiza în districte. Cnezate şi voievodate româneşti continuă să existe în Crişana şi Banat, amintite în documente: cnezii obişnuiţi (communis cnezus) şi cnezii confirmaţi de rege, care aveau dreptul cnezial ereditar (cnezus per nostras litteras regales in suo cnezatu laboratus).

În timpul luptelor cu turcii, mulţi dintre ei s-au distins prin acte de vitejie, fiind făcuţi nobili sau dregători. În anul 1406, Sigismund îl confirmă pe Dionisie Ciucă în calitate de cneaz al comunei Mihălenţi, pentru serviciile aduse. În anul 1420, castelanul Severinului îl confirmă pe Bogdan în calitate de cneaz al mai multor comune în districtul Corniatului, pentru vitejia sa.

Nicolae Csaki, voievodul Transilvaniei, îl confirmă cneaz pe Costea în ţinuturi din Ţara Haţegului, unde a luptat cu turcii şi şi-a pierdut toţi fraţii. Regele Sigismund (l386-l437), regele Albert (l438-l44o), regele Vladislau I (l44o-l444), precum şi Iancu de Hunedoara în calitate de guvernator (1446-l452) confirmă pe scară întinsă o serie de cnezi114.

Înnobilarea ostaşilor care se disting în lupte are un efect deosebit, răpind poporului român elemente valoroase, care trec în nobilimea maghiară, adoptă limba acestora şi credinţa catolică. Atât regele Ludovic cât şi Sigismund au dat ordine foarte categorice în privinţa condiţiilor de înnobilare a unor români. Mai mult, cei ce primeau, odată cu titlul nobiliar, şi moşii şi sate dependente, erau obligaţi să nu mai ţină pe moşiile lor “preoţi schismatici“ şi să-i silească pe locuitori să treacă la catolicism.

Restul cnezilor, neconfirmaţi şi neînnobilaţi, rămân într-o situaţie modestă, sau decad până la a ajunge iobagi.

Nobilimea română continuă să se menţină sute de ani, fiind menţionat un număr mare de cnezi în dieta din 1291. Ei sunt cnezi de Maramureş, din Ţara Moţilor, Banat sau Făgăraş. Ei sunt întâlniţi şi în dieta din 1355, dar ulterior nu mai apar, procesul de maghiarizare fiind realizat 115.

Cu toate acestea, nobilii din ţara Făgăraşului se menţin, deoarece această formaţiune politică a trecut sub stăpânirea unor domni munteni, cum sunt Vlaicu Vodă (l364-l377) sau Nicolae Alexandru (1352-1364), condiţii în care nobilii îşi văd moşiile întărite, nefiind nevoiţi a trece la catolicism.

4. Ţara CavarneiÎntre Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor XI-XIII au

existat formaţiuni politice, dintre ai căror conducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă să existe marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin, Hârşova,

114 Şt. Meteş - Contribuţie nouă cu privire la voievozii români din Ardeal şi părţile ungureşti în veacurile XVI - XVIII, Cluj, 1922.115 C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, Buc., 1967.

94

Ţara CavarneiŢara Cavarnei

Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format un stat feudal sub autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele de Paristrion. După ce o perioadă se află sub suzeranitatea ţaratului bulgar, profitând de destrămarea acestuia se întemeiază Ţara Cavarnei, în 1346, când această formaţiune politică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia aveau titlu de despot şi erau recunoscuţi de împăraţii Constantinopolului. După Dobrotici, de la care se moşteneşte şi toponimia regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386. Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra Dobrogea şi a o include în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386 şi în 14o4, dar mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânire turcească timp de patru secole şi jumătate116.

TEMA 2. PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DE STAT ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

1. Organizarea de statCa tip istoric de stat, ţările române au fost state feudale până la

începutul secolului al XV-lea, perioadă în care aceste state s-au dezvoltat independent, dar ameninţarea pericolului turcesc, precum şi a altor imperii, a dus la organizarea în comun a luptei împotriva dominaţiei străine.

Acest destin comun a pus amprenta sa pe istoria celor trei ţări, obligate la sacrificii deosebite pentru libertate şi unitate.

Atitudinea faţă de Imperiul Otoman a fost aceea a unui permanent armistiţiu cu obligaţii bilaterale, constând din plata unui “haraci” începând cu 1417, sub domnia lui Mircea cel Bătrân, fără însă a însemna aceasta o supunere necondiţionată faţă de Poarta Otomană117.

Domnitorii au urmărit permanent conjunctura externă favorabilă, pentru consacrarea libertăţii faţă de otomani 118.

Transilvania s-a dezvoltat ca o ţară cu deosebită autonomie. În anul 1257, în urma presiunilor lui Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea cedează Transilvania, pe care acesta o conduce 13 ani ca un rege independent. Între cei doi a izbucnit un război care se termină în 1266, ca între doi suverani cu ţări independente. Voievozii ulteriori au accentuat această autonomie prin creşterea rolului lor în numirea demnitarilor, acordarea de privilegii, numirea capilor bisericii, precum şi creşterea rolului adunării generale ale nobilimii. În timpul lui Ioan de Hunedoara, voievodatul a cunoscut o putere deosebită pe plan intern şi extern.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, aservirea de către turci a ţărilor române s-a concretizat prin obligativitatea haraciului, peşcheşurilor, prestaţiilor în muncă şi monopolul asupra comerţului exterior.

116 Ioan Caragiani - Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, Buc., 1891.117 Liviu P. Marcu - Constituirea statelor feudale româneşti de sine stătătoare, în Istoria dreptului românesc, Bucureşti, Ed. Ac., 1980.118 Cronici turceşti privind Ţările Române, vol I, Bucureşti, 1966.

95

Organizarea de stat

Organizarea de stat

PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DESTAT ÎN ŢĂRILE

ROMÂNE

PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII DESTAT ÎN ŢĂRILE

ROMÂNE

Din punct de vedere politic, ţările române nu devin paşalâcuri nici în secolele XVI-XVII, imperiul exercitând o dominaţie indirectă, caracterizată prin autonomia Ţării Româneşti şi Moldovei, dar sub suzeranitatea turcească, în aceeaşi situaţie fiind şi Transilvania după 1541. O intensificare a dominaţiei otomane se constată în secolul al XVII-lea, când se încearcă o aservire accentuată politică şi economică, ceea ce determină o creştere a luptei împotriva subjugării.

Noua formă de aservire a Ţării Româneşti şi Moldovei s-a concretizat în instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească). În Transilvania, dominaţia austriacă se statorniceşte prin Diploma Leopoldină din 1691. Din punct de vedere politic, Transilvania a fost încorporată ca Principat în imperiul austriac; i se atribuie o nouă organizare şi i se lichidează autonomia.

Din punct de vedere al formei statului, în toate secolele feudalismului dezvoltat Ţara Românească şi Moldova au fost monarhii centralizate, fără să se atingă stadiul absolutismului, cu excepţia perioadei fanariote, când această tendinţă absolutistă se manifestă.

În timpul trecerii Transilvaniei sub dominaţia habsburgică, aici s-au impus formele absolutiste de conducere şi guvernare.

În secolul al XVI–lea, regimul statal a fost unul boieresc, în care boierii de neam şi-au subordonat domnul, iar secolul al XVII-lea este dominat de regimul nobiliar, regim creat prin înnobilarea unei clientele subordonate turcilor, ce duce în final la crearea unui absolutism fanariot.

În ceea ce priveşte Transilvania, ea parcurge perioada voievodatului până în 1541, timp în care voievozii sunt adevăraţi monarhi feudali, având o putere centralizată. Urmează apoi perioada Principatului autonom de la 1541-l542 până la 1691, când forma de stat era “organizarea pe stări” - Dieta Transilvaniei fiind organul stărilor privilegiate - ca după 1691 să fie inclusă în Imperiul Austriac.

Deşi, toate cele trei ţări au fiinţat separat, ele au avut sentimentul comunităţii de neam, de limbă, de cultură, religie şi interese economice. Anumite personalităţi, dorind să se opună duşmanilor externi, au încercat să unească cele trei ţări sub o singură conducere. Aşa se cuvine să amintim unirea lui Mihai Viteazul prin “Hrisovul de la Iaşi din 27 mai 1600“, planul pentru ”regatul Daciei” al lui Gabriel Bethlen la 1626 şi încercarea de confederare a ţărilor române din timpurile domnitorilor Matei Basarab, Vasile Lupu şi Gheorghe Rakozi I, care urmau să transforme această alianţă în luptă antiotomană.

1. 1. Domnia şi prerogativele saleStatele româneşti s-au format în jurul unor familii de voievozi foarte

puternici, care au unit, în jurul voievodatelor lor, toate formaţiunile politice, luându-şi titlul de “voievod întemeietor”, apoi “mare voievod” şi “domn”119.

Domnia a folosit în dezvoltarea sa unele trăsături şi elemente bizantine, cum sunt: titulatura domnului, puterea, concepţia teoretică, virtuţile imperiale, asocierea la domnie.

119 Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921.

96

Domnia şiprerogativele

sale

Domnia şiprerogativele

sale

Titlul de domn derivă de la “dominus”, ce reprezintă stăpânul domeniului feudal ce învederează stăpânirea absolută a ţării şi totalitatea puterilor.

Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de la Dumnezeu, ceea ce impunea respect şi veneraţie. Ungerea cu mir de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul ţării, încoronarea în cadrul bisericii, însoţită de rugăciuni, aveau o încărcătură mistică deosebită. Încoronarea domnului s-a realizat până în secolul al XVI-lea, când coroana a fost înlocuită cu "cuca", dar ceremonialul s-a păstrat.

Domnul presta un jurământ pe cruce şi evanghelie, îndeplinind şi unele prerogative de drept bisericesc şi îndatoriri de ctitor de aşezăminte religioase.

Puterea domnului era necontrolabilă, dar nu absolută, despotică, ci îngrădită de regulile obiceiului pământului şi de pravile, iar din secolul al XVI-lea de suzeranitate otomană.

Puterea domnului era personală, indivizibilă şi netransmisibilă. Voievozii întemeietori au creat dinastii (Basarabii şi Bogdăneştii), optând pentru principiul eredităţii, succesiunea la tron fiind realizată pe principiul mixt al electivităţii şi eredităţii. Domnii erau aleşi pe viaţă de către boieri şi de “ţară“, formată din adunarea tuturor stărilor sociale, dintre fiii, chiar şi nelegitimi, ai domnului120. În Ţările Române, principiul primogeniturii nu a fost recunoscut. Integritatea fizică era o condiţie necesară pentru accesul la domnie. Femeile nu aveau acces la tron.

Principiul ereditar a fost schimbat în secolul al XVI-lea, când regula alegerii pe viaţă a fost înlocuită de turci şi când domnii trebuiau să fie "întăriţi" de Poartă o dată la trei ani, iar din secolul al XVII-lea în fiecare an. Din secolul al XVII-lea, principiul electivităţii domnului este considerat cel de bază, el menţinându-se până în secolul al XVIII-lea, ultimul domnitor ales fiind Constantin Mavrocordat în 1730, după care regula este aceea ca domnul să fie numit de turci.

Pentru ca voinţa domnitorului să fie certă şi după moartea sa, s-a procedat la asocierea la domnie a fiului sau fratelui domnului, astfel ocolindu-se competiţia.

Printre prerogativele domnului se pot aminti cele politice, militare, legislative, judecătoreşti, executive, financiare şi bisericeşti.

Domnul era comandantul suprem al armatei, urmând tradiţia voievodală. Oştenii şi comandanţii depuneau jurământ înaintea domnului la încoronarea sa, precum şi înaintea luptelor. Domnul numea pe comandanţii armatelor, ai cetăţilor şi mobiliza oastea ţării în caz de primejdie.

Domnul reprezenta statul în raport cu alte state, declara război sau pace, încheia tratate de alianţă, primea şi trimetea soli. Aceste atribute de politică externă au fost exercitate cu avizul Sfatului Domnesc şi, uneori, chiar cu avizul membrilor stărilor. Aceste atribute se vor reduce pe timpul dominaţiei otomane, Poarta interzicând exercitarea unei politici externe proprii, determinând pe domnitor să încheie tratate secrete.

12098 Documente privind istoria României, Veacul XVI, B, Ţara Românească, Buc., Ed. Ac., 1951.

97

Domnul exercita dreptul de legiuitor, urmând exemplul împăraţilor bizantini, prin aceasta reprezentând “voinţa divină”121. Prerogativele legislative erau exercitate prin acte normative ce se numesc hrisoave, aşezăminte, testamente sau legătură122. Exista şi un mod de receptare indirectă a dreptului bizantin, prin “pravilele bisericeşti“ şi “pravilele împărăteşti”, precum şi rezolvarea unor raporturi juridice prin “Legea ţării”, dreptul nescris.

Domnul era judecătorul suprem chiar înaintea întemeierii statului, voievozii având drept de judecată asupra supuşilor. El avea dreptul să judece în ultimă instanţă, să evoce de la orice instanţă judecarea unor pricini, să retracteze propria hotărâre, să pronunţe orice pedeapsă, să ierte pe vinovat, să dea “învăţături” judecătorilor în legătură cu modalităţile de judecată. El stabilea hotarele ţării şi ale moşiilor.

Judecata se realiza împreună cu Sfatul (Divanul) Domnesc, dar hotărârea o dădea el în materie penală sau civilă. Condamnarea la moarte pentru hiclenie, drept exercitat de domn, va fi permanent contestat de boierii care doreau ca astfel de proceduri să se realizeze doar prin Sfatul (Divanul) Domnesc. Aplicând principiul filantropiei, domnul ierta, uneori de fapte foarte grave, cu diverse prilejuri (sărbători, nunta sau moartea unui membru al familiei, naşterea unui copil) pe cei vinovaţi. Domnul împărţea dreptatea în numele său, nu al sultanului şi după legile ţării, nu ale Porţii. Singurele restrângeri erau cele privitoare la pricinile mixte între musulmani şi pământeni.

În exercitarea prerogativelor executive, domnul avea dreptul de a lua măsuri pentru păstrarea ordinei interne feudale. În acest scop, el numea şi revoca pe toţi dregătorii curţii şi ai ţării. Poruncile sale verbale sau scrise erau “cărţi de poruncă“, “pitace“, “hrisoave“ sau “cărţi de judecată“123. Prin dregători, domnul impunea dările, executarea muncii ţărăneşti, executarea hotărârilor, reprimarea răzvrătiţilor, urmărirea răufăcătorilor sau a ţăranilor fugiţi din sate.

Atribuţiunile financiare se concretizau în perceperea dărilor fixate la înscăunarea domnului, stabilindu-se şi taxa fiecărei colectivităţi la plata haraciului. Privilegiile şi scutirile de dări şi taxe erau avantaje create de domn unor categorii sociale, boieri sau preoţi, precum şi unor oraşe şi târguri sau negustori.

În legătură cu treburile bisericeşti, domnul şi-a luat prerogative de patronat în probleme organizatorice, dar nu de dogmă. El înfiinţează mitropolii, episcopii şi mănăstiri, numeşte şi revocă pe capii bisericii, dă drept de judecată unor organe bisericeşti, reglementează activitatea cultelor străine. În exercitarea acestor atribuţii, domnul cere permanent acordul adunării boierilor sau stărilor.

Când domnitorul nu putea să-şi exercite prerogativele sale, din cauze cum sunt: vacanţa tronului, minoritatea domnitorului sau lipsa sa de responsabilitate sau când domnul lipsea din ţară, se instituia locotenenţa domnească (regenţă pentru minoritate). Termenii pentru

121 Mircea Păcurariu - Istoria bisericii ortodoxe române, Ed. Instit. Biblic, Buc., 1992. 122 Radu Popescu - Istoriile domnilor Ţării Româneşti, op. cit. p.35.123 N. Iorga - Învăţăturile bunului şi credinciosului domn al Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, către fiul său Teodosie voevod, îndreptate de sfinţia sa, părintele Ion, eclesiarhul Curţii, Vălenii de Munte, 1910, p. 336 şi urm.

98

desemnarea locţiitorilor au fost echivalenţi, putând să exemplificăm prin “ocârmuirea domniei“, “ispravnic de scaun“, “caimacam“, “epitrop al ţării”, “cârmuitor al domniei”. Aceşti termeni se folosesc şi în Moldova şi în Ţara Românească.

În Ţara Românească se cunosc regenţe în cazul lui: Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, regentă fiind mama sa, Despina şi unchiul Preda Craiovescu (1521-1522), Petru cel tânăr, regentă fiind Doamna Chiajna (l559-1568), Mihnea Turcitul, regentă fiind mama sa, Ecaterina Solvaresso (l577-1583).

În Moldova, cazuri de regenţă au fost mai multe: Alexăndrel Vodă (1449), care a domnit de trei ori sub regenţa mamei sale, Marinca; Stefăniţă Vodă (1517-1527), care a domnit sub regenţa lui Luca Arbore; Bogdan Lăpuşneanu (1568-l572), care a domnit sub regenţa mamei sale, Ruxandra ş.a.

Regenţii, funcţie îndeplinită de obicei de mamele domnitorilor minori, nu întocmeau documente, care permanent erau elaborate în numele domnului şi semnate cu numele acestuia. Regenţa, ca şi domnia, a funcţionat după reguli de drept consuetudinar. Din a doua jumătate al secolului al XVI-lea, sunt numeroase cazuri de locotenenţă, ca urmare a mazilirii frecvente a domnitorilor de către turci.

Locţiitorii domneşti aveau dreptul să exercite toate prerogativele domnului, cu excepţia celor personale (ex: danii), limitate fiind în timp sau de anumite instrucţiuni domneşti. Sarcinile principale ale locţiitorilor domneşti erau cele privind apărarea tronului de uzurpatori, preluarea şi sigilarea vistieriei domnului mazilit, strângerea dărilor şi trimiterea haraciului puterii suzerane.

1. 2. Voievodul. Principele. Guvernatorul

Conducerea politică a Transilvaniei s-a realizat prin intermediul instituţiei voievodale, atât timp cât provincia s-a găsit sub stăpânirea Ungariei. Numit de regele Ungariei, voievodul exercita o parte din prerogativele suveranităţii regale, încercând permanent să-şi lărgească aceste prerogative şi să devină independent 124.

Începând din secolul al XIII-lea, voievozii au încercat să transforme această instituţie într-una cu caracter ereditar, tendinţă ce există până în secolul al XV-lea. Cazul voievozilor Borşa şi Laczkfi, care au reuşit să întemeieze adevărate dinastii, ridică instituţia voievodatului la nivelul puterii suveranităţii supreme. De altfel, această formă de organizare, voievodatul, este specifică numai Transilvaniei, pe tot cuprinsul regatului maghiar.

Voievodul numea, dintre slujbaşii săi cei mai apropiaţi, pe vicevoievod şi pe comiţi. El avea dreptul să convoace Congregaţiile generale, pe care le conducea. Voievodul era şef al armatei din Transilvania, era cel mai mare nobil feudal, reprezentantul şi administratorul veniturilor regale, din care îşi lua a treia parte.

124 Şt. Meteş - Contribuţie nouă cu privire la voievozii români din Ardeal şi părţile ungureşti în veacurile XVI - XVIII, Cluj, 1922.

99

Voievodul.Principele.

Guvernatorul

Voievodul.Principele.

Guvernatorul

Autoritatea jurisdicţională a voievodului este întinsă asupra comitatelor de Hunedoara, Alba, Târnava, Cluj, Dobâca, Solnocul Interior, Dej, Turda. Nu erau supuse jurisdicţiei voievodale. Ţinuturile săseşti şi ale secuilor, care manifestau o puternică tendinţă autonomistă. Existenţa unor feude ale domnitorilor Moldovei sau Ţării Româneşti (Amlaşul, Făgăraşul, Ciceul, Cetatea de Baltă), care nu sunt supuse jurisdicţiei voievodului Transilvaniei, vor duce la strângerea legăturilor tradiţionale dintre ţările române.

După despărţirea Transilvaniei de regatul Ungar, în anul 1541, şi transformarea acesteia în Principat autonom, "ţara" Transilvaniei este condusă de un principe125. Principatul autonom cuprindea, pe lângă cele şapte comitate din fostul voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti, districtele Braşov, Bihor, Solnocul Exterior, Solnocul de Mijloc, Crasna, Satu Mare şi Maramureş, Banatul şi câteva comitate din Ungaria de Sus.

Principele Transilvaniei este ales de Dietă, căreia i se recunoaşte dreptul de a alege “orice principe ar voi”, aşa cum este Dieta Clujană din 1543. Primul Principe ales este Ioan Sigismund, în 1541. Dreptul de alegere fiind nestingherit, urma confirmarea de către Poarta Otomană, ceea ce se concretiza prin trimiterea steagului, sceptrului, armelor, unei pălării de paradă şi a unui cal cu întreg harnaşamentul. În fapt, de multe ori alegerea principelui se făcea cu amestecul direct al sultanului. Înscăunarea avea loc la Alba Iulia, capitala ţării şi reşedinţă princiară. Dietele din 1542 şi 1545 au stabilit îndatoririle principelui, de a asigura privilegii claselor nobiliare, precum şi înfiinţarea unui "Concilium Intimum", format din câte şapte nobili maghiari, saşi şi secui, care să-l ajute în întreaga activitate.

Principele conducea ţara după obiceiuri şi legi numite "Compilates constitutionis". În calitate de şef al statului, principele convoca Dietele, fixându-le locul şi data întrunirii, având drept de iniţiativă legislativă. După votarea proiectelor de legi dezbătute în Dietă, aprobarea o dădea principele, acestea devenind obligatorii.

Principele era obligat să nu întrerupă relaţiile cu Poarta otomană, să fie supus şi loial acesteia şi să se manifeste ca un aliat permanent.

În materie judecătorească, principele era judecătorul suprem în cauzele penale şi civile, acorda drept de paloş (ius gladii) unor obşti, ceea ce reprezenta posibilitatea pedepsirii cu moartea a vinovaţilor, putea graţia, amnistia sau comuta pedepsele. Tot lui îi revenea dreptul de a înnobila diferite persoane, de a legitima pe copiii născuţi nelegitim, putea moşteni pe nobilii fără urmaşi, avea dreptul de a înfiinţa târguri, cetăţi şi localităţi.

În perioada trecerii Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, împăratul Leopold al II-lea a dat o nouă constituţie (colecţie legislativă), numită “Diploma Leopoldină”, în anul 1691126. Potrivit acesteia, conducerea Transilvaniei o avea împăratul, care este şi principe şi care numeşte un guvernator (Supremus Status Director) ales dintre nobili. Guvernatorul şi locţiitorul său trebuiau să aibă una dintre religiile recepte, excluzând pe ortodocşi.

125 Şt. Pascu - Transilvania în epoca Principatului. Timpul suzeranităţii turceşti 1541 - 1691, Cluj, 1948.126 C. C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, Bucureşti, 1967

100

Guvernatorul era sfătuit de un Concilium Intimum, era retribuit potrivit cu veniturile vistieriei regale şi cu veniturile din taxe.

Puterea legislativă era împărţită între împărat şi Statusurile din Dietă. Puterea executivă o avea împăratul, care o exercita prin constituţie, prin intermediul guvernatorului. Puterea judecătorească era independentă, împăratul fiind obligat să respecte organizarea făcută prin Aprobatele, Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werboczi, Statutele municipale săseşti şi secuieşti.

În timpul stăpânirii habsburgice, Banatul era condus de “Administraţia imperială şi regală a ţării“, care avea în fruntea sa un Preşedinte şi şase consilieri.

1.3. Adunările pe stări, Congregaţiile nobiliare şi Dietele Transilvaniei. Modul lor de funcţionare

Existenţa unui stat organizat nu se poate concepe fără Adunări Generale sau Diete, care să discute şi să ia măsurile impuse de împrejurări deosebite. Aceste Adunări ale Stărilor s-au numit în documente “Sobor“, “Mare Sobor“, “Sfat de Obşte“, “Adunare Obştească“, “Sfat cu toată Ţara“ sau “Adunare a toată Ţara“127. Această Mare adunare a Ţării este un organism specific orânduirii feudale, alături de Domnie şi de Sfatul Domnesc.

Adunarea Mare a Ţării este cunoscută în două modalităţi: când se adună “toată ţara“, dar fără ţărani şi orăşeni, se vorbeşte de Marea Adunare, iar când aceasta cuprinde doar boierii şi clerul înalt, i se dă denumirea de “Sfat de Obşte“. Adunarea de tip lărgit sau restrâns oglindeşte structurarea societăţii pe stări. Aceste adunări au rol de instituţie fundamentală a statului, cu accente constituţionale.

Adunarea nu este constituită din reprezentanţi aleşi de stările respective, ci, de cele mai multe ori, din membri desemnaţi de către domn. Cu toate aceste limite, Adunările Ţării sunt organisme cu cea mai largă bază socială. În ceea ce priveşte originea acestei instituţii, aceasta se poate afla în tradiţia vechilor Adunări obşteşti din uniunile de obşti, precum şi din Adunările bisericii în soboare mixte de clerici şi mireni.

În Transilvania, manifestarea autonomistă a ducilor şi voievozilor faţă de conducerea de la Alba Iulia sau Buda s-a concretizat în sistemul Congregaţiilor şi Dietelor provinciale. Nobilii care aveau dreptul să participe la viaţa publică se organizau în Congregaţii sau “Adunări ale Naţiunilor Privilegiate“, la care participau şi reprezentanţi ai populaţiilor săseşti şi secuieşti. O structură deosebită s-a realizat în 1437, cunoscută sub numele de “Dieta vel Congregaţio generalis trium partium“, ce avea la bază înţelegerea dintre nobilii unguri, secui şi saşi, numită “Unio Trium Nationum“128.

Dietele erau adunări deliberative pentru probleme de legiferare, justiţie şi administraţie, constituind dovada unei autonomii reale. Ioan Zapolya a convocat şapte diete separat de cele ale Ungariei, precum şi un număr de adunări generale.

127 Valentin Al. Georgescu, Al. Herlea - Adunările pe stări, în Istoria dreptului românesc, Buc. vol 1, 1980.128 Şt. Pascu - Istoria Transilvaniei, Blaj, Tip. Lumina 1944

101

Adunările pe stări,Congregaţiile

nobiliare şi Dietele Transilvaniei.Modul lor de funcţionare

Adunările pe stări,Congregaţiile

nobiliare şi Dietele Transilvaniei.Modul lor de funcţionare

În perioada principatului autonom au avut loc 299 Diete, care au realizat baza constituţională a Transilvaniei. Aceste legi trebuiau sistematizate, activitate ce s-a realizat prin lucrarea din anul 1653, “Aprobate Constitutiones Regni Transilvanie et Partium Hungariae eidem annexarum“.

Aceste texte cuprind 5 cărţi: Cartea I - Dreptul ecleziastic; Cartea II-a - Dreptul de stat; Cartea III-a - Dreptul staturilor şi ordinelor; Cartea IV-a - Dreptul procedural; Cartea V-a - Edicte.

În etapa când s-au desfăşurat următoarele 33 de Diete, codificarea şi sintetizarea a continuat, astfel că va apărea o lucrare nouă în anul 1669, cu titlul “Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum“. După apariţia Compilatelor, s-au mai ţinut lucrări în cadrul a 39 de Diete, iar în perioada Marelui Principat al Transilvaniei au avut loc încă 101 diete (1691-1867)129.

În Ţara Românească şi în Moldova, rolul Adunărilor pe stări era precumpănitoare privind alegerea domnitorului de către o bază socială mai largă, dar formată din privilegiaţi, cu excluderea ţăranilor. Astfel de Adunări sunt cunoscute în Ţara Românească în anii 1418, l512, l583, iar în Moldova mult mai numeroase, şi anume în anii 1457, 1504, 1517, 1527, 1546,1552,1561, l600.

În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare ale Adunărilor, sunt cunoscute hotărâri luate cu prilejul reglementării unui conflict de frontieră dintre cele două ţări, cu o largă participare a boierilor mari şi mici, împreună cu dregătorii domneşti şi egumenii mănăstirilor.

Un alt caz este cunoscut în 6 ianuarie 1633, când domnitorul Matei Basarab judecă într-un Sobor larg, din care fac parte mitropolitul, egumenii mănăstirilor, episcopii, boierii mari şi “toată ţara“, cazul unei boieroaice, Maria, învinovăţită de desfrâu de către soţul ei. Un alt caz cunoscut este acela din 1636, când acelaşi domnitor ia o hotărâre, împreună cu boierii, preoţii şi “toţi orăşani mari şi mici“, în legătură cu stabilirea unui hotar. În 2 noiembrie 1636, un caz judecat tot în Adunarea tuturor stărilor, la care participă mitropolitul, boierii şi biserica, priveşte pe capuchehaia Dumitru Dudescu, ce deturnase fondurile din haraciul trimis la Constantinopol.

La 18 ianuarie 1651, obiectul judecăţii în Adunarea tuturor stărilor era o delapidare comisă de marele vistiernic Stroe, unde se consemnează o hotărâre luată de “domnul şi noi toţi şi toată ţara“.

În ceea ce priveşte modul de formare, Adunările de stări se pot defini în funcţie de mai multe criterii, astfel:

- după obiectul hotărârilor, Adunările pot avea caracter intern şi extern. Cele cu caracter intern hotărau cu privire la alegerea domnitorului, organizarea bisericească, probleme militare, fiscale sau juridice. Cele cu caracter extern hotărau cu privire la încheierea tratatelor de alianţă, raporturile de vasalitate şi omagiu, convenţii şi comerţ, plata tributului, declararea stării de pace şi război;

129 Hanga Vladimir - Istoria dreptului românesc, 3 vol., Ed.Ac. R.S.R. 1980.

102

- după compoziţia lor, Stările pot fi "generale", atunci când erau prezenţi reprezentanţi din toate categoriile sociale, şi de “obşte“, când erau prezente o stare sau două (boieri sau clerici);

- în raport de teritoriu, aceste Adunări pot fi "generale, regionale sau provinciale";

- după modul de convocare, Adunările se deosebesc în cele realizate din iniţiativa domnului, sau cele sub presiunea grupărilor interesate (1631,1668);

- după natura activităţilor desfăşurate, sunt Adunări elective, juridice, fiscale, de politică externă.

Convocarea membrilor stărilor pentru a participa la dezbateri se face formal de către domn, apoi se realizează şi prin crainici, care aveau obligaţia să anunţe oraşele pentru desemnarea reprezentanţilor.

Dezbaterile se concretizează în acordarea sfatului pentru domnitor şi “ajutorului“, care se consfinţeşte într-un hrisov domnesc.

În Transilvania, elementele ce alcătuiau dietele erau: scaunul guvernamental cu consilierii şi prelaţii, tabla regească, înalţii funcţionari ai comitatelor, provinciilor şi scaunelor secuieşti, provinciilor săseşti, precum şi a oraşelor libere. În primele perioade, Dieta număra 127 membri, pe lângă care existau “oficiali regali“, care erau magnaţii, nobilii şi un grup de înalţi funcţionari convocaţi prin Scrisoare regală. În secolul al XVII-lea, Dietele aveau circa 200 membri. Ele erau fixate la termene şi locuri stabilite de principe, dar şi cu ocazia unor sărbători, obligaţia fiind ca principele să convoace dieta cel puţin o dată pe an.

Dietele s-au ţinut aproape în toate oraşele, dar în majoritatea cazurilor la Alba Iulia - 94, la Cluj - 46, la Sibiu - 38, la Turda - 35 ş.a.

De obicei, obiectul Dietei îl constituia dezbaterea legilor, abrogarea sau modificarea lor, îndreptarea unor reguli şi privilegii nobiliare, stabilirea cuantumului dărilor, alegerea funcţionarilor superiori, obţinerea cetăţeniei, probleme de hotar, probleme fiscale sau anularea unor fapte ilegale.

Dieta hotăra, de asemenea, cu privire la muncile gratuite, prescripţia şi amnistia, cazurile de lesmajestate, reformele religioase, precum şi în procesele pentru terenuri.

Ceremonialul dezbaterilor şi desfăşurării şedinţei propriu-zise era stabilit de consilierii suveranului. Limba folosită în documentele dietei era latina, uneori germana medievală, cum este de exemplu în 1556, când Dieta a avut loc la Sebeşul săsesc.

1. 4. Organele centrale ale statului feudal. Sfatul Domnesc. Consiliul Principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria Aulică

a). SFATUL DOMNESC Sfatul domnesc este un organ consultativ al domnului, format din

marii boieri şi vârfurile clerului, care apare ca organ al puterii centrale în statele feudale independente. Deşi el are o origine mai veche, primele menţiuni despre sfatul domnesc apar în anul 1400, în expresia “Sfatul

103

Sfatul domnescSfatul domnesc

boierilor mari şi credincioşi“130. În Moldova, acest organism este denumit "Svat“, iar în Muntenia “Sfatul ţării“. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu accentuarea dominaţiei otomane, acesta ia denumirea de “Divan”131, denumire introdusă în Ţara Românească în 1580, iar în Moldova în 1603, de către domnitorul Mihnea Turcitul.

Înţelesul termenului, începând cu secolul al XVIII-lea, este acela de Sfat Domnesc, Sfat Lărgit, la fel cu sala unde se desfăşura şedinţa, lucrările acesteia sau lucrările judecăţii. Membrii sfatului erau numiţi de regulă boieri, dar şi dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani, iar în documentele latine erau pomeniţi cu termenii de “consiliarii, supremi consiliari barones sau senatores“.

În compoziţia sfatului intrau de regulă boierii de neam fără dregătorii, între secolele XVI-XV, apoi au apărut treptat şi s-au consolidat funcţiile dregătorilor până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, după care, din secolul următor, în Sfatul Domnesc vom găsi doar boieri cu funcţii de dregători. Numărul membrilor sfatului era între 10-15 în Ţara Românească şi de 15-3o în Moldova, dar la acest Sfat mai participă şi alţi boieri, în calitate de martori ai învoielilor realizate.

Între secolele XVI-XVIII, numărul membrilor era de 12, din care patru erau ierarhii bisericii. Această cifră s-a menţinut în aproape întreg evul mediu.

În general, în Sfatul Domnesc intrau boierii de rangul cel mai înalt, numiţi “Marele”: ban, vornic, logofăt, spătar, vistier, comis, paharnic, stolnic, postelnic, clucer, sulger şi pitar. În Moldova, pe timpul lui Ştefan cel Mare, intrau în Sfatul Domnesc şi pârcălabii cetăţilor.

În secolele XVI-XVII, mai intrau în sfat şi marele vornic al Ţării de Jos şi marele vornic al Ţării de Sus, hatmanul, pe lângă cei amintiţi mai sus. În Ţara Românească în secolul al XVII-lea intrau în divan şi dregători de rangul al doilea, cum sunt: aga, pitarul, şetrarul, portarul şi armaşul. În secolul al XVIII-lea, Divanul cuprindea: membrii sfatului, boierii mari (stolnicul, comisul, medelnicerul, clucerul, serdarul, sulgerul, jitnicerul, pitarul, şetrarul, armaşul, logofătul II, uşarul, aga, postelnicul II, logofătul III, căpitanul de dorobanţi, vameşul şi căminarul), alţi boieri de starea a II-a, în număr de 13, precum şi unii boieri din starea a III-a (postelnicul, paharnicul, vistiernicul, comisul, sulgerul, jitnicerul, cămăraşul de jitniţă, patru vornici de poartă, marele cămăraş şi vătaful de aprozi). În total, divanul cuprindea 53 de dregători mari şi mici.

În doctrina politică propagată prin “Învăţăturile” domnitorului Neagoe Basarab sau cronicile scrise de Azarie, Grigore Ureche, Mitropolitul Matei şi Miron Costin se induce ideea că domnitorul nu poate conduce singur, el trebuind să fie ajutat de un Sfat, care să aibă rolul de consiliere şi, de asemenea, să fie exponentul clasei feudale, căreia să-i apere drepturile.

Sfatul a avut atribuţiuni politice, judiciare, financiare, bisericeşti şi militare.

130 Paul Gogeanu - Istoria statului şi dreptului, Vol. II, Univ. Buc. 1970. 131 Florescu George - Divane domneşti din Muntenia în secolul XV. Dregători şi boieri. Bucureşti, 1927 - 1928.

104

În atribuţiunile politice intrau cele legate de informarea domnului cu privire la starea de spirit din rândul boierilor şi a ţării. Cu privire la întocmirea tratatelor, rolul Sfatului era acela de a însoţi pe domnitor în ceremoniile de vasalitate sau de a garanta prin semnătură unele tratate de alianţă. În relaţiile cu turcii, domnitorul Petru Aron, spre exemplificare, a consultat Sfatul cu privire la plata haraciului, iar Mihai Viteazul cu privire la încetarea plăţii acestuia şi declararea războiului.

În ceea ce priveşte atribuţiunile judiciare, domnul consulta Sfatul în legătură cu tehnica juridică şi conţinutul normelor din Legea ţării sau din Pravile, precum şi cu privire la împărţirea dreptăţii în interesul clasei feudale. Sfatul nu era un organ de judecată, el fiind doar un for consultativ pentru domnitor, care avea permanent răspunderea pentru hotărârile şi sancţiunile pe care le dădea. Într-un document din 1662, se arată că “luând domnia mea… împreună cu toţi cinstiţii boierii Divanului domniei mele, aşa am hotărât domnia mea şi cu Sfatul domniei mele”.

Domnitorul era organul suprem de judecată, el judeca singur, atât procese civile sau penale, chiar şi unele procese importante de trădare sau delapidare, deci avea nevoie în mod necesar de practica utilă a boierilor din Sfatul domnesc, care cunoşteau legile şi mai participaseră la astfel de procese. În anumite cazuri, domnitorul judeca împreună cu Sfatul, deşi această practică este o excepţie. Întâlnim astfel de cazuri, spre exemplificare, la 15 iulie 1631, când domnitorul Leon Tomşa trimite un "Hrisov" prin care opreşte pe domn să condamne la moarte pe boieri fără judecata Divanului, precum şi documentul din 18 august 1668, elaborat din iniţiativa boierilor, prin care se arată că “domnitorul trebuie să judece împreună cu boierii divanului, precum este Legea şi Obiceiul ţării”.

În secolul al XVIII-lea, Divanul participă direct la judecata cauzelor, prin împuternicirea unor membri ai acestuia din partea domnitorului, cu privire la cercetare şi la propunerea de soluţie printr-un “Zapis de mărturie sau Zapis de judecată“. În acest act se prevedea şi sancţiunea pentru fapta respectivă, dar aceasta devenea executorie doar când era confirmată de domnitor. Divanul mai era chemat să judece împreună cu domnul în cazurile de maximă importanţă, cum sunt cele privind stăpânirea moşiilor, cauze ce privesc direct pe boieri, străini sau problemele de trădare.

Frecvent, Sfatul domnesc sau Divanul era chemat să judece anumite cauze privind anularea unor danii, vânzări, testamente, dreptul de protimis, reconstituirea de acte furate, pierdute sau distruse. Sfatul domnesc avea şi atribuţiuni notariale, boierii interesaţi putând încheia "zapise" sau "cărţi de mărturie", întărite apoi prin semnătura domnitorului pentru o mai mare putere de autentificare.

Cu privire la atribuţiunile financiare ale Sfatului domnesc, acesta trebuia să identifice mijloacele cele mai potrivite pentru efectuarea plăţii haraciului, fixarea unor taxe noi, având în acest sens o putere consultativă. Sfatul domnesc nu se putea opune fixării unor noi biruri şi dări, chiar dacă uneori era convocată şi Adunarea stărilor. Astfel, domnitorul Vasile Lupu, în 1636, declară că a hotărât “cu tot Sfatul nostru, cu vlădicii, cu boierii şi cu mazilii“ cu privire la mărimea haraciului. În secolul al XVIII-lea, Sfatul domnesc supraveghează şi gestiunea

105

vistieriei, după catastifele marelui vistier, care prezenta trimestrial situaţia trezoreriei.

Cu toate acestea, domnitorul nu dădea socoteală cu privire la cheltuirea banilor vistieriei şi putea cere reîntregirea sumelor prin zapis de diferenţă.

Sfatul domnesc era consultat de domn şi în problemele bisericeşti. El participa la înfiinţarea unei eparhii, mutarea unei mitropolii sau episcopii. Astfel, la mutarea Mitropoliei de la Curtea de Argeş în Târgovişte, sau a Mitropoliei Sucevei în Iaşi, domnitorii s-au consultat cu toţi boierii mari şi mici. Alegerea ierarhilor bisericeşti, mitropoliţi sau episcopi, se făcea de un "Sobor" convocat de domn şi compus din episcopi, Sfatul domnesc şi egumenii principalelor mănăstiri. La fel şi "caterisirea", sau scoaterea din scaunul episcopal, se făcea tot cu avizul Sfatului domnesc. În acest mod s-a procedat de către domnitorul Matei Basarab când l-a caterisit pe mitropolitul Ştefan pentru uneltire, sau cazul caterisirii lui Antim Ivireanu de către Nicolae Mavrocordat în 1716, pentru uneltire împotriva Porţii otomane şi a domniei sale.

Închinarea unor mănăstiri către locurile sfinte sau scoaterea din această situaţie era tot un apanaj al Adunării pe stări, conduse de domn. Chiar şi organizarea vieţii călugăreşti era asigurată prin “Aşezăminte domneşti”, cum este cel din 20 septembrie 1626, al domnitorului Miron Barnovschi, cu care ocazie s-a cerut şi părerea Sfatului Domnesc.

Cu privire la problemele militare ale statului, Sfatul domnesc este completat cu unii membri viteji, care au dovedit calităţi militare deosebite şi care au fost cooptaţi în calitate de pârcălabi. Marele vornic, marele spătar şi hatmanul deliberau împreună cu domnitorul asupra planurilor strategice, în timp de război. Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Movilă au folosit Sfatul domnesc lărgit pentru deliberarea în legătură cu unele decizii de război importante. Domnitorul Vasile Lupu, înainte de lupta de la Ojogeni, consultându-se cu Sfatul, "au ales cu Sfatul să nu treacă Prahova şi au pierdut lupta“.

Cu privire la modul de lucru al Sfatului Domnesc, locul şi timpul în care se ţineau şedinţele, se poate arăta că acestea au fost, până în secolul al XVIII-lea, dependente în mod direct de deplasarea domnitorului prin ţară sau la războaie. Tradiţia românească făcea ca domnitorul să se deplaseze prin ţară pentru rezolvarea diferitelor probleme, documentele menţionând că Sfatul domnesc avea loc în localităţile de staţionare a domnului sau în tabăra militară, în cazul unor campanii de război.

Sfatul se putea ţine şi în capitală, la reşedinţa domnului, în sălile destinate acestui scop sau în sălile "Spătăriei". Sfatul se ţinea zilnic în secolul al XVII-lea, apoi cu o frecvenţă mai mică, dar boierii şi mitropoliţii erau obligaţi să vină zilnic la Curte. Şedinţele aveau o solemnitate deosebită, erau de cele mai multe ori secrete, dar existau şi şedinţe cu o participare mai largă, sau şedinţe publice. La lucrările Sfatului puteau să participe şi persoane care aveau un rol auxiliar. Documentele ce se încheiau erau scrise de grămătici, dieci sau logofeţi şi erau păstrate într-o cancelarie. Cu timpul, cancelaria domnească şi-a amplificat rolul şi activitatea, fiind necesari mai mulţi logofeţi, într-un adevărat serviciu,

106

organizat ierarhic, care redactau documentele domneşti şi păstrau Marele sigiliu.

b) CONGREGAŢIILE GENERALE. CONSILIUL PRINCIPELUI. GUBERNIUL. CANCELARIA AULICĂ

Voievodul Transilvaniei era ajutat în îndeplinirea atribuţiunilor sale de mai mulţi subalterni, cunoscuţi sub numele de “familiares”, ei fiind legaţi de persoana voievodului prin raporturi de vasalitate.

În situaţii mai importante, erau convocaţi toţi subordonaţii şi vasalii în Congregaţii Generale, Adunări ale Comitatelor, ce urmau să soluţioneze problemele statului132. De obicei, în componenţa Congregaţiilor intrau nobilii celor şapte comitate, saşii, secuii şi vârfurile ecleziastice, fiind excluşi ţăranii liberi sau iobagi. Românii nu participau la aceste Congregaţii, nefiind recunoscuţi ca "naţiune". În conformitate cu prevederile Dietelor din 1542 şi 1545, principele conducea toate treburile statului cu ajutorul unui “Consilium“ format din 21 persoane, câte şapte din fiecare naţiune privilegiată. Dieta de la Turda, din 29 martie 1542, statorniceşte că “se vor trimite de către domnii nobili unul din fiecare comitat până la numărul de şapte… pentru a ţine sfat împreună pentru binele, folosul şi păzirea ţării… Domnii secui să aleagă din cele şapte scaune, şapte bărbaţi buni şi chibzuiţi“.

Consiliul era alcătuit din: magister curiae - prefectul curţii; gladiter - spătarul; şeful gărzii personale a principelui şi comandantul oştilor Transilvaniei; summus cancelarius et secretarius - logofătul, şeful cancelariei voievodale; thesaurarius - vistiernicul; camerarius aut cubicularius - postelnicul, secretarul principelui, mai marele camerelor de locuit; magister mensarum - stolnicul, mai marele bucătăriilor; iudex palatinus curiae - vornicul, mai marele justiţiei; magister pincenarum - paharnicul; magister agasomum - comisul, şeful grajdurilor statului. Mai existau funcţii, cum ar fi intendentul - şeful aprovizionării, un căpitan de aprozi, ce se ocupa de educaţia militară a fiilor nobililor, precum şi un şef al poştelor, în a cărui grijă se găseau primirea şi distribuirea scrisorilor şi mesajelor.

Aprobatele şi Compilatele, ca acte oficiale ale principatului, stabileau regulile privind funcţionarea Consiliului principelui. Astfel, numărul membrilor era de 12, aceştia fiind obligaţi să depună un jurământ solemn faţă de principe, iar datoria lor principală era aceea de a-i consilia pe aceştia în conformitate cu legile existente şi cu practica aplicării lor. Principele era dator să ţină seamă de sfaturile Consiliului, pentru a prezerva drepturile nobililor. Odată cu instaurarea stăpânirii austriece, Diploma Leopoldină prevedea că pe lângă guvernator va funcţiona un Consiliu Intim, alcătuit din 12 persoane, ca şi Consiliul principelui. După anul 1693, acest Consiliu se transformă în Gubernium, un organ mai larg, în frunte cu guvernatorul. Acest organism este alcătuit din comandantul suprem al trupelor, şeful cancelariei, trezorierul, preşedintele Dietei (statuum praesidens) şi 12 consilieri intimi.

132 Emil Cernea, Emil Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Buc., 1994. Ed. Şansa.

107

CONGREGAŢIILE GENERALE.CONSILIUL

PRINCIPELUI.GUBERNIUL.CANCELARIA

AULICĂ

CONGREGAŢIILE GENERALE.CONSILIUL

PRINCIPELUI.GUBERNIUL.CANCELARIA

AULICĂ

Gubernium este organul executiv central, el administrând ţara în numele împăratului, are reşedinţa permanentă la Sibiu şi dezbate problemele statului sub conducerea guvernatorului. De cele mai multe ori, Gubernium analizează problemele politice, economice şi religioase în numele principelui moştenitor, în măsura în care există un interes al clasei nobiliare. Pentru mai buna supraveghere a Transilvaniei, în anul 1694 habsburgii înfiinţează la Viena o Cancelarie Aulică - Kaiserliche Hofkanzelei. În fruntea acestei Cancelarii a fost numit de către împărat un cancelar, care avea în subordine referenţi şi consilieri aulici, secretari, registratori de taxe, expeditor, protocolist, mai mulţi notari şi alţi funcţionari. Cu timpul, rolul acestei Cancelarii creşte, iar pe timpul împărătesei Maria Tereza devine cel mai important organ de conducere al Transilvaniei, putând să dea ordine Guberniului fără a cere încuviinţarea împăratului.

1. 5. Dregătoriile centrale. GeneralităţiLa începutul întemeierii statelor feudale, aparatul central de stat

era format dintr-un număr redus de dregători, care serveau la curtea domnitorului, precum şi un număr de dregători mai mici ca importanţă, răspândiţi pe plan local. La început, atribuţiunile unui dregător nu erau rigid stabilite, domnul putând delega îndeplinirea unor sarcini care intrau în atribuţiunile altui dregător. Unii cumulau mai multe atribuţiuni în consideraţia persoanei, în raport de gradul de încredere al domnitorului în aceştia, vârsta şi vechimea, precum şi afinităţile dintre domnitor şi dregător133. Cu timpul, dregătorii importanţi au cedat unele atribuţii subalternilor, ei rămânând cu o atribuţie principală.

Până la reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, dregătorii erau răsplătiţi pentru serviciile aduse prin "mila domnească" ce consta în donaţii, scutiri de dări, daruri, concedarea unor venituri ale domniei strânse chiar de cei în cauză. După reforma domnitorului Constantin Mavrocordat, dregătorii vor primi leafă fixă, limitându-se marile abuzuri ale acestora.

Dregătoriile centrale serveau şi domnului şi ţării, după cum se îndeplineau atribuţiunile încredinţate. Domnitorul avea posibilitatea să-i numească şi să-i revoce după bunul său plac în caz de vacanţă a funcţiei sau la dorinţa sa. Clasificarea funcţiilor dregătoreşti se făcea după criteriul însemnătăţii poziţiei persoanei în raport de domnitor, în dregători mari şi mici, după modul de participare la Sfatul restrâns al domnitorului, în boieri de sfat sau de divan, precum şi după caracterul predominat civil sau militar al dregătoriei.

Astfel, există dregători civili, cum sunt: banul, vornicul, logofătul, vistiernicul, postelnicul şi portarul; dregători militari, cum sunt: spătarul, hatmanul, pârcălabul, aga, armaşul, serdarul, şetrarul, precum şi dregători de curte, cum sunt: paharnicul, stolnicul, comisul, medelnicerul, clucerul, sulgerul, jitnicierul, pitarul, cămăraşul, căminarul şi vameşul.

133 Petre Strihan - Dregătoriile centrale, în Istoria dreptului românesc, vol. 1, Buc. op.cit.

108

Dregătoriile centrale.

Dregătoriile centrale.

1. 6. Marii dregători 134

1. 6. 1. Dregătorii civili 135

MARELE VORNICÎn Ţara Românească este menţionat ca existând dintr-un

document din 4 septembrie 1389, iar în Moldova dintr-un document din 1387. Vornicul avea atribuţiuni judecătoreşti. În principal, el judeca furturi, încălcări de hotare, răniri, stricăciuni ale turmelor. Vinile mari, ce erau pedepsite cu moartea, erau trimise înspre judecata domnului. În Moldova, începând cu secolul XVI-lea, exista un vornic în Ţara de Jos şi unul în Ţara de Sus, primul cu reşedinţa la Bârlad, celălalt la Dorohoi.

MARELE LOGOFĂTAceastă funcţie apare în documentele anilor 1390-1400 şi are ca

atribuţiune principală păstrarea sigiliului statului, redactarea documentelor domneşti, precum şi îndeplinirea sarcinilor de referent. În Moldova, atribuţiunile marelui logofăt erau mai largi, acesta putând judeca unele pricini de pământ şi hotar. Putea, de asemenea, aplica amenzi pentru mutarea însemnelor de hotar sau uz de documente false. Printre atribuţiunile sale se înscriau şi cele de notariat, unde era ajutat de logofătul II şi III.

MARELE VISTIERAceastă funcţie este consemnată într-un document din Ţara

Românească din 8 ianuarie 1392, iar în Moldova din 11 februarie 1400. Ca atribuţiuni principale, marele vistier se ocupa de: strângerea dărilor şi veniturilor, tezaurizarea banilor şi contabilizarea cheltuielilor, procura şi păstra obiectele de lux (coroana, sceptrul, bijuteriile), precum şi veşmintele de protocol ale domnului şi familiei sale, ţinea registrele cu datoriile fiecărei localităţi şi judeca pricinile ce aveau ca obiect problemele financiare. În Moldova, atribuţiunile sale au fost menţionate în “Aşezământul“ din 1741 al domnitorului Constantin Mavrocordat. Şi marele vistier avea subalterni pentru îndeplinirea sarcinilor curente, cum au fost vistiernicii II şi III şi logofeţii de vistierie, birarii, globnicii şi vistierniceii. După înfiinţarea cămării domneşti, atribuţiunile privind păstrarea banilor personali şi obiectelor de lux ale domnitorului şi familiei sale trec în atribuţiunile marelui cămăraş.

MARELE POSTELNICÎn Ţara Românească, această funcţie apare menţionată pentru

prima oară în 18 iulie 1437, iar în Moldova într-un document din 8 martie 1407. Atribuţiunile marelui postelnic se exercitau în legătură cu camera de culcare a domnitorului, precum şi cu accesul la domn şi introducerea în audienţe particulare a trimişilor statelor străine. Cu timpul, acesta îndeplinea şi rolul de tălmaci – traducător în/şi din limbi străine, precum şi acela de mareşal al curţii domneşti. Rolul său a crescut mereu, astfel că a devenit al patrulea demnitar ca importanţă în Sfatul Domnesc, având o

134 Dimitrie Cantemir - Descriptio Moldavie, op cit. 135 N. Stoicescu - Sfatul domnesc şi marii dregători în Ţara Românească şi Moldova, sec. XV - XVIII, Bucureşti, 1968.

109

Dregătorii civiliDregătorii civili

Marele vornicMarele vornic

Marele logofătMarele logofăt

Marele vistierMarele vistier

Marele postelnicMarele

postelnic

mulţime de subalterni şi slujitori. În secolul al XVII-lea, avea drept de judecată asupra membrilor curţii, aprozi, curieri şi chiar supuşi turci.

MARELE PORTARAceastă funcţie apare în secolul al XV-lea şi are ca obiect primirea

turcilor la Curtea Domnească. Cu timpul, atribuţiunile s-au extins în domeniul judecătoresc, marele portar judecând pricini cu privire la hotărnicii. El era acela care avea ca sarcină consemnarea jurământul în cazul unui proces cu jurători. În Moldova, o funcţie similară era marele uşar, care primea delegaţii turceşti la curtea domnească, fiind şi translatorul acestora. În timpul lui Dimitrie Cantemir, marele uşar era socotit al doisprezecelea mare dregător în Divan.

VĂTAFUL DE APROZIAstfel de funcţii sunt atestate din secolul al XV-lea, fiind vorba despre

slujitori domneşti personali, cu înţelesul de paji. Aceştia aveau atribuţiuni de curier şi agenţi judecătoreşti.

1.6. 2. Dregătorii militari

MARELE SPĂTARDregătoria aceasta apare în documentele Ţării Româneşti în 10

iunie 1415, având o conotaţie solemnă, prin aceea că spătarul era purtătorul sabiei domnitorului. Începând din secolul al XVII-lea, marele spătar este comandantul armatei, rangul său este foarte înalt, al treilea în rândul dregătorilor, iar atribuţiunile sale sunt complexe, incluzând judecata subalternilor după dreptul ostăşesc bizantin şi dreptul disciplinar stabilit în Legea Ţării. În Moldova, este al şaselea rang dregătoresc, are mai mulţi subordonaţi numiţi spătărei, precum şi jurisdicţia în stărostia Cernăuţilor.

HATMANULEste o dregătorie specific moldovenească, ce datează din anul

1541, când Petru Rareş numeşte pe boierul Vartic, portar al Sucevei, cu titlul de hatman. El comandă întreaga oştire, având drept de judecată asupra tuturor subordonaţilor, în afara celor cercetaţi pentru trădare, care urmau să fie judecaţi de domnitor. În Ţara Românească, această funcţie apare la mijlocul secolului al XVIII-lea.

PÂRCĂLABULDespre funcţia de pârcălab există menţiuni încă din 1411 în

Moldova şi din 1368 în Ţara Românească, deşi aici nu are o însemnătate deosebită. În Moldova, pârcălabii, în calitate de comandanţi ai cetăţilor, participau la Sfatul domnesc, încă din timpul lui Alexandru cel Bun, precum şi pe tot timpul domniei lui Ştefan cel Mare. În fiecare cetate erau numiţi doi pârcălabi care asigurau ordinea feudală, aveau câte o închisoare, precum şi dreptul de a judeca pricinile civile şi penale, putând chiar să pronunţe pedepse cu moartea. Începând din secolul al XVIII-lea, ei devin şefi de ţinuturi şi nu mai fac parte din Sfatul Domnesc, funcţia devenind de importanţă locală.

MARELE ARMAŞ

110

Marele portarMarele portar

Vătaful de aproziVătaful de aprozi

ariDregatorii

militari

ariDregatorii

militari

Marele spătarMarele spătar

HatmanulHatmanul

PârcălabulPârcălabul

Marele armaşMarele armaş

În Ţara Românească, prima menţiune despre această funcţie este din 1478, iar în Moldova din 1489. Atribuţiunea principală a marelui armaş era aceea de a prinde, cerceta şi întemniţa pe cei vinovaţi de crime, precum şi de a executa hotărârile privind pedeapsa capitală. În acest scop, avea în subordine o închisoare cu personalul necesar, precum şi armaşii II şi III, la fel ca şi alţi subalterni, organizaţi în structură militară. Pe timpul războiului, el comanda artileria, veghea să nu fie dezertori şi primea în grijă şi supraveghere pe robii domneşti.

MARELE AGĂ În Ţara Românească, această funcţie este specifică şi apare

menţionată în documente din anul 1567. Sub domnia lui Mihai Viteazul, aga devine mare dregător, conducând oştile de dorobanţi, iar din secolul al XVII-lea are conducerea seimenilor şi călăraşilor. Marele agă asigura ordinea internă, apăra capitala şi capitalele de judeţe. Pe lângă aceste atribuţii, avea drept de judecată în unele procese civile. În Moldova, apare menţionat din anul 1592, în calitate de comandant al oştilor pedestre.

MARELE SERDAR Este cunoscut în Ţara Românească în documentele cancelariei

domneşti încă din anul 1646. Marele serdar are ca subalterni pe boierii mazili, respectiv pe foştii dregători scoşi din funcţii. Este membru în Sfatul domnesc şi are drept de judecată asupra subordonaţilor săi. În Moldova, funcţia sa este mai complexă, cuprinzând sarcini de apărare a graniţelor răsăritene, fiind comandantul oştilor de călăraşi “de margine“.

1. 6. 3. Dregătorii de Curte

Dregătorii de curte aveau rolul de a-l sluji pe domnitor, fiind de cele mai multe ori în suita sa şi în imediata apropiere.

Marele paharnic era cel ce degusta băutura domnului, să se convingă că nu este otrăvită, în acele vremuri de lupte pentru putere. El era, în acelaşi timp, şi responsabil cu aprovizionarea pivniţelor domneşti şi administratorul viilor.

Marele stolnic avea grija mesei domneşti, având atribuţiuni de aprovizionare a Curţii cu alimente, colecta dijmele în produse şi peşte cuvenite domnitorului.

Marele comis avea responsabilitatea grajdurilor de cai, procura furajele necesare, se ocupa de ceremonii pentru prezentarea cailor domneşti şi făcea tranzacţii de vânzare şi cumpărare de herghelii pentru armatele domnului.

Marele medelnicer avea atribuţiuni privind aprovizionarea cu apă a curţii domneşti, marele clucer aproviziona curtea cu alimente şi grâu, marele sluger era responsabil cu aprovizionarea cu carne, marele jitnicer era şeful depozitelor de cereale, marele pitar răspundea de pâinea curţii şi de carele şi caleştile domnului.

O funcţie mai deosebită era aceea de mare cămăraş, care apare între dregătorii curţii începând din 1638 în Ţara Românească şi din 1646 în Moldova. Marele cămăraş a preluat atribuţiunile vistiernicului cu privire la averea personală a domnului, banii şi bijuteriile domneşti, colectarea

111

Marele agăMarele agă

Marele serdarMarele serdar

Dregătorii de curte

Dregătorii de curte

veniturilor din vămi, ocne şi deseatine. El era responsabil şi cu controlul instrumentelor de măsură.

Marele căminar este o funcţie atestată la mijlocul secolului al XVII-lea în Ţara Românească şi după anul 1610 în Moldova. El era responsabil cu colectarea dijmelor de ceară, în vederea iluminării curţii domneşti, dărilor pe cârciumi, prăvălii şi cazanelor de ţuică.

1. 6. 4. Dregătoriile Transilvănene 136

În epoca Voievodatului, voievodul dispunea de un aparat de stat format din nobili subordonaţi în ierarhie feudală şi care în documentele vremii se găsesc cu denumirea de “familiares“. Acest termen desemnează raportul dintre şeful statului şi subordonaţi, ca şi dintre aceştia şi nobilii subordonaţi lor în raport de vasalitate.

Primul subordonat pe cale ierarhică al voievodului era vicevoievodul, care conducea problemele ţării, şeful statului fiind cel mai adesea ocupat cu problemele conducerii oştirii.

Dintre dregătorii cei mai importanţi sunt cunoscuţi: notarul, judele curţii voievodale, protonotarul ţării, care lucrau la curtea voievodului şi la actele cancelariei.

În epoca Principatului, şeful statului conducea ţara cu un Consiliu format din 12 membri. În cadrul Consiliului existau mai multe funcţii, cum sunt prefectul curţii, spătarul, logofătul, vistiernicul, postelnicul, stolnicul, vornicul, paharnicul, comisul, intendentul, căpitanul aprozilor, precum şi şeful poştelor. Obligaţiile şi răspunderile lor se aseamănă cu cele ale omologilor din Muntenia şi Moldova, fiind reglementate prin “Aprobatae et Compilatae“.

Aceşti dregători depuneau un jurământ faţă de principe, de ţară şi de legile ei, având îndatorirea sacră de al consilia pe principe cu sfaturile cele mai competente, în vederea luării unor decizii favorabile statului şi clasei nobiliare. Dacă aceste sfaturi se dovedeau ilegale, dregătorii erau pedepsiţi cu pedeapsa infidelităţii, care atrăgea îndepărtarea din funcţie sau chiar pedeapsa capitală. Principele era obligat să respecte sfaturile dregătorilor săi şi să nu rezolve problemele statului fără acordul comun al membrilor Consiliului.

Sub dominaţia habsburgică, “Diploma Leopoldină“ din 1691 devine “constituţia“ Transilvaniei, actul fundamental după care se conduce activitatea statului. În această perioadă, conducerea statului o are guvernatorul, care, împreună cu locţiitorul său, viceguvernatorul, este numit de împărat; ei sunt sprijiniţi de un Gubernium, din care făceau parte generalul comandant al armatelor din Transilvania, cancelarul suprem, ministrul de finanţe, Dieta şi 12 consilieri intimi. Ei erau retribuiţi din vistieria statului, erau mari magnaţi, aveau religia catolică sau una dintre religiile recepte, iar generalul armatelor era austriac. Pe lângă Gubernium funcţiona şi un Comisariat, care avea îndatorirea de a încasa dările, de a supraveghea cenzura cărţilor, de a controla activitatea edilitară şi alte tipuri de construcţii, precum şi activitatea medicilor.

1. 7. Bănia Craiovei

136 C. C. Giurăscu - Transilvania în istoria poporului român, op. cit.

112

Dregătoriile TransilvăneneDregătoriile

Transilvănene

Bănia CraioveiBănia Craiovei

Marea Bănie a Ţării de peste Olt constituia o importantă dregătorie, ce cumula atribuţiuni administrative şi judecătoreşti137. Deşi nu se conducea după legi sau obiceiuri separate, totuşi Bănia reprezenta o dregătorie complexă, similară domniei.

Marele Ban apare ca un reprezentant al domniei, uneori ca locţiitor al domnului, un dregător imediat după domn în ierarhia feudală, sau chiar al doilea domn al ţării. Documentele din 1641 şi 1654 îl denumesc pe Ban ca judecător al întregii Ţări a Severinului, Banatul Olteniei numindu-se şi Ţara de Jos.

Banul avea un locţiitor cu funcţie de ispravnic, precum şi o adevărată Curte, o cancelarie pentru întocmirea numeroaselor acte notariale şi a actelor de judecată sau a cărţilor de jurământ, precum şi de mărturie. B. P. Haşdeu îl definea pe "Ban" prin aceea că, începând de prin anii 1300, el era ca un prinţ suveran din "Mica Valahie", care între anii 1300 şi 1600 avea rang de domn, ca un vicedomnitor al aceleaşi ţări, iar între 16oo şi 17oo ca primul boier din Valahia.

Competenţa judecătorească a Banului se întindea în cinci judeţe de peste Olt, iar judecata sa avea aceeaşi competenţă şi putere ca a domnitorului, cu excepţia judecăţii pentru trădare sau pentru vinile pedepsite cu moartea. Banul putea emite anumite "cărţi" de privilegiere, de autorizare pentru înfiinţarea unor aşezări, târguri şi sate. Pentru închiderea vinovaţilor, el dispunea de o închisoare la Craiova.

Competenţa judecătorească şi puterea administrativă a acestuia scade odată cu ocupaţia austriacă, când Curtea de la Viena este interesată să introducă propriile metode de administrare, dar nu schimbă întru totul vechile instituţii. Astfel, împăratul devine principe al “Valahiei cisalutane“, iar poziţia Băniei şi boierimii scade semnificativ după anul 1726. Actele cancelariei sunt redactate în numele împăratului, iar Oltenia este supusă comandantului suprem de la Sibiu, ce purta titlul de “Principatus Valachiae Supremus Director”. Au existat cinci astfel de directori, care în îndeplinirea atribuţiunilor lor foloseau un Consiliu subordonat format din boieri, în fruntea cărora era numit un Preşedinte austriac. De asemenea, s-a înfiinţat un tribunal al "auditoriului", care mai târziu va sta la baza măsurilor luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pentru înfiinţarea judecătoriilor şi departamentelor.

2. Organizarea local-administrativăŢările româneşti au cunoscut pe linia organizării local-

administrative o conduită proprie, în raport de modul de organizare politică a ţării 138. Astfel, în Ţara Românească “Judeţul” era o unitate local-administrativă ce s-a dezvoltat din uniunile de obşti teritoriale. În Moldova, “Ţinuturile“ au fost unităţi administrative care au depins la început de o cetate, apoi de curtea domnului. Conducătorii judeţelor sau ţinuturilor care depindeau de o cetate erau numiţi pârcălabi, iar cei care ţineau de conducerea domnească erau denumiţi sudeţi.

137 Mihai T. Oroveanu - Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 1992.138 Mihai T. Oroveanu - Istoricul organizării administrativ - teritoriale în România, Bucureşti, Ed. Ştiinţ. şi Encicl.,1986.

113

Organizarea local-

administrativă

Organizarea local-

administrativă

În secolul al XVII-lea, ca urmare a sporirii numărului judeţelor, apare o nouă funcţie, şi anume de "Căpitan de judeţ", iar ţinuturile sunt organizate sub conducerea unor mari vătafi sau pârcălabi. Cu timpul, vătafii vor fi înlocuiţi cu "Căpitanii de ţinut".

Satele aveau în continuare o organizare proprie, fie că erau cu o populaţie liberă sau aveau în componenţă ţărani dependenţi. Continuă să conducă în satele libere cnejii, vătămanii, juzii săteşti, iar în satele dependente conducerea administrativă o are boierul, biserica sau domnul, în raport de persoana căreia îi aparţine satul. Unele teritorii formate din sate dependente, învecinate şi care aparţineau domniei s-au numit “Ocoale” şi erau conduse şi subordonate unui dregător al curţii.

În Transilvania, au fost cunoscute unităţi de organizare locală denumite districte româneşti, comitate nobiliare, scaune secuieşti, scaune săseşti, oraşe şi sate.

Districtele româneşti erau organizaţii administrative ale teritoriilor Banatului, Făgăraşului, Hunedoarei, Maramureşului, Văii Rodnei, Văii Chioarului, Beiuşului şi altele. Aceste unităţi administrative aveau o autonomie proprie, concretizată în existenţa unor conduceri proprii, organe de judecată şi privilegii distincte, precum şi un sistem de legi şi cutume în aplicarea dreptului românesc - Legea Ţării.

Comitatele erau organizate ca unităţi administrative conduse de voievod sau principe, care încredinţa îndeplinirea atribuţiunilor unui comite, care era ajutat de un vicecomite şi de către doi juzi nobiliari. Începând din secolul XIV-lea, există şi şase asesori nobiliari, care îi ajută în activitatea administrativă pe comite, iar din secolul al XVI-lea apare şi funcţia de notar al comitatului.

Scaunele secuieşti sunt organe administrativ-judecătoreşti, în număr de şapte, fiind conduse de către două căpetenii: căpitanul şi judele scăunal. Din secolul al XV-lea, apare o nouă funcţie şi anume judele regal, care avea datoria de a supraveghea justiţia. Toate scaunele aveau în frunte un comite, care era numit şi revocat de regele Ungariei din rândul nobililor maghiari, în scopul subordonării populaţiei secuieşti regalităţii.

Scaunele săseşti apar ca urmare a organizării din anul 1224 şi apoi între 1302 - 1349, când se realizează o conducere şi o organizare similară scaunelor secuieşti. Cele opt scaune săseşti aveau o conducere unitară la Sibiu, formată din “Congregaţia scaunelor săseşti”, care avea în frunte un comite al Sibiului. Normele de conducere ale scaunelor săseşti se regăsesc în Diploma Andreiană din anul 1224, sau în Statutele orăşeneşti ale saşilor, aprobate în anul 1583 de principele Transilvaniei Ştefan Bathory.

Existau ca formaţiuni administrative distincte şi două districte regale: Braşovul şi Bistriţa. Aceste districte erau conduse de un jude sau comite, erau proprietatea şi posesiunea reginei şi din acest motiv aveau privilegii speciale începând din secolul al XIII-lea. Aceste districte urmează să fie înglobate în sec. al XV-lea în “ Universitatus Saxonum”.

În Transilvania, oraşele sunt bine dezvoltate pe vetrele vechilor cetăţi, au o organizare proprie, în frunte cu un Sfat sau Consiliu orăşenesc, care alege un primar. În Ţara Românească şi Moldova,

114

oraşele sunt organizate în mod similar, fiind conduse de un pârgar sau şoltuz, împreună cu un Consiliu format din 12 membri consilieri.

Satele sunt, de asemenea, libere sau dependente şi organizate în mod similar ca în Ţara Românească, chiar dacă aparţin vremelnic dominaţiei habsburgice sau turce. Formele de organizare şi conducere sunt cele amintite, cu deosebirea că există o dublă exploatare socială şi naţională, care duce adesea la izbucnirea unor împotriviri violente, precum şi la dese răscoale.

TEMA 3. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI

1. Organizarea judecătorească

În orânduirea feudală dezvoltată, justiţia a fost exercitată, aşa cum am amintit, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, de către domnitor, Sfatul domnesc sau Divan, anumiţi dregători cu atribuţiuni pe plan central sau local, corespunzător cu competenţele acordate de domnitor şi evoluţia funcţiei lor în timp. Justiţia a fost exercitată şi de către organele de conducere ale oraşelor sau târgurilor, de către stăpânul feudal, laic sau bisericesc, în ceea ce priveşte supuşii săi. "Adunarea megieşilor" sau "Sfatul oamenilor buni şi bătrâni" exercitau justiţia asupra membrilor obştilor libere, iar înalţii clerici asupra preoţilor şi călugărilor, precum şi asupra ţăranilor din satele ce le stăpâneau139.

O astfel de organizare judecătorească a complinit nevoia de rezolvare a pricinilor civile şi penale, în primul rând cu privire la dreptul de proprietate, dar şi în ceea ce priveşte raporturile sociale. Era nevoie de reglementarea unor raporturi ce se stabileau cu prilejul actelor civile, cum sunt cele de căsătorie, testimoniare, danii, jurământ, sperjur, infracţiuni cum sunt cele contra bunelor moravuri, sau împotriva vieţii şi integrităţii corporale, infracţiuni de răpiri de persoane (fecioare), infracţiuni de lesmajestate, hiclenie sau contra intereselor claselor nobiliare.

Din analiza modului de organizare şi exercitare a justiţiei se constată că aceasta a avut o serie de trăsături pe întreaga perioadă feudală, unele dintre ele accentuându-şi influenţa sau, dimpotrivă, estompând-o în raport cu evoluţia societăţii. Dintre aceste trăsături se pot aminti:

justiţia avea un pronunţat caracter de clasă, apărând privilegiile nobiliare, ale feudalilor laici şi ecleziastici, devenind un instrument de guvernare şi de opresiune;

separarea puterii legislative de cea judecătorească şi executivă nu era cunoscută, domnitorul sau cei ce judecau în numele său realizând cercetarea, judecata şi uneori chiar şi aducerea la îndeplinire a hotărârii. Spre sfârşitul epocii feudale, se vor statornici unele elemente de separare a puterilor în stat, ca urmare a dezvoltării instituţiilor şi dreptului;

139 P.P. Panaitescu - Documentele Ţării Româneşti, Vol.1, Buc., 1939

115

Organizarea judecătorească

Organizarea judecătorească

ORGANIZAREA JUSTIŢIEI

ORGANIZAREA JUSTIŢIEI

confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală, care se va rezolva odată cu apariţia departamentelor criminaliceşti, ce vor stabili tehnicile de cercetare a cauzelor penale;

venalitatea, justiţia realizată în mod interesat în scopul obţinerii de venituri pentru domn şi judecători;

inexistenţa autorităţii lucrului judecat. O cauză judecată putea fi reluată chiar de acelaşi domnitor, şi cu atât mai mult sub domnia următorului, instituţia domniei având un caracter personal. Totuşi, apare tendinţa de a nu se mai aproba redeschiderea unui proces, în timp, mai mult decât trei domnii;

autonomia faţă de puterea suzerană (otomană, maghiară sau habsburgică). Deşi existau raporturi de vasalitate faţă de Poarta Otomană sau a Transilvaniei faţă de Regatul Ungar, domnitorii şi voievodul sau principele exercitau prerogativele judecătoreşti în nume propriu, hotărârile lor nefiind supuse unei aprobări prealabile sau ulterioare.

Justiţia domnească a fost exercitată de către domnitor, în calitate de judecător suprem. El era obligat, conform cu obiceiul pământului, să se consulte cu Sfatul Domnesc, precum şi cu boierii din Divan, păstrând dreptul de a hotărî singur. Dată fiind întinderea teritoriului şi numărul proceselor, domnul dădea delegaţie sau împuternicire, “drept de paloş“ unor dregători.

Competenţa jurisdicţională a fost diferită, de la o funcţie la alta, diferenţiind competenţa materială dintre unii boieri dregători cum sunt banul, vornicul sau pârcălabul, precum şi după natura pricinii judecate şi pedeapsa ce se aplica infracţiunilor de hiclenie, încălcare de hotare sau proprietate, care se judecau numai de domnitor. Cu privire la pricinile mărunte, competenţa de judecată o aveau şi “oamenii buni şi bătrâni “.

Drept de judecată aveau pârcălabii şi căpitanii de judeţe sau ţinuturi asupra târgurilor şi oraşelor, constituind instanţe de judecată împreună cu conducătorii acestora, şoltuzii şi pârgarii. Atribuţii judecătoreşti le erau încredinţate şi subalternilor marilor dregători, numiţi “bănişori, vornicei sau armăşei”. Aceşti subalterni erau denumiţi şi slugi ai domniei şi puteau judeca pricini administrative. Justiţia stăpânului feudal era exercitată de boieri sau marii ierarhi ecleziastici care erau stăpâni de moşii, asupra locuitorilor acelui pământ. Justiţia stăpânului feudal s-a suprapus, în satele aservite, vechii justiţii a obştii din timpul de dinainte a constituirii statelor feudale româneşti.

După întemeierea acestora, dreptul de judecată al domnului este permanent subminat de autonomia locală, deşi justiţia domnească se aşează deasupra ambelor tipuri de judecată: obştească sau a boierului.

În Transilvania, organizarea judecătorească a cunoscut în perioada feudală două mari categorii de instanţe:

instanţe specific transilvănene, laice sau ecleziastice, în compunerea cărora intrau numai elemente româneşti autohtone, pe de o parte, precum şi alte instanţe, cu elemente româneşti şi maghiare sau săseşti. Pe teritoriile locuite de maghiari, saşi sau secui, au existat instanţe aparţinând direct de regat sau imperiu;

116

instanţele statului feudal, din cadrul căruia Transilvania a făcut parte un anumit timp.

Toate instanţele au purtat denumirea de “scaun”, având atribuţii ce delimitau categoria fiecăreia. Complexitatea organizării judecătoreşti din Transilvania în cursul perioadei feudale se datorează diversităţii populaţiilor, structurii sociale, organizării administrative, transformărilor ce au intervenit în cursul timpului celor trei subîmpărţiri ale istoriei acestei provincii româneşti.

În perioada voievodatului au funcţionat ca instanţe obişnuite, cu similitudini de atribuţii şi competenţe în întregul regat:

instanţe ale domeniului, prin intermediul cărora feudalii, laici sau ecleziastici, exercitau jurisdicţia seniorială asupra ţăranilor de pe moşiile lor, instanţe instituite de pe timpul voievodu-lui Toma de Szecseni (1322-1342) prin Diploma privilegiată dată în 8 mai 1342, prin care se stabileau competenţe judecătoreşti mai mari sau mai reduse, în raport de ”dreptul de paloş“ acordat sau nu, de către rege, în temeiul căruia nobilul putea să judece chiar şi cazuri penale grave şi să aplice pedeapsa cu moartea;

instanţele comitatelor, superioare instanţelor domeniului, ce judecau apelurile împotriva hotărârilor acestora şi, în primă instanţă, diferitele cauze până la o anumită valoare, chiar dacă îi priveau pe nobili;

instanţele orăşeneşti, constituite în urma obţinerii unor astfel de privilegii, în cadrul autonomiei administrative şi judecătoreşti, în secolul al XIII-lea, instanţe compuse din judele şi juraţii oraşului, organe alese anual în cadrul unor alegeri şi care aveau competenţă în pricini civile şi penale;

instanţe ecleziastice cu competenţă specială, ce judecau pe clerici dar şi pe laici în probleme de divorţ, testament, jurământ, blestem, vrăjitorie, amestecarea sângelui etc;

instanţa voievodală, sau scaunul de judecată al voievodului sau vicevoievodului, unde se judecau nobili şi alţi supuşi, cu excepţia clericilor sau persoanelor scoase de sub jurisdicţia sa printr-un privilegiu regal. Aici se judecau şi apelurile împotriva hotărârilor forurilor din comitate. Fiind unul dintre judecătorii cei mai importanţi din regatul ungar, se poate aprecia că voievodul a fost o instanţă generală a statului, dar şi locală, având în vedere că instanţa supremă în stat era regele.

În epoca Principatului, organizarea judecătorească este mai complexă, principele devenind instanţă supremă în stat. Principele poseda şi dreptul de graţiere şi avea ca ajutor în cadrul Consiliului intim pe “iudex curiae”, palatinul curţii, cu atribuţiuni similare cu vornicul din Ţara Românească şi Moldova.

Principele, deşi are puterea judecătorească supremă, o exercită prin delegaţii săi, motiv pentru care scaunul suprem a devenit “Officium Palatinale”, numit şi "Tabla principelui". El este prezidat de “primarius iudex” şi alcătuit din juraţi nobili. Acest for judecă apelurile făcute împotriva hotărârilor instanţelor inferioare, precum şi în fond şi ultimă instanţă asupra problemelor privind proprietatea moşiilor.

În materia crimelor de înaltă trădare se judecă în primă şi ultimă instanţă în cadrul Dietei nobiliare Transilvane. Ca instanţe inferioare au fost cunoscute: "scaunul de judecată" din sat, compus din judele sătesc şi juraţi, apoi "scaunul nobilului stăpân" de moşie, ce judecă pe supuşii moşiei sale,

117

"scaunul de plasă", prezidat de pretor, scaunul cetăţii, compus din căpitanul cetăţii şi asesori.

În teritoriile populate numai de români, scaunele de judecată erau prezidate de un preşedinte, care avea în subordine 12 membri. Preşedintele scaunului era voievodul regiunii, vicevoievodul, comitele, banul sau castelanul din respectivul district.

Secuii aşezaţi de regii Ungariei la extremitatea estică a regatului au beneficiat de unele privilegii acordate pentru serviciile militare. Teritoriile lor s-au bucurat de o cârmuire autonomă, aici neexistând comitate, ci scaune secuieşti, la fel ca şi scaunele săseşti, cu o jurisdicţie proprie.

2. Justiţia ecleziasticăÎn Ţara Românească şi Moldova, raporturile dintre stat şi biserică

s-au împletit în spiritul tradiţiei romano-bizantine. Consfinţind atât integrarea bisericii în organizarea statală, cât şi cooperarea dintre justiţia laică şi cea ecleziastică în sensul "Nomocanoanelor" bizantine, Pravila de la Govora din anul 1640 interzicea laicilor judecarea preoţilor, stabilind că, pentru ori ce vină “ori trupească, ori sufletească“, preotul va fi supus judecăţii bisericeşti 140. Preoţii puteau fi judecaţi în procese civile doar cu privire la locurile de arătură sau vie şi numai cu încuviinţarea episcopului. Totodată, sub sancţiunea destituirii, preoţii nu se puteau adresa domnului cu reclamaţii pentru care nu ar fi avut încuviinţarea mitropolitului.

Exista şi o imixtiune a episcopilor în activitatea de judecată laică, Pravila de la Govora din 1640 stabilind ca “fiece judecătoriu să asculte de judecata episcopului“, ba chiar şi în judecarea unor fapte de către Sfatul domnesc sau domnitor, “pentru îndreptarea cea bună şi judeţul împărătesc şi boieresc să stea sub puterea bisericii “.

În secolul al XVII-lea, prin Nomocanonul lui Malaxos, cât şi prin Pravila aleasă, redactată de călugărul Eustraţie în anul 1632 în Moldova, şi prin conţinutul Îndreptării legii din anul 1652 se interzice ca monahii şi clericii să fie judecaţi de către o altă instanţă în afara arhiereului lor, cu excepţia unor pricini strict laice, dar şi cu această ocazie adresarea spre o astfel de instanţă se realiza cu încuviinţarea acestuia.

Aceste reguli se menţin pe întreg parcursul secolelor XVII-XVIII, dar cu toate acestea din secolul al XVIII-lea există o judecată canonică chiar pentru infracţiunile de drept comun şi/sau crime împotriva statului, după care, dacă clericul era demis, urma să fie predat justiţiei laice.

În spiritul tradiţiei bizantine, hotărârile ecleziastice erau opozabile judecătorilor laici, mai ales dacă “au legiuit drept”. S-a statornicit totuşi dreptul judecătorului civil să verifice orice judecată bisericească pe baza mărturiilor, pentru a încuviinţa punerea ei în aplicare, mai ales dacă executarea se realiza de slujbaşi ai statului şi în special în cazul executării pedepsei capitale. În caz de erezie, pravilele bisericeşti nu permiteau judecătorului laic să verifice procesul, pedeapsa urmând a fi adusă la

140 Mircea Păcurariu - Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1972.

118

Justiţia ecleziastică

Justiţia ecleziastică

îndeplinire de către autoritatea laică “fără de nici o întrebare, cum au fost tocmeala”. În secolul al XVII-lea începe o procedură de dublă judecare, atât ecleziastică cât şi laică, a unor infracţiuni sau pricini, caz în care pravilele consacră colaborarea statului cu biserica.

Cu timpul, satele aparţinătoare mănăstirilor, episcopiilor şi mitropoliei au trecut din sfera de influenţă juridică ecleziastică în cea a vornicilor sau dregătorilor numiţi de egumen, fără ca acesta să aibă alt rol în judecată. Astfel, în actele privitoare la privilegiul de judecată al mitropolitului, episcopilor şi egumenilor figurează slujbaşi laici, numiţi vornici, în subordinea acestora, având atribuţiuni judiciare. Dreptul de jurisdicţie asupra satelor aservite a constituit o sursă importantă de venituri pentru clerici, aşa cum menţionează documentele începând din secolele XIV-XVII, când se arată în mod frecvent că mănăstirile aveau dreptul de “a globi” pe locuitorii satelor mănăstireşti. În acest sens, chiar şi actele domneşti, referitoare la imunităţile judiciare, precizează că mănăstirile aveau “judecata cu tot venitul”. Privilegiile de judecată ale mănăstirilor, episcopiilor sau mitropoliei se acordau ca o danie de către domnitor, aveau caracter patrimonial, puteau fi chiar vândute sau înstrăinate în alt mod.

Ca şi boierii pe moşiile lor, egumenii, episcopii şi mitropoliţii erau competenţi să judece şi pe robii aflaţi în stăpânirea lor, având dreptul să-i pedepsească, cu excepţia infracţiunilor de furt şi omucidere. Astfel, infractorii vinovaţi de “vini ţigăneşti“ erau închişi în “grosuri şi închisori”, cu acordul stăpânilor.

În Transilvania, competenţa instanţelor bisericeşti a fost stabilită în cadrul unui privilegiu denumit “privilegium fori”. În virtutea acestuia, nu se putea porni un proces împotriva persoanelor clericale decât în faţa instanţelor de acest tip. Judele nu avea dreptul să citeze pe clerici în faţa instanţei de judecată. Procesele cu privire la moşii sau dreptul de proprietate al mănăstirilor se judecau doar la curtea suveranului. La început, procesele erau judecate doar de către episcop, apoi competenţa a trecut şi la arhidiacon. Gradele de jurisdicţie erau bine definite: în primul rând judeca arhidiaconul, urma o cale de atac în compe-tenţa de judecată a episcopului, iar împotriva hotărârilor acestuia se exercita o cale de atac la superiorul său.

3. Justiţia oraşelorComunităţi în general libere, oraşele şi târgurile aveau locuitori ce

se bucurau de libertate personală, de dreptul de a-şi alege organele administrative – şoltuzii şi pârgarii. Pe măsura dezvoltării oraşelor, acestea şi-au impus norme proprii de drept, recunoscute de către organele locale sau centrale ale statului, uneori având privilegiul scoaterii de sub jurisdicţia dregătorilor, iar prin aceasta recunoscându-se o tradiţie preexistentă încă dinaintea formării statelor feudale141.

Garantându-le diferite privilegii, inclusiv dreptul de jurisdicţie proprie, domnitorii au atras de partea lor această categorie socială, ca contrapondere împotriva boierimii. Dregătorii principali ai comunităţilor

141 Vladimir Hanga - Organizarea locală a târgurilor şi oraşelor, în Istoria dreptului românesc, op. cit.

119

Justiţia oraşelorJustiţia oraşelor

urbane s-au numit în documentele scrise în limba latină “iudex” sau “cives iurati”. Atribuţiunile lor principale pe linia promovării autonomiei au fost în primul rând judiciare, apoi fiscale şi de apărare.

Justiţia urbană, având organizare proprie, se adresa oricărui membru al comunităţii care depindea în mod direct de judecata unei instanţe, ce era prezidată de şoltuz. În complet intrau de drept şi pârgarii şi foştii demnitari. O asemenea instanţă avea competenţă de a judeca procese civile sau penale, avea ca atribuţii aplanarea neînţelegerilor dintre negustori şi meseriaşi, garanta buna circulaţie a mărfurilor şi achiziţia în bune condiţii a bunurilor. Dacă cetăţenii străini de localitate erau nemulţumiţi de hotărârile instanţelor locale, puteau apela la domnitor, care era în măsură să dispună sancţiuni împotriva dregătorilor abuzivi.

Reciprocitatea regimului străinilor în oraşe diferite se poate vedea din scrisoarea domnului moldovean Ştefan al II-lea Tomşa (1611-1615) către administraţia Braşovului, în care arată că “cei ce dintre oamenii noştri îi va face vreo strâmbătate oamenilor voştri, el să vie la voi şi să-i faceţi dreptate şi noi asemenea la ai voştri”.

Din cauza plângerilor numeroase din partea negustorilor străini, în special din oraşele transilvănene, cu privire la nedreptăţile ce le sufereau în cadrul judecăţii în instanţele locale, domnul Alexandru al II-lea (1574-1577) a dispus ca, atunci când ei doreau, să solicite judecarea la domnitor: “deci nimeni să nu cuteze să-i judece… fără voia lor”.

În Ţara Românească, Moldova şi Transilvania existau oraşe care şi-au instituit o seamă de relaţii şi reguli cu aplicare reciprocă în cercetarea litigiilor şi depunerea probelor. Sub patronajul domnitorilor, oraşele şi-au luat o atitudine prevenitoare faţă de negustorii şi meseriaşii străini, aceştia din urmă putând fi puşi să execute unele hotărâri sau sancţiuni în locurile lor de baştină142.

Completele de judecată urbane puteau, totuşi, să judece şi pe străini, anunţând administraţia localităţii de origine, iar în cazul când cel judecat era de familie nobiliară se anunţa familia acestuia. Totodată, şoltuzii şi pârgarii, împreună cu “oamenii buni şi bătrâni“, judecau în primă instanţă neînţelegerile dintre membrii comunităţilor lor şi orăşeni, iar pe cei vinovaţi îi pedepseau cu amenzi sau închisoare. Ei puteau dispune chiar şi torturarea inculpatului pentru a afla adevărul. Completele de judecată puteau fi conduse de pârcălabi, ca o formă de apel.

Începând din secolul al XVIII-lea, atribuţiile judecătoreşti ale instanţelor urbane au fost limitate, şedinţele fiind conduse de un delegat local, dar din partea puterii centrale. Rolul şoltuzilor şi pârgarilor devine auxiliar în cadrul instanţelor locale, aceştia trebuind să depună mărturie pentru lămurirea completelor, similar unor experţi. Unele procese au început să fie judecate de domnitor sau delegatul său pentru întărirea autorităţii puterii centrale asupra negustorilor, în vederea subordonării oraşelor.

De la începuturile existenţei jurisdicţiei urbane, aceste instanţe aveau competenţe şi în pricinile de ocol şi chiar din ţinutul de

142 Anibal Teodorescu - Tratat de drept administrativ, II, Buc., Ed. Marvan, 1935.

120

apartenenţă. În aceste procese, instanţele primeau indicaţii de la domnie cu privire la proceduri, hotărâri şi pedepse. Se judecau “sfada din târg” şi “furturile care se vor întâmpla de faţă (flagrant) în târg”. Cercetarea se putea face şi la faţa locului, pentru informarea mai bună a instanţei, împrejurare în care şoltuzii şi pârgarii, împreună cu alţi orăşeni, erau consultaţi special cu privire la neînţelegerile dintre boieri. Se judecau în principal litigiile de hotar între proprietăţile din apropierea oraşelor, asupra cărora trebuiau să hotărască în final Sfatul domnesc sau pârcălabul ţinutului. După o anchetă la faţa locului, judecătorii comunicau în scris procedura urmată, concluziile ce se desprindeau, precum şi jurămintele ce s-au luat în considerare. Toate datele şi observaţiile se consemnau într-un raport, pe care îl înaintau instanţei care-i delegase să facă cercetările.

În oraşele feudale şi în târguri funcţionau, de asemenea, Sfatul bătrânilor şi Adunarea generală a comunităţii, care au avut şi atribuţiuni judecătoreşti. Sfatul bătrânilor a fost solicitat să-şi dea avizul cu ocazia unor transferuri de proprietăţi mobiliare şi imobiliare, reconstituirea unor drepturi în baza reconstituirii unor documente distruse. Încă din secolul al XVI-lea, puterea centrală, dorind să restrângă autonomia oraşelor, a încredinţat treptat dregătorilor proprii o mare parte din atribuţiunile judecătoreşti locale.

Cei mai importanţi dintre aceşti dregători au fost vornicii “de târg”, denumiţi şi "ureadnici". Pentru că sarcina iniţială a acestora era încasarea dărilor cuvenite statului, ei au trebuit să judece plângerile făcute de locuitorii oraşelor împotriva impunerilor incorecte, sau, cum se exprimau ei, când li se făcea “mare strâmbătate”.

Staroştii sau pârcălabii, împreună cu şoltuzii şi pârgarii, constituiţi în instanţă, la cererea autorităţilor centrale de stat sau a unor reclamanţi, puteau judeca pricini care mai fuseseră judecate de alte instanţe, fără însă a fi putut da o hotărâre acceptabilă. Pârcălabii puteau îndeplini şi oficiul de arbitri. În oraşe existau închisori, în care pârcălabii sau staroştii îi puteau deţine preventiv pe infractori, până la judecarea proceselor. Tot acestora li se cerea să aducă la îndeplinire şi în oraşe hotărârile ce emanau de la domn. După executarea hotărârii, ei întocmeau rapoarte pe care le înaintau Cancelariei Domneşti pentru a fi prezentate domnitorului.

În Transilvania, justiţia orăşenească a urmat principiul organizării administrative şi jurisdicţionale autonome. În fruntea justiţiei orăşeneşti stătea judele, numit şi jude principal, care era de obicei şi primarul oraşului. În activitatea jurisdicţională el era asistat de 12 juraţi, într-un adevărat complet. Cu timpul apare şi judele pentru datorii băneşti, funcţiile divizându-se după competenţă materială.

4. Procedura de judecatăPentru declanşarea unei proceduri de judecată era necesar să

existe un litigiu, adică un conflict de interese susceptibil de a fi judecat. Judecata este denumită în documente şi sub denumirile de "pricină, gâlceavă sau treabă". Reclamantul este denumit "tras, jeluitor sau prigonitor", iar pârâtul se cheamă "prigonit" în procesele civile, iar în

121

Procedura de judecată

Procedura de judecată

procesele penale "învinuit sau învinovăţit"143. Dacă în faţa judecăţii toţi oamenii liberi puteau să aibă deplină capacitate de a-şi reprezenta interesele, cu privire la ţăranii dependenţi situaţia era schimbată, în sensul că aceştia puteau să stea în justiţie numai privitor la situaţia lor de dependenţă.

În legătură cu alte probleme legate de îndeplinirea obligaţiilor ţăranilor dependenţi, acestea erau rezolvate pe domeniul feudal, ţăranul fiind obligat să-i dea ascultare boierului. Robii ţigani nu aveau capacitate juridică, ei fiind reprezentaţi în instanţă de către stăpânii lor. În cazul unor fapte penale, stăpânii puteau să le “răscumpere capul”, plătind gloaba sau despăgubirea, sau să-i abandoneze părţii vătămate sau statului.

Femeile necăsătorite şi văduvele puteau să-şi reprezinte interesele în instanţă, dar femeile căsătorite erau reprezentate de soţii lor, sau se prezentau împreună cu aceştia la proces. Femeile căsătorite aveau capacitate să stea singure în faţa judecăţii în procese de divorţ sau în acţiuni cu privire la persoana lor, spre exemplu în legătură cu zestrea. “Îndreptarea legii” şi “Cartea românească de învăţătură” dădeau dreptul bărbatului, tatălui, socrului, ginerelui sau logodnicului “să pârască la judecător pe cel ce le va fi suduit soţia, fiica, nora, soacra sau logodnica, întrucât sudalma ei … trece şi până la dânşii”.

Împricinaţii se puteau prezenta personal în instanţă, dar începând cu secolul al XVI-lea documentele atestă existenţa unor reprezentaţi, numiţi “omul unui împricinat, cel care a fost în locul acestuia, vătaf sau ispravnic”. Până în secolul al XIX-lea, reprezentarea unei colectivităţi în justiţie se făcea de către un reprezentant, numit “cetaşul” respectivei comunităţi. Plângerea pentru repararea unei pagube sau împotriva unui fapt penal era orală sau scrisă şi se înmâna de obicei domnului, prin al treilea spătar al Curţii. Din secolul al XVIII-lea, plângerile sunt numai scrise, procedura în continuare fiind doar orală, ceea ce face cercetarea unor astfel de proceduri mult mai greoaie şi necunoscută până în zilele noastre.

Sfatul domnesc sau Divanul, sesizat printr-o plângere, fixa un termen de judecată pentru soluţionarea litigiului. La termenul stabilit, sau la cele următoare, se ascultau susţinerile părţilor, se administrau probe, iar la sfârşit se proceda la judecată. Dacă un împricinat nu se prezenta la termenul stabilit în faţa instanţei, el putea fi adus prin intermediul forţei publice, cu ajutorul unei “cărţi” date unui aprod sau slujbaş domnesc

În Transilvania, în afara cazurilor penale pentru care legea a prevăzut pornirea din oficiu a procesului, cum au fost infracţiunile de lesmajestate sau omorul, în majoritatea cazurilor deschiderea procesului avea loc pe baza reclamaţiei părţii lezate sau păgubite prin fapta pârâtului.

În dreptul procesual transilvănean, reclamantul era denumit “actor”. Procedura de judecată începea cu înaintarea de către reclamant a unei acţiuni în care se formula pretenţia contra pârâtului, exprimându-se împrejurările de fapt şi, eventual, argumentele de drept pe care se întemeia. Urma apoi trimiterea unei citaţii către pârât, chemat să se prezinte înaintea

143 V. Hanga şi colectiv - Tratat de istoria statului şi dreptului românesc, Buc., Ed. Ac., 1987.

122

instanţei. Termenele de judecată se fixau în raport cu unele sărbători sau evenimente. Astfel, "octavele" erau zile de judecată fixate în a opta zi după o sărbătoare religioasă, "qvindenele" erau zile de judecată fixate după a cincisprezecea zi de la lăsarea la vatră a oastei, pentru a putea participa la procese cei ce au luptat în războaie. Unele procese erau judecate la termene scurte, fiind numite “brevis processus” şi aveau rolul de a soluţiona cauze civile sau penale în interesul statului feudal. Reprezentarea la procese era acceptată şi reglementată, la fel ca şi în Ţara Românească şi în Moldova, având chiar o vechime mai mare ca instituţie a dreptului decât în celelalte două provincii.

5. Administrarea probelorÎn Ţara Românească şi în Moldova, procesul se putea termina la

primul termen dacă existau probele, mărturia pârâtului şi părţile erau prezente la proces. În cazul în care era necesar să se administreze probe, cazul se amâna până când acestea puteau fi aduse în faţa completului de judecată. După administrarea probelor şi contraprobelor, procesul se dezbătea în fond, chiar în cazul când părţile în proces erau reprezentate. După dezbateri, urma pronunţarea hotărârii şi executarea acesteia.

Pretenţiile valorificabile în bani se executau asupra averii pârâtului. Prin probele ce se administrau se stabilea temeinicia unei afirmaţii sau realitatea unui fapt ce era adus în faţa instanţei, prin aceasta creându-se convingerea judecătorului asupra adevărului.

Mijloacele de probă în perioada feudalismului dezvoltat erau: mărturisirea împricinatului, declaraţiile martorilor, cojurătorii, jurământul împricinatului, blestemul şi cartea de blestem pentru împricinat sau martori, înscrisurile, prezumţiile, expertiza, cercetarea la faţa locului, tortura, precum şi conştiinţa personală a judecătorului. Aceste mijloace de probă au evoluat în timp ca structură şi importanţă. Cojurătorii, cu timpul, vor dispărea, în schimb va creşte rolul probelor scrise, blestemul şi tortura vor fi abandonate în timp, iar rolul martorilor se va apropia de ceea ce este acesta în dreptul modern.

a). MĂRTURISIREA. Este recunoaşterea de către un împricinat a afirmaţiilor celeilalte părţi din proces. În cazul când persoana este în deplinătatea capacităţilor mintale şi are capacitate de a sta în instanţă, mărturia este o dovadă completă împotriva celui ce a făcut-o şi este irevocabilă. În cazul în care împricinatul nu mărturiseşte în mod spontan, se recurge la jurământ. Jurământul atrage asupra celui ce nu spune adevărul o dublă responsabilitate, şi anume faţă de Dumnezeu şi faţă de autoritatea constituită, care sancţiona penal acest fapt.

În procesul civil, jurământul putea fi prestat de un împricinat ca urmare a declaraţiei celuilalt împricinat, care înţelege să lege soluţia litigiului de acest jurământ, sau ca urmare a cerinţei judecătorului pentru a completa probele pe care le găseşte insuficiente. De obicei, în vechiul nostru drept, jurământul se folosea din oficiu împotriva pârâtului. Împricinatul putea să refuze jurământul, să-l accepte sau să-l refere

123

Administrarea probelor

Administrarea probelor

MărturisireaMărturisirea

MartoriiMartorii

celeilalte părţi. Ca procedură, jurământul se lua în biserică pe evanghelie, de unul sau mai mulţi preoţi, iar în anumite cazuri era întărit prin blestem.

b). MARTORII. În vechea obşte sătească, martorii fac parte dintr-o structură de tip colectiv, numită ceată de megieşi, de mahalagii, de boieri, care erau egali social sau superiori împricinatului. Uneori, cetele de martori erau în număr impresionant, de 150 de persoane, sau 100 de oameni şi şase sate, sau 12 sate. Cu timpul, cetele de martori se împuţinează, trecându-se la procedura martorilor individuali, care mărturisesc în nume propriu. Chiar şi grupele colective de martori, precum şi martorii individuali, prestau mărturia sub jurământ. Procedura cu martori se foloseşte şi în timpul întocmirii unor acte de drept civil, precum vânzările, zălogirile, înzestrările şi în special testamentele, unde se ia act de voinţa părţilor pe care martorii o pot comunica într-un eventual proces. Martori pot fi chiar şi domnul ţării, boierii, cei care judecau procesul, femeile sau orice persoană liberă.

c). COJURĂTORII. Erau persoane de obicei din aceeaşi categorie socială cu partea din proces pentru care depuneau jurământ. Procedura consta în aceea că un număr de 6-28 persoane stabilite numeric şi nominal de către domn, înscrise pe răvaşe, depuneau jurământ în cadrul proceselor penale, cu privire la reputaţia unei persoane, iar în cadrul proceselor civile arătau de partea cui este dreptatea. Hotărârea care se dădea era în funcţie de afirmaţiile făcute în cadrul jurământului lor. Partea care a câştigat procesul era considerată că “s-a apucat de lege”, deci “s-a îndreptat”, iar partea care a pierdut procesul era “rămasă de lege“. Partea care nu era mulţumită de hotărârea judecătorească putea cere reluarea procesului pe baza unor probe noi, sau cu un număr dublu de cojurători, procedură denumită “lege peste lege”, caz în care prima hotărâre putea fi confirmată sau infirmată.

d). BLESTEMUL ŞI CARTEA DE BLESTEM. Blestemul reprezenta modalitatea practică de a da putere de convingere unor afirmaţii ale martorilor, cojurătorilor sau unei părţi din proces, în scopul creării unui mijloc de presiune care să ducă la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti. Blestemul şi cărţile de blestem conţineau imprecaţii cu privire la ceea ce se va întâmpla în cazul în care nu se spune adevărul sau faptele sunt prezentate denaturat, precum şi consecinţele ce şi le-ar atrage cel în cauză sau neamul său “pe lumea aceasta sau cea de apoi”.

Blestemele se pronunţau în biserică în prezenţa preoţilor, iar cărţile de blestem erau întocmite şi semnate de episcop, mitropolit sau patriarhi. Această procedură era folosită în orice fel de pricini, dar mai ales cu privire la hotărnicii, cartea fiind trimisă direct în faţa Divanului sau dregătorilor ce erau delegaţi să facă cercetări. Remiterea cărţii de blestem se realiza prin intermediul unui ispravnic, care îi chema pe cei interesaţi în biserică, îi punea să jure, după care citea respectiva carte, punându-le în vedere consecinţele sperjurului. Apoi le lua din nou jurământul şi întocmea un act semnat de martori, pe care îl trimitea judecătorului, fiind luat în considerare cu ocazia dezbaterii. La întărirea unor acte juridice particulare, în special în beneficiul mănăstirilor, domnul obişnuia să pună blesteme groaznice care să cadă asupra celor ar ataca aceste acte. Testatorii, de asemenea, ameninţau cu blestem pe cei ce nu

124

CojurătoriiCojurătorii

Blestemul şi Cartea de Blestem

Blestemul şi Cartea de Blestem

respectau dispoziţiile lor de ultimă voinţă. Au fost întâlnite cazuri de blesteme chiar în cărţile de judecată penală, date împotriva unor eventuali judecători care ar avea curajul să revină la hotărârea dată.

e). ÎNSCRISURILE. Înscrisurile emanate de la domnitor sau de la alte autorităţi sunt numite cărţi, ipisoace, hrisoave, urice, zapise, dresuri, sineturi şi pravile. Înscrisurile au fost folosite ca mijloace de probă, fiind folosite în special pentru dovedirea stăpânirii proprietăţilor imobiliare, cât şi pentru probarea voinţei părţilor la încheierea unor acte. Înscrisurile au primit în timp valoare din ce în ce mai mare ca probe, faţă de jurământ sau blestem. În cazul când unele înscrisuri se distrugeau, ele puteau fi reconstituite la cererea celor interesaţi, prin discutarea şi aprobarea în cadrul Divanului a altora cu aceeaşi valoare.

f). CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI. Domnitorul sau cel ce judeca, sau un delegat al acestora putea să se deplaseze la faţa locului pentru a cerceta faptele la locul înfăptuirii ori în condiţiile concrete, precum şi împrejurările comiterii acestora, pentru o mai bună edificare. Uneori, delegatul domnesc, conform poruncii domnitorului, cerceta, judeca şi punea în executare hotărârea. Cercetări cu privire la starea unor moşii, la întinderea unor hotare, starea unor imobile şi altele se puteau realiza în bune condiţii doar la faţa locului. O procedură la faţa locului era şi aceea de a aduna “oamenii buni şi bătrâni, precum şi megieşii dimprejur“, care să fie consultaţi cu privire la faptele petrecute. Dacă delegatul nu avea decât împuternicirea pentru cercetare, el întocmea un raport care se înainta la domnie sau la Divan, în scopul judecării ulterioare.

g). PREZUMŢIILE. Sunt probe folosite mai rar, mai ales când nu se descoperea autorul unor infracţiuni. În dreptul nostru feudal, un sat răspundea pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul său, în cazul în care nu se descopereau vinovaţii sau urmele se pierdeau în acea localitate.

Această prezumţie nu acţiona dacă răufăcătorii erau descoperiţi sau se realiza o procedură de jurământ a cel puţin doi oameni “de ispravă“, care declarau că “nu ştiu ei să fie tâlhari în satul lor”.

h). TORTURA. Era considerată în procedura feudală drept regina probelor. Tortura a fost pe larg folosită pentru aflarea adevărului, dar şi pentru pedepsirea vinovaţilor. De obicei, pedeapsa capitală era precedată de torturarea osânditului, ca o formă de sporire a pedepsei. Cercetarea infracţiunilor nu începea automat cu torturarea inculpaţilor, dar aceasta se putea folosi când existau şi alte probe şi infracţiunea era dovedită, dar lipsea recunoaşterea sau mărturisirea. În feudalism, nobilii, fruntaşii şi orăşenii nu erau supuşi torturii, decât în cazul crimelor de lesmajestate, vrăjitorie şi hiclenie. Autorităţile transilvănene au aplicat tortura şi faţă de cei scutiţi, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul XVII-lea. În secolul următor se va interzice tortura, ca urmare a politicii iluministe, dar în practică ea s-a folosit în mod abuziv.

i). CONŞTIINŢA JUDECĂTORULUI. În vechiul nostru drept se admitea ca probă şi conştiinţa juridică a judecătorului, formată pe faptele cu care venise în contact personal şi pe care le cunoştea nemijlocit, fiind de faţă la producerea lor, sau având la cunoştinţă împrejurări sau probe care duceau la cunoaşterea pricinii de către acesta. Se considera o probă

125

ÎnscrisurileÎnscrisurile

Cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului

PrezumţiilePrezumţiile

TorturaTortura

Conştiinţa judecătorului

Conştiinţa judecătorului

Pronunţarea hotărârilor

judecătoreşti

Pronunţarea hotărârilor

judecătoreşti

de cea mai mare crezare atunci când cunoaşterea faptelor era realizată chiar de judecător.

6. Pronunţarea hotărârilor judecătoreştiÎn Ţara Românească şi în Moldova, pronunţarea hotărârii

cuprindea două faze:- În primul rând, se realiza pronunţarea;- Apoi redactarea şi comunicarea hotărârii, în care se specificau:

numele împricinaţilor, dacă au fost prezenţi la judecată sau au fost reprezentaţi, obiectul plângerii, susţinerea părţilor, probele cu analiza lor, soluţia care a fost adoptată şi întărirea domnească.

Asemenea întăriri erau necesare atunci când se judeca de către Divan sau unii dregători, în virtutea calităţii lor sau fiind delegaţi de către domnitor, pentru ca hotărârile să fie definitive şi executorii. Dacă anaforalele Divanului erau conduse de mitropolit, puteau fi atacate de către un împricinat, procesul putând fi judecat doar sub conducerea domnitorului. Dacă anaforalele dregătorilor erau atacate în scopul rejudecării, şedinţa de rejudecare se realiza sub conducerea domnitorului. Când şedinţa nu era condusă de domn, hotărârea nu era executorie, în sensul că se putea rejudeca şi cu domnitorul.

Dacă iniţial procedura era orală, odată cu apariţia procedurii scrise aceasta ia o amploare din ce în ce mai mare, iar redactarea hotărârilor devine din ce în ce mai amplă. Dregătorii delegaţi recurg la o procedură scrisă, ei fiind obligaţi să comunice domnului cele ce au constatat. Soluţiile instanţelor obşteşti continuă să fie pronunţate sub formă orală, de unde şi lipsa de documente.

7. Căi de atac.În perioada feudalismului nu sunt cunoscute căi de atac cum sunt

cele moderne, dar împotriva unei hotărâri se poate iniţia o plângere în faţa unui organ superior. Această plângere nu duce la suspendarea hotărârii organului inferior, dar poate avea ca urmare o nouă judecată. Recursul nu a fost reglementat în vechea procedură judiciară, el fiind creat de dreptul procesual modern. Nici principiul autorităţii lucrului judecat nu-şi face apariţia decât la începutul secolului al XIX-lea. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de un domn puteau fi anulate de domnul următor, care putea proceda la o nouă judecată. Această instabilitate a hotărârilor a avut consecinţe negative, mai ales în materie de proprietate imobiliară, creând nesiguranţă în ceea ce priveşte apartenenţa pământului. A fost nevoie să se găsească soluţii în acest sens, prin apariţia unor instituţii juridice ca "blestemul, zavesca, prada şi gloaba", care sunt menţionate în hotărâri cu scopul declarat de a nu se mai redeschide procesele.

Zavesca este o instituţie aplicată numai în Moldova şi constă în obligaţia pusă părţii participante la un act juridic sau la un proces, de a plăti domnitorului o sumă de bani stabilită prin act sau hotărâre, în cazul în care, nerespectând voinţa stipulată în actul juridic sau hotărârea respectivă în care figura clauza, cerea domnitorului sau noului domnitor să redeschidă procesul. Prin această procedură se suplinea autoritatea

126

Căi de atacCăi de atac

lucrului judecat. Apare pentru prima dată într-un act domnesc de întărire a unei danii şi apoi într-o hotărâre a Divanului în secolul al XV-lea, iar pentru ultima dată la 1550. Această instituţie s-a aplicat puţin timp, datorită ineficacităţii ei şi a înlocuirii cu gloaba.

Prada, ca instituţie juridică, a apărut în Ţara Românească şi se realiza prin înserarea unei clauze într-un act, care cuprindea înţelegerea intervenită între părţi, sau printr-o hotărâre judecătorească, constând în obligaţia părţilor de a da o sumă de bani domniei, în cazul în care nu şi-ar respecta angajamentul şi ar redeschide procesul. Prada a avut aplicabilitate de la începutul secolului al XVII-lea până în mijlocul secolului al XVIII-lea.

Gloaba este o sancţiune patrimonială aplicabilă persoanei care nu-şi respectă propriul său angajament sau ordinul autorităţii. Pentru ca eficacitatea hotărârilor să fie întărită, gloaba asigura funcţiunea vechii prăzi de a îngreuna reluarea judecăţii. S-a aplicat din a doua jumătate a secolului al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea. În Moldova, gloaba se dădea în animale, de unde şi numele, iar în Ţara Românească şi Transilvania reprezenta o sumă în bani.

8. Executarea hotărârilorHotărârile civile se puteau executa asupra bunurilor debitorului sau

asupra persoanei lui, posibilitate care prilejuia abuzuri şi pentru a cărei abolire s-a dus o luptă îndelungată. În secolul al XVIII-lea, debitorul putea fi închis până se recunoştea dator sau îşi plătea datoria sa, a autorului, sau până când aducea chezaşi care garantau plata datoriei. Procedura executării silite începea cu o somaţie întărită de o ameninţare a domnitorului. Ordinul de executare se trimitea mitropolitului sau dregătorului care a judecat cauza, pentru a-i da curs. În afară de hotărârile definitive, domnul mai ordona executarea poruncilor sale, la cererea unei părţi, în cazuri urgente, fără a mai cita cealaltă parte. Uneori, o parte într-un proces putea fi trimisă să execute silit pe cealaltă parte. Spre deosebire de dreptul modern, organul de judecată putea face şi executarea, mai ales când era vorba despre interesele unei mănăstiri. Se întâmpla adesea ca Divanul să dea o hotărâre cu o soluţie alternativă. El punea în vedere unui dregător să facă cercetări la faţa locului, să audieze martorii, să examineze probele şi apoi să procedeze într-un fel sau altul, după cum rezulta din probatorii. Spre sfârşitul epocii feudale, se întâlnesc documente din care rezultă că se luau şi măsuri asiguratorii, în scopul păstrării situaţiei existente, până la terminarea procesului.

În Transilvania, procesul se putea încheia, atât în materie civilă cât şi penală, printr-o tranzacţie între părţi, care intervenea în cursul procesului sau după începerea acestuia, dar înainte de pronunţarea sentinţei. Ideea de bază era posibilitatea împăcării părţilor, conform textului "Constituţiei" din 4 august 1298, care reglementa un obicei mai vechi. Dacă iniţial împăcarea părţilor se făcea cu permisiunea judecătorului, ulterior acesta nu mai poate interveni în tranzacţie, dar în schimb încasează o sumă denumită “iudicium pacis”, al cărei cuantum era de trei mărci în anul 1351. După anul 1435 această taxă este abolită, iar tranzacţia se putea realiza în faţa judecătorului sau a unei notabilităţi credibile. Executarea tranzacţiei se

127

Executarea hotărârilorExecutarea hotărârilor

făcea sub ameninţarea unei pedepse sub formă de amendă. Iniţiativa tranzacţiei putea să o aibă judecătorul, iar efectuarea acesteia să se facă prin intermediul unor conciliatori. În legătură cu instituţia împăcării exista şi judecata prin arbitraj.

Aceasta se efectua de arbitri, care alcătuiau o instanţă aleasă ad-hoc, pentru fiecare pricină în parte. Arbitrajul s-a dezvoltat din obiceiul ca la încheierea tranzacţiei să se efectueze o conciliere de către “boni viri, probi viri sau arbitrii”. Aceşti intermediari ai înţelegerii au devenit, în timp, judecători, în locul instanţei oficiale, ei asigurând şi executarea sentinţei. Redactarea sentinţei în Transilvania devine obligatorie începând din secolul al XII-lea. Şi în această provincie au funcţionat instituţii asemănătoare cu zavesca şi gloaba, având în vedere inexistenţa autorităţii lucrului judecat. Prin tranzacţie se stabileau sumele de bani care trebuiau plătite pentru reînceperea procesului. În Transilvania a fost recunoscut oficial şi dreptul unei persoane, nemulţumite de o hotărâre, de a se adresa scaunului judecătoresc imediat superior, ceea ce însemna consacrarea dreptului la apel.

TEMA 4. REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR INSTITUŢII DE DREPT ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT

1. Dreptul de proprietate

În feudalismul timpuriu, normele şi instituţiile juridice au fost înglobate în cadrul sistemului de drept denumit la noi Legea Ţării144. În feudalismul dezvoltat, tot Legea Ţării continuă să aibă instituţiile sale bine definite, dar acestea, cum este firesc, capătă forme noi, conforme dezvoltării sociale, păstrându-se totuşi vechile denumiri din terminologia de pe timpul constituirii lor.

Dreptul de proprietate în orânduirea feudală urmăreşte, după complexitatea reglementării, existenţa structurii politice şi juridice, precum şi stratificarea socială realizată după forma de stăpânire a pământului. În raport de titularii dreptului de proprietate asupra pământului, există o proprietate domnească, o proprietate nobiliară şi o proprietate ţărănească.

1. 1. Proprietatea domnească

Domnitorul ţării avea un drept de proprietate feudală, fiind vârful ierarhiei sociale, asupra întregului pământ al ţării, denumit “dominium eminens”, în calitate de reprezentant al statului. Acest drept era absolut şi se exercita de către domn prin încredinţarea sau recunoaşterea unui “dominium utile” pentru boieri, dregători şi înaltul cler ca nobili feudali, asupra moşiilor lor provenite din moşteniri, danii sau uzurparea dreptului obştilor libere. Ţăranii aserviţi aveau doar un drept de folosinţă asupra ”delniţelor” pe care lucrau şi trăiau.

Domnul mai stăpânea, în numele statului, printr-un drept de supraveghere şi control, bunurile ce nu aparţineau cu un titlu juridic unei

144 Emil Cernea, Emil Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Sansa.

128

REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR

INSTITUŢII DE DREPT ÎN

FEUDALISMUL DEZVOLTAT

REGLEMENTAREA PRINCIPALELOR

INSTITUŢII DE DREPT ÎN

FEUDALISMUL DEZVOLTAT

Dreptul de proprietateDreptul de proprietate

Proprietatea domneascăProprietatea domnească

persoane, precum şi terenurile care nu erau stăpânite cu un titlu valabil. El putea dispune scoaterea acestor bunuri sau terenuri din fondul public şi atribuirea lor unor persoane cu merite, în scopul înnobilării lor, boieri, dregători, precum şi mănăstiri, sau să le transforme în stăpâniri personale. Pădurile seculare, care nu aparţin decât statului, terenurile şi apele de dimensiuni mari, ce nu pot fi individualizate ca stăpânire, sunt în proprietate domnească.

Terenurile publice, numite impropriu “pustii”, sunt cele care nu au fost în stăpânire individuală nici o perioadă de timp. Acestea sunt zone unde se găsesc, totuşi, case izolate, fântâni, prisăci şi pajişti, care au fost create din iniţiativă particulară “din pădurea verde”. În astfel de locuri sunt întemeiate, prin danie domnească, proprietăţi particulare, cum ar fi “locul lui Oancea şi a lui Piatră, prisaca lui Chiprian, fântâna Peducelului, Mânăstirea Voroneţ ş.a.” precum şi o mulţime de mori şi poieni. Aceste terenuri scoase din proprietatea statului sunt hotărnicite chiar de domnitor sau de un dregător domnesc, împreună cu “oamenii buni şi bătrâni”, tocmai pentru a fi opozabile tuturor. Aceste danii stau la baza întemeierii unor localităţi, târguri, oraşe, fiind întărite de domnitor cu titluri şi hrisoave de stăpânire ereditară, adevărate titluri de proprietate. Aceste documente se păstrau din neam în neam cu deosebită grijă şi erau prezentate în cazul contestării dreptului de proprietate. Unele terenuri au fost ocrotite, pentru a fi exploatate sau stăpânite de diverse persoane, în afara celor care au primit hrisov domnesc special. Astfel, sunt braniştele (păduri amenajate), unde nu era permisă intrarea fără autorizaţie, pentru vânătoare sau pescuit, întemeiere de prisăci sau cules de fructe de pădure, realizare de curături sau cosit fân. Terenuri pustii, în alt înţeles al noţiunii, sunt şi moşiile abandonate, a căror proprietari nu au avut urmaşi, sau au plecat din cauza năvălirii tătarilor, a birurilor, a sărăciei sau abuzurilor. Astfel de “moşii făr de om“ sau moşii pustii, “până vor veni rudeniile lor din robie”, pot fi dăruite de domn unor boieri sau mănăstiri în vechile lor hotare.

Apele curgătoare, bălţile şi iazurile de peşte fac parte din proprietatea statului şi sunt folosite în comun pentru navigaţie, adăpat turmele sau pentru pescuit. Pe malurile acestora era interzisă construirea unor aşezări care ar stingheri scopului comun. Construirea podurilor şi fântânilor, pentru folosul oamenilor şi pentru animale, sunt realizate din veniturile domniei, dar taxele ce se percep pentru această folosire sunt, de asemenea, un drept domnesc, uneori cedat celor care le îngrijesc. Astfel, mitropolitul Matei al Mirelor amintea, într-un document, necesitatea construirii de poduri fixe şi “umblătoare”, care puteau fi date în grija unor sate, boieri sau mănăstiri pentru reparaţii; cei ce le îngrijau erau scutiţi de taxe.

Tot un drept al domnitorului era acela de a aproba vadurile de moară, săparea unui iaz sau a unei gârle. Beneficiarii unor astfel de privilegii trebuiau să aibă o carte domnească prin care se stipulau reguli, cum ar fi interdicţia de a schimba cursul apelor, de a stânjeni sau a primejdui pe vecini, norme privind construirea zăgazurilor. În cazul unor divergenţe cu privire la dreptul de vad, împricinaţii se adresau unui “vătaf de gârlă”, care restabilea situaţia de normalitate. În cazul în care unii boieri erau condamnaţi pentru trădare, acestora li se confiscă terenurile,

129

care trec în proprietate domnească - “pe seamă domnească“. La fel, în cazurile de răscoală, răsturnarea domnului prin forţă, fuga acestuia din ţară, însuşirea banilor vistieriei sau a altor bunuri domneşti, se procedează, pe lângă pedeapsa principală ce se aplică, la confiscarea moşiilor şi bunurilor celui judecat şi trecerea lor în patrimoniul domniei. Uneori, aceste bunuri şi moşii erau date ca “danii” unor boieri credincioşi sau bisericii. Cu toate acestea, cei ce le primeau încercau să realizeze contracte de vânzare-cumpărare cu cei deposedaţi, pentru ”ca să nu fie păcat“, sau să nu existe vreo revendicare în cazul schimbării domnitorului.

1. 2. Proprietatea boierească

Proprietatea nobiliară provine din moduri originare de formare, precum şi din acapararea unor proprietăţi ţărăneşti. Proprietatea boierească145 s-a constituit din moştenirea familială, întărită de domnul feudal prin înscrisuri şi hrisoave. Ea datează din timpul existenţei cnezilor, prin exploatarea muncii ţărăneşti, prin cumpărare, schimb, donaţii, precum şi uzucapiune. “Miluirea” de către domnitor pentru serviciile aduse, sau ca urmare a actelor de caritate sau evlavie pentru mănăstiri, a fost principalul mijloc de dobândire a moşiilor ecleziastice.

De obicei, donaţiile domneşti se făceau cu condiţie, în sarcina boierului sau bisericii intrând îndeplinirea unor sarcini. Neducerea la bun sfârşit a obligaţiilor atrăgea după sine retragerea donaţiei, prin procedura numită “preadalica”.

În anumite cazuri, domnul renunţa la condiţia retractivă prin preadalică, beneficiarul rămânând moştenitor de drept. În aceste condiţii, dobânditorul era obligat să “mulţumească domnului“ prin acordarea unui dar simbolic (un cal cu tot echipamentul sau o cupă preţioasă). Domnitorul ţării putea dărui boierilor moşii din domeniul statului, în special branişti, vaduri de mori, sate aservite sau sălaşuri ţigăneşti. Aceste daruri purtau denumirea de "ohabă" în Ţara Românească şi de "uric" în Moldova, ambele tipuri de proprietăţi fiind scutite de impozite sau de alte servituţi.

Prin abuz de putere, boierii şi-au constituit mari latifundii, cuprinzând câmpuri agricole, curături, vii, poiene, mori, înfiinţând sate cu ţărani aserviţi sau cu meseriaşi morari, olari, dulgheri, cărămidari etc.

Proprietatea bisericii s-a format prin danii domneşti sau din partea unor credincioşi, în scopuri pioase. Mănăstirile aveau în proprietate munţi, păduri, mori, sate, grădini, prisăci şi vii. Aceste proprietăţi erau scutite de impozite, nu puteau fi înstrăinate sau scoase din circuitul şi destinaţia lor. Domnitorii mai dăruiau bisericilor sau mănăstirilor “obroace”, ce reprezentau cantităţi de miere, vin, ceară, sare, bani din birurile puse pe sate, atât în scopul întreţinerii ecleziaştilor, cât şi pentru procurarea de bani. Având drepturi de judecată, mănăstirile au perceput

145 Emil Cernea - Contribuţii la istoria instituţiilor, în Revista Arhivelor, anul LXVI.

130

Proprietatea boierească

Proprietatea boierească

şi taxe de pe urma celor ce se judecau. Unele din veniturile mănăstirilor erau trimise la muntele Athos, pentru mănăstirile superioare, unde acestea erau închinate.

1. 3. Proprietatea ţărănească

Proprietatea ţărănească corespunde stadiului de dezvoltare a acestei clase sociale, urmând statutul obştilor libere, stăpânirii personale, precum şi dreptul obştilor aservite.

Dreptul de proprietate în obştea liberă asupra pământului are un caracter mixt, pe de o parte existând un drept devălmaş asupra unor terenuri (păşunea, pădurea, braniştile), precum şi stăpânirea personală asupra casei de locuit, curţii, câmpului de arat, curăturilor, asupra prisăcilor şi viilor, livezilor cu pomet, grădinilor de legume şi fâneţelor, poienilor, iazurilor ca şi vadurilor de mori şi morilor146.

Obştea sătească are un drept de supraveghere a întregului hotar al obştei, exercitându-şi proprietatea asupra tuturor terenurilor în stăpânire personală, pe care le poate relua în folosul colectivităţii, dând alte terenuri în schimbul lor. Dreptul de stăpânire devălmaşă se exercită în limita folosinţei, fără a schimba destinaţia naturală a terenului. În cadrul dreptului de proprietate devălmaşă intra şi dreptul de păşunare cu turmele pe izlazul, munţii şi pădurile obştii. Un drept adiacent este acela de islăşire, ce cuprinde posibilitatea de a folosi în comun, pentru păşunatul turmelor, terenurile de pe care s-a ridicat recolta anuală. Acest drept este recunoscut şi românilor din Transilvania de către domnitorul Mihai Viteazul, prin reglementarea Dietei din 20-27 iulie 1600, de la Alba Iulia.

Dreptul de stăpânire personală era al fiecărui membru al obştei asupra unor porţiuni de teren desprinse din devălmăşie. Asupra acestuia, ţăranul acţiona în sensul îmbunătăţirii productivităţii, prin aceasta sporindu-i valoarea. Munca de început, de desţelenire şi de defrişare, se continua cu amenajarea de livezi, vii grădini, ogoare, prisăci, vaduri de moară sau vetre de casă. Câmpul se repartiza anual pentru lucru şi folosinţă prin tragere la sorţi, fiind denumit “delniţă, soarte sau jirebie”. Cu timpul, s-a statornicit regula transmiterii aceleaşi suprafeţe, pentru aceeaşi familie în mod ereditar, terenul devenind astfel “ocină, dedină sau baştină”, cuvinte slave care au înţelesul de proprietate moştenită de la părinţi.

Asupra acestor terenuri exista în obştea liberă un drept de protimis, în conţinutul căruia intra interzicerea accesului unor străini în proprietatea respectivă, astfel că, în cazul în care terenul devenea fără stăpân, sau urma a fi vândut, obştea avea prioritate la cumpărare.

Dreptul de proprietate ţărănească în obştea aservită se exercita în cadrul hotarelor stabilite de către boier, stăpânul feudal sau domnitor, în raport de persoana care era proprietar direct. Obştea aservită era o comunitate de muncă provenită din aservirea forţată a unei obşti libere, sau întemeierea unei “slobozii” cu aprobare domnească. Proprietatea

146 E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria......, op. cit.

131

Proprietatea ţărănească

Proprietatea ţărănească

obştilor libere a decăzut în timp, transformând pe săteni în ţărani dependenţi (rumâni, vecini sau iobagi). În catastiful de cisle al domnitorului Petre Şchiopul, din anul 1591, ţăranii cu pământ erau de opt ori mai mulţi decât cei aserviţi. În Condica Liuzilor din anul 1802 se menţionau 1165 sate aservite, faţă de 546 sate libere, care mai rămaseră la acea dată.

Ţăranul aservit avea casa de locuit în proprietatea sa, dreptul de folosire al pământului al cărui proprietar fusese, având şi dreptul asupra unor bunuri create de el, ca inventarul agricol, vitele de muncă sau întreţinere. El era obligat să dea zeciuiala tradiţională boierului în muncă, bani şi produse, având în vedere că lucra pe teren străin.

2. Regimul persoanelor

Persoanele fizice sau juridice sunt investite cu capacitate juridică de la naştere şi cu capacitate de exerciţiu în raport cu reglementările în vigoare. În feudalism, inegalitatea de statut social plasează persoana într-o sferă a capacităţii juridice diferită, în raport de încadrarea într-o categorie sau alta147.

BOIERII aveau capacitate juridică deplină, se bucurau de privilegiile recunoscute clasei lor. Chiar şi în Transilvania, nobilii români aveau un statut privilegiat, cu condiţia să treacă la religia catolică şi să se maghiarizeze. Stratificarea boierimii duce la o diferenţiere a drepturilor publice, statornicirea unor trepte diferite în cadrul aceleiaşi clase: boierii mari şi mici, de curte sau de ţară, dregători sau fără slujbe.

CLERUL avea întreaga capacitate juridică, privilegii, putea participa la rezolvarea treburilor ţării, în Sfatul domnesc, în adunările pe stări, în procese civile, penale sau canonice, conform cu ierarhia bisericească. În Transilvania, clerul ortodox avea o restrângere a drepturilor şi privilegiilor, religia ortodoxă fiind considerată tolerată şi schismatică.

ORĂŞENII şi TÂRGOVEŢII aveau dreptul de a participa la administrarea oraşelor şi târgurilor, dispuneau de bunurile şi averea lor, puteau să fie prezenţi în instanţă pentru apărarea intereselor lor. Uneori, pentru merite deosebite, puteau să promoveze pe scara socială, devenind dregători.

ŢĂRANII LIBERI, moşneni sau răzeşi, aveau libertăţi în administrarea satelor lor, puteau să stea în instanţă pentru rezolvarea intereselor comunităţii lor, dar şi pentru interese personale. Ei erau numiţi simplu ţărani, pentru a fi deosebiţi de ţăranii aserviţi. Dintre ei s-au ridicat, ca urmare a meritelor personale, în special pe timpul războaielor la care participaseră, boieri cu rang de dregători.

ŢĂRANII ASERVIŢI, rumâni sau vecini, săraci, siromahi, posluşnici, mişei, vlahi, horani, ţărani de istov, iobagi, aveau denumiri diferite în raport de zona geografica unde trăiau, raporturile în care se găseau cu stăpânii, dacă aveau în folosinţă pământ sau lucrau doar cu

147 V. Hanga şi colectiv - Tratat........, op cit.

132

Regimul persoanelor

Regimul persoanelor

braţele. Aceştia puteau să dispună de bunurile pe care le posedau, dar erau excluşi de la exercitarea unor drepturi publice. Uneori, puteau reveni la condiţia de oameni liberi, în cazul în care erau "iertaţi" sau se răscumpărau.

STRĂINII erau toleraţi în ţările române, mai ales dacă erau creştini. Ei puteau să aibă proprietăţi, biserici, comunităţi proprii, aveau dreptul să facă comerţ. Străinii se puteau considera ca fiind " împământeniţi " dacă se căsătoreau în ţările române şi deveneau creştini. Turcii nu puteau să se stabilească în ţările române, nu puteau dobândi moşii sau să-şi construiască geamii.

ROBII, tătari sau ţigani, trăiau fără drepturi civile, sub regimul unui "drept ţigănesc".

Erau lipsiţi de libertate, consideraţi obiecte asupra cărora stăpânii puteau face tranzacţii. Robii aveau puţine bunuri în stăpânire şi trăiau la limita cea mai de jos a existenţei, suferind o exploatare cruntă. Robii puteau aparţine domniei, boierilor sau mănăstirilor, după locul unde aveau sălaşurile. Robii puteau să scape din această stare numai dacă erau "iertaţi ", altfel ei şi copii lor rămâneau în proprietatea unui stăpân, care putea dispune de persoana lor, cu singura excepţie că nu puteau să-i ucidă ca pe sclavi.

3. RudeniaRudenia este relaţia dintre persoane, bazată pe rudenia de sânge,

pe legăturile de alianţă sau cele izvorâte din apartenenţa la ritualurile spirituale ale botezului şi cununiei.

Rudenia naturală este bazată pe existenţa unor ascendenţi comuni pe linie directă suitoare, pe linie descendentă între părinţi şi copii, precum şi colaterală, între treptele numerotate după numărul generaţiilor. Rudenia de sânge a creat în dreptul feudal obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere, precum şi vocaţie succesorală. În acelaşi timp, rudenia de sânge este un impediment la căsătorie, pentru păstrarea acurateţii generaţiilor şi moralităţii. Biserica a întărit impedimentele la căsătorie a rudelor de sânge, condamnând incestul şi căsătoriile între rude până la gradul al patrulea. Normele morale împiedicau şi căsătoria a doi fraţi cu două surori.

Rudenia spirituală, realizată între naşi şi finii de botez sau cununie, creează impedimente la fel de puternice ca şi cele naturale.

În dreptul feudal românesc există şi rudenie derivată din voinţa părţilor, prin înfiere şi înfrăţire. Căsătoria realizează o rudenie prin alianţă, care se produce prin consimţământul ambilor tineri, dar cu încuviinţarea părinţilor şi numai prin formele solemne religioase. În feudalism nu se încheie căsătoria pe baza unor acte scrise, ceremonialul ţinând de procedura peţitului, încuviinţarea părinţilor şi constituirea zestrei. Zestrea este dreptul tinerilor, ea reprezentând echivalentul muncii acestora în familiile lor. Acest drept se constituie prin strigări publice în timpul sărbătorii şi petrecerii de nuntă, la care se adaugă darurile făcute de rude, prieteni şi naşi.

133

RudeniaRudenia

Tinerii proveniţi din familii de ţărani aserviţi primeau o înzestrare de la stăpânul feudal pentru care lucrau, faţă de robi, care nu primeau nici o înzestrare la căsătorie.

În secolul al XVIII-lea apar "foile de zestre", ce reprezintă o listă cu inventarul bunurilor mobile şi imobile primite de fată de la părinţi, tradiţia fiind abandonată în scopul realizării unei afaceri maritale. În scopul protejării averii fetei, s-au elaborat norme privind regimul dotal modern. Un impediment la căsătorie era starea de robie, care împiedica realizarea unei căsătorii mixte, situaţie care conducea la căderea în robie a soţului liber.

4. Familia, căsătoria, succesiuneaFamilia este formată din părinţi şi copii. Dreptul românesc cutumiar

stabileşte egalitatea între soţi, rezultată din egalitatea membrilor obştii săteşti. Ambi soţi au drepturi egale cu privire la copii, soţia supravieţuitoare putând să exercite singură tutela asupra copiilor minori. Părinţii nu aveau drepturi absolute asupra copiilor şi nici nu-i puteau vinde148. Ei aveau aveau obligaţia de întreţinere, protecţie şi educaţie. În conformitate cu preceptele religiei ortodoxe, soţii puteau să solicite divorţul, în acest domeniu soţii fiind egali în invocarea motivelor.

Căsătoria era o instituţie caracterizată prin egalitate între soţi, bazată pe consimţământul liber al tinerilor, precedat de "vederea în fiinţă" şi "urmarea de vorbă", realizarea unei logodne, spre deosebire de prevederile legiuirile bizantine, unde căsătoria era decisă numai de părinţi, din raţiuni de ordin patrimonial sau de alianţă.

Succesiunea este instituţia prin care se transmite patrimoniul "mortis causa", reglementată în dreptul românesc prin moştenire, termenul derivând de la transmiterea moşiei. Se cunosc în dreptul feudal moştenirea legală, precum şi cea testamentară. Potrivit moştenirii legale, au vocaţie succesorală egală toţi copiii legitimi şi adoptivi, băieţi şi fete. Copiii naturali o moştenesc doar pe mamă. Copilul vitreg are drept de succesiune la fel ca şi cel legiuit, dar numai cu privire la moştenirea tatălui natural, nu şi cu privire la bunurile soţului. Legea Ţării acordă soţului supravieţuitor un drept de moştenire în concurs cu copiii. Datoriile succesorale treceau asupra moştenitorilor, în măsura în care aceştia acceptau moştenirea.

În cazul moştenirii testamentare, forma testamentului era orală, fiind denumită şi limbă de moarte, defunctul exprimându-şi ultima voinţă. În acest caz, se cerea ca să existe luciditatea normală transmiterii actului de voinţă, precum şi martorii necesari confirmării celor expuse ca voinţă testamentară. Testamentul putea să fie redactat şi în formă scrisă, actul numindu-se "diată".

5. Răspunderea colectivăÎn epoca feudală sunt cunoscute trei forme de răspundere

colectivă: cisla, duşegubina şi despăgubirea de la altul. CISLA era un sistem de impozitare din materia fiscală în care o

localitate, un sat, un târg sau o cetate, respectiv un oraş, erau obligate să 148 Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P.R., Vol I - III, Buc., Ed. de St. pt. Lit.ec. şi jur., 1955 - 1963.

134

Familia, căsătoria,

succesiunea

Familia, căsătoria,

succesiunea

Răspunderea colectivă

Răspunderea colectivă

plătească o sumă globală. Apoi, această sumă era împărţită în mod proporţional pe gospodării, în raport de puterea economică a fiecăreia. Situaţia economică a gospodăriilor se inventaria o dată la trei ani de către slujitorii domneşti, numiţi "răbojari". Abuzurile şi creşterea permanentă a cislei a adus pe mulţi ţărani în situaţia de "săraci", precum şi în situaţia "de a da bir cu fugiţii", adică de a nu-şi plăti impozitul. În acest caz cei rămaşi trebuiau să plătească întreaga cislă, cu dreptul de a se despăgubi din bunurile rămase de pe urma datornicilor.

DUŞEGUBINA era una dintre formele răspunderii colective, care se concretiza în plata unei amenzi, percepută de la săteni prin confiscarea unui număr însemnat de vite. Această duşegubină se aplica satului unde se constata că s-a produs un omor, iar făptuitorul nu a fost găsit. Deşi după întemeierea statelor feudale româneşti, urmărirea unor infractori periculoşi intra în atribuţiunea slujbaşilor domneşti, "gonitorii din urmă", totuşi şi satele erau răspunzătoare să-l predea pe făptuitor, în caz contrar trebuind să suporte plata duşegubinei. Acest procedeu a fost folosit de multe ori în mod abuziv, duşegubinarii ajungând să însceneze omoruri la hotarele unor sate, pentru ca apoi să-i spolieze pe locuitori.

DESPĂGUBIREA DE LA ALTUL era o modalitate de răspundere colectivă, cu elemente de extraneitate. Această măsură s-a aplicat negustorilor în trecere printr-o ţară străină, care ulterior, întorşi în propria ţară, urmau să fie despăgubiţi de adevăraţii debitori. Sunt cunoscute cazurile de despăgubire de la altul ordonate de domnitorul Alexandru cel Bun, cu ocazia stabilirii unui venit de 1200 de galbeni soţiei sale, cu răsplătirea în mod reciproc a nobililor lituanieni care erau în slujba sa. Aceştia erau plătiţi de "negustorii noştri şi ai pământului" pentru serviciile făcute domniei pe timpul cât soţia sa a beneficiat de renta amintită. O procedură similară se folosea pe plan extern la achitarea unor datorii ale clerului.

6. Răspunderea contractualăRăspunderea personală civilă se realiza mai ales în cadrul

îndeplinirii obligaţiilor stabilite între părţile contractante. În general, contractele au aceleaşi denumiri ca şi azi, dar conţinutul lor diferă, având în vedere epoca respectivă.

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE este cel mai des întâlnit, fiind translativ de proprietate. Elementele sale principale sunt consimţământul, obiectul şi preţul. Consimţământul trebuie să fie liber, nesilit, fără vicii şi irevocabil. În dreptul feudal, contractul care era încheiat prin forţă sau "silă", sub forma "aruncării preţului" sau a "lepădării preţului", era considerat nul. În cazul vânzării pământului în conformitate cu dreptul de protimis, pe lângă voinţa cumpărătorului şi a vânzătorului era nevoie şi de consimţământul rudelor şi vecinilor care aveau drept de precumpărare. Obiectul contractului de vânzare era de obicei un bun susceptibil de înstrăinare, care era cota parte din pământul obştii săteşti "neales", adică neindividualizat, sau alte bunuri, ca prisăci, mori, vii, poieni sau grădini. Acestea sunt determinate în contract prin hotarul natural, precum şi borne sau îngrădiri, şi mai puţin sunt măsurate suprafeţele terenurilor. Alte bunuri materiale de mai mică valoare se

135

Răspunderea contractualăRăspunderea contractuală

schimbau în mod direct, într-un adevărat troc, în cadrul economiei naturale închise.

În caz de lipsuri materiale, foamete, biruri sau pribegie datorată războaielor, unii ţărani îşi puteau vinde libertatea, devenind rumâni sau vecini, deci în dependenţă faţă de stăpânul feudal. De asemenea, şi robii puteau fi vânduţi de la un proprietar la altul, fără ca aceştia să poată avea vreo manifestare de voinţă care să fie luată în considerare.

Preţul era remis în banii care circulau în ţările române, cum sunt asprii, unghii, talerii, zloţii, florinii şi leii. Plata putea fi făcută şi în natură, prin vite sau produse stipulate în contract. În legătură cu achitarea preţului exista instituţia "zălogului", ca o garanţie pentru plata la termen, precum şi "întoarcerea preţului" sau înapoierea preţului pentru evicţiune. Există şi instituţia garanţilor, numiţi "chezaşi", care se angajează să plătească în locul cumpărătorului, în caz de plată restantă "avem să dăm seamă ".

De obicei, contractele au o formă de concretizare orală, forma scrisă fiind introdusă mult mai târziu, dar pentru a fi opozabile sau cunoscute de cei interesaţi, la realizarea acestora erau prezenţi martori, garanţi şi adălmăşari (persoane care primeau un pahar de băutură pentru a-şi aduce aminte de încheierea înţelegerii).

Când contractul avea şi o formă scrisă, se încheia un "zapis", iar când documentul avea o importanţă cu totul deosebită (ex. vânzarea unei moşii), zapisul era trimis la cancelaria domnească pentru a fi întărit cu un hrisov domnesc. Contractul de donaţie, de împrumut, comodat, zălogul, aveau în general aceleaşi trăsături ca şi contractul de vânzare-cumpărare. Donaţiile se făceau de obicei de către domnitor, către boierii loiali sau către mănăstiri, pentru motive cucernice, iar în aceste cazuri se întocmeau hrisoave în Sfatul Domnesc, întărite prin semnătura domnului. Contractul de împrumut bănesc se încheia cu specificarea unui termen - zi, soroc, vadea, precum şi a unei dobânzi, "baş", care se putea capitaliza - baş peste baş. Zălogul conferea vânzătorului sau creditorului garanţia remiterii preţului sau banilor şi bunurilor împrumutate. Zălogul putea fi un bun mobil de valoare, dar şi imobile sau chiar libertatea. Condiţia zălogului era ca, la trecerea termenului, acesta să treacă în proprietatea vânzătorului sau a creditorului, bunurile fiind considerate "peitoare, prăpădite sau pierdute".

7. InfracţiuniReglementări penale se găsesc în Legea Ţării, în timpul

feudalismului dezvoltat acestea urmând să fie incluse în textele pravilelor, hrisoavelor, nomocanoanelor, precum şi învăţăturilor149. Se încearcă să se interpună intervenţia statului între faptele penale şi răzbunarea privată, acesta având rolul de apărător al persoanelor. Cu toate acestea, se mai găsesc numeroase cazuri de răspundere a unor oameni nevinovaţi, dar cu o legătură cu persoana infractorului (părinţi, fraţi, rude, consăteni), mai ales pentru despăgubirea ce se pretindea. Infracţiunile se numeau "fapte" sau "vini" şi se clasificau după gravitate în "mari şi mici".

149 Ioan D. Condurachi - Trăsăturile caracteristice ale vechiului drept penal românesc, Buc., Tip. Văcăreşti, 1934.

136

InfracţiuniInfracţiuni

8. Abateri de la dogmele religioaseErezia este o infracţiune intenţionată, ce constă din abaterea de la

dogmele bisericii dominante, printr-o faptă sau o convingere mărturisită. Fapta era considerată "mare păcat" şi era pedepsită, după constatarea acesteia, în "giudeţul besearicii". Toate confesiunile noi sau sectele ce vor apărea vor fi considerate erezii de către biserică şi popor. În ţările române au fost practicate reguli de toleranţă faţă de diferitele confesiuni, spre deosebire de Transilvania, unde, deşi tolerată, credinţa ortodoxă era considerată schismatică, nefăcând parte din religiile recepte.

Apostazia este lepădarea călugărului de cinul călugăresc şi reintrarea în viaţa laică. Pravilele îl socotesc "hiclean şi vrăşmaş cinului călugăresc".

Ierosilia era o infracţiune îndreptată împotriva bisericii - "toate fealurile de greşeale cu câte se atinge omul de besearică". Cunoscute sunt "împreunarea trupească în besearică sau cu o călugăriţă, furturi de lucruri sfinţite sau din locuri sfinte", acestea fiind pedepsite de pravile cu "cumplită moarte".

9. Hiclenia, lesmajestatea, calpuzania

Hiclenia, sau trădarea comisă de boieri, avea şi variante, cum sunt viclenia, vicleşugul sau hainia. Această infracţiune se producea împotriva domnului, personificare a statului, prin încălcarea jurământului de credinţă faţă de acesta şi trădarea la Poarta Otomană, în scopul detronării sau schimbării acestuia. Sultanul îi considera trădători pe domnitorii care rupeau legătura feudală de credinţă sau pe cei care părăseau ţara în faţa pericolului de a fi prinşi şi duşi la Poartă. De asemenea, era considerat trădător şi domnul care refuza extrădarea boierilor uneltitori la Istambul, apărându-şi autonomia judiciară prin executarea acestora în ţară şi trimiterea doar a capetelor lor la sultan.

Lesmajestatea era insulta sau "sudalma" la adresa domni-torului sau a familiei sale. Pravila pedepsea pe cel ce vorbise "cât de puţin şi micşor cuvânt ce va fi de ruşine şi de hulă asupra domniei". Pedeapsa se aplica în mod arbitrar, "după voia giudeţului". Nu erau pedepsiţi cei ce vorbiseră de rău pe domnitor din cauza stării de nebunie sau beţie. Ceilalţi erau pedepsiţi "foarte cumplit".

Calpuzania era o infracţiune ce atenta la dreptul domnitorului de a bate monedă, prin imitarea acestora sau falsificare. Pravilele prevăd pedepse foarte crude pentru falsificatori, şi anume decapitarea, urmată de arderea cadavrului şi confiscarea averii şi bunurilor. Deşi nu s-a găsit vreun document care să ateste aplicarea unor astfel de măsuri, începând cu secolul al XVII-lea unii vinovaţi de calpuzanie au fost iertaţi.

OMORUL, denumit "moarte de om" sau "ucidere", a fost pedepsit penal de către toate formele de justiţie. Judecarea unor astfel de cazuri se făcea doar de domn, fiind deosebit de grave. Pravilele cereau, ca o condiţie pentru existenţa acestei infracţiuni, să fi fost săvârşită cu intenţia de a ucide. De obicei, pedeapsa pentru această infracţiune era moartea, însoţită de pedepse de sporire a suferinţei făptuitorului, cum au fost

137

Abateri de la dogmele

religioase

Abateri de la dogmele

religioase

Hiclenia, lesmajestatea,

calpuzania

Hiclenia, lesmajestatea,

calpuzania

mutilarea, tortura, precum şi confiscarea averii, iar pentru boieri, surghiunul sau ocna. Legea Ţării îngăduia să se aplice principiul compoziţiunii, prin care ucigaşul putea să-şi răscumpere vina de la rudele victimei, "plătindu-şi capul sau gâtul". Pentru infracţiunea de paricid, constând în uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor sau soţiei, pedeapsa era arderea pe rug.

RĂNIRILE se numeau "sânge" şi se pedepseau cu gloabe, la fel ca şi infracţiunile de lovire. Dacă prin rănire se producea moartea victimei, pedeapsa era moartea sau închisoarea şi pierderea ocinelor. Alte infracţiuni împotriva persoanei erau sudalma precum şi răpirea de fete, care se pedepseau cu moartea, sau în mod alternativ cu plata unor duşegubine.

FURATUL era o infracţiune mai frecventă şi consta din "luarea pe ascuns" a unui bun mobil aparţinând altei persoane. Furtul era pe "din dos" sau "furt pe faţă", respectiv flagrant. Furturile erau pedepsite cu spânzurătoarea.

TÂLHĂRIA era infracţiunea ce consta din deposedarea unei persoane de bunurile sale prin folosirea forţei sau ameninţării. De obicei, această infracţiune era comisă de făptuitori constituiţi în cete sau bande, numiţi "tâlhari la drumul mare", iar infracţiunea era denumită "jac, jăcuire, jaf, tălhuşag şi tâlhărie". Tâlharii atacau caravanele negustorilor, pe care le jefuiau, dar exista şi o tâlhărire în scop de răzbunare împotriva exploatării sociale, când unii ţărani luau calea codrului şi se făceau haiduci. Atât tâlharii, cât şi gazdele lor, erau pedepsiţi cu spânzurătoarea şi confiscarea averii, sau cu surghiunul.

Alte infracţiuni mai cunoscute contra proprietăţii au fost incendierea, hotărnicia falsă şi mutarea hotarelor, ce se pedepseau cu despăgubirea victimelor şi alte pedepse penale corporale.

10. PedepseleLista pedepselor prevăzute de pravile în dreptul feudal este lungă

şi denotă dorinţa de a crea suferinţe fizice cât mai mari, care să îngrozească pe făptuitori şi ceilalţi locuitori, în scopul prevenirii comiterii de fapte negative150. Pedepsele erau împărţite în patru mari grupe: pedepse corporale, privative de libertate, pecuniare şi accesorii sau complementare.

PEDEPSELE CORPORALE constau în "punerea în furci" sau "spânzurarea în furci", ce se făcea într-un loc anume destinat din periferia localităţilor, numit "locul de pierzare". Decapitarea, tăierea capului cu sabia, sau lovirea cu buzduganul erau pedepse rezervate boierilor trădători. Tragerea în ţeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea, mutilarea, înfierarea şi bătaia sunt doar câteva dintre variantele de pedepsire. De obicei, asemenea pedepse erau poruncite de domnitor, înconjurat de Sfatul Domnesc sau Divan. Judecata era atât de dură - ne spune Dimitrie Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei - încât însuşi logofătul cel mare dacă era pârât de un ţăran "îndată ce-şi auzea numele pomenit trebuia să se scoale de la locul său şi să se aşeze la

150 Ioan Chiş - Istoria Penitenciarelor, în Reforma Penitenciară din România, lucr. doctorat, 1997.

138

PedepselePedepsele

stânga ţăranului până ce acesta isprăvea plângerea". Domnul hotăra dacă lăsa liber pe pârât, îl osândea la moarte sau la altă pedeapsă. Când domnitorul era convins de consimţământul Divanului, se făcea o judecată rapidă şi de formă, execuţia fiind la fel de rapid realizată. Aşa a procedat Ştefan cel Tânăr (1517-1527) cu hatmanul Luca Arbore, pe care l-a condamnat şi executat în anul 1527. Tot în Moldova, în timpul celei de a doua domnii, Alexandru Lăpuşneanu (1563-1568) a dispus, din raţiuni politice, tăierea capetelor a 47 boieri. În Muntenia, Vlad Ţepeş (1456-1462) a fost o adevărată legendă în cea ce priveşte pedeapsa aplicată celor ce încălcau legile pământului.

PEDEPSELE PRIVATIVE DE LIBERTATE. În evul mediu, numeroase documente atestă soluţionarea conflictelor dintre persoane şi pedepsirea celor vinovaţi prin trimiterea celor "răi" în temniţe sau la ocne, dacă nu cumva li se aplica pedeapsa capitală. În acest sens, menţionăm documentul din 1421, din timpul lui Alexandru cel Bun, prin care au fost pedepsiţi hoţii care au jefuit pe cavalerul franc Guillber de Lannoy, în timp ce călătorea prin Moldova, la Cetatea Albă. Hoţii, în număr de nouă, au fost prinşi şi aduşi cu ştreangul de gât în faţa cavalerului, iar domnitorul i-a lăsat posibilitatea de a-i ierta sau omorî.

Închisorile funcţionau pretutindeni, la mănăstiri, sub clopotniţele bisericilor, pe lângă administraţii, dar nicăieri nu erau organizate în vreun fel. Primele legi care reglementau această problemă au fost elaborate în secolul al XVII-lea: "Pravila Mică" de la Govora în 1640, din ordinul domnitorului Matei Basarab, şi "Cartea Românească de Învăţătură a pravilelor împărăteşti", tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi, din porunca domnului Vasile Lupu. Cu toate că nu se poate vorbi despre organizarea închisorilor româneşti până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pedeapsa închisorii este mult mai veche. Tratamentul celor închişi nu diferea de cel al sclavilor, dreptul la viaţă sau moarte era a celui ce dicta măsura. Până în secolul al XV-lea, gropniţele şi salinele erau locurile unde erau osândiţi infractorii. La 1380, era pomenită ca existând o ocnă aparţinând "ocolaşilor", la Trotuş, unde avusese loc o răscoală a tâlharilor, care a dus la surparea acesteia, îngropând sub dărâmături pe tâlhari şi pe cei ce îi păzeau. Având în vedere că pedepsele erau foarte severe, adesea pentru fapte minore aplicându-se pedeapsa cu moartea, este de presupus că aruncarea în grosuri sau ocne avea un caracter foarte dur. Un document din 1391, emis de despotul Ştefan, domnul părţii dunărene a Serbiei, dispune, între altele, că oricine poate fi îngăduit să se aşeze pe moşiile sale, cu excepţia criminalilor cărora trebuie să li se dea o învoire specială din partea domnitorului. Începând cu secolul al XIV-lea, se menţionează existenţa unor "aşezăminte de binefacere", precum şi a unui ospiciu în zona Câmpul Lung, dar şi în Moldova, începând din secolul al XVI-lea.

Cu privire la rolul preoţilor în administrarea pedepselor cu închisoarea, este cunoscut faptul că domnul putea să le încredinţeze jurisdicţia, aşa cum a făcut Ştefan cel Mare prin actul de danie din 1472 mănăstirii Prahova. Rolul preoţilor în jurisdicţie va fi aşa de mare, încât vor ajunge să aibă grosuri în casele lor particulare, ceea ce va determina pe domnitorul Constantin Mavrocordat să oprească acest abuz.

139

Unele mănăstiri au servit ca locuri de închisoare, de cele mai multe ori pentru condamnaţii politici, femei şi copii. Cea mai veche mănăstire destinată acestui scop a fost cea de la Snagov, zidită de Vlad Ţepeş în secolul al XV-lea, unde erau închişi boierii adversari. Începând cu secolul al XVII-lea, informaţiile despre pedeapsa închisorii se înmulţesc. Astfel, cronicarul Nicolae Muste face o descriere a închisorii de sub turnul bisericii de la curtea domnească zidită pe timpul lui Ştefan Tomşa (1612-1623), domnul Moldovei: "Era un turn mai înainte în chip de clopotniţă şi sub turn era visterie, şi sub visterie, temniţa, în care se închideau tâlharii şi ucigaşii". El aseamănă acest turn cu închisoarea "Edicula" de la Ţarigrad.

Feudalismul este epoca în care litigiile de la curţile domneşti au făcut să cadă capul a sute de boieri. Din cauza ambiţiei de a fi domn în una dintre ţările române, comploturile erau numeroase, iar executările de asemenea. Aruncaţi în beciurile curţilor domneşti, bătuţi crunt şi nemâncaţi, ei îşi aşteptau acolo sfârşitul. Osândele trupeşti nu aveau limite şi conteneau doar când nefericitul murea. Tăierea narei drepte de către călău era curentă, dar mai ales suprimarea peretelui despărţitor dintre nări. Cu privire la astfel de mutilări, un călător Sommer, ce a venit în Moldova, spune: "cu astfel de obiceiu îşi însemnau ei pe acei despre care se credea că, fiind din neam domnesc, trăgeau nădejdea să ia scaunul, căci nimeni care ar fi suferit o sluţire trupească nu se primeşte la această cinste".

Cu toată asprimea pedepselor din acea vreme, în Moldova numărul infractorilor nu scădea. Astfel, domnitorul Vasile Lupu, în cei 23 ani ai domniei, a condamnat la moarte peste 40.000 de tâlhari, iar această pedeapsă era aplicată pentru a patra infracţiune comisă. Pentru a stăvili numărul infractorilor, cronicile amintesc alte suplicii inventate de călăii timpului, uneori de o violenţă şi o cruzime inimaginabile, cum ar fi: scoaterea ochilor, otrăvirea, spânzurarea câte doi de păr, punerea la plug, arderea în foc, purtarea de cozile cailor, ocna, surghiunul, tăierea vreunui membru al trupului, însemnarea nasului, pecetluirea cu fierul roşu la mână, bătaia cu toiege, confiscarea averii, închiderea la gros sau ocnă şi multe altele, care de care mai înfiorătoare. Despre închisorile româneşti se vorbeşte şi pe timpul lui Duca Vodă, care a domnit de trei ori în Moldova şi o dată în Muntenia (1665-1683), amintindu-se că acestea erau populate cu bărbaţi şi femei, unele dintre ele având şi copii, într-o promiscuitate şi mizerie înfiorătoare. Pedeapsa închisorii, în concluzie, era anticamera morţii, un răgaz de cele mai multe ori nedorit de cei condamnaţi, care ştiau că este mai uşor a muri decât a trăi în acele locuri de expiaţiune.

PEDEPSELE PECUNIARE. Sunt cunoscute din expunerea de mai sus pedepse ca duşegubina, răspunderea penală colectivă pentru omor. Cu timpul, duşegubina a fost extinsă şi cu privire la alte infracţiuni, spre exemplu la tâlhărie, furt, incest, adulter. În secolele XV - XVII, instituţia şi-a schimbat conţinutul, în sensul că exista o răspundere colectivă a satelor din jurul locului infracţiunii, numite în termen generic "împrejuraşi".

140

O altă pedeapsă pecuniară este confiscarea bunurilor şi averii în folosul victimei sau a rudelor acesteia, sau chiar în folosul domniei. Confiscarea averii se aplică, ca pedeapsă complementară, în cazul unor infracţiuni cum ar fi: omor, incest, sodomie, capulzanie, răpire, defăimare, viol şi hoţie. În cazul boierilor condamnaţi la moarte pentru hiclenie, averea acestora devenea "domnească". Pentru moşiile dăruite unor boieri necredincioşi, se elaborează hrisoave de "retract de hiclenie".

Gloaba, ca pedeapsă penală, a evoluat şi ea în timp. Denumirea se schimbă în secolul al XVII-lea, în "certare cu bani sau dobitoc", conţinutul dezvoltându-se în diferite variante, cum sunt hatalmul, osluhul, tretina şi pripasul. "Hatalmul" a fost, începând cu secolul al XV-lea, o amendă aplicată pentru distrugerea sau strămutarea de hotare. Se percepea ca o amendă plătită în vite, de obicei în număr de 12. "Osluhul" este pedeapsa pentru infracţiunea cu acelaşi nume, aplicată celor vinovaţi de neascultarea poruncilor domnului. Se practică de-a lungul sec. XV-XVII şi este aplicată de un corp de slujbaşi domneşti, numiţi osluhari. "Tretina" este o pedeapsă ce a funcţionat în Moldova, în secolul al XV-lea, reprezentând o treime din valoarea bunului pierdut prin infracţiune. În secolul al XVI-lea, regula a fost ca bunurile furate să fie înapoiate victimei, iar vinovatul să plătească o amendă egală cu o zecime din valoarea acelor bunuri. "Pripasul" a fost o pedeapsă penală, sub forma unei amenzi aplicate pentru nesupravegherea vitelor, care au fost găsite păscând în locuri ce nu aparţin proprietarului acestora. O astfel de gloabă apare menţionată în 24 februarie 1452.

PEDEPSELE ACCESORII. Între pedepsele accesorii sunt folosite în feudalism tortura, degradarea civică, raderea bărbii, bătaia cu biciul, legarea la stâlpul infamiei, pierderea calităţii de nobil sau a funcţiei de dregător, cererea iertării în condiţii ruşinoase (desculţ sau cu cenuşă în cap). Aceste pedepse au fost folosite în mod accesoriu, dar şi ca pedepse principale în anumite cazuri. De obicei, pedepsele corporale şi cele infamante nu se aplicau boierilor, nobililor sau clerului.

TEMA 5. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVII -LEA

1. Primele pravile şi importanţa lor

După formarea statelor feudale româneşti, domnitorii au realizat o unitate organizatorică religioasă, fiind preocupaţi ca biserica să le acorde un sprijin deplin în susţinerea şi propagarea relaţiilor ierarhice statornicite. Ca urmare, toţi domnitorii au căutat să-şi atragă vârfurile clerului, precum şi activitatea bisericească, alături de opera de legiferare şi normare a relaţiilor sociale, a normelor de conduită şi a raporturilor juridice, în scop de sprijinire a puterii domneşti şi a statului feudal.

Pe lângă mănăstirile existente la Neamţ, Moldoviţa, Putna, Voroneţ, Bistriţa din Oltenia şi Cozia, s-au înfiinţat în cursul secolului al XVI-lea şcoli de caligrafi, care au ajuns adevărate şcoli de artă şi răspândire a cuvântului bisericesc, urmând tradiţia începută în timpul lui

141

EVOLUŢIA DREPTULUI

SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL

AL XVII -LEA

EVOLUŢIA DREPTULUI

SCRIS PÂNĂ ÎN SECOLUL

AL XVII -LEA

Primele pravilePrimele pravile

Ştefan cel Mare151. Pe lângă aceste şcoli, care au fost susţinute material şi financiar de către domnitori, s-au scris numeroase cărţi, necesare nu numai bisericii respective, ci şi pravile cu caracter oficial. Dispoziţiile imperative din pravile sunt aplicabile atât clericilor cât şi laicilor, pentru folosinţe bisericeşti şi pentru domeniul juridic.

Se cunosc nume de copişti celebri, cum sunt Macarie, Evloghie, Silvan, Mihai, Isaia şi Mateiaş, care au realizat la mănăstirile la care lucrau peste 40 de manuscrise slavone, în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Aceştia şi-au înfiinţat adevărate şcoli în Moldova, de unde cărţile lor au ajuns în toate cele trei ţări române, dar şi la Moscova, Petersburg şi Riga. În Ţara Românească, Dragomir, Gavriil, Macarie şi Onufrie, Iacob şi Ioan sunt copişti celebri, care au realizat opere de artă religioasă, dar şi pravile pentru popor. Toţi aceşti ecleziaşti au ajuns în timpul vieţii lor episcopi sau chiar mitropoliţi, continuând să sprijine pe domnitori din scaunele cele mai înalte ale autorităţii bisericii ortodoxe152.

Cele mai vechi pravile sunt cele scrise în limba slavonă, având o puternică influenţă bizantină, mai ales prin folosirea limbii şi a instituţiilor specifice. Printre primele pravile care au fost scrise în limba slavonă şi care s-au păstrat sunt Pravila de la Târgovişte, scrisă în anul 1452 de grămăticul Dragomir, din porunca şi cheltuiala domnitorului Vladislav, Pravila de la Putna (1581), Pravila de la Mănăstirea Bistriţa din Moldova, scrisă în anul 1618, Pravila de la Galaţi, scrisă la începutul secolului al XVII-lea, şi Pravila de la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, scrisă în anul 1636.

Toate aceste scrieri cuprind reguli necesare desfăşurării vieţii monahale şi bisericeşti, având ca izvoare scrieri cu mult mai vechi, bizantine, scrise de "părinţii bisericii" primare. Un astfel de izvor ar putea fi "Sintagma alfabetică" a lui Matei Vlastares, scrisă la Salonic în anul 1335.

Deoarece limba slavonă folosită în cult şi biserici era improprie poporului român, atât scrierile bisericeşti cât şi pravilele au fost traduse în limba română. Prima pravilă românească în manuscris a fost scrisă sub îngrijirea ritorului şi scolasticului Lucaci. În anul 1581, la cererea fostului episcop de Roman, Eustraţie a întocmit o Pravilă în româneşte şi în slavoneşte. Textul este alcătuit din 354 de file şi reprezintă "Pravila sfinţilor apostoli", "Sinoadele ecumenice", precum şi fragmente din Nomocanonul lui Ioan Zonara. Un interes deosebit îl reprezintă filele 204-210, care cuprind o Pravilă românească prelucrată după Sfîntul Ioan Ajunaşul (postitorul). Această pravilă este un manual practic de norme, din care s-au scos textele slavone aplicabile bizantinilor, dar s-au prelucrat problemele necesare poporului nostru.

În Transilvania, preotul Ioan Românul din Sânpetru (judeţul Hunedoara) a realizat prin copiere, între anii 1620-1621, "Pravila sfinţilor Părinţi 318 şi după învăţătura Marelui Vasile". În secolul al XVI-lea au apărut primele tipărituri de pravile, începutul fiind realizat cu "Pravila Sfinţilor apostoli", care în anexele sale, "Molitvelnicul" din anul 1545, conţine mai multe prevederi cu caracter laic153. Această pravilă a fost publicată din iniţiativa şi pe cheltuiala domnitorului Radu Paisie. Tot

151 Alexandru Vallimărescu - Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1999. 152 Al. Grecu, P.P.Panaitescu - Începuturile dreptului scris în limba română, Studii, VII, 1954.

142

Pravila Sfinţilor apostoli a fost tipărită de diaconul Coresi la Braşov, între anii 1560-1562, din care un exemplar s-a descoperit în anul 1921 în Maramureş, devenind Pravila de la Ieud. Aceste pravile au fost copiate de alţi călugări şi au circulat sub formă de manuscrise pe tot cuprinsul Munteniei şi Moldovei, în tot secolul al XVII-lea.

În secolul al XVII-lea, s-au tipărit şi au circulat marile pravile româneşti cu caracter laic, dintre care cele mai importante au fost :

- Pravila Sfinţilor apostoli după învăţătura Marelui Vasile, care are un conţinut identic cu cel al pravilei tipărite de Diaconul Coresi ;

- Pravila aleasă, scrisă de logofătul Eustraţie în anul 1362, după Nomocanonul lui Mihail Malaxos, pe care l-a tradus din limba greacă în limba română, dar cu unele ajustări ;

- Pravila de la Govora, denumită şi Pravila Mică, din anul 1640, o legiuire bisericească, cu multe elemente laice, o traducere din limba slavonă făcută de Mihail Moxalie;

- Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită la Iaşi în anul 1646, din porunca domnitorului Vasile Lupu, prima lege laică oficială, promulgată şi investită cu autoritate legală. La redactarea ei s-a folosit legea agrară bizantină, un tratat de drept penal din limba italiană şi Obiceiul pământului;

- Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită în anul 1652, din porunca domnitorului Matei Basarab, autor fiind un călugăr erudit, Daniil Panoneanul, care ajunge ulterior şi mitropolit al Ardealului.

Odată cu apariţia pravilelor manuscrise sau tipărite, sfera dreptului s-a lărgit, acesta primind din ce în ce mai mult o aplicabilitate teritorială şi o uniformitate în aplicarea conţinutului normelor. Pravilele traduse din limba slavonă în limba română au putut fi cunoscute mai bine în conţinutul lor şi aplicate în cunoştinţă de cauză. Printre trăsăturile comune tuturor pravilelor româneşti, care le definesc în calitate de drept scris, putem aminti adresabilitatea către acelaşi popor, circulaţia în toate cele trei ţări române şi conţinutul aproape identic, cuprinzând norme de drept bisericesc bizantin, dar şi norme aplicabile domeniului laic.

2. Conţinutul pravilelor Pravilele bisericeşti se adresează în primul rând clericilor,

cuprinzând texte religioase, date despre sinoadele ecumenice, despre părinţii bisericii, cronici istorice şi tabele de calculare a timpului. Dispoziţiile juridice ce însoţesc pravilele nu sunt sistematizate pe instituţii sau ramuri, existând alternanţe între dreptul canonic şi laic, civil şi penal. Există numeroase dispoziţii privind condiţia persoanelor şi texte cu privire la contractele de vânzare, împrumut, emfiteoză, zălog sau depozit. Faptele infracţionale sunt considerate, în spiritul dreptului canonic, "păcate", iar pedepsele sunt fizice sau duhovniceşti.

Fiind inspirate din izvoare scrise, aceste pravile au marcat receptarea dreptului roman prin filieră bizantină. Prin aceasta, există o continuitate a penetrării dreptului roman în ţările române, de la dreptul daco-roman, iar apoi la dreptul scris romano-bizantin.

153 Mircea Păcurariu - Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Pravila de la Bisericani, ritorul Lucaci, Sfinţii Părinţi, Ioan Românul, Sfinţii Apostoli, Coresi., Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1992.

143

Conţinutul pravilelor

Conţinutul pravilelor

Pravilele s-au caracterizat prin consacrare a inegalităţii între persoane cu statut social diferit. Boierimea sau, după cum s-a scris în pravile, cei de rudă bună, cei de rudă aleasă, mai marii altora, oamenii de folos, domnii bogaţi, se diferenţiază net de clasa ţăranilor, numiţi săraci, ţărani groşi şi proşti, cei mici sau oameni de jos.

Această discriminare se face şi în materie de probe, în materie de răspundere şi pedepse. Cu toate limitele lor, date de discriminările de clasă sau avere, redactarea unor astfel de legiuiri, ca şi străduinţa de a fi aplicate, au avut o deosebită importanţă pentru ţările române, au dus la consolidarea autorităţii monarhice, la posibilitatea întocmirii şi tipăririi "Cărţii româneşti de învăţătură" din anul 1646.

3. Cartea românească de învăţăturăCartea românească de învăţătură este prima legiuire laică

oficială154. Primele 94 de paragrafe au ca izvor o lege "colonariae, agrariae, rusticae" ce datează din secolele VIII-IX. Celelalte paragrafe sunt opera tradusă a romanistului italian Prosper Farinaccius, denumită "Praxiset theoricae criminalis ". Conţinutul acestei pravile este variat, începând de la izvoarele dreptului, care sunt considerate legea şi obiceiul, şi continuând cu diviziunile dreptului. Astfel, pravila conţine trei diviziuni principale: ius humanum (pravila lumească), ius divinum (pravila dumnezeiască) şi ius naturale (pravila firii omeneşti), în care se detaliază dreptul clasei feudale. Pravila stabileşte obligativitatea aplicării dreptului pozitiv, adică a legii locului. Prin pravilă se stabileşte obligaţia cunoaşterii şi respectării normelor de drept de către toţi locuitorii, indiferent de rangul social.

Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exerciţiul, dobândirea şi pierderea lor. Persoanele fizice sunt tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane, poziţia fiului de familie, capacitatea persoanelor, poziţia lor în funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire, profesiune, domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu privire la proprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), a faptelor ilicite (dolul şi culpa), a actelor juridice şi a reprezentării. Calea judecătorească de apărare a drepturilor subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre judecători, împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi, jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea acestora.

Prevederi privind dreptul penal sunt înscrise, numindu-se pedepsele "certare" şi infracţiunile "vini". Pentru aprecierea pedepsei se ţinea seama de persoana infractorului, de locul şi vremea înfăptuirii infracţiunii.

Sunt reglementate, de asemenea, tentativa, recidiva, complicitatea, cumulul de infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare, denunţul). Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa, sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa,

154 Şt. G. Longinescu - Cartea Românească de Învăţătură, 1646., Buc., 1961.

144

Cartea românească de

învăţătură

Cartea românească de

învăţătură

somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia făptaşului şi aprecierea judecătorului.

Pravila se ocupă în amănunt de unele infracţiuni, cum sunt: trădarea, rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria, adulterul, hotria (proxenetismul), răpirea, atentatul la pudoare, sodomia şi injuria. Acţiunea penală porneşte la iniţiativa victimei sau a reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin prescripţie, executarea hotărârii sau prin împăcare.

4. Îndreptarea Legii sau Pravila cea MareÎndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652.

La fel ca şi "Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den limba italienească pre limba românească"155.

Porunca lui Matei Basarab determină această "Îndreptare a legii"156 să aibă acelaşi conţinut. Întregul cuprins al lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai bună. Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată întocmai din Cartea românească de învăţătură.

Pravila este împărţită în 417 articole sau "glave", fiecare articol fiind divizat în "zaceale", care reprezintă aliniatele. Faţă de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire la închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi unele prevederi procedurale.

5. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi în Principat

În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă a feudalismului dezvoltat (voievodatul), dreptul scris a cuprins o seamă de norme prevăzute în "Decretele regale"157. Dacă la început aceste decrete emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada Principatului acest izvor de drept se completează cu legile elaborate de principi în colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii Habsburgi, prin legile generale ale imperiului şi cele particulare ale Transilvaniei. Decretele regale au reglementat atât dreptul public, cât şi cel privat. Cele mai importante decrete regale au fost elaborate în timpul regilor Ştefan I, Ladislau I, Coloman, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert, Ludovic I, Sigismund şi Matei Corvin. Decretele regale au consolidat drepturile şi privilegiile clasei nobiliare, dar au cuprins şi norme procesuale de drept civil, drept administrativ şi bisericesc. Cele mai multe decrete au fost elaborate în timpul regelui Sigismund şi pe timpul Huniazilor. Ele au fost reunite în "Corpus Iuris Hungarici"158. Regele Matei Corvin a fost cel care

155 Tr. Valdman - Principalele probleme de drept bisericesc cuprinse în vechile legiuiri ale Ţării Româneşti, Ed. Glasul Bisericii, XXX, 1974.156 Gh. Cronţ - Îndreptarea Legii, 1652. Ed. Crt., Bucureşti, 1962. 157 E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Şansa.158 Al. Herlea - Relaţii de drept între Ţările Române în secolele XV - XVIII, Rev. Rom. Ist., X, 1971.

145

Îndreptarea Legii sau Pravila cea

Mare

Îndreptarea Legii sau Pravila cea

Mare

Dreptul scris al Transilvaniei în

perioada Voievodatului şi

în Principat

Dreptul scris al Transilvaniei în

perioada Voievodatului şi

în Principat

a pus problema perpetuităţii decretelor, a alcătuirii de statute şi decrete permanente.

În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a tendinţei de autonomie, au apărut, ca o desfacere de autoritatea centrală, activităţi intense de legiferare, conduse de voievozi. Totuşi, decretele au fost principalul izvor de drept până la desprinderea de statul ungar. După constituirea Principatului Transilvania, autonom, rolul decretelor a fost luat de "Hotărârile Dietale". Aceste hotărâri au fost aprobare de principi, în calitate de suverani. Reunirea tuturor acestor lucrări a creat posibilitatea apariţiei, în secolul al XVII-lea, a unor coduri de drept cu aplicabilitate generală pe tot teritoriul, numite "Aprobatae Constitutionis" şi "Compilatae Constitutiones"159. Decrete şi Patente s-au emis şi în perioada dominaţiei habsburgice de către împărat, în diferite probleme de importanţă majoră pentru viaţa socială şi politică a Transilvaniei.

Alte izvoare de drept scris sunt şi "Privilegiile regale" sau "princiare" acordate unor persoane, corporaţii, straturi sociale sau grupuri de populaţie, bresle, oraşe, grupuri etnice, stabilite într-un adevărat "ius singulare". Statutele au constituit izvoare formale speciale de drept, având aplicabilitate într-o zonă locală sau într-o comunitate, fiind expresie a autonomiei locale, îngăduită de puterea centrală în anumite limite. Unele statute se refereau la provincii, teritorii privilegiate, oraşe sau cu privire la bresle.

Dintre statutele Transilvănene, o importanţă specială au avut-o cele săseşti, codificate în secolul al XVI-lea în lucrarea "Statua Iurium Municipalium Saxonum", elaborată după statutele oraşelor germane Magdeburg şi Viena şi folosite de această comunitate în oraşele Cluj şi Mediaş. Uneori, normele sunt înmănunchiate sub formă de "Convenţie", cum a fost cea din şase iulie 1437 între reprezentanţii ţăranilor răsculaţi şi cei ai claselor dominante, după răscoala de la Bobâlna, sau cea încheiată între clasele dominante sub denumirea de "Unio Trium Nationum", în toamna aceluiaşi an.

Unul dintre cele mai importante coduri scrise este cel apărut în anul 1571, după răscoala lui Gheorghe Doja, întocmit de Stefan Werboczi, numit "Tripartitum".

Pentru populaţia română, de o importanţă excepţională, reprezentând tendinţa de autonomie şi conducere după norme proprii, sunt "Statutele Ţării Făgăraşului", întocmite în anul 1508, precum şi "Constituţiile Ţării Făgăraşului", din anii 1657 şi 1690, care conţin norme multiple ale dreptului cutumiar, codificate în limba latină, cu referire la dreptul penal, organizarea judiciară şi procedură. Aceste statute sunt traduse după documente româneşti anterioare, provenite de la scaunele de judecată locale.

În secolele XVI-XVIII au fost colecţionate şi alte norme şi acte de reglementare a unor raporturi juridice, cum sunt cele ale populaţiei secuieşti, care s-au cuprins în "Constituţiile secuilor" din anul 1555, în cetăţile de la Sibiu, Odorhei şi Zărand.

159 Al. Herlea şi colectiv - Aptobatae Constitutiones, Compilatae Constitutiones, Corpus Juris Hungariae, 1540 - 1848, Budapesta, 1900.

146

Colecţia de legi denumită "Corpus Iuris Hungarici" cuprinde decretele din tot cuprinsul secolelor XVI-XVII, fiind realizat sub această formă în anul 1699. Documentul a fost folosit de populaţia maghiară din Transilvania, precum şi de administraţia maghiară în raporturile sale cu celelalte categorii de populaţii, respectiv saşii, secuii şi românii.

Începând din anul 1691 şi ulterior în întreaga perioadă de destrămare a feudalismului, care coincide în Transilvania cu dominaţia habsburgică, legile sunt conservate prin Diploma Leopoldină. Aceasta recunoaşte valabilitatea Tripartitului, Aprobatelor şi Compilatelor, Statutelor şi Decretelor, precum şi a Constituţiilor existente. În această perioadă apar ca izvoare noi de drept Diplomele şi Patentele, care sunt emise până în secolul al XIX-lea de către forul superior al statului, dar fără a se mai consulta Dieta Transilvaniei.

TEMA 6. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII FEUDALISMULUI ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

1. Generalităţi

În secolul al XVIII-lea au avut loc, în Ţările Române, transformări în toate domeniile vieţii economice şi sociale, în cultură, transformări care au dus la destrămarea relaţiilor feudale şi apariţia relaţiilor capitaliste de producţie160. S-a adâncit diviziunea socială a muncii, s-a dezvoltat economia de schimb, odată cu lărgirea pieţei interne şi legăturilor dintre cele trei ţări române. Procesul de trecere la relaţiile capitaliste a avut un caracter contradictoriu, cu sinuozităţi date de dezvoltarea istorică precum şi de conjuncturile externe.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apar întreprinderi manufacturiere, de tip naval, de produse de consum alimentar şi casnic. Tratatul de la Adrianopol, din anul 1829, a deschis posibilităţi de dezvoltare a mii de întreprinderi, care au început să folosească mijloace mecanizate, mai ales forţa aburului.

Activitatea porturilor Brăila şi Galaţi se dezvoltă în regim de porto-franco, pe Dunăre circulă vapoare dotate cu motoare cu aburi, se înfiinţează "societăţi de agricultură" şi "şcoli de arte şi meserii". Cererea de grâne la export duce la dezvoltarea interesului boierimii pentru sporirea economiei agrare. Începe exploatarea sistematică a cărbunelui şi petrolului, introducerea capitalului străin prin "casele de bancă".

În anul 1846 începe construirea sistemului de drumuri Bucureşti - Orşova, Sibiu - Braşov, Focşani - Brăila, precum şi introducerea sistemului de telegraf ce va lega, din anul 1854, principatele de Transilvania.

În Transilvania se dezvoltă industria, dar cu paşi modeşti, ca urmare a înfiinţării "uniunii vamale" în anul 1850, instituţie creată în scopul facilitării pătrunderii capitalului străin şi mai ales a mărfurilor din Austria şi din Germania. Cu toate acestea, se dezvoltă mineritul, industria textilă şi alimentară. În anul 1769, începe la Reşiţa

160 C. C Giurăscu - Istoria Românilor, vol.3, partea 1, ed. II - a, Bucureşti, 1944.

147

ORGANIZAREA DE STAT ŞI

DREPTUL ÎN PERIOADA

DESTRĂMĂRII FEUDALISMULUI

ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

ORGANIZAREA DE STAT ŞI

DREPTUL ÎN PERIOADA

DESTRĂMĂRII FEUDALISMULUI

ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

construirea marilor ateliere de prelucrare a fierului, astfel că în anul 1846 intră în funcţiune primele laminoare de prelucrare cu forţa aburului. Perfecţionarea căilor de comunicaţie se concretizeză în demararea construcţiilor de căi ferate pe linia Jimbolia - Timişoara.

Din punct de vedere social, în Ţara Românească şi Moldova, clasa dominantă este boierimea, stratificată în trei categorii: marii dregători, până la rangul de velcomis, urmau apoi dregătorii obişnuiţi, de la marele serdar până la clucerul de arie, iar în al treilea rând erau boierii fără dregătorii. Ca o reminiscenţă a epocii fanariote, dregătoriile se înmulţesc şi se primesc pe bază de merite personale, în scopul contracarării vechii boierimi. În Transilvania se recurge chiar la vânzarea unor titluri nobiliare (conţi, baroni, consilieri), nobilimea crescând de la 4,4% din populaţie, la 6,7 % la începutul secolului al XVIII-lea, fiind cea mai numeroasă din Europa.

Clerul continuă să aibă poziţii importante, privilegii şi proprietăţi, deşi rolul său nu mai este acelaşi ca în feudalismul dezvoltat.

Ţărănimea liberă reuşeşte să se menţină, cu toate impozitele şi presiunea unei fiscalităţi excesive. Majoritatea o formează "ţăranii foşti dependenţi", care acum sunt denumiţi "lăcuitori, clăcaşi, săteni, aşezaţi pe moşia altora, plugari sau oameni". Ei îşi dobândesc libertatea personală prin măsurile luate de Constantin Mavrocordat în anul 1746 în Ţara Românească şi în anul 1749 în Moldova, iar în Transilvania prin măsurile aprobate de împăratul Iosif al II-lea în anul 1785. Obţinerea libertăţii nu a însemnat şi obţinerea pământului necesar ţărănimii. Vechea dependenţă a ţăranului aservit este înlocuită cu o aservire contractuală, intervenită între părţi cu totul inegale.

Populaţia orăşenească creşte nu doar numeric, ci şi ca importanţă economică şi politică. Meseriaşii şi comercianţii formează elementele incipiente ale burgheziei. Spargerea monopolului politic al nobilimii maghiare în Transilvania şi al regimului corporatist al breslelor va duce la dezvoltarea unei clase burgheze importante. Prin sporirea burgheziei, oraşele vor deveni încet, dar sigur, centre muncitoreşti. La apariţia unei clase muncitoreşti va contribui şi desfiinţarea iobăgiei după revoluţiile de la 1848. Burghezia şi muncitorii iau parte la revoluţiile de la 1821 şi 1848, momente care duc la dezvoltarea conştiinţei de clasă şi la organizarea profesională şi a luptei împotriva exploatării.

2. Reformele lui Constantin Mavrocordat

Gravele crize din deceniile patru şi cinci ale secolului al XVIII-lea, caracterizate prin exploatarea sălbatică a ţăranilor şi încercarea boierilor de a-i transforma în robi, au avut ca efect fuga ţăranilor de pe moşii şi depopularea unor zone. Sarcinile fiscale grele, datorate nesfârşitelor schimbări de domnii, care se cumpărau de la Poarta Otomană, au dus la degringoladă economică. La acestea s-a adăugat şi criza sistemului judiciar, datorată sistemului desuet şi inegalităţilor dintre părţile din procese, multitudinea sistemelor de drept (obicei, drept canonic şi laic, drept domnesc, boieresc, ţărănesc).

148

Reformele lui Constantin

Mavrocordat

Reformele lui Constantin

Mavrocordat

Ideologia reformistă s-a concretizat în Ţările Române în varianta ei conservatoare, numită "despotism luminat". Cei doi domni Mavrocordaţi, Nicolae şi fiul său Constantin, pe timpul domniei lor în Ţara Românească şi Moldova, au introdus o serie de reforme ce le poartă numele161.

Acţiunea a început în a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat (1739-1749), când s-a elaborat un plan ce a fost aplicat în anul următor alipirii Olteniei de Ţara Românească, în anul 1739. Acest plan avea forma unei "constituţii" de ansamblu, care a fost transbordată şi în Moldova în domnia următoare (1741-1743). La această "constituţie" s-au adăugat unele hrisoave, porunci domneşti, hotărâri soborniceşti sau ale Adunărilor pe stări până în anul 1749. "Constituţia" a fost promulgată în 7 februarie 1741 şi este aplicată prima dată în Moldova fiind supusă dezbaterii şi îmbunătăţirii conţinutului în cadrul Adunărilor pe stări, în anii 1741, 1745 şi 1749. Activitatea ce l-a propulsat pe Constantin Mavrocordat în filele istoriei luminate a reprezentat o adevărată reformă cu conţinut social, fiscal, judiciar, administrativ şi militar162.

2. 1. Reforma socialăReforma socială s-a iniţiat prin desfiinţarea "rumâniei şi veciniei".

În Ţara Românească, rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea Obşteştii Adunări din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rămâneau proprietari ereditari, iar rumânii primeau dreptul de a se răscumpăra, plătind câte zece taleri "de cap". Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în proprietate, care urma să fie folosit în schimbul a douăsprezece zile de clacă. Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie 1749, dar dreptul de strămutare de pe moşii era limitat, iar zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb, ţăranii moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate aprecia că prin această reformă ţăranii deveniţi "liberi" au rămas în continuare pe moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce în ce mai mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă trăsături capitaliste.

2. 2. Reforma fiscalăPrin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi mazilii au fost

scutiţi de impozite şi dări către stat. În acelaşi timp, ţăranii erau obligaţi să plătească "banii steagului" şi "capitaţia", într-o sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau 35 parale pentru nefamilişti, sumă care se achita în patru rate anuale numite "sferturi". Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o fişă de impunere, prin aceasta fiind feriţi de abuzurile agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenţii fiscali primeau leafă pentru serviciile de strângere a dărilor şi nu puteau cere dări abuzive de la ţărani, toate sumele fiind vărsate la trezoreria statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau trecuţi la impozitare, prin aceasta obligându-i să se ridice din punct de vedere al pregătirii. Fiecare localitate era recenzată, iar

161 Nicolae Iorga - Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, 162 Constitution faite par S.A.M. le Prince Constantin Mauro Cordato, Prince des deux Valachies et de Moldavie, le 7 fevrier 1740. Portant Supression de plusieurs Impositions onereuses aux Habitants de la Valachie et prescrivant plusieurs Regles utiles au Gouvernement de cette Province. Rev. de Dr. Public, nr. 1, 1938.

149

Reforma socială

Reforma socială

Reforma fiscalăReforma fiscală

slujbaşul vistieriei, vatamanul sau vornicelul, întocmea o listă de "cisluire", în urma căreia fiecare cap de familie primea o "pecete", respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat. Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, "cercătură", pentru a vedea dacă toţi locuitorii aveau fişele de impozitare. Ei făceau, de asemenea, recensăminte fiscale, pe care le raportau cancelariei domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se numeau "zapcii". Cele mai mari perturbări erau în cazurile în care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând limitarea unor asemenea tendinţe.

2. 3. Reforma JustiţieiDupă anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale a intrat în

atenţia domnitorului pentru a fi reformată. Ca urmare, s-au înmulţit instanţele de judecată şi s-a renunţat la normele Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod subiectiv. Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o profesie ce depindea de o pregătire ştiinţifică. Între septembrie 1741 şi martie 1743, domnitorul a trimis tuturor ispravnicilor "circulare" cu privire la atribuţiunile judecătorilor, procedura scrisă ce trebuia folosită în mod obligatoriu, modul de redactare şi consemnare a hotărârilor, precum şi procedura de ascultare a părţilor. Domnul a hotărât ca "dreptatea să nu se vândă", procedura să fie consemnată în "cartea de judecată", care urma să fie întocmită în două exemplare. S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă la termen, iar "cărţile de judecată", respectiv, hotărârile instanţelor, să fie înscrise în registre duble, din care unul era trimis la domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.

Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar judecata din capitalele de judeţ s-a stabilit să fie de fond. Divanul era instanţă de apel, dar putea judeca unele pricini şi în fond. Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar pentru decongestionarea Divanului a fost constituită la Iaşi o instanţă formată din trei judecători, cu competenţe similare cu cele ale Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea de a studia, tria şi repartiza plângerile adresate Divanului, trimiţându-le către judecători. Punerea în executare a unei hotărâri a Divanului se realiza printr-o "dispoziţie domnească", care era înscrisă într-o "carte domnească".

2. 4. Reforma administrativăMăsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pe linia

activităţii administrative urmăreau să elimine suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale şi locale. În aceste condiţii, ispravnicii au luat locul pârcălabilor, cărora li s-au fixat atribuţiunile în mod clar. Ispravnicii trebuiau să întocmească rapoarte către domnitor, în limba română, în care să detalieze modul cum se aplică măsurile luate de domn. Prin aceasta s-a format un limbaj şi o terminologie specifice administraţiei în limba română, s-a uniformizat practica elaborării actelor administrative şi notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi copii autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi juridice. Faptul că înlocuirea ispravnicilor din funcţie crea obligaţia acestora de a lăsa

150

Reforma JustiţieiReforma Justiţiei

Reforma administrativă

Reforma administrativă

înlocuitorilor toate instrucţiunile a statornicit principiul continuităţii în administraţie, eliminându-se marile abuzuri din acest domeniu.

2. 5. Reforma militarăÎn primul rând trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin

Mavrocordat a fost un fanariot sprijinit de Poartă, având interesul să dispună măsuri convenabile acesteia. În acest context, desfiinţarea armatei permanente este pe deplin în concordanţă cu interesele otomane, care vedeau în această măsură eliminarea unei surse de primejdie. Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate, domnitorul a luat măsura diminuării aparatului de stat, prin reducerea numărului slujitorilor de la curte, care măreau cheltuielile. Pentru realizarea ordinei interne, în fiecare judeţ funcţiona câte un "steag", respectiv o formaţie poliţienească subordonată ispravnicului, precum şi în capitală, cu rol de apărare a domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din cisle, nu din vistieria statului163.

TEMA 7. EVENIMENTELE POLITICE ALE SFÂRŞITULUI SECOLULUI AL XVIII - LEA ŞI PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX - LEA. FORME DE GUVERNĂMÂNT

1. Principalele evenimente politiceSub influenţa războaielor austro-turce şi ruso-turce, se constată o

slăbire a dominaţiei otomane în Principatele române, în condiţiile în care stăpânirea austriacă este nevoită să facă faţă avântului naţionalităţilor din care era compus imperiul. Suveranii luminaţi, care au încercat să salveze feudalismul prin reforme, nu au reuşit să creeze decât o atmosferă de luptă mai mare din partea popoarelor164. Decretul de toleranţă religioasă al împărătesei Maria Tereza, acordat românilor transilvăneni în 1759, a fost un rezultat al luptei de 20 de ani a mitropolitului Ardealului, Inochentie Micu. Înfiinţarea regimentelor grănicereşti, două româneşti şi trei secuieşti, completate cu alte două mixte în Banat au produs efecte necalculate de habsburgi, şi anume tulburări în rândul populaţiei, care s-a văzut înşelată în aşteptările ei, datorită nerespectării promisiunilor făcute.

În anul 1784, în luna noiembrie, izbucneşte în Munţii Apuseni răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, o adevărată revoluţie populară ce se extinde cu repeziciune în Banat, Maramureş, Sibiu şi Făgăraş. Programul din 11 noiembrie, adresat nobilimii din Deva, cerea desfiinţarea iobăgiei, împărţirea pământurilor, nobilii să nu mai fie plătiţi decât pentru dregătorii, iar plata dărilor către stat să fie impusă tuturor locuitorilor, indiferent de poziţia socială. Succesele răsculaţilor, concretizate în alungarea nobililor şi instaurarea unor organe proprii ale puterii, au obligat autorităţile la tratative şi la patru armistiţii. În decembrie, răscoala a fost înfrântă şi reprimată cu deosebită cruzime. Rezultatele răscoalei s-au concretizat în Patenta din 22 august 1785, care desfiinţa

163 Nicolae Grigoraş - Reformele lui Constantin Mavrocordat, în Istoria Dreptului românesc, II, Bucureşti, Ed. Ac., 1984.164 Istoria României, vol. III, Buc., Ed. Ac., 1964.

151

Reforma militară

Reforma militară

EVENIMENTELE POLITICE ALE SFÂRŞITULUI

SECOLULUI AL XVIII - LEA ŞI

PRIMA JUMĂTATE A

SECOLULUI AL XIX - LEA. FORME DE

GUVERNĂMÂNT

EVENIMENTELE POLITICE ALE SFÂRŞITULUI

SECOLULUI AL XVIII - LEA ŞI

PRIMA JUMĂTATE A

SECOLULUI AL XIX - LEA. FORME DE

GUVERNĂMÂNT

dependenţa personală, legarea de glie, conferea ţăranilor dreptul de a dispune de bunuri şi de a avea o meserie, dădea libertatea păşunatului turmelor românilor pe terenurile de pe care se ridicase recolta, precum şi în alte locuri de utilitate comună, reducea obligaţiile de cărăuşie.

În anul 1790, Dieta Clujeană respinge aceste măsuri înnoitoare, determinând populaţia română să continue lupta de emancipare. Românii se adresează în anul 1791 Curţii din Viena, prin "Suplex-ul" definit ca un program "iacobin".

În anul 1821, În Ţara Românească masele populare se ridică, în frunte cu Tudor Vladimirescu, care, împreună cu moşnenii şi pandurii, întocmeşte un program - Proclamaţia adresată în 23 ianuarie 1821 din Padeş, către "tot norodul omenesc". În 21 martie răsculaţii ocupă Bucureştiul, şi timp de două luni guvernează ţara cu ajutorul "Adunării norodului" - organ reprezentativ cu caracter popular. Un plan de reforme mai larg este cuprins în "Cererile norodului românesc", în care se prevedea chiar dorinţa de unire cu populaţia moldovenească, ceea ce nu s-a putut concretiza din cauza neînţelegerii cu eteriştii, precum şi ca urmare a intervenţiei trupelor turceşti în ţară. Asasinarea lui Tudor Vladimirescu, la 21 mai, a dus la înfrângerea mişcării, pe care revoluţionarul şi istoricul Nicolae Bălcescu a numit-o "revoluţie democratică". Delegaţia celor şapte boieri munteni şi delegaţia formată din şase boieri moldoveni se prezintă la Istambul în 17 aprilie 1822 şi reuşesc să negocieze un rezultat relativ pozitiv, şi anume revenirea la conducerea Principatelor a domniilor pământene, recunoaşterea unor drepturi şi privilegii pentru aristocraţia autohtonă. Tronul Munteniei este ocupat de domnitorul Grigore al VI-lea Ghica (1822-1828), iar cel al Moldovei de domnitorul Ioan Sandu Sturza (1822- 182).

În anul 1828, Principatele sunt ocupate de Rusia, care a pus capăt acestor domnii, introducând o conducere pe baze "regulamentare". Noii domnitori, Alexandru Ghica (1834-1842) în Ţara Românească şi Mihail Sturza (1834-1849) în Moldova, au aplicat măsurile de modernizare a vieţii politice şi juridice a celor două ţări.

În ansamblul lor, evenimentele revoluţionare ale anului 1848 din Europa au constituit, pentru elementele progresiste, un prilej favorabil de a iniţia şi dezvolta revoluţii burghezo-democratice în cele trei ţări române. Revoluţia de la 1848 s-a dezvoltat aproape simultan în toate ţările române, fiind condusă de burghezie, care şi-a asumat rolul de conducător, antrenând la această luptă şi masele ţărăneşti interesate de desfiinţarea orânduirii feudale.

În general, burghezia a avut două orientări: o orientare liberal-democratică, cu tendinţe de desfiinţare a feudalismului şi instaurarea relaţiilor capitaliste, precum şi o orientare liberală, ce-şi propunea iniţierea unor reforme care să ducă treptat la transformarea societăţii.

În Moldova, la 27 martie 1848, are loc la Iaşi o adunare în hotelul Petersburg, unde elementele burgheze şi boierimea liberală au elaborat un program moderat, acceptat formal de Mihail Sturza, care peste două zile ordonă reprimarea mişcării. Fugiţi peste hotare, revoluţionarii încearcă să redacteze programe, dar fără rezultate.

152

Revoluţia din martie 1848, din Viena, nu aduce transilvănenilor o îmbunătăţire a situaţiei lor. Mai mult, revoluţionarii de la Pesta hotărăsc anexarea Transilvaniei şi unirea cu Ungaria, ceea ce a îndepărtat pe români de la idealurile comune şi i-a transformat în oponenţi ai revoluţiei maghiare. În adunările de la Blaj din 3/15 - 5/17 mai 1848 au fost formulate principii şi dorinţe de independenţă şi libertate. În perioada 4/16 - 15/27 iunie, au avut loc la Lugoj adunări româneşti care au cerut drepturi naţionale, introducerea limbii române în administraţie şi formarea unei armate naţionale.

Preluarea puterii politice în Munţii Apuseni de către Avram Iancu a permis organizarea acestei regiuni ca "ţară românească" şi conducerea acesteia de către tribuni şi prefecţi români. Neînţelegerile cu ungurii au dus la înfrângerea mişcării şi intervenţia masivă a trupelor habsburgice şi ruseşti.

În Ţara Românească, unde activa din anul 1843 societatea secretă "Frăţia", au avut loc în luna mai 1848 întruniri secrete ale "Comitetului revoluţionar", care a întocmit un Program al revoluţiei burghezo - democratice. În 9/21 iunie s-a prezentat acest program poporului adunat şi s-a constituit un Guvern provizoriu. În 11/23 iunie, guvernul astfel alcătuit, având sprijinul maselor, a obligat pe domnitorul Gheorghe Bibescu să recunoască "Constituţia" şi să abdice de la tronul ţării. După preluarea puterii, liberalii radicali au luat măsuri de desfiinţare a rangurilor boiereşti, a robiei, cenzurii, de reorganizare a armatei. S-a convocat Adunarea constituantă şi s-a trecut la rezolvarea "chestiunii sociale", respectiv la împroprietărirea ţăranilor cu pământ, dar amânarea succesivă a rezolvării problemei, datorată elementelor conservatoare, a dus la îndepărtarea maselor de revoluţie. În acelaşi timp, forţele armate ale imperiilor vecine au intervenit şi au reuşit să înăbuşe mişcarea.

Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 din ţările române a reprezentat momentul istoric de declanşare a marilor schimbări burghezo-democratice, a înfăptuirii năzuinţelor de secole a poporului român de a trăi liber şi unit165.

După înăbuşirea revoluţiei, prin Convenţia de la Balta Liman din anul 1849, s-a stabilit numirea unor domnitori pe timp de şapte ani, respectiv Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Ghica în Moldova, ambii având un rol deosebit în modernizarea vieţii sociale şi publice. Problema cea mai importantă rămăsese unirea celor două principate, unire ce era întrezărită ca o posibilitate după războiul Crimeii din anul 1853, încheiat cu Congresul de pace de la Paris, din 13/25februarie - 18/3 martie 1856.

Ca urmare a Tratatului de pace încheiat cu această ocazie, în Principatele dunărene urma să aibă loc o consultare a poporului cu privire la viitorul lor statut, în cadrul unor adunări ad-hoc.

În anul 1857, aceste adunări şi-au început activitatea, încă din luna septembrie, adoptând rezoluţii privind "Unirea" celor două principate. Cu toată opoziţia internă şi externă, această unire s-a realizat prin

165 N. Iorga - Istoria românilor, VIII, Revoluţionarii, Bucureşti, 1938

153

alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub forma unei uniuni personale, apoi într-o uniune reală la 24 ianuarie 1859.

Actul unirii a marcat intrarea ţării noastre pe treapta superioară a dezvoltării sale economice şi sociale.

În Imperiul Habsburgic, după înfrângerea revoluţiei de la 1848, s-a instaurat absolutismul centralizat excesiv. În ţările coroanei, deci şi în Transilvania, s-au desfiinţat Dietele, au fost înlocuite comitatele cu sistemul districtelor şi cercurilor, în fruntea cărora au fost numite persoane străine de Transilvania, dar loiale împăratului. Cele 25 de provincii ale imperiului, locuite de zece naţiuni, însumând peste 39 de milioane de locuitori, au fost conduse direct de la Viena prin decrete imperiale şi ordonanţe ministeriale. În anul 1851 a fost înfiinţat un Consiliu Imperial compus din nouă membri, care prezenta diverse propuneri împăratului.

La 31 decembrie 1851, împăratul şi-a făcut cunoscute unele dintre principiile guvernării, cum sunt indivizibilitatea monarhiei, împărţirea teritoriului în districte şi cercuri, numirea unor guvernatori în provinciile coroanei direct de împărat. De asemenea, au fost numite de împărat şi organele de conducere ale oraşelor şi satelor, precum şi magistraţii. Au fost anulate dietele provinciale, în administraţie s-a introdus limba germană, la fel şi în armată şi şcoli.

La data de 19 ianuarie 1853 au fost dictate pentru Ungaria, Transilvania, Banat, Voivodina şi Croaţia ordonanţe privind funcţionarea guvernatorilor şi oficiilor locale administrative. Guvernatorul Transilvaniei rezolva atât problemele civile, cât şi pe cele militare, având posibilitatea să acţioneze pe proprie răspundere. Mai mult, guvernatorul Ludwig Wohlgemuth (1849- 1851) a primit o instrucţiune specială secretă pentru ca "Transilvania să fie încadrată cu totul în monarhia austriacă, aşa încât situaţiunea excepţională, cât şi drepturile ei speciale să nu mai fie luate în seamă". În timpul guvernatorului Carol Schwartzenberg (1851-1858) s-a urmărit şi mai mult limitarea acţiunilor revoluţionare ale românilor, care priveau cu cel mai mare interes şi speranţă spre unirea cu românii din principate.

2. Forme de guvernare. Monarhia absolutăMonarhia absolută a apărut în perioada de tranziţie de la

feudalism la capitalism, când relaţiile feudale au decăzut, ca urmare a luptei maselor pentru libertate şi egalitate, dar şi ca urmare a imposibilităţii preluării tuturor noilor principii şi idei de burghezia în formare. În aceste condiţii, monarhii, sprijiniţi pe armate puternice, pe venituri obţinute prin impozite regulate, ajung să concentreze întreaga putere, având posibilitatea de a "conduce după cum cred de cuviinţă, de a da legi şi de a numi personal pe slujitorii care aplică aceste legi "166. Viaţa politică se desfăşoară în preajma curţii, nobilii feudali devin înalţi funcţionari şi nobili de curte, fiind plătiţi din vistieria statului şi nu din veniturile obţinute pe propriile domenii.

166 Gh. Platon - Istoria modernă a României, Bucureşti, Ed. Did. şi Ped., 1985.

154

Forme de guvernare. Monarhia absolută

Forme de guvernare. Monarhia absolută

Existenţa monarhiei absolute este bine definită în Transilvania, ca şi în Ţara Românească şi Moldova, dar aici prezintă particularităţi determinate de dependenţa faţă de Poarta Otomană. Tendinţe de tip absolutist se consemnează la domnitorul Şerban Cantacuzino, precum şi la Dimitrie Cantemir, dar cel mai pregnant la domnitorii fanarioţi. Nicolae Mavrocordat şi Mihail Racoviţă sunt domnitori care reduc puterea boierilor de neam, încurajează unele plângeri ale ţăranilor împotriva boierilor, ajung până acolo încât introduc pedepse corporale împotriva acestora, tocmai pentru a le slăbi autoritatea şi poziţia, în scopul întăririi propriilor autorităţi.

Reformele domnitorului Constantin Mavrocordat au dus în primul rând la întărirea bazei materiale a absolutismului monarhic167. Abolirea servajului a creat posibilitatea acaparării rentei feudale prin impozite, iar sistemul scutelnicilor i-a făcut pe boieri dependenţi de domnitor. Aparatul birocratic creat se bucura de avantaje materiale deosebite, fiind definitiv în opoziţie cu marea boierime.

În timp ce în Moldova şi Ţara Românească monarhia de tip absolutist exista în cadrul regimului fanariot, în Transilvania ea s-a concretizat prin regimul habsburgic. O variantă a formei de guvernare absolutiste a fost "absolutismul luminat", cu caracter reformist, de dezvoltare social economică pe linie capitalistă, perioadă de formare a noii clase burgheze. Argumente în favoarea reformatorilor luminaţi, fie ei chiar fanarioţi, au formulat cronicari ca N. Muste, Enache Kogâlniceanu, pitarul Hristache şi Zilot Românul.

Lupta împotriva regimului absolutist a fost concepută de marii boieri ca o variantă de înlocuire a acestuia cu guvernarea reprezentativă pe stări, sub forma regimului nobiliar. Această luptă, dusă prin delegaţii şi memorii la curtea din Petersburg, Viena sau la Poarta Otomană, a preconizat schimbarea regimului fanariot şi absolutist, în scopul de a dispune de puterea politică, într-o formă de republică "aristo-democraticească", concepută de logofătul D. Sturdza.

Regulamentele organice au însemnat, de fapt, o revenire la regimul nobiliar, dar într-o formă nouă. Aceste regulamente, întocmite de boierime, aprobate de Poarta Otomană, reflectau dorinţele vechii boierimi de neam, revenirea la marea Adunare a ţării, la un organ reprezentativ pe stări, dar de data aceasta incluzând şi starea a treia. Funcţionarea acestei Adunări avea o periodicitate prestabilită, ca şi în statele europene. Regulamentele organice nu au reuşit decât în parte să diminueze puterea domnului, având un caracter de " contract normativ". Instaurând un regim oligarhic, aceste regulamente concentrează puterea în mâinile marii boierimi, care devine stăpână pe Adunarea obştească şi întreaga administraţie.

În Transilvania, după perioada împăratului Iosif al II-lea, sub Leopold al II-lea marea nobilime încearcă să recapete vechile privilegii dinainte de anul 1784, dar pe baza unor precepte şi idei noi. Printre acestea sunt amintite principii constituţionale, cum ar fi: contractul social, drepturile omului şi ale cetăţeanului, egalitatea şi suveranitatea poporului.

167 N. Iorga - Istoria industriilor la români, Bucureşti, 1927.

155

Neexistând o burghezie bine dezvoltată ca clasă, nobilimea şi-a aservit aceste principii, confundând poporul suveran doar cu clasa nobilimii, iar egalitatea în drepturi limitând-o la egalitatea dintre rangurile nobiliare.

Monarhia absolută şi absolutismul luminat au existat în toate cele trei ţări române, în secolul al XVIII-lea şi până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, manifestându-se în forme variate, în raport de particularităţile fiecărei ţări. În toate aceste ţări, caracteristica principală este aceea că nobilimea feudală s-a transformat în funcţionărime de stat. De asemenea, s-au luat măsuri pentru dezvoltarea sistemului juridic, desfiinţarea barierelor vamale, crearea unei armate permanente, iar impozitele au devenit o sursă importantă şi sigură de venituri ale domnitorilor, care nu au precupeţit nimic pentru a concentra întreaga putere la curtea lor. În Ţara Românească şi Moldova, Poarta Otomană a impus guvernări autoritare, fanariote, care au aplicat un despotism asiatic, combinat cu unele principii avansate pentru acea epocă.

Ca urmare a decadenţei acestor sisteme, spre sfârşitul perioadei apar idei de organizare a unor republici burghezo-democratice la gânditori cum au fost: I.B. Deleanu, revoluţionarii de la 1848, marii patrioţi români participanţi la mişcările lui Horia sau Tudor Vladimirescu.

3. Funcţiile statuluiÎn principal, funcţia internă a statului şi-a evidenţiat întâietatea

datorită necesităţii reprimării rezistenţei acerbe a ţărănimii împotriva exploatării şi fiscalităţii. Reprimarea răscoalelor, dintre care celebră rămâne, pentru cruzimea ei, cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan, de către trupele austriece, a constituit o latură a mecanismului statului, în care forţa armată este completată cu închisori şi agenţi informatori.

Aparatul central şi local al statului avea ca o caracteristică principală birocraţia şi fiscalitatea. Aparatul fiscal era deosebit de abuziv şi spoliator, iar justiţia era părtinitoare în realizarea dreptăţii, egalitatea în faţa justiţiei rămânând doar la nivel de deziderat168.

Biserica ortodoxă îşi pierde rolul ce-l deţinea în cadrul mecanismului statului, deşi marii clerici aveau încă poziţii privilegiate. Biserica ortodoxă transilvăneană şi-a sporit rolul de exponent politic în lupta de eliberare naţională şi socială, sprijinind populaţia românească majoritară.

Funcţia externă a statului este diminuată, ca urmare a dominaţiei otomane şi a amestecului marilor puteri în chestiunile interne ale ţărilor române. Cu toate condiţiile externe nefavorabile, statele româneşti şi-au continuat existenţa proprie, creându-se un statut de "nebeligeranţă" cu Imperiul Otoman, în schimbul plăţii tributului.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, odată cu înfiinţarea consulatelor, s-au introdus şi în ţările române regimul capitulaţiilor, iar odată cu acestea jurisdicţia consulară169.

168 Mihai Oroveanu - Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale. Buc., 1992, Edit. Cerma.169 L. Baicu - A doua jumătate a secolului al XVIII – lea începutul epocii moderne a României., Anuar A. D. Xenopol, IX, 1972.

156

FuncţiiIe statuluiFuncţiiIe statului

În perioada anilor 1774-1856, asupra Principatelor române s-a exercitat un drept de protectorat din partea Rusiei, care la început a avut un caracter diplomatic, s-a continuat cu un drept de supraveghere şi garanţie, sfârşind cu un adevărat protectorat170.

Protectoratul, ca formă de conducere a Ţărilor Române, a fost expresia unui abuz al marilor puteri asupra teritoriilor româneşti, care mergea până la schimbarea inclusiv al legislaţiei ţării, mai mult decât şi-au permis chiar turcii pe timpul regimului fanariot. Regimul introdus de Rusia a fost nepopular încă de la început, dar Regulamentele organice au fost introduse cu acordul Porţii Otomane.

Cu toate că la Congresul de la Liubliana, din anul 1821, marile puteri au stabilit un "drept de intervenţie" în ţările române pentru restabilirea echilibrului european, drept exercitat în anul 1821, precum şi în 1848, statele române au rămas suverane şi subiecte de drept în relaţiile internaţionale.

Comunitatea de limbă, conştiinţa de sine şi mişcările ample de masă au trezit în poporul român dorinţa de unificare într-un stat naţional. Ideea naţională a fost exprimată cu deosebită pregnanţă în documentul "Supplex Libellus Valachorum", întocmit în anul 1791 şi trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care românii transilvăneni au cerut o recunoaştere egală a naţiunii lor cu celelalte naţiuni.

Regulamentele organice au avut şi un rol pozitiv prin aceea că au creat premisele unificării instituţionale a ţărilor române, prin organizarea de stat identică, dezvoltarea legăturilor comerciale, formarea unei pieţe unice şi realizarea unei vieţi economice comune.

Revoluţionarii de la 1848 au cerut, în toate programele lor de acţiune, unirea celor trei ţări române, ce era prezentată ca o necesitate istorică de primă mărime.

TEMA 8. DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII FEUDALE

1. Categorii şi izvoare de drept scrisPrincipalele categorii de acte juridice 171 folosite în perioada de

care ne ocupăm sunt: Pravili de temelie - ce sunt constituite din legi de organizare sau constituţii

întărite de domn, care s-au aplicat efectiv sau au rămas în stare de proiecte;

Coduri - ce cuprind ramuri de drept, sau coduri specializate pe câte un domeniu;

Manuale de drept - ce conţin materiale valabile pentru aplicare, coduri generale sau private;

Culegeri de obiceiuri şi hotărâri - aplicate de Divan, unele dintre acestea fiind întărite de domnitor şi care au circulat ca legi scrise;

Hrisoave simple sau hrisoave domneşti.Printre principalele izvoare documentare privind organizarea şi

funcţionarea statului, putem aminti următoarele:170 V. A. Urechia - Tratat de istoria statului şi dreptului românesc. II, 1, 1984.171 I. Minea - "Reforma" lui Constantin Mavrocordat, Cercetări istorice, II - III, 1925 - 1927.

157

Categorii şi izvoare de drept scris

Categorii şi izvoare de drept scris

DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII FEUDALE

DREPTUL ÎN PERIOADA DESTRĂMĂRII ORÂNDUIRII FEUDALE

Constituţia elaborată pe timpul lui Constantin Mavrocordat, în anul 1741, care s-a aplicat în ambele Principate;

"Oblăduirea republicească aristo-democraticească" realizată în timpul domnitorului Dimitrie Sturdza în Moldova, în 1802, dar care a rămas în proiect, nefiind urmată de aplicare;

Programul revoluţiei de la 1821 şi mai ales "Proclamaţia" Cererile poporului românesc;

Programele revoluţiilor de la 1848 din toate cele trei ţări române şi mai ales:

Proclamaţia de la Izlaz, din 9/21 iunie 1848, şi Proiectul de "Constituţie" al lui M. Kogălniceanu, din acelaşi an;

Regulamentele organice din Ţara Românească, din 1 iulie 1831, precum şi din Moldova, din 1 ianuarie 1832;

Actele Divanurilor ad-hoc din 1857, din ambele principate; Convenţia din 2/18 august 1858 de la Paris, pentru organiza-rea

constituţională a principatelor.Toate aceste acte de importanţă deosebită pentru dezvoltarea

sistemului de drept au avut ca rezultat elaborarea unor adevărate coduri legislative generale şi de ramură, care au dus la modernizarea rapidă a dreptului românesc. Procesul de sinteză şi selecţionare a documentelor elaborate a creat în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania o seamă de coduri, care au combinat reglementările interne cu experienţa în legiferare a sud-estului european, precum şi francez şi austriac172.

2. Legiuirile din Ţara Româneascăa). Pravilniceasca Condică. Această lucrare apare în anul 1780 şi

reprezintă primul cod de sinteză, elaborat sub influenţa şi conducerea lui Alexandru Ipsilanti. Lucrarea conţine patruzeci de titluri şi două sute de "puncte", respectiv articole, care reglementează organizarea judecătorească şi procedura, pe linia reformei lui Constantin Mavrocordat. Codul cuprinde, pe lângă instituţii ale dreptului civil, şi instituţii de dreptul familiei. La elaborarea efectivă a acestui cod au lucrat M. Fotino şi Ienăchiţă Văcărescu, primul în materia dreptului cutumiar, iar cel de al doilea în elaborarea atribuţiunilor şi funcţionarea domniei ca instituţie.

Codul a fost "reîntărit", respectiv reinvestit cu aplicabilitate generală, de domnitorul Nicolae Caragea, în anul 1784. Cel care a cerut abrogarea acestui document a fost Tudor Vladimirescu, la 16 februarie 1821, în cadrul "Adunării Poporului".

b). Hrisovul pentru Iothesie. Este elaborat în anul 1800, sub domnia lui Alexandru C. Moruzi, şi este un cod specializat pe procedura înfierii, iothesia fiind acel procedeu de "luare de suflet".

c). Legiuirea Caragea 173. Lucrarea apare în anul 1818 şi reprezintă rodul muncii vel clucerului St. Nestor Craiovescu şi boierului Hristopol, care întocmiseră fiecare câte un proiect, care apoi au fuzionat. Această legiuire a fost revizuită de o comisie formată din patru mari boieri, a fost avizată de domnitor şi de Sfatul de Obşte, a fost promulgată

172 Tratat de Istoria statului şi dreptului românesc, II, 1, 1984.173 N. Camariano - Legiuirea Caragea, ediţie critică, Bucureşti, 1955, Studii, X.

158

Legiuirile din Ţara Românească

Legiuirile din Ţara Românească

la data de nouă august şi apoi a fost pusă în aplicare începând de la data de întâi septembrie 1818.

Acest adevărat cod conţine 630 paragrafe, care se împart în patru lucrări specializate: codul civil, partea 1-4 (obraze, lucruri, tocmeli, daruri), codul penal, partea a cincea (vini) şi încă două lucrări şi anume codurile de procedură civilă şi penală, partea a şasea (ale judecăţilor). Codul a fost elaborat într-un limbaj clar, desigur cu terminologia de epocă, având reale calităţi şi progrese de structurare. Codul a fost condamnat la abrogare de către Revoluţia de la 1848, iar Regulamentul organic a înlocuit partea comercială cu reglementări mai moderne. Partea de drept penal şi procedură a fost înlocuită mai târziu, respectiv în anii 1841 şi 1851, prin coduri speciale, iar celelalte reglementări au fost aplicate până la întâi decembrie 1865.

d). Condica de Comerciu. Este o traducere a codului comercial francez, realizată de profesorul Constantin Moroiu în anul 1808. Lucrarea conţine 595 articole din cele 647 ale codului francez, fiind excluse cele ce nu se potriveau cu starea ţării. A fost discutat în Adunarea obştească, în anul 1834, precum şi în 1837, apoi a fost întărit de domn. A intrat în vigoare la întâi ianuarie 1841 şi s-a aplicat până în anul 1866.

e). Codul penal şi codul de procedură penală din anii 1841 şi 1851. Având în vedere că dispoziţiile Legiuirii Caragea nu erau îndestulătoare, chiar dacă erau completate prin "bazilicale", s-a trecut, sub domnia lui Alexandru Ghica, în anul 1841, la alcătuirea Condicilor de "procedură criminalicească", respectiv de drept penal. În anul 1851, sub domnia lui Barbu Ştirbei, ele au fost înbunătăţite şi juxtapuse. Aceste lucrări au format împreună "Condica criminalicească", care avea în conţinut prevederile codurilor franceze din anii 1810 şi 1832, dar adaptate la nevoile ţării. La alcătuirea lor într-o formă modernă au lucrat juriştii cei mai de seamă ai momentului, care aveau o largă recunoaştere europeană : C. N. Brăiloiu, B. D. Ştirbei, G. Bibescu. Ca urmare a epuizării ediţiilor anterioare, a fost necesar ca lucrarea să fie reeditată în anul 1862.

f). Condica Penală Ostăşească. Această lucrare, împreună cu procedura specifică şi suplimentul pentru starea de "împresurare", a fost alcătuită în anul 1852, sub domnia lui Barbu D. Ştirbei. Este o lucrare de inspiraţie franceză şi cuprinde 254 articole pentru partea penală, 221 articole pentru partea de procedură şi 15 articole pentru starea de asediu. A fost reeditată, în anii 1861 şi 1871, rămânând în vigoare până în anul 1875.

g). Proiectele de coduri generale au reprezentat o seamă de lucrări ample, redactate la cererea unor domni, dar care din diverse motive nu au fost adoptate. Cu toate acestea, ele au reprezentat încercări reuşite de sistematizare a dreptului şi au fost folosite ca manuale juridice sau chiar ca legi.

Astfel a apărut "Proiectul de cod general" al lui Mihail Fotino din anul 1764, elaborat sub domnia lui Ştefan Racoviţă, care a fost folosit ca manual juridic în mod permanent. Acelaşi cod a fost reeditat şi în anul 1766, de către acelaşi autor, dar dedicat succesorului la tron, respectiv lui Scarlat Ghica.

159

În anul 1777, un alt Proiect de cod general este alcătuit de M. Fotino pentru Alexandru Ipsilanti, în cadrul programului legislativ al acestui domnitor. În aceste proiecte de coduri generale sunt reglementate: dreptul de stat, dreptul vistieriei, dreptul orăşenesc, culegerile de obiceiuri aprobate de Divan, dreptul agrar, dreptul penal şi dreptul ostăşesc.

Alte lucrări, cum sunt "Arta judecătorească", alcătuită în anul 1793 de către Dumitrache Panaiotache, şi "Proiectul legiuirii Caragea", text anonim alcătuit între anii 1816-1817, au fost folosite fără a fi întărite de domn, ca proiecte personale şi încercări de sistematizare a procedurii judecătoreşti, încercări de îmbogăţire a ştiinţei dreptului174.

3. Legiuirile din Moldovaa). Sobornicescul Hrisov 175. Lucrarea a fost întocmită din

ordinul domnitorului Alexandru C. Mavrocordat, care a şi promulgat-o în 28 decembrie 1785. Textul are la bază două "Anaforale" ale Sfatului de obşte din 15 august şi 15 septembrie 1785. Partea I-a a reglementat regimul protimisului, al schimbului şi al zălogirii de moşii cu interzicerea "daniilor" de la săraci la bogaţi. Partea a II-a se ocupă de o problemă specifică, şi anume căsătoria robilor între ei şi a robilor cu oameni liberi. Sobornicescul Hrisov, cu modificările ce au survenit în anii 1835 şi 1839, s-a aplicat până în anul 1865.

În anul 1835, doi jurişti angajaţi ai statului, Flechtenmacher şi Bojincă, au sistematizat textul, împărţindu-l pe articole şi "lămuriri", după care textul astfel modificat a fost supus aprobării Sfatului administrativ, fiind promulgat de domn. În această formă a circulat în 150 exemplare, până la reelaborarea sa din anul 1939, printr-o lege de 12 articole cu text nou.

b). Codul Calimach176, elaborat între anii 1816 - 1817, denumit şi "Condică ţivilă" sau "Condică politicească", reprezintă primul cod civil de ramură. Prima variantă a fost încredinţată spre elaborare lui Ananias Cuzanos, care a redactat textul în limba greacă (1813), după care lucrarea a fost realizată de juristul braşovean Christian Flechtenmacher. Codul a adoptat structura şi planul codului austriac din anul 1811, s-a inspirat şi din codul Iustinian, dar şi din Obiceiul Pământului românesc. Codul avea 80 articole de "scolii lămuritoare", o "tablă" - tabelă cu "spiţa neamului", care putea să lămurească modalitatea de calculare a rudeniei. Codul a fost revizuit în anul 1833, din iniţiativa unor boieri conservatori, în scopul de a concorda cu "Bazilicalele". În anul 1851, Mihail Kogălniceanu realizează o nouă revizuire, care rămâne valabilă până în întâi ianuarie 1865. Cu toate acestea, Curtea de Casaţie l-a aplicat în luarea unor decizii până în anul 1929.

c). Condica Criminalicească şi Procedura ei. Această importantă lucrare a fost alcătuită sub formă de cod sub domnia lui Scarlat Calimah, iar sub cea a lui Mihai Şuţu s-a tipărit procedura penală în anul 1820.

174 N. Camariano - O traducere în limba română a manualului de legi al lui Mihail Fotino. Rev. Arh., 1972.175 ib. idem.176 Codul Calimah, Bucureşti, 1958.

160

Legiuirile din Moldova

Legiuirile din Moldova

Domnitorul Ion Sandu Sturdza a dispus, în anul 1826, întocmirea "Criminaliceştii condici", care reprezenta dreptul penal material.

Condica criminalicească a fost întocmită în două părţi, respectiv 166 şi 97 articole, într-o numerotare continuă. Partea de procedură a avut la început un caracter experimental, până la terminarea capitolului privind pedepsele. Cei ce au lucrat la elaborarea textului s-au folosit de traducerea românească a codului penal austriac din anul 1803, realizată de Ion Budai Deleanu la Cernăuţi, în anul 1807.

d). Condica de Comerţ a Moldovei. Reprezintă o traducere a codului de comerţ francez, realizată în anul 1833 de Iacovache Veisa şi Emilian Drăghici. Ediţia moldoveană a fost folosită şi în Muntenia, între anii 1850-1863. Despre ea se cunoaşte că a fost elaborată din poruncă domnească, prin Anaforaua din anul 1819, care, ocupându-se de pravile şi obiceiurile pământului, a cerut întocmirea unei "Condici neguţătoreşti".

e). Hexabiblul lui Armenopol este un manual tradus de Toma Cara în anul 1804, din limba greacă. Manualul are şase cărţi şi este important pentru că reprezintă întregul drept Iustinianeu, cu o prelucrare modernizatoare. Această lucrare va deveni mult mai târziu, în anul 1835, Codul General al Greciei.

f). Pandectele lui Toma Cara. În anul 1806, Toma Cara editează prima carte despre persoane, dintr-o lucrare ce se voia mai mare, un cod general numit "Pandecte". Cartea are ca sursă de inspiraţie lucrări din acel timp, de origine bizantină şi franceză, reprezentând tendinţele din dreptul românesc şi încercarea de sinteză a realităţilor vremii. Izbucnirea războiului ruso-turc a oprit desfăşurarea planului legislativ pentru Moldova.

g). Regulamentele Organice. Aceste lucrări regulamentare sunt acte cu caracter fundamental, care s-au întocmit ca urmare a unor necesităţi de reformare a statului, îndeosebi după înfrângerea Revoluţiei de la 1821. Întocmirea unor Regulamente organice figura în Actul adiţional al Convenţiei de la Ackerman, din anul 1826, şi în Tratatul de la Adrianopol, din anul 1829. Regulamentele Organice au fost întocmite în ambele Principate, în Bucureşti de o comisie formată din banul Gr. Bălăceanu, vornicul Gh, Filipescu, Şt. Bălăceanu, hatmanul Al. Vilara şi Vornicul Barbu Ştirbei, iar în Iaşi comisia cuprindea pe vistiernicul C. Păşlanu, vornicul M. Sturdza, vornicul C. Conachi, vistiernicul Iordache Catargi şi Gr. Asachi.

Adunările Obşteşti Extraordinare au aprobat proiectele de regulamente, la Bucureşti în 29 aprilie 1831 şi la Iaşi la 20 octombrie 1831, urmând să intre în vigoare în iulie, respectiv în ianuarie anul următor. Regulamentele Organice au fost aprobate de Poarta Otomană printr-un "Hatişerif", în anul 1834. Ele au funcţionat până în timpul Revoluţiilor de la 1848, când revoluţionarii le-au abrogat, dar le-au şi ars în public în Muntenia, pierzându-se originalul, iar în Moldova originalul nu mai există din anul 1872.

4. Dreptul în TransilvaniaÎn Transilvania, pe întreaga perioadă a destrămării relaţiilor

orânduirii feudale, continuă să existe o structură a dreptului feudal, alături

161

Dreptul în TransilvaniaDreptul în

Transilvania

de reglementări de natură burgheză. Legislaţia scrisă are un rol din ce în ce mai mare faţă de dreptul cutumiar177.

Se menţin în vigoare, prin Diploma Leopoldină din anul 1691, Aprobatele, Compilatele, Tripartitul lui Verboczi, Constituţiile şi Statutele districtelor şi municipiilor. Pe lângă acestea se mai emit "Articole Dietale", care sunt aprobate de împărat, devenit acum şi Mare Principe al Transilvaniei.

Unele acte elaborate cu intermitenţă de Dieta Transilvaniei, cuprinse în "Articuli novellares", între anii 1744 – 1848, şi "Articuli Provisionales", din anul 1791, au fost aprobate de împăratul Francisc al II-lea.

Pe linie penală se aplică codurile penale emise pe timpul împărătesei Maria Tereza, din anul 1768, şi de pe timpul împăratului Iosif, din anul 1787. Pe baza primului, au fost condamnaţi Horea, Cloşca şi Crişan, precum şi participanţii la răscoală. Împotriva codului Iosefin au protestat chiar şi nemeşii, în anul 1787, ca urmare a faptului că se dictau pedepse fără proceduri diferite în raport de condiţia de nobili sau nenobili.

Alte acte normative au fost Diplomele, Edictele, Rescriptele şi Ordonanţele. Diplomele au fost date de Maria Tereza şi Iosif al II-lea, în vederea rezolvării unor probleme administrative. Astfel, în anii 1746, 1747 şi 1767 s-au elaborat Diplome privind dreptul nobililor români "uniţi", respectiv ale celor care au trecut la religia catolică, de a ocupa funcţii publice. În anul 1754, se dă o Patentă numită "Certa puncta", prin care se stabileau raporturile iobagilor cu domnii de pământ, iar în anii 1774 şi 1777 se semnează două Patente pentru reformarea învăţământului. În anul 1781 se elaborează o Ordonanţă de reglementare a activităţii privind presa, care introducea cenzura unor lucrări neconvenabile casei imperiale, precum şi un Edict de toleranţă pentru diferitele religii, ca urmare a deselor revolte şi lupte ale maselor pentru cucerirea acestor libertăţi. În urma Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, în anul 1785 şi apoi în 1790 se elaborează o Patentă şi un Decret pentru abolirea dependenţei personale şi libertatea de mutare a iobagilor.

În 16 martie 1764 se edictează o importantă Patentă privind înfiinţarea regimentelor grănicereşti, care a fost urmată de zece Ordonanţe în anii următori, pentru reglementarea situaţiei social - juridice a populaţiei libere din Transilvania.

Dintre unele manuale sau culegeri tipărite, pot fi amintite Regulamentul din anul 1776, ce reglementează activitatea regimentelor de graniţă, Legea fundamentală din anul 1807 pentru graniţa vestică, precum şi "Dietae sive rectius comitia Transilvanica" - un studiu privind organizarea Transilvaniei, ce a fost publicat la Cluj în anul 1791.

În anul 1816 s-au tipărit la Buda, în Ungaria, "Regulile scholastice, care sunt rânduite şi aşezate pentru ţinerea şi procopseala schoalelor româneşti celor din Ţara Ungurească", ce reglementează activitatea de învăţământ din Maramureş, Crişana şi Banat.

În anul 1818 s-a tipărit la Cluj o Colecţie conţinând formulare de acte oficiale pentru uzul instanţelor judecătoreşti, deoarece limba folosită

177 Hanga Vladimir - Istoria dreptului românesc. Iaşi, Ed. Fundaţia Chemarea, 1993.

162

în faţa completelor şi întreaga procedură scrisă era obligatoriu în limba germană. Această lucrare s-a retipărit în anul 1824 şi la Târgu-Mureş, în limba maghiară. În anul 1848, la Pesta, în Ungaria, apare o broşură, care este difuzată ulterior în Transilvania, intitulată "Sfetnicul împăratului tălmăceşte poporului legile cele nouă", care urmărea să capteze bunăvoinţa unei populaţii române excluse de la folosirea propriei limbi în administraţie, justiţie, învăţământul mediu şi superior, precum şi în relaţiile oficiale cu reprezentanţii statului.

5. Începutul modernizării dreptuluiModernizarea dreptului începe în Ţările române din secolul al

XVIII-lea, ca urmare a tendinţei generale de modernizare a întregii vieţi sociale, economice şi politice, în contextul de modernizare a tuturor ţărilor europene. În Ţările române, modernizarea dreptului are interferenţe deosebite cu formarea conştiinţei naţionale, emanciparea şi eliberarea naţională şi socială, afirmarea identităţii culturale, precum şi cu lupta pentru independenţă politică şi unitate statală.

Modernizarea dreptului începe chiar cu opera lui Constantin Mavrocordat, "Constituţia"178, ce a avut rolul de a înnoi şi moderniza tehnica dreptului, de a aduce valorile europene în Ţările române. După anul 1774, programul şi opera lui Alexandru Ipsilanti realizează o reformă legislativă şi juridică, ce culminează cu codificarea dreptului. Codul Calimah, recunoscut ca cel mai occidental text până la anul 1821, este o operă de modernizare a tradiţiilor juridice bizantine, precum şi valorificarea Obiceiului pământului şi suprimarea unor sisteme de drept anacronice feudale. Este tendinţa ce se va resimţi mai târziu, ca opera de legiferare să fie apanajul exclusiv al statului pe cale de a deveni stat naţional. Legiuirea Caragea este ultimul cod general, după aceasta codurile urmând a se specializa, într-o amplă activitate de modernizare în coduri de ramură: civil, penal, comercial, militar, procedură civilă şi penală.

În această perioadă apare şi limbajul juridic, precum şi terminologia necesară definirii exacte a instituţiilor, ce se perfecţionează de la o lucrare la alta, de la un cod la altul.

O importanţă deosebită o are învăţământul juridic, elaborarea de proiecte personale, manuale şi culegeri în cadrul unor adevărate şcoli conduse pe timpul lui Alexandru Ipsilanti, Alezandru Moruzi, Grigore Ghica sau mitropolitul Iacob al II-lea, de către profesori români cu o înaltă pregătire, ca Şt. N. Craiovescu, Gh. Lazăr, C. Chrysokefalos. Cei mai mulţi dintre profesorii de drept studiază la Paris sau la Viena, iar unii îşi iau doctoratul în drept, cum este cazul profesorului Bogdan, care îşi ia un strălucit doctorat la Paris în anul 1802.

De la anul 1821 la 1831, modernizarea dreptului cunoaşte o trecere de la Obiceiul pământului şi textele Bazilicalelor la Codul Calimach. În această perioadă se editează proiectul de constituţie al "cărvunarilor" din anul 1822 şi Criminaliceasca condică din anul 1826, care sunt opere ce împrumută ideile constituţio-nalismului englez şi ale

178 Constituţia Prinţului Constantin Mauro Cordato, Prinţul celor două Valahii şi al Moldovei, 7 febr. 1740. Rev. dr. publ. 1. 1938. versiune în limba franceză.

163

Începutul modernizării

dreptului

Începutul modernizării

dreptului

juristului penalist şi criminolog C. Becaria. Tot în această perioadă, profesorul Constantin Moroiu este însărcinat să întocmească, pentru prima dată, o lucrare vizionară de ansamblu asupra realităţilor din închisorile şi aşezămintele de deţinere româneşti.

Între anii 1831 - 1848 orientarea în modernizarea dreptului are şi influenţe austriece. De asemenea, lucrările şi autorii francezi sunt traduşi şi folosiţi în elaborarea unor lucrări româneşti, care selectează problematica adecvată realităţilor. În cadrul Academiei Mihăilene, înfiinţată în anul 1839, se dezvoltă şi se consolidează un învăţământ universitar, iar noul drept apărut se cristalizează în domeniul dreptului local. În această perioadă se formează "baroul de avocaţi", care foloseşte modelul francez, îndreptându-se spre profesionalismul universitar şi oratoria de bară a vremii.

Domnitorul Mihail Sturdza încearcă să transforme, împreună cu rectorul Maisonnabe, Academia Mihăileană într-o şcoală de limbă franceză, dar nu reuşeşte, limba română având deja implementate noţiunile necesare unei "limbi de drept".

Revoluţionarii paşoptişti N. Bălcescu, E. Murgu, S. Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo şi fraţii Goleşti au avut o formaţie juridică deosebită, ideile lor fiind transpuse în Programele şi documentele revoluţiei.

Între anii 1848 - l859, modernizarea este continuată prin activitatea domnitorului Barbu Ştirbei, doctor în drept la Paris, care a fost şi secretarul Comisiei de redactare a Regulamentului Organic, precum şi a profesorilor de la Facultatea de Drept, cum au fost Constantin Bosianu - Drept Roman şi Gheorghe Costaforu - Drept Civil. În preajma Unirii Principatelor, procesul de modernizare a dreptului şi-a adus contribuţia la rezolvarea marilor probleme naţionale, cum au fost organizarea statului şi afirmarea culturii naţionale.



1. Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei.2. Modul de funcţionare a Adunării de Stat, Congregaţiilor nobiliare.3. Organizarea judecătorească în orânduirea feudală dezvoltată.4. Modul de administrare al probelor în Ţara Românească şi în

Moldova.5. Dreptul de proprietate în feudalismul timpuriu.6. Primele pravile – importanţa lor, conţinut7. Cartea românească de învăţătură.


CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010.

164

TESTTEST


CHIŞ I., Istoria statului si dreptului romanesc, Editura Cartea Universitara, Bucureşti, 2010.


STATUL NAŢIONAL ŞI SISTEMUL DE DREPT MODERN

TEMA 1. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL1. ÎMPREJURĂRILE ISTORICE2. ÎNTĂRIREA SUVERANITĂŢII DE STAT3. STATUTUL DEZVOLTATOR AL CONVENŢIEI DE LA PARIS, PRIMA CONSTITUŢIE A STATULUI NAŢIONAL ROMÂNTEMA 2. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1866TEMA 3. TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE STRĂINA. DUALISMUL AUSTRO-UNGARTEMA 4. CREAREA STATULUI NAŢIONAL UNITARTEMA 5. MONUMENTELE DREPTULUI ROMÂNESC MODERN1.CODUL CIVIL2.CODUL PENAL3.CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ4. CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂTEMA 6. MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ PARLAMENTARĂ ROMÂNĂ1.FAMILIA REGALĂ2.FUNCŢIONAREA MONARHIEI PARLAMENTARE3.VIAŢA PARLAMENTARĂ ÎN CONTEXTUL TENDINŢEI SPRE AUTORITARISM A REGELUI CAROL AL II-LEA4. DICTATURA REGALĂ5. DEZMEMBRAREA STATULUI ROMÂN REZULTAT AL POLITICII DE FORŢĂ SI DICTAT AL MARILOR PUTERI. ABDICAREA REGELUI CAROL AL II-LEATEMA 7. EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN PERIOADA REGALITĂŢII. MODERNIZAREA LEGISLATIEI.1.CONSTITUŢIA DIN ANUL 19232. MODERNIZAREA DREPTULUI DUPĂ CONSTITUŢIA DIN 19232.1.DREPTUL ADMINISTRATIV2.2.DREPTUL CIVIL2.3. DREPTUL PENAL2.4.SCHIMBĂRI ALE PROCEDURII CIVILE SI PENALE



Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: precizaţi împrejurările istorice ale formării statului naţional;

165

CuprinsCuprins



să vă însuşiţi noţiuni referitoare la Convenţia de la Paris, prima Constituţie a Statului naţional român;

vă însuşiţi informaţii despre Constituţia din anul 1866, despre Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală;

aprofundaţi noţiuni privitoare la evoluţia dreptului în perioada regalităţi;

STATUL NAŢIONAL ŞI SISTEMUL DE DREPT MODERN

TEMA 1. FORMAREA STATULUI NAŢIONAL

1. Împrejurările istoriceConvenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea

Principatelor române să-şi statornicească instituţiile statale politico-juridice, ele căutând chiar să cucerească şi restul libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional. Adunările elective instituite prin Convenţie aveau sarcina să-l aleagă pe domnitor. Adunarea electivă din Moldova, constituită la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia alegerii ca deputat a principelui Grigore Sturdza, care era contestat de alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad de general de divizie, după care, în şedinţa din 5 ianuarie 1859, a ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, fostul prefect, iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, în funcţia supremă de Domn. În aceeaşi şedinţă, Domnul A. I. Cuza a depus următorul Jurământ: "Jur, în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiunii române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie de ajutor"179.

În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12 ianuarie, iar întrunirea are loc în 20 ianuarie. În data de 24 ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia alege în funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să depăşească cu mult prevederile Convenţiei de la Paris.

Domnia lui A. I. Cuza începe cu dificultăţi şi excepţii ridicate de Comisia centrală, care punea problema validării alegerii domnitorului conform Legii electorale180. De asemenea, pe plan politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente, cu două guverne, având ca instituţii comune Comisia centrală de la Focşani, Curtea de casaţie şi armata. În scopul creării unui singur stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861, el prorogă Adunările Moldovei şi Munteniei, alese potrivit Legii electorale stabilite de Convenţia de la Paris până la 24 ianuarie 1862, când trebuiau să se reunească, ca un adevărat Parlament, în capitala ţării, la Bucureşti. Dubla alegere a lui A. I. Cuza nu a fost recunoscută imediat de puterile garante. Franţa, Sardinia şi Rusia aveau interese care favorizau

179 Istoria României - vol. III, Bucureşti, Ed. Ac. 1964.180 C. C. Giurăscu - Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Ed. Ştiinţ. 1966,

166

Formarea statului naţional

Formarea statului naţional

unirea, Anglia a manifestat o atitudine inconsecventă, Austria şi Turcia erau opuse procesului unificator.

Domnitorul A. I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către Poartă, decât după ce, la Conferinţa din august 1859, Turcia şi Austria au recunoscut dubla alegere. Trecând peste prevederile Convenţiei de la Paris, A. I. Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În cele două guverne a numit persoane originare din cele două state, iar ministerele moldovene au fost transformate în Directorate subordonate celor bucureştene. În Adunările elective ale fiecărui principat au fost aleşi deputaţi în mod alternativ, dintr-un principat sau celălalt.

În privinţa armatei, domnitorul a stabilit ca modul de instruire şi regulamentele militare să fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să fie unice pentru întreaga oştire. Întărirea armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei puterilor străine, ca urmare a încălcării prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi pentru o eventuală reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi putut crea posibilitatea unirii acesteia cu ţara mamă.

În ceea ce priveşte unificarea administrativă, s-au întreprins măsuri pentru crearea unei reţele extinse de telegraf, de transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura de transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale la cele locale, corespondenţa fiind trimisă direct celor interesaţi, nu prin intermediul ministerelor de externe.

În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la înlăturarea egumenilor greci şi s-a realizat secularizarea averilor mănăstireşti. La Poarta Otomană s-a trecut la un singur organism de reprezentare pentru ambele principate, activitatea diplomatică rezolvând problemele tuturor românilor din Moldova şi Muntenia.

Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste măsuri, dar la Conferinţa de la Constantinopole, din septembrie 1861, puterile garante au fost de acord cu toate măsurile, dar condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul domniei lui A. I. Cuza.

Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului România şi a anunţat unirea Guvernelor în anul 1861 şi a Adunărilor Elective în anul 1862.

2. Întărirea suveranităţii de stat.Pentru realizarea prerogativelor statului şi asigurarea suveranităţii

acestuia, s-a trecut la asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a statului181. Convenţia de la Paris stabilea necesitatea revizuirii întregii legislaţii, pentru a o pune de acord cu cerinţele relaţiilor capitaliste din acel timp. Realizarea operei legislative a domnitorului A. I. Cuza a echivalat cu recunoaşterea autonomiei legislative. Tot în timpul realizării reformelor, s-a avut în vedere întărirea sistemului judecătoresc prin renunţarea la sistemul capitulaţiilor. Capitulaţiile reprezentau posibilitatea ca cetăţenii străini să fie judecaţi după sistemul legislativ din ţara de origine, ceea ce constituia o ştirbire a suveranităţii de stat. Unele

181 Ioan Muraru - Constituţiile României. Culegere, Bucureşti, Tip. Univ., 1980.

167

Întărirea suveranităţii

de stat

Întărirea suveranităţii

de stat

state europene au pretins ca aceste capitulaţii, aplicabile în Turcia, să funcţioneze şi în principate. Pentru eliminarea acestor neajunsuri, A. I. Cuza a desfiinţat activitatea judiciară a consulatelor străine şi a trecut la punerea în executare a sentinţelor date de instanţele româneşti. Tot pentru întărirea suveranităţii de stat, s-a trecut la eliberarea paşapoartelor proprii şi interzicerea folosirii unor astfel de documente eliberate de Turcia pentru Principate, sau de către alte state pentru Turcia, cu valabilitate pentru Principate.

Pentru exercitarea atributelor de suveranitate, statul român a început să încheie, în virtutea drepturilor proprii, tratate şi convenţii, fără a recurge la Ministerul de externe al Turciei. Astfel, s-au încheiat convenţii privind comunicaţiile poştale, telegraful, precum şi extrădarea infractorilor.

Exercitarea suveranităţii statului s-a făcut simţită şi în ceea ce priveşte secularizarea averilor mănăstireşti, în anul 1863, când statul, neţinând seama de decizia conferinţei marilor puteri, a readus în patrimoniul statului un sfert din terenurile arabile ale ţării. Deşi exproprierea urma să fie făcută cu despăgubire, ce trebuia plătită călugărilor străini şi Patriarhiei de la Constantinopole, problema despăgubirilor nu a fost acceptată de statul român.

3. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prima Constituţie a statului român

Folosindu-se de calea legislativă, poporul român a reuşit să depăşească prevederile Convenţiei de la Paris şi să înfăptuiască Unirea celor două principate, ca primă etapă în făurirea statului naţional român.

Adunarea electivă a Ţarii Româneşti a votat, în 22 martie 1860, "Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite". Au urmat alte legi importante, cum sunt cele cu privire la organizarea Curţii de Casaţie, votată tot în martie, succesiv în Moldova şi în Ţara Românească, Legea cu privire la saline, Legea cu privire la drumuri şi căi ferate, cea privind anularea concesiunii ocnelor şi vămilor care au trecut în administrarea statului, Legea cu privire la organizarea Curţii de conturi, apoi cea referitoare la organizarea ministerelor şi a serviciului financiar (în anul 1861), Legea de organizare a contabilităţii statului şi Legea de înfiinţare a Consiliului de districte.

Actul intern de consacrare a politicii de unire a fost "Proclamaţia către ţară din 11/23 decembrie 1861" a domnitorului, prin care au fost convocate, pentru data de 24 ian./5febr. 1862, cele două Adunări elective într-o singură Adunare legislativă.

Prin acte administrative au fost întreprinse acţiuni de creare a unor instituţii burgheze. Astfel, a fost desfiinţată frontiera de la Milcov, s-a reorganizat Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Poştelor de la Bucureşti, au fost unificate serviciile sanitare, sistemul penitenciar, a fost înfiinţat Corpul inginerilor civili. Prin lege s-au secularizat averile mănăstireşti, s-a reglementat activitatea şi atribuţiunile Consiliului de Stat, s-a reorganizat administraţia centrală şi locală, armata, biserica, activitatea judecătorească şi învăţământul.

168

Convenţia de la Paris

Convenţia de la Paris

Consiliul de Stat, organism nou înfiinţat prin Legea din 8/20 ianuarie 1864, era condus de domnitor, era organ consultativ al Guvernului şi avea sarcina principală de a pregăti proiectele de legi şi de regulamente, precum şi sarcina de a studia problematica trimisă de domnitor. În acelaşi timp, el rezolva unele probleme de contencios administrativ, funcţionând ca un tribunal cu astfel de atribuţii. Până la aprobarea proiectelor de legi în Adunarea legislativă, Decretele emise de domnitor, la propunerea Consiliului de Stat, aveau putere de lege. Pe această bază au fost aprobate Legea rurală, Codul civil, precum şi Codul de procedură civilă.

Proiectul Legii electorale şi proiectul Legii rurale, de reformă agrară, au fost respinse cu deosebită înverşunare de Adunarea electivă, fapt ce a determinat pe domnitor să dizolve această Adunare în 2/14 mai 1864 şi să supună poporului, prin plebiscit, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1864, însoţit de legea electorală, iar mai târziu de un Decret de aprobare a reformei agrare182.

Statutul din anul 1864 a consacrat consolidarea statului naţional român, principiile şi normele burgheze, separaţia puterilor în stat, împreună cu creşterea rolului puterii executive.

Puterea legiuitoare era exercitată de domn, Adunarea electivă şi Senat (constituit ca un Corp ponderator), deci cu o funcţionalitate de sistem bicameral. În acest sistem, iniţiativa legislativă o avea domnul, proiectele de legi fiind elaborate de Consiliul de Stat. Domnitorul putea, de asemenea, să refuze promulgarea proiectelor deja votate de adunările legiuitoare.

Adunarea Electivă era compusă din deputaţi aleşi conform legii electorale, care aveau dreptul de a vota proiectele de legi şi de buget. Senatul era compus din 64 membri, din care 32 erau numiţi dintre persoanele cu un venit de peste 800 galbeni. Ceilalţi 32 de deputaţi erau aleşi de Consiliile generale ale judeţelor, dintr-o listă cu propuneri de câte trei candidaţi pentru fiecare judeţ, întocmită de către domnitor. În mod practic, în Senat intrau doar cei numiţi într-un fel sau altul de domnitor. Senatul dezbătea proiectele de Legi trecute prin votul Adunării elective, cu excepţia bugetului, având rolul de corp moderator.

Puterea executivă era exercitată de domnitor şi Guvern, ale căror atribuţii au fost extinse. Măsurile cu caracter normativ, luate de miniştri între sesiunile Adunării elective, erau supuse de către aceştia votului la prima sesiune a acesteia.

Legea reformei agrare a fost mai generoasă decât prevederile Convenţiei de la Paris, adresându-se mai multor cetăţeni, care au fost împroprietăriţi cu pământ.

Prin stabilirea unui cens de avere destul de ridicat, dreptul de vot era exercitat numai de cetăţenii cu stare materială mai bună de la oraşe şi sate, iar dreptul de a fi ales era rezervat doar moşierilor şi păturii înalte a burgheziei.

Însemnătatea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris trebuie apreciată pentru efectele ce le-a produs în reformele

182 M. Kogălniceanu - Acte relative la 2 mai 1864, ediţia II-a, Buc. 1894.

169

constituţionale ce au desăvârşit unirea, recunoscută pe plan internaţional183.

TEMA 2. CONSTITUŢIA DIN ANUL 1866

Odată cu venirea la tron a principelui Carol I, Locotenenţa domnească a desfiinţat Adunarea Electivă şi a convocat corpul electoral pentru alegeri noi în Cameră. Noua Adunare electivă a primit un proiect de Constituţie elaborat de Consiliul de Stat şi acceptat de Guvern. Proiectul a fost amendat, discutat şi ulterior votat de Adunarea Electivă, Senatul nefiind convocat184.

Constituţia României din anul 1866185 s-a elaborat sub influenţa textului constituţional belgian din anul 1831, care reglementa tot o formă de guvernare monarhic-constituţională. Principiile şi normele de drept consfinţite erau cele burgheze şi se refereau la: drepturile şi libertăţile cetăţenilor, suveranitatea statului, guvernarea reprezentativă, separaţia puterilor în stat186. Se stipula principiul supremaţiei constituţionale, cu coexistenţa principiului monarhiei ereditare.

În Titlul I se tratau problemele teritoriului, consacrându-se indivizibilitatea şi inviolabilitatea acestuia, admiţându-se corectări de frontieră doar pe bază de legi speciale. Se stipula interdicţia de colonizare a teritoriului cu populaţie de gintă străină, se concretiza împărţirea teritoriului în judeţe, plăşi şi comune, ce nu puteau fi schimbate decât prin lege.

În Titlul al II-lea, în tratarea drepturilor şi libertăţilor, se făcea trimitere la legi organice, prin aceasta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti aveau doar un caracter declarativ, nefiind garantate de stat, în afară de dreptul de proprietate, care era declarat prin constituţie drept sacru şi inviolabil. Deşi era prevăzută în mod declarativ obligativitatea învăţământului primar, acesta nu era garantat şi nici nu exista o bază materială pentru realizarea sa în practică.

Principiul suveranităţii de stat rezulta din principiul emanaţiei puterilor de la naţiune, care le exercita prin delegare, în conformitate cu Constituţia. În conformitate cu aceasta, alegerea deputaţilor se realiza prin împărţirea corpului electoral din fiecare judeţ în patru colegii, constituite după avere şi origine socială. Prin legile electorale din anii 1866, 1884 şi 1917, accesul în Adunarea deputaţilor s-a făcut în mod discriminatoriu, în folosul marilor proprietari şi capitalişti.

În conformitate cu Constituţia, suveranitatea naţională era exercitată prin delegare, iar puterea era separată în trei direcţii principale: legislativă, executivă şi judecătorească, declarate ca puteri independente una faţă de alta. Puterea legislativă era exercitată de domnitor, de

183 Mihai T. Oroveanu - Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, 1992, Buc., Ed. Cerma. 184 Paul Henry - L'abdication du prince Cuza et l'avenement de la dynastie de Hohenzollern au tron de Roumanie, Paris, 1930185185 Ioan Murariu - Constituţiile României. Culegere. Buc. 1980.186 Titu Maiorescu - Discursuri Parlamentare. I, Bucureşti, 1879.

170

Constituţia din anul

1866

Constituţia din anul

1866

Adunarea deputaţilor şi Senat, care aveau iniţiativă legislativă. Puterea executivă era încredinţată domnitorului, care o exercita cu sprijinul miniştrilor, pe care putea să-i numească sau să-i revoce. Domnul se bucura de principiile irevocabilităţii, inviolabilităţii şi neresponsabilităţii, dar actele sale trebuiau contrasemnate de miniştri de resort. Domnul avea drept de iniţiativă legislativă, sancţiona şi promulga legile, putând să se opună fără motivare promulgării lor printr-un drept de "veto". El convoca, proroga sau chiar putea să dizolve parlamentul, împiedicând partidele să dobândească o putere mai mare, care ar fi contravenit intereselor sale. Pentru răspunderea în actul de guvernare, domnul putea revoca pe miniştri şi avea dreptul de a-i acuza şi trimite înaintea Curţii de Casaţie şi Justiţie. Printre alte prerogative, domnitorul avea dreptul să numească persoanele în funcţii publice, să emită regulamente, să dea amnistii şi graţieri. El era capul oştirii şi în numele său se dădeau şi executau sentinţele judecătoreşti.

Prin aceea că era proclamat principiul supremaţiei Constituţiei, aceasta nu putea fi suspendată, nici în totalitate nici în parte. Judecătorii aveau obligaţia să verifice permanent constituţionalitatea legilor şi să dea prioritate aplicării prevederilor sale, toate normele fiindu-i subordonate.

Constituţia de la 1866 a fost modificată de mai multe ori. Prima modificare s-a făcut în anul 1879, când a fost pusă de acord cu prevederile Tratatului de la Berlin din anul 1878. În 9/21 iunie 1884, s-au efectuat mai multe modificări, ca urmare a proclamării Regatului, modificări necesare la dispoziţiile privind capul statului, teritoriu, regimul presei, sistemul electoral şi proprietatea rurală. Ca urmare a alipirii Dobrogei la statul român, a fost necesară o dispoziţie privind acest fapt. De asemenea, o deosebit de importantă modificare s-a realizat în 29 iunie/12 iulie 1917, cu privire la împroprietărirea cu pământ a ţăranilor, modificare ce stipula modul de vânzare a terenurilor către aceştia.

Prin decretul lege din 10/23 noiembrie 1918 s-a introdus o nouă prevedere constituţională excepţională pentru dezvoltarea democratică a statului român şi a vieţii publice, şi anume "votul obştesc, obligator, egal, direct şi secret", care va fi preluat şi în viitoarea Constituţie, din anul 1923.

TEMA 3.TRANSILVANIA SUB STĂPÂNIRE STRĂINĂ. DUALISMUL AUSTRO - UNGAR

Începând cu anul 1867, se poate vorbi despre stăpânirea străină a

Transilvaniei, într-un sistem de organizare politico-administrativă specific acestui dualism dintre Austria şi Ungaria187.

După proclamarea acestei forme de guvernare, în Transilvania au avut competenţe legislative, judecătoreşti şi executive, atât organele centrale ale Monarhiei maghiare, cât şi organele dualiste ale Imperiului austro-ungar.

În conformitate cu Legea asupra afacerilor comune, din anul 1867, se prevedea că se vor trata în mod comunitar problemele politicii externe,

187 E. Cernea, E. Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994, Ed. Şansa.

171

Transilvania sub stăpânire

străină. Dualismul

austro – ungar.

Transilvania sub stăpânire

străină. Dualismul

austro – ungar.

în care se includeau şi semnarea tratatelor internaţionale, comerţul, navigaţia, poşta, extrădarea, ce trebuiau ratificate de Parlamentul Austriei188. De asemenea, se considerau probleme comune cele de ordin militar, financiar, impozitele şi sistemul monetar, căile ferate şi stabilirea sistemului defensiv al ţării.

Ca organe centrale comune, imperiul avea instituţia împăratului, care era şi rege al Ungariei, Parlamentul comun, format din două delegaţii ale parlamentelor de la Viena şi Budapesta, care concretiza interesele comune printr-o legislaţie aplicabilă asupra întregului teritoriu. Aveau drept de iniţiativă legislativă ambele delegaţii, dar legile erau votate în comun şi purtau semnătura împăratului pentru a fi valabile, în dubla sa calitate.

Existau şi ministere comune, la "afacerile externe, război şi finanţe". Miniştrii comuni participau la dezbaterile din Adunarea Delegaţiilor pentru a-şi susţine propunerile.

Organele centrale ale statului maghiar erau: Regele, care era şi Împăratul Austriei, având drept de "veto" asupra

legilor votate în Parlamentul Ungariei Parlamentul, care era compus din două Camere: a magnaţilor şi a

deputaţilor. Camera magnaţilor era formată din mari demnitari numiţi de rege, iar Camera deputaţilor avea în componenţă 447 de membri. Dintre aceştia, 75 de membri reprezentau Transilvania şi oraşul Fiume.

Guvernul, compus din miniştri numiţi pentru fiecare domeniu de activitate, era condus de rege, fiind organ executiv.

Legea din 21 decembrie 1867 a enunţat principiul egalei îndreptăţiri a naţionalităţilor din imperiu. Cu toate acestea, guvernul de la Budapesta a făcut tot ce a putut pentru a denatura această lege, în scopul vădit de "a topi toate naţionalităţile în naţionalitatea maghiară".

Politica opresivă a guvernanţilor de la Budapesta s-a manifestat pe mai multe planuri, îndeosebi politic, economic şi cultural. Deşi Austria a introdus votul universal, în Ungaria votul a fost censitar, dezavantajând flagrant naţiunea română189.

În privinţa dreptului de a alege la sate, s-au instituit două reglementări diferite pentru satele din Ungaria şi pentru satele din Transilvania, în sensul că venitul obligatoriu pentru alegătorii din Transilvania trebuia să fie cu mult mai mare, excluzându-i, astfel, pe mulţi români de la vot.

Dreptul de a fi ales îl aveau toţi alegătorii, de la vârsta de 24 ani împliniţi, dar numai "dacă cunoşteau limba maghiară", limbă ce a fost impusă ca obligatorie începând din anul 1868, prin Legea XLIV, pentru toţi locuitorii, indiferent de naţionalitate190.

Modalitatea de organizare a unităţilor administrative, numite "cercuri", ce corespundeau circumscripţiilor electorale, şi întocmirea listelor cu alegători au dezavantajat net pe români. În Ungaria, la o sută de locuitori erau desemnaţi cinci alegători, iar în Transilvania doar trei. În cele

188 S. Retegan - Dieta Românească din Transilvania ( 1863 - 1864 ), Cluj, 1979.189 S. Retegan - Eforturi şi realizări politice ale românilor din Transilvania în anii premergători dualismului, Cluj - Napoca, 1978.190 T. Păcăţian - Cartea de aur sau luptele politice - naţionale ale românilor sub Coroana ungară, Sibiu, 1906.

172

cinsprezece comitate ale Transilvaniei, unde populaţia era majoritar românească, la 2000 alegători se alegea un deputat, faţă de 1400 de alegători în comitatele cu populaţie maghiară, unde se alegea tot un deputat. Prin aranjarea cercurilor electorale, se ajungea ca unele localităţi maghiare mici să-şi aleagă deputaţi, iar un oraş cum este Caransebeşul, care avea 5272 de alegători, să aleagă doar un singur deputat. Aceste abuzuri şi presiuni politice s-au exercitat asupra românilor pentru ca naţiunea română să nu poată fi reprezentată în mod corespunzător în Parlamentul de la Budapesta. Ca urmare, numărul deputaţilor de naţionalitate română a scăzut în mod continuu. Dacă în anul 1884 au fost aleşi în Parlamentul ungar trei reprezentanţi ai Partidului Naţional Român, precum şi nouă guvernamentali, în anul 1887 a fost ales un singur deputat, care a renunţat la această demnitate în semn de protest. După acţiunea "Memorandumului", din 1892, reprezentarea românilor în Parlamentul ungar se realiza cu un singur deputat. Ca urmare a presiunilor făcute de masele româneşti, în anul 1905 românii au obţinut opt mandate, iar în 1910 doar cinci.

Pentru îndeplinirea obiectivelor deznaţionalizării românilor, s-a instituit un regim de asuprire naţională şi de maghiarizare forţată. Limba maghiară a fost decretată limbă oficială a statului, fiind folosită în mod exclusiv la deliberările şi discuţiile Parlamentului, în redactarea legilor, în raporturile dintre organele administraţiei, comitate, comune, sate, deşi în Transilvania, din 63 de comitate, doar 28 aveau populaţie maghiară majoritară. Cercetarea penală, judecata şi hotărârile ce se dădeau erau exclusiv în limba maghiară, la fel şi procedura de la curţile de apel.

Legea naţionalităţilor a permis deznaţionalizarea prin şcoli, unde s-a trecut la înlocuirea limbii române cu limba maghiară în învăţământul obligatoriu (1879-1906), iar după anul 1907 s-a trecut la desfiinţarea şcolilor româneşti191.

Accesul românilor la funcţiile publice a fost limitat, chiar şi acolo unde populaţia era în număr zdrobitor majoritară. Între anii 1906-1907, deşi românii formau populaţia majoritară în 12 comitate din cele 15 existente în Transilvania, numărul funcţio-narilor români era de 5,4% din totalul funcţionarilor.

TEMA 4. CREAREA STATULUI NAŢIONAL UNITAR

În condiţiile prăbuşirii marilor imperii europene, la 1 Decembrie 1918 s-a realizat Statul naţional unitar român, visul secular al poporului nostru. Soarta unirii într-un singur stat a fost decisă ca urmare a actelor realizate de provinciile ocupate, astfel: la 27 martie/9 aprilie 1918 la Chişinău, la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, la 18 noiembrie/l decembrie 1918 la Alba Iulia. Naţiunea română, reprezentată de "Sfatul Ţării" la Chişinău, "Congresul general" al Bucovinei, precum şi "Marea adunare naţională" de la Alba Iulia a decis în numele său, elaborându-şi prin aceste organe constituante documentele necesare actului unirii192.

191 D. Suciu - Acţiuni politice româneşti împotriva suprimării autonomiei Transilvaniei între 1848 - 1888, St. Pascu. Românii din Transilvania împotriva dualismului austro - ungar. Cluj - Napoca, 1968.

173

Crearea statului

naţional unitar

Crearea statului

naţional unitar

Astfel, marile adunări constituante din provinciile istorice ale ţării au elaborat: Rezoluţia Sfatului Ţării de la Chişinău, Rezoluţia Congresului General la Bucovinei şi Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia193.

Toate aceste documente au exprimat dorinţa tuturor românilor de a trăi într-un singur stat, fiind declaraţii de drepturi, decretate ca principii pentru noul stat român.

În articolul III. Pct.1 din Rezoluţia de la Alba Iulia se prevede deplina libertate naţională pentru toate naţionalităţile conlocuitoare, care urmau a se instrui, administra şi judeca în limba lor proprie, "prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie şi cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc".

La punctul 2 art. III. se acorda libertate deplină confesiunilor de stat, iar la punctul 6 din Rezoluţia de la Chişinău se preconiza respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

Regimul democratic al statului urma a se înfăptui prin vot obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional pentru ambele sexe, la vârsta de 21 ani. Libertatea presei, asocierii şi întrunirii, libera propagare a ideilor urmau să fie garantate de stat prin Constituţie.

De asemenea, la Alba Iulia s-au stabilit şi drepturile economice de care urmau să se bucure cetăţenii noului stat, exprimate în principii, cum ar fi "reforma agrară radicală" şi "aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus".

Recunoscându-se valoarea lor deosebită, actele Marii Uniri au fost confirmate prin actele oficiale ale statului român. Astfel, la 9 aprilie 1918 s-a elaborat Decretul de Unire a Basarabiei cu România, la 13 decembrie 1918 s-a emis Decretul nr. 3631 pentru Unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România, iar la 19 decembrie 1918, Decretul nr. 3744 privitor la Unirea Bucovinei cu România.

S-au elaborat documente de organizare a Transilvaniei şi Bucovinei, acestea trimiţând la Bucureşti "miniştri fără portofoliu" în guvern. Rezoluţia de la Alba Iuia a instituit un organism de conducere, denumit Marele Sfat Naţional, care urma să reprezinte naţiunea română. Acesta a ales lista celor cincisprezece membri numiţi şefi de resoarte ai Consiliului Dirigent (organe executive cu sediul la Sibiu)194.

În anul 1920 s-a elaborat Legea privind Unirea Basarabiei cu România, Legea privind Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, precum şi Legea pentru Unirea Bucovinei cu România, stabilindu-se că aceste provincii "sunt şi rămân de-a pururea unite cu România". Urmare acestor legi, s-a desfiinţat Consiliul Dirigent, Directoratele din Basarabia şi Secretariatele de serviciu din Bucovina, atribuţiunile lor fiind preluate de organele centrale ale României. Prin aceasta, statul român a devenit, aşa cum va fi consacrat prin Constituţia din 1923, "Stat naţional unitar şi indivizibil, cu teritoriu inalienabil".

192 Ştefan Pascu - Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, încununarea ideii, a tendinţelor şi a luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968.193 N. Filipescu - Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914 - 196, Bucureşti, 1925. 194 Stelian Neagoe - Marea Unire a românilor în izvoare narative, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1984.

174

TEMA 5. MONUMENTELE DREPTULUI ROMÂNESC MODERN. CODURILE CIVIL, PENAL ŞI DE PROCEDURĂ CIVILĂ ŞI PENALĂ

Din ordinul şi iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a trecut pe timpul domniei sale la elaborarea codului civil, codului penal, codului de procedură civilă şi de procedură penală.

Instituţiile introduse prin aceste coduri în viaţa social-economică a României s-au aliniat exigenţelor instituţiilor burgheze europene, au consfinţit relaţiile de producţie capitaliste şi au reuşit să devanseze cu mult epoca în care ele au fost întocmite, fiind din acest punct de vedere promotoarele unor relaţii ce urmau să apară.

De la apariţia lor, în câteva decenii, aceste importante izvoare de drept au determinat schimbări deosebite în relaţiile dintre persoane, dintre instituţiile statului şi cetăţeni, au dus la modificări în mentalitatea şi moravurile poporului. Toate acestea au însemnat o adevărată revoluţionare a sistemului juridic, crearea unui sistem judiciar nou, a unei ştiinţe a dreptului, promovând gândirea românească în materie de drept şi practică juridică, ceea ce a dus la o mai bună activitate a instanţelor judecătoreşti.

1. Codul civilDomnitorul A.I. Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să

elaboreze acest document, care a fost întocmit în fază de proiect până în anul 1864. Comisia a trebuit să ţină seama de faptul că normele de drept civil existente până atunci erau perimate, depăşite mai ales în conţinut şi forma de exprimare juridică, erau dispersate într-un noian de reglementări care nu ţineau seama de legăturile naturale dintre diferite instituţii.

Pentru aceasta, Comisia Centrală de la Focşani avea nevoie de modele, iar acestea au fost găsite în codurile civile italian şi francez. Codul italian al juristului Pisanelli a fost studiat mai ales din perspectiva situaţiei similare a Italiei şi a Principatelor, care erau în perioada de consolidare a statelor naţionale şi de făurire a unificării politice, adminstrative şi legislative. De aceea, Comisia a folosit acest model până în anul 1863, după care s-a orientat spre codul civil a lui Napoleon, din anul 1804, care avea deja o jumătate de secol de aplicare şi care îşi arătase viabilitatea, fiind model şi altor coduri burgheze.

Codul civil a fost dezbătut în Adunarea electivă şi Senat şi adoptat în anul 1864, iar în vigoare a intrat la 1 decembrie 1865195. Codul civil s-a numit "Codul civil A.I. Cuza", iar după abdicarea acestuia a fost republicat pe timpul domnitorului Carol I, desigur cu unele modificări de formă, primind numele acestuia sau acela de "Cod civil român", sub care este cunoscut.

Dispoziţiile codului civil nu sunt o copiere după o traducere în limba română a codului civil francez, ci o prelucrare şi o adaptare a textului la nevoile noastre, folosindu-se şi codul italian şi cel belgian196.

195 M. Cantacuzino - Drept civil. ed. II., Codul civil.196 C. Stătescu - Tratat de drept civil. Bucureşti, 1981.

175

Monumentele dreptului românesc modern

Monumentele dreptului românesc modern

Codul civilCodul civil

Unele texte au fost eliminate, altele modificate, iar cele rămase au fost sistematizate, codul român având cu aproape trei sute de articole mai puţin decât cel francez. Dintre reglementările diferite de codul francez, codul român stabileşte regimul comun pentru copiii naturali, regimul egal de tratament al soţilor în invocarea motivelor de divorţ, precum şi unele precizări privind durata contractelor de emfiteoză, care mai existau. Din codul Pisanelli (proiect) s-au folosit unele reglementări mai noi cu privire la regimul bunurilor şi la reglementarea obligaţiilor, iar din legislaţia belgiană s-au folosit, fiind mai moderne, reglementările privind unele privilegii şi ipotecile.

Ca structură, codul civil este deosebit de sistematizat, cuprinzând un preambul din cinci articole, ce se referă la activitatea legii civile în timp şi spaţiu. Urmează apoi trei "Cărţi" ce se referă la persoane, bunuri şi modurile de dobândire şi transmitere a proprietăţii, precum şi dispoziţiile finale.

Partea cea mai consistent reglementată este aceea a Cărţii a doua, ce tratează problema proprietăţii bunurilor, precum şi a Cărţii a treia, ce reglementează modul de dobândire şi transfer al proprietăţii, din care cauză codul civil este denumit şi "Codul patronilor şi al proprietarilor".

Dacă reglementarea privind interzicerea încheierii contractelor de muncă pe timp nedeterminat era progresistă, îngrădind posibilitatea încheierii unor contracte pe viaţă, proprii relaţiilor de muncă feudale, reglementarea litigiilor de muncă, în care patronii erau crezuţi pe cuvânt, defavoriza pe muncitori, dovedindu-se caracterul de privilegiere a clasei burgheze.

În Cartea I-a, unde se reglementează condiţia juridică a persoanei fizice, este subliniat un principiu deosebit de modern, acela a egalităţii tuturor în faţa legii. Se prevede existenţa capacităţii de folosinţă separat de capacitatea de exerciţiu, care începe din momentul naşterii copilului viu, faţă de codul francez, care prevede şi condiţia ca născutul să fie viabil. Majoratul este prevăzut la 21 ani, dar unele acte de drept civil pot fi încheiate şi înainte de împlinirea acestei vârste, când persoana are un statut de "emancipat".

Cu privire la rudenie, există multiple reglementări preluate din legislaţia noastră anterioară. Se consacră egalitatea soţilor la încheierea şi desfacerea căsătoriei, se interzice cercetarea paternităţii, pentru temeinica apărare a familiei legitime, efectele unei recunoaşteri din partea tatălui se răsfrâng doar asupra stării civile a fiului natural, fără a-i crea celui din urmă drepturi de altă natură. Drepturi şi obligaţii au fost stabilite doar între mamă şi copilul natural.

Privitor la bunurile cu care vin soţii în căsătorie s-au stabilit trei regimuri diferite: separaţia bunurilor, comunitatea de bunuri şi regimul dotal. Principiul ce se aplica în toate situaţiile când nu se specifica la încheierea căsătoriei ce fel de regim urmează să aibă bunurile din căsătorie, era acela al separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi administrându-şi averea, creând bunuri personale, care erau sau puteau fi dovedite ca sursă de provenienţă. Actul dotal sau Lista dotală cuprindea totalitatea bunurilor care erau aduse în căsătorie de soţie, ce

176

urmau a fi administrate de soţ, într-o manieră de a nu putea fi înstrăinate decât în cazul în care s-ar cumpăra bunuri echivalente, care deveneau componente ale Listei dotale.

Cu privire la persoanele juridice, ele se împart în două categorii: cu scop lucrativ, ce urmau să fie reglementate prin codul comercial, şi cele fără scop lucrativ, de tipul asociaţiilor culturale, sportive, de binefacere şi partide politice, ce urmau să se înfiinţeze prin decret domnesc, fiind considerate o ficţiune a legii.

În Cartea a II-a, codul se referă la clasificarea bunurilor în "mobile şi imobile". Ocrotirea bunurilor imobile, cu reglementări adecvate, s-a realizat în ideea că acestea ar avea o valoare mai mare. Dreptul de proprietate este deosebit de bine reglementat, făcându-se deosebiri între nuda proprietate, posesie şi detenţie, reglementându-se şi altele unele drepturi reale, cum sunt servituţile şi uzufructul.

În Cartea a III-a, un loc central îl ocupă modul de transmitere şi dobândire a proprietăţii. Este reglementat în mod deosebit contractul, precum şi răspunderea civilă contractuală şi delictuală. Este reglementată amănunţit răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, precum şi răspunderea pentru fapte ilicite prin care se aduce un prejudiciu unei persoane. Prejudiciul, în ambele situaţii, trebuia să fie acoperit în mod integral, pentru a repune pe contractanţi în situaţia anterioară.

Răspunderea a fost consacrată prin principiul faptă proprie - răspundere proprie. Răspunderea pentru altul funcţionează doar în cazul părinţilor pentru copiii lor minori, sau a proprietarului pentru daunele cauzate de animalele sau lucrurile sale. Şi în acest caz, răspunderea se consideră a fi tot personală, ca urmare a neîndeplinirii sarcinii proprii de supraveghere.

Cu privire la manifestarea de voinţă la încheierea contractelor, acestea trebuie să fie de natură a valida un consimţământ liber şi neviciat prin eroare, dol sau violenţă.

Codul civil prevede şi modalităţi de transmitere a proprietăţii prin acte pentru cauză de moarte. Sunt reglementate succesiunile cu şi fără testament, modul de deschidere a succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota dobândirii bunurilor, opţiunea succesorală şi modul de lichidare a succesiunii.

În cazul succesiunii fără testament, sunt reglementate ordinea relaţiilor de rudenie susceptibile de a avea drepturi succesorale din punct de vedere legal: descendenţi, ascendenţi, colaterali, succesorii naturali şi soţul supravieţuitor.

Succesiunea testamentară este reglementată prin diferite tipuri de testamente: olograf, scris, semnat şi datat de către testator; autentic, semnat de autorul testamentului şi remis judecătorului pentru a fi citit în şedinţă publică, prin aceasta conferindu-i caracter de autenticitate; mistic sau secret, întocmit din timp, sigilat în aşa fel încât nimeni nu cunoaşte conţinutul, iar caracterul de autenticitate se stabileşte printr-un proces verbal.

Unele aspecte colaterale privind respingerea moştenirii sau plata datoriilor succesorale sunt cuprinse în Partea finală a acestei Cărţi.

177

2. Codul penalCodul penal s-a adoptat tot în anul 1865, fiind valabil şi aplicându-

se până în anul 1937. A avut ca surse de inspiraţie Codul penal prusian din anul 1851 şi Codul penal francez din anul 1810. A existat de la început concepţia vremii, potrivit căreia individul săvârşeşte o faptă antisocială rupt de contextul social; persoana infractorului şi personalitatea sa nu contau prea mult în aprecierea şi pedepsirea faptelor, considerându-se că infractorul a fost pe deplin conştient şi responsabil pentru faptele sale, iar ca urmare trebuia ca infractorii să fie excluşi din societate, izolaţi pe diferite perioade de timp sau exterminaţi.

Pedepsele, ca urmare a acestei concepţii, sunt aplicate în scopul intimidării persoanelor care sunt predispuse la astfel de fapte, precum şi pentru excluderea din societate a celor care au comis fapte infracţionale. Pe parcursul dezvoltării concepţiei privitoare la factorii sociali de determinare a caracterului infracţional, precum şi cu privire la rolul mediului, ca factor criminogen, s-au modificat şi unele prevederi ale codului penal, în legătură cu necesitatea reeducării infractorilor şi integrarea lor în viaţa socială.

Codul penal era sistematizat şi structurat în trei "Cărţi".Cartea I cuprinde dispoziţii de clasificare a pedepselor în trei tipuri:

criminale, corecţionale şi poliţieneşti. În raport de pedepsele ce se aplică, infracţiunile sunt crime, delicte şi contravenţii.

Cartea II-a asamblează normele cu privire la crime şi delicte, grupându-le după gravitate şi pericolul social ce-l prezentau. În sistematizarea grupelor de infracţiuni, pe primul loc se găsesc crimele şi delictele împotriva statului, cum sunt trădarea şi răsturnarea ordinei de stat, apoi urmează crimele şi delictele împotriva Constituţiei, infracţiuni împotriva sistemului parlamentar şi sistemului electoral, iar în continuare urmează crimele şi delictele împotriva intereselor publice, cum sunt de exemplu: abuzul de putere, delapidarea, ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor. În sfârşit, sunt enumerate crimele şi delictele îndreptate împotriva intereselor personale, cum sunt cele împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.

În continuare, în Cartea a III-a sunt reglementate unele instituţii de drept penal, cum sunt: participaţia, tentativa, cauzele care exonerează de răspundere penală, minoritatea etc.

3. Codul de procedură civilăCodul de procedură civilă a fost elaborat în acelaşi timp cu codul

civil şi a intrat în vigoare concomitent cu acesta. Ca modele şi izvoare pentru întocmirea textului s-au folosit dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii procedurale belgiene, dar şi unele prevederi ale legiuirilor noastre mai vechi.

Codul de procedură civilă a fost sistematizat şi structurat în şapte "Cărţi": Procedura înaintea judecătorului de plasă, Tribunalele de judeţ, Curţile de apel, Arbitrii, Executarea silită, Procedurile speciale şi Dispoziţiile generale.

178

Codul penalCodul penal

Codul de procedură

civilă

Codul de procedură

civilă

Deşi prevederile procedurale erau moderne, ele nu se puteau aplica din cauza măsurilor organizatorice ce nu s-au întreprins la timp. Astfel, procedura înaintea judecătorului de plasă nu s-a putut aplica, neexistând suficient personal specializat, atribuţiunile fiind încredinţate subprefecţilor, iar după anul 1879 procedura s-a schimbat, aceste atribuţiuni fiind trecute judecătoriilor comunale şi de ocoale. Tribunalele aveau competenţe generale, funcţionând în toate judeţele, dar fiind limitate de cauzele cu un anumit plafon valoric, care schimbau aceste competenţe înspre instanţa superioară. Existau patru curţi de apel la: Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Focşani (care ulterior s-a mutat la Galaţi).

Procedura civilă respecta principiile privitoare la cunoaşterea adevărului juridic, oralitatea, publicitatea şi contradictorialitatea proceselor.

S-a continuat cu administrarea unor probe folosite şi în trecut în procedura civilă română, cum au fost actele scrise, martorii, experţii, cercetătorii, jurământul judiciar şi prezumţiile.

Procesul se desfăşura în două activităţi de judecată de fond, la prima instanţă şi la curtea de apel, după care urmau căile de atac, care erau apelul (o nouă judecată de fond), opoziţia (împotriva hotărârilor pronunţate în lipsă), contestaţia şi recursul, prin care se repuneau pe rol interpretarea corectă a legii şi aplicarea sa. Procesele se judecau după achitarea unor taxe judiciare şi a unor taxe de timbru.

4. Codul de procedură penalăCodul de procedură penală a fost adoptat concomitent cu Codul

penal, având ca izvor şi model Codul de instrucţie criminală francez din anul 18o8.

Codul de procedură a îmbinat vechea experienţă în materia cercetării penale şi noua procedură în faza de judecată.

Pentru faza de cercetare, s-a menţinut urmărirea poliţienească, combinată cu acte procedurale scrise, fără dezbateri contradictorii ale probelor.

În faza de judecată penală s-au adoptat unele principii moderne privitoare la publicitatea dezbaterilor, oralitatea şi contradictorialitatea părţilor în proces.

Codul de procedură penală cuprinde două "Cărţi". În Cartea I se reglementează descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor şi este partea ce se ocupă de activitatea ofiţerilor de poliţie judiciară, de strângerea probelor şi descoperirea autorilor infracţiunilor până la înaintarea dosarului către procuratură, care avea atribuţiunea de începere a urmăririi penale. În unele cazuri, procurorul înainta dosarul cauzei unui judecător de instrucţie, după care se derula o anchetă. În concluzie, în Cartea I se reglementa activitatea premergătoare judecăţii. În Cartea II-a, regăsim reglementări privind activitatea procedurală a organelor de judecată. Ca instanţe de judecată existau: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Delictele erau judecate la tribunale, iar crimele erau de competenţa materială a Curţilor cu juri. Juriul era format din cetăţeni fără o pregătire juridică specială, dar care erau chemaţi la proces pentru

179

Codul de procedură

penală

Codul de procedură

penală

a se pronunţa prin "da" sau "nu" asupra vinovăţiei persoanei inculpate, precum şi asupra beneficiului circumstanţelor atenuante.

Ca urmare a intereselor statului, s-au reglementat prin legi speciale unele modificări ale legislaţiei penale, astfel încât să se scoată din competenţa Curţilor cu juri infracţiunile împotriva statului. Aceste infracţiuni urmau să fie judecate de Tribunale, unde funcţionau judecători de carieră, care aplicau legea cu severitate şi în litera ei. Aceasta a dus la schimbarea unor pedepse criminale în pedepse corecţionale, dar, în acelaşi timp, la schimbarea nivelului minim al acestor pedepse, prin creşterea semnificativă a acestui plafon.

TEMA 6. MONARHIA CONSTITUŢIONALĂ PARLAMENTARĂ ROMÂNĂ

1. Familia regală Familia regală se constituie din regii pe care i-a avut România în

perioada cuprinsă între anii 1866-1947, împreună cu familiile acestora197. Primul rege al României a fost Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, principe al României încă din mai 1866. Acesta a domnit până la 10 octombrie 1914, când la tron a urmat nepotul de frate al acestuia, Ferdinand I, care a domnit, la rândul său, până la 20 iulie 1927, când s-a stins din viaţă. După regele Ferdinand a urmat, între iulie 1927 şi 6 iunie 1930, ca rege al României Mihai I, dar fiind minor a fost îndrumat de o Regenţă alcătuită din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Buzdugan (înlocuit din anul 1929 cu Constantin Sărăţeanu). A urmat la tron, începând din 8 iunie 1930 şi până în 5 septembrie 1940, regele Carol al II-lea, iar după abdicarea acestuia, revine la tron regele Mihai I, începând din 6 septembrie până la 30 decembrie 1947.

2. Funcţionarea monarhiei parlamentareDupă impunerea abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în

data de 11/23 februarie 1866, la conducerea statului s-a instalat o Locotenenţă Domnească, alcătuită din generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi Nicolae Haralambie, care au convocat prin preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Ghica, întregul parlament, unde a fost proclamat ca Domn al României contele Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei198.

Această mişcare politică a fost total neinspirată, noul domnitor refuzând tronul, refuz transmis în 17/29 martie, contele având ambiţii mai mari, deoarece provenea din familia de Orleans, pretendentă la tronul Franţei.

De altfel, alegerea unui principe străin, la tronul României, contravenea intereselor Imperiului Otoman şi Rusiei, care pretindeau că Unirea principatelor s-a realizat doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după aceasta cele două ţări urmând să revină la vechiul lor statut.

197 Regina Maria, Povestea vieţii mele, vol. III. N. Iorga. Istoria românilor, vol.X, 1939. 198 N. Iorga - Istoria contimporană a României de la 1904 la 1930. Supt trei regi., Bucureşti, 1932.

180

MONARHIA CONSTITUŢIONA

LĂ PARLAMENTARĂ

ROMÂNĂ

MONARHIA CONSTITUŢIONA

LĂ PARLAMENTARĂ

ROMÂNĂ

Familia regalăFamilia regală

Funcţionarea monarhiei

parlamentare

Funcţionarea monarhiei

parlamentare

Franţa, Anglia şi Italia acceptau posibilitatea alegerii unui nou principe, realizând că procesul de unificare era înfăptuit, chiar în afara fostului domnitor, iar Austria şi Prusia nu şi-au exprimat nici o decizie în legătură cu acest fapt199.

Conferinţa marilor puteri, convocată la Paris în legătură cu această problemă, adoptă la 23 martie/4 aprilie un punct de vedere permisiv, cu condiţia alegerii unui domnitor originar din România, precum şi ţinându-se seamă de voinţa moldovenilor, care ar fi putut ieşi din uniune. De aceea, considerăm că poziţia marilor puteri era concretizată în atitudinea de lichidare a statului român şi anularea actului de la 24 ianuarie 1859.

În aceste condiţii, diplomaţii români au făcut demersuri pentru găsirea unei persoane agreate de marile familii domnitoare, atât la curtea Angliei, cât şi în Franţa şi Prusia.

Prin demersurile întreprinse de I.C. Brătianu, la recomandarea diplomatului francez Galhau, cu acceptul Angliei, s-a reuşit contactarea familiei Hohenzollern. La 19/31 martie, la Dusseldorf, s-a discutat cu principele Carol Anton de Hohenzollern şi cu cel de al doilea fiu al său, Carol.

Carol s-a născut la 8/20 aprilie 1839, avea deci 27 ani, era ofiţer de geniu şi artilerie, cunoştea bine literatura franceză şi avea experienţă de război, deoarece participase ca voluntar în războiul Prusiei împotriva Danemarcei din anul 1864200.

Bunica lui Carol, regina Hortensia, îşi crescuse cei doi copii, deci şi pe Iosefina, mama principelui Carol, împreună cu vărul lor Napoleon al III-lea, care în condiţiile date sprijinea pe tânărul său nepot.

De altfel, I. C. Brătianu a acţionat pentru captarea bunăvoinţei curţilor europene prin mai multe personalităţi importante ale vremii.

La 30 martie / 11 aprilie, Locotenenţa Domnească dă o Proclamaţie către popor pentru alegerea principelui Carol ca Domnitor al României, iar între 2/14 - 8/20 aprilie se organizează un plebiscit, care dă o "legalizare" loviturii de stat.

Plebiscitul, precum şi folosirea întregului aparat de stat şi a bisericii, a dus la eliminarea unor stări tensionale sau de rezistenţă, la realizarea alegerii noului domn, precum şi la crearea unui context internaţional favorabil din partea marilor puteri, mai ales din partea Rusiei şi Imperiului Otoman.

Deşi în sesiunea parlamentului din 28 aprilie / 10 mai s-au purtat discuţii aprinse cu privire la alegerea unui principe străin, prin votul celor 109 deputaţi favorabili alegerii, împotriva celor 6 care s-au abţinut, principele Carol Ludovic de Hohenzollern va domni sub numele de Carol I.

Sosind în capitală la 10/22 mai 1866, Carol I s-a prezentat în faţa Parlamentului şi a depus următorul jurământ:

"Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn constituţional".

Pentru a da satisfacţie puterilor garante, Adunarea deputaţilor a hotărât acordarea naturalizării familiei princiare de Hohenzollern.

199 I. Brătianu - La politique exterieure du Roi Charles I- er de Roumanie, Bucureşti,1940.200 Dimitrie Onciul - Alegerea principelui Carol I al României, Bucureşti, 1906.

181

Cu Carol I începe în România perioada monarhiei constituţionale. El a domnit până în 27 septembrie / 10 octombrie 1914, când s-a stins din viaţă la Castelul Peleş şi a fost înmormântat la 2/15 octombrie la Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab, refăcută în timpul domniei sale.

Domnia regelui Carol I, ce a durat 48 de ani, a fost marcată de o mare dezvoltare economică a statului român, de o organizare socială, politică şi administrativă deosebită, de elaborarea Constituţiei din 1866, care a susţinut structura unui mecanism legislativ viabil şi dinamic, într-un regim burghezo-democratic înaintat pentru perioada respectivă.

În testamentul său, Carol I afirma că în mod permanent "m-am gândit înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine, România ajungând să ocupe o poziţie vrednică între statele europene. Am reuşit să ridic la gurile Dunării şi la Marea Neagră un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a menţine frumoasa sa poziţie şi a realiza odată înaltele sale aspiraţiuni".

În îndelungata sa domnie s-a trecut de la instabilitatea şi agitaţia vieţii politice (în primii 5 ani de domnie s-au succedat 10 guverne şi s-au făcut 30 de remanieri), la imprimarea unui ritm al regimului politic, a unei ordini stabilite prin autoritate şi legalitate.

Luptele politice dintre conservatorii susţinuţi de Carol I şi liberali s-au concretizat uneori în manifestări antimonarhice violente, conspiraţii şi chiar încercări de răsturnare a monarhiei, cum a fost cea condusă de Al. Candiano Popescu din luna august 1870, conspiraţie cunoscută de către public drept "tentativa de la Ploieşti" sau "Republica de la Ploieşti"201.

Un eveniment major al domniei lui Carol I a fost acela al cuceririi Independenţei de stat a României, în contextul războiului ruso-turc. După Convenţia cu Rusia, semnată la Bucureşti în 4/16 aprilie 1877 pentru asigurarea trecerii armatei ruse pe teritoriul românesc, începe colaborarea cu aceasta, culminând cu proclamarea la 9/21 mai 1877 a Independenţei de stat. După negocierile din iulie şi eşecurile în lupte ale ruşilor, participarea la război a românilor devine efectivă, iar luptele din faţa Plevnei consacră câştigarea independenţei cu arma în mână.

Ca urmare, la 1/13 iulie 1878, prin Tratatul încheiat cu Turcia se recunoaşte independenţa de stat a României şi reunirea Dobrogei cu patria mamă.

Independenţa a fost recunoscută succesiv de Austro-Ungaria în septembrie 1878, de Rusia în octombrie, de Turcia în noiembrie, de Grecia în februarie l879, de Serbia în iunie şi de Italia în decembrie. După 8/20 februarie 1880, şi Germania, Franţa şi Marea Britanie au recunoscut independenţa României.

La 28 februarie 1881 se face propunerea ca România să devină regat, iar la 13 martie 1881, într-o ceremonie deosebită, Carol I a fost proclamat rege al României.

Carol I s-a căsătorit la 3/15 noiembrie 1869 cu prinţesa Elisabeta de Wield. Regina Elisabeta a născut în 27 august/8 septembrie 1870 o

201 P Câncea - Încercarea detronării lui Carol I de Hohenzollern în martie 1888, Rev. Arh. nr. 5, 1958.

182

fetiţă, prinţesa Maria, care, din cauza îmbolnăvirii de scarlatină, a murit în 28 martie / 9 aprilie 1877. Regina nu a mai avut alţi copii, iar ca urmare, conform Constituţiei, art. 83 şi a Pactului de familie din 18 mai 188l, semnat de împăratul Germaniei Wilhelm I, şeful familiei de Hohenzollern, urmaşul la tronul României a fost desemnat Ferdinand de Hohenzollern, nepotul lui Carol I.

Noul rege, Ferdinand, îşi începe domnia la 28 septembrie / 11 octombrie 1914 cu depunerea jurământului în faţa parlamentului202. În calitate de moştenitor al Coroanei României, el a fost crescut şi educat în spiritul treburilor politice, a activat în armată, unde a parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent până la general de corp de armată. Avea o cultură generală impresionantă, vorbea curent cinci limbi străine şi avea ca pasiune botanica.

A fost unul dintre regii românilor care a condus statul în împrejurări excepţionale, prilejuite de primul război mondial şi de făurirea României Mari.

Moştenitorul său legal, Carol al II-lea, a intrat în conflict de mai multe ori cu tatăl său şi cu regulile Casei regale, renunţând la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de principe moştenitor. El s-a dezis, la 12 decembrie 1925, printr-o scrisoare adresată regelui, de toate drepturile şi prerogativele sale, în favoarea unei vieţi de simplu particular. Ca urmare, regele Ferdinand şi regina Maria au hotărât în Consiliul de Coroană din 3 ianuarie 1926, care a avut loc la Sinaia şi la care au participat I. I. C. Brătianu, G. Mârzescu, Al. Constantinescu, Miron Cristea şi principesa Elena, constituirea unei Regenţe ce urma a fi formată din următorii: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan203.

Această Regenţă, conform articolului 47 din Constituţie. avea ca atribuţiune exercitarea prerogativelor regale în timpul minorităţii succesorului la tron, principele Mihai.

Proiectul de lege privind Regenţa a fost supus aprobării Corpurilor legiuitoare în 4 ianuarie 1926, a fost dezbătut şi comentat de şefii partidelor, după care s-a prezentat ca un proiect definitiv pentru Legea privind proclamarea principelui Mihai ca moştenitor al Coroanei. De asemenea, s-a mai adoptat o lege privind modificarea Statutului Casei Regale. Cele trei legi au constituit un tot unitar, ceea ce în istoria românilor a rămas cunoscut ca “Actul de la 4 ianuarie 1926.” Acest act l-a consacrat pe Mihai I ca rege al României, ca urmaş al lui Ferdinand.

Deşi pe tot parcursul anului 1926 şi în anul următor, atât regele Ferdinand, cât şi regina Maria, împreună cu cercurile politice interesate, au căutat să determine schimbarea atitudinii lui Carol al II-lea, în vederea revenirii la calitatea de moştenitor, acesta nu şi-a schimbat poziţia.

Cu toate aceste demersuri, guvernul condus de Barbu Ştirbey din 6 iunie, precum şi guvernul condus de I. I. C. Brătianu începând din 22 iunie, precum şi alegerile din 7 iulie 1927 nu au schimbat cu nimic, în perspectiva “ordinei constituţionale“, actul de la 4 ianuarie 1926, care a rămas pe mai departe în vigoare.

202 Ioan Lupaş - Regele Ferdinand I, Cluj, 1929.203 Th. Necşa - Criza dinastică ( 1926 - 1930 ), în Studii. Rev. Ist., nr. 6 - 1957

183

Regele Ferdinand a încetat din viaţă la 19 iulie 1927, fiind înmormântat alături de înaintaşul său Carol I, în biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş.

Putem afirma că domnia regelui Ferdinand a fost marcată de neutralitatea primilor doi ani de război, apoi intrarea în războiul mondial cu succesele iniţiale şi eliberarea unei părţi a Ardealului, urmată de insuccesele militare ce au dus la retragerea armatei române şi ocuparea a două treimi din teritoriul naţional de către inamic, reorganizarea armatei şi obţinerea, în condiţii de contraofensivă, a victoriilor nemuritoare de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, apoi încheierea păcii de la Bucureşti – Buftea, apoi realizarea statului unitar prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu ţara mamă204.

Pe linia dreptului, se poate aprecia activitatea deosebită de reorganizare, precum şi reforma electorală şi agrară, elaborarea legislaţiei unirii teritoriilor, noua Constituţie din anul 1923, dar şi dezorganizarea mecanismului constituţional cu privire la succesiunea la tron, datorată atitudinii subiective a principelui Carol.

Începând cu 2o iulie 1927, când, în cadrul Adunării deputaţilor şi Senatului, reunite, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan au depus jurământul de credinţă, se confirmă pe cale legislativă că Mihai I devine rege la 6 ani, iar conducerea regatului intră efectiv în mâna Regenţei. Pentru împiedicarea unor eventuale încercări ale lui Carol de a veni în ţară s-au instituit măsuri de siguranţă deosebite.

Până în iunie 1930 urmează o perioadă de criză dinastică, caracterizată de numeroase agitaţii şi frământări politice, pentru a rezolva problema succesiunii la tron a lui Carol, închisă prin actul de la 4 ianuarie 1926205.

Unele partide politice au manifestat serioase rezerve faţă de regenţă, I. I. C. Brătianu fiindu-i chiar ostil, existând idei şi intenţii de a proclama o republică în locul situaţiei de provizorat. Atât Iuliu Maniu, cât şi fruntaşii naţional – ţărănişti au încercat să provoace alegeri libere, pentru a scoate Regenţa de sub influenţa liberală. Alte grupări, în frunte cu Elena Lupescu, voiau să-l readucă pe Carol în patrie, iar grupul condus de Zizi Lambrino se erija în prieteni loiali a lui Carol, dar în acelaşi scop206.

Unii carlişti de marcă, cum au fost Barbu Ionescu sau Constantin Puiu Dumitrescu, Nicolae Gatoski, Ioseph Bogdan, Mircea Mihail şi Hugo Backer, încercau să-şi câştige poziţii cât mai influente şi apropiate de “viitorul rege“, ţesând o seamă de intrigi interne şi pe plan internaţional.

Printre susţinătorii lui Carol se aflau şi unele persoane din Corpul Diplomatic, cum au fost: Petre Ciolan (consul la Paris), Alexandru Creţeanu (ministru la Washington), N. Tătăranu (ataşat militar în Franţa), precum şi o seamă de bancheri, oameni de afaceri, ziarişti, ofiţeri şi alţi oameni politici.

204 Ion Ardeleanu - Viaţa politică în România (1918 - 1921), ed. II-a, Bucureşti, Ed. pol. 1976 205 idem. Viaţa politică în România 1922 - 1928.206 Ion Saizu - Viaţa politică în România. 1922 - 1928, Bucureşti, Ed. Pol. 1979.

184

Carliştii căutau să speculeze nemulţumirile, să inoculeze ideea că principele nu a plecat de bună voie din ţară, că este singurul în măsură să pună capăt dominaţiei liberale de la conducerea ţării. În acest context, se poate aminti contactul pe care reprezentanţii P.N.Ţ. l-au stabilit în anul 1927 cu fostul principe la Paris, prin Virgil Madgearu, M. Popovici, Citta Davila, V. V. Tilea, Victor Cădere, transmiţând intenţiile lui Iuliu Maniu de a-l sprijini, cu condiţia să se despartă de Elena Lupescu.

Partidul Naţional, condus de Nicolae Iorga, se pronunţa pentru revenirea în ţară a lui Carol, la fel precum şi Alexandru Averescu şi M. Manoilescu.

În anumite împrejurări, chiar şi Carol a afirmat că va reveni în ţară, iar în 23 octombrie 1927 acesta a trimis cinci scrisori şefilor de partide N. Iorga, I.I.C.Brătianu, Iuliu Maniu, A.C. Cuza şi Al. Averescu, cu acelaşi conţinut, dezvoltând ideea de revenire. M. Manoilescu, care le transportase, a fost arestat, la fel şi alţi carlişti, iar guvernul a început o campanie deosebită cu acuzarea că se încearcă un complot “împotriva statului“. Manoilescu este eliberat de Consiliul de judecată, împotriva dorinţei guvernului. La data de 24 noiembrie 1927 moare I. I. C. Brătianu, iar P.N.L. nu-şi revine imediat după această pierdere deosebită, deoarece Brătianu făcuse posibil ca o lungă perioadă de timp monarhia să fie subordonată intereselor partidului liberal.

Până în 7 iunie 1928 sunt mai multe discuţii politice cu privire la situaţia lui Carol, moment în care principesa Elena solicită Curţii de Apel Bucureşti desfacerea căsătoriei cu fostul principe, divorţul pronunţându-se în 21 iulie.

Începând din 1928, ţărăniştii, precum şi mulţi oameni politici importanţi, îşi intensifică acţiunile în sprijinirea lui Carol, iar presiunea luptei politice face ca la 3 noiembrie guvernul lui Vintilă Brătianu să cadă. Astfel, la 8 noiembrie 1928, Regenţa îi încredinţează lui Iuliu Maniu mandatul constituirii unui nou guvern, care aduce la conducerea ţării, începând din 10 noiembrie, primul guvern ţărănist.

Datorită presiunilor politice, alimentate şi de conduita deplorabilă a principelui Nicolae în viaţa particulară şi publică, Carol începe să aibă succese, alimentate şi de atitudinea precaută, dar binevoitoare a lui Iuliu Maniu, care o sfătuia pe principesa Elena să renunţe la divorţul abia pronunţat. O criză a Regenţei s-a produs în 7 octombrie 1929, când moare Gh. Buzdugan, astfel că apare necesară convocarea Corpurilor legiuitoare.

Deoarece Consiliul de Miniştrii a preluat conducerea statului până la numirea unei noi Regenţe, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Poporului au criticat vehement această “lovitură de stat“. După consultări şi demersuri politice deosebite, în cadrul Adunării parlamentare convocate s-a stabilit alegerea în cadrul noii Regenţe a lui C. Sărăţeanu, candidat propus de Vaida Voievod, un cvasi-necunoscut în Adunarea Deputaţilor. Prin această mişcare politică se încheia influenţa liberală asupra Regenţei şi începea capitolul influenţei ţărăniste. Între timp, instituţia Regenţei suferă o grea lovitură, însuşi principele Nicolae transformându-se într-un înfocat carlist. P.N.L. susţine în continuare, în

185

cadrul Congresului din 1- 4 mai 1930, necesitatea “ordinei constituţionale“.

După mai multe manevre diplomatice şi politice, în 27 mai 1930 gruparea carlistă hotărăşte ca fostul rege Carol să se întoarcă în ţară, fapt ce se împlineşte în 6 iunie 1930. Primirea fruntaşilor ţărănişti la palatul Cotroceni reprezintă actul de recunoaştere a restauraţiei lui Carol al II-lea, chiar dacă Iuliu Maniu punea problema “moralei“. Cu concursul principelui Nicolae, a unor ofiţeri şi generali, a unor oameni politici şi chiar a unor fruntaşi liberali, printre care era şi Gh. Brătianu, actul de la 4 ianuarie s-a declarat necesar a fi anulat. Cu toate acestea, în 7 iunie, P.N.L. îşi precizează poziţia în sprijinirea Actului regelui Ferdinand din 4 ianuarie 1926.

În aceeaşi zi, în cadrul Consiliului de Miniştri, delegaţia naţional ţărănistă exprimă “voinţa naţională“, fără a mai pune problema împăcării cu principesa Elena şi a despărţirii de doamna Elena Lupescu.

Noul guvern supune Regenţei spre aprobare o lege care abrogă articolul 6 şi 7 din Statutul Casei Regale, dând dreptul în aceste condiţii lui Carol să se întoarcă în ţară. În acest context, regenţii demisionează, iar în 8 iunie, în cadrul Parlamentului, regele Carol al II-lea este repus în drepturile sale, iar Mihai este proclamat în mod formal “ Mare Voievod de Alba Iulia “.

3. Viaţa parlamentară în contextul tendinţei spre autoritarism a Regelui Carol al II-lea

Toţi cei care au lucrat pentru “restauraţie“ au încercat, în toate chipurile, să acrediteze ideea că aceasta reprezintă voinţa naţională şi nu voinţa unor partide, deşi era clar că regele Carol al II-lea a profitat de situaţia grea din ţară, de criza economică, precum şi de sprijinul Partidului Naţional Ţărănesc207.

Singurul partid care a rămas ostil “restauraţiei“ a fost P.N.L., care caracteriza întreaga acţiune ţărănistă “o simplă încercare de aventură“. În mod practic, întregul partid era debusolat. Poziţia partidului s-a schimbat în 19 iunie, când s-au apreciat ca utile şi legitime toate acţiunile lui Carol al II-lea. Reluarea relaţiilor dintre liberali şi rege a început printr-o umilire totală a şefilor acestui partid istoric.

Odată cu “alegerea“ noului rege Carol al II-lea, era nevoie de un nou guvern. În intenţia regelui era să concentreze puterea executivă în mâinile sale, numind, împotriva prevederilor constituţionale, un militar, generalul Prezan, pentru a forma un nou guvern, care să fie de “uniune naţională“. A urmat apoi numirea lui Iuliu Maniu pentru formarea unui nou guvern. Acesta s-a angajat să-l realizeze în condiţiile încoronării la Alba Iulia, împreună cu regina Elena.

După ”curăţenia“ de la palat care a culminat cu anihilarea din punct de vedere politic a mamei sale, regina Maria, îndepărtarea fostei soţii Elena şi atribuirea titlului de “maiestate”, în loc de regină, aducerea Elenei Lupescu în Bucureşti la 12 august, acţiunile regelui au continuat cu

207 Gabriel Marinescu, Ion Modreanu, Constantin Buruiană - Carol al II-lea, regele românilor. Cinci ani de domnie. 8 iunie 1930 - 8 iunie 1935., Bucureşti,1935.

186

Viaţa parlamentară în contextul

tendinţei spre autoritarism a Regelui Carol

al II-lea

Viaţa parlamentară în contextul

tendinţei spre autoritarism a Regelui Carol

al II-lea

numirea tuturor prietenilor în funcţii la Curte. Astfel s-a constituit camarila regală, care va conduce întreaga viaţă social–politică a ţării.

Beneficiile financiare ale acestei camarile erau uriaşe, dacă ne gândim, spre exemplu, că regele a ordonat schimbarea uniformei armatei, dar confecţionarea pieselor necesare se realiza la atelierele prietenului său, avocatul Dumbrăveanu. De notorietate este şi construcţia noului palat regal de către o rudă a Elenei Lupescu208.

Constantin Dumitrescu, M. Manoilescu şi Nae Ionescu devin ideologii noului regim ce-l avea în frunte pe Carol al II-lea.

Felix Wieder, Aristide Blank, N.Tabacovici şi Al. Mavrodin făceau parte din cercul oamenilor de încredere ai regelui, reuşind în scurt timp să acumuleze averi deosebit de mari, ca urmare a influenţei pe care o exercitau.

Îndepărtarea liderilor partidelor şi, mai ales, situaţia încordată dintre rege şi Iuliu Maniu va duce la demisia acestuia, în 8 octombrie.

A urmat un guvern ţărănesc condus de Gh. Mironescu, iar din a doua parte a anului 1930 s-au ivit tendinţele activităţii extremei drepte. Începând din noiembrie, încercarea de a acapara puterea devine din ce în ce mai vizibilă, pe fondul înrăutăţirii majore a situaţiei economice.

Ideea unui guvern de “uniune naţională“ revine şi în 1931, când Nicolae Titulescu nu-l poate realiza, cu toată diplomaţia şi după un îndelungat tur de contactări a fruntaşilor politici. Urmează N. Iorga pentru a forma un nou guvern, apoi C. Argetoianu, care trebuie să pregătească alegerile în condiţiile unei crize prelungite.

La 17 februarie 1932 s-a realizat un acord între Carol al II-lea şi Elena, prin care fosta regină urma să locuiască la Florenţa, putea să stea 4 luni pe an în ţară şi putea, de asemenea, să-l ia pe Mihai două luni pe an în străinătate, în schimbul unei rente viagere de 7.200.000 lei.

Slăbirea partidelor politice a continuat, concomitent cu întărirea poziţiei regale şi a camarilei, în detrimentul guvernului, spre dezastrul economic al ţării. A urmat un guvern de tehnicieni, Iorga – Argetoianu, care a căzut şi el în iunie 1932, ca urmare a problemelor de buget.

Lupta politică împotriva camarilei a fost dusă de P.N.L., Partidul Poporului, Partidul Naţionalist Democrat, Uniunea Agrară, Partidul Conservator, Partidul Naţional Agrar şi chiar de unii dintre fruntaşii P.N.Ţ., ca Iuliu Maniu, care criticau camarila pe cont propriu.

În 17 iulie 1932, ţărăniştii câştigă din nou alegerile, dar Iuliu Maniu refuză să formeze un nou guvern. Este desemnat Al.Vaida Voievod, care formează un guvern naţional–ţărănist, intrând în conflict cu Iuliu Maniu. De asemenea, se iscă un conflict şi cu Nicolae Titulescu în privinţa relaţiilor cu Uniunea Sovietică, ceea ce duce la demisia celui din urmă.

În anul 1933 se produce o imixtiune a lui Carol al II-lea în problemele guvernării, ceea ce duce la căderea guvernului, pentru că regele sprijinea pe prefectul de poliţie pe care şeful guvernului voia să-l schimbe, neţinând seama că este tatăl lui Puiu Dumitrescu, prieten al regelui şi că făcea parte din camarilă. S-a ajuns ca preşedintele P.N.Ţ. să critice regele şi camarila chiar în Parlament. Toate partidele au receptat

208 Costin Murgescu - Caracterul prădalnic al dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Unele operaţii cu devize ale fostei Case Regale, între 1935 - 1940, Rev. Ist., nr. 4, 1958.

187

această atitudine, iar P.N.L. a cerut partidului de guvernământ să iasă din echivoc şi să-şi exprime clar poziţia.

La 15 ianuarie 1933 camarila arestează, fără aprobarea Ministerului de Justiţie, pe Grigore Forţu, cel ce în anul 1930 iniţiase Organizaţia Blocul Cetăţenesc, cu scopul de a recunoaşte drepturile reginei Elena şi eliberarea lui Carol de sub tutela camarilei. Este un act de forţă şi dictat, camarila privând de libertate un adversar politic.

Guvernul Vaida Voievod reprimă sângeros pe muncitorii grevişti, iar cu acordul regal se foloseşte armata împotriva muncitorilor.

În luna martie, regele are ocazia de a începe compromiterea lui Iuliu Maniu, care era şeful guvernului pe timpul încheierii afacerii “Skoda“, tranzacţie care ducea la lichidarea industriei naţionale de armament. Astfel, în urma repetatelor atacuri compromiţătoare, acesta a fost nevoit să-şi dea demisia din preşedinţia P.N.Ţ. Guvernul Vaida Voievod începe să nu mai aibă suport în propriul partid, punând în faţa regelui problema aducerii la guvernare a P.N. Liberal, iar ca argumente se invocau relaţiile din ţară şi străinătate a P.N.L. şi a lui I.G. Duca, care puteau constitui un sprijin deosebit pentru monarhie, dar şi o limitare a acţiunii camarilei.

Creşterea influenţei P.N.L. s-a făcut şi prin intermediul direct al unor prieteni ai Elenei Lupescu şi prin “omagiile“ ce le-a prezentat I.G. Duca acestei doamne, care a făcut posibil ca în toamnă, la 14 noiembrie, să se formeze un guvern liberal. Guvernul Duca îşi întemeia activitatea pe Constituţia din 1923, fiind criticat de mai toate partidele, dar chiar şi de către cei care l-au adus la putere. De aceea, s-a trecut la organizarea de noi alegeri. În P.N.Ţ., Al. Vaida Voievod lasă locul de preşedinte lui Ion Mihalache, recunoscând greşelile ce le făcuse. Acesta încearcă apropierea de regalitate.

Celelalte partide critică foarte aspru atât partidul de guvernământ, cât şi camarila. De aceste atitudini au profitat legionarii, care şi-au depus candidaturi în 68 din cele 71 judeţe.

În 9 decembrie 1933 Consiliul de Miniştri a adoptat un “Jurnal” de desfiinţare a Gărzii de Fier, care urmărea schimbarea “ordinei de stat“. Chiar şi regele era împotriva Gărzii de Fier, deoarece aceasta criticase pe Elena Lupescu şi pe membrii camarilei. În 29 decembrie, I.G. Duca este ucis de legionari la Sinaia, ceea ce a stârnit o vie reprobare în rândul opiniei publice. Din cercetările făcute ulterior s-a dovedit că regele nu a “creat acest eveniment“, dar a profitat de el.

Din 30 decembrie, noul guvern numit introduce starea de asediu şi cenzura, arestează legionarii, chiar şi pe Nae Ionescu, care ieşind din camarilă a trecut în Garda de Fier pe post de ideolog. Este arestat şi Nichifor Crainic, redactor la “Calendarul“ precum şi V. Gomoiu.

S-au luat măsuri împotriva P.C.R.Regele a mizat în acţiunile sale pe tinerii liberali, l-a numit pe

Gh.Tătărăscu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar la preşedinţia Partidului Naţional Liberal a urmat C. I. C. Brătianu.

Rezultată din modul defectuos şi dictatorial de conducere a ţării, s-a organizat de către Victor Precup şi un grup de ofiţeri o încercare de lichidare fizică a lui Carol al II-lea şi Elenei Lupescu, în noaptea de 8 aprilie 1934. Complotul a fost descoperit, ofiţerii arestaţi şi condamnaţi.

188

Pe lângă acest rezultat, Elena Lupescu a reuşit să-l elimine din camarilă şi pe Puiu Dumitrescu şi rudele sale.

Din anul 1934 se observă tendinţa de a domina viaţa politică, de a măcina din interior partidele şi de a conduce ţara prin forţă. Au fost eliberaţi asasinii lui I. G. Duca, iar încet şi sigur Carol al II-lea a început colaborarea cu Garda de Fier. Achitarea legionarilor a marcat înfrângerea guvernului şi a partidelor politice. La 10 decembrie 1934 se înfiinţează, de către generalul Gh. Cantacuzino–Grănicerul, partidul “Totul pentru ţară“, subordonat legionarilor.

Cu ajutorul masonic francez şi cu sprijinul lui Al. Averescu, care se susţinea în mod deosebit pe conducerea armatei, la 5 februarie 1934 se constituie un guvern de autoritate. Atât regele, cât şi generalul Averescu doreau ca noul guvern să fie instrumentul autorităţii proprii. După 19 mai 1934, se schiţează un nou program de guvernare, în care regele prezida Consiliul de Miniştri, miniştrii răspundeau de actele lor faţă de suveran, numărul membrilor Adunării deputaţilor se reducea în mod substanţial, Parlamentul vota legile, dar nu putea să interpeleze guvernul, regele fiind singurul care putea să convoace Parlamentul. Aceste măsuri erau, în mod practic, tendinţe clare de încălcare a Constituţiei şi întronarea unei dictaturi regale.

Contradicţiile dintre rege şi generalul Averescu au ca rezultat renunţarea la ideea de constituire a unui nou guvern. Contradicţiile arătate au fost accentuate şi de intervenţiile ministrului Franţei la Bucureşti, precum şi de nemulţumirile exprimate de regele Alexandru al Iugoslaviei, ceea ce a creat perturbaţii şi în relaţia cu principalele partide.

În perioada anilor 1934–1938, raporturile de putere din România s-au concretizat prin confruntări politice virulente, pe de o parte între rege şi partidele politice, în scopul întăririi autorităţii lui Carol al II-lea, iar pe de altă parte generate de intenţia forţelor de dreapta de a accede spre putere209.

Împreună cu Gh. Tătărăscu, Richard Franasovici şi alte persoane influente, s-au luat măsuri de către rege pentru limitarea activităţii forţelor burgheze şi muncitoreşti din opoziţie. La 7 aprilie 1934 s-a elaborat Legea pentru apărarea ordinei de stat, care consacră continuarea stării de asediu de la asasinarea lui I. Gh. Duca, iar din 9 iulie 1934, prin elaborarea şi aprobarea Legii deplinelor puteri, guvernul are mandatul să elaboreze decrete – legi, care ulterior erau aprobate în bloc de Corpurile legiuitoare. În acest fel s-a procedat la ocolirea Parlamentului şi la asumarea de către executiv a puterii legislative. Deşi statul funcţiona cu un Parlament conform Constituţiei din 1923, s-a produs modificarea legii fundamentale la sfârşitul anului 1934, reuşindu-se reducerea numărului deputaţilor, numirea senatorilor de către rege, sporirea atribuţiunilor şi puterilor regale.

În perioada 1935–1936, asistăm la lupte intestine în interiorul P.N.L., aripa “tinerilor “ fiind încurajată la procedurile de schimbare a ”bătrânilor”. Totuşi, rămâne C. I. C. Brătianu în funcţia de preşedinte al partidului, precum şi Gh. Tătărăscu în funcţia de secretar general, aripii

209 Gavrilă Sonea - Viaţa economică şi politică a României 1933 - 1938, Bucureşti, Ed. Ştiinţ. şi Encicl., 1978.

189

tinere dându-i-se satisfacţia primirii unor funcţii în partid, ceea ce creează oportunitatea apropierii acestora de rege.

La 29 august 1939 se produce o nouă remaniere guvernamentală, cu care ocazie Carol al II-lea reuşeşte să-i impună lui Gh. Tătărăscu, fără avizul conducerii partidului, schimbarea lui N. Titulescu de la Ministerul de Externe. Contradicţiile din P.N.L. cresc, astfel că în organizaţia din Transilvania se impune ca preşedinte Valer Pop. Măcinat de lupte interne, P.N.L. nu poate să se opună forţelor dictatoriale regale şi camarilei, nici instaurării unei guvernări autoritare. Ca urmare a ascensiunii forţelor antidemocratice şi tendinţei spre autoritarism a lui Carol al II-lea, şefii partidelor tradiţionale încearcă realizarea unor contacte directe. Astfel, se organizează întâlniri între Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu, între Iuliu Maniu şi Al. Averescu, pe de o parte, şi Gh. Filipescu şi Gr. Iunian, în încercarea de a apăra şi salva regimul parlamentar constituţional. În acest context se desfăşoară mai multe adunări în partide şi demonstraţii publice ale membrilor şi simpatizanţilor.

Pentru contracararea acestor contacte şi tendinţe de organizare opoziţională, Elena Lupescu îl abordează pe directorul Societăţii de poştă, telegraf şi telefon, Ion Pitulescu, pe care îl convinge să acţioneze în urmărirea şi culegerea de date despre oamenii politici, folosind serviciile de telegraf şi telefon. Pentru denigrarea şi compromiterea lui Iuliu Maniu, Carol al II-lea încurajează tendinţele centrifuge ale lui Vaida Voievod, în scopul realizării unei alte organizaţii, denumite Frontul Românesc. Această organizaţie tindea să schimbe raportul dintre români şi celelalte naţionalităţi în cadrul instituţiilor statului, prin operaţiunea denumită “numerus vlahicus“. În 13 – 14 martie 1935, Vaida Voievod este desărcinat din funcţia de preşedinte al organizaţiei P.N.Ţ. din Ardeal, ceea ce duce la o gravă sciziune şi la slăbirea partidului, situaţie convenabilă şi programată de Carol al II-lea.

Întemeierea Frontului Românesc, la 25 februarie 1935, a schimbat raportul de forţe politice în favoarea celor de dreapta. În acest context, Partidul Naţional Agrar, L.A.N.C. şi organizaţia “Totul Pentru Ţară” îşi lansează cu multă virulenţă sloganele împotriva forţelor democratice. În toamnă, se iniţiază o campanie ţărănistă foarte dură împotriva liberalilor, ceea ce duce la pierderea prestigiului şi sprijinului maselor. Dorinţa de a câştiga cu orice preţ alegerile şi de a capta bunăvoinţa regală duce la abandonarea politicii tradiţionale de încurajare a sistemului parlamentar–constituţional şi aplecarea spre dorinţele regale, realizarea unei politici şovăitoare şi obediente, cu accente de sprijinire a dreptei. Carol al II-lea continuă acţiunea de discreditare a lui Iuliu Maniu, încercând să-l influenţeze pe Virgil Madgearu şi N. Lupu, ba chiar să-l aresteze pe D. Gerota pentru opiniile antimonarhice deschis exprimate.

În cursul anului 1936, regele iniţiază acţiuni de apropiere de “Garda de Fier”, încercând să-şi subordoneze această ideologie, căutând să-l atragă de partea sa pe Corneliu Zelea Codreanu. Primirea la rege a lui Gh. Furdui, înmânarea a 100.000 lei din caseta personală pentru desfăşurarea unor adunări studenţeşti legionare sunt acte de bunăvoinţă faţă de aceste organizaţii cu ideologie fascistă. În întâlnirile secrete din februarie 1937, dintre rege şi “căpitan”, s-a încercat un compromis, regele oferindu-şi

190

serviciile pentru a-i aduce la putere pe legionari, în schimbul funcţiei de “căpitan” al organizaţiei, ca urmare a serviciilor ce urma să le aducă lui Carol şi pentru activitatea împotriva forţelor democratice. Deoarece nu s-a ajuns la o înţelegere, Carol al II-lea, prin Decretul-lege din octombrie 1937, înfiinţează organizaţia “Straja Ţării”, menită să asigure educaţia copiilor şi tineretului în proslăvirea “Marelui străjer”, având şi scopul de a atrage o parte însemnată din tineretul legionar în noua formaţiune210.

Pe de altă parte, legionarii au încercat şi ei să grupeze în jurul ideilor lor şi celelalte partide, organizând întâlniri cu Iuliu Maniu, cu Gh. Brătianu şi alţi lideri politici, cu scopul declarat de a realiza un front comun pentru contracararea lui Carol şi camarilei sale.

Se poate afirma că, la sfârşitul anului 1937, viaţa parlamentară se găsea într-un regres deosebit, principalele partide burgheze fiind măcinate de lupte interne şi de confuzii ideologice. Guvernul era transformat în mod practic în Cabinetul personal al regelui, iar forţele din opoziţie, divizate, nu reuşeau nici o influenţă pozitivă.

În 12 noiembrie 1937, I. Mihalache este chemat de rege pentru a face un nou guvern, în colaborare cu Vaida. Deoarece între aceştia erau mari neînţelegeri, regele a dat mandat în continuare lui Gh.Tătărăscu să creeze un Guvern cu o “bază lărgită“. Noul Guvern a avut ca sarcină să organizeze noi alegeri, sens în care a dizolvat Parlamentul şi a stabilit data alegerilor pentru 20 decembrie 1937. S-au format carteluri electorale între P.N.L. – P.N. Democrat – Frontul Românesc şi Partidul German, dar acestea au dus la accentuarea divergenţelor liberale.

Politica ţărănistă de “aşteptare a bunăvoinţei regale” a suferit un eşec deosebit, astfel că I. Mihalache şi-a dat demisia în 23 noiembrie 1937, în funcţia de preşedinte fiind ales Iuliu Maniu.

La 25 noiembrie, se încheie un pact de neagresiune între Iuliu Maniu, Gh. Brătianu şi C. Z. Codreanu pentru apărarea “corectitudinii alegerilor“, precum şi pentru contracararea acţiunilor guvernului Tătărăscu în alegeri. Aceasta a fost o mare greşeală, opinia publică nereceptând pozitiv alianţa partidelor tradiţionale cu organizaţia fascistă, nedându-şi votul pentru acest cartel electoral211.

Lupta electorală a dus la rezultate surprinzătoare, prin aceea că nici un partid nu a avut 4o % din totalul voturilor, guvernul a pierdut alegerile, naţional-ţărăniştii au pierdut o mare parte din electorat, în schimb forţele de dreapta şi organizaţia fascistă Garda de Fier au câştigat un număr însemnat de voturi.

În 28 decembrie 1937, Octavian Goga este însărcinat să formeze un nou Guvern, dar fără o bază largă şi fără susţinerea naţionalilor-creştini acesta nu putea să aibă succes. În aceste condiţii, regele Carol al II-lea desfiinţează Corpurile legiuitoare, în scopul organizării de noi alegeri în martie 1938.

Acest Guvern nepopular a dus la schimbarea atitudinii partidelor faţă de grupările pro-carliste, prin aceea că P.N.Ţ. a eliminat din partid pe cei care au intrat în guvernul Goga, iar în interiorul partidului s-au

210 Ioan Scurtu - Contribuţii privind viaţa politică din România, Ed. ştiin. şi encicl., Bucureşti, 1988.211 Ioan Scurtu - Pactul de neagresiune electorală dintre P.N.Ţ. şi Garda de Fier ( noiembrie 1937 ), în Studii şi articole de istorie, XLV - XLVI, 1982.

191

făcut mari presiuni pentru ruperea legăturilor cu C.Z. Codreanu. Partidul Naţional Liberal a fuzionat cu P.N.L. Brătianu, iar în noul partid poziţia lui Gh. Brătianu a devenit mai importantă decât a lui Gh. Tătărăscu, care a rămas vicepreşedinte. În interiorul partidului s-a întărit rolul factorului antidemocratic, dar şi anticarlist.

Garda de Fier a iniţiat o intensă propagandă fascistă, impresionând prin risipa de fonduri şi mijloace materiale, demonstrând prin aceasta puternica susţinere externă din partea Germaniei. Ca organizaţie care a obţinut 15,5% din voturile electoratului, Garda de Fier a încercat să-şi consolideze poziţia şi să instaureze o dictatură fascistă.

Într-un proces politic destul de rapid s-au creat condiţiile favorabile instaurării unui regim bazat pe autoritatea regală. Carol al II-lea a reuşit să demonstreze opiniei publice că nici un partid nu poate rezolva marile probleme ale ţării. Economia a intrat într-o criză deosebită, iar creşterea şomajului, sporirea preţurilor şi accentuarea stării de nesiguranţă au dus la proteste din partea cetăţenilor care doreau să scape cât mai repede de guvernul Goga. Cercurile conducătoare de la Paris şi Londra au luat notă cu îngrijorare de deteriorarea situaţiei politice din România, care putea duce la eventualitatea instaurării unui regim fascist şi plasarea ţării noastre în orbita Germaniei hitleriste.

4. Dictatura regalăÎn perioada februarie 1938 – septembrie 1940, conducerea statului

a instituţionalizat un regim autoritar, bazat pe însuşirea puterii de stat de către rege, în condiţiile reducerii semnificative a celorlalte puteri din stat, precum şi a lichidării activităţii democratice a partidelor212.

La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea cere lui O. Goga să demisioneze, în acelaşi timp cu cererea către patriarhul Miron Cristea de a forma un Guvern de autoritate, care să “restabilească ordinea în ţară“ şi să ia măsuri ferme împotriva mişcării legionare.

Guvernul nou format din gruparea centristă a P.N.Ţ. şi gruparea lui Gh. Tătărăscu din P.N.L., din susţinătorii personali ai lui Carol al II-lea, cum au fost Paul Teodorescu, C. Argetoianu, Voicu Niţescu, precum şi şapte foşti preşedinţi ai Consiliului de Miniştri, a însemnat acoperirea regimului monarhic dictatorial cu numele şi prestigiul lor.

În “Proclamaţia din 11 februarie 1938“, Carol al II-lea afirma că: “România trebuie salvată şi sunt hotărât s-o fac“, iar prin măsurile preconizate “urmează depolitizarea vieţii administrative şi gospodăreşti a statului“.

Printre obiectivele urmărite şi afirmate cu consecvenţă pe tot parcursul acestui tip de guvernare, erau acelea de curmare a “luptelor de dezbinare dintre fraţi şi crearea unei desăvârşite ordini sociale “.

Dictatura a început prin decretarea, la 11 februarie 1938, a stării de asediu, menţinerea ordinei cu ajutorul armatei, numirea unor prefecţi din rândul coloneilor, precum şi revocarea convocării corpurilor legiuitoare.

212 Cuvântările regelui Carol II. 1930 - 1940., vol II, Bucureşti, 1940.

192

Dictatura regală

Dictatura regală

Instaurarea dictaturii regale a însemnat instaurarea conducerii autoritare reacţionare a capitalului financiar, desfiinţarea libertăţilor cetăţeneşti şi introducerea unei noi Constituţii care consfinţea “o dictatură de ordin personal“.

La 20 februarie este aprobată noua Constituţie de către Consiliul de Miniştri. Pentru o aparenţă de activitate democratică, ea este supusă atenţiei cetăţenilor pentru “bună ştiinţă şi învoire“, votul fiind acordat verbal şi întocmindu-se liste separate pentru cei care erau împotriva textului. Prin această presiune politică asupra alegătorilor, textul Constituţiei “a fost votat“ de 4.275.581 cetăţeni cu drept de vot, din 4.303.064 cetăţeni prezenţi la votare.

Constituţia a menţinut unele principii democratice, ca: suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, monarhia ereditară, inviolabilitatea monarhului, responsabilitatea ministerială, rigiditatea constituţională, controlul legalităţii actelor jurisdicţionale, examinarea prealabilă a legilor din punct de vedere tehnic.

Se proclamau libertăţi ca: egalitatea în faţa legii, libertatea conştiinţei, a muncii, a învăţământului, presei, întrunirilor, a asocierii, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, de a comunica şi publica ideile, dreptul de întrunire şi de asociaţie, dar toate acestea se exercitau conform legii, care le limita sau le eluda, uneori chiar interzicându-le.

Conform noilor prevederi legale, regele era proclamat drept “capul statului”, prin care naţiunea îşi manifesta toate puterile. Constituţia dă prioritate puterii executive în defavoarea puterii legislative, astfel că Guvernul este numit de suveran şi răspunde numai în faţa sa. Regele putea refuza sancţionarea legilor, putea dizolva Adunarea legiuitoare, putea da decrete cu putere de lege, avea competenţa să semneze tratatele politice şi militare fără acordul Parlamentului. Erau menţinute toate prerogativele regale din Constituţia elaborată în 1923, persoana regelui fiind inviolabilă.

O măsură antidemocratică a fost aceea a măririi vârstei pentru vot de la 21 la 30 ani, care a dus în fapt la excluderea tineretului de la viaţa politică. Alegătorii erau împărţiţi în trei categorii, în raport de ocupaţie, astfel: agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, precum şi ocupaţiile intelectuale. Mandatul deputaţilor a crescut de la 4 la 6 ani, iar al senatorilor de la 4 la 9 ani. Regele numea jumătate din senatori, iar cealaltă jumătate erau senatori de drept, între care au fost incluşi toţi principii familiei regale, precum şi clientela sa.

S-a introdus pedeapsa cu moartea pe timp de pace, pentru atentate împotriva suveranului, a membrilor familiei regale, şefilor statelor străine, precum şi înalţilor demnitari ai statului.

Monarhia îşi asigura rolul dominant, precumpănitor, în sistemul politic, conducea executivul, subordonase Parlamentul şi puterea judecătorească.

În 30 martie apare o nouă instituţie, numită Consiliu de Coroană, care urma să gireze activitatea guvernului şi în care intrau doar persoane desemnate de rege. Aceştia erau remuneraţi substanţial, aveau doar un

193

rol consultativ, purtau denumirea de consilieri regali şi au fost membri ai Consiliului de Miniştri sau generali în armată.

La 8 martie s-a procedat la iniţierea unor discuţii privind dizolvarea partidelor politice, astfel că în 30 martie a apărut un decret-lege prin care toate partidele au fost dizolvate, iar cluburile, localurile şi sediile au fost trecute în patrimoniul Ministerului de Finanţe. Ideea a fost aceea de a se interzice mişcarea politică democratică şi de a se crea o formaţiune care să înglobeze pe toţi fidelii lui Carol al II-lea şi să iniţieze o nouă mişcare în favoarea politicii şi cultului personalităţii sale

Pentru dominaţia internă, locală, s-a trecut la o nouă reformă administrativă, începând din 14 august 1938. Prin aceasta, s-a introdus o nouă unitate administrativă – ţinutul. Cele zece ţinuturi nou create au fost conduse de rezidenţi regali, numiţi prin decret regal pe o perioadă de şase ani. Primarii comunelor şi oraşelor nu mai erau aleşi, ci erau numiţi pe o perioadă de şase ani de către prefecţi.

În luna septembrie, printr-un nou decret, se desfiinţează sindicatele, ce aveau în cuprinderea lor peste 8o mii de muncitori, hotărându-se înfiinţarea breslelor profesionale, organizaţii comune de lucrători, funcţionari şi meseriaşi. Acestea nu puteau să acţioneze pentru apărarea intereselor lor decât pe plan intern, interzicându-li-se stabilirea unor legături cu organizaţiile similare de pe plan internaţional.

În 22 februarie 1940 se înfiinţează, prin decret regal, aşezămintele “Muncă şi voie bună“, prin care se extinde controlul statului şi asupra organizării timpului liber al muncitorilor şi funcţionarilor.

În 15 decembrie 1938 se reînfiinţează “Straja Ţării“, care a cuprins pe toţi copii şi tinerii între 7 – 21 ani, în mod obligatoriu, cu scopul de a depune un jurământ “Marelui străjer“ şi de a proslăvi personalitatea regală.

În 16 decembrie 1938 a apărut decretul–lege de înfiinţare a Frontului Renaşterii Naţionale, partid unic, unde urmau să se formeze noile idei şi cadre necesare regimului dictatorial, precum şi mobilizarea conştiinţelor în scopul cultului personalităţii lui Carol al II-lea. Doar acest partid avea dreptul de a depune candidaturi pentru alegerile parlamentare, administrative şi profesionale. Şeful partidului era regele, care îndruma un Consiliu Superior Naţional format din 150 de persoane, precum şi Directoratul format din 3o persoane apropiate regelui. F.R.N. avea trei secretari generali.

Armata, magistratura şi învăţământul au fost “reformate“ prin masive pensionări, propuneri de disponibilizări, transferuri şi numiri de noi cadre, pentru ocuparea tuturor posturilor importante de către oamenii devotaţi lui Carol al II-lea.

În paralel, s-a procedat la desfăşurarea unei propagande demagogice intense, în care se proslăvea persoana regelui ca “părintele patriei, conducătorul suprem, întemeietorul” etc, se dădea o amploare naţională unor fapte mărunte sau unor evenimente aniversare ale familiei regale.

După moartea lui Miron Cristea, conducerea Guvernului a fost preluată de Armand Călinescu, care, de la 6 martie 1939 şi până când a fost asasinat, la 21 septembrie 1939, a condus Guvernul, dar şi două

194

ministere importante, şi anume Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale.

La 9 mai 1939 a fost decretată o nouă lege electorală, mai restrictivă, care a redus numărul deputaţilor de la 387 la 258, iar numărul senatorilor la 176, din care jumătate erau numiţi de rege, iar cealaltă jumătate forma grupul senatorilor de drept. Alegerile s-au făcut sub presiunea puterii regale, într-o campanie electorală ce a durat patru zile, astfel că în 1 – 2 iunie s-a ales Parlamentul după cum s-au făcut propunerile de Frontul Renaşterii Naţionale.

Regimul impus de Carol al II-lea s-a sprijinit pe marii magnaţi ai oligarhiei financiare, grupuri de industriaşi şi bancheri ca Nicolae Malaxa, Max Auschnit, Ion Gigurtu şi alte mari firme, în care regele era acţionar.

Sistemul elaborării decretelor–lege, în locul legilor ce trebuiau dezbătute şi aprobate de Parlament, a atins paroxismul în anul 1940, când au fost depuse spre ratificare 163 astfel de acte normative, pentru a fi aprobate în bloc. Parlamentul a fost înlocuit în mod practic cu o instituţie formală, care aproba toate demersurile normative ale clicii conducătoare.

Domnia regelui Carol al II-lea, a fost plină de ambiţii şi orgolii, de dorinţa de acaparare a puterii politice depline, de subordonarea vieţii economice intereselor personale şi a unui mic grup de oameni de afaceri, iar atunci când apogeul puterii sale a devenit aproape tangibil, a urmat prăbuşirea şi abdicarea, în condiţiile izbucnirii celei de a doua mari conflagraţii mondiale.

6. Dezmembrarea statului român, rezultat al politicii de forţă şi dictat a marilor puteri. Abdicarea Regelui Carol al II-lea

În perioada care a urmat anului 1938, situaţia internaţională s-a deteriorat, a devenit iminentă izbucnirea celui de al doilea război mondial, context în care România şi-a pierdut sistemul de alianţe, în condiţiile în care marile puteri, contracarate de Germania, nu au putut oferi nici un fel de garanţii statului român, iar pretenţiile revizioniste ale ruşilor, bulgarilor şi ungurilor au luat amploare, încurajate de situaţia concretă a ţării, lipsită de aliaţi 213.

În acest context, dictatura regală a încercat să facă faţă problemelor politice interne şi externe, dar nu a reuşit, trebuind să cedeze teren, să lichideze unele instituţii pe care chiar ea le crease, deoarece au devenit opozante regelui Carol al II-lea. Deşi la 30 martie 1938, Carol al II-lea a decretat dizolvarea partidelor, situaţia lor a rămas de fapt în existenţă, fie că au trecut în tabăra politică a regelui, fie că reprezentau “partidele istorice” cu demnitatea şi tradiţiile lor, de care nici regele nu avea curaj să se atingă.

Partidul Agrar, condus de C. Argetoianu, Frontul Românesc din jurul lui Al. Vaida Voievod, Partidul Naţionalist – Democrat, condus de N. Iorga şi gruparea liberală a lui Gh. Tătărăscu s-au aliniat politicii carliste, acţionând în noile condiţii admise de lege.

213 Viorica Moisuc - Diplomaţia României şi problema apărării suveranităţii şi independenţei naţionale în perioada martie 1938 - mai 1940.

195

Dezmembrarea statului român.

Abdicarea Regelui Carol al

II-lea

Dezmembrarea statului român.

Abdicarea Regelui Carol al

II-lea

Partidul Maghiar a devenit Comunitatea Maghiară, aderând la 17 ianuarie 1939 la Frontul Renaşterii Naţionale, iar Partidul Germanilor s-a transformat în Comunitatea Germanilor din România, aderând şi ei la F.R.N. ca filială.

Partidul Comunist Român şi Partidul Social Democrat au renunţat la activitatea lor, indicând membrilor să intre în bresle, asociaţii şi redacţii de ziare, pentru a susţine orice orientare democratică.

Partidul Naţional Ţărănesc, condus de Iuliu Maniu, şi Partidul Naţional Liberal, condus de C. I. C. Brătianu, nu au trecut la dizolvare, ba chiar au transmis puternice “proteste” regelui în luna aprilie, organizând şi manifestaţii.

Ca urmare a morţii conducătorului său, Octavian Goga, Partidul Naţional – Creştin îşi încetează activitatea şi chiar existenţa, iar partidul “Totul pentru Ţară”, al legionarilor, a hotărât să-şi înceteze activităţile.

La 12 martie 1938, Germania anexează Austria, fapt ce îi determină pe legionari să ceară intervenţia germană şi în alte state suverane, chiar şi în ţara noastră. În aceste condiţii, Carol al II-lea a hotărât să distrugă Garda de Fier, motiv pentru care Armand Călinescu îl arestează la 26 martie pe C. Z. Codreanu, pentru gravele insulte aduse lui N. Iorga. În 18/29 aprilie sunt arestaţi şi alţi legionari, sunt percheziţionate sediile acestora, iar ca urmare Codreanu este condamnat la 10 ani muncă silnică pentru uneltire contra statului 214.

După 29 septembrie 1938, când “Acordul” de la München duce la sacrificarea Cehoslovaciei, ţara noastră pierde un aliat credincios, iar Hitler este din ce în ce mai ferm în a face presiuni asupra României. Vizitele lui Carol al II-lea la Londra şi Paris nu duc la rezultate clare în privinţa unor garanţii, iar la întâlnirea realizată cu Hitler în 24 noiembrie, acesta cere în mod ferm alianţa cu Germania, retragerea din Liga Naţiunilor, încheierea unui tratat, aducerea la putere a Gărzii de Fier, în schimbul garantării graniţelor împotriva pretenţiilor Ungariei şi Bulgariei.

Regele Carol al II-lea hotărăşte păstrarea unei “neutralităţi binevoitoare” şi încheierea unui tratat economic româno-german de lungă durată, precum şi alinierea industriei la cerinţele de război ale germanilor. Ca urmare a influenţei germane, legionarii devin din ce în ce mai virulenţi şi agresivi, răspândesc broşuri şi alte materiale de propagandă, organizează atentate şi ameninţă. În acest context, regele hotărăşte lichidarea principalelor căpetenii legionare în 29/30 noiembrie 1938, cu ocazia unui transfer de la Râmnicul Sărat la închisoarea Jilava, prilej cu care sunt executaţi C. Z. Codreanu şi alţi 13 conducători legionari215.

Lichidarea capilor mişcării legionare duce la o aparentă supunere, fapt ce determină pe rege să graţieze şi să elibereze 131 legionari din închisori şi aresturi.

Pentru ameliorarea relaţiilor cu Germania, la 13 februarie 1939 încep discuţiile de încheiere a unui tratat cu Germania, deşi scopul germanilor era acela de a subordona întreaga noastră economie intereselor lor.

214 Condamnarea d-lui Corneliu Zelea Codreanu - în "Universul", 55, nr. 110, din 21 apr. 1938. 215 Ştefan Palaghiţă - Garda de Fier spre reînvierea României, Buenos - Aires, 1951.

196

O situaţie nouă, aceea a invadării Cehoslovaciei la 14 martie 1939, face ca opinia publică românească să se manifeste deosebit de virulent împotriva Germaniei, iar Guvernul Călinescu să mobilizeze armata la graniţa de nord-vest şi vest a ţării.

Consiliul de Coroană din 17 martie, având în vedere climatul internaţional existent, hotărăşte semnarea tratatului cu Germania, fapt ce se va împlini în noaptea de 22/23 martie 216.

În aprilie 1939, deşi se primesc garanţii din partea Marii Britanii şi Franţei cu privire la independenţa României, care era deosebit de ameninţată, în vizita ministrului de externe Grigore Gafencu de la Berlin se exprimă dorinţa României de a nu se angaja în conflictul dintre marile puteri. Deşi Guvernul României a încercat să realizeze o înţelegere sau un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică, toate demersurile nu au avut nici un rezultat.

Evenimentele s-au precipitat, când la 23 august s-a semnat un tratat de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, urmat la scurt timp (1 septembrie 1939) de izbucnirea celui de al II-lea război mondial.

Luând act de aceste evenimente grave, Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939 a stabilit ca România să păstreze o neutralitate absolută, Guvernul să obţină garanţii din partea marilor puteri, în special din partea Germaniei, să continue eforturile pentru încheierea unui tratat de neagresiune cu Ungaria, la fel şi cu Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Guvernul român a sprijinit oficialităţile şi poporul polonez, fapt ce a iritat conducerea germană, care a pus la cale, împreună cu Garda de Fier, răpunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, Armand Călinescu, în ziua de 21 septembrie 1939. Ca urmare a acestei crime politice, Carol al II-lea a ordonat ca asasinii să fie executaţi la locul crimei, iar ulterior au fost executaţi peste 300 legionari, printre care aproape toţi fruntaşii mişcării.

Carol al II-lea încearcă o reconciliere cu forţele politice şi chiar reorganizarea Frontului Renaşterii Naţionale, atragerea P.N.L. şi P.N.Ţ. în jurul regelui, ba chiar şi a mişcării legionare “supuse” prin măsurile drastice de reprimare luate.

Activizarea operaţiunilor militare din Europa, succesele deosebite ale Germaniei în război (intrarea la 9 aprilie în Danemarca şi Norvegia, invadarea la 10 mai a Olandei, Belgiei şi Luxemburgului) au determinat Consiliul de Coroană din 28 mai 1940 să renunţe la neutralitate şi să se orienteze spre cel de al III-lea Reich. În acest context, mişcarea legionară primeşte legitimitate, Horia Sima revine în ţară şi se înscrie cu toţi legionarii în Partidul Naţiunii.

În 20 iunie 1940, Parisul este ocupat de germani, fapt ce încurajează Moscova să ceară “soluţionarea problemei Basarabiei”. La 25 iunie, Joakim von Ribbentrop a cerut lui Schulenburg să comunice lui Molotov că “Germania este fidelă acordurilor de la Moscova“.

Încurajaţi de această poziţie, în 26–27 iunie se fac schimburi de telegrame, din care cele ruseşti cuprind avertismente ultimative pentru cedarea unui teritoriu de 50.000 km.p., cu o populaţie de 3.800.000

216 "Monitorul oficial" nr. 125 din 2 iunie 1939.

197

locuitori. La 3 iulie 1940, trupele sovietice s-au instalat în noile graniţe. Acest act de ocupare forţată a dat prilejul unei campanii furibunde a legionarilor împotriva U.R.S.S. şi încurajarea apropierii de Germania.

În noile condiţii, Carol al II-lea a pornit pe calea colaborării directe cu Garda de Fier, constituind la 28 iunie un cabinet sub preşedenţia lui Gh. Tătărăscu, în care trei miniştri erau legionari. Totodată, Carol al II-lea a cerut la 1 iulie Germaniei să trimită o misiune militară în România.

În acest context, toate forţele politice au dezaprobat activitatea politică regală, activitate care s-a îndreptat spre organizarea legionară, cu scopul obţinerii puterii cu ajutorul Germaniei 217.

În politica de integrare în sistemul creat de Axa Berlin - Roma, România a fost nevoită să mai cedeze teritorii, la cererea imperativă a lui Hitler. Tratativele cu Bulgaria au dus la cedarea, în 21 august, a întregului Cadrilater, conform graniţei dintre cele două ţări, existentă în anul 1912218. Tratativele româno–maghiare nu au dus la nici un rezultat, fiind necesară intervenţia Germaniei, ca “arbitru”. Începând din 16 august şi în toate zilele până în 30 august au exercitat presiuni şi ameninţări, mergând până la aceea de desfiinţare a statului român.

La 30 august 1940, ora 15,00, a avut loc actul semnării “Dictatului”, la Viena, de către o delegaţie maghiară şi M. Manoilescu, ministrul de externe, prin care s-a cedat un teritoriu de 43.492 km.p. şi o populaţie de 2.667.000 locuitori, din care 50,2% erau români, 37,1% erau maghiari şi secui, iar ceilalţi erau etnici germani, ţigani, evrei şi alte naţionalităţi 219.

Consiliul de Coroană din noaptea de 30/31 august 1940, luând la cunoştinţă de hotărârea de la Viena, a cerut abdicarea regelui.

Sub presiunea maselor, lipsit de orice sprijin politic şi pus în faţa faptului şi pus în faţa că ţara a pierdut în mai puţin de trei luni 99.738 km.p., reprezentând o treime din teritoriu, precum şi 6.821.000 locuitori, regele Carol al II-lea e silit să abdice. Abdicarea a însemnat investirea cu depline puteri a generalului Ion Antonescu pentru conducerea statului 220.

Din punct de vedere al monarhiei, abdicarea a însemnat şi realizarea succesiunii la tron, prin persoana lui Mihai I, care devine noul rege al României, conform Decretului-lege din 6 septembrie 1940221.

TEMA 7. EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN PERIOADA REGALITĂŢII. MODERNIZAREA LEGISLAŢIEI

1. Constituţia din anul 1923Alcătuirea statului naţional unitar, pe bazele unei noi formule

legislative, a făcut ca vechea Constituţie din anul 1866 să nu mai

217 Eliza Campus - Din politica externă a României, 1913 - 1947.218 Politica externă a României, Dicţionar cronologic, op cit. p. 237.219 Istoria României între anii 1918 - 1944. Culegere de documente. 220 Rechizitoriul făcut de generalul Antonescu regelui care a dus la prăbuşirile anului trecut, "Curentul ", XIV, nr. 4801 din 29 iunie 1941.221 Decret - lege privind succesiunea la tronul României a regelui Mihai I- iu, " Monitorul Oficial " nr. 206 bis. din 6 sept. 1940.

198

EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN

PERIOADA REGALITĂŢII.

MODERNIZAREA LEGISLAŢIEI

legislatiei

EVOLUŢIA DREPTULUI ÎN

PERIOADA REGALITĂŢII.

MODERNIZAREA LEGISLAŢIEI

legislatieiConstituţia din anul 1923

Constituţia din anul 1923

corespundă situaţiei de după primul război mondial. Era necesar ca legea fundamentală a statului să cuprindă realităţile şi angajamentele pe care statul şi le-a asumat prin convenţii şi tratate internaţionale, prin actele de unire de la Alba Iulia, Cernăuţi şi Chişinău 222.

La baza concepţiei noii constituţii au stat patru proiecte realizate de Partidul Liberal în anul 1921, al Partidului Ţărănesc din anul 1922 al profesorului Constantin Stere, precum şi două proiecte personale ale profesorilor de drept constituţional Radu Boilă de la Universitatea din Cluj şi Constantin Beraru de la Cernăuţi 223.

Proiectul liberal, cu unele modificări, este adoptat şi devine Constituţia din anul 1923.

Structura noii Constituţii este influenţată de marile transformări sociale, de unirea ţării, de împroprietărirea ţăranilor după anul 1917 şi acordarea votului universal. Constituţia din anul 1923 menţine structura celei de la 1866, dar introduce principii moderne, cum ar fi:

accentuarea instaurării unei societăţi democratice transformarea Senatului într-un corp de tehnicieni, prin crearea unei

instituţii cu senatori de drept; transformarea ideii de proprietate în funcţie socială; preocuparea pentru problemele sociale şi de muncă ale cetăţenilor; instaurarea ideii de legalitate în toate compartimentele statului, prin

controlul constituţionalităţii legilor şi inamovibilitatea magistraţilor.Constituţia era structurată în 138 articole, sistematizate în 8 titluri,

cu privire la: teritoriul României, drepturile românilor, suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, puterea legiuitoare, consiliul legislativ, puterea executivă, puterea judecătorească, instituţiile administrative locale, finanţele, armata şi diferite dispoziţii.

Printre principalele prevederi în legătură cu teritoriul, se stipulează inalienabilitatea sa, hotarele neputând fi schimbate decât în baza unei legi speciale. De asemenea, se prevede că teritoriul statului este indivizibil.

În cel de al doilea titlu erau prevăzute drepturile românilor. Ele au fost prezentate sintetic şi pe larg în articole separate, astfel: egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea individuală, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiţionare, dreptul de a acţiona în justiţie pe funcţionarii publici. Constituţia proclamă votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, deşi prin legi speciale electorale militarii şi femeile nu se bucurau de acest drept.

În cel de al doilea titlu sunt cuprinse dispoziţiile constituţionale care consacrau separaţia puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată de rege şi parlament, cea executivă se realiza de către rege şi guvern, iar cea judecătorească de instanţele judecătoreşti.

Parlamentul, sau reprezentanţa naţională, era format din Adunarea deputaţilor şi Senat, care dezbăteau şi adoptau legile, dar care aveau şi iniţiativă legislativă, la fel ca şi regele. Adunarea deputaţilor era

222 Decretul pentru convocarea corpului electoral, în "Monitorul Oficial " nr. 29, din 23 ian. 1922.223 Mihai T. Oroveanu - Istoria dreptului românesc, 1992, Editura Cerma, Bucureşti.

199

formată din reprezentanţi aleşi, iar Senatul din cetăţeni cu vârstă de cel puţin 40 de ani, unii de drept, iar alţii aleşi.

Alegerea deputaţilor se realiza prin votul cetăţenilor cu drept de vot din circumscripţiile electorale judeţene, de către membrii camerelor de comerţ şi industrie, de muncă şi agricultură, precum şi de profesorii fiecărei universităţi.

Senatorii de drept erau mitropoliţii şi episcopii, foştii şefi de guverne, foşti miniştri, foşti preşedinţi ai corpurilor legiuitoare sau foşti senatori şi deputaţi.

Regele avea o poziţie privilegiată, putând să convoace parlamentul în sesiune extraordinară şi să dizolve o cameră, pe amândouă sau guvernul.

În Constituţie era prevăzută şi înfiinţarea unui Consiliu legislativ, căruia îi revenea sarcina de a prezenta proiecte de legi, dar rolul său era tehnic, consultativ.

Unele inovaţii ale noii constituţii sunt cele cu privire la introducerea naţionalizării subsolului, trecerea în proprietatea de stat a căilor de comunicaţii, a spaţiului atmosferic, a apelor navigabile şi fluviale. Astfel, s-a creat posibilitatea acţiunii marilor capitaluri şi îngrădirea monopolurilor străine.

O altă inovaţie este aceea că s-a introdus controlul constituţionalizării legilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul de a declara inaplicabile legile ce contraveneau textului Constituţiei, dar numai pentru cazul judecat 224.

În acest sens, s-a introdus şi principiul controlului legalităţii actelor administrative, în baza căruia instanţele puteau anula sau cenzura actele administraţiei de stat, obligând statul la plata unor despăgubiri pentru pagubele aduse unor persoane. În articolul 128, Constituţia prevedea ca în caz de pericol să se poată introduce starea “de asediu general sau parţial”, ceea ce a creat posibilitatea reprimării mişcărilor sindicale, muncitoreşti sau ţărăneşti.

O contribuţie importată la consolidarea sistemului electoral a constituit-o legea electorală din 1926. Aceasta a detailat modul de aplicare a votului universal proclamat de Constituţie, stabilind şi sistemul de acces al partidelor în parlament, ca urmare a “primei majoritare”.

Sistemul primei majoritare presupunea totalizarea tuturor voturilor, iar partidul care obţinea 40% din totalul voturilor primea 50% din mandate, restul împărţindu-se proporţional între celelalte partide. O excepţie era aceea că dacă într-un judeţ era minoritar un partid care a obţinut minimum de 2% din voturi la nivelul întregii ţări, deci nu era parlamentar, acestuia îi reveneau totuşi mandatele corespunzătoare judeţului respectiv. Dacă nici un partid nu obţinea cel puţin 40% din voturi, mandatele se repartizau proporţional cu procentul obţinut. La Senat, repartizarea mandatelor se făcea în totalitate pentru partidul cu cele mai multe voturi.

2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923

224 P. Constantinescu - Iaşi. Reforma Constituţiei. Constatări istorico. Juridice, Bârlad, 1923.

200

Modernizarea dreptului după Constituţia din

1923

Modernizarea dreptului după Constituţia din

1923

2. 1. Dreptul administrativ

Mai ales după realizarea statului naţional unitar, dreptul administrativ a fost necesar să se unifice, pentru reglementarea unitară a tuturor problemelor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina 225.

Dacă serviciile publice erau conduse iniţial de Consiliul Dirigent în Transilvania, de directorate şi secretariate de servicii în Basarabia şi Bucovina, unele domenii importante, cum au fost afacerile externe, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa statului au fost preluate de guvernul de la Bucureşti.

În anul 1929 s-a trecut la o nouă organizare administrativă, elaborându-se o nouă lege: Legea pentru organizarea ministerelor, din 2 august 1929, care a creat cadrul general de organizare a acestora, precum şi centralizarea administraţiei.

Fiecare minister era organizat după aceeaşi structură, respectiv un ministru, secretari de stat sau titulari de portofoliu, precum şi miniştri fără portofolii. S-au creat în fiecare minister subsecretariate de stat, care au creat posibilitatea plasării clientelei politice.

Conform legii, existau 11 ministere: de Externe, de Interne, de Finanţe, de Justiţie, Instrucţiunii Publice şi Culte, Armatei, Agriculturii şi Domeniilor, Industriei şi Comerţului, Lucrări publice şi Construcţiilor, Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.

Fiecare minister era compus din direcţii, servicii, secţii şi birouri subordonate ierarhic. Pe lângă ministere funcţionau, pentru controlul administraţiei locale, şapte Directorate, care se aflau în subordinea ministerelor şi îşi subordonau prefecturile.

În 14 iunie 1925 s-a adoptat legea pentru unificarea administrativă. Conform acesteia, teritoriul era împărţit în judeţe şi comune. Comunele erau urbane şi rurale.

Organizarea comunelor rurale s-a realizat prin gruparea unui număr mare de sate, pe de o parte pentru a micşora cheltuielile aferente unei administraţii costisitoare, iar pe de altă parte pentru ruperea unei tradiţii care încetăţenise regula ca la fiecare sat să fie o primărie.

Comuna era condusă de un primar, de un ajutor de primar, apoi de un notar şi de un secretar, toţi plătiţi din veniturile comunale. După 1929 s-a dat o nouă lege administrativă, care prevedea, pentru comunele rurale, gruparea unui număr mai mic de sate în jurul primăriei, revenindu-se oarecum la tradiţie.

Comunele urbane erau centre orăşeneşti, dintre care unele erau reşedinţe judeţene. Unele reşedinţe de o importanţă mai mare puteau primi denumirea de municipii. Judeţele erau subîmpărţite în plăşi, iar comunele urbane în sectoare.

Comunele urbane se conduceau printr-un sistem de consilii, formate din consilieri aleşi şi de drept. Exista şi un organ de conducere colectivă, numit delegaţia permanentă comunală sau judeţeană. În

225 Emil Cernea. Emil Molcuţ - Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1994. Ed. Şansa.

201

Dreptul administrativ

Dreptul administrativ

fruntea comunelor se afla primarul, iar în fruntea judeţelor era prefectul, organe executive ale consiliilor sau delegaţiilor permanente.

Sistemul de subordonare era realizat pe linie ierarhică, comunele fiind subordonate judeţului, iar consiliile judeţene şi municipiile erau subordonate Ministerului de Interne şi Consiliului Superior Administrativ.

La toate nivelurile comunale, atribuţiile comisiilor se orientau spre alegerea primarilor comunali, a candidaţilor pentru funcţiile de primari municipali şi a delegaţiilor permanente. Deciziile pe care le luau erau în interes local şi se refereau la învăţământ, epitropia bisericilor, întreţinerea şi construirea drumurilor şi podurilor, construcţiile civile de interes local şi ordinea poliţienească.

In raport cu mărimea comunei, se puteau înfiinţa şi organe de specialitate numite servicii, în domeniul administrativ, tehnic, economic, financiar, statistic, sanitar, învăţământ, culte şi altele.

Delegaţia permanentă a judeţului era formată din comisiile de specialitate, alcătuite din membrii consiliului, aleşi în proporţie de trei cincimi şi numiţi în proporţie de două cincimi.

Prefecţii judeţelor erau numiţi prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne, iar conducerea plăşii era încredinţată unui pretor, numit prin decizia ministrului de Interne, dar la propunerea prefectului. Pretorul îndeplinea şi funcţia de şef al poliţiei de plasă.

Prin legea privind organizarea administraţiei locale din anul 1929 s-au adus unele îmbunătăţiri cadrului legislativ şi organizatoric, prin împărţirea comunelor rurale în sectoare şi conferirea personalităţii juridice acestor sectoare. S-a lărgit, de asemenea, competenţa adminstrativă atribuită satelor, în sensul că cele care aveau o populaţie de peste 600 locuitori puteau să se conducă printr-o adunare sătească sau consiliu sătesc.

Pe linia administraţiei statului s-au înfiinţat unele organisme centrale, cu rolul de a regla în mod uniform activitatea în domeniile cele mai importante. Printr-o serie de legi apar Consiliul Legislativ, Consiliul Superior Administrativ, Casa Pensiilor, Camerele Agricole, Camerele de muncă, de comerţ şi industrie.

O importanţă deosebită o are reglementarea Statutului funcţionarilor publici, care se bucurau de unele privilegii faţă de alte categorii de salariaţi, atrăgându-i în acest fel la aplicarea corectă şi în interesul statului a legilor şi celorlalte acte normative.

2. 2. Dreptul civilDeşi în această perioadă era nevoie mai mult decât oricând de

modificarea legislaţiei civile, chiar de elaborarea unui nou cod civil, în scopul unificării legislaţiei patriei mamă cu reglementările existente în Basarabia, Bucovina şi Transilvania, totuşi a rămas în vigoare Codul civil român de la 1864.

Unificarea legislaţiei civile s-a realizat prin legi speciale, astfel că la finele anilor treizeci, Basarabia avea legislaţia vechiului regat implementată, iar în Transilvania se mai aplicau unele norme tradiţionale. Acestea nu şi-au încetat aplicabilitatea până la izbucnirea celui de al doilea război mondial.

202

Dreptul civilDreptul civil

În domeniul legislaţiei de reglementare a instituţiei proprietăţii, unele noi prevederi se găsesc în conţinutul Constituţiei din anul 1923, care a consacrat concepţia proprietăţii ca funcţie socială. Derivând de la acest concept, prevederile legilor speciale ce au urmat au putut reglementa unele domenii cum sunt producţia, repartiţia şi organizarea muncii.

În acest sens, se prevede că exproprierile pentru utilitate naţională sunt legitime, introducându-se, începând cu anul 1917, un nou text constituţional, lărgindu-se înţelesul termenului de utilitate publică. Se trec în proprietatea statului bogăţiile subsolului şi spaţiul aerian, prin acesta limitându-se dreptul de proprietate absolut consfinţit de constituţiile anterioare. Pe această bază au putut fi naţionalizate, pentru utilitate publică, unele întreprinderi, cum sunt cele de armament şi muniţie, cele de producere a energiei, cele metalurgice, care mai pe urmă, datorită intereselor financiare ale unor particulari apropiaţi regelui, au fost concesionate pentru exploatările din subsolul ţării.

Începând din anul 1917 s-a trecut la rezolvarea problemei ţărăneşti, prin înfăptuirea reformei agrare. Pentru înfăptuirea împroprietăririi cu pământ s-a efectuat o dublă operaţiune, ce a constat, în primul rând, în exproprierea pământului în folosul statului, după care, în etapa a doua, au fost împroprietăriţi în mod efectiv ţăranii. La 14 decembrie 1918 s-a dat un decret pentru exproprierea marilor proprietăţi rurale, ceea ce însemna exproprierea terenurilor Coroanei, ale Casei rurale, ale persoanelor juridice, ale instituţiilor de mână moartă, cele aparţinând supuşilor statelor străine sau absenteiştilor. S-au expropriat şi două milioane de hectare din proprietăţile particulare, pe principiul progresivităţii, lăsându-se moşierilor suprafeţe între 100 şi 500 hectare.

La 4 ianuarie 1919 s-a dat un decret–lege privind reforma agrară în Basarabia, ceea ce consfinţea de fapt realizarea reformei ce se înfăptuise încă din anul 1917.

La 12 septembrie 1919 a început reforma agrară în Transilvania, pe baza Hotărârii Marelui Sfat Naţional. La 7 septembrie 1919, aceeaşi reformă agrară a început şi în Bucovina, pe baza decretului regal adoptat în acest scop.

Legile de împroprietărire s-au elaborat după constituirea Parlamentului ţării reîntregite. Pentru Basarabia s-a votat Legea agrară în 10 martie 1920, la 17 iulie 1921 s-a votat Legea agrară pentru Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, iar la 30 iulie pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, precum şi pentru Bucovina.

Trecerea pământului în proprietatea statului s-a făcut prin despăgubirea foştilor proprietari la preţul de arendă înmulţit cu 40 în vechiul regat şi cu 20 în restul ţării. A urmat apoi vânzarea terenurilor către ţărani, astfel că în anul 1934 erau vândute 66% din pământurile expropriate, iar restul au fost arendate ţăranilor de către stat.

Pentru protecţia ţăranilor, prin legea de împroprietărire s-a prevăzut o clauză prin care aceştia nu-l pot vinde sau ipoteca până la stingerea oricăror datorii către stat, s-a stabilit vânzarea în rate şi pe o durată între 10–20 ani. Ca urmare a reformei agrare, situaţia ţărănimii s-a ameliorat, ceea ce a influenţat dezvoltarea general economică a ţării; s-a

203

creat o categorie importantă de ţărani mijlocaşi, iar vechea moşierime a fost desfiinţată.

În legătură cu proprietatea statului asupra bogăţiilor subsolului, în 3 iulie 1924 s-a promulgat Legea minelor. Recunoscând drepturile câştigate de cei care în momentul aprobării actului normativ desfăşurau activităţi privind exploatarea resurselor prin extracţii, legea a dus la favorizarea capitalului autohton. Această favorizare se concretiza, potrivit legii, prin interzicerea transferării acţiunilor nominative străinilor, necesitatea ca în societăţile de exploatare 60% din capitalul social să fie românesc, iar conducerea acestor societăţi, prin Consiliile de Administraţie, să fie compusă din minimum două treimi din cetăţeni români. S-a fixat şi un termen de 10 ani pentru toate societăţile din ţară, în scopul realizării acestei condiţii.

Aceste prevederi liberale au fost schimbate de către guvernul naţional - ţărănist în anul 1929, când politica de dezvoltare liberală “prin noi înşine“ a fost schimbată cu aceea a “porţilor deschise“, revizuindu-se legislaţia şi promulgându-se o nouă Lege pentru exploatarea minelor, în 29 martie 1929, prin care toate restricţiile erau înlăturate, iar ţara a fost închinată capitalului străin.

Regimul juridic al proprietăţii a fost revăzut şi în ceea ce priveşte întreprinderile, ele fiind împărţite în raport de interesele statului, în întreprinderi de interes general sau utilitate publică, care au devenit obiect al monopolului de stat, precum şi întreprinderi comerciale care nu erau monopoluri de stat şi puteau fi administrate sau asociate capitalului privat, inclusiv capitalului străin. În legătură cu condiţia juridică a persoanelor, nu există modificări importante faţă de prevederile Codului civil. În anul 1928 s-a elaborat Legea actelor de stare civilă, prin care s-a reuşit reglementarea unitară a procedurii de încheiere a acestor acte, precum şi forma lor.

Reglementări mai numeroase s-au realizat pentru legislaţia muncii. În anul 1929 s-a promulgat Legea asupra contractelor de muncă, care a înlăturat inegalitatea de tratament a femeii în ceea ce priveşte încheierea unei convenţii de muncă, ridicarea salariului şi posibilitatea de a dispune de el, dreptul femeii de a putea înstrăina bunurile familiei fără autorizaţia soţului.

În 26 mai 1921, ca urmare a transformărilor survenite în viaţa socială, s-a autorizat prin lege organizarea sindicatelor. Ele aveau rolul doar de a reprezenta problemele profesionale ale muncitorilor, de a revendica drepturile economice şi salariale, precum şi condiţii mai bune de muncă, interzicându-li-se însă muncitorilor să desfăşoare manifestări cu caracter politic.

Ca urmare a înfiinţării unor multitudini de instituţii, a fost necesar ca şi în materia persoanelor juridice să se facă reglementări noi, ceea ce a dus la schimbarea acordării personalităţii juridice, prin proceduri speciale, în faţa instanţelor judecătoreşti.

În conformitate cu Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, acestea se împart în două categorii: persoane juridice de drept public, societăţi şi asociaţii cu scop comercial, iar în a doua categorie se înscriu fundaţiile fără scop lucrativ.

204

Persoanele juridice de drept public erau create numai prin lege, cele comerciale erau supuse reglementărilor acestui cod specific, iar cele fără scop lucrativ puteau să funcţioneze numai pe baza deciziei de funcţionare a tribunalului civil din circumscripţia în care se constituiau. Decizia trebuia avizată de ministerul de resort, în competenţa căruia cădea activitatea asociaţiei, precum şi în urma concluziei Ministerului Public, care verifica statutele sau actele constitutive şi componenţa Consiliilor de conducere sau de administraţie, pentru a nu contraveni legii.

Nu se acordau avize favorabile pentru fundaţii care erau suspectate de a avea un obiect de activitate ilicit, sau care desfăşurau acţiuni considerate contrare ordinei de drept, publice sau bunelor moravuri.

După înfiinţare, aceste fundaţii puteau fi controlate periodic de inspectorii şi delegaţii ministerului, precum şi de membrii Comisiei superioare a persoanelor juridice, care puteau propune desfiinţarea lor Consiliului de Miniştri. Existând modalităţi de desfiinţare administrative, pe lângă cele derivând din statutele proprii sau în urma unei decizii judecătoreşti, s-a legalizat posibilitatea reprimării activităţii partidelor politice incomode sau a asociaţiilor de luptă pentru drepturile cetăţeneşti. În timpul crizei economice din perioada 1929 – 1933 s-au elaborat o seamă de acte normative care au încercat să stopeze efectele acesteia, dar şi să protejeze marele capital, pe creditori şi statul. Având în vedere falimentele frecvente ale întreprinderilor industriale şi comerciale, s-a trecut la modificarea regimului juridic al contractelor şi proprietăţii, sau chiar al statutului persoanelor.

Prin Legea din 20 august 1929, privitoare la libera circulaţie a bunurilor agricole (legea Mihalache), s-a renunţat la limitarea loturilor de pământ ţărăneşti, acestea putând fi scoase la vânzare de către creditori. Aceleaşi demersuri s-au făcut şi cu privire la statutul femeii măritate (Legea din anul 1932), prin prevederea că aceasta putea vinde bunurile familiei, astfel încât creditorii se puteau îndrepta şi spre bunurile femeii.

S-a schimbat, de asemenea, regimul contractelor de împrumut, dobânda crescând foarte mult, termenele de rambursare fiind foarte scurte, iar dobânda nerestituită se capitaliza. Astfel a apărut cămătăria ca o sursă curentă de îmbogăţire, fiind necesare intervenţii ale statului pentru plafonarea dobânzilor, stabilirea unor dobânzi legale şi a penalităţilor pentru depăşirea acestora. Ca urmare a înrăutăţirii situaţiei generale a ţăranilor şi a imposibilităţii acestora de a-şi plăti datoriile, s-a ajuns la situaţia ca statul să elaboreze un complex de acte normative de asanare a datoriilor agricole. Astfel, în 19 aprilie 1932 s-au redus prin lege datoriile ţărăneşti cu 50%, iar restul datoriei a fost reeşalonat pe timp de treizeci de ani, cu o dobândă de 4%. La 14 aprilie 1933 se elaborează o nouă lege pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane, care acordă un termen de graţie de cinci ani pentru plata datoriei, precum şi o dobândă de 1%. În aprilie 1934 s-a reformulat, printr-o altă lege, problema conversiunii datoriilor agricole, prin care acestea sunt reduse în proporţie de 50-70%, urmând ca restul datoriilor rămase să fie plătite într-un termen de 17 ani în rate anuale, cu o dobândă de 3%. Toate aceste

205

legi au ameliorat situaţia ţăranilor şi a altor categorii de datornici, dar au salvat şi pe marii bancheri, datoriile fiind preluate de stat, iar creanţele bancherilor au fost satisfăcute în termen scurt.

Pentru protejarea intereselor marilor industriaşi şi a angrosiştilor, în perioada crizei economice s-a procedat şi la schimbarea conţinutului contractului de vânzare-cumpărare.

Exista situaţia când vânzătorul credita pe micul comerciant cu diferite mărfuri, acesta urmând ca după vânzarea acestora să remită preţul, deci el era din momentul preluării mărfii proprietarul acesteia. Pentru a-l proteja pe marele industriaş în cazul în care vânzătorul dădea faliment, s-a trecut la schimbarea momentului în care cumpărătorul devine proprietarul mărfii, stabilindu-se că acesta este identic cu primirea datoriei, ceea ce permitea ca în caz de faliment fiecare să-şi recupereze bunurile proprii.

În anul 1929 s-a elaborat o lege privind vânzarea maşinilor pe credit şi în rate, lege care s-a aplicat tuturor produselor industriale şi care prevedea că vânzătorul poate să-şi recupereze bunurile în momentul falimentului cumpărătorului, proprietatea asupra acestora fiind translativă doar în cazul remiterii preţului mărfii.

La fel s-a procedat şi în cazul contractului de consignaţie. Întreprinderile puneau bunurile la dispoziţia unor comercianţi pentru a fi vândute în regim de consignaţie, iar în cazul falimentului vânzătorului bunul era recuperat.

Ca urmare a dezvoltării economico–industriale, dar şi ca urmare a efectelor crizei, a fost nevoie de elaborarea unei legislaţii a muncii care să reglementeze modul de soluţionare a conflictelor de muncă, repausul duminical, concediile de odihnă, durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor şi femeii, relaţiile dintre muncitori şi patronat în procesul muncii.

În 8 septembrie 1920 se reglementează prin lege dreptul la grevă. Deşi acest drept este limitat de condiţii şi proceduri greoaie, totuşi pentru prima dată el devine un drept legal. Termenele, procedura împăcării şi arbitrajul, interzicerea încetării lucrului numai pentru motive ce ţin de condiţiile de muncă, au dus la restrângerea acestui drept, iar în aprilie 1929 s-a aprobat o lege potrivit căreia refuzul de a se supune arbitrajului ducea la desfiinţarea contractului de muncă.

La 18 iunie 1925 s-a aprobat legea ce prevedea repausul duminical, iar în 13 aprilie 1928 s-a reglementat, tot prin lege, durata zilei de muncă, a săptămânii de lucru de 48 ore, interzicerea angajării copiilor sub 14 ani, ocrotirea femeii prin acordarea concediului de naştere, precum şi interzicerea concedierii gravidelor.

În anul 1929, ca urmare a experienţei anterioare, s-a ajuns la sistematizarea legislaţiei muncii, la reglementarea unitară şi completă a acesteia. Împreună cu reglementările din anul 1933, cu privire la asigurările sociale, se poate concluziona că s-a parcurs o etapă deosebit de importantă în modernizarea legislaţiei muncii.

Înfiinţarea unor instanţe speciale pentru soluţionarea litigiilor de muncă, în anul 1933, pe lângă Camerele de muncă, care aveau atribuţiuni de soluţionarea litigiilor de muncă, ocrotirea meseriilor şi sănătăţii muncitorilor, a creat cadrul legal de rezolvare a problemelor din sectoarele industriale cu pondere muncitorească.

206

2. 3. Dreptul penalPerioada de modernizare a dreptului cuprinde şi elaborarea unui

nou Cod penal, care a apărut în lupta dintre necesitatea unor noi reglementări şi tergiversarea acţiunii din cauza intereselor politice contradictorii dintre partidele de la putere şi cele din opoziţie. La 18 martie 1936 a fost adoptat noul Cod penal, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Redactat într-o manieră impecabilă, cu texte precise, cu definiţii şi concepte clare, codul penal evidenţiază progresul ştiinţei dreptului din acea perioadă din ţara noastră.

Codul penal cuprinde trei “cărţi”: Cartea I – Dispoziţii generale, Cartea a II-a – Dispoziţii privitoare la crime şi delicte şi Cartea a III-a – Dispoziţii privind contravenţiile.

În cadrul “Dispoziţiilor generale” sunt reglementări cu privire la activitatea legii penale în timp, aplicarea acesteia în spaţiu, precum şi definiţii ale pedepselor.

Sunt consacrate mai multe tipuri de pedepse: pentru crime, delicte şi pentru contravenţii, care formau categoria pedepselor principale; urmau apoi pedepsele complementarii şi cele accesorii.

Deşi aparent pedepsele prevăzute în codul penal erau mai blânde, totuşi, prin trecerea unor crime în categoria delictelor, dar cu limitele minime de pedepse crescute substanţial, în mod practic se ajungea la o sancţiune mai severă.

Tot în domeniul penal, o serie de infracţiuni nu mai sunt reglementate de noul cod, ci de legi speciale, care erau mai uşor de schimbat în conţinut sau pedepse, putându-se adapta la situaţia concretă a ţării şi la nevoia de represiune dintr-un moment dat. Astfel, pentru reprimarea speculei ilicite s-a promulgat Legea din 17 iunie 1923, care fixa preţurile maximale, restrângea posibilitatea de aprovizionare cu mărfuri peste posibilitatea de desfacere, reglementa problema substituirii şi falsificării de mărfuri, fapte ce erau pedepsite cu închisoare sau amendă.

În 2 aprilie 1930 este promulgată Legea pentru apărarea liniştei şi creditului ţării, care sancţiona penal pe cei care răspândeau zvonuri alarmante sau creau panică în rândul populaţiei. Istoria acestei legi este strâns legată de posibilele proteste cu privire la revenirea la tron a regelui Carol al II-lea, precum şi multiplele comentarii care s-au făcut cu privire la anturajul acestuia.

În anul 1932, o Lege de limitare a concurenţei neloiale a sancţionat comportamentele celor care s-au folosit de firmele sau emblemele, precum şi de mărcile fabricilor, încălcând drepturile acestora, producând mărfuri expuse spre vânzare sub firme sau mărci falsificate.

Pentru reprimarea mişcărilor politice, la 19 decembrie 1924 a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştei publice, numită “Legea Mârzescu“, care sancţiona deosebit de sever acţiunile de procurare de materiale propagandistice împotriva statului sau regelui, sau împotriva celor ce făceau declaraţii, demonstraţii, ţineau discursuri sau îndemnau prin cântece, lozinci sau manifeste la acţiuni antimonarhice.

207

Dreptul penalDreptul penal

De asemenea, era pedepsită penal şi purtarea unor însemne, embleme, insigne, steaguri sau pancarte prin care se aducea atingere proprietăţii, proprietarilor sau statului. Toate aceste sancţiuni, în contextul unor demonstraţii deosebit de virulente împotriva crizei economice, curbelor de sacrificiu sau împotriva Casei regale, au creat numeroase cazuri de arestări politice şi reprimarea unor adversari ai monarhiei.

În 15 noiembrie 1927 s-a modificat “Legea Mârzescu“, în sensul înnăspririi prevederilor acesteia, în contextul crizei monarhice, a abandonării tronului de către principele Carol şi instaurării Regenţei. Reprimarea unor împotriviri s-a realizat şi în contextul declarării stării de asediu în unele zone sau localităţi.

O altă modificare a legislaţiei penale a survenit pe timpul marilor mişcări sociale din anii 1929 – 1933, când apare “Legea Mironescu“, la 12 mai 1933, care reprima pe cei ce se baricadau în întreprinderi, clădiri publice sau refuzau să părăsească anumite clădiri sau zone, prin acesta săvârşind infracţiuni împotriva statului, pentru care puteau fi sancţionaţi cu închisoare, amendă sau interdicţie de domiciliu.

Starea de asediu, prin care se introduceau interdicţii deosebite privind circulaţia, întrunirile, activitatea organizaţiilor sau diferitelor acţiuni de protest, a fost completată cu noi dispoziţii privind delictul de ultraj, precum şi prelungirea termenului de menţinere pe timp de şase luni, sau chiar mai mult, prin hotărâri ale Consiliului de Miniştri, deci cu încălcarea gravă a prevederilor constituţionale. Aceste măsuri au creat premisele unei guvernări deosebit de autoritare, prin posibilitatea de a folosi legal forţele armate pentru reprimarea protestelor populaţiei.

2.4. Schimbări ale procedurii civile şi penaleCea mai importantă realizare în procedura civilă a fost unificarea

procedurilor pe teritoriul întregii ţări, inclusiv în noile provincii care s-au unit cu vechiul regat. Cu această ocazie s-au simplificat formele procedurale de judecată, s-au scurtat termenele de judecată, procedându-se la accelerarea demersurilor din cauzele supuse instanţelor.

Legea din 19 mai 1925 consacră acest proces de unificare procedurală la nivelul întregii ţări. O inovaţie este aceea cu privire la numărul de exemplare al acţiunii, conform cu numărul părţilor din proces cărora le era remisă, sub forma a câte unui exemplar prin intermediul instanţei.

La 25 iunie 1924 a fost promulgată o Lege privind organizarea instanţelor civile, creându-se astfel sistemul instanţelor judecătoreşti: judecătorii, tribunale, curţi de apel, curţi cu juri şi Curtea de Casaţie.

Judecătoriile erau înfiinţate în zonele rurale sau urbane, tribuna-lele funcţionau la nivelul judeţelor, având în compunere mai multe secţii, existau un număr de 14 curţi de apel, curţile cu juri judecau doar cauze penale, iar la nivel central exista Curtea de Casaţie.

Şi în domeniul procedurii penale principala activitate modernizatoare a fost aceea a uniformizării procedurii pe întregul cuprins al ţării. S-au organizat poliţia judiciară, sistemul judecătorilor de instrucţie, s-au generalizat regulile cu privire la mandatele de înfăţişare, arestare,

208

Schimbări ale procedurii civile

şi penale

Schimbări ale procedurii civile

şi penale

aducere, depunere, eliberare provizorie, precum şi întreaga formularistică.

S-au generalizat şi la nivelul provinciilor dispoziţiile cu privire la starea de asediu.

Începând cu anul 1935, se trece la aplicarea unui nou cod de procedură penală, dar care este practic o reluare a celui anterior, la care s-au adăugat puţine modificări. Dintre acestea, cele mai importante se referă la repartizarea competenţelor materiale ale instanţelor.

Astfel, contravenţiile erau de competenţa judecătoriilor, delictele erau de competenţa tribunalelor, crimele fiind judecate de curţile cu juri. Delictele de presă şi cele politice au fost repartizate spre judecare tot curţilor cu juri. Juriile erau compuse dintr-un consilier de la Curtea de Apel, precum şi din doi judecători ai tribunalului, asistaţi de juraţi.

Procesele aveau două faze distincte. În prima fază, de cercetare, urmărire şi instrucţie, erau implicate organele poliţiei judiciare, ale Ministerului Public, precum şi judecătorii de instrucţie. În faza a doua, denumită fază de judecată, activitatea procesuală era sub conducerea judecătorului, care pronunţa şi sentinţa, în baza legii şi în conformitate cu conştiinţa sa liberă.



1. Constituţia din anul 1866;2. Crearea statului naţional unitar;3. Codul civil de pe vremea Domnitorului A.I.Cuza;4. Constituţia din anul 1923;5. Codul penal şi Codul de procedură penală.

Bibliografie obligatorie:

CHIŞ I., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010. CHIŞ I., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2010.

Bibliografie facultativă:

CERNEA E, MOLCU E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, 2006 GIURESASCU C-tin, Istoria Românilor, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, 1975 HANGA V., Istoria generală a statului şi dreptului, Litografia şi tipografia invăţământului Bucureşti 1958; TOP D., MASTACAN O., Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. C.H.Beck, 2009

209

TESTTEST


340_Curs I.D. - ISDR - IOAN CHIS - 2010_1923

Documents

Transcript of 340_Curs I.D. - ISDR - IOAN CHIS - 2010_1923