Universitatea „Ovidius”din ConstanţaFacultatea de Teologie Ortodoxă

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ(Sec. X-XX)

Constanţa2010

1. Schisma din 1054. Cauze

Orice schimbare unilaterală în credinţă, cult şi disciplina Bisericii fără aprobarea întregii Biserici a dus întotdeauna la schismă sau erezie, înlăturate prin hotărâri ale sinoadelor locale sau ale celor ecumenice. Unele dintre acestea însă au afectat profund Trupul lui Hristos, iar rezultatele lor negative continuă să-i învrăjbească pe mulţi dintre creştini. Schisma din 1054 este un fenomen religios care continuă să marcheze viaţa creştină. Începuturile ei se anunţau vizibil încă din secolul al IX-lea, când s-a ajuns la neînţelegeri dogmatice, cultice şi canonice între Biserica Răsăritului şi cea a Apusului. Unele deosebiri fuseseră semnalate de la sinodul II Trulan din 691-692, care a căutat să le înlăture prin emiterea celor 102 canoane. Vina schismei o poartă atât latinii cât şi grecii. Cauzele acestei schisme sunt serioase şi complicate, de ordin politico-religios.

Cauzele politice. Deosebirile de ordin politic între Răsărit şi Apus au devenit evidente din timpul lui Diocleţian (284-30), care a organizat imperiul pornind de la observarea diferenţelor de mentalitate, cultură şi organizare politică şi economică. Deosebirile dintre cele două părţi ale imperiului s-au accentuat după mutarea capitalei la Constantinopol (11 mai 330), când Constantin cel Mare a ridicat „noua Romă”. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395) a împărţit imperiul între cei doi fii ai săi, Honoriu şi Arcadiu. Importanţa şi influenţa politică a Constantinopolului creşte şi mai mult după ce Imperiul Roman de Apus cade, în 476, sub loviturile topoarelor barbare. Imperiul Bizantin, cum începe să se numească din secolul al VII-lea, devine unicul continuator al Imperiului Roman, prestigiu pe care îl păstrează până la căderea sa sub otomani. Refacerea imperiului pentru o scurtă perioadă, în timpul domniei lui Iustinian (527-565), nu schimbă cursul istoriei. Roma se simte tot mai singură şi, treptat, este nevoită să-şi caute un sprijin politic în popoarele barbare. În 568, longobarzii cuceresc cea mai mare parte din Italia şi ameninţă Roma. În anul 752, papa Ştefan al II-lea face apel la ajutorul francilor lui Pepin cel Scurt (741-768), care distruge regatul longobarzilor, iar teritoriile cucerite sunt dăruite papei, care îşi creează un stat terestru, „Republica romanorum”, care a durat până la unificarea Italiei, în 1870. Statul Vatican se reînfiinţează în 1929, în urma semnării unui Concordat cu statul italian.

Iconoclasmul s-a constituit într-o cauză majoră, deoarece mulţi dintre cei persecutaţi au găsit un refugiu la Roma, mai cu seamă călugări, preoţi sau teologi. Măsura luată în 731 de împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-740) de a trece Iliricul oriental, Italia de Sud, Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, confiscându-le de sub jurisdicţia papei, a tensionat şi mai mult relaţiile dintre latini şi greci. Încoronarea, la 25 decembrie 800, a lui Carol cel Mare de către papa Leon al III-lea ca „împărat roman al Apusului”, chiar dacă nerecunoscut de Constantinopol, i-a nemulţumit pe greci.

Cauzele religioase. În teologia apuseană, sub influenţa lui Tertulian, Biserica se organizează tot mai mult ca o instituţie administrativ-pământească. Din teologia Fericitului Augustin se susţine, treptat, primatul papal. Prin papa Grigorie cel Mare (590-604) este acceptată teza despre purgatoriu. Este introdusă în cult missa romană şi este acceptată pascalia latină în locul celei alexandrine, stabilită la sinodul I ecumenic (325).

Dezbinarea din sânul creştinismului produsă de Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451) a îngrijorat Imperiul răsăritean, care caută de acum o împăcare religioasă cu monofiziţii. Publicarea Henoticonului (482) pentru realizarea unităţii religioase a declanşat nemulţumirea Romei şi o schismă religioasă ce a durat 35 de ani (484-519). Legăturile dintre Roma şi Constantinopol s-au tensionat şi din momentul în care patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul (582-595) şi-a luat titlul de patriarh ecumenic (588). În semn de smerenie, papa Grigorie cel Mare s-a numit pe sine „servus servorum Dei”, dar se considera patriarh al întregului Apus.

Apusenii îi acuzau pe greci de practici condamnate la Sinodul II Trulan. Prin Enciclica sa din 867, patriarhul Fotie aducea şi el învinuiri latinilor privind unele erori dogmatice, în special cele referitoare la purcederea Duhului Sfânt – Filioque.

Sărbătoarea solemnă din Duminica I din Postul Sfintelor Paşti, din 11 martie 843 (Duminica Ortodoxiei), când au fost condamnate toate ereziile ce au tulburat viaţa Bisericii, părea să aducă vremuri de pace. Începutul tensiunilor, al schismei, l-a făcut numirea ca patriarh de Constantinopol a lui Fotie (858-876; 877-886) în locul patriarhului Ignatie (847-858; 867-877). În lupta dintre cei doi, dorind să marcheze un primat de onoare, a intervenit papa Nicolae, care l-a recunoscut pe Ignatie, iar în cele din urmă a ajuns să-l excomunice pe Fotie. Mai mult, papalitatea obstrucţionează misionarismul grecilor printre bulgari, lucru condamnat de Fotie în Enciclica sa din 867, în care condamnă şi alte erori dogmatice şi cultice ale latinilor.

Readucerea pe scaunul patriarhal a lui Ignatie a fost consemnată de sinodul din 869-870, care trece cu vederea erorile latinilor. După moartea lui Ignatie, a revenit Fotie, căruia prin sinodul din 879-880 i s-a recunoscut patriarhatul. Acum se face precizarea ca simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan să nu fie schimbat prin adaosul Filioque.

A doua fază a schismei s-a petrecut în 1054. Pe scaunul Romei se afla papa Leon al IX-lea (1048-1054), iar patriarh era Mihail Cerularie (1043-1058), două personalităţi religioase . Imperiul era condus de Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), un monarh slab, care a accentuat decăderea imperiului.

Deschiderea de către Roma a luptei împotriva normanzilor a adus statul papal în pragul prăbuşirii. În această luptă, papa s-a aliat cu Imperiul Bizantin. În 1053 papa a fost învins la Civitate şi închis de normanzii lui Robert Guiscard la Benevento. Tensiunile religoase erau mari, deoarece papa desfiinţase arhiepiscopia greacă din sudul Italiei. La îndemnul patriarhului Mihail Cerularie, învăţatul arhiepiscop Leon de Ohrida trimite o scrisoare episcopului latin Ioan de Trani, în care arată erorile apusenilor, scrisoare care a nemulţumit pe cardinalul Humbert şi pe papa Leon al IX-lea. Stareţul Nichita Pectoratul de la Mânăstirea Studion îi condamnă şi el pe latini. La aceste învinuiri răspunde în câteva scrisori dure papa Leon al IX-lea. Din consideraţii politice şi religioase este convocat un sinod la Constantinopol. Delegaţia latină a fost compusă din cardinalul Humbert, cancelarul Frederic de Lotaringia, viitor papă, din arhiepiscopul Petru de Amalfi. Aceştia au fost găzduiţi la Mânăstirea Studion, unde, în spiritul concilierii, Nichita Pectoratul îşi retrage acuzele.

LA 19 aprilie 1054, papa Leon al IX-lea moare. Însă la Constantinopol se dorea continuarea discuţiilor. Fără a consulta Roma, la 16 iulie 1054, latinii aruncă anatema asupra Bisericii Răsăritului. Grecilor le sunt aduse numeroase acuzaţii de erezie. Patriarhul Mihail a convocat un sinod care, la 24 iulie 1054, a excomunicat Biserica Romei. În acel moment nu s-a crezut că acţiunile Constantinopolului şi ale Romei vor afecta atât de mult viaţa creştinilor. Evenimente asemănătoare mai avuseseră loc, dar Biserica le depăşise.

Declaraţia comună din 7 decembrie 1965 făcută de patriarhul Atenagora în catedrala „Sf. Gheorghe” a Patriarhiei Ecumenice, ca şi cea făcută de papa Paul al VI-lea în catedrala „Sf. Petru” din Roma, au ridicat anatemele din 16 şi 24 iulie 1054. Dar se caută în continuare, prin dialog, o refacere a unităţii.

2. Încercări de unire a Bisericii creştine în secolele XI-XIV

Cu toate că raporturile dintre creştinii răsăriteni şi apuseni începuseră să se răcească înainte de anul 1054, totuşi, dezbinarea reală nu s-a făcut simţită decât mai târziu, mai ales în timpul şi în urma cruciadelor.

În anul 1071, anul marii înfrângeri a armatei bizantine conduse de împăratul Roman al IV-lea Diogen (1067–1071) de către turci la Mantzkert, bizantinii au pierdut şi baza lor italiană de la Bari, ocupată de normanzi, iar împăratul a fost luat prizonier. Urmaşul acestuia, Mihail al VII-lea Ducas, a cautat atunci apropierea de papa Grigorie al VII-lea, cerându-i ajutor împotriva turcilor; papa a primit cu bucurie propunerea, dorind pe de altă parte să o căsătorească pe fiica principelui normand Robert Guiscard (1015–1083) cu fiul bazileului bizantin, gândindu-se că astfel va fi şi mai uşoară unirea celor două Biserici.

Conflictul cu normanzii din sudul Italiei şi cearta pentru învestitură (1076) cu împăratul german l-au împiedicat pe papă să de-a bizantinilor ajutorul promis, pentru ca mai târziu să-i excomunice pe împăraţii Nichifor Botaniacul (1078–1081) şi pe Alexios Comnen (1081–1118), deoarece aceştia se opuneau planurilor lor.

Tratativele de unire s-au dus apoi între împăratul Alexios I Comnen şi papa Urban al II-lea (1088–1099) care convoacă un sinod în 1098 la Bari, la care participă episcopii greci şi latini din sudul Italiei. Aici, discuţia s-a purtat mai ales asupra lui Filioque, despre care învăţatul arhiepiscop Anselm de Canterbury (†1109) a vorbit atât de elocvent, încât papa a spus că pronunţă excomunicarea împotriva celor ce n-ar crede aşa. Se pare că acum o parte dintre episcopii greci din Italia s-au unit cu Roma, dar care nu angaja Biserica Ortodoxă.

Urmatoarele tratative de unire au continuat între împăratul Alexios I Comnen şi papa Pascal al II-lea (1099–1118). Din cauza jafurilor făcute pe teritoriul bizantin, ura confesională dintre greci şi latini s-a mărit. Latinii îi numeau pe greci schismatici, eretici şi duşmani ai creştinătăţii, considerându-i o piedică în calea cruciaţilor pentru eliberarea Sfântului Mormânt.

Boemond, ducele normanzilor, deveni din 1098 principe de Antiohia, cu autorizaţia papei Pascal al II-lea, colinda în 1105 Europa pentru a organiza o expediţie contra Bizanţului, oferind papei unirea Bisericilor prin supunerea politică a grecilor, cucerind Constantinopolul.

Prin răsunătoarea înfrângere a normanzilor la Dyrrachion (1107–1108), Boemond încheie pace cu Alexios I Comnen, încât politica antibizantină, normandă şi papală fusese compromisă pentru mult timp.

În anul 1113, Alexios I Comnen propune papei să i se ofere lui şi fiului său Ioan coroana Imperiului occidental, pentru a se realiza unirea Bisericilor. Unirea nu s-a putut încheia, căci papa a cerut bizantinilor mai întâi recunoaşterea primatului papal şi apoi discutarea diferenţelor dogmatice şi rituale.

Polemica virulentă dintre trimisul papal Petru Chrisolan, arhiepiscopul Milanului, cu teologii bizantini, Ioan Furnis, Eustaţiu, mitropolitul Niceii, Eftimie Zigabenul si Zonaras, pe problema Filioque, a accentuat şi mai mult confesionalismul şi a zădărnicit unirea.

Fiul şi succesorul lui Alexios I Comnen, Ioan II Comnen (1118–1143), intra în legătură cu papii Calist al II-lea (1119–1124), Honoriu al II-lea (1124–1130) şi Inocenţiu al II-lea (1130-1143), în vederea unirii celor două Biserici, dar tratativele au eşuat.

Ioan al II-lea Comnen începe tratativele cu împăratul german Lothar al II-lea (1125–1137), pentru că politica lui Roger al II-lea de Sicilia (1101–1156) devenea periculoasă pentru ambii.

În 1135, germanii îl trimit la Constantinopol pe episcopul Ansel de Havelberg, care a discutat cu arhiepiscopul Nichita al Nicomidiei despre purcederea Duhului Sfânt, azima şi primatul papal, însă politica agresivă normando-papală a contribuit la eşuarea tratativelor. În anul 1155, papa Adrian al IV-lea (1154-1159) a trimis împuterniciţi la Bizanţ pentru unirea Bisericilor.

Împăratul Manuil I Comnen (1143–1180) dorea refacerea unităţii Imperiului universal sub coroana lui. Astfel, în 1166 îi cere acest lucru papei Alexandru al III-lea (1159–1181), care se afla în luptă cu împăratul german Frederic I Barbarossa (1152–1190), în schimbul unirii Bisericii. Pentru a-şi atinge scopul, trimite bani şi trupe în Italia, reuşind să-l învingă pe împăratul german la Pavia, în 1176.

Masacrarea latinilor din Constantinopol la 1182 de către greci şi invadarea Tesalonicului în 1185 de către normanzi, care au făcut acolo un mare masacru, au înăsprit şi mai mult legăturile dintre cele două lumi.

În timpul cruciadei a IV-a (1202–1204), papa Inocenţiu al III-lea (1198–1216) a cerut împăratului Alexios al III-lea Anghelos (1195–1203) să ajute cruciada pentru eliberarea Ierusalimului, dar şi să rezolve problema unirii Bisericilor. Tratativele au eşuat din cauza cavalerilor occidentali, care au cucerit Constantinopolul în aprilie 1204.

Înfiinţarea imperiului latin de Constantinopol, alungarea patriarhului ortodox şi înlocuirea lui cu unul latin, precum şi alungarea clericilor ortodocşi a mărit şi mai mult ura grecilor faţă de latini. Grecii

au organizat în Asia Mică Imperiul grec de Niceea (1204–1261), iar Patriarhia Ecumenică s-a mutat la Niceea din 1208 până în 1261.

În timpul Imperiului grec de la Niceea, au avut loc încercări de unire, prin care împăraţii greci de la Niceea urmăreau să obţină plecarea latinilor din Constantinopol.

Astfel, în 1234 au fost duse tratative de unire între împăratul Niceii Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222–1254) şi patriarhul grec de Niceea Gherman al II-lea (1222–1240), pe de-o parte, şi cu papa Grigorie al IX-lea (1227–1241), pe de altă parte. Papa a trimis la Niceea doi franciscani şi doi dominicani, dar din motive teologice şi politice nu s-a ajuns la împăcare.

De asemenea, n-au dus la nici un rezultat nici tratativele purtate în 1256 de papa Alexandru al IV-lea (1254–1261) cu împăratul Niceii Teodor al II-lea Lascaris (1254–1258).

Dupa restabilirea Imperiului bizantin la Constantinopol, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) şi Grigorie al X-lea (1271–1276) au constituit o alianţă, pentru a evita formarea unei noi coaliţii politice contra Bizanţului.

În acest timp, polemica marilor teologi Toma D’Aquino (†1274) şi Bonaventura (†1274) contra grecilor era foarte violentă, căci aceştia îşi puseseră toată ştiinţa lor teologică pentru combaterea a ceea ce ei numeau „erorile grecilor”.

Cel mai mare pericol pentru Bizanţ îl constituia atunci Carol de Anjou (1226-1285), care primise conducerea regatului Siciliei şi prin politica sa urmărea recucerirea Bizanţului.

În timpul vacanţei pontificale dintre anii 1268–1271, pentru evitarea recuceririi Bizanţului, împăratul Mihail al VII-lea Paleologul a iniţiat tratative de unire cu regele Franţei Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1266–1270), care îl împiedică pe fratele său Carol de Anjou să atace Bizanţul. Moartea lui Luduvic al IX-lea, în 1270, în cruciada a VII-a din Tunis, i-a oferit libertate de acţiune lui Carol de Anjou.

Unirea de la Lyon (6 iulie 1274)

Papa Grigorie al X-lea, care socotea momentul favorabil pentru a impune primatul papal şi ortodocşilor, prezenta împăratului Mihai al VIII-lea Paleologul unirea Bisericilor ca singurul mijloc de salvare a Bizanţului.

Patriarhul ecumenic Iosif I (1266–1275; 1282-1283) nici nu a vrut să audă de unire şi îl însărcinează pe eruditul său hartofilax Ioan Veccos să apere doctrina Bisericii de Răsărit. Acesta îi numeşte pe latini „schismatici” şi „eretici”.

Împaratul Mihail al VIII-lea Paleologul îl inchide, iar Veccos, prin diferite promisiuni şi ameninţări, îşi schimbă atitudinea, afirmând acum că deosebirea dintre greci şi latini este neînsemnată şi grecilor nu le-ar rămâne de acceptat decât trei puncte: primatul papal, dreptul papei de a primi apeluri din întreaga Biserică şi dreptul de a fi pomenit la Liturghie şi în Răsărit.

Împăratul îl convinge pe patriarhul Iosif I să trimită la Lyon, în 1274, la al XIV-lea Conciliu general la romano–catolici, o delegaţie alcătuită din fostul patriarh Gherman al III-lea (1265–1266), mitropolitul Teofan de Niceea şi ministrul Gheorghe Acropolitul să încheie unirea, fără să li se impună grecilor adaosul Filioque. Sinodul a primit condiţia pusă de împărat, iar după ce trimişii împăratului au depus jurământul de unire, s-a socotit că unirea celor două Biserici, încheiată la 6 iulie 1274 la Lyon, este realizată pe deplin.

La întoarcerea delegaţiilor de la Lyon, patriarhul Iosif I, conform înţelegerii avute cu împăratul, s-a retras din scaun, iar în locul lui a fost ridicat ca patriarh Ioan Veccos (1275–1282), care era acum cu totul favorabil unirii.

Unirea nu s-a putat realiza, deoarece era urâtă de poporul grec şi detestată până şi de unii membri din familia imperială, ca sora împăratului şi alte rude.

Papa Grigorie al X-lea a cerut grecilor în 1276 să accepte ritul latin şi adaosul Filioque la Simbolul credinţei, dar fără succes.

În anul 1278, papa Nicolae al III-lea (1277-1280) a nemulţumit clerul şi poporul grec ortodox cerând şi mai mult decât prevederile sinodului de la Lyon din 6 iulie 1274, şi anume impunerea credinţei catolice în Bizanţ, pretenţie pe care grecii au respins-o cu indignare.

În anul 1281, papa Martin al IX-lea (1281–1285), văzând că grecii resping unirea de la Lyon, l-a excomunicat pe împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, numindu-l „schismatic viclean”.

Carol de Anjou, care îşi urmărea vechiul plan de recucerire a Constantinopolului, având acum mână liberă, concentrează forţe importante contra Imperiului Bizantin, care era sortit unei inevitabile distrugeri. Revoluţia sicilienilor, din seara zilei de 31 martie 1282, în lunea Paştilor, numită vespera siciliana, planuită în secret de papa Martin al IV-lea (1281-1285), de Mihail al VIII-lea Paleologul şi de Petru al III-lea Aragon (1276-1285), când francezii au fost masacraţi în Sicilia şi Palermo, năruie definitiv planurile lui Carol de Anjou şi salvează Imperiul Bizantin.

La 11 decembrie 1282, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (†1282) înceta din viaţă. Succesorul său, împăratul Andronic al III-lea Paleologul (1282–1328), văzând nemulţumirea şi opoziţia clerului şi a poporului faţă de unirea de la Lyon, renunţă la ea şi, în locul patriarhului Veccos, partizan al unirii de la Lyon, este numit patriarh Grigorie al III-lea (1283-1289), care respinsese unirea.

Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)

Secolul al XV-lea a fost marcat de o serie de schimbări politice şi religioase importante, căderea Constantinopolului sub ocupaţia otomană fiind un eveniment istoric al cărui impact asupra civilizaţiei europene este şi astăzi resimţit. Papalitatea care trecuse prin schisma papală se lovea chiar de la începutul secolului de opoziţia sinoadelor conciliariste, care contestau autoritatea absolută a papalităţii. Ortodocşii trăiau sub ameninţarea unui atac asupra Constantinopolului, un oraş cândva înfloritor şi simbol al civilizaţiei bizantine, care acum era doar o umbră a ceea ce fusese cândva. Cândva un imperiu imens, statul bizantin trăia în sărăcie şi în neputinţa de a se apăra în faţa Imperiului otoman aflat în plină expansiune. Situaţia dificilă obliga efectiv pe bizantini să ceară ajutor statelor europene occidentale, în primul rând episcopului Romei, singurul capabil să unească Apusul Europei într-o cruciadă antiotomană, aşa cum mai făcuse în secolele trecute. Înfrângerea europenilor în cruciada de la Varna a dovedit că bătălia împotriva otomanilor necesită eforturi militare excepţionale. Papalitatea simţea că dificultatea în care se găseau bizantinii poate fi exploatată în folosul său, impunând ortodocşilor în schimbul ajutorului militar unirea religioasă, văzută de catolici ca o supunere a lumii ortodoxe scaunului papal. Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) a devenit astfel evenimentul bisericesc cel mai important din secolul al XV-lea, ale cărui hotărâri au marcat relaţiile catolico-ortodoxe în secolele următoare. Discuţiile teologice într-un sinod erau dorite atât de ortodocşi cât şi de catolici, cu toate că disensiunile erau majore, iar discuţiile puteau să nu ducă la niciun rezultat. Ortodocşii trecuseră destul de greu peste încercările religioase determinate de Sinodul de la Lyon (1274) şi peste convertirea împăratului Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) în anul 1379. Intoleranţa manifestată de latini în Creta şi Cipru, ocupate de apuseni, nemulţumeau pe greci, care îşi aminteau de violenţele Cruciadei din anul 1204, care a distrus capitala bizantină1.

Bizantinii vedeau unirea mai mult ca pe un fapt formal, fără schimbări dogmatice şi liturgice. Roma la rândul său vedea unirea mai mult ca pe un act politic influienţat de împăratul bizantin, care conştientiza faptul că singurul sprijin pe care-l putea dobândi pentru a-şi păstra tronul era cel oferit de papalitate. Cu deschiderea Sinodului de la Ferrara, episcopul Romei, ajutat şi de abilitatea Curiei romane, reuşea să pună capăt discuţiile conciliariste de la Basel, episcopii fiind chemaţi să participe la dezbaterile teologice cu ortodocşii. Sinodul de la Ferrara-Florenţa a marcat un succes relativ pentru statul papal şi o izolare efectivă a ortodocşilor bizantini care au primit sprijin militar doar din partea papei, fără implicarea masivă a prinţilor apuseni. Fără să conştientizeze, statele europene, prin cădrea Constantinopolului, au ajuns direct sub ameninţarea otomanilor pentru aproape două sute de ani.

1 Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 80-81.

Discuţiile teologice dintre catolici şi ortodocşi au fost trasate într-un program ce conţinea 36 de puncte ce fusese prezentat la Conciliul de la Konstanz în 14162. Documentul pierdut a fost cu siguranţă de mare importanţă deoarece cuprindea şi varianta bizantină a viitoarelor discuţii. Papa Martin al V-lea (1417-1431)3 dorea realizarea unirii religioase şi considera că se poate realiza. Pentru aceasta a trimis la Constantinopol pe călugărul franciscan Antonio de Massa, cu un program în mai multe puncte privind unirea celor două Bisericii. Programul a fost studiat de patriarhul Iosif al II-lea (1416-1439), care a alcătuit un răspuns prezentat de călugărul franciscan Conciliului de la Pisa, în anul 1423. Patriarhul preciza că unirea se poate realiza numai după discutarea temeinică a problemelor controversate într-un sinod la care să participe şi reprezentanţii patriarhiilor din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, dar şi ai marilor Biserici autocefale din Peci, Ohrida şi Georgia, iar sinodul să se ţină la Constantinopol. Scrisoarea patriarhului se încheie cu cuvintele: Urăsc oferta care pricinuieşte pagubă şi nu voiesc o onoare care naşte dezonoare. Patriarhul Iosif dorea sincer convocarea unui sinod canonic care să discute problemele teologice ce desbinau cele două Biserici. Atitudinea patriarhului l-a bucurat pe Marcu Eugenicul aflat la mănăstirea din insula Antigone, care i-a trimis o scrisoare de felicitare.

Împăratul Ioan al VIII-lea (1425-1448) spera în sprijinul Apusului şi întreprinde o călătorie la Veneţia şi Milano, iar în anul 1424 se întâlneşte cu regele Sigismund al Ungariei. Papa Martin a trimis la Constantinopol o delegaţie în 1426, din care făcea parte şi Andrei Chrysoberges4. Ioan al VIII-lea a trimis în 1430, o delegaţie la Roma pentru discutarea deschiserii unui sinod în Italia. Noul papă, Eugeniu al IV-lea (1431-1449) se lovea de reticenţa episcopilor ce contestau autoritatea papalităţii la Conciliul de la Basel (1431-1449). Chiar înainte de moarte, papa Martin al V-lea reuşise să pună într-un proiect organizarea sinodului unionist, ce avea să se ţină într-un oraş de pe coasta de răsărit a Italiei, cu cheltuiala scaunului papal. De asemenea chiar şi în cazul eşecului discuţiilor delegaţia bizantină ar fi fost transportată la Constantinopol cu sprijinul autorităţilor papale. Papa Eugeniu a considerat acest proiect ca un adevărat testament al înaintaşului său, dând curs organizării sinodului. Episcopii catolici de la Basel au încercat să atragă de partea lor pe greci şi au emis la 7 sept. 1434 un decret care avea aceleaşi principii ca programul papei Martin. În 1436, cele două Biserici şi-au dat acordul asupra sinodului, împăratul invitându-i pe ierarhii răsăriteni. Cheltielile pentru invitaţii la sinod au fost suportate de Ioan de Ragusa, reprezentantul la Constantinopol al conciliului de la Basel. Turcii nu au permis patriarhilor răsăriteni să participe, aşa că aceştia şi-au desemnat delegaţi. Patriarhul Filotei al Alexandriei (1425-1459) care nu putea să participe la Conciliu din cauza interdicţiei otomane, a delegat din partea sa pe mitropolitul Antonie de Heraklea (1409-1450) şi pe călugărul Marcu Eugenicul, patriarhul Antiohiei pe mitropolitul Iosafat de Efes şi pe duhovnicu Grigorie, iar patriarhul Ierusalimului pe ieromonahii Dionisie şi Isidor5. Se pare că între greci şi latini era o colaborare sinceră pentru pregătirea sinodului. În 1436, stareţul Isidor al mănăstirii Sfântul Dimitrie din Consatantinopol şi delegat al împăratului la Conciliul de la Basel, a fost hirotonit mitropolit al Kievului şi a toată Rusia. În toamna anului 1437, atât flota papei cât şi cea a episcopilor latini de la Basel se aflau în portul Constantinopolului cu instrucţiuni de ai lua pe greci pentru destinaţiile fiecăreia. Deşi plecarea delegaţiei ortodoxe s-a făcut într-o atmosferă tulbure, aceasta fiind chiar rugată să nu facă călătoria deoarece în Italia era un conflict între papă şi episcopi, împăratul nu s-a clintit în decizia sa, iar grecii au urcat în cele din urmă pe corăbiile papei. Cei şapte sute de delegaţi greci, în frunte cu petriarhul

2 La Konstanz moare, în anul 1415, Manuel Chrysoloras, un eminent profesor, retor şi filosof grec, născut la Constantinopol la jumătatea secolului al XIV-lea, care a predat mulţi ani la Universitatea din Florenţa, dar şi la Milano şi Pavia. La rugămintea împăratului bizantin a făcut o lungă călătorie în Anglia, Franţa şi probabil Spania. Cei mai mari reprezentanţi ai Renaşterii s-au aflat printre discipolii săi.3 August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, trad. Remulus Pop, Ed. Arhiepiscopiei romano-catolice, Bucureşti, 1996, pp. 278-280.4 Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 83.5 Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, introducere, note, traducere de Marcel Hancheş, Cristian Chivu, Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristina Rogobete, Emanuel Dumitru, Marios Pilavakis, Caliopie Papacioc, coordonator Cristian Chivu, Ed. Pateres, 2009, p. 36.

ecumenic şi douăzeci de mitropoliţi, au plecat spre Ferrara pe 27 noiembrie 1437 şi au ajuns la Veneţia pe 4 februarie 1438. Papa se bucura de sosirea delegaţiei ortodoxe vâzând în acest eveniment recunoaşterea sa ca prim patriarh al Bisericii lui Hristos şi ca pe un puternic argument împotriva Conciliului de la Basel, care la 24 ianuarie îi ridicase orice putere pontificală, pe care o transferase conciliului6.

Deschiderea Sinodului de la Ferrara devenea stringentă pentru catolici, dar şi pentru ortodocşi. Delegaţia ortodoxă, foarte numeroasă şi plină de fast, avea în componenţă cei mai cunoscuţi teologi ai momentului, dintre care mitropolitul Efesului părea a fi o personalitate excepţională7.

Marcu Eugenicul (aprox. 1392-1445), mitropolit al Efesului (1437-1445) este probabil unul dintre cei mai reprezentativi teologi a secolului al XV-lea. Născut la Constantinopol într-o familie înstărită a primit la botez numele de Manuil. Tatăl său care era diacon ocupa şi diferite funcţii în cadrul Patriarhiei ecumenice, între care şi pe aceea de dascăl al şcolii patriarhale. Manuil împreună cu fratele său Ioan, cunoscut şi el ca un bun teolog, au urmat cursurile şcolii unde tatăl lor era profesor şi director. Rămas orfan, Manuil a continuat studiile de retorică cu vestitul dascăl Ioan C. Catasmenor (aprox. 1370-1437) şi pe cele de filozofie cu platonicianul Gheorghe Ghemistos Plethon (aprox.1360-1452). Pregătirea sa enciclopedică o continuă cu Makarios Makres8.

După câţiva ani reuşeşte să-şi deschidă propria sa şcoală, strângând în jurul său mulţi elevi dintre care se disting Teodor Agallianos şi Gheorghe Scholarios, care s-au implicat major în disputele teologice din timpul lor, dar şi care au lăsat o serie de date şi informaţii valoroase referitoare la activitatea şi viaţa marelui lor dascăl. Ca ritor, Manuil avea obligaţia de a explica Sfânta Scriptură în biserica patriarhală. Îmbrăţişează monahismul în 1420 intrând în mânăstirea Schimbării la Faţă din insula Antigona din Marea Marmara. Gestul său a fost văzut ca o dezaprobare a culturii umaniste ce stăpânea cercurile intelectuale din Constantinopol. Din cauza ameninţărilor otomane a trebuit să părăsească insula şi s-a refugiat la mânăstirea Sf. Gheorghe de Mangane, construită în Constantinopol de împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) în jurul anului 1050 şi cea de-a doua mănăstire ca însemnătate în capitala bizantină, cu o activitate teologică de excepţie. Aici Marcu Eugenicul a compus multe dintre lucrările sale, concentrându-se asupra Sfintei Liturghii, a vieţii monahale şi alcătuirii de rugăciuni, canoane şi imne, semnând lucrările sale (Μανουηλ, ευτελους αναγνωστου)9. Probabil în timpul şederii sale în această mănăstire a intrat în contact cu teologia palamită şi cu Iosif Vryennios (aprox. 1350-1430) care a trăit douăzeci de ani (1382-1402) în Creta ocupată de veneţieni şi câţiva ani în mânăstirea Studion (1402-1406). Bryennios a fost trimis de către patriarh în Cipru unde a petrecut zece ani, revenind în Constantinopol în jurul anului 1416, unde s-a remarcat ca un adversar al unirii cu Roma prin fixarea în scris a teologiei palamite şi prin susţinrea teologiei ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt. Bryennios a avut o mare influenţă asupra lui Marcu Eugenicul care de altfel în socotea părinte şi sfânt. La cerinţa acestua, Eugenicul a acceptat în 1426 preoţia.

Conciliul de la Ferrara-Florenţa a marcat unul dintre cele mai fascinante capitole din istoria creştinismului, dar a însemnat şi apogeul carierei lui Marcu Eugenicul. La neînţelegerile teologice dintre Vest şi Est se adăugau şi diferenţele culturale, dar şi diferitele moduri de interpretare a textelor patristice. În acest timp, Eugenicul şi studentul său Scholarios au adunat materiale pentru pregătirea discursurilor şi apărării teologiei ortodoxe. A studiat şi teologia latinului Nicolaus Cusanus (+1464). Datorită morţii mitropolitului Iosif al Efesului (aprox. 1433-1437) împăratul l-a numit pe Eugenicul în scaunul vacant al Efesului care urma în ordinea ierarhică după Constantinopol şi Cezareea. Marcu a

6 Ivan Ostrumov, Din istoria marii apostazii, Ed. Scara, 2002.7 Vezi D. M. Nicol, Church and Society in the last Centuries of Byzantium, Cambridge, 1979.8 Nicholas Constas, „Mark Eugenikos”, La Théologie byzantine et sa tradition, Brepols Publishers, 2002, p. 410; Sfântul Marcu Evghenicul, Opere, vol. I, introducere, note, traducere de Marcel Hancheş, Cristian Chivu, Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristina Rogobete, Emanuel Dumitru, Marios Pilavakis, Caliopie Papacioc, coordonator Cristian Chivu, Ed. Pateres, 2009, p. 14-18.9 I. Vasile Leb, „Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului apărător al Ortodoxiei la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)”, în Glasul Bisericii, 38 (1979), pp. 533-543.

acceptat hirotonia în 1437, doar la stăruinţele împăratului Ioan. Cu hirotonia lui Marcu erau hirotoniţi şi Bessarion ca mitropolit de Niceea şi Dionisie ca mitropolit de Sardica. Deoarece mitropolitul de Cezareea nu a participat la Conciliu, Eugenicul devenea al doilea ierarh ca autoritate canonică în delegaţia ortodoxă.

Reprezentanţii cei mai de seamă ai ortodocşilor erau Bessarion de Niceea (aprox. 1403-1472)10, Dionisie de Sardica (1437-1438) şi Marcu Eugenicul, cel din urmă fiind văzut ca adevăratul conducător al delegaţiei ortodoxe. După o călătorie dificilă, în primăvara anului 1438 delegaţia ortodoxă a ajuns la Ferrara. La primele discuţii au luat parte Bessarion şi Eugenicul, iar din partea latinilor cardinalul Giuliano Cesarini (aprox. 1398-1444) şi Ioan de Torquemada (1388-1468). Primele discuţii s-au purtat despre purgatoriu, doctrină respinsă de Bessarion şi Eugenicul. Din cauza ciumei discuţiile se întrerup la 17 iulie şi sunt reluate abia la 6 octombrie în capela papei din Ferrara. S-au format două comisii pentru discuţii. Comisia latină era formată din: cardinalul Iulian Cesarini, Andrei Chryoberghes (+1452), arhiepiscop de Rhodos, Aloysius de Perano, episcop de Froli, Ioan de Muntenegro (Lombardia) şi Peter Perqueri, iar cea greacă din: Marcu Eugenicul, Isidor de Kiev, Balsamon, Theodor Xantopoulos, Gheorghe Ghemistos şi Bessarion de Niceea11. În discuţii de acum se remarcă în mod evident Marcu Eugenicul. Discuţiile se axează asupra doctrinei „Filioque”, luând parte în special Eugenicul şi latinul Andrei de Rhodos. La 8 decembrie 1438 Marcu pronunţă un discurs intitulat „Epilogus adversus Latinos” (Cuvânt împotriva latinilor) în care expune credinţa ortodoxă.

La 3 ianuarie 1439 papa mută conciliul la Florenţa din cauza ciumei, a situaţiei politice, dar şi a lipsei de fonduri din partea papalităţii. Discuţiile sunt reluate la 26 februarie 1439. o serie de şedinţe în care se înfruntă din nou Marcu şi Andrei de Rhodos nu duc la nici un rezultat. Susţinerea de către latini a lui „Filioque” pe baza unor texte din Contra Eunomium a Sfântului Vasile cel Mare este dovedită de Marku ca fiind falsă şi eretică, derivând de la mărturisirea eretică a lui Eunomiu şi a arienilor care socoteau Sfântul Duh ca fiind creat de Fiul. Folosind texte patristice Marcu a demonstrat că purcederea Sfântului Duh de la Fiul (εκ του Υιού) ca fiind eretică pentru că introduce două cauze (αιτίαι) şi două „principii ale originii” (αρχαί) în Sfânta Treime, astfel Sfântul Duh îşi are originea atât de la (εκ) Tatăl, cât şi de la (εκ) Fiul. Eugenicul a arătat că prin Filioque se confundă atributele persoanelor şi modul ipostatic de existenţă (τρόπος υπάρξεως) al Fiului cu al Tatălui. Este compromis ipostasul Tatălui ca singura sursă (μόνη πηγή) şi cauză a celorlalte două persoane ale Sfintei Treimi.

Cu toate că discuţiile nu s-au încheiat printr-un acord teologic, din cauza presiunilor politice şi a stăruinţei împăratului pentru a obţine un ajutor militar din partea papei, la 6 iulie 1439 s-a semnat actul de unire (Laltentur calli). Marcu Eugenicul a părăsit Florenţa fără a semna acest act, spre dezamăgirea papei, care vedea astfel compromis întregul Conciliu.10 Bessarion s-a născut la începutul secolului al XV-lea la Trapezunt. Şi-a consolidat cunoştinţele la Constantinopol, unde a studiat poeţii, oratorii şi filosofii greci. În capitala Imperiului bizantin a aflat şi de umanismul italian. La Mistra, în Peloponez, deşi devenise călugăr, şi-a continuat studiile sub îndrumarea lui Gheorghios Ghemistos Plethon. A făcut parte din delegaţia greacă de la Sinodul Ferrara-Florenţa, devenind treptat un adept al unirii. În timpul şederii sale în Italia s-a alăturat curentului umanist din Italia, nefiind cu nimic mai prejos de erudiţii italieni. La întoarcerea în Constantinopol a realizat că unirea nu poate deveni o realitate. De aceea în momentul în care a auzit că a fost numit cardinal al Bisericii Romei, a plecat în Italia. La Roma, locuinţa lui Bessarin a devenit locul de întâlnire al umaniştilor. Dragostea sa pentru cunoaştere la făcut să adune o bibliotecă impresionantă care cuprindea scrierile Părinţilor Bisericilor de Răsărit şi de Apus, dar şi literatură teologică în general şi literatură umanistă. La sfârşitul vieţii sale şi-a donat biblioteca oraşului Veneţia, devenind principalul fond al bibliotecii Sfântului Marcu (Bibliotheca Marciana). Bessarion a susţinut în toată viaţa sa cruciada împotriva otomanilor. Activiatatea culturală desfăşurată de Bessarion în Italia a fost prodigioasă, pe lângă lucrările teologice în care susţinea unire celor două Biserici (Un discurs dogmatic, o respingere a lui Marcu Eugenicul), ne-a lăsat traduceri din câţiva clasici greci, precum Demostene, Xenifon şi traducerea Metafizicii lui Aristotel. Un admirator al lui Platon, a alcătuit o lucrare Împotriva calomniatorului lui Platon, ca un elogi adus filosofiei acestuia. A alcătuit şi un elogiu dedicat oraşului său natal, Trapezunt, o lucrare de importanţă istorică. Un contemoran, Mihail Apostolius îi aduce într-un necrolog aprecieri hiperbolice. Renaşterea italiană a reuşit şi prin contribuţiile unor erudiţi ca Plethon, fondatorul Academiei Platonice din Florenţa, şi Bessarion (A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. şi note de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Ed. Poliron, Bucureşti, 2010, 686-687).11 Vezi J. Gill, Personalities of the Council of Florence, and Other Essays, Oxford, 1964.

Întors în Constantinopol, Marcu Eugenicul a fost văzut ca un campion al Ortodoxiei, după mărturia episcopului Iosif de Methone (1491-1500) un adversar, fiind primit ca un sfânt şi prooroc, precum Moise şi Aaron pentru că nu semnase actul de unire12. În Constantinopol gruparea ortodoxă fusese între timp întărită de Ioan (1400-1465), fratele lui Marcu Eugenicul. Istoricul Dukas precizează că imediat câţiva episcopi au renunţat la unire. Împăratul întristat pentru moartea soţiei şi a fiicei sale cât timp el a fost în Italia nu a mai stăruit pentru aplicarea decretului de unire. Clerul de la Sfânta Sofia s-a divizat în susţinători ş i adversari ai unirii.

Pentru a preîntâmpina o schismă în Biserică, în 1440 împăratul propune lui Marcu Eugenicul scaunul vacant de patriarh al Constantinopolului, dar acesta refuză, ocupat în final de Mitrofan de Cizic (1440-1443) un unionist înfocat. Sub presiunea acestuia, Eugenicul a părăsit Constantinopolul pentru Prousa, apoi pentru Efes distrus încă din timpul expediţiei lui Tamerlau din 1402. Autorităţile turceşti l-au primit cu neîncredere şi de aceea plănuieşte să se îndrepte către Muntele Athos, dar este arestat în portul din Lerunos. Acum adresează o scrisoare enciclică către „toţi ortodocşii”, incluzând şi pe cei din insulele aflate sub autoritatea latinilor, cerând să lupte pentru credinţa lor şi să nu coopereze cu unioniştii. Rămâne în Lemonos doi ani până în aprilie 1442, când i se îngăduie să revină la Constantinopol la mânăstirea sa. Deşi unul din liderii anti-unionişti, activitatea lui de acum nu mai este cunoscută. El numeşte pe Ghenadios Scholarios noul lider (κορυφαίος) al partidei ortodoxe. Marcu Eugenicul moare la 23 iunie 1445 şi este înmormântat în mânăstirea Sfântul Gheorghe Mangane de către Scholarios care l-a declarat sfânt13. La puţin timp, fratele său Ioan a alcătuit slujba de pomenire. Din motive necunoscute, trupul său a fost mutat la mânăstirea Sfântul Lazăr din Galata. Renumele marelui teolog s-a datorat şi ucenicilor săi Ghenadie al II-lea Scholarios (1454-1456; 1462-1463), Isidor al II-lea (1456-1462), Marcu al II-lea (1465-1466) şi Dionisie (1467-1502; 1504-1505), toţi patriarhi ai Constantinopolului.

În ceea ce priveşte opera teologică şi literară a lui Marcu Eugenicul este demn de precizat că nu există un catalog complet al acestora. Până în prezent aproximativ jumătate din lucrările sale nu au fost publicate. Din păcate, un manuscris al acestor lucrări scris probabil chiar de Eugenicul a fost pierdut în timpul primului război mondial. Unele din lucrările sale au fost cu siguranţă distruse de oponenţii săi unionişti.

Dintre lucrările dogmatice, polemice şi exegetice, notăm:1. Κατά Καθαρτηριου πυρός ομιλία α΄(prima omilie de respingere a Purgatoriului).2. Κατά Καθαρτηρίου πυρός ομιλια β΄ (a doua omilie de respingere a Purgatoriului)3. Αποκρίσεις προς Λατίνους (Răspuns latinilor despre Purgatoriu).4. Συλλογισμοί δέκα δεικυντες ότι ουκ εστι πυρ καθαρτηριον (Zece silogisme în respingerea Purgatoriului).5. Συλλογαι περι της εκπορεύσεως του Αγίου Πνεύματος (Despre purcederea Duhului Sfânt de la Taτăl).6. Ομολογία πίστεως (Mărturisirea de credinţă).7. Περι διακρίσεως Θειας ουσίας και ενεργείας α΄ (Despre distincţia dintre fiinţă şi energie. Primul tratat antieretic împortriva lui Manuel Kalekas).8. Περι διακρίσεως Θειας ουσίας και ενεργείας β΄ (Despre distincţia dintre fiinţă şi energie. Cel de al doilea tratat împotriva lui Manuel Kalekas).9. Εξηγησις της εκκλησιαστικής ακολουθίας (Eplicarea Sfinte Liturghii).10. Περι μυστικού δείπνου (Despre Cina cea de Taină).11. Περι των καρπών του Πνεύματος (Despre fructele Sfântului Duh).12. Περι των αγγέλων (Despre Sfinţii Îngeri).13. Περι αναστάσεως (Despre Înălţare).

Scrisori1. Επιστολή εγκύκλιος (Scrisoare enciclică).

12 Nicholas Constas, „Mark Eugenikos”, în La Théologie byzantine et sa tradition, Brepols Publishers, 2002, p. 420.13Ibidem, p. 421.

2. Προς τον αυτοκράτορα Ιωαννην τον Παλαιολογον (Către împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul).3. Προς Ισιδωρον Κιεβου (Către Isidor al Kievului).4. Προς τον οικουμενικόν πατριάρχην (Către patriarhul ecumenic).5. Κανων εις τον πατριάρχην Ευθύμιον (Canon pentru patriarhul Evtimie).6. Συναξάριον Συμεών μεταφραστου (Sinaxar la Simeon Metafrastul).

Miscellanee1. Περι της του Ιησού ευχής (Despre rugăciunea lui Iisus).2. Ευχή εις τον Βασιλέα (Rugăciune către Domnul).3. Ευχή περιεκτική εις την ζωοποιον Τριάδα (Rugăciunea către de viaţă făcătoare Sfântă Treime).Există un număr foarte important de lucrări care nu au fost publicate (opere dogmatice, polemice, exegetice, scrisori, imne şi rugăciuni). Dintre acestea prezentăm câteva:1. Διατι η θεοτης μονας και τριας εστι (Că Divnitatea este atât Monadă cât şi Triadă).2. Λύσεις προς τινα απορησαντα 3. Λατίνων ενσταντις μετα ρωμαϊκών λύσεων (Obiecţiile latinilor cu răspunsurile ortodoxe).4. Περι του άζυμου (Despre azimă).

DoctrinaMarcu Eugenicul învaţă despre Sfânta Treime şi în particular răspunde doctrinei catolice „Filioque”. Tratează în mod riguros într-o lucrare de referinţă Capitole Silogistice împotriva latinilor referitoare la purcederea Sfântului Duh (56 silogisme) problema purcederii Sfântului Duh. Lucrări asemănătoare are şi referitor la Purgatoriu s-au împotriva lui Akindin. În argumentaţia sa teologică citează de multe ori din Sfinţii Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa şi Ioan Gură de Aur sau din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan. În ceea ce priveşte purcederea Sfântului Duh el susţine teologia tradiţională ortodoxă a purcederii numai de la Tatăl. Principiul a fost bine fundamentat teologic de patriarhul Fotie al Constantinopolului în secolul al IX-lea şi reluat de Eugenicos care a precizat că Sfântul Duh purcede atât din eternitate, cât şi esenţial dintr-o singură sursă: principiu sau cauză. El se opune pentru a se introduce două cauze în Sfânta Treime care să ducă la confuzia proprietăţilor ipostatice ale Tatălui şi ale Fiului. De asemenea, se compromite şi monarhia Tatălui care este singura sursă (μόνη πηγή). Dacă Sfântul Duh purcede din puterea comună (προβληματική δύναμις) a Tatălui şi Fiului se pune întrebarea ce este aceasta, este natura divină (φύσις) comună a Tatălui şi a Fiului sau altceva?

Latinii argumentau că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh în actul creării lumii formează împreună o singură putere creatoare, cu toate acestea creaţia nu are trei, ci un singur principiu cauzal al existenţei: Sfânta Treime. Deci Tatăl şi Fiul pot fi văzuţi ca formând o singură putere creatoare (προβολή) şi principiu al existenţei (αρχή) Sfântului Duh. Eugenicos răspunde că pe baza acestei teologii Sfântul Duh este trecut în rândul creaturilor şi deci cei care o susţin sunt luptători împotriva Sfântului Duh (πνευματομαχία). Între cele două extreme lumina (raiul) şi întunericul (iadul) nu există un loc intermediar – purgatoriul (al treilea loc – τρίτος τόπος) datorită inexistenţei unei relaţii neutre cu Dumnezeu. Eugenicos argumentează că teoria latină a satisfacţiei impune limite dragostei lui Dumnezeu14.

Participarea bizantinilor la Sinodul de la Ferrara-Florenţa a fost impresionantă, pe lângă patriarhul Iosif, fiind prezent şi împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. De la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon nu se mai văzuse o participare atât de numeroasă la un sinod. Din nefericire, latinii nu erau pregătiţi să facă vreo concesie de ordin teologic bizantinilor. Liderul teologilor greci s-a dovedit a fi mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului. Deşi la stăruinţele împăratului, unirea s-a semnat, aceasta devenea inutilă după ce la Varna armatele creştine erau înfrânte categoric de otomani. Ca o speranţă în ajutorul Occidentului, împăratul Constantin al XI-lea a proclamat în 1452, în mod public, în catedrala Sfânta Sofia, unirea cu Roma, numele papei fiind trecut în diptice. Marele teolog, Marcu Eugenicul a condus partida celor care se opuneau acestei uniri de conjunctură, fiind totodată şi unul dintre cei ce ne-au lăsta o serie de lucrări teologice de mare valoare15.

14 Ibidem, p. 15 Vezi J. Gill, The Council of Florence, Cambridge, 1961.

Decretul de unire al Sinodului de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)

“Reuninde-se latinii şi grecii în acest venerabil şi sfânt sinod ecumenic s-au străduit şi unii şi alţii cu mare zel ca împreună cu alte puncte să fie discutat cu toată grija şi cu o cercetare asiduă şi acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.

După ce am adus în faţă mărturii din Dumnezeiasca Scriptură şi foarte multe locuri din Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, iar alţii spunând că purcede de la Tatăl prin Fiul, toţi înţeleg acelaşi lucru exprimat prin cuvinte diferite, grecii au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, nu o zic cu intenţia de a exclude pe Fiul, ci pentru că li se părea lor, spun ei, că latinii afirmă că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca de la două principii şi două suflări, de aceea s-au abţinut sa spună că Sfântul Duh purcede şi pe Tatăl şi pe Fiul. Iar latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul nu cu intenţia de a nega că Tatăl este izvorul şi principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului şi al Sfântului Duh; sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că sunt două principii şi două suflări; ci ca să arate că este un singur principiu şi numai o singură suflare a Sfântului Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul şi acelaşi înţeles al adevărului, în cele din urmă au căzut de acord în acelaşi sens şi în acelaşi spirit şi s-au înţeles cu sfânta şi lui Dumnezeu plăcuta unire care urmează mai jos.

Aşadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, având aprobarea acestui sfânt sinod ecumenic din Florenţa, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinţă să fie crezut şi să fie primit de toţi creştinii şi astfel toţi să mărturisească că Duhul Sfânt este veşnic de la Tatăl şi Fiul şi că esenţa Lui şi fiinţa subzistentă o are totodată de la Tatăl şi de la Fiul şi că purcede de la amândoi în mod veşnic ca de la un singur principiu şi dintr-o singură suflare.

Declarând ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi învăţători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul, duce la aceeaşi înţelegere că prin aceste (cuvinte) se arată că şi Fiul este la fel ca şi Tatăl, după greci, cauza, iar după latini, principiul existenţei Sfântului Duh. Şi pentru că toate câte sunt ale Tatălui, Tatăl însuşi le-a dat Fiului Său Unul Născut la naştere, în afară de a fi Tată, acest fapt, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul însuşi îl are veşnic de la Tatăl de la Care S-a născut din veşnicie.

Hotărâm iarăşi că explicaţia acelor cuvinte <<şi de la Fiul>> (Filioque), a fost adăugată la simbol în mod legal şi raţional pentru a face mai clar adevărul, din cauza unei necesităţi atunci urgente.

De asemenea, în azimă sau în pâine de grâu dospită Trupul lui Hristos se preface cu adevărat, iar preoţii trebuie să prefacă Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potrivit cu obiceiul Bisericii sale, fie Apuseană, fie Răsăriteană.

Iarăşi, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat şi mor în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a fi săvârşit roade vrednice de pocăinţă pentru cele ce au păcătuit ca şi pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curăţate după moarte prin pedepse curăţitoare; ca să se uşureze ele de astfel de pedepse, le sunt folositoare ajutoarele credincioşilor vii, adică jertfele liturgice şi rugăciunile şi milosteniile şi celelalte fapte de credinţă, care se obişnuiesc să se facă de către credincioşi pentru alţi credincioşi, după rânduielile Bisericii.

Iar sufletele acelora care după ce au fost botezaţi nu au căzut absolut deloc în întinăciunea păcatului, ca şi sufletele care după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului au fost curăţate, fie în trupurile lor, fie după ce au părăsit trupurile, după cum s-a spus mai înainte, sunt primite îndată în cer şi contemplă în mod clar pe Însuşi Dumnezeu unul, întreit în Persoane, aşa cum este, unul mai desăvârşit totuşi decât altul, potrivit cu vrednicia vieţii fiecăruia.

Că sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul strămoşesc coboară îndată în iad unde vor fi pedepsite cu pedepse, totuşi, neegale.

De asemenea, hotărâm că sfântul scaun apostolic şi Arhiereul (Pontiful) roman deţin primatul în toată lumea; că acest Arhiereu roman este urmaş al Fericitului Petru, corifeul Apostolilor şi

adevăratul locţiitor al lui Hristos şi capul întregii Biserici şi că este tatăl şi învăţătorul tututor creştinilor şi lui, prin Fericitul Petru, i s-a dat de către Iisus Hristos puterea deplină de a paşte, de a conduce şi de a guverna Biserica universală după cum se arată în hotărârile sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane.

Pe lângă aceasta, reînnoind şi ordinea păstrată în canoane a celorlalţi venerabili Patriarhi, (hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Preasfinţitul Papă al Romei, al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie cel al Antiohiei şi al cincilea să fie cel al Ierusalimului, fiind păstrate adică toate privilegiile şi drepturile.

S-a dat în Florenţa în şedinţă sinodală publică ţinută în mod sărbătoresc în biserica cea mare. În anul Întrupării Domnului una mie patru sute treizeci şi nouă, în ziua a şasea a lunii iulie, în anul al nouălea al arhieriei noatre”16.

Participarea bizantinilor la Sinodul de la Ferrara-Florenţa a fost impresionantă, pe lângă patriarhul Iosif, fiind prezent şi împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. De la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon nu se mai văzuse o participare atât de numeroasă. Din nefericire, latinii nu erau pregătiţi să facă vreo concesie de ordin teologic bizantinilor. Liderul teologilor greci s-a dovedit a fi mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului. Deşi la stăruinţele împăratului, unirea s-a semnat, aceasta devenea inutilă după ce la Varna armatele creştine erau înfrânte categoric de otomani. Ca o speranţă în ajutorul Occidentului, împăratul Constantin al XI-lea a proclamat în 1452, în mod public, în catedrala Sfânta Sofia, unirea cu Roma, numele papei fiind trecut în diptice. Marele teolog, Marcu Eugenicul a condus partida celor care se opuneau acestei uniri de conjunctură, fiind totodată şi unul dintre cei ce ne-au lăsta o serie de lucrări teologice de mare valoare.

3. Biserica după Carol cel Mare. Luptele pentru învestitură

Perioada domniei lui Carol cel Mare (799-814) a fost strălucită pentru Evul Mediu, fiindcă în această perioadă arabii au fost dominaţi şi ţinuţi în frâu; lumea occidentală a ajuns la o oarecare stabilitate politică şi religioasă asigurată: puterea civilă era autoritară, iar cea spirituală, a Papei, ascultată de toată lumea. O dată cu moartea împăratului, în 814, marele „Sfânt Imperiu Roman” a fost împărţit în trei regate guvernate de cei trei fii ai săi, intriganţi, care desfăşurară lupte sângeroase unul împotriva celuilalt pentru putere şi, în acelaşi timp, împotriva papalităţii, care voia să-i apere şi să-i ajute. Împărţirea imperiului lui Carol cel Mare a fost stabilită definitiv prinTratatul de la Verdun, din anul 843.

Carol Pleşuvul a fost declarat rege al Franţei;Lothar îşi asigura Italia, iarLudovic al II-lea Germania. Ludovic al II-lea era pretendent şi asupra teritoriului statului papal, căci, în 844, trece în Italia. Papa Sergiu al II-lea, pentru a evita un război, acceptă o pace cu unele compromisuri. Părea că totul va fi calm, dar, în 895,Arnulf al Germaniei ocupă Roma şi iniţiazăSecolul de fierîn istoria Bisericii (880-1050), când puterea statului şi cea a papilor decade.

După controversele cu Fotie şi atitudinea dârză a Papei Nicolae I faţă de împăratul Lothar al II-lea – care, voind să-şi părăsească soţia legitimă, Teutberge, şi s-o înlocuiască cu Walrade, este excomunicat, fiind silit să se împace cu soţia şi impunându-i-se pocăinţă –, urmaşii carolingieni, prin luptele pentru putere, neglijează apărarea Bisericii. Prin abuzuri, se amestecă la completarea scaunului papal, rămas vacant, asociindu-se cu unele familii nobile italiene, cu care aleg ca papi partizani de-ai lor, şi astfel se întâmplă că sunt aleşi doi sau mai mulţi papi, din care numai unul era cel adevărat, iar ceilalţi – antipapi. Adesea au ajuns să aibă cuvânt în alegerea papilor şi unele femei: Teodora, soţia lui Teofilact din Toscana, şi fiicele sale, Marosie şi Teodora. Recordul în alegerea papilor l-au avut partidele din Tuscia şi Spoleto. Protestanţii, duşmanii de mai târziu ai Bisericii, au pus decăderea Bisericii şi pe seama acestui amestec al femeilor în afacerile superioare bisericeşti şi au inventat o

16 Ştefan Alexe, „Sinodul de la Ferrara-Florenţa”, în Ortodoxia, nr. 4/1989, p. 27-28.

legendă despre aşa-zisa Papesă Ioana, acceptată bucuros de către duşmanii Bisericii. Numai că aceasta este o curată născocire, fiindcă, după ei, această femeie, papesa Ioana, ar fi domnit pe scaunul papal imediat după Leon al IV-lea, timp de trei ani şi jumătate, însă adevărul istoric este că, după Papa Leon IV (†27 iulie 855), a urmat în scaunul papal Papa Benedict al III-lea, pe care îl aflăm gravat pe o medalie cu împăratul Lothar I (†28 sept. 855).

Învestitura a apărut ca urmare a decăderii puterii papale: împăraţii, profitând de aceasta, au abuzat de dreptul primit de la Biserică, drept recunoştinţă pentru înzestrarea ei cu bunuri materiale, şi au început să înscăuneze ei pe episcopi, dându-le inelul şi toiagul arhieresc ca semnal puterii de a conduce diecezele respective. Aceasta procedură (învestitură) a produs adesea scandal în rândul poporului credincios, care s-a îndoit de dreptul şi de puterea Bisericii, crezând că şi puterea bisericească derivă din cea lumească (civilă) şi că Papa nu mai are nici o putere.Abuzurile s-au diversificat, unii principi vânzând scaunele episcopale pe bani (simonie). Mulţi erau episcopi numai cu numele. Ba se întâmpla că era numit episcop câte un mirean căsătorit, care nici nu mergea pe la reşedinţa episcopală, pretinzând doar să i se trimită veniturile. Exemplul rău al clerului înalt se întinsese ca o pecingine şi în clerul de jos, care era ignorant, desfrânat şi simoniac. Aceasta este „epoca de fier” (880-1050) a Bisericii.

Din această decadenţă şi întunericmoral, Biserica a fost ridicată prin clerul monahal, care, pe lângă practicarea virtuţilor şi a faptelor bune, se ocupa cu studiul şi cu ştiinţele. Mânăstirile s-au grupatîntr-o organizaţie, la Cluny, în anul 910, la care au aderat treptat 2.000 de mânăstiri. Călugării aceştia cu viaţă sfântă îndemnau credincioşii sănu se ducă la slujbele oficiate de clericii destrăbălaţi, nici să ceară administrarea Sfintelor Taine de la cei simoniaci. Superstiţiile epociiau fost condamnate de sinoadele vremii.Clement al II-lea (1046-1047), într-un Conciliu din Roma. Decreta: „Cine va primi bani pentru sfinţire de biserici, hirotoniri de clerici, conferirea unui beneficiu sau a unei demnităţi bisericeşti sau abaţii să fie lovit de anatemă;Sfântul Leon al IX-lea (1048-1054), în conciliile din Roma, Mayence şi Reims, a cerut ajutorul regilor în combaterea simoniei şi a concubinajului;Sfântul Petru Damian, episcop şi cardinal, în predicile sale, condamnă păcatele sociale ale clerului, concubinajul, simonia, reuşind să fondeze la MilanoAsociaţia „Pataria” şi obţinând de laArhiepiscopul Guido şi subalternii lui promisiunea de a renunţa la simonie şi concubinaj.

Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand – 1073-1085) a fost omul providenţial care a desfăşurat lupta pentru purificarea moravurilor şi restaurarea vechii discipline sănătoase în Biserica lui Hristos, ducând-o la biruinţă. Fiu de meseriaş sărac, Hildebrand (numele de călugăr) a crescut în spiritul mânăstirii Cluny, a fost călugăr benedictin şi sfetnic secretar sub cinci papi, timp de 25 de ani, ajungând astfel să cunoască temeinic viaţa Bisericii ca nimeni altul. A fost ales papă prin voinţa tuturor, căci erau convinşi că el este omul de care este nevoie. Şi-a îndeplinit misiunea cu curaj şi înţelepciune, având idealul „monarhia Christi” – împărăţia lui Hristos, Biserica; acesteia să i se închine popoare şi conducători. El susţinea superioritatea puterii preoţeşti asupra celei regale, care este numai de origine omenească şi se exercită numai asupra lucrurilor omeneşti.

,,Când Dumnezeu i-a dat fericitului Petru puterea de a lega şi dezlega, n-a exceptat pe nimeni, deci nimeni nu se poate sustrage acestei puteri” – scria papa episcopului Hermann de Metz în 1081.

Lupta a început-o prin suspendarea preoţilor simoniaci şi concubinari, oprindu-i de a mai face serviciile divine şi interzicând credincioşilor să participe la slujbele lor.

A dus apoi război împotriva investiturii, excomunicându-i pe cei ce cumpărau cu bani oficiile bisericeşti, folosindu-se şi de hotărârile unor sinoade şi de mai multe decrete papale. Dezrădăcinarea acestui rău s-a făcut cu greu şi anevoie, căci însuşi împăratul Germaniei, Henric al IV-lea, nu voia să renunţe la investitură, din care avea venituri mari. Papa Grigore al VII-lea, printr-un decret promulgat în Conciliul roman din februarie 1075, declară exclus sub pedeapsa excomunicării din sânul Bisericii orice cleric care ar primi episcopat sau abaţie de la orice laic, împărat, rege, marchiz, conte sau orice persoană laică. Împăraţii şi principii au fost opriţi să numească episcopi, iar episcopii să primească numirea lor prin investitură. Întrucât împăratul Henric al IV-lea nu a renunţat la investitură, papa Grigore al VII-lea l-a excomunicat. Henric al IV-lea a reacţionat convocând un conciliu al episcopilor

simoniaci (numiţi de el şi excomunicaţi de papă) la Worms, în ianuarie 1076; din acest conciliu l-a provocat pe papă scriindu-i: „Lui Hildebrand, nu pontifului, ci falsului călugăr, îţi zic... Eu, Henric, din mila lui Dumnezeu împărat, vorbesc către tine cu toţi episcopii mei: coboară-te, lasă scaunul uzurpat al lui Petru, altul să ocupe tronul apostolic”. Când a venit trimisul împăratului cu această scrisoare, a fost mare tulburare la Roma. A trebuit însuşi papa să-l ia în apărare deosebită, atât de mare era indignarea poporului împotriva împăratului şi a delegatului său care a îndrăznit să-l numească pe Grigore al VII-lea, în plin conciliu, „lup răpitor”.

Fruntaşii împărăţiei germane, nemulţumiţi de stăpânirea lui Henric al IV-lea, excomunicat – care, conform dreptului german, îşi pierdea tronul , l-au somat să se împace cu Biserica timp de un an; de nevoie, împăratul şi-a luat nevasta şi copilul, însoţit de câţiva oameni, a trecut iarna Alpii, coborând în Italia.La Canossa, în 24-28 februarie 1075, unde se afla papa, împăratul s-a plimbat timp de trei zile între zidul al doilea şi al treilea al cetăţii, îmbrăcat în obişnuitul veşmânt de păr al penitenţilor publici, rugându-l pe papă să-l ierte şi să-i ridice excomunicarea. Unii istorici colorează această scenă ca să arate tirania papei. Adevărul este că Papa Grigore al VII-lea se afla într-o situaţie neplăcută. Apelând împăratul la inima de bun creştin şi mai ales de preot a papei, acesta l-a iertat. A prevenit însă, prin aceasta, hotărârea adunării naţionale de la Augsburg, care avea să-şi spună şi ea cuvântul în această chestiune. Dar Henric al IV-lea a fost nevrednic de bunătatea şi generozitatea papei. Dezlegat de afurisenie, el strânge armata, vine la Roma şi incendiază biserica „Sf. Petru”, silindu-l pe papa Grigore al VII-lea să se refugieze în castelul San Angelo, de unde îl salvează după un asediu de şapte luni, Robert de Guiscard, regele normanzilor, convertit de puţin timp la creştinism; dar şi aceştia jefuiesc Cetatea Eternă. Papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085), rosteşte cuvintele: „Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil”.

Grigore al VII-lea a fost unul dintre marii papi ai Bisericii universale. Dacă există în Apus un cler necăsătorit, independent de autorităţile civile, trăind exclusiv pentru o înaltă misiune religioasă, aceasta se datorează în primul rând lui. Istoricul protestant Gregorovius pune biruinţa fără arme a călugărului Hildebrand mai presus de faptele de arme ale lui Alexandru cel Mare, Iuliu Cezar sau Napoleon.

Sfârşitul lui Henric al IV-lea a fost şi mai trist. Părăsit de nevastă, de proprii copii şi urgisit de toţi, moare pe neaşteptate în 1106. Urmaşii lui Grigore al VII-lea poartă însă cu vrednicie lupta împotriva investiturii.Papa Calixt al II-lea încheie, la 1122, Concordatul de la Worms, în baza căruia împăratul renunţă la investirea episcopilor prin inel şi toiag arhieresc, acestea fiind însemne bisericeşti şi, ca semn al puterii lumeşti, le dă numai o cârjă. Începutul l-a făcutîmpăratul Henric al V-lea. Acest Concordat din 1122 a fost întărit de Conciliul IX din Lateran (Roma, 1123). Era un semn că viaţa bisericească şi culturală, de aici înainte, se dezvoltă mai mult în Apus.

Culmea puterii papale

Un timp, Concordatul de la Worms a fost respectat. Împăratul Frederic I, numit şi „Barbă Roşie” (Barbarossa, 1152-1190), crescut la curtea bizantină, a reluat lupta începută de Henric al IV-lea. El era de părere că are dreptul să numească nu numai episcopi, ci şi papi, că oraşele italiene, chiar şi statul papal, nu sunt decât feude ale sale. Încercările lui se frâng de împotrivirea papilor şi a oraşelor din Lombardia. Cu aceasta se începe lupta dintre papi şi aderenţii lor (guelfi), pe de o parte, şi împăraţii hohenstaufeni şi partizanii lor (ghibelini), pe de altă parte. Această a luptă ţinut aproape 100 de ani, făcând mult rău tuturor ţărilor, mai ales Italiei. De şase ori a trecut Barbă Roşie Alpii şi a încercat să cucerească Italia, dar tot de atâtea ori încercările lui sunt zădămicite de papa Adrian al IV-lea mai întâi, iar apoi de papa Alexandru al III-lea mai. Armata împăratului, doborâtă de ciumă, este zdrobită de alianţa lombardă de la Legano (1176), după care papa şi Barbă Roşie se întâlnesc la Veneţia. Împăratul cade la pământ înaintea papei, în pragul bisericii San Marco din acest oraş. Alexandru al III-lea, mişcat până la lacrimi de smerenia lui Barbarossa, îl ridică de jos şi-l îmbrăţişează frăţeşte. În 1179 se ţine la Lateran Conciliul al XI-lea, ce hotărăşte, între altele, că papa trebuie ales cu două treimi din voturile

cardinalilor. Tot în acest sinod se declară Cruciada contra albigenzilor. Împăratul îşi trăieşte ultimii ani ai vieţii ca bun creştin, fiind credincios al Bisericii. În numele ei, conduce Cruciada a III-a împotriva turcilor, dar se îneacă într-un râu din Asia Mică. Fiul şi urmaşul lui, Frederic Barbă Roşie, reia lupta pentru învestitură, încercând să domine papalitatea prin sudul Italiei, dar moare la 32 de ani şi proiectele lui se prăbuşesc.

În Anglia, Henric al II-lea Plantagenetul, numindu-l pe ministrul Thomas Beckett, arhiepiscop de Canterbury, dar publicând apoi Constitution de Clarendon (1164), prin care suprima privilegiul forului ecleziastic şi atribuia regelui alegerea episcopilor în eparhiile vacante, se loveşte de rezistenţa arhiepiscopului Thomas Beckett, fapt pentru care îl declară trădător. Acesta se refugiază în Franţa, unde este bine primit de regele Ludovic al VII-lea. După un an se reîntoarce în Anglia printr-o reconciliere aparentă, dar este ucis în propria catedrală de cavalerii trimişi din ordinul regelui. Mustrat de conştiinţă, face un pelerinaj la mormântul martirului, se autoflagelează şi jură să respecte libertatea Bisericii.

Inocenţiu al III-lea(1198-1216) reprezintă culmea puterii politice a papilor. Odraslă a unei familii nobile, după studii strălucite, ajunge papă la vârsta de 37 de ani. Mai întâi pune ordine în statul papal, apoi introduce reforme în întreaga Biserică creştină. În Roma, magistratura formată din senator şi prefect, dependentă de Imperiul Romano-German, este înlocuit cu persoane care jură supunere papei Inocenţiu al III-lea; la fel, baronii conducători ai statelor din patrimoniul Sfântului Petru, din întreaga Italie, jură supunere papei, întreaga Peninsulă Italică redevenind astfel italiană şi papală. În politică, el este în tot locul apărătorul catolicismului. În Anglia, îl sileşte pe Ioan Fără de Ţară să accepteMagna Chartaimpusă de nobilime ca bază a libertăţilor naţiunii engleze, inclusiv a Bisericii Catolice. În Germania, îl excomunică pe Otto de Brunswick, luând apărarea lui Frederic al II-lea, lăsat în îngrijirea sa. Pe regii Franţei, ai Austriei şi Aragonului (Spania) îi înduplecă să-şi reprimească soţiile părăsite, respectând legea căsătoriei creştine. „Sfântul Scaun nu poate lăsa femeile persecutate fără apărare; demnitatea regală n-o puteţi pune deasupra cerinţelor unui creştin”, îi scria regelui Franţei Filip-August (ianuarie 1200). În Spania, pregăteşte marea biruinţă asupra maurilor, la Tulosa (1212). În Ungaria îi împacă pe fraţii certaţi pentru domnie, Emeric şi Andrei. El avea planuri mari de a întemeia o mare alianţă creştină, care să dezrobească Răsăritul creştin de sub turci. Împărăţia latină din Constantinopol (1204-1261) a fost numai o verigă din lanţul înfăptuirilor sale, năzuind să împlinească acea „monarhia Christi” pe care o visase Grigore al VII-lea. În 1215 prezidează Conciliul al XIV-lea de la Lateran, cea mai importantă adunare a Occidentului Medieval. Aici s-a hotărât, între altele, ca fiecare creştin să se împărtăşească cel puţin o dată pe an, la Paşti, şi au fost luate hotărâri privitoare la căsătoria creştină; s-a definit doctrina transsubstanţiaţiei şi au fost combătute ereziile împotriva Sfintei Euharistii. Au participat 404 episcopi, între care, pentru prima dată, şi cei din noile regiuni catolice: Boemia, Ungaria, Polonia şi Estonia. Acest conciliu (1215) a hotărât că nici un impozit asupra clerului nu poate fi impus fără aprobarea papei, măsură înţeleaptă pentru a proteja Biserica de pretenţiile exagerate ale fiscalităţii.

Deşi atât de puternic, Inocenţiu al III-lea era de o rară modestie. Hrănea la curtea lui câte 3.000 de săraci. Primea şi stătea de vorbă cu oricine. Puterea şi bogăţia lui le socotea „ancoră sigură celor lipsiţi de ajutor, purificatoarea puterilor pământeşti, mângâietoarea suferinţelor omeneşti”.

Frederic al II-lea este un alt reprezentant al cezaro-papismului. Om cu mintea ageră şi cu însuşiri politice reale, dar lipsit de caracter, devine admirator al culturii arabe şi duşman al creştinismului. A făgăduit tutorelui său, Inocenţiu al III-lea, că nu va uni Sicilia cu Imperiul German şi va conduce o cruciadă, dar nu s-a ţinut de cuvânt. Când bătrânul papă Grigore al IX-lea îl excomunică, el nu ia în seamă legile Bisericii. De nevoie pleacă într-o cruciadă, dar rezultatul ei nu mulţumeşte pe nimeni. Ajuns în Egipt, refuză pacea oferită de sultan, dar acesta îl asediază şi îl constrânge să se retragă ruşinos, cruciada a V-a terminându-se lamentabil. Reîntors, ocupă statul papal şi împiedică ţinerea Conciliului al XV-lea. Cu toate acestea, conciliul are loc la Lyon, în 1245, sub conducerea papei Inocenţiu al IV-lea, care arată că Biserica sângerează, ca şi Trupul lui Hristos, din următoarele cauze: Palestina ocupată de turci; Constantinopolul aproape ocupat; Ungaria pustiită de tătari; Biserica suferă din cauza duşmanilor ei interni, mai ales din cauza păcatelor clerului. Împăratul Frederic al II-lea îl

persecută pe papă. Conciliul îl excomunică pe împăratul Frederic al II-lea, considerându-l sperjur, tulburător al păcii şi suspect de erezie. Acesta se răzbună cumplit. Ucide episcopi, arde pe rug călugări, distruge biserici, prigoneşte pe catolici. Însă după cinci ani (1250), moare părăsit şi uitat de toţi, fiind însoţit la mormânt doar de câţiva prieteni. Dante Alighieri, marele poet creştin al Renaşterii, îl aşază în opera sa Divina Comedie în Infern, pentru păcatele lui grele.

Prăbuşirea cezaro-papismului. Papa dăruieşte Sicilia ca feudă lui Carol de Anjou, care, în 1268, cu tot protestul papei, îl decapitează pe Conradino, fratele Sfântului Ludovic, ultimul Hohenstaufen, în piaţa din Napoli. Aşa se încheie lupta dintre papi şi Hohenstaufeni. Cu aceşti împăraţi se prăbuşeşte ideea imperiului creştin. Deşi reprezentanţii acestei împărăţii erau uneori buni creştini, totuşi mentalitatea lor degenerase în cezaro-papism, care, fatal, i-a adus decăderea.

Papii în Avignon. Schisma occidentală. Idealul monarhiei creştine al lui Grigore al VII-lea, Inocenţiu al IIl-lea şi Inocenţiu al IV-lea l-a nutrit şi Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), om învăţat, energic, dar lipsit de tactul şi înţelepciunea marilor lui înaintaşi. De aceea, şi-a făcut mulţi duşmani, printre care şi puternica familie de Colonna, partizana Casei de Aragon în Sicilia, ordinul călugăresc al Sfântului Francisc de Assisi, poetul Dante Alighieri şi alţii. Cel mai puternic duşman al său a fost însă Filip al IV-lea cel Frumos (1258-1314), regele Franţei, care întrebuinţa veniturile bisericeşti în scopuri personale, dar refuza să plece într-o cruciadă împotriva turcilor. Turcii ocupaseră ultimul bastion al creştinilor, cetatea Accra. Papa îl cheamă pe rege în faţa sinodului, dar el refuză să se prezinte, interzicând şi episcopilor francezi să se ducă. Papa încearcă să-l convingă că este un supus al Bisericii. În bula sa Unam sanctam (1302), papa Bonifaciu al VIII-lea spune că cele două săbii, ale puterii spirituale şi ale puterii politice, trebuie întrebuinţate în folosul şi nu spre stricăciunea Bisericii, fiindcă şi regele, dacă greşeşte (ralione peccati), stă sub controlul Bisericii. Când era să-l excomunice, ostaşi ai regelui îl atacă pe papă în cetatea Agnani (1303), dar papa scăpă, însă din cauza emoţiilor avute moare. La alegerea noului papa,Filip al IV-lea ştie să anuleze toate hotărârile anterioare potrivnice lui şi să fie ales un papă francez, Clement al V-lea, care, tot la dorinţa lui, îşi mutat reşedinţa la Avignon. Acesta este exilul papilor la Avignon, cunoscut sub numele de „robia babilonică a papilor”, de aproape 70 de ani (1309-1377), timp ruşinos şi cu grave urmări pentru Biserică, De acum, papii de la Avignon trăiesc sub influenţa regilor Franţei (absolutismul regal), fapt ce determină unele popoare să privească cu neîncredere deciziile papale, ca fiind părtinitoare. În statul papal izbucneşte anarhia şi se fac abuzuri chiar în Curia papală. Papii, fiind oaspeţi, trebuie să le tolereze. Exemplul papilor de a petrece în afara teritoriului reşedinţei lor îl urmează mulţi episcopi şi clerici. Astfel, problemele vitale ale Bisericii stagnează. Aflat sub totală dependenţă de regele Filip al IV-lea, Papa Clement al V-lea convoacă un Conciliu la Vienne (sudul Franţei) în octombrie 1311, în care, după unele refuzuri, cedează şi, la stăruinţa lui Filip al IV-lea, desfiinţează ordinul cavalerilor Templieri, care mai înainte îl apărau pe papă împotriva regelui. Astfel, Filip al IV-lea pune mâna pe averile acestui ordin. Ucide 54 de cavaleri şi apoi încă 25, iar pe marele maestru Jacques de Molai îl arde de viu pe o insulă a Senei, templierii fiind învinuiţi de erezie. După 14 ani de la aceste fapte grave, printr-un blestem dumnezeiesc, nimic nu se alege din familia lui Filip al IV-lea. Urmaşii lui Clement al V-lea, influenţaţi de regii Franţei, s-au certat cu pretendenţii la tronul Germaniei. Ca urmare, în 1338, adunarea naţională a acestei ţări declara că împăratul, odată ales, e împărat prin însuşi votul alegerii, fără încoronarea papei. Scriitori ca franciscanul Guilelm de Occam, îi atacă nu numai pe papi, ci însăşi instituţia papalităţii. Sufletele cele mai alese ale timpului încearcă să îndrepte această situaţie nenorocită. Ceea ce nu pot marele scriitor Petrarca şi împăratul Carol al IV-lea reuşeşte călugăriţa dominicană Sfânta Ecaterina de Sienna, care, datorită diplomaţiei sale, îl determină pe papa Grigore al XI-lea să părăsească Avignonul şi să se reîntoarcă la Roma, fiind primit triumfal de populaţia entuziasmată, în 17 ianuarie 1377.

Schisma papală. Abia sosit la Roma, Grigore al XI-lea moare, iar cardinalii francezi vor să aleagă un papă francez, ca să se reîntoarcă la Avignon, dar cei italieni, sprijiniţi de popor, vor un papă de naţionalitatea lor, pe italianul Urban al VI-lea, episcop de Bari. Francezii vor un papă la Avignon, pe francezul Clement al VII-lea. Aşa se ajunge la doi papi, unul la Roma, altul la Avignon, situaţie care durează 39 de ani, cunoscută sub numele de Schisma occidentală (1378-1417), creştinătatea fiind

adânc dezbinată şi tulburată. De papa de la Roma ascultau toate ţările, cu excepţia Franţei, Portugaliei, Spaniei şi Scoţiei, care ascultau de papa de la Avignon. Unii clerici, voind sistarea schismei, au convocat Conciliul de la Pisa, care l-a caterisit atât pe papa de la Roma, cât şi pe cel de la Avignon. alegând un al treilea papă, pe Alexandru al V-lea (1409), urmat de Ioan al XXIII-lea, având reşedinţa la Pisa. Aceşti trei papi (Biserica tricefală) nu numai că se afurisesc unul pe altul, dar produc mari tulburări între creştini. În locurile vacante de episcopi erau numiţi câte trei candidaţi, de fiecare papă câte unul, căci fiecare se considera papă adevărat. Ca să pună capăt acestei stări anarhice, la stăruinţa împăratului Sigismund al IV-lea de Luxemburg al Germaniei, a fost convocat Conciliul de la Konstanz (1414-1418), în care a fost osândit ereticul ceh Jan Hus, adeptul ereticului John Wicliff, profesor la Oxford (1328-1384). Acesta afirma că omenirea este împărţită în două grupe: prima a predestinaţilor, care sigur se vor mântui, şi a doua a osândiţilor, care sigur vor fi condamnaţi la Infern. Ereticul John Wicliff, în opera sa De ecclesia (1378), învăţa despre existenţa unei Biserici militante invizibile, formată din oamenii predestinaţi la mântuire, opusă celei vizibile, conduse ierarhic de papă, prelaţi, preoţi şi călugări, care nu se ştie dacă se vor mântui sigur şi, ca atare, însuşi papa nu e conducător universal, ci cade sub verdictul tuturor. Neagă valabilitatea indulgenţelor, a minunilor, a sfinţilor, a moaştelor, necesitatea pelerinajelor, tot ce venera Evul Mediu. Afirmă supremaţia regalităţii de origine divină asupra Bisericii de stat. Căsătorindu-se Richard al II-lea, regele Angliei, cu prinţesa Ana, fiica regelui Boemiei, au sosit mulţi studenţi de la Oxford la Universitatea din Praga, aducând erezia lui Wicliff, pe care şi-o însuşeşte Jan Hus. Aceste erezii au pregătit luteranismul. Aufost osândite de acest conciliu. Prin înţelepciunea împăratului Sigismund, papa Grigore al XII-lea (1406-1417), şi antipapii Benedict al XIII-lea de la Avignon şi Ioan al XXIII-lea de la Pisa au renunţat la papalitate, învoindu-se cu toţii la alegerea lui Odon Colonna Martin al V-lea (1417-1431), care prezida conciliul. Noul papă refuză recunoaşterea teoriei conciliare conform căreia papa ar trebui să asculte de conciliu, făcând din Biserică un fel de democraţie, şi demonstrează că decretul conciliar este o teză relativă, un act de excepţie impus de împrejurări pentru a termina schisma, proclamând apoi că papa este deasupra conciliilor iar Biserica este o monarhie în care Suveranul Pontif deţine jurisdicţia supremă. Condamnând simonia (cumul de beneficii bisericeşti), papa Martin decretează închiderea Conciliului de la Konstanz. Schisma încetează. Conciliul de la Konstanz a fost strălucit, căci, în cei patru ani ai conciliului, s-au perindat 18.000 de clerici şi delegaţi străini şi peste 100.000 de mireni. Însuşi împăratul a citit Evanghelia, îmbrăcat în odăjdii de diacon, la Liturghia oficiată de Ioan al XXIII-lea. La acest conciliu au participat şi delegaţiile de români: 30 de moldoveni trimişi de Alexandru cel Bun (1400-1432), în frunte cu Grigore Ţamblac, şi cea trimisă de Mircea cel Bătrân (1386-1418), cu boierul muntean Dragomir, însoţit de o solie. Din Ardeal a participat voievodul Ştibor. Astfel dispar antipapii, chiar dacă la conciliul din Basel (1431-1439) s-a încercat să se aleagă un antipapă. La dorinţa răsăritenilor, conciliul de la Basel s-a mutat în 1439 la Florenţa, prin decretul papei Eugeniu IV.

Cruciadele

Urmând pilda Sfintei Elena, mama lui Constantin cel Mare, mulţi creştini plecau, în fiecare an, să vadă locurile sfinte unde a trăit şi a pătimit Mântuitorul şi să se închine acolo, cu toată evlavia. Dar musulmanii, voind să facă din Ierusalim centrul credinţei lor, şi cum Templul lui Solomon distrus de romani era locul „sacrificiului lui Avram”, considerat de musulmanii arabi strămoşul lor, au ocupat pe neaşteptate Ierusalimul în 691 şi au construit pe Stânca Templului o moschee, zisă a lui Omar, numele califului care a construit-o. După o legendă musulmană, Mahomed ar fi fost înălţat la cer de pe acea stâncă, unde Allah va veni să-i judece pe credincioşi. De aceea, Ierusalimul a devenit obiectul de ceartă între creştini şi musulmani, motivul războaielor religioase dintre aceştia, numite cruciade. Când, în anul 1009, turcii selgiucizi, fanatici, distruseseră Biserica Sfântului Mormânt al lui Iisus, toată lumea creştină s-a sensibilizat, iar Papa Sergiu al IV-lea a hotărât imediata reconstruire a basilicii, ceea ce musulmanii au acceptat, dar cu condiţia să-şi construiască şi ei o moschee în Constantinopol.

Pelerinajele la Ierusalim continuă, atât din partea creştinilor, cât şi din partea turcilor musulmani, dar aceştia, geloşi pe creştini că deţin hegemonia, trec la asasinate. În anul 1064, peste 7.000 de germani pelerini la Ierusalim sunt prinşi, mulţi ucişi, încât abia 2.000 se reîntorc. Cei întorşi acasă, în frunte cu Petru de Amiens, dezvăluie cruzimea turcilor.Papa Urban al II-lea, conducând Conciliul de la Piacenza şi Clermont-Ferrand, îi însufleţeşte pe creştini pentru o expediţie cruciadă (1095), iar poporul, mai ales francezii, izbucnesc în strigăte cu cuvintele: „Dumnezeu vrea să recucerim Mormântul Sfânt”. Petre Eremitul de Amiens predica, sub ascultarea Papei, îndemnul la cruciadă, şi chiar pleacă în fruntea unui mare grup de entuziaşti; dar, fiind prost pregătiţi şi dezorganizaţi, expediţia sfârşeşte lamentabil.

La 15 august 1096, prima Cruciadă era pregătită şi formată din 600.000 de soldaţi şi 100.000 de cavaleri, condusă de Gottfried de Bouillon şi de fratele său Baldouin, de Robert Normandul, fiul regelui Angliei şi alţii. Republica Pisa le dădu 120 de nave şi Genova alte 30. Prima etapă a marşului cruciaţilor a fost Constantinopolul, unde aceştia au fost bine primiţi de împăratul Alexis Comnenul. Continuând marşul, cruciaţii reuşiseră mereu să-i învingă pe turci, asediindu-i în Antiohia, dar apărură ciuma, foametea, setea, care făcură multe victime. După aspre bătălii, cruciaţii îi înving în sfârşit pe turcii din Ierusalimul asediat şi drumul este deschis, cetatea cucerită, iar deasupra moscheii lui Omar pusă Crucea. O armată de 200.000 mahomedani încearcă recucerirea Ierusalimului, dar este respinsă de cruciaţi. Gottfried de Bouillon, duce de Lotharingia, fondează Regatul Latin al Ierusalimului, dar moare subit după un an, la 1100. Sosiră noi întăriri din Europa, cca. 500.000 de oameni. Aceştia căzură toţi masacraţi, încă înainte de a ajunge în Ierusalim, în prăpastiile muntoase ale Turciei. Şi astfel, turcii obţin o mare victorie în 1144: cetatea Edessa, stâncă puternic întărită a creştinilor, cade în mâna lor. Ierusalimul era grav ameninţat. Gottfried de Bouillon nu acceptă în 1097 să fie rege şi se intitula, modest, „apărător al Sfântului Mormânt”, căci Iisus acolo purtase cununa de spini, nu coroana de aur cu diamante.

Cruciada a II-a a fost predicată de papa Eugeniu III şi de către predicatorul Sfântul Bernard de Chiaravale, reuşind să recruteze 350.000 dc soldaţi şi 150.000 de cavaleri, fiind condusă de Conrad III, regele Germaniei şi Ludovic VII, regele Franţei (1147-1149). De data aceasta, împăratul Manuil Comnenul le-a refuzat ajutorul şi le-a dat călăuze trădătoare, iar fără aprovizionare, trupele germane fură masacrate lângă Doriteo. Ludovic VII, ajuns la Ierusalim, cu mare parte din armată distrusă in Anatolia, nu reuşi să menţină mult cucerirea Ierusalimului. În 1187, sultanul Saladin îşi propune distrugerea Regatului Latin al Ierusalimului şi, în 3 octombrie 1187, cetatea Ierusalimului cade în mâinile lui.

Cruciada a III-a (1189-1192) a fost predicată de papa Grigore VIII; primul a plecat Frederic Barbarossa al Germaniei şi a fost primit bine de bizantini, dar, la traversarea unui râu, Cydnus, în Asia Mică, se înecă. Richard Inimă de Leu, regele Angliei, îi învinse pe mahomedani la Emaus (lângă Ierusalim), dar trebui să se întoarcă în ţară, căci fratele lui voia să-i ocupe tronul. Filip August al Franţei învinse pe turci la Sfântul Ioan de Accra, dar probleme politice îl reîntoarseră în patrie. Sfântul Mormânt rămase în mâinile lui Saladin, creştinii obţinând doar dreptul să poată intra pelerini în Sfânta cetate, fiind recunoscuţi stăpâni pe vechea Fenicie şi principatul Antiohiei. La reîntoarcere, Richard cuceri Ciprul, fondând aici regatul latin prosper.

Cruciada a IV-a (1202-1204), predicată de papa Inocenţiu III, susţinută de Veneţia cu flota, avu intenţia de a cuceri Orientul pentru comerţul ei. Ajunşi la Constantinopol, cruciaţii ocupară tronul împăratului bizantin şi fondară Imperiul Latin de Răsărit (1204-1261) sub Baudouin de Flandra, împărat, şi veneţianul Tomas Morosino, patriarh latin, ceea ce făcu să crească duşmănia dintre greci şi italieni, încât bizantinii erau mai bucuroşi sub stăpânire turcească decât latină.

Cruciada copiilor, considerată ca o ispăşire pentru ticăloşiile unor cruciaţi, plecă din Marsilia, în 1212, cu toată împotrivirea papei şi a episcopilor. Stăpânii vaselor îi făcură pe copii să creadă că-i vor duce în Ţara Sfântă, dar mulţi muriră de mizerie pe mare, iar mulţi fura vânduţi în Egipt ca sclavi. Câţiva ani mai târziu, papa Grigore al IX-lea cinsti memoria lor, la Saedegna, zidind Biserica „Noilor Nevinovaţi”.

Cruciada împotriva Albigenzilor. Aceştia erau eretici care susţineau că tot ceea ce are legătură cu materia e spurcat: căsătoria, consumul de carne, proprietatea privată; duşmani ai Sfintei Euharistii, refuzau jurământul şi serviciul militar; duşmani ai statului şi nobilimii. Se numeau şi bogomili în Bulgaria, publicani în Anglia. Socoteau Biserica în slujba Satanei. împotriva lor s-a desfăşurat o luptă continuă, cu biruinţă în 1229, dar nu a fost deplină.

Cruciada a V-a (1217-1221), predicată de Inocenţiu III şi realizată sub urmaşul său Honoriu III, condusă de Andrei II, regele Ungariei, şi Jean de Brienne, regele Ierusalimului, a cucerit o parte a Egiptului până la Cairo, dar musulmanii au distrus ecluzele şi digurile de pe Nil şi cruciaţii au fost siliţi să părăsească Damieta, reîntorcându-se acasă învinşi.

Cruciada a VI-a (1228-1229) a fost promisă şi condusă de împăratul Frederic II Germanul, însoţit de Sfântul Francisc de Assisi. Ajunşi în Egipt. sultanul le oferi pace, obţinând cedarea Locurilor Sfinte pe timp de zece ani, reconstituind vechiul regat al Ierusalimului fără vărsare de sânge. După zece ani, în 1239 Ierusalimul recăzu sub puterea musulmanilor.

Cruciada a VII-a (1248-1254) a fost condusă de Ludovic al IX-lea cel Sfânt, regele Franţei, care, reluând planul cruciadei a V-a, recuceri Damieta la gurile Nilului (1249), dar, când voi să înainteze spre Cairo, a fost oprit la fortăreaţa Mansourah şi obligat să se retragă, fiind făcut prizonier şi eliberat cu preţul unei mari răscumpărări. Se reîntoarse în Franţa în 1254.

Cruciada a VIII-a (1270) a fost întreprinsă de acelaşi rege francez, Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Sfătuit de fratele său, Carol de Anjou, regele Neapolului, se îndreptă spre Tunis pentru a converti pe sultan şi a-l atrage în alianţă, dar muri de ciumă în 25 august 1270.

În 1291 căzu sub musulmani cetatea Sfântul Ioan de Accra şi, pe rând, toate cuceririle realizate în curs de două secole, rămânând în mâinile creştinilor doar insula Cipru. Cruciadele întreprinse de Frederic II şi Andrei II au fost mai mult farse.

Cauzele cruciadelor:a) Dezacordul continuu şi lupta interminabilă între regii diferitelor state ale Europei.b) Necolaborarea împăraţilor bizantini şi sabotarea unor acţiuni ale cruciaţilor.c) Ferocitatea musulmanilor şi indiscutabila lor superioritate militara.d) Mijloacele de comunicaţie anevoioase, cruciaţii înfrânţi de oboseală, foame, sete şi boli, pe

când turcii fiind acolo, pot apăra cuceririle lor şi pot uşor înlocui pe cei căzuţi.Urmările Cruciadelor:a) Ele au deschis o lume necunoscută până atunci: Răsăritul. Fără ele nu ne putem închipui

călătoriile pentru descoperirea Indiilor şi Americii.b) Unele oraşe se îmbogăţesc prin transportarea cruciaţilor (Veneţia, Genova; Florenţa etc.) şi se

fac legături mai dese între ele şi Răsărit.c) Au împiedicat pentru multă vreme înaintarea musulmanilor în Europa.d) Au trezit dorul descoperirilor şi au dezvoltat artele, ştiinţele şi industria.e) Au sărăcit mulţi feudali, îmbogăţindu-se burgurile (oraşele) şi, astfel, a apărut pătura

comercianţilor şi meşteşugarilor.f) Au trezit solidaritatea creştină.g) Au promovat cultul sfinţilor şi dragostea pentru locurile sfinte şi pocăinţa prin pelerinaj.h) Au declanşat adevărate pogromuri în rândul evreilor.

______________________________________________________________________Poruncile privitoare la evrei ale regelui Richard I Inimă de Leu (1194)

Regele Angliei Richard I Inimă de Leu (1189-1199), a nesocotit politica predecesorului său, Henric al II-lea, în materie de organizare fiscală şi administrativă, fiind mai mult interesat de participarea la o a treia cruciadă (1189-1192) decât de guvernarea regatului. Luat prizonier de ducele Austriei, Richard a fost eliberat în 1194, după ce a plătit suma, uriaşă pentru acea vreme, de 150.000 de mărci. Necesităţile financiare stringente au impus emiterea unei hotărâri prin care se urmărea înregistrarea

tuturor proprietăţilor şi veniturilor evreilor din regat, actul precizând totodată condiţiile în care aceştia mai puteau face afaceri cu creştinii. Politica de taxare a evreilor a fost continuată şi de urmaşul lui Richard, Ioan Fără Ţară (1199-1216).

Toate datoriile, zăloagele, împrumuturile, pământurile, casele, chiriile şi posesiunile evreilor să fie înscrise. Evreul care va tăinui vreuna din acestea îşi va pierde în favoarea regelui dreptul asupra trupului său şi a lucrului tăinuit; pe lângă acestea, [va pierde] toate posesiunile şi bunurile, şi nici nu va fi legiuit să-şi ia înapoi lucrul tăinuit.

La fel, să fie şase sau şapte locuri în care evreii să-şi poată încheia toate înţelegerile, iar acolo vor fi numiţi doi avocaţi creştini şi doi avocaţi evrei, precum şi doi notari, iar înţelegerile să se facă înaintea lor şi a pisarilor lui William de la Biserica Sfânta Maria şi ai lui William din Chimilli.

Şi să fie făcute zapise ale înţelegerilor lor, în două exemplare. Şi unul va rămâne la evreu, sigilat cu sigiliul aceluia căruia I se împrumută, iar celălalt va rămâne în sipetul comun, care va avea trei lacăte şi trei chei, iar doi creştini vor ţine o cheie, iar cei doi evrei o alta; o a treia o vor ţine pisarii lui William de la Biserica Sfânta Maria şi cei ai lui William din Chimilli. Mai mult, sipetul va avea trei sigilii, iar cel ce le păstrează trebuie să le pună acolo.

Mai mult, pisarii numiţilor William [din Chimilli] şi William [de la Biserica Sfânta Maria] vor ţine un sul cu copiile tuturor zapiselor şi, dacă acestea se vor strica, să rămână în locul lor sulul. Pentru fiecare zapis se vor plăti trei penny, o jumătate de către evrei, iar cealaltă jumătate de cel căruia I se împrumută banii; cei soi, care scriu actul, vor avea doi penny, iar un penny [se va da] păstrătorului sulului.

Şi de acum înainte nici o înţelegere nu va mai fi făcută cu evrei, nici o plată şi nici o schimbare nu va mai fi făxută în zapise, decât în prezenţa acestor persoane sau a celor mai mulţi dintre ei, dacă nu pot fi toţi de faţă. Iar mai sus zişii creştini vor păstra un sul cu datoriile sau cu chitanţele plăţilor, care vor fi făcute evreilor de acum înainte, iar evreii vor păstra unul, iar păstrătorul sulului va ţine şi el unul.

Pe deasupra, fiecare evreu va jura pe sulul său că toate datoriile, zăloagele, chiriile şi toate bunurile şi posesiunile sale vor fi înscrise şi că nu va tăinui nimic, aşa cum s-a spus. Şi dacă el va afla că unii tăinuiesc ceva, pe aceştia să-I dezvăluie în taină judecătorilor regelui trimişi la ei, ca aceştia să-I dea pe faţă pe toţi falsificatorii şi plăsmuitorii zapiselor şi pe hoţii de bani, oriunde şi oricând ăi vor afla, şi la fel [să facă cu] toate zapisele plăsmuite.______________________________________________________________________

Ordinele cavalereşti sunt un fel de congregaţii, societăţi religioase şi militare, născute din nevoia de a lupta pentru dezrobirea locurilor sfinte. În vederea atingerii acestui scop, cavalerii dădeau atenţie deosebită educaţiei fizice, care, în educaţia clericală, era neglijată. Învăţământul cavalerilor se face mai mult în limba naţională, nu în latină. Ei trebuiau să ştie crea versuri. Promovarea cavalerilor se făcea cu mare solemnitate la Sfânta Liturghie, cu spovedanie şi împărtăşanie, Idealurile lor erau:

1 – apărarea credinţei faţă de oricine, mai ales faţă de necredincioşi;2 – fidelitate faţă de stăpân;3 – ocrotirea celor slabi şi neputincioşi (bătrâni, femei, copii); aveau şi cultul femeii;4 – sfinţenia cuvântului, mai ales a jurământului dat;5 – cinstea, această chintesenţă a virtuţilor omeneşti.Aşa avea să fie armata lui Hristos (militia Christi). Membrii acestor ordine duceau, în acelaşi

timp, viaţă de călugări şi de militari. Cavalerul nu putea alege decât între moarte sau biruinţă. Laşii erau înlăturaţi din ordin. Cavalerii au mari merite, nu numai pentru apărarea locurilor sfinte şi a pelerinilor, ci şi pentru îngrijirea bolnavilor. Ţineau mult la onoare şi eroism. Ordine cavalereşti importante au fost:

1. Ordinul cavalerilor Sfântului Ioan sau al Ospitalierilor (1048). Datoria lor era găzduirea şi îngrijirea pelerinilor şi bolnavilor. După cucerirea Ierusalimului, ajutau şi îngrijeau bolnavii militari.

După pierderea pământului sfânt s-au stabilit în Cipru şi apoi în Malta.

2. Ordinul Templierilor (1118) francezi, numiţi după templul lui Solomon, locul unde s-au aşezat mai întâi. A fost întemeiat de francezi şi a adus mari servicii creştinătăţii, care l-a recompensat dându-i mari moşii, de care a fost deposedat de Filip IV cel Frumos, care a distrus ordinul.

3. Ordinul Teutonilor (1190), fondat de germani într-un spital militar, şi-a început activitatea sub SalzaHermann, prin convertirea prusienilor la catolicism. Acest ordin a luptat împotriva Cumanilor pe pământul românesc, fiind chemaţi în 1211 de Andrei II, regele Ungariei, care i-a aşezat în jurul Braşovului. Au fost alungaţi de acelaşi rege, când au vrut să-şi întemeieze un adevărat stat teuton. De la ei ne-au rămas cetăţile Bran şi Neamţului. Trecând maestrul lor, Albrecht de Brandenburg, la Reformă, în 1525, provincia lor bisericească devine laică. Tot de la ei ne-a rămas „cloasterul” de la Câmpulung-Muscel, prima clădire de piatră acolo.

Călugării erau soldaţi ce purtau un costum special. Dedesubtul armurii de cavaler, ospitalierii purtau roba călugărească cu o cruce albă, templierii roba albă cu o cruce roşie, iar teutonii robă albă cu o cruce neagră. Fiecare ordin avea drept conducător un mare maestru. Posedau în Europa mari proprietăţi donate de credincioşi. Aceste bunuri le întrebuinţau pentru atingerea scopului lor. Bunurile erau administrate de comandori. Instrucţia şi educaţia se făceau în limba naţională.

Ereziile medievale

Ereziile medievale au, cele mai multe, un caracter social: se ridică săracii împotriva bogaţilor, între care se numărau şi clericii, care nu duceau o viaţă cucernică. Din această pricină se ivesc unii, ca Arnold de Brescia, care spun că averile nu sunt bune, ele fiind spre stricăciunea Bisericii şi nimeni dintre cei bogaţi nu se poate mântui.

Valdenzii, numiţi după negustorul Petru de Vaux (Waldes) din Lyon, citeau Sfânta Scriptură şi se credeau că au chemare să vestească cuvântul Domnului. Doi câte doi cutreierau ţara, osândind Biserica şi Sfintele Taine, slujbele, preoţii etc. Nu voiau să ştie nici de serviciul militar activ. Ei spuneau că Sfintele Taine primite de la preoţii păcătoşi nu au nici o valoare.Conciliul din Lateran din 1179 îi osândi şi curând dispar.

Albigenzii şi bogomilii; primii se numesc după oraşul AlbidinFranţa de Sud. Ei reînvie erezia lui Manes, maniheismul, socotindu-se „curaţi”, iar Biserica în slujba Satanei. Tot în slujba Satanei era socotit şi statul. În Franţa se mai numesc şi bulgari (bougres), în Anglia publicani şi populitani, în Italia patarini şi pauliciani, iar în Peninsula Balcanică bogomili sau temători de Dumnezeu. S-au răspândit şi printre români; dovadă stau o mulţime de legende despre zidirea lumii, Sfântul Sisoe, Avestita, aripa Satanei, apocalipsul Sfântului Pavel ş.a., pe care le-a copiat, la începutul secolului al XVII-lea, popa Grigore din Mâhaciu, judeţul Turda (azi Cluj). În Franţa s-au extins având oraşele şi cetăţile lor şi sute de castele. Papa Inocenţiu al III-lea se plângea că Manes are mai mulţi închinători decât Iisus. În Bulgaria s-au răspândit puternic şi au dus la pieirea primului ţarat bulgar. După încercarea neizbutită aSfântului Dominic de a-i converti,Simion de Monfort începe un război lung de 20 ani (1209-1229) împotriva lor, primul război religios. Conciliul din Tolouse din 1229 condamnă dogmatic această erezie.

Inchiziţia. Ca instituţie bisericească, se găseşte în Apus, mai întâi organizată în Conciliul din Toulouse (1229), la sfârşitul războiului împotriva albigenzilor. În conformitate cu hotărârile acestui conciliu, episcopul însărcinează în fiecare parohie pe un preot şi 2-3 mireni să-i caute pe eretici, cu scopul de a-i readuce în sânul Bisericii. Dacă aceştia nu vor, sunt daţi pe mâna autorităţilor civile, care îi condamnă la moarte. Papa, de asemenea, organizează un fel de inchiziţie, încredinţând cu executarea ei pe călugării dominicani, oameni foarte învăţaţi. Provincialul acestor călugări este, de obicei, inchizitor general. Aceasta este inchiziţia papală. Pentru vremurile de atunci, ea a fost necesară pentru a scăpa statul şi Biserica de ereticii anarhici periculoşi, unii vinovaţi de crimă şi trădare. Învaţătura ,,catharilor” (cei perfecţi), albigenzii, susţinea, de exemplu, că lumea este un teatru al luptei dintre două principii: Binele şi Răul. Răul este determinat în aşa fel încât responsabilitatea omului nu

este angajată; este rău tot ceea ce este material sau se referă la materie. Cei care ascultă perfect de bine doctrina eretică, perfecţii, trebuie sa practice o viaţă extrem de severă, refuzând, pe cât posibil, contactul cu materia. Ceisimpli credincioşi se bucură de o totală libertate de moravuri; pentru ei este suficient ca în ceasul morţii să primeascăsacramentul consolamentum (mângâierii) ca să-i cureţe integral; libertatea sexuală este preferabilă căsătoriei, care asigură continuitatea speciei în materie şi prelungeşte astfel domnia răului.Catharismul este deci o erezie antisocială care tinde la ruinarea familiei şi a moralităţii publice. Ea a fost adusă de nobilimea apuseană aflată în Cruciade, la reîntoarcerea prin Balcanii infectaţi de bogomilismul bulgar şi s-a răspândit repede în Franţa (Languedoc), Flandra, Germania, Spania, Italia, Anglia, sub formă de biserici secrete, cu adunări prin poduri, case etc. Întrucât era o ofensă adusă lui Dumnezeu, o pedeapsă care atrage blestemul asupra societăţii, ereticii fiind asimilaţi otrăvitorilor publici, antisociali, inchiziţia a fost cerută şi de laici ca necesară.

Ca instituţie politică, Inchiziţia a fost întrebuinţată de capetele încoronate şi pentru distrugerea duşmanilor lor. Astfel de inchizitori politici sunt: împăratul Frederic II, Ferdinand Catolicul, regele Spaniei, Pombal, ministrul Portugaliei. În Spania, ea se explică prin împrejurările sociale deosebite de atunci. Unindu-se regatul Castiliei cu al Aragoniei, Spania devine o mare putere. Ferdinand Catolicul (sec. XII) consideră ca proprie datorie să convertească la catolicism pe toţi maurii (arabii) şi evreii. De frică, mulţi se botează. De fapt, sunt tot mahomedani. Aceştia se numesc „moriscos”. Tot aşa fac şi unii evrei, creştinaţi numai în aparenţă. Ei se numesc „maranos”. Pentru cercetarea şi pedepsirea lor, regele numeşte inchizitor suprem pe călugărul dominicanToma Torquemada (1481-1494) (vezi Anexa-„Expulzarea evreilor din Spania). Papa protestează de mai multe ori împotriva neomeniei inchizitorilor (într-o vreme inchizitorii vor să pedepsească pe însuşi mitropolitul primat al Spaniei, aşa că a fost nevoie de intervenţia Sfântului Scaun). Din nefericire, inchizitorii se considerau funcţionari de stat şi ascultau mai mult de rege decât de papa. În ceea ce priveşte persecuţia evreilor din acest timp, să nu se uite că ea s-a datorat mai cu seamă cauzelor economice. Aceştia acaparează viaţa economică a statelor. De aceea, Cruciadele încep de obicei cu pogromuri împotriva evreilor. A fost nevoie de legi speciale pentru înfrânarea lor. În Franţa, de pildă evreii nu aveau voie să ia dobândă mai mare de 300%, iar în Boemia de 170%. Împotriva lor şi a ereticilor albigenzi şi valdenzi s-a impus Inchiziţia. „Credinţa trebuie impusă cu frumosul” spunea Sfântul Bernard. Arderile pe rug, sfâşierile de vii etc., pedepse aplicate de inchizitori sunt condamnabile. Luther îndemna nobilimea să-i ucidă pe ţăranii răzvrătiţi, iar Calvin cerea ca ereticii lui să fie pedepsiţi prin sabie.

Inchiziţia acţiona în forţă împotriva vrăjitoriei. ___________________________________________________________________

Expulzarea evreilor din Spania (1492)

La 31 martie 1492, la puţin timp după cucerirea Granadei (ultimul bastion al stăpânirii arabe în Spania), regii Aragonului şi ai Castiliei, Ferdinand şi Isabella, au adoptat hotărârea expulzării tuturor evreilor neconvertiţi la creştinism din teritoriile aflate sub stăpânirea lor. La acea dată, având cea mai importantă comunitate de musulmani şi evrei, Peninsula Iberică era, cu excepţia Italiei de Sud şi a Siciliei, cea mai importantă regiune multiculturală şi multireligioasă din Europa de Apus. Evreii reprezentau un grup activ din punct de vedere comercial şi o elită educată, de folos monarhiei în administraţie. Cu timpul, antipatia faţă de acest grup prosper a crescut, mai ales în condiţiile în care populaţia locală se percepea pe sine, în mod tradiţional, ca o apărătoare statornică a credinţei creştine. În anul 1478, a fost creată inchiziţia. Aflată în subordinea monarhiei şi nu a papei, noua instituţie urma să se ocupe de evrei şi de “conversos” (evrei convertiţi, bănuiţi că practicau în secret religia mozaică). Edictul de expulzare, adoptat în urma presiunilor Bisericii (cauza lui este însă mult mai complexă), a avut drept urmare plecarea din Spania a aproximativ 170.000 de evrei. Textul următor cuprinde mărturia unui evreu italian, scrisă în aprilie-mai 1495, referitoare la expulzare şi la consecinţele ei.

Iar în anul 5252, în zilele regelui Ferdinand, Domnul a vizitat ceea ce mai rămăsese din poporul său pentru a doua oară şi I-a exilat. După ce regele a capturat de la mauri oraşul Granada, care I s-a predat la 7 ianuarie a anului tocmai pomenit, el a poruncit expulzarea tuturor evreilor din toate părţile regatului său – din regatele Castiliei, Cataloniei, Aragonului, Galiciei [din] Majorca, provinciile basce, insulele Sardinia şi Corsica şi din regatul Valencia. Chiar înainte de aceasta, regina îi alungase din regatul Andalusiei.

Regele le-a dat răgaz trei luni ca să plece. Termenul a fost anunţat public, în fiecare oraş, la întâi mai, care s-a întâmplt să fie ziua a nouăsprezecea [a lunii] Omer, şi a luat sfârşit cu o zi înainte de [ziua] a noua [a lunii] Ab.

Cât priveşte numărul lor, nu există nici un acord , dar după multe cercetări, am aflat că estimarea cea mai acceptată în general este de 50.000 de familii sau, după cum spun alţii, 53.000. Ei aveau case, cîmpuri, podgorii şi vite, iar cei ami mulţi erau meşteşugari. În acel timp, existau multe academii în Spania şi în fruntea celor mai de seamă dintre ele se aflau rabinul Isaac Aboah în Guadalajara, rabinul Isaac Veçudò în Leon şi rabinul Iacob habib în Salamanca. În ultimul oraş menţionat se afla un mare specialist în matematici şi orti de câte ori, în Academia creştină a acelui oraş, apărea vreo îndoială în probleme de ordin matematic, I se adresau lui. Numele său era Abraham Zacuto[…].

În cursul celor trei luni de răgaz ce le-au fost acordate, ei au încercat să facă o înţelegere menită să le îngăduie să rămână în ţară, şi s-au încrezut în reuşită. Reprezentanţii lor erau rabinul Don Abraham Seneor, conducătorul congregaţiilor spaniole, însoţit de o suită călare pe treizeci de măgari, rabinul Med’r Melamed, secretarul regelui, şi Don Isaac Abravanel, care fugise de la regele Portugaliei în Castilia şi apoi a ocupat o poziţie la fel de importantă la curtea regală spaniolă. Mai târziu a fost şi el izgonit [şi] a ajuns la Neapole şi a fost preţuit de regele Neapolelui. Mai înainte pomenitul mare rabin Isaac din Leon obişnuia să-l numească pe acest Don Abraham Seneor “Soné Or” deoarece era un eretic, şi sfârşitul a dovedit că el a avut dreptate, pentru că s-a convertit la creştinism la vârsta de optzeci de ani, el şi întreaga sa familie şi, împreună cu el, rabinul Med’r Melamed. Don Abraham aranjase căsătoria dintre rege şi regină. Regina era moştenitoarea tronului, iar regele , membru al nobilimii spaniole. Ca urmare a acestui fapt, Don Abraham a fost numit conducător al evreilor, dar fără consimţământul lor.

Înţelegerea care le îngăduia să rămână în ţară în schimbul plăţii unei mari sume de bani era aproape încheiată, când a fost compromisă de amestecul unui egumen, numit Stareţul de Santa Cruz. Atunci, regina le-a dat reprezentanţilor evreilor un răspuns asemenea spuselor regelui Solomon: “Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea.” Apoi, ea a adăugat: “Credeţi că acestea vi se întâmplă din vina voastră? Domnul a pus acest lucru în inima regelui”.

Atunci ei au înţeles că regele era împotriva lor şi au renunţat la dorinţa de a rămâne în regat. Timpul trecea, iar ei trebuiau să-şi grăbească plecarea din Spania. Şi-au vândut casele, moşiile şi vitele, la un preţ mic, pentru a se salva. Regele le-a interzis să părăsească ţara cu aur şi argint, astfel încât au fost obligaţi să-şi schimbe aurul şi argintul în haine, piei şi alte lucruri.

O sută douăzeci de mii dintre ei au plecat în Portugalia. Potrivit unei înţelegeri pe care un om de vază, Don Vidal bar Benveniste del Covalleria, o făcuse cu regele Portugaliei, ei au plătit un ducat pentru fiecare suflet şi a patra parte din toate mărfurile pe care le aveau. Iar regele le-a îngăduit să stea în ţara lui timp de şase luni. Acest rege s-a purtat cu ei mult mai rău decât regele Spaniei şi, după trecerea celor şase luni, I-a transformat în sclavi pe toţi cei rămaşi în ţara sa şi a alungat şapte sute de copii pe o insulă îndepărtată, unde au murit toţi. Unii spun că numărul lor ar fi fost de două ori mai mare. Despre ei, precizările Scripturii s-au adeverit: “Fiii şi fiicele tale vor fi date ca roabe pe mâna altui popor”. El a mai poruncit congregaţiei de la Lisabona, capitala sa, să nu-şi ridice glasul în rugăciuni, ca Domnul să nu le audă plângerile din pricina silniciilor care li se făcuseră.

Mulţi dintre evreii spanioli izgoniţi au plecat în ţările mahomedane, la Fez, Tlemçen şi în provinciile berbere, în vremea regelui Tunisiei. Din cauza numărului lor mare, maurii nu I-au primit în

oraşele lor şi mulţi dintre ei au murit pe câmpuri, de foame, sete şi lipsuri. Leii şi urşii, care sunt numeroşi în aceste ţări, au ucis o parte din ei, pe când şedeau înfometaţi în afara oraşelor.

Un evreu din regatul Tlemçen, pe nume Abraham, viceregele care guverna peste regat, a încuviinţat ca o parte a lor să vină în acest regat şi a cheltuit o mare sumă de bani pentru a-I ajuta. Evreii din nordul Africii au fost foarte milostivi cu ei. Negăsind vreun sprijin, o parte din cei care au plecat în nordul Africii s-au întors în Spania şi s-au creştinat, împlinindu-se astfel profeţia lui Ieremia: “Mi-a azvârlit de sus în oase un foc care le arde; mi-a întins un laţ supt picioare şi m-a dat înapoi”. Căci, la început, ei plecaseră cu toţii de dragul unităţii întru Domnul; de-a lungul hotarelor Spaniei, doar foarte puţini s-au convertit. Ei nu şi-au cruţat averile; da, părinţii au scăpat fără să se gândească la copii lor.

Când edictul de expulzare a devenit cunoscut în celelalte ţări, au venit corăbii din Genova pentru a-i transporta pe evrei. Echipajele acestor corăbii s-au purtat, şi ele, cu viclenie şi josnicie faţă de evrei, pe care I-au jefuit; o parte dintre ei au fost daţi faimosului pirat al acelor vremuri, care era numit Corsarul Genovei. Oamenii oraşului Genova s-au arătat fără milă cu cei care au scăpat şi au ajuns aici, i-au oprimat şi i-au jefuit, iar cruzimea din inimile lor haine a mers atât de departe, încât au smuls copii de la sânul mamelor.

Multe corăbii cu evrei, mai ales din Sicilia, au ajuns la oraşul Neapole, de pe coastă. Regele acestei ţări a fost prietenos cu evreii, I-a primit pe toţi şi a fost milostiv cu ei şi I-a ajutat cu bani. Evreii care se aflau la Neapole I-au aprovizionat pe cât au putut cu mâncare şi au început să strângă bani din celelalte părţi ale Italiei, pentru a-I sprijini. Maranii din acest oraş le-au împrumutat bani fără dobândă. Chiar şi frăţia dominicanilor s-a purtat milostiv cu ei. Din pricina numărului foarte mare al evreilor, toate acestea nu au fost de ajuns. Unii dintre ei au murit de foame, iar alţii şi-au vândut copii creştinilor, pentru a-I ţine în viaţă. În cele din urmă, a izbucnit ciuma printre ei, care s-a răspândit în Neapole, şi foarte mulţi au murit, încât cei care trăiau s-au istovit îngropând morţii.

O parte dintre [evreii] spanioli exilaţi au trecut marea în Turcia. Unii au fost aruncaţi în mare şi s-au înecat, dar cei care au ajuns acolo au fost bine primiţi de regele Turciei, fiindcă erau meşteşugari. El le-a împrumutat bani şi I-a aşezat pe mulţi dintre ei pe o insulă şi le-a dat câmpuri şi domenii. Câţiva dintre cei exilaţi au fost împrăştiaţi în ţinuturile Italiei, în oraşul Ferrera, în ţinuturile Romagna, Marca, Patrimonium şi la Roma […].

El care a spus lumii Sale “De ajuns” să spună “De ajuns” suferinţelor noastre şi să privească la neputinţa noastră. Să se întoarcă din nou şi să aibă milă de noi şi să grăbească mântuirea noastră. Facă-se voia Ta!

Anexă – Jakobus Sprenger, Heinrich Institoris, Malleus Maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor, 1486), (fragment).

“Ghid extrem de specializat în anchetarea vrăjitoriei” – după cum îl caracterizează unul dintre editorii actuali ai tratatului – Malleus maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor) a fost, în epoca în care a fost redactat şi mult după aceea, una dintre scrierile cele mai populare din Europa de Apus, deopotrivă în mediile catolice şi protestante. Acest erou aparent neobişnuit este cu atât mai semnificativ, cu cât Ciocanul vrăjitoarelor nu era, la data la care a fost elaborat, o scriere singulară în domeniul său de referinţă. Cei desemnaţi cu reprimarea ereziei în variatele sale ipostaze beneficiau, de mai multă vreme, de instrucţiunile conţinute în câteva tratate asemănătoare, dintre care două erau cele mai faimoase: manualul dominicanului din Languedoc, Bernard Gui (Practica Inquisitionis hereticae pravitatis, cca 1323) şi cel al catalanului Nicolaus Eymerich, dominican şi el, redactat în jurul anului 1376 şi intitulat Îndreptarul inchizitorilor. În raport cu ele însă, Ciocanul vrăjitoarelor s-a bucurat de o autoritate incomparabil mai mare printre juriştii civili şi ecleziastici, iar acest lucru se explică nu numai prin contextul cultural şi climatul mental al epocii, dominate, ambele, de obsesiile demonologice al căror ecou se ghiceşte şi în celebra bulă pontificală din 1484, ci şi prin calităţile stilistice ale tratatului (claritate, rigoare demonstrativă, spirit de sinteză), care au făcut din el un instrument foarte potrivit şi o modalitate de edificare în complicata problemă reprezentată de erezia vrăjitoriei.

Biografia celor doi autori este astăzi bine cunoscută. Născut în 1436, sau 1438, la Rheinfelden, în apropiere de Basel, Jakobus Sprenger intră de foarte timpuriu în ordinul dominicanilor, unde studiază şi face, pâna în 1486, o carieră impresionantă (abate al Mănăstirii Sf. Andrei din Köln şi vicar însărcinat cu reformarea aşezămintelor religioase din Brabant – 1474 –, membru al capitolului general al Fraţilor Predicatori din Perugia şi profesor de teologie la Köln – 1478 -, în sfârşit, inchizitor în regiunea marilor arhiepiscopate renane – Mainz, Trier, Köln, 1481 –, confirmat în atribuţiile sale prin bula papei Inocenţiu al VIII-lea). Moare subit la 6 decembrie 1496 (sau, poate, în 1495), în cursul unei vizite la dominicanii din Strasbourg. Cu câţiva ani mai vârstnic decât el, născut în 1430 la Salestat, lângă Strasbourg, Heinrich Institoris [Krämer] şi-a dedicat, de asemenea, viaţa ordinului dominican, ajungând, aidoma lui Sprenger, să exercite importanta funcţie de inchizitor în zona renană şi în Germania de Sud. S-a stins din viaţă în jurul anului 1505, după ce desfăşurase mai multe campanii antieretice în Boemia şi după ce scrisese mai multe opuscule în care denunţase diverse erori de credinţă. Potrivit unor ipoteze mai vechi, reluate de curând, el ar fi fost şi autorul principal (chiar singurul) al lui Malleus maleficarum, numele lui Jakobus Sprenger apărând alături de al lui doar în calitatea acestuia de persoană abilitată să aprobe cartea, în conformitate cu obiceiul vremii, care interzicea publicarea oricărei scrieri religioase fără avizul unei autorităţi în materie.

Fragmentul pe care îl redăm în continuare face parte din partea a III-a a tratatului (cap. XIV), care se referă la tehnicile de desfăşurare a interogatoriului şi de extragere a mărturisirilor.

[…] Metoda începerii acestui interogatoriu este următoarea: în timp ce “slujitorii” se pregătesc, acuzata este dezbrăcată; dacă ea este o femeie, înainte de a fi condusă la închisoarea celor condamnaţi, va fi dezbrăcată de alte femei, cinstite şi de bună reputaţie. Această dezgolire are loc ca nu cumva în îmbrăcăminte să fie ascuns vreun mijloc de vrajă, aşa cum fac ele adesea, îndemnate de demoni, cu mădulare de copii nebotezaţi pentru a-l lipsi astfel [pe cel vrăjit] de viziunea beatifică. Când uneltele [de tortură] au fost pregătite, judecătorul, fie în persoană, fie prin alţi oameni cinstiţi şi zeloşi întru credinţă, va încerca să o convingă pe acuzată să mărturisească adevărul de bunăvoie. Dar dacă ea nu vrea, va porunci călăilor să o lege de întinzătoare şi să o muncească şi cu alte unelte de tortură. Aceştia să asculte deîndată, dar nu cu bucurie, ci ca şi cum ar fi tulburaţi. Apoi, la rugămintea unora, [judecătorul] să ceară ca ea să fie eliberată; [atunci] ea să fie luată deoparte pentru a fi, încă o dată, convinsă [să mărturisească] şi să I se mai spună că ar putea să nu fie dată morţii.

Aici [se pune] o întrebare: dacă unei persoane cu o reputaţie definitiv pierdută, acuzată atât de martori, cât şi cu dovezi şi în lipsa doar a propriei sale mărturisiri, judecătorul îi poate, în mod legitim, promite că viaţa îi va fi cruţată, ştiindu-se că, în cazul în care ea mărturiseşte, va fi pedepsită cu ultimul supliciu?

Trebuie să se răspundă că opiniile variază. Unii susţin că, [în situaţia chiar şi a] unei persoane complet infame, împotriva căreia dovezile justifică cea mai puternică bănuială, şi care [mai] este [şi] foarte primejdioasă pentru că este stăpâna altor vrăjitoare, [acesteia] I se poate garanta viaţa, cu condiţia [ca ea] să fie condamnată la închisoare pe viaţă, cu pâine şi apă, dacă va da mărturii sigure şi convingătoare împotriva altor vrăjitoare. Totuşi, această pedeapsă cu închisoarea nu trebuie să-i fie făcută cunoscută, ci doar viaţa îi va fi cruţată cu o penitenţă, de pildă prin exil sau prin vreun alt lucru de acelaşi fel. Fără îndoială că asemenea faimoase vrăjitoare, mai ales cele care folosesc poţiuni şi îi lecuiesc pe cei vrăjiţi prin acte superstiţioase, ar fi cele mai potrivite pentru a fi astfel păstrate, pentru a-i uşura pe cei vrăjiţi, sau pentru a da în vileag alte vrăjitoare, dacă dezvăluirile lor ar putea fi de încredere, de vreme ce diavolul este un mincinos.

Alţii susţin că, faţă de asemenea persoane, condamnate la închisoare, promisiunea ar trebui ţinută [doar] o perioadă, dar că, după un timp, ele ar trebui arse.

A treia părere este că judecătorul poate să promită acuzatei că-I va cruţa viaţa, dar mai târziu el se va deroga de la pronunţarea pedepsei şi va lăsa pe altul să facă acest lucru în locul lui.

Ar fi poate folositor să se aleagă prima părere, din pricina vindecării celor vrăjiţi, chiar dacă nu este ilicit ca vrăjitoria să fie combătută printr-o măsură de acelaşi soi (cu toate că mai mulţi gândesc că este permisă alungarea vrăjii prin acte inutile şi superstiţioase)…În acest domeniu totuşi, experienţa,

practica, diversitatea cazurilor îl învaţă pe judecător mai mult decât orice metodă sau teorie. De aceea, alegerea trebuie lăsată la voia fiecărui judecător. De altfel, este sigur – iar experienţa a arătat-o adesea – că multe [vrăjitoare] ar spune adevărul dacă nu ar fi reţinute de teama [morţii].

Dacă acuzata nu poate fi determinată să spună adevărul nici prin ameninţări, nici prin promisiuni, atunci călăii ar trebui să ducă pedeapsa la îndeplinire şi să o “întrebe” în maniera obişnuită, fără inovaţii sau rafinamente [de cruzime], cu mai multă sau mai puţină severitate după cum o cere fapta săvârşită. Şi în timp ce ea este interogată, se obişnuieşte adesea să se înceapă au acuzaţiile mai uşoare, pentru că acestea sunt recunoscute mai uşor decât cele mai grave. Şi, în acest timp, notarul trebuie să scrie totul în dosarul procesului: cum este purtat interogatoriul, asupra căror chestiuni şi cum se răspunde.

Şi luaţi aminte că, dacă ea mărturiseşte sub tortură, trebuie dusă apoi în alt loc, să mai mărturisească o dată, nu numai sub tortură.

Dar dacă după o tortură “decentă” ea nu va spune adevărul, I se vor înfăţişa alte feluri de torturi, spunându-i-se că, dacă nu va mărturisi, va trebui să le îndure şi pe acestea. Dar dacă ea nu va putea fi convinsă nici prin teroare, nici prin adevăr, atunci se va stabili o continuare a torturilor în ziua următoare sau după două zile. Dacă nu există noi indicii, [interogatoriul] nu trebuie continuat imediat.

De faţă cu ea, judecătorul trebuie să pronunţe noua sentinţă în felul următor: “Noi, judecătorul cutare, îţi stabilim ţie, cutare, pentru continuarea interogatoriului, cutare şi cutare zi pentru a auzi adevărul din propria ta gură. Iar notarul va scrie totul în dosar.”

În acest interval, judecătorul, în persoană sau prin alţi oameni cinstiţi, o va îndemna pe acuzată, în modul descris mai sus, să mărturisească adevărul, promiţându-i (dacă va fi nevoie) că viaţa îi va fi cruţată.

Judecătorul va mai avea grijă ca, de-a lungul acestui interval, paznicii să fie mereu cu ea, ca să nu rămână vreodată singură; căci demonul o va vizita pentru [a o ispiti la] sinucidere.___________________________________________________________________

Ordinele monahale în apus

Revigorarea monahismului apusean a dinamizat trăirea religioasă şi entuziasmul creştinilor. Cercurile conducătoare eclesiastice se îndepărtau de viaţa autentic creştină, fiind doritoare de acapararea averilor şi a rangurilor bisericeşti. Monahismul apusean se caracterizează prin centralism, supunere totală faţă de autoritatea papală. De aceea, se poate observa că ordinele monahale catolice din secolul XII-XIII, pe lângă iubire profundă şi ascetism, au cultivat şi intoleranţa şi forţa.

Ordinele monahale apusene au apărut din dorinţa de a contracara şi frâna răspândirea ereziilor şi a sectelor, de a răspândi Evanghelia în părţile de nord ale Europei, de a combate luxul. Pe lângă ordinele monahale au apărut şi numeroase asociaţii şi frăţii de bărbaţi şi femei (terţiarii) care practicau acte de penitenţă şi caritate sub îndrumarea unui duhovnic. Unii dintre terţiari au introdus în viaţa familiei idealul imitaţiei lui Hristos.

Dintre ordinele monahale importante, amintim:1) Cartusienii – ordin înfiinţat în 1086 la Chartusium (Franţa) de Canonicul Bruno din Reines

pentru a întări disciplina morală a clerului. Năzuirea spre o viaţă contemplativă practicând grădinăritul şi copierea de cărţi sfinte. A fost socotit cel mai sever ordin monahal, de aceea şi avea un număr mic de călugări.

2) Cistercienii – ordin înfiinţat la Cistercium (Fraţa) în 1098 de egumenul benedictin Robert, cu scopul îmbunătăţirii viaţii monahale prin simplitate şi modestie. În 1112 intră în cadrul acestui ordin vestitul teolog Bernard de Clairvaux (†1153). Prin predicile sale înflăcărate a combătut pe eretici şi mişcările extremiste ca cea condusă de Arnold de Brescia (1100-1153), dar a încurajat şi plecarea în cea de-a doua cruciadă.

3) Carmeliţii – înfiinţat în 1156 pe muntele Carmel din Ţara Sfântă de către cruciatul italian Berthold de Calabria. De la rânduielile austere, eremitice, s-a trecut treptat la o viaţă îngăduitoare, fapt pentru care a fost chiar criticat.

4) Ordinul franciscanilor – a luat fiinţă în 1209 prin activitatea lui Francisc din Assisi (1182-1226), un negustor bogat din Umbria (Italia) care a părăsit cariera militară pentru slujirea aproapelui, în special a celor bolnavi (leproşi). A început să predice pocăinţa, cu toate că cei apropiaţi şi rudele sale l-au socotit nebun. Ordinul franciscan s-a răspândit cu repeziciune, în 1212 fiind întemeiat şi un ordin franciscan feminin, al clariselor, cu sprijinul Clarei Sciffi din Assisi, iar în 1224 un ordin al mirenilor (Ordinul terţiarilor). Francisc de Assisi a fost cel mai popular întemeietor de ordine monahale, Testamentul său spiritual fiind grăitor în acest sens.

În 1228, Francisc de Assisi a fost canonizat de papa Grigorie al IX-lea (1227-1241). Renumele ordinului franciscanilor s-a datorat şi prestigiului marelui teolog scolastic John Duns Scott (†1308), după care franciscanii se numesc şi scotişti.

5) Ordinul dominicanilor – a fost întemeiat în 1215, în timpul pontificatului papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216), de canonicul spaniol Dominic Guzman (1170-1221), ca încercare de moralizare a vieţii clerului catolic, care prin atitudinea sa îi îndepărta pe credincioşi de Biserică şi favoriza răspândirea ereziilor şi a sectelor. Dominic a predicat în jurul oraşului Toulouse, unde a întemeiat un ordin al călugărilor cerşetori (Ordinul fraţilor predicatori) cu viaţă comună. Papa Honoriu al III-le a aprobat ordinul în 1216 sub numele de Fraţii predicatori, punându-i sub ascultarea şi autoritatea sa directă. Din 1233 au primit din partea papei jurisdicţie asupra ereticilor.

Privilegiile acordate de papalitate franciscanilor şi dominicanilor le-a atras duşmănia episcopilor locali şi chiar a clerului de mir. Felul în care au activat în cadrul Inchiziţiei, folosind metode dure, a stârnit ura poporului. Un merit deosebit au cele două ordine monahale şi prin ridicarea în rândurile lor a unor mari teologi. Dacă franciscanii l-au avut pe John Duns Scot, dominicanii s-au bucurat de prestigiul teologului scolastic Toma d’Aquino (†1274), după care s-au numit şi tomişti.

6) Ospitalierii Sfântului Lazăr este un ordin înfiinţat în 1180 în Montpellier şi mutat la Roma. S-a ocupat mai ales cu asistenţa leproşilor.

7) Ordinul brigittelor a fost întemeiat în 1363 în Suedia de o prinţesă văduvă, Brigitta, având misiunea de a purta grijă de moralizarea femeilor.

8) În Ţările de Jos, au luat naştere o serie de asociaţii laice, precum cele ale geghinelor şi begarzilor, femei şi bărbaţi dedicaţi mai ales operelor de caritate (secolul al XIII-lea).

4. Cultura teologică în apus în sec. XI–XV

Scolastica

Cultura teologică din Biserica Apuseană a înflorit în sec. XI–XV, bucurându-se de condiţii exterioare mai favorabile decât în Răsărit, datorită şcolilor de pe lângă catedrale şi mânăstiri.

Până la 1400, au luat fiinţă în Apus 44 de universităţi, dintre care cea mai renumită este Universitatea din Paris, care s-a numit din 1254 Sorbona, după numele lui Robert de Sorbonne, capelanul regelui Ludovic al IX-lea (1226–1270), acesta dându-i o mai bună organizare.

Scolastica şi-a luat numele de la predarea teologiei în şcoală, după metoda sistematică şi filozofică, pe baza logicii formale a lui Aristotel. Metoda de predare era cea discursiv–raţională, deci dialectica şi scolastica. Ea se silea să demonstreze că dogmele creştine sunt conforme cu datele raţiunii, deoarece credinţa şi ştiinţa au la bază acelaşi izvor şi nu se pot contrazice.

Scolastica analizează conţinutul dogmei creştine, îi pătrunde sensul cu ajutorul raţiunii şi-l rânduieşte sistematic, folosind metoda logico–raţională, astfel dogmele se demonstrau prin silogisme.

Materialul scolasticii era Sfânta Scriptură, scrierile părinţilor bisericeşti şi filozofia, în special cea a lui Aristotel.

În sec. XII s-a ridicat disputa în jurul universaliilor, care puneau problema raportului dintre idee şi realitate, adică dacă categoriile aristotelice s-au noţiunile universale stabilite de Aristotel ca forme ale existenţei, au corespondenţă în realitate sau nu. În această privinţă au existat două direcţii principale: realiştii moderaţi susţineau că universaliile sunt cuprinse în obiectul real, realiştii extremi susţineau că noţiunile universale au realitate înaintea obiectelor concrete. Nominaliştii însă, dimpotrivă, susţineau că noţiunile generale nu sunt decât cuvinte convenţionale ale raţiunii asupra indivizilor şi obiectelor.

Cearta dintre realişti şi nominalişti a avut în Evul Mediu şi unele implicaţii religioase. Dintre reprezentanţii mai însemnaţi ai scolasticii îi menţionăm pe următorii:Anselm de Canterbury (1033–1109), originar din Aosta (Piemont), considerat întemeietorul

scolasticii. Lui îi aparţine teoria satisfacţiei, adică ideea că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pentru a aduce o satisfacţie egală ofensei aduse de om maiestăţii infinite a lui Dumnezeu, pe care nu o putea aduce un simplu om.

Petru Abelard (†1142), teolog şi profesor la o şcoală din Paris. În teologie şi filozofie, el a susţinut că trebuie să plecam în cercetare în mod intuitiv de la îndoială, căutând să înţelegem şi apoi să credem. Are 158 de teze în care, prin negarea afirmaţiei, caută să scoată adevărul cu ajutorul judecăţii logice.

Bernard de Clairvaux (1090–1153), originar de lângă Dijon (Franţa). S-a distins de-a lungul vieţii printr-un talent deosebit ca predicator. Din lucrările lui mai importante avem: 1. Despre iubirea de Dumnezeu; 2. Atât se cunoaşte Dumnezeu, pe cât este iubit; 3. Despre har şi liberul arbitru; 4. 84 de cuvântări la Cântarea Cântărilor; 5. Cuvântări în număr de 332

Petru Lombardul, italian de origine, profesor la şcoala din Notre–Dame din Paris, a avut o mare influenţă în dezvoltarea teologiei scolastice şi o contribuţie de seamă la formarea unor mari teologi medievali in Apus.

Apogeul teologiei scolastice este atins de doi franciscani: Alexandru de Hales şi Ioan de Fidanza, şi de doi dominicani: Albertus Magnus (Albert cel Mare) şi Toma D’Aquino.

Alexandru de Hales de origine englez. Renumit profesor si teolog. Opera sa poarta titlul de Summa universal Theologiae, in patru carti, fiind un comentariu la Sentintele lui Petru Lombardul. Pentru puterea de argumentare a fost numit doctor de necombatut.

Ioan de Fidanza, supranumit Bonaventura, italian de origine, numele de Bonaventura i l-a dat un amic pentru faptul ca a avut „norocul” de a scăpa de o boală grea. E considerat cel mai bun compendiu dogmatic din Evul Mediu. A scris şi el: Comentarii la cele IV Sentinţe ale lui Petru Lombardul, Breviloquium, Itinerariu mentis ad deum etc.

Albert cel Mare (Albertus Magnus) s-a născut în Sanbia. Scolasticul cel mai erudit, a susţinut ca filozofia şi ştiinţa nu trebuie tratate numai ca instrumente ale teologiei, ele reprezentând şi un interes în sine. A scris comentarii la unele cărţi ale Vechiului Testament, la Evanghelii, Apocalipsa, Sentinţele lui Petru Lombardul etc. De la el a rămas sentinţa: „Credinţa caută raţiunea”.

Toma D’Aquino, reprezentantul nr.1 al teologiei scolastice oficiale, supranumit „Prinţul filozofiei scolastice”. Principalele sale lucrări: Summa theologiae, Summa contra gentiles, Contra errors graecorum.

Ioan Dunns-Scott s-a născut în Scoţia. A fost numit maestrul prin excelenţă al şcolii franciscane. Dintre scrierile lui amintim: Comentariu la Sentinţele lui Petru Lombardul, numit şi Opus Oxoniense, şi mai avem Opus Parisiense. El pune accent pe ideea de bine sau de dragoste, contra metodei intelectualiste sau raţionale a lui Toma D’Aquino. Deosebiri între cele două şcoli au existat şi cu privire la Fecioara Maria. Scotiştii (franciscanii) susţineau că ea a fost zămislită fără păcat originar. A fost numit „doctor subtilist”.

Wilhelm Occam s-a născut în sudul Londrei; era considerat „cel mai patrunzător spirit critic pe care l-a dat Scolastica”. A decedat în plină maturitate, în 1349. Are următoarele scrieriprincipale: 1. Centiloquium theologicum; 2. Quodlibeta. Concepţia sa se numeşte „nominalism” sau „terminism”, fiindcă susţinea că noţiunile universale n-au corespondenţă nici în ele însele.

Paralel cu teologia scolasticii şi înflorirea teologiei contemplative s-au dezvoltat în sec. XIII-XIV, începând de la Bizanţ şi Italia, umanismul şi renaşterea, care au dat culturii europene o nouă orientare artistică, literară, socială şi religioasă.

Câţiva mari scriitori au o contribuţie deosebită la crearea noului spirit umanist. Între aceştia îi menţionăm pe Dante Aligheri (†1321), Marsilius de Padova (†cca 1342), Francesco Petrarca (†1374), Giovanni Boccacio (†1375), cronicul Laurentiu Vala (†1457), Nicolae Cusamus (†1464).

Datorită numărului mare de universităţi şi schimburilor frecvente dintre Răsărit şi Apus din timpul cruciadelor, în societatea plină de bunăstare a ţărilor apusene, cultura a cunoscut în sec. XI-XV un mare progres nu numai în teologie, ci şi în ştiinţe şi în descoperiri.

Descoperirea Americii în 1492 de către Cristofor Columb, celebrul navigator din Genova (1451-1506), fapt de importanţă majoră in istoria omenirii, va da un impuls şi o orientare nouă istoriei universale.

Îndeosebi tiparul a dus la răspândirea vertiginoasă a ideilor, la crearea cu timpul a unei opinii publice şi deci la schimbarea în sens democratic a structurii societăţii, iar descoperirile geografice, cu aruncarea pe piaţa europeană a cantităţilor imense de aur duc şi ele la schimbarea economiei industriale şi comerciale. Consecinţa acestor mari invenţii din istoria omenirii se va vedea abia în sec. al XVI-lea. Gustul pentru antichitate a dus la dorinţa cunoaşterii limbilor latină şi greacă, care nu fuseseră complet ignorate nici până atunci, dar nu erau studiate ştiinţific.

5. Cultura teologică în răsărit în secolele XI–XV

Spre deosebire de perioada precedentă, acum înregistrăm o dezvoltare a ştiinţei teologice. Ceea ce s-a cultivat mai mult a fost: teologia pe baza Sfintei Scripturi, a sinoadelor ecumenice şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, unii contribuind şi la filozofia lui Platon (429-347 î.Hr.) şi Aristotel (384-322 î.Hr.).

Scriitori mai importanţi în sec. XI-XII:

Mihail Psellos (1018-1078) a fost cea mai reprezentativă şi mai cultă personalitate a sec. XI. Viaţa lui politică nu e lipsită de pete. Un învăţat scriitor cu o figură strălucită. A scris în toate domeniile: teologie, filozofie, ştiinţe naturale, istorie, matematică, drept. Cea mai importantă lucrare pentru istoria Bizanţului este Cronografia.

Ioan Mobrocus (†1108) a fost profesor de retorică la Universitatea din Bizanţ, apoi s-a călugărit şi a ajuns episcop al Evhaitelor în Asia. Lucrări mai importante: Vieţile Sfinţilor, Imne, Predici şi Scrisori.

Teofilact al Bulgariei (†1118) s-a născut în Eubeia, a studiat la Constantinopol şi ajuns diacon la „Sf. Sofia”, fiind numit arhiepiscop de Ohrida. A lăsat comentarii biblice, avându-l ca model pe Sf. Ioan Gură de Aur (†407) şi pe Teodoret al Cirului (†458).

Eftimie Zigabenul (†1120), monah în Constantinopol; a scris la sugestia împăratului Alexios I Comnen cunoscuta lucrare Panoplia Dogmatica.

Ana Comnena (1083–1143), fiica împăratului Alexios I Comnen; ne-a lăsat în epopeea Alexiada, în 15 cărţi, închinată memoriei tatălui ei. A fost o femeie remarcabilă, una dintre cele mai alese spirite feminine pe care le-a produs strălucitorul Bizanţ.

Nil Doxapatris (†după 1140), arhimandrit grec din sudul Italiei, dă o statistică a celor cinci patriarhi vechi şi demonstrează că papa nu-şi are prerogativele de la Hristos, ci de la împăraţi şi sinoade.

Cronicarul Nestor (†după 1141) ne-a dat o istorie politică şi bisericească a epocii dintre anii 852–1110.

Teodosie (†după 1073), egumenul mânăstirii Lavra Pecerska, ne-a lăsat predici celebre şi îndrumări monahale.

Chiril de Turov (†1185), vestit cu cele 9 predici către popor.Nicolae episcopul Metoniei (†1167) a scris în domeniul Dogmaticii.Ioan Zararos (†sfârşitul sec.XII) s-a ocupat cu dreptul canonic si istoria uiversala, ne-a lasat

comentarii la canoane.Teodor Balsamon (†1205) a fost bibliotecarul Patriarhiei ecumenice apoi Patriarh al Antiohiei

(1189–1195). Este cel mai mare canonist grec. A scris comentariu la Nomocanonul in 14 titluri la cererea patriarhului Fotie.

Deşi strâmtorat în Asia de turci, iar în Balcani de statele sârb şi bulgar, Imperiul Bizantin a putut desfăşura şi în timpul dinastiei Paleologilor (1261–1282) o mişcare culturală foarte înfloritoare, pe care a transmis-o şi Bisericii Ortodoxe.

Nichita Acominatul (†1211), originar din Honia, a ajuns domnitor la curtea imperială din Constantinopol, iar după aceea la Niceea. El ne-a lăsat tratatul dogmatic Tezaurul Ortodoxiei.

Nichifor Vlemide (†1272) a trăit la Niceea în timpul împăraţilor Ioan al III–lea şi Teodor al II-lea Lascaris (1254–1258). Lucrări: Despre Filioque, în care îi combate pe latini, Despre suflet, Despre psalmi.

Nichifor Kalist Xantopol (sec.XIV) a trăit ca monah în Constantinopol (1265-1335), ne-a lăsat o istorie bisericească în 18 cărţi.

Împăratul Ioan Cantacuzino a fost mare demnitar al Traciei între anii 1341–1347, iar între 1347–1354 a fost încoronat ca împărat, a dus lupte grele până ce i-a predat coroana lui Ioan al V-lea Paleologul. Se retrage în mânăstirea Mamgonelor, apoi la Athos. A scris cele patru cărţi ale Istoriei sale care povestesc evenimentele trăite de autor între anii (1320-1356).

Istoria bizantină este continuată de: Laonik Chalkokondyl (†1462), Dukos (1400–1470),Kritobul din Imbros (†sec.XV.), Ioan Arognostul, Simeon al Thesalonicului (†1429), Marcu Eugenicul al Efesului (†1444).

Sfântul Grigorie Palama (1296 – †13 nov. 1359) arhiepiscopul Thesalonicului. Este cel mai de seamă reprezentant şi susţinătorul cel mai zelos al mişcării isihaste. Tinereţea şi-a petrecut-o la Constantinopol, unde a şi studiat. S-a reîntors în muntele Athos între anii 1318-1326, apoi în Macedonia. Opera Sf. Grigorie Palama cuprinde mai mult tratate dogmatice şi un număr de cuvântări. În fruntea scrierilor se află opera Combaterea erorilor lui Varlaam de Calabria.

Activitatea teologică îl consacră drept unul dintre cei mai profunzi şi originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din sec. XIV-lea.

Nil Cabasila (†1363), arhiepiscopul Thesalonicului, a stat alături de Sf. Grigorie Palama; scrierea sa cea mai cunoscută poartă titlul Despre cauzele schismelor în Biserică (cartea I) şi Despre primatul papei (cartea a II-a). A scris, de asemenea, trei mari lucrări despre purcederea Sfântului Duh, în care a combătut cu succes adaosul eretic Filioque la sinodul niceo–constantinopolitan.

Nicolae Cabasila (†1371) s-a născut în oraşul Thesalonic, ca nepot de soră al lui Nil. Studiază retorica, ştiinţele şi teologia în Bizanţ. A fost un frecvent apărător al isihasmului şi cel mai mare teolog din acel timp. Două scrieri mai deosebite: Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, iar a doua Despre viaţa în Hristos.

Sfântul Simeon (†1429) arhiepiscopul Thesalonicului, autor al unor Dialoguri contra tuturor ereziilor şi despre singura credinţă adevărată. Alte lucrări: Despre locaşul de cult şi Explicarea simbolului de credinţă.

Iosif Brienias (†1436) a fost călugăr în Constantinopol şi predicator în catedrala Sfânta Sofia. S-a păstrat prin tratatele Despre Sf. Treime şi Purcederea Sf. Duh,Epistole şi Omilii.

Ghenadie Scholarios (†1472), patriarh de Constantinopol, de tânăr s-a iniţiat în problemele filozofice. A fost un mare teolog al sec. al XV-lea. În fruntea scrierilor sale trebuie socotită Mărturisirea de credinţă ce-i poartă numele, intitulată Despre calea mântuirii oamenilor.

Secolele XIV–XV au adus pentru Bisericile din statele slave şi romane o epocă înfloritoare de cultură teologică.

În Biserica sârbă, un mare rol îl joacă ucenicii lui Sava cel Nou Sfinţitul din mânăstirea Hilandar de la Athos, mort în 1236. Lucrări: Tipicul de la Caria, Tipicul de la Hilandar şi Tipicul de la mânăstirea Studeniţa, scris în 1208.

Vestiţi mitropoliţi de Kiev: Ciprian (1376–1406), de origine sârb, şi nepotul său Grigorie Ţamblac (1515–1419), Ştefan Lazarevici (1389–1427) şi George Brancovici (1427-1456).

La români, după anul 1400, Filos, fostul logofăt al lui Mircea cel Bătrân (1396–1418), călugărit la Cozia sub numele de Filotei; autor al unei lucrări originale numite Pripeale.

Neagoe Basarab (1512-1521) este autorul lucrării intitulate Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, scrisă curând după 1500, scrisă în limba slavonă.

Nici Biserica bulgară nu este mai prejos. Sf. Grigorie Sinaitul (†1346), marele dascăl isihast, în frunte cu Teodosie. Dintre lucrări pomenim: Viaţa Cuvioasei Parascheva, Cuvintele lui Grigorie Sinaitul.

Mitropolitul Eftimie de Târnovo (1375–1393), canonizat de Biserica bulgară pentru viaţa deosebită, pentru faptele şi moartea sa martirică pentru credinţa poporului bulgar. Ca operă pomenim Îndrumările liturgice.

Biserica rusă petrece veacurile XIV-XV sub jugul greu al asupririi tătăreşti.Mitropolitul Alexei (1354–1378) traduce din greceşte Noul Testament.Mitropolitul Ciprian (†1406) s-a ocupat cu traduceri biblice.Episcopul şi misionarul Ştefan de Perm (†1396) a tradus în dialectul de Perm Psaltirea,

Evangheliile şi părţi alese din Vechiul Testament.Mitropolitul Petru Sfântul (1308–1326)a lăsat o explicare a fericirilor.

6. Prereformatori şi reformatori

Naşterea protestantismului

Biserica, întemeiată de Sfinţii Apostoli după învăţătura şi puterea Mântuitorului, are la origine faptul extraordinar din Ziua Cincizecimii. Atunci s-au botezat „ca la trei mii de suflete”. Unitatea, atribut al Sfintei Treimi, este o caracteristică a Bisericii, care este continuatoarea operei de sfinţire şi mântuire a credincioşilor. Legătura dintre Hristosşi Biserica Sa este puternică, de nebiruit, fiindcă Biserica este „Trupul tainic al Domnului” (Efeseni 1, 23), credincioşii, „mădularele” (I Cor. 12, 27), iar Mântuitorul, „Capul ei” (Col. 1,18). Acestea fac ca Biserica să fie una, în ea lucrând Duhul Sfânt”.

Persecuţiile creştinilor au adus învăţăturii celei adevărate mari greutăţi.Unii împăraţi romani au văzut în noua religie pericolul cel mai mare pentru Imperiul Roman. Creştinii sunt astfel obligaţi să se adune în locuri ferite pentru s participa la Sfânta Euharistie. Au început să fie folosite case particulare pentru săvârşirea cultului creştin. Aceste sdunări se numeau εκκλησίαι – ecclesiae, adică Biserici, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Îmbrăţişaţi … şi Biserica din casa lor” (Romani 14, 5). Astfel, acesta este cel mai vechi termen pentru noţiunea de „biserică” în ambele ei înţelesuri, deoarece, de la adunările euharistice, termenul de ecclesiae a fost dat şi locului unde se ţineau ecestea, care a devenit casa Bisericii (ο της εκκλησιας οικος). Primele secole au fost pentru creştini cele mai grele, dar în aceste secole Biserica lui Hristos şi-a cristalizat doctrina, cultul şi disciplina. Credincioşii creştini se adunau seara ori dimineaţa sau în diferite monente ale zilei pentru aparticipa la frângerea pâinii, adică la Sfânta Euharistie şi la agapa frăţească. Încă din vremea Sfinţilor Apostoli au apărut dezbinări în sânul creştinilor, dar greutăţile istorice i-au unit, iar credinţa puternică şi dragostea au făcut ca Biserica să rămână Una. Această unitate nu este uniformitate, dar nici diversitate, ci este unitate în elementele fundamentale ... date de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli ... şi diversitate de elemente secundare”. Dar eceastă unitate, cerută de Hristos, a fost tulburată încă de la începuturile ei de diferite şi numeroase erezii şi schisme.

Unitatea Bisericii în primele secole a fost păstrată prin Sfintele Sinoade ecumenice, prin Taina şi Sfânta Euharistie. În legătură cu Sfânta Euharistie, Fericitul Augustin ne îndeamnă: „Să ascultăm pe Apostolul însuşi, care, vorbind despre această Taină, zice: „Noi cei mulţi suntem un singur trup, o singură pâine” (I Cor. 10, 17); Înţelegeţi şi vă bucuraţi! Unitate, evlavie, iubire. „O singură pâine”, şi ce este această pâine unică? Un singur trup făcut din multe grăunţe. Gândiţi-vă că pâinea nu se face cu un singur bob, ci cu multe. Iată ce ne spune Apostolul în legătură cu pâinea. Cât despre Potir... Apostolul învaţă destul de limpede... Amintiţi-vă cum se face vinul. Multe boabe atârnă de un ciorchine, dar mustul din boabe se contopeşte în unitate. În acest fel, Domnul ne-a înfăţişat pe noi înşine în El, a voit ca noi să-i aparţinem şi a consfinţit pe Altarul Său Taina păcii noastre şi a unităţii noastre”.

Prin noţiunea de Biserică, Sfinţii Apostolim mai cu seamă seamă Sfântul Pavel, înţelegeau unitate şi universalitate, cei doi teomeni fiind atribute ale Bisericii într-o legătură foarte strânsă. Această unitate şi universalitate s-a menţinut prin convocarea Sinoadelor ecumenice care au condamnat curentele centrifuge eretice şi schismatice.

După anul 313, an în care Biserica a devenit liberă, aceasta s-a transformat în element constitutiv al Imperiului Roman, astfel încât prin unitatea ei era apărată unitatea Imperiului, după cum aveau să declare unii dintre marii împăraţi. Termenul şi ideea de ecumenic, ca şi termenul şi ideea de universal, preexistă sinoadelor ecumenice, ele reprezentând atribute sau sensuri ale Bisericii însăşi şi deci precedând lucrarea şi orientarea sinoadelor. La începutul perioadei patristice, ele au un sens comun: „Biserica universală de pe întreg pământul”. Uneori, ideea de „ecumenic” o înlocuieşte pe cea de „universal”, mai ales la autorii stăpâniţi de etosul misionar, ca Sfântul Ciprian, Tertulian, Origen, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom etc. Sinoadele ecumenice au fost necesare în viaţa Bisericii. Aceste foruri supreme corespundeau nevoilor de atunci de dezvoltare misionară a comunităţilor şi precizare a învăţăturii bisericeşti. Fiecare sinod ecumenic are un loc definit în istorie şi este nerepetabil. Ele au păstrat unitatea Bisericii, fiind, ca autoritate, mai puternice decât sinoadele locale. Această Biserică a fost şi rămâne singura posibilitate de unificare deplină a tuturor creştinilor.

În această Biserică Una, Sfântă şi Universală au apărut curând neînţelegerile. Sinoadele ecumenice au luptat împotriva lor, pe unele reuşind să le anuleze, pe altele nu. Apropierea şi subordonarea ei faţă de stat, evenimentele istorice, cauzele politice şi certurile religioase au adus dezbinarea, au contribuit la ruperea cămăşii lui Hristos, păcatul mândriei, de care sunt în egală măsură vinovate Bisericile care au rezultat în urma primei şi celei mai grave schisme: Ortodoxă şi Catolică. Astfel, în 1054, Biserica de Apus s-a despărţit de Biserica de Răsărit. Această ruptură a adus distanţarea dogmatică şi disciplinară dintre cele două Biserici. Contemporanii n-au socotit atât de grave aceste evenimente, dar istoria a dovedit contrariul. Anatemele aruncate atunci, în anul 1054, au fost ridicate în zilele noastre, în 1965, dar refacerea Bisericii primare este departe de a se realiza.

Pentru înţelegerea religiei într-o anumită perioadă istorică se iau drept bază realităţile de atunci. Incidentele ca au dus la schismă, ca şi schisma, nu au fost numai de ordin strict religios, ci acestea s-au îmbinat şi cu cele politice. Schisma care s-a produs în urma unui lung şir de veacuri şi de cauze diferite, care la jumătatea secolului XI nu mai puteau fi schimbate de nimeni, dar puteau fi, cu bunăvoinţă, ocolite de formă. Ele puteau fi agravate sau în parte uşurate; din nefericire, au fost agravate. Papa s-a bucurat de un imens ajutor politic din partea împăraţilor şi regilor occidentali şi a folosit acest ajutor pentru interesele universaliste ale Bisericii romane. Sfântul Scaun dorea teren şi putere politică alături de prestigiu şi influenţă. Marea schismă a adus în timp şi deosebiri de ordin cultic în slujbele celor două mari Biserici. Deosebirile cultice şi dogmatice se vor înmulţi mereu, timpul adăugând elemente care vor deveni tot mai greu de înlăturat pentru a se realiza Biserica cea „Una”. Biserica Catolică a admis în doctrina sa „dogme” care vor deveni cu timpul arma dezbinării. Practica romană a indulgenţelor, autoritatea monarhică pe care papa o exercită în această parte a lumii europene şi averile imense adunate de Curia romană vor constitui cauzele distrugerii, de această dată, a „Trupului lui Hristos”. Apariţia Bisericii Protestante a constituit o dramă pentru papalitatea romană, dar şi pentru întreaga creştinătate, deoarece imaginea refacerii unităţii religioase creştine devine tot mai

îndepărtată. Chiar dacă secolul al XVI-lea poate fi învinuit că a adus Reforma, marele eveniment afost anunţatde o serie de prereformatori şi de puternicele mutaţii şi transformări suferite de Biserica Apuseană. Papalitatea este cea care s-a implicat într-o serie de acţiuni politice, precum ocuparea Constantinopolului din 1204 de către latini, şi s-a comportat brutal cu delegaţiile ortodoxe dornice dea se ajunge la reunificare.

Reforma a reactualizat o serie de erezii sau a născocit altele mai periculoase. Astfel, predestinaţia a apărut ca element de bază în doctrina protestantă. Reforma a declanşat îndepărtarea unei părţi a lumii catolice de Roma din dorinţa de reformare şi de redisciplinare a ierarhiei catolice. Aceasta a prins cu uşurinţă în zonele în care exploatarea clericală s-a manifestat cu cruzime. Marile averi eclesiastice au trezit interesul principilor germani dornici de a-şi spori averile. Acest fapt a determinat un succes rapid al protestantismului în regiunile în care Biserica Catolică avea numeroase domenii. Calvinismul nu a avut succes decât în cantoanele agricole ale Elveţiei, iar luteranismul pe marile domenii eclesiastice germane.

Reforma a fost anunţată de o serie de prereformatori, precum John Wicliff (1320-1384), Jan Hus şi Savonarola. Wicliff este semnalul de alarmă al Reformei în Apus. Un mare umanist şi un profund credincios, urât de Vatican, dar iubitor al clerului de jos şi mai ales al maselor credincioşilor, a fost reformator înainte de Reformă, sfătuitor al husiţilor din Boemia şi puritan înainte de a exista cuvântul. În lucrarea sa apologetică De domino divino, arată că numai Dumnezeu este stăpânul universului. Desigur, încurajat de ducele de Lancaster şi de Universitatea din Oxford, J Wicliff începe să aibă altă părere în ceea ce priveşte învăţătura despre Sfânta Euharistie, el fiind iniţiatorul „concepţiei consubstanţierii”, adică a prezenţei simultane a pâinii materiale şi a trupului lui Hristos. În ceea ce priveşte izvoarele revelaţiei, el proclamă Biblia drept singurul izvor de credinţă, traducând textul sfânt în limba engleză pentru prima oară. A fost condamnat ca eretic (1382) pentru greşelile dogmatice, dar nimeni n-a îndrăznit să se atingă de autoritatea sa.

Prin căsătoria lui Richard al II-lea cu Ana de Boemia s-a făcut posibilă cunoaşterea învăţăturii lui Wicliff la Praga. Împletirea ideilor lui cu cele ale lui Jan Hus (1372-1415) a dat naştere „dublei frăţii”, iar condamnarea lui Hus la moarte a însemnat pecetluirea mişcării reformatoare în întreaga Biserică Romano-Catolică. În acelaşi timp, schisma papală (1378-1415) ajută la răspândirea ideilor reformatoare. Pe plan politic, războiul de o sută de ani formează o atmosferă propice propagandelor eretice.

Reforma se datorează însă lui Martin Luther (1483-1546), un credincios sincer şi o minteluminată. Contemporanii au putut auzi strigătul de dreptate al acestuia: „Înapoi la Evanghelie!” şi au putut simţi duhul primelor comunităţi creştine. În lucrarea sa Despre captivitatea babilonică a Bisericii şi-a expus concepţiile sale teologice cu privire la îndreptarea şi renaşterea Bisericii. A tradus Noul Testament din limba greacă, iar Vechiul Testament după originalul ebraic (1534), punând astfel bazele limbii germane moderne. Până în 1546 au apărut 52 de ediţii. Principiile teologice protestante au străbătut întreaga Europă, ajungând şi în Anglia.

Luteranismul a ajuns şi în centrul Europei, fiind recepţionat de mulţi credincioşi. Continuatorul Reformei a devenit Jean Calvin (1509-1564), un umanist de excepţie, influenţat în lucrarea sa Institutio religionis christianae de Catehismul lui Luther, dar totuşi nu total de acord cu acesta. Centrul doctrinei sale l-a constituit predestinaţia, care, în lumea zbuciumată a Europei secolului al XVI-lea, a fost cu uşurinţă acceptată.

Noua învăţătură lansată de Reformă a avut succes în rândurile intelectualităţii nemulţumite de scolastica susţinută de catolicism. Lupta dintre scolastica Evului Mediu şi Renaştere s-a încheiat în favoarea celei din urmă, din această luptă ieşind înfrântă Biserica Romano-Catolică. Principiile Reformei au pătruns şi în Anglia, având o serie de reprezentanţi, precum John Colet, despre care însuşi Erasm consemna „Când îl ascult pe prietenul meu Colet, parcă-l ascult pe Platon însuşi”. Alături de acesta îi putem aminti pe Thomas More (1475-l535), cancelarul intolerant devenit apoi martir; Thomas Cranmer (1489-1556), mare patriot şi organizator al Bisericii Anglicane, căzut martir în timpul reginei Maria Tudor (1553-1558), Hugh Lantimer (1485-1555), mare predicator şi colaborator al lui Cranmer;

William Tyndale (1477-1536), iniţiator al alcătuirii Bibliei după textele originale Vulgata şi Septuaginta, care a fost martirizat ca şi Lantimer, în timpul reginei Maria, fiind cinstiţi amândoi ca sfinţi, precum şi John Knox (1514-1572), iniţiator al mişcării puritane. Pentru a înţelege modificările produse în Anglia nu trebuie să ignorăm puternicul umanism englez, care l-a avut ca reprezentant de frunte pe Erasm de Rotterdam (1466-1536) Acesta i-a cunoscut pe toţi reformatorii anglicani şi a susţinut un curent moderat faţă de protestantismul continental, pronunţându-se împotriva predestinaţiei susţinute de Calvin, apărând învăţăturile Bisericii primare, fapt care l-a determinat să scrie celebra lucrare De libero arbitria (1524).

Condiţiile pentru apariţia Bisericii Anglicane au devenit propice odată cu răspândirea protestantismului în Europa şi cu crearea unei tensiuni politice şi religioase între Roma şi Londra. Biserica Angliei se înscrie în fenomenul secolului al XVI-lea, apariţia sa fiind logică şi necesară pentru condiţiile dictate de istorie.

Reforma protestantă din sec. al XVI-lea constituie unul dintre cele mai mari evenimente din istoria universală, în special din istoria Bisericii Romano–Catolice. Ea este un proces multilateral care a inclus mai multe cauze de tipuri diferite: religioase, morale, sociale, politice, economice, culturale şi naţionale, iar consecinţele lor se simt până în zilele noastre.

Luptele dintre papi şi suveranii din Germania, Franţa şi Anglia, cu nefastele lor urmări, captivitatea babilonică a papilor din Avignon (1309–1377), marea schismă papală din Apus (1378–1417), decăderea şi dezordinea ce domneau la curtea papală de la Roma şi Avignon, tendinţa papilor de a-şi subordona cât mai mult episcopii, viaţa scandaloasă care a cuprins papalitatea în secolele XIV-XVI au creat în Biserica Apusului o stare de nemulţumire generală.

Din toate părţile se crea o reformatio Ecclesiae in capitatae et membris. Acest proces de reformare a durat mult timp şi a avut şi foarte mulţi prereformatori.

John Wicliff – născut între 1320–1324 în ţinutul York. A studiat filozofia, teologia şi dreptul la Universitatea din Oxford. Avea renumele de om pios, ager la minte, învăţat şi curat la inimă. Este numit profesor în 1378 la Universitatea din Oxford, iar doi ani mai târziu (1380) este numit paroh la Luttherworth.

În timpul lui Wicliff, Anglia era vasala Scaunului Papal, care o exploata plin plata unui impozit anual. În 1365, papa Urban al V-lea (1362–1370) cere regelui Eduard al III-lea (1327–1377) achitarea datoriei de 1.000 de mărci, iar parlamentul englez se opune. Wicliff îşi însuşeşte opinia parlamentului englez şi îşi atribuie rolul de acuzator împotriva papalităţii. În lucrarea De domenio divino el combate cu severitate corupţia şi lăcomia preoţilor şi a călugărilor care deţineau mari averi şi proprietăţi.

Sistemul doctrinar al lui Wicliff este un realism panteist şi amestecat cu predestinaţionismul:- Biserica, fiind societatea celor predestinaţi, nu poate nici excomunica, nici canoniza;- Biblia este unicul izvor de credinţă, şi nu Tradiţia (Sola Scriptura);- Omul se mântuieşte nu prin ceremonii exterioare şi nici prin indulgenţe (pelagianismul)- Tainele Bisericii au doar valoare simbolică. El nu admite transsubstanţierea elementelor, a

pâinii şi a vinului în Sf. Evanghelie.- S-a ridicat, de asemenea, împotriva icoanelor, a sfinţilor şi a moaştelor.- El considera Roma „sinagoga lui Satan”, iar pe Papă – Antihrist, nicidecum vicarul lui Hristos.La 19 februarie 1377, la insistenţele arhiepiscopului Londrei, Wicliff este chemat să se justifice

în faţa unui tribunal eclesiastic. El apare însoţit de ducele de Lancaster, mareşalul Perey şi de o mare escortă militară. Arhiepiscopul s-a mulţumit să-l avertizeze pe Wicliff să nu mai răspândească ideile lui.

Ca să poată răspândi în popor reforma preconizată de el, Wicliff începe în 1380 să traducă Biblia în limba engleză şi trimite predicatori ambulanţi („bollarzi” – semănători de zâzanie) să predice învăţăturile sale.

În sinodul cutremurului de la Londra din 1382 sunt condamnate 24 de teze din doctrina lui Wicliff. Drept urmare, el este înlăturat de la catedra Universităţii şi se retrage la parohia sa, unde

compune opera Trialogus, sub formă de conversaţie între adevăr (alitheia), minciuna (psevdis) şi înţelepciune (phronisis), în care îşi expune ideologia.

La 28 decembrie 1384, el face un atac de apoplexie şi moare după trei zile.Sinoadele de la Roma din 1412 şi Constanta, 1414–1418, care au condamnat 45 de teze ale lui,

au hotărât arderea tuturor lucrărilor lui, deshumarea şi arderea trupului său. Ideile sale însă au patruns în Boemia şi au fost preluate de:

Jan Hus –născut în 1369 în Hasynet, dintr-o familie de ţărani săraci. După terminarea studiilor universitare, este numit în 1839 profesor la facultatea de filozofie, iar în 1390 este numit rector al Universităţii din Praga.

Căsătoria regelui Angliei Richard al II-lea cu principesa Ana de Boemia întăreşte raporturile prieteneşti dintre cele două ţări. Între universităţile din Oxford şi Praga se fac schimburi de studenţi, iar cei veniţi din Anglia la Praga aduc totodată şi ideile lui Wicliff. La Praga ia fiinţă o comunitate de admiratori ai lui Wicliff în frunte cu Hus. El primeşte preoţia şi este numit predicator în 1403, la capela Beetleem din Praga, devenind confesorul reginei Sofia a Boemiei. Hus devine un aprig prigonitor în predicile sale împotriva clerului catolic din cauza bogăţiei şi a imoralităţii acestora, astfel el intră în conflict cu arhiepiscopul de Praga, care îi interzice să mai predice.

Papa este informat de incidentele de la Praga prin intermediul adepţilor lui Hus şi îl însărcinează pe cardinalul Colonna să se ocupe de cazul Hus. Cardinalul îl invită să se prezinte la el, dar Hus refuză, astfel că este lovit cu anatema şi se aruncă anatema asupra oraşului Praga. La sfatul regelui Venceslas, protectorul său, pentru potolirea tulburărilor din Praga, Hus pleacă în aprilie 1413 la castelul Austi, unde şi-a scris opera sa fundamentală Tractatus de Ecclesia. Iată cateva puncte din această doctrină:

- adevarata Biserică este corpul mistic al lui Hristos, care se compune numai din cei predestinaţi;- singur Iisus Hristos este capul Bisericii, căci El n-a orânduit un cap vizibil. Petru nu a fost şi nu

este capul Bisericii şi nu poate fi vicarul lui Hristos pe pământ;- întrucât trăieşte în lux şi în goană după bani, papa nu este urmaşul lui Petru, ci al lui Iuda

Iscarioteanul;- Biblia trebuie predicate în limba poporului, ca să fie înţeleasă de toţi credincioşii.Ideile lui Hus au fost răspândite de aderenţii săi în frunte cu prietenul său Ieronim de Praga în

Boemia, Moravia, Polonia, Ungaria şi Ţările Române.În noiembrie 1414 are loc sinodul de la Konstanz (Germania), unde participă ca acuzat, fiind

asigurat de împăratul Sigismund al Germaniei (1410–1437) că nu i se va întâmpla nimic.Papa Ioan al XXIII-lea l-a primit cu bunavoinţă privind anatema dată asupra lui şi îl opreşte să

liturghisească şi să predice.Cum el pretindea să predice, a fost închis şase luni la dominicani. Din cauză că nu s-a supus

poruncii papei, este condamnat la sinodul din 1415 prin arderea lucrărilor sale. Auzind aceasta, la 24 iunie 1415, Hus atacă sinodul, învinuindu-l de răutatea lui Antihrist.

La 6 iulie 1415, Hus este condamnat eretic şi ars pe rug în aceeaşi zi.Se spune ca pe rug, în timp ce ardea, el ar fi exclamat judecătorilor: „Ardeţi voi acum o gasca (în

limba cehă, „hus” înseamnă gâscă), dar va veni o lebădă pe care nu o veţi mai putea arde”. Era o anticipare a reformei lui.

Martin Luther este o personalitate puternică, plină de calităţi, înzestrat cu o sensibilitate deosebită, iar reforma protestantă, iniţiată şi realizată de el, constituie unul dintre cele mai mari şi importante evenimente din istoria universală.

Această reformă a apărut în sânul Bisericii Romano–Catolice ca o reacţie a stării ei de decadenţă morală şi constituie o lovitură puternică dată în primul rând absolutismului papal în conducerea Bisericii.

Martin Luther s-a născut la 10 noiembrie 1483 la Eisleben, în Saxonia, ca fiu de miner. La 2 iulie 1505, pe când se îndrepta spre Erfurt, o furtună puternică îl surprinde în satul Sotterheim şi, în momentul când trăsnetul cade lângă el, cuprins de spaimă, strigă: Sfântă Ana, scapă-mă şi mă voi

călugări. La 17 iulie 1505, Luther intră în mânăstirea augustinilor din Erfurt, unde va lua naştere noua sa teologie.

După obţinerea titlului de doctor în teologie, în 1512, începe să ţină la Wittenberg cursuri de exegeză la cărţile Bibliei. A comentat Psalmii în 1514, iar între aprilie 1515 şi octombrie 1516 Epistola către Romani.

În comentariul acestei epistole a susţinut că omul dobândeşte mântuirea numai prin harul lui Dumnezeu. Omul se justifică sau se mantuieşte numai prin credinţă – sola fide, învăţătură care devine centrul noii sale teologii.

Prilejul declanşării revoltei lui Luther împotriva Bisericii Romane l-a constituit predicarea indulgenţelor, în 1514, de către călugării dominicani.

Mare a fost indignarea lui Luther când a aflat că aceştia predicau spunând că indulgenţele au efect imediat şi sigur, întrucât îndată ce aurul suna în cutii, sufletul zboară spre cer.

La 31 octombrie 1517, în ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinţilor, Luther trimite protestul său, alcătuit din 95 de teze, în care combate violent indulgenţele şi atacă papalitatea, acuzând-o că iartă aprioric orice păcate, ceea ce nici Dumnezeu nu poate face, şi permite astfel de practici.______________________________________________________________________

Anexă – Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (1517)– fragmente –

Cele 95 de teze afişate probabil de către autorul lor, Martin Luther (1483-1546), pe poarta catedralei din Wittenberg (31 octombrie 517) au fost elaborate cu scopul de a propune o dezbatere privind problema indulgenţelor. Acest eveniment este astăzi considerat începutul reformei protestante. Iniţial, se pare că Luther intenţiona să adreseze tezele sale doar teologilor, însă condiţiile politice şi religioase ale timpului, cărora li s-au adăugat impactul noii invenţii a tiparului, au făcut ca ideile lui Luther să fie cunoscute, foarte repede, în întreaga Germanie. Tezele sale au devenit, astfel, un veritabil manifest, care a declanşat una dintre cele mai mari crize ale creştinătăţii apusene.

1. Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus “Pocăiţi-vă!”, a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă.

2. Acest cuvânt [“căinţă”] nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei, şi anume ca mărturisire şi iertare, aşa cum este ea administrată de preoţi.

3. Totuşi, ea nu înseamnă doar căinţă interioară; o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii.

4. Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine (adică adevărata căinţă interioară), anume, până la intrarea în regatul cerului.

5. Papa nici nu doreşte, nici nu poate ierta vreo pedeapsă, cu excepţia celor impuse prin propria-i autoritate sau prin aceea a canoanelor.

6. Papa nu poate ierta nici o vină, decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu; sau, mai sigur, prin iertarea culpei [doar] în cazurile rezervate judecăţii sale. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar rămâne, cu siguranţă, neiertată.

7. Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă, în acelaşi timp, îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului, preotului. […]

20. Prin urmare, papa, atunci când foloseşte cuvintele “deplina iertare a tuturor pedepselor” nu iartă cu adevărat “toate pedepsele”, ci doar pe cele impuse de el.[…]

27. Ei [preoţii] predică numai învăţături lumeşti, spunând, de îndată de banii cad în cutie, că sufletul zboară [din Purgatoriu].

28. Sigur este că atunci când monedele cad în cutie, lăcomia şi avariţia pot spori, dar când Biserica mediază, urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu. […]

31. Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe, pe atât [de greu] se găseşte un om cu adevărat penitent; adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari.

32. Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor.

33. Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel nepreţuit dar al lui Dumnezeu, prin care omul se împacă cu El.

34. Căci aceste “graţii ale iertării” privesc doar pedepsele iertării sacramentale instituite de către om.

35. Cei care vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere mărturisiri nu predică o doctrină creştină [atunci] când învaţă că, pentru acest lucru, pocăinţa nu este necesară.

36. Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi a vinovăţiei, chiar fără scrisori de iertare.

37. Orice creştin adevărat, fie viu sau decedat, are parte de toate binecuvântările lui Hristos şi ale Bisericii, iar acest lucru îi este dat de la Dumnezeu, chiar şi fără scrisori de iertare.

38. Totuşi, iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate, căci ele reprezintă, după cum am spus, o proclamare a iertării divine. […]

43. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări.

44. Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii, omul devine, de aceea, mai bun. Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe, ci [este] doar eliberat de pedepse.

45. Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el, dar dă [banii] pentru indulgenţe, nu cumpără indulgenţele papei, ci mânia lui Dumnezeu. […]

47. Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de liberă voinţă, nu o poruncă.

50. Creştinii trebuie învăţaţi că, dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful făcut de cei care predică indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru să fie arsă din temelii, decât să fie ridicată ca pielea, carnea şi oasele turmei sale. […]

56. Adevăratele averi ale Bisericii din care papa dă indulgenţe nu sunt îndeajuns discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos. […]

59. [Când] Sfântul Laurenţiu spunea că săracii Bisericii sunt comoara ei, el spunea acest lucru potrivit înţelesului acestui cuvânt, din vremea sa.

60. Cheile Bisericii – spunem noi -, date prin meritele lui Hristos, sunt acea comoară. […]62. Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu. […]75. A socoti că iertările papale sunt atât de mari, încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin

absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o nebunie.76. Dimpotrivă, noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat dintre păcatele

ce pot fi iertate, în măsura în care acestea implică o vină.77. A spune că Sfântul Petru însuşi, dacă ar fi fost acum papă, nu ar fi putut acorda haruri mai

mari, este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei. […]92. În lături, cu toţi acei profeţi care spun poporului lui Hristos “Pace, pace” şi pace nu e.

______________________________________________________________________Impresia publicării celor 95 de teze a fost considerabilă, dar Roma nu a acordat importanţă

faptului. Astfel, în 28 noiembrie 1518 a făcut apel la un sinod general, întocmai ca Hus înaintea lui. Îndată însă chestiunea indulgenţelor a trecut pe la doilea plan, şi Luther a dat pe faţă teologia sa, cu totul contrară teologiei Bisericii Catolice.

Prin bula Exurge Domine din 15 iunie 1520, papa Leon al X-lea condamnă 41 de teze din scrierile lui Luther, referitoare la organizarea bisericească şi la preoţia harismatică, şi fixează un termen de 60 de zile pentru retractarea lor, însă Luther nu se conformă.

Denunţat ca eretic, Luther se adresează în cursul anului 1520 poporului german prin trei scrieri pragmatice.

Prima scriere este un apel adresat la 1 august 1520 către nobilimea creştină de naţiune germană despre reforma stării creştine, în care afirma preoţia universală şi libertatea pentru toţi creştinii de a citi şi a înţelege Sfânta Scriptură.

A doua scriere, sub formă de manifest, având un conţinut teologic, a fost publicată în limba latină în octombrie 1520, sub titlul Despre captivitatea babilonică a papilor. În această scriere, Luther îl ataca violent pe papă, numindu-l Antihrist. Din Tainele Bisericii, Luther admite numai trei: Botezul, Euharistia şi, într-o oarecare masură, Pocăinţa, ca fiind de origine divină, iar pe celelalte le consideră doar ceremonii pioase.

A treia scriere, cea mai teologică, publicată în limba germană în noiembrie 1520, sub titlul: Despre libertatea omului creştin, este adresată papei Leon al X-lea, afirmând că „un creştin adevărat este stăpân prin credinţă peste toate şi nesupus nimănui.

Împăratul Germaniei, Carol Quintul, dorea împăcarea dintre catolici şi luterani şi convoacă în acest scop pe Luther în dieta de la Worms din 1521. Luther se prezintă şi se apără cu Biblia în mână, repetând: „Acestea sunt părerile mele şi altfel nu pot; Dumnezeu să-mi ajute”. În urma acestei diete, la 8 mai 1521, este declarat eretic.

Roma şi ierarhia catolică au cautat să execute Edictul de la Worms, de a-l alunga pe Luther din ţară. Împăratul Carol Quintul, fiind în război cu regele Franţei, Francisc I, aliatul turcilor, lipsea din ţară, iar dieta de la Nürenberg din 1523 amâna executarea ordinului, încât reforma s-a întins rapid în Saxonia şi Hessa.

Ideile revoluţionare ale reformei luterane au trezit la anabaptiştii lui Thomas Munzer şi la ţăranii asupriţi de nobili un creştinism anarhic. Ţăranii iobagi din Turingia şi sudul Germaniei se răsculară în 1525 contra părinţilor şi a nobililor, cerând drepturi civile şi sociale. Luther nu le-a luat apărarea, ci dimpotrivă, şi astfel au fost ucişi peste o sută de mii de ţărani.

Luteranismul a făcut progrese însemnate datorită împrejurărilor politice în care se găsea Germania cu Franţa şi s-a întins şi în oraşele şi satele din nordul Germaniei, dar şi în Prusia.

Dieta I de la Spira, din 1526, lăsa părinţilor libertatea de a executa edictul de la Worms din 1521, iar Dieta a II-a, din 1529, cerea statelor care aderă la luteranism să respecte şi Biserica Romano–Catolică, dar luteranii au protestat solemn la 19 aprilie 1529 (astfel apare denumirea de Biserică Protestantă).

Biserica Luterană (sau Protestantă) se mai numeşte Biserica Evanghelică deoarece are ca bază a doctrinei sale Evanghelia, Sfânta Scriptură, fără Sfânta Tradiţie.

Teologii catolici nu acceptă cele trei învăţături protestante principale: sola fide, sola gratia şi sola scriptura, care stau la baza doctrinei luterane, şi ca urmare o resping.

Ca răspuns, Filip Melanchton publica în aprilie 1531 Apologia Confesionis, iar Luther în 1537 alcătuieşte Articolele Smalkaldice, în care formulează mai precis doctrina protestantă. După Dieta de la Augsburg din 1530, împaratul i-a socotit învinşi pe protestanţi şi a dat un decret prin care a restabilit autoritatea papală.

Ca răspuns, prinţii protestanţi formară în 1531 Liga Smalkaldica, care deveni un puternic partid politic. Dupa moartea lui Luther, în 1547, a început lupta dintre împărat şi Ligă, în care împăratul a ieşit biruitor. În cele din urmă, împăratul încheie pacea de la Augsburg, din 1555, pe baza principiului „cui aparţine regiunea aparţine religiunea”, prin care li se recunoaşte luteranilor libera exercitare a cultului lor.

Din Germania, Reforma protestantă s-a răspândit repede în tot nordul Europei – Prusia, Danemarca, Islanda, în ţările scandinave – Norvegia, Suedia şi Finlanda, protestantismul fiind considerat drept „forma creştinismului mai potrivită spiritului german şi scandinav”. În Boemia, Slovacia, Slovenia, Polonia şi la saşii din Transilvania s-au organizat puternice comunităţi luterane. În Danemarca, Suedia şi Finlanda, Biserica luterană are o constituţie episcopală, pe când în ţările latine nu s-a putut infiltra din cauza inchiziţiei, mai ales în Spania. Protestantismul nutreşte nobila aspiraţie de a reveni la formele primare ale creştinismului. În acest sens Reforma protestantă vrea să însemne nu

numai înlăturarea erorilor doctrinare, disciplinare şi cultice ale catolicismului, ci mai ales „de a forma din două”, adica de a „reforma” sau „reface” creştinismul în forma lui primară, originară.

Protestanţii de toate categoriile se deosebesc de cele două Biserici în învăţătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfinţenie, numărul şi valoarea Tainelor. Astfel:

- în dogma soteriologică, influenţaţi de Fericitul Augustin, ei dau o importanţă deosebită harului divin, care se realizează sola gratia;

- în învăţătura despre Biserică ei preferă concepţia despre Biserica invizibilă (Ecclesia invisibilis), nu admit infailibilitatea Bisericii ca depozitară a harismei, a adevărului. După cartea lor simbolică principală, Confessio Augustana, „Biserica este societatea de credinţă şi de Duh Sfânt în inimi”;

- nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul „succesiunii apostolice”, ci „preoţia universală”;

- la Sfânta Euharistie, pe care o săvârşeşte ca romano–catolicismul, cu azimă şi nu cu pâine dospită, ca ortodocşii, luteranismul nu admite prefacerea elementelor materiale ale pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului;

- în formularea doctrinei, protestanţii susţin că singurul izvor al revelaţiei divine este numai Sfânta Scriptură (Sola Scriptura) şi înlătură Sfânta Tradiţie, ca al doilea izvor al revelaţiei divine. Ca atare, la ei predomină cele trei sola: sola gratia, sola fide, sola Scriptura.

În genere, protestanţii de toate neamurile nu accepta cultul vechii Biserici universale, cinstirea Preacuratei Fecioare Maria ca Născătoare de Dumnezeu, cinstirea sfinţilor îngeri şi a Sfinţilor, sărbătorile, cinstirea Sfintei Cruci ca obiect de cult, venerarea Sfintelor Icoane, a Sfintelor moaşte şi vechile tradiţii creştine legate de aceste sărbători.

Eroarea fundamentală a protestantismului constă în faptul că, în tendinţa de a restaura creştinismul în forma lui originară, luptând împotriva abuzurilor şi a inovaţiilor dogmatice, disciplinare şi cultice ale catolicismului, au pornit de la principii atât de radicale, încât reformatorii, în frunte cu Luther, n-au ştiut şi nici n-au putut să se oprească unde trebuie.

Din această cauză ei au ajuns la un creştinism desfigurat, abia perceptibil printre resturile rămase din adevărurile eterne, descoperite de Domnul Hristos şi păstrate până azi de Biserica Universală, sau Ecumenică.

Reforma lui Luther a avut răsunet şi în Elveţia, unde, în împrejurări similare, „lucrarea Evangheliei” progresa îndeobşte în oraşele Zurich şi Geneva.

Reforma de la Zurich este legată de numele lui Urlich Zwingli (1484-1531) în partea locuită de populaţia germană, iar cea de la Geneva de numele lui Jean Calvin (1509–1564), în partea locuita în majoritate de populaţia franceză. Urlich Zwingli, a treia personaliate a Reformei protestante, după Luther şi Calvin, s-a născut la 1 ianuarie 1484, în satul Wildhaus. La 29 septembrie 1506, a fost hirotonit preot de episcopul romano–catolic din Konstanz (Germania), iar la sfârşitul anului 1506 a fost instalat preot la Glaris, apoi la Einsiedeln.

La începutul anului 1519, intrând în conflict cu episcopul de Konstanz, pentru că s-a ridicat contra indulgenţelor papale i s-a retras recunoaşterea ca preot la Gorssmunster. Ruptura lui Zwingli de Roma papală datează din 1592. În predicile sale, el combătea Tradiţia, sinoadele, primatul papal, cultul Fecioarei Maria, al Sfinţilor, icoanelor, moaştelor si celibatul.

Cu toate că era preot romano–catolic, el a procedat la simplificarea cultului. Misa catolică a fost păstrată până în 1525, apoi a fost înlocuită printr-un cult simplu şi scurt, în care locul principal îl ocupa predica în limba poporului. În 1526, Zwingli a înfiinţat la Zürich un tribunal pentru păstrarea moravurilor şi a disciplinei Bisericii. În organizarea Bisericii era exclusă ierarhia harică de toate gradele şi s-a oprit la o formă de organizare în care turma creştinilor a fost pusă sub conducerea „pastorilor” Bisericii, desemnaţi prin diferiţi termeni: pastori, supraveghetori etc.

Teologia lui Zwingli poartă semnele unei confruntări cu teologia romano-catolică, pe care a căutat s-o combată în toate punctele ei esenţiale. Trăsătura raţionalist–umanistă îl deosebeşte pe Zwingli de

Luther, deoarece el s-a dezvoltat în curentul lui Erasmus din Rotterdam, care încerca o combinare a creştinismului cu umanismul laic.

Referitor la păcatul originar, susţinea că acesta a fost voit de Dumnezeu, pentru a-şi manifesta măreţia Sa prin pedepsirea omului. Despre predestinaţie afirmă că ea îi cuprinde pe toţi oamenii. Din cele şapte taine păstrează doar două: Botezul şi Euharistia, iar la Sfânta Euharistie nu admite transsubstanţierea. În ceea ce priveşte prezenţa lui Hristos la Euharistie, învăţa că El este prezent, după divinitate, în cer şi pe pământ, dar după umanitea Sa, El e prezent în cer şi nu poate fi prezent deodată decât într-un singur loc. Zwingli a dus o luptă aprigă contra anabaptiştilor, combătând pretenţia acestora de a repeta Botezul, „întrucât Noul Testament nu cunoaşte decât un Botez”. Deşi opera lui Zwingli a fost înghiţită de opera lui Calvin, ea a avut influenţa şi importanţa ei pentru epoca în care s-a produs.

Jan Calvin – s-a născut la 10 iulie 1509 la Neyor, în provincia Picardia din nordul Franţei, ca fiu al unui secretar episcopal.

Dupa 1532, Calvin înclină spre reformă. La convertirea sa „subită” au jucat un rol deosebit Martin Bucer şi Guillaume Farel. Urmărit de autorităţile franceze ca „eretic”, el a peregrinat prin diferite locuri din sudul Franţei până în toamna anului 1534, cand se refugiază în Elveţia, la Basel, apoi la Geneva. În 1538 s-a refugiat la Strasburg, unde îşi începe cariera ca predicator la Biserica „Saint Nicolas des Ondes”, apoi, în 1541, se întoarce la Geneva, unde rămâne 24 de ani, până la moartea sa, în 1564.

În organizarea Bisericii, Calvin n-a adoptat nici absolutismul papal, nici democraţia luterană, ci a creat un gen de „sinodalism” prin consistoriile mixte clerici-laici. Intoleranţa religioasă a lui Calvin şi a consistoriului său a crescut şi a atins prin consecinţele ei personalităţi de seama. În ciuda măsurilor sale aspre, Calvin a fost singurul reformator care a permis dobânda sau camăta, a promovat agricultura şi comerţul, încât nu degeaba s-a afirmat că spiritul şi disciplina economiei reformatoare a creat capitalismul.

Inspirată de Luther, teologia lui Calvin este în parte luterană. Libertatea nemarginită a lui Dumnezeu şi preamărirea fără limite a maiestăţii Lui constituie ideea centrală pe care este construită dogma calvinismului. Calvin susţine că singură Scriptura este infailibilă în materie de doctrină. Biserica nu e infailibilă decât în măsura în care ea păstrează strict învăţăturile Scripturii. El respinge Sfânta Tradiţie ca izvor al revelaţiei divine, admite predestinaţia absolută a unora spre rai şi fericire, iar a altora spre iad şi suferinţă. El s-a ocupat şi cu problema eshatologiei şi a învăţat, ca şi Biserica ecumenică, că învierea este încoronarea operei lui Dumnezeu în lume.

Respinge ierarhia harică tradiţională a Bisericii şi nu pastrează decât două taine: Botezul şi Euharistia. Calvin admite botezul copiilor, contra anabaptistilor. Calviniştii primesc cuminecarea numai cu ocazia celor patru mari praznice de peste an. Calvin a fost pentru refacerea unităţii creştinismului şi un pacifist convins.

Din Geneva, reforma lui Calvin s-a răspândit în cea mai mare parte a Elveţiei.Un rol important în răspândirea ei l-a avut Academia Teologică din Geneva. Din Elveţia,

calvinismul s-a răspândit în Franţa, Germania, Ţările de Jos, Scoţia, Ungaria şi printre maghiarii din Transilvania. Prima ţară în care a pătruns reforma calvină, datorită stăruinţei lui Calvin, a fost Franţa, patria sa. În Olanda, primele comunităţi protestante au fost înfiinţate de refugiaţii din Franţa, Elveţia şi Germania. În Scoţia, calvinismul a fost introdus de predicatorul John Knox, elevul lui Jan Calvin. În Ungaria, calvinismul a ajuns dominant din 1559, când sinodul de la Czenger a publicat Confessio hungarica, proclamată apoi confesiune oficială a ungurilor. Calvinismul a pătruns şi la noi, centrul de răspândire fiind oraşul Cluj–Napoca.

7. Situaţia Bisericii Anglicane

Prin afişarea, în 1517, în Wittemberg, a celor 95 de teze, protestantismul s-a lansat fără să mai poată fi oprit. Ridicarea împotriva Bisericii Catolice a generat şi unele revolte populare, ca războiul ţărănesc german din 1524-1525. Numeroşi apărători ai catolicismului s-au ridicat împotriva reformatorului. Însuşi Henric al VIII-lea, un bun teolog, a scris un pamflet teologic împotriva lui Luther, primind din partea papei Leon al X-lea titlul de „apărător al credinţei”. Anglia cunoaşte un protestantism particular. Între această ţară şi Roma a existat o continuă tensiune. Ea a avut de înfruntat sub Henric I (1100-1135) lupta pentru Investitură, iar după aceea a fost martora conflictului dintre Thomas Beckett şi Henric al II-lea Plantagenetul (1154-1139), ca urmare a pretenţiilor papalităţii. Anglia, care a cunoscut creştinismul adus de misionarul Augustin, avea să-şi manifeste curând împotrivirea faţă de Roma. Marea schismă a alterat fidelitatea faţă de Roma. Din cauza despotismului şi a averilor strânse de catolicism în Anglia, în timpul crizei din secolul al XV-lea, Wicliff aatacat Curia şi Sfântul Scaun în lucrarea De officio regio, în care spune că regele este suveran în Biserică, ca şi în stat, lucru propovăduit şi oarecum exagerat de lollarzi.

În secolul al XVI-lea, Anglia cunoaşte un apogeu al istoriei sale, istorie pe care o putem defini ca istoria particulară a unui popor particular. Acest secol iese în evidenţă prin domniile strălucite ale lui Henric al VIII-lea şi fiicei sele Elisabeta. Formarea Bisericii Anglicane are ca punct de plecare cererea lui Henric al VIII-lea către papă de a-i fi aprobat divorţul de Ecaterina de Aragon. Din motive politice, papa Clement al VII-lea (1523-1534) refuză în anul 1527 acest divorţ. Aşadar, este vorba de naşterea unei Biserici din iniţiativă laică, în care însă elementul eclesiastic s-a implicat pentru ca să ajungă conducătorul reformei. Sfătuit de Thomas Cranmer, regele rupe pentru totdeauna legăturile cu Vaticanul. Profitând de situaţie, Henric al VIII-lea s-a intitulat „şef al Bisericii” (vezi Anexa „Actul de supremaţie”). ______________________________________________________________________

Anexa - Actul de supremaţie (noiembrie 1534)

Henric al VIII-lea (1509-1547), al doilea rege din dinastia Tudorilor, este cel de numele căruia se leagă introducerea Reformei în Anglia (măsură determinată de problemele matrimoniale ale regelui). Adoptat în luna martie a anului 1534, Actul de succesiune îi obliga pe supuşii lui Henric să accepte căsătoria regelui cu Ann Boleyn. El a fost urmat, în noiembrie acelaşi an, de Actul de supremaţie (Supremacy Act), document prin care Parlamentul englez îl recunoaşte pe rege drept “cap suprem al Bisericii Angliei”, definitivând astfel ruptura cu Roma.

Deşi Maiestatea sa, regele, este, pe drept, şi trebuie să fie capul suprem al Bisericii Angliei, fiind astfel recunoscut de clerul acestui regat în adunările sale, totuşi pentru a întări acest lucru şi întru sporirea virtuţii în religia lui Hristos în acest regat al Angliei, ca şi pentru a reprima şi îndepărta toate greşelile, ereziile şi alte lucruri monstruoase şi abuzuri de până acum, să fie consfinţit, prin autoritatea acestui Parlament, ca regele, stăpânul nostru suveran, moştenitorii şi urmaşii săi, regi ai acestui regat, să fie consideraţi şi acceptaţi drept singurii capi supremi pe pământ ai Bisericii Angliei, numită Anglicana Ecclesia. Iar el va avea şi se va bucura atât de titlul şi distincţia, cât şi de toate onorurile, demnităţile, întâietăţile, jurisdicţiile, privilegiile, autorităţile, imunităţile, profiturile şi bunurile ce aparţin amintitei demnităţi a capului suprem al aceleiaşi Biserici, unite şi adăugate la coroana imperială a acestui regat. Iar numitul nostru stăpân suveran, moştenitorii şi urmaşii săi, regi ai acestui regat, să aibă deplină putere şi autoritate ca, din când în când, să viziteze, să reprime, să îndrepte, să înregistreze, să poruncească, să corecteze, să restrângă şi să amendeze toate aceste erori, erezii, abuzuri, ofense, dispreţuiri şi lucruri monstruoase, indiferent care ar fi acestea, care, prin orice fel de putere spirituală sau de jurisdicţie, trebuie sau ar putea fi legal reformate, reprimate, ordonate, îndreptate, corectate, restrânse sau amendate, pe placul Atotputernicului Dumnezeu, întru sporirea virtuţii în religia lui Hristos şi pentru păstrarea păcii, a unităţii şi liniştii acestui regat. Iar orice obicei, pământ străin, autoritate străină, prevedere sau orice alt lucru sau lucruri potrivnice [acestor hotărâri], de acum înainte [să nu le încalce].______________________________________________________________________

Să nu uităm că este perioada lui Zwingli şi a lui Calvin şi că Geneva devenea centrul protestantismului. Papa încearcă să formeze o coaliţie împotriva lui Henric al VIII-lea la care să participe împăratul Carol Quintul şi regele Francisc I; această coaliţie a eşuat în 1535. Parlamentul, destul de ascultător, votează legile cerute de rege. Astfel, spolierea Bisericii Catolice din Anglia s-a făcut în forme legale şi regele a respectat formele parlamentare. Parlamentul Reformei, care a activat şapte ani (1529-1536), a votat toate măsurile necesare pentru formarea unei noi Biserici.Acest parlament a votat succesiv Statutul apelurilor, care interzicea să se facă apel la Roma, şi Actul de supremaţie, care-l consacra pe rege „unicul şi supremul şef al Bisericii Angliei” şi-i atribuia jurisdicţie atât spirituală cât şi civilă, precum şi capacitatea să reformeze şi să suprime erorile şi ereziile. Succesele regelui s-au datorat şi ajutorului dat de o serie de înalţi funcţionari şi ierarhi catolici. Thomas Crammer s-a ridicat împotriva călugărilor, dorind desfiinţarea mânăstirilor şi secularizarea averilor acestora. Existau în Anglia 1.200 de mânăstiri cu numeroase moşii şi averi din care regele şi lichidatorii puteau să se îmbogăţească. Simţind ameninţarea, călugării au părăsit în mare parte ţara. Averile mânăstireşti reprezentau aproximativ 1/15 din averea naţională. Cromwell poate fi învinuit că prin acţiunea sa a fost distrusă şi o parte din cultura teologică engleză. Cei care s-au opus hotărârilor regelui au avut de suferit. Doi erasmieni, Thomas More şi episcopul de Rochester, John Fisher, au fost decapitaţi (iunie-iulie 1535). În 1536, un sinod anglican prezidat de Cromwell adopta o Mărturisire de Credinţăîn Zece Articole. Curând, în 1537, a apărut Bishop's Book, care restabilea cele şapte Taine. Aceasta a fost transformată în 1543 în King’s Book, care recomanda cinstirea Sfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor şi interzicerea citirea particulară a Bibliei. Henric al VIII-lea, pe linie de stat, a obligat la supunere, prin cele şase articole „sângeroase” (1539), pe orice englez.

Thomas Cranmer şi episcopul Ridley terminaseră Cartea comună de rugăciuni şi Cele 42 de articole de credinţă. În ianuarie 1549, Book of Common Prayer a fost impusă clerului. Aceasta păstra cea mai mare parte din Liturghia tradiţională, dar înlătura din aceasta toate ideile de sacrificiu.

Anglicanismul a fost introdus de regele Eduard al VI-lea (1547-1553). Tânărul rege, fiul Anei Boleyn, a devenit elevul docil al lui Calvin. În timpul său a apărut o a doua ediţie a lucrării Book of Common Prayer (1552) şi o nouă Mărturisire de credinţă Cele 42 de Articole. Parlamentul vota în aceste momente arderea cărţilor liturgice catolice şi distrugerea icoanelor şi a statuilor. Eduard al VI-lea moare de tuberculoză destul de tânăr, în anul 1553.

Lui Eduard al VI-lea i-a urmat Maria Tudor (1553-1558), fiica Ecaterinei de Aragon, o catolică fanatică. În timpul ei, în 1555, Parlamentul englez cerea iertare Romei. În scurt timpau început persecuţiile anglicanilor. Au fost executaţi 273 de apărători ai noii Biserici formate, în frunte cu Thomas Cranmer (1556). Tot acum, aproximativ 800 de adepţi ai Reformei, conduşi de John Knox, fugeau în Germania. Influenţată de Inchiziţia spaniolă, Maria Tudor s-a manifestat foarte crud în ultima parte a domniei. A murit părăsită de toţi, într-o ţară care nu mai era catolică.

Tânăra Biserică Anglicană a triumfat în timpul reginei Elisabeta I (1558-1603). Credinţa protestantă anglicană a fost definită prin cele 39 de Articole apărute în 1563, fiind date deMatthew Parker (1559-1575), arhiepiscop de Canterbury. Acesta este primul arhiepiscop protestant după moartea cardinalului Pole (1558) ultimul reprezentant al Bisericii Catolice în Anglia. Fiind femeie, Elisabeta nu a primit titlul de şef al Bisericii, ci de guvernator suprem. Reconcilierea cu Roma devenea tot mai depărtată, mai cu seamă după excomunicarea reginei, la 25 februarie l570, de către papa Pius al V-lea. O reunificare a Bisericii devenea tot mai greu de realizat, deoarece mulţi dintre papii de după Reformă au continuat vechile păcate ale înaintaşilor: corupţilor, nepotismul şi viaţa luxoasă.

În concluzie, în istoria formării Bisericii Angliei se disting patru etape. Prima este caracterizată prin domnia lui Henric al VIII-lea şi declanşarea reformei anglicane; cea de-a doua este dominată de stabilizarea anglicanismului sub Eduard al VI-lea; etapa a treia este cea a reacţiunii catolice din timpul domniei reginei Maria Tudor, iar cea de-a patra etapă reprezintă triumful anglicanismului şi consacrarea sa ca primă religie a statului englez. Astfel, străduinţele unor protestanţi ca Thomas Cranmer, care afost implicat în problemele subtile şi intime ale Reformei (legăturile sale cu Oslander

şi protestantismul german) au dus la formarea unei noi Biserici. Cu toate particularităţile sale, Anglicanismul rămâne totuşi un protestantism.

De la întemeiere şi până astăzi, această Biserică a trecut prin perioade grele. Ea s-a opus puritanismului declanşat de calvinism, iar pacea dintre anglicanism şi puritanism a apărut abia în timpul domniei lui William al III-lea (l689-1702), care a emis un Act de toleranţă în 1689. Datorită diferitelor tradiţii, în cadrul Bisericii Anglicane s-au format trei ramuri: a) Biserica Înaltă (High Church), tendinţă care apare în secolele XVII-XVIII, punând accentul pe elementele catolice; b) Biserica largă (Brood Church), având un caracter neclar, cu tradiţii din cadrul teologiei liberale, continuatoare a unor tradiţii din secolul al XVIII-lea, şi c) Biserica de Jos (Low Church), cu accente puse pe Sfânta Scriptură şi pe simplificarea cultului. Ultima ramură este recrutată din clasa de mijloc, având reprezentanţi în Camera Comunelor. Adepţii celor trei ramuri se numesc anglo-catolici, respectiv liberali şi evanghelici. Aceste trei ramuri ale Bisericii Angliei s-au răspândit şi în coloniile engleze printr-o serie de asociaţii misionare şi prin intermediul unor preoţi misionari special pregătiţi pentru acest lucru. Toate aceste Biserici coloniale, împreună cu Biserica-Mamă, Biserica Angliei, formează Comunitatea anglicană. Această unitate a Bisericilor anglicane este susţinută prin sfatul comun al episcopilor adunaţi în Conferinţa de la Lambeth. Aşadar, la baza Comuniunii anglicane stă autonomia.

Doctrina anglicană

Doctrina anglicană este cuprinsă în Cartea comună de rugăciuni (The Book of Common Prayer), cu nuanţă catolică, şi în cele 39 de Articole de credinţă, cu influenţe luterane şi calvine. Doctrina Bisericii Angliei trebuie însă judecată în funcţie de momentul istoric în care aceasta s-a stabilizat. Vom urmări câteva dintre articolele de credinţă (39) eprobate de Episcopatul englez în 1563 şi votate de Parlament definitiv în 1571.

1. Neagă infailibilitatea Bisericii şi a sinoadelor ecumenice (art.19, 21).2. Sfânta Scriptură este suficientă pentru fericirea omului (art.6).3. Credinţa singură este suficientă pentru îndreptarea omului (art.11).4. Se recunosc numai două Taine (art.25), şi acestea se explică într-un sens calvin, şi anume:

Botezul nu este considerat instrument sau mijloc de renaştere, ci doarun semn vizibil al acesteia (art.27).

5. În Taina Sfintei Euharistii credincioşii se împărtăşesc, prin credinţă, cu Trupul şi Sângele Domnului numai în chip ceresc şi spiritual (art.28).

6. Prefacerea pâiniişi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului (art.18, 29).7. Venerarea icoanelor şi a moaştelor, ca şi invocarea sfinţilor, sunt respinse (art.22).8. Se atribuie originea împuternicirii legale pentru propovăduirea cuvântului dumnezeiesc şi pentru

îndeplinirea Tainelor acelor oameni cărora Biserica le-a dat misiunea de achema şi a trimite lapăstoria sufletească (art.23).

9. Doctrina despre predestinaţie este deplin calvină (art.17). Prin aceste articole de credinţă, anglicanismul este protestantism, dar valoarea acestora este micşorată de Book of Common Prayer, care astăzi reprezintă doctrina anglicană. Cele 39 de Articole sunt susţinute pentru a păstra unitatea Bisericii Anglicane. Însuşirea principală a anglicanismului este, de fapt, nu dogmatică, ci liturgică, doctrina acestuia se exprimă numai prin Liturghie; Lex orandi, Lex credendi, adică prin Book of Common Prayer, o capodoperă a literaturii religioase şi a prozei englezeşti. Această carte, redactată mai mult de Cranmer, afost tipărită întâia oară în anul 1549. De atunci încoace a cunoscut mai multe ediţii, dintre care cea din anul 1662 a rămas ediţia oficială până în ziua de azi. E drept, s-au luat măsuri pentru o nouă ediţie îndreptată, care a şi fost adoptată de Church Assembly (Adunarea bisericească) şi de Camera Lorzilor, dar respinsă de două ori (1927-1928) de Camera Comunelor. The Book of Common Prayer reuneşte, pe lângă pericopele scoase din Sfânta Scriptură, texte liturgice compilate din izvoarele latine, greceşti, galice, germane şi elveţiene, dar mai ales dintradiţionala Rânduială latină a Bisericii engleze, Sarum Missel, tradusă în limba engleză şi pusă la îndemâna credincioşilor.

Tradiţionalismul anglicanismului se vădeşte prin trei lucrări: Preoţia, slujba liturgică şi însemnătatea Tainelor.

Punctul forte al Bisericii Anglicane este preoţia istorică a celor trei trepte: episcop, preot şi diacon. Aripa anglo-catolică ţine foarte mult la Succesiunea Apostolică. Celelalte ramuri au acceptat preoţia, mai cu seamă sistemul episcopal. Liturghia are o însemnătate deosebită, existând un dialog între liturghisitor şi credincios. În ceea ce priveşte Tainele, Cele 39 de Articole vorbesc numai de două: Botez şi Euharistie, iar celelalte cinci au un rol secundar, purtând denumirea de sacramente. Totuşi, anglicanii vorbesc de şapte Taine, accentuând îndeosebi pe spovedania particulară. Cele trei curente din anglicanism reuşesc să se deosebească unul de altul. Astfel, evanghelicul înfăţişează însuşirea mistică, liberalul pe cea intelectual-personală, iar anglo-catolicul pe cea ritualistă.

În anglicanism au avut loc numeroase manifestări, cum a fost cea evanghelică, care-şi trage obârşia din vechea tradiţie puritană, datorând mult propovăduirii blândului John Woley (1703-1791) sau „Mişcarea de la Oxford” („Oxford Movement”), care a răsărit din High Church la mijlocul secolului trecut.

Pe lângă Sfânta Scriptură, Biserica Angliei recunoaşte şi o Sfântă Tradiţie, bazată pe „Părinţii Vechi”, după mărturisirea Cărţii de rugăciune. Învăţătura protestantă „Sola Scripta” nu-şi are locul în concepţia anglicană. Anglicanii acceptă şi caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii. Judecând după cele relatate, se observă o asemănare cu doctrina ortodoxă. Astfel, Biserica anglicană – zice Ioan Karmiris – e ramura de dreapta a protestantismului şi deci se deosebeşte în unele privinţe de aceasta, întrucât a păstrat unele elemente din creştinismul primar; totuşi, caracterul ei protestant este neîndoielnic.

ÎnCartea Comună de Rugăciune este apropiată de doctrina catolică (sunt menţinute treptele preoţiei, succesiunea apostolică, Tainele, sărbătorile, crucea, veşmintele liturgice, orgaetc.) şi în Cele 39 de Articole, de influenţe luterane şi calvine (regula de credinţă este numai Sfânta Scriptură, Tainele sunt numai două, Botezul şi Euharistia, celelalte fiind „sacramente” evanghelice, se neagă sfinţii şi icoanele, purgatoriul, primatul papal, dar şi predestinaţia). Secolul al XIX-lea a adus Bisericii Anglicane şi o apropiere de Biserica Ortodoxă, cunoscând valorile deosebite ale creştinismului răsăritean. Slujitori ai Bisericii anglicane au dorit să îmbrăţişeze Ortodoxia şi au luptat pentru realizarea unei intercomuniuni cu Biserica Răsăritului.

Anglicanismul susţine că cele 39 de Articole nu sunt necesare pentru mântuire, ci exprimă concepţia protestantă a secolului al XVI-lea.

În urma unor întâlniri şi discuţii cu ortodocşii, doctrina anglicană s-a fixat, precizându-se lămurit anumite puncte fundamentale ale sale.

Legăturile cu Biserica Ortodoxă

Interesante sunt şi raporturile Bisericii Anglicane cu Biserica Ortodoxă. Începuturile au fost făcute de către George Abbott (1562-1633), arhiepiscop de Canterbury (1611-1633). Acesta a avut un schimb de scrisori cu Chiril Lukaris (1572-1638), prin care îl ruga pe distinsul ierarh ortodox să trimită la studii în Anglia tineri studenţi greci, pentru a fi formaţi astfel oameni de legătură între cele două Biserici. Chiril Lukaris a îndeplinit dorinţa prelatului anglican, trimiţându-l pe ieromonahul macedonean Mitrofan Kritopoulos (1588-1639). Tânărul reprezentant ortodox a fost primit de regele Angliei Iacob I Stuart (1603-1625) şi de George Abbott. Acesta s-a pregătit la Universitatea din Oxford, vizitând în timpul studenţiei sale localităţi din Anglia şi Scoţia (1622-1624). După terminarea studiilor, a vizitat şi universităţile din Germania, Elveţia şi Italia, unde a luat contact cu protestantismul din Europa Apuseană (1624-1630). Datorită calităţilor sale, a fost ales patriarh de Alexandria (1636-1639).

Acţiunile de apropiere faţă de protestanţi întreprinse de Chiril Lukaris s-au datorat propagandei acerbe întreprinse de catolici în dauna Ortodoxiei. În numeroase rânduri, anglicanii au luat apărarea ortodocşilor în timpul unor discuţii teologice cu romano-catolicii.

Tratative de unire s-au dus şi cu nonjurorii – anglicani care refuzau să depună jurământul cerut pentru noul rege William de Orania (1689-1702), ginerele regelui detronat Iacob I, care jignise

sentimentul naţional şi religios anglican prin trecerea sa la romano-catolicism şi alianţa cu Ludovic al XIV-lea al Franţei. Din cauza intervenţiei arhiepiscopului de Canterbury William Wake, aceste tratative nu au dus la nici un rezultat. Prelatul englez a intrat însă în legătură cu învăţatul patriarh al Ierusalimului Hrisant Nottara. Aceste tratative din secolul al XVIII-lea au arătat deosebirile dintre cele două Biserici şi au adus lămuriri necesare unei înţelegeri.

Deosebit de importantă a fost „Mişcarea de la Oxford”, care a adus în Biserica Angliei un curent de întoarcere spre Biserica primară, deci de apropiere faţă de catolicism sau Ortodoxie. Curentul catolic a fost însă predominant în cadrul mişcării, înclinându-se spre Biserica Catolică, Ortodoxia fiind pe mai departe în mod oficial apreciată.

Înfiinţarea episcopatului anglo-luteran al Sfântului Iacob la Ierusalim (1841) i-a neliniştit pe ortodocşi, care se gândeau la un viitor prozelitism anglican. Arhiepiscopul William Howley a anunţat că episcopului de Ierusalim îi este interzis amestecul în Biserici ortodoxe.

Conferinţele de la Lambeth au tratat cu deosebită atenţie contactele cu ortodocşii. Încă de la prima conferinţă de la Lambeth, din 1867, a fost adresat un „Apel pastoral” Bisericilor ortodoxe de Răsărit. Conferinţa a IV-a de la Lambeth (1897) a aprobat începerea unor tratative oficiale cu Biserica ortodoxă şi constituirea unei comisii speciale în acest scop. Conferinţa de la Lambeth din 1908 a aprobat ca Biserica Anglicană să acorde ortodocşilor, în caz de nevoie, Botezul şi Sfânta Euharistie, dacă au drept la aceasta în Biserica lor.

O delegaţie greacă formată din mitropolitul Atenei Meletios Metaxakis, arhimandritul profesor Hrisostom Papadopoulos şi profesorul Amilcar Alivizatos, de la Facultatea de Teologie din Atena, au vizitat în 1918 SUA şi Anglia, unde au avut convorbiri cu ierarhi şi teologi anglicani. S-au purtat discuţii asupra celor 39 de Articole, a validităţii hirotoniilor anglicane, despre Filioque, sinoadele ecumenice, despre Taine. În urma acestor discuţii au fost trase o serie de concluzii, prin care se arăta că realizarea unităţii este posibilă, deoarece anglicanismul respinge caracterul protestantismului şi excesele papismului, dar trebuie realizată şi o apropiere treptată, între cele două Biserici existând numeroase diferenţe. Contactele anglicano-ortodoxe au continuat printr-o serie de întruniri şi vizite. Acestea au fost favorizate şi de participarea celor două Biserici, ortodoxă şi anglicană, la Mişcarea ecumenică. Aceste contacte nu s-au făcut exclusiv cu grupul ortodox global, ci şi cu reprezentanţii fiecărei Biserici ortodoxe în parte. La întrunirea de la Lausanne a participat şi o delegaţie română cu mandat restrâns (1927). Legăturile cu anglicanismul au fost menţinute de ortodocşii români până în 1937, când s-au retras din cadrul Mişcării ecumenice.

Pentru a menţine legătura cu ortodocşii, Biserica Anglicană a înfiinţat la Londra „Asociaţia anglicano-ortodoxă a Sfinţilor Alban şi Sergiu”, care voia să facă cunoscut în Anglia spiritul Ortodoxiei răsăritene.

Bunele relaţii anglicano-ortodoxe au dus la înfiinţarea la Londra a unei episcopii ortodoxe în anul 1922. În acelaşi an, la 22 iulie 1922, în urma „Declaraţiei de credinţă” a clerului anglican, Patriarhia Ecumenică condusă de patriarhul Meletios al IV-lea, a recunoscut valabilitatea hirotoniilor anglicane. Hotărârii Patriarhiei Ecumenice i s-au alăturat Biserica Ierusalimului şi cea a Ciprului. Hirotoniile anglicane au fost recunoscute ca valide şi de Patriarhia de Alexandria, în 1931. La acestea se va adăuga, după Conferinţa de la Bucureşti (1935), şi Biserica Ortodoxă Română (1936).

Contactele ortodoxo-anglicane au continuat prin vizita unor prelaţi anglicani în Răsărit şi invers, prin vizitele întreprinse de mari ierarhi români la Londra. Toate acestea au dus la realizarea unor acorduri între anglicani şi unele Biserici ortodoxe, astfel:

1 – Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, căi de transmitere a Revelaţiei (Condiţiile Comuniunii Tainice, 1921, Lambeth, 1931, Bucureşti, 1935);

2 – Justificarea Omului (Bucureşti, 1935);3 – Despre Taine în general (Patriarhia Ecumenică, 1922, Lambeth, 1931, Bucureşti, 1935);4 – Sfânta Euharistie (convorbirile anglicano-ortodoxe, 1930, Londra; Bucureşti, 1935);5 – Despre preoţie şi validitatea hirotoniilor anglicane (Patriarhia Constantinopolului, 1922,

Biserica Ciprului, 1923, Patriarhia Alexandriei, 1931, Patriarhia Română, 1937).

Legăturile anglo-ortodoxe continuă şi astăzi.

Problema hirotoniilor anglicane

Îndreptarea şi sfinţirea omului se înfăptuieşte în Biserică, trupul tainic al lui Hristos, cu care el petrece pururi şi căruia i-a dat puterea şi mijloacele vizibile de realizare a mântuirii obţinute prin jertfa Sa. Mijloacele vizibile prin care Biserica împărtăşeşte harul mântuitor se numesc Sfintele Taine. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Iisus Hristos nu ne-a trimis nimic material, ne-a trimis spiritual, dar prin lucrări materiale”. Taina este o lucrare sfântă instituită de Dumnezeu, prin care, într-o formă văzută, se împărtăşeşte primitorului harul divin nevăzut.

Diferit de teologia latină, care foloseşte termenul de „sacrament” şi pune accentul pe partea văzută a Tainei, în tradiţia răsăriteană, Taina conduce spre partea ei interioară sau spre esenţa ei. Notele caracteristice ale Tainei sunt: instituirea, partea văzută şi partea nevăzută. Instituirea Sfintelor Taine a fost făcută de Mântuitorul Hristos, pentru împărtăşirea harului. Harul vine de la Hristos (Ioan 1, 14), iar Apostolii sunt doar iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1), săvârşind toate din încredinţarea lui Hristos. În Sfânta Scriptură nu se indică direct instituirea nemijlocită de către Mântuitorul a tuturor Tainelor, cu excepţia Botezului şi a Euharistiei, dar din aceasta nu rezultă că n-ar fi fost toate instituite de Domnul. Sfânta Scriptură cuprinde suficiente indicaţii că toate Tainele au fost instituite de Iisus Hristos, iar Apostolii n-au făcut nimic din proprie iniţiativă, în acest sens. În ceea ce priveşte numărul de şapte al Sfintelor Taine, trebuie precizat că acesta nu a fost hotărât de vreun sinod ecumenic, dar în primul mileniu al Bisericii vechi nu erau discuţii asupra numărului Tainelor.

Partea văzută a Tainei o reprezintă ceremonia, materia şi actele, stabilite de Biserică, ce simbolizează şi împărtăşirea harului nevăzut. Unele dintre Taine, ca Hirotonia sau Căsătoria, par să nu aibă materie.

Partea nevăzută este harul dumnezeiesc. Prin Hirotonie se acordă puterea pentru sarcini speciale. Pe lângă harul sfinţitor al Tainelor, fiecare Taină împărtăşeşte şi un har sfinţitor specific.

Protestanţii în general neagă cu totul caracterul sacramental supranatural al Tainelor, văzând în ele numai semne externe, ca în Vechiul Testament, susţinând că mântuirea se obţine numai prin credinţă (sola fide). Totuşi, în Catehismul Mare, Luther spune că „sacramentele sunt mântuitoare şi necesare pentru fericire şi nu exclud, ci postulează credinţa, căci fără credinţă nu pot fi înţelese”. Zwingli neagă caracterul supranatural al Tainelor, spunând: „Sacramentele sunt atât de departe de a împărtăşi graţia tocmai pentru că nu o cuprind”. Calvin ocupă un loc intermediar între Luther şi Zwingli, spunând în Institutio: „Sacramentul este o mărturie a graţiei lui Dumnezeu către noi, confirmat printr-un semn extern unit cu mărturia noastră. Prin sacrament, Dumnezeu lucrează cu eficacitate în aleşii Săi”.

Tainele sunt absolut necesare pentru mântuire, pentru săvârşirea lor trebuind îndeplinite anumite condiţii obiective şi subiective referitoare la:

1 – săvârşirea actelor externe după rânduiala Bisericii;2 – săvârşirea actelor de către persoane având calitatea şi încredinţarea pentru aceasta;3 – pregătirea pentru primirea harului a celui ce primeşte Taina.Adevăratul săvârşitor al Sfintelor Taine este întemeietorul lor, Iisus Hristos, starea morală a

săvârşitorului uman neavând influenţă asupra valabilităţii Tainelor.În plan spiritual, Botezul reprezintă naşterea în Hristos, Mirungerea, sporirea harului; Euharistia,

unirea profundă cu Hristos, Pocăinţa şi Maslul, însănătoşirea. Nunta are ca scop perpetuarea neamului omenesc şi Hirotonia părinţii. Există două taine care nu se repetă: Botezul şi Hirotonia.

Cu toate că Tainele sunt egale, Hirotonia are totuşi un statut special, putând fi considerată superioară celorlalte. Preoţia este Taina prin care, prin punerea mâinilor arhiereului şi prin rugăciuni, se împărtăşeşte persoanelor anume pregătite harul care dă puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sfintele Taine şi a-i conduce pe credincioşi la mântuire. Taina Preoţiei a fost instituită de

Mântuitorul după Înviere, cum se arată la Ioan 20, 21-23. Este probabil ca ritualul punerii mâinilor să fie precizat chiar de Mântuitorul, acesta fiind practicat de Apostoli (F.A. 6, 6; II Tim. 1, 6).

Încă din Biserica primară au fost stabilite cele trei trepte ierarhice, prin hirotonie împărtăşindu-i-se primitorului harul care îi dă puterea corespunzătoare treptei ierarhice pentru care se face hirotonia (II Tim. 1, 6). Harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna în cel hirotonit, deci el rămâne în cler pentru toată viaţa. Săvârşitorul hirotoniei este numai episcopul, el având deplinătatea harului.

Ortodocşii susţin că primitorul hirotoniei nu poate fi decât bărbatul liber, major, sănătos trupeşte şi sufleteşte şi pregătit spre acest scop din punct de vedere moral şi intelectual. Diaconii şi preoţii trebuie să fie căsătoriţi, iar episcopii nu, această dispoziţie fiind canonică, nu dogmatică. Femeile nu pot primi Taina Hirotoniei. Montaniştii hirotonesc şi femei, iar astăzi unele secte protestante şi neoprotestante au admis femeile în rândul pastorilor. Trebuie specificat că diaconiţele din Biserica veche nu aveau hirotonie de diacon, ci primeau doar o binecuvântare, care era o ierurgie, prin care li se încredinţa o misiune în cadrul vieţii bisericeşti.

Respingând preoţia sacramentală şi rupându-se de această preoţie legată de ierarhie prin succesiune apostolică, protestantismul nu mai posedă capacitatea de a săvârşi Tainele, cu excepţia Botezului. Teologul rus Serghei Bulgakov caracterizează astfel situaţia din protestantism: „Suprimarea preoţiei a deposedat lumea de darurile Cincizecimii, comunitate în Tainele şi cultul Bisericii prin puterile ierarhiei, care le-a primit de la Sfinţii Apostoli şi de la urmaşii lor”. Din această cauză, lumea protestantă devine asemănătoare creştinilor care, deşi botezaţi în numele Domnului Iisus Hristos, n-au primit Duhul Sfânt pe care mâinile Apostolilor îl trimiteau de sus. Dar spre deosebire de protestanţi, o serie de Biserici susţin caracterul de Taină al Hirotoniei (Biserica Ortodoxă, cea Romano-Catolică, Bisericile vechi orientale şi, în parte, Biserica Anglicană).

Problema hirotoniilor în Biserica Anglicană este destul de controversată, deoarece această Biserică nu şi-a format clar, de la apariţie, o concepţie lămuritoare, care să nu lase loc interpetărilor, asupra Preoţiei. Greutăţile legate de hirotoniile anglicane au apărut încă din timpul Reformei – mai exact, o dată cu încetarea din viaţă a cardinalului Pole († 15 nov. 1558), ultimul arhiepiscop de Canterbury care stătuse în comuniune cu Biserica Romei. În aceeaşi zi murea şi regina Maria Tudor (1553-1558), care luptase pentru înlăturarea Reformei din Anglia. Dar sub Eliasbeta (1558-1603), Biserica Angliei a devenit independentă, rupându-se de Roma. Alegerea arhiepiscopului devenea problematică într-o astfel de situaţie, mai cu seamă că existau numeroşi episcopi de vază în Anglia. Regina s-a oprit asupra lui Matthew Parker. Pe 9 dec. 1559, patru episcopi – William Barlow, John Scory, Mils Varverdale şi John Hodgkins – au săvârşit cele privitoare la confirmarea arhiepiscopului, iar peste câteva zile acesta a fost hirotonit în biserica Palatului arhiepiscopal Lambeth din Londra. Astfel, Matthew PArker este primul arhiepiscop al Bisericii Anglicane reformate. De la acesta şi de la cei care l-au hirotonit îşi au începutul „hirotoniile anglicane” ale Bisericii Angliei şi din America. Prin păstrarea hirotoniei, Biserica Angliei se situează între Biserica Romei şi Biserica Reformată. Ierarhia contemporană a Angliei îşi leagă hirotoniile şi de arhiepiscopul William Land (1645) la a cărui hirotonie au participat şi episcopii irlandezi şi italieni.

După 45 de ani de la hirotonia lui Parker (1604), într-o scriere despre Biserică se citează o oarecare legendă despre hirotonia lui Parker într-un restaurant, de către episcopul Scory. Această legendă a fost folosită până în secolul al XIX-lea. Astăzi, aceasta nu mai este pomenită. Au existat discuţii cu privire la hirotonia episcopului Barlow, dar cu toate acestea, din punct de vedere canonic, hirotonia lui Parker este incontestabilă şi invulnerabilă.

Încă din secolul trecut au început să apară lucrări istorico-teologice care să apere şi să susţină valabilitatea hirotoniilor anglicane. Astfel, călugărul lazarist Portal publica sub pseudonim o lucrare despre hirotoniile anglicane, în urma căreia cunoscutul istoric L. Duchesne s-a pronunţat pentru valabilitatea acestora. Aceeaşi atitudine a avut-o şi canonistul Gasparri, care a publicat un studiu în „Revista Anglo-Romană”, înfiinţată special pentru cercetarea chestiunilor în legătură cu hirotoniile anglicane. Biserica Romano-Catolică înclina spre recunoaşterea hirotoniilor Bisericii Angliei, formându-se o comisie sub preşedinţia cardinalului Mazzelli. A luat însă naştere o reacţiune, în frunte

cu arhiepiscopul latin de Westminster, Vaghan, care arăta papei Leon al XIII-lea că această soluţie e păgubitoare pentru Biserica latină din Anglia, care fusese restabilită cu destulă greutate. Aceste observaţii l-au silit pe papă să-şi schimbe părerea şi, prin bula sa din 13 septembrie 1896, Apostolicae curae, să condamne hotărât şi irevocabil hirotoniile anglicane. Anglicanii au avut un răspuns la această bulă, dovedind ca fiind nefondate cele susţinute de latini.

Biserica Anglicană admite originea divină şi necesitatea indispensabilă a ierarhiei. Cele trei trepte ale ierarhiei se observă foarte clar în formularul de hirotonie. Aici nu se specifică faptul că această slujire este tainică, dar i se atribuie caractere de Taină. Catolicii au adus mai multe învinuiri anglicanilor cu privire la felul de administrare al Tainei Hirotoniei şi la „scopul” acesteia.

Biserica Ortodoxă nu a luat în discuţie această problemă până în secolul trecut. High Church socoteşte că în ceea ce priveşte continuitatea apostolică a ierarhiei are o învăţătură identică cu cea ortodoxă, şi deci s-ar putea încuviinţa comuniunea Tainelor membrilor celor două Biserici. Biserica Ortodoxă a respins comuniunea, spunând că aceasta nu este posibilă decât după unirea dogmatică.

În 1869, arhiepiscopul de Canterbury Thomas Campbell cerea Patriarhului Constantinopolului Grigore al VI-lea ca membrii Bisericilor ortodoxe şi anglicane să aibă comuniune în misterele Botezului şi al Euharistiei, precum şi la înmormântarea mirenilor – adică acestea să fie oficiate de preoţi anglicani pentru ortodocşi şi invers, acolo unde lipsesc preoţii proprii fiecăreia dintre aceste confesiuni. La 11 octombrie 1869, patriarhul a emis o enciclică prin care recunoştea ca fiind validă înmormântarea anglicanilor de către preoţii ortodocşi. După refuzul catolicilor de a recunoaşte hirotoniile anglicane, problema acestora a început să fie cercetată mai stăruitor de ortodocşi.

Unii teologi ruşi, ca de pildă episcopul Serghie al Vladimirului, au contestat validitatea hirotiniilor Bisericii Anglicane, bazându-se pe Cele 39 de Articole. Anglicanii au replicat că nu există nici un act care să condamne celelalte cinci Taine, Botezul şi Euharistia fiind recunoscute clar ca Taine indispensabile mântuirii. Este adevărat că Biserica Angliei nu are Sfântul Maslu, dar ar putea să-l primească. Această Sfântă Taină a existat în Evhologhiul din 1549, dar în cea de-a doua ediţie, din 1552, ea a fost omisă cu desăvârşire.

Învăţătura anglicană despre Taine este neclară, fapt ce a dat naştere la obiecţii. În lucrarea sa Despre legalitatea şi validitatea ierarhiei anglicane din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe Ruse (neterminată), A.J. Bulgakov arată neclaritatea învăţăturii anglicane în privinţa Preoţiei, aceasta fiind cauzată într-o oarecare măsură şi de ramificarea în trei a Bisericii Angliei. Analizând dogmatic această problemă, teologul Hristou Androutsos a spus că este posibilă recunoaşterea hirotoniilor anglicane, cu condiţia unirii Bisericii Anglicane cu Biserica Ortodoxă (Validitatea hirotoniilor anglicane din punct de vedere ortodox).

Biserica Ortodoxă, studiind mai mult partea internă a hirotoniilor anglicane (Biserica Romano-Catolică accentuând partea externă), le-a recunoscut ca valide, comunicând la 8 iulie 1922 acest fapt arhiepiscopului de Canterbury. Patriarhiei Ecumenice i s-au alăturat Patriarhia Ierusalimului, condusă de fostul patriarh ecumenic Meletie al IV-lea, şi Biserica Ciprului. Mai târziu se vor alătura Patriarhia Alexandriei şi Patriarhia României, în 1936. Hirotoniile anglicane au fost recunoscute şi de vechii-catolici la 2 iunie 1925, printr-o scrisoare adresată de arhiepiscopul de Utrecht, Francisc Kennink, arhiepiscopului de Canterbury.

Biserica Anglicană a luptat pentru o apropiere de ortodocşi şi catolici, deoarece Bisericile Reformei, propagate cu atâta forţă în secolul al XVI-lea, treceau printr-un moment de criză spirituală şi printr-o puternică desacralizare a actelor de cult. Cu toate că a obţinut această recunoaştere a validităţii hirotoniilor sale, Biserica Anglicană riscă să piardă această recunoaştere, care de la unitatea ei a fost condiţionată dogmatic şi canonic. Această situaţie se datorează greşelilor şi concepţiei papalităţii, care n-a ştiut ca la timpul potrivit să aducă îndreptare Bisericii în fruntea căreia se afla.

Concluzii

Biserica Anglicană a fost şi rămâne o problemă a istoriei bisericeşti universale şi a istoriei universale în general. Născută din Reformă, din dorinţa de a reactualiza în viaţa ei principiile şi viaţa religioasă a Bisericii primare, a păstrat totuşi elemente ale Bisericii celei Una, Sfântă şi Universală. Ea nu s-a crezut şi nu se crede decât o parte din Biserica lui Hristos, o parte din Trupul sacru al Răscumpărătorului. Ajutată de regalitatea, ea şi-a păstrat preoţia apostolică, cu cele trei trepte ierarhice, şi-a păstrat în mare parte Tainele sau a mărturisit în mare parte caracterul de mister al acestora, dar mai presus de toate şi-a păstrat dorinţa de unitate creştină. Această luptă pentru refacerea „cămăşii sfâşiate a lui Hristos” a adus-o însă în stadiul de a săvârşi greşeli disciplinare şi dogmatice care au îndepărtat-o de la curăţia învăţăturii Mântuitorului şi a Sfinţilor Săi Apostoli.

În evoluţia ei, această Biserică s-a apropiat pe rând de romano-catolici, ortodocşi, iar în ultimele decenii a devenit simpatizantă a protestantismului şi neoprotestantismului. În secolul al XIX-lea, prin Mişcarea de la Oxford, graţie unor teologi, ea s-a îndreptat spre catolicism, încercând să revină la Biserica pe care a considerat-o ca mamă şi căreia i-a respectat valorile incontestabile. Catolicismul a privit acest fapt cu indiferenţă şi pasivitate, pentru ca apoi să îngrădească acţiunile de unitate creştine întreprinse de anglicanism. Cu toate asemănările clare care existau între cele două Biserici, n-a fost posibilă o înfrăţire şi o apropiere între ele. Papa Leon al XIII-lea, prin bula Apostolicae curae, a dovedit o neînţelegere totală a scopurilor şi dorinţelor unei Biserici bine intenţionate.

Refuzul catolicilor a însemnat o apropiere de ortodocşi. Biserică cu puternice tradiţii, Ortodoxia a fost permanent deschisă discuţiilor teologice, urmărind de fiecare dată o apropiere faţă de Bisericile care i-au recunoscut valorile unice. Studiind teologia răsăriteană, prelaţi şi teologi anglicani şi-au dat seama de importanţa contactării ortodocşilor pentru realizarea unei apropieri. Mult mai deschişi decât latinii, ortodocşii şi-au deschis braţele în faţa protestanţilor anglicani. Prin conferinţe şi sesiuni ale comisiilor mixte, s-a ajuns la înţelegeri şi acorduri care în urmă cu 100 de ani păreau imposibil de realizat. Au contribuit în mod deosebit la realizarea acestor acorduri teologii înclinaţi spre studiu din cele două Biserici. Deşi Ortodoxia s-a considerat şi se consideră singura Biserică continuatoare a Apostolilor şi a tradiţiei Bisericii primare, totuşi, anglicanii au trecut cu uşurinţă peste acest obstacol. Animată de dorinţe ecumenice, Patriarhia de Constantinopol, condusă de Meletie al IV-lea, a recunos-cut ca valide hirotoniile anglicane (1922). Din respect, s-au alăturat acesteia şi alte Biserici, pentru ca peste câţiva ani aceste hirotonii să fie aprobate şi de Patriarhia de Alexandria, prin acelaşi Meletie al IV-lea (devenit patriarh al Alexandriei). Studiind care dintre Biserici a făcut eforturi şi compromisuri mai mari pentru realizarea unei unităţi, ajungem la concluzia că anglicanii au avut la un moment dat tendinţa de a accepta întreaga doctrină ortodoxă. Realizările Conferinţei de la Bucureşti (1935) îmi par a fi concludente în susţinerea acestei idei. Cred de asemenea că Ortodoxia a încercat să-şi apropie prea mult principiilor sale Biserica Angliei, care probabil a ajuns să-şi simtă ameninţată fiinţa doctrinară şi canonică.

În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Română, aceasta rămâne promotoarea unor discuţii teologice de amploare care să dea concluzii clare, viabile pentru mulţi ani. După părerea mea, Conferinţa de la Bucureşti este unică prin rezultatele ei. Patriarhii români şi-au sfătuit cu pricepere teologii, îndemnându-i să nu ia decizii pripite, pentru ca totul să fie cât mai bine fundamentat, iar compromisurile doctrinare să fie cât mai puţine. Patriarhul Miron Cristea este iniţiatorul contactelor de amploare între cele două Biserici. În anul 1936, la 19 martie, Patriarhia Română recunoaşte hirotoniile anglicane, alăturându-se astfel Patriarhiei Ecumenice. Astfel, Biserica noastră a întins o mână frăţească protestantismului anglican. Dar această recunoaştere a fost oarecum condiţionată de primirea ei de către întreaga Biserică Anglicană. Următoarele contacte au fost întrerupte de diferite cauze istorice (cel de-al doilea război mondial, instaurarea comunismului în România), pentru a fi reluate cu dinamism în timpul patriarhului Iustinian Marina. Vizita în ţara noastră a primatului întregii Anglii, Arthur Michael Ramsey, este concludentă în acest sens.

Începând cu anul 1970, Ortodoxia şi-a redus interesul pentru apropierea de anglicani. Tergiversările şi lipsa unei hotărâri clare în discutarea problemelor doctrinare au dus la o îndepărtare a Bisericii Angliei de Biserica Răsăritului şi o îndreptare a atenţiei ei către protestanţi. Apropierea şi

realizarea unor unităţi creştine cu protestanţii şi neoprotestanţii (congregaţionişti, quakeri) pune mari probleme unor viitoare discuţii. Protestantismul a adus în sânul anglicanismului şi hirotonia femeilor (fapt neadmis de ortodocşi), care rămâne un punct de controversă permanentă între cele două Biserici.

Pentru viitorii ani se aşteaptă adoptarea unor poziţii ferme din partea Ortodoxiei în ceea ce priveşte viitoarele contacte şi acorduri. Bisericile ortodoxe trebuie să continue legăturile religioase cu Anglia, cel puţin pentru păstrarea unor continuităţi şi activităţi ecumenice.

Catolicii doreau o revenire a anglicanilor la Biserica latină, fapt pentru care papa a lansat în 1928 vestita bulă Mortalium animos, prin care chema toate Bisericile la revenirea lor la unitatea creştină, care se realizează numai prin Roma. O tendinţă asemănătoare au avut şi ortodocşii. Aceasta este, poate, cauza căderii creştinilor de la realizarea unităţii.

8. Urmările Conciliului de la Trento

Una dintre dorinţele reformatorilor, ori de câte ori observaunereguliîn Biserică, era convocarea Conciliului, suprema autoritate la care apelau pentru impunerea unor refonne aşa cum le doreau ei. Am văzut că la Conciliul din Konstanz (1414-1417), adunarea episcopilor a impus, sub tutela împăratului Sigismund al IV-lea de Luxemburg, alegerea celui de al III-lea papă, pe cardinalul Otto Colonna, sub numele de Martin al V-lea, împotriva papei de la Avignon, refugiat în Spania, şi a papei legitim, care a demisionat. Însă prin această alegere, Conciliul devine superior papei, afirmându-se doctrina „proconciliară”, deşi papa Martin al V-lea se abţine s-o aprobe, neprimind valoare dogmatică, fiindcă deciziile conciliare nu au valoare decâtcu aprobarea şefului Colegiului episcopal. Tot Martin al V-lea a convocat Conciliul de la Basel (1431), dar el moare chiar în timpul sosirii delegaţilor. Noul papă, Eugen al IV-lea, a decretat dizolvarea adunării, împotriva hotărârii unor episcopi şi abaţi care voiau să impună tezele de la Konstanz. Papa mută adunarea la Ferrara, în 18 sept. 1437. Unii doctori şi teologi au făcut schisma, declarându-l pe papă depus, dar majoritatea – 70 de episcopi din Occident şi 20 de episcopi din Orient – se strânseră în jurul papei, împreună cu patriarhul Constantinopolului. Astfel se desfaşură Conciliul Ferrara-Florenţa (1437-1442), unde s-a făcutUnirea Bisericii Răsăritului cu cea catolică a Apusului, semnându-se, la 5 iulie 1439, în biserica „Santa Maria del Fiore”, decretul Unirii de către toţi delegaţii, prin care se recunoştea purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul, consacrarea validă cu pâine dospită sau azimă, după rit, Purgatoriul, primatul papal; acest conciliu îl aşeza pe papă, contrar celui din Basel, deasupra Conciliului, având dreptul incontestabil de a guverna Biserica. Din nefericire, în 1443, patriarhii melkit al Alexandriei, cel al Antiohiei şi al Ierusalimului, împreună cu Marcu, arhiepiscopul Efesului, au condamnat această unire, fiind urmaţi de sârbi, români şi georgieni. Mitropolitul Isidor al Kievului intră în Ucraina şi proclamă unirea, dar marele duce Vasili al Moscovei îl arestează şi transferă scaunul la Moscova.

Deşi luteranii cereau un conciliu „universal”, liber (după ei, fară papă), creştin (nu numai episcopi şi preoţi, ci şi laici), papa Paul al III-lea convoacă – după un veac – Conciliul de la Trento (Tirol, azi Italia de Nord), oraş locuit de mulţi italieni şi austrieci, aflat atunci pe pământ german (Sfântul Imperiu Romano-German), care s-a desfăşurat timp de 18 ani, în 12 etape, cu întreruperi de durată (1545-1563). La început, reformatorii nu participă, nici episcopii germani, nici cei englezi. Convocat în 15 martie 1545 la Trento, nu s-a putut deschide decât în 13 decembrie 1545, după pacea de la Crespy între împăratul Carol al V-lea şi regele Francisc I al Franţei. Au luat parte 31 episcopi, cei mai mulţi italieni, între ei mari teologi: dominicanul Soto şi franciscanul Alfonso de Castro. Au discutat şi admis că, alături de Biblie, şi Tradiţia apostolică merită aceeaşi apreciere. A fost aprobat decretul privind păcatul originar (17 iunie 1547, la sesiunea a V-a), condamnând poziţia pelagienilor şi a lui Luther, care deja era mort. Asigurând împăratul Carol al V-lea protecţia Conciliului împotriva unui eventual atac al principilor protestanţi, s-a discutat şi s-a aprobat decretul „Mântuirea sufletului” prin ajutorul graţiei divine, în cooperare cu voinţa umană şi faptele ei bune. S-a reglementat obligaţia episcopilor de a sta la reşedinţa eparhiei, de a face vizite canonice, iar preoţii de a oficia Sfânta Liturghie, a predica în

fiecare duminică şi sărbătoare şi de a catehiza în şcoli. S-au aprobat decretete asupra celor 7 Sacramente, inclusiv Sfântul Mir (considerat de protestanţi o simplă ceremonie inutilă), precum şi Maslul, declarându-se că ele lucrează ex opere operato – din însuşi faptul că sunt savârşite în baza graţiei sfmţitoare cu care sunt dotate, nu numai în încrederea promisă prin cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce era o lovitură mortală dată luteranismului. Din cauza invaziei soldaţilor germani în oraş, Conciliul este transferat la Bologna (11 martie 1547). Carol al V-lea arestează un număr de principi protestanţi, făcându-i prizonieri, între ei aflându-se şi electorul Ioan Frederic de Saxonia, duşmanul principal al papei şi al împăratului. Papa Paul al III-lea moare în 1549, iar urmaşul său, papa luliu III, readuce Conciliul la Trento în mai 1551, unde participă şi 13 episcopi germani, însă lipsesc cei francezi, socotind că germanii vor ajunge oricum patronii Bisericii. Sosesc şi protestanţii, cei din Brandenburg supunându-se hotărârilor Conciliului, dar restul susţinând erezia lor şi cerând abolirea Primatului papal şi a jurământului episcopilor de credinţa faţă de Papa. Alăturându-i-se Mauriciu, electorul Saxoniei, regelui Henric II al Franţei împotriva lui Carol al V-lea, se dezlănţuie un război şi episcopii germani se reîntorc acasă, lucrările Conciliului fiind suspendate (1552). Noul papă, Paul al IV-lea (1555-1559), nu îndrăzneşte a-l continua, dar, pătrunderea calvinismului şi în Franţa, îl determinâ să pregătească redeschiderea Conciliului la Trento ori convocarea unui alt conciliu. Cu acest dubiu, Paul IV muri, iar urmaşul său, papa Pius IV (1559-1565), hotărăşte la 29 noiembrie 1560 convocarea la Trento a Conciliului întrerupt, la care episcopii germani n-au venit, iar cei englezi nici nu mai puteau fi invitaţi deoarece anglicanismul se înstăpânea. Papa Pius IV a hotărât să ducă lucrările la bun sfârşit, ajutat şi de nepotul său, Sfântul Carol Borromeo, cardinalul de Milano, care deschise lucrările Conciliului din 18 ianuarie 1562. Erau prezenţi 113 episcopi, care au confirmat obligaţia episcopilor de a rezida în eparhiile lor. Desfiinţarea strângerii de milă, oprirea concentrării veniturilor bisericeşti într-o singură mâna. Se admise dogma Sfintei Euharistii şi Sfânta Liturghie a fost declarată „Amintirea şi reprezentarea Jertfei de pe Cruce” a Mântuitorului, o mare clarificare în teologia liturgică. Apare o nouă piedică: episcopii francezi, conduşi de cardinalul Carol de Guise, opun o rezistenţă inexplicabilă Conciliului, afirmând că lucrările sunt conduse numai de episcopii Curiei Romane, însă, murind pe neaşteptate, natural, doi din vechii reprezentanţi ai papei, au fost înlocuiţi cu alţi doi bărbaţi de prestigiu: cardinalul Giovanni Morone, milanez, şi cardinalul Bernardo Navagero, veneţian, salvatorii Conciliului. Cu înţelepciune şi vigoare, aceşti doi bărbaţi au reluat lucrările Conciliului – închis de zece luni – şi au tratat problema fundamentală a pregătirii preoţilor în şcoli speciale şi în Seminarii, câte unul pentru fiecare eparhie. Cardinalul Morone a prezentat şi impus reforma clerului, cuprinsă în 42 articole, aprobate în sesiunile 25 şi 26 ale Conciliului, sub numele de „Reforma Tridentină”. Clericii sunt obligaţi să stea măcar doi ani la Seminar. Se pune capăt şi neregulilor din viaţa călugărească. Cere ca limita de vârstă pentru a intra în călugărie să fie 16 ani, iar pe călugăriţe le opreşte să iasă din mănăstire (clausura). Se fixează şi programele de învăţământ, precum şi practicile religioase ce se vor face în seminarii. Sinodul hotărăşte tipărirea cărţilor bisericeşti necesare, apoi traducerea Sfintei Scripturi Vulgata, publicarea Catehismului Roman, precum şi listele cărţilor oprite (Index librorum prohibitorum). Au fost îmbunătăţite Breviarul şi Missa (Sfânta Liturghie). S-au stabilit normele Matrimoniului, care trebuia să fie celebrat public, cu vestirea în biserică de 2-3 ori, sub pedeapsa ilicitării şi nulităţii lui. S-au precizat teze privind Purgatoriul, Indulgenţele, care vor fi publicate numai de episcopi, Cultul Sfinţilor, Moaştelor şi al icoanelor. S-a oprit duelul, sub pedeapsa excomunicării. La închiderea Conciliului, Cardinalul Morone a transmis tuturor episcopilor participanţi documentele Conciliului, pentru lectură şi aprobare, iar apoi i-a concediat cu urarea: „Mergeţi în pace”. Conciliul a fost închis la 26 ianuarie 1564, când papa a aprobat şi a promulgat toate deciziile.______________________________________________________________________

Anexă– Decretele Conciliului de la Trento (1545)- fragmente -

Al XIX-lea conciliu ecumenic al Bisericii Romano-Catolice a avut loc la Trento între 1545 şi 1563. În ciuda conflictelor interne, a pericolelor externe, precum şi a două întreruperi de durată, conciliul a

jucat un rol foarte important în revitalizarea Bisericii Romano-Catolice în multe părţi ale Europei. Printre hotărârile conciliului amintim: baza credinţei catolice a rămas Crezul stabilit la Conciliul de la Niceea; canoanele Vechiului şi Noului Testament au fost definitiv fixate; tradiţia a fost acceptată ca sursă a credinţei; Vulgata a fost declarată forma Bibliei cea mai adecvată din punct de vedere doctrinar; numărul tainelor a rămas şapte; au fost definite natura şi consecinţele păcatului originar şi a fost respinsă doctrina justificării prin credinţă, formulată de Luther. De asemenea, episcopii au fost obligaţi să fie prezenţi în permanenţă în scaunele lor episcopale, iar doctrina euharistică a fost mai exact definită. Deşi, până la sfârşitul secolului al XIV-lea, au fost eliminate o mare parte dintre abuzu-rile care provocaseră reforma protestantă, iar Biserica Romano-Catolică şi-a recuperat o parte dintre credincioşi, schisma din interiorul creştinătăţii apusene nu a încetat.

Dacă cineva afirmă că Noul testament nu spune nimic despre existenţa unei preoţimi distincte şi vădite, sau că această preoţime nu are nici o putere de a consacra şi de a oferi trupul şi sângele Domnului, de a ierta şi păstra păcatele, ci este doar o simplă funcţie prin care se predică Evanghelia, sau că cei ce nu predică nu sunt preoţi deloc să fie excomunicat […]

Dacă cineva afirmă că Sfântul Duh nu este dat de sacra hirotonire şi că, prin urmare, episcopii zadarnic spun “Primiţi pe Sfântul Duh”, sau că sacra hirotonire nu conferă preoţia, sau că acela care a fost odată preot poate redeveni laic să fie excomunicat […]

Dacă cineva afirmă că în Biserica Catolică nu există o ierarhie instituită prin rânduială divină, constând din episcopi, preoţi şi diaconi, să fie excomunicat.

Dacă cineva afirmă că tainele noii legi nu au fost, toate, instituite de Isus Hristos, Domnul nostru, sau că ele sunt mai mult sau mai puţin de şapte, anume, botezul, confirmarea, împărtăşania, penitenţa, sfântul maslu, hirotonirea şi căsătoria, sau că oricare dintre acestea şapte nu este cu adevărat o taină, să fie excomunicat […].

Pentru ca un credincios să se poată apropia şi primi tainele cu mai mare veneraţie şi devoţiune, acest sfânt conciliu îi îndeamnă pe toţi episcopii să lămurească, mai întâi, oamenilor, pe înţelesul lor, folosul şi puterea acestor taine – şi nu numai atunci când sunt pe cale să le administreze – şi să se străduiască încât acest lucru să fie făcut de fiecare preot paroh cu pietate şi chibzuinţă, iar, dacă este necesar, chiar în limba poporului.

Această învăţătură să fie dată în forma în fiecare taină va fi scrisă de acest sfânt conciliu într-un catehism, pe care episcopii se vor îngriji să fie tălmăcit întocmai în limba vorbită şi să fie răspândit printre oameni de către toţi preoţii parohi. De asemenea, în timpul liturghiei sau al celebrării divinelor oficii, la toate festivităţile şi ceremoniile, ei vor lămuri, tot în limba vorbită, sfintele preoţii şi perceptele mântuirii; şi lăsând deoparte întrebările fără rost, ei se vor strădui să le ajungă la inimă şi să-i instruiască pe cei ce ascultă, întru legea Domnului […].

Este de dorit ca aceia care ajung episcopi să înţeleagă ce misiune au şi să înţeleagă [faptul] că sunt chemaţi nu pentru bunăstarea lor, pentru bogăţii sau pentru luxurie, ci pentru a trudi şi a se îngriji întru slava Domnului. Căci este neîndoielnic că restul credincioşilor vor fi mai uşor de atras către religie şi neprihănire dacă vor vedea că cei puşi mai presus de ei nu se îngrijesc de lucrurile lumeşti, ci de salvarea sufletelor şi de casa cerească. De aceea, acest sfânt conciliu, luând aminte la faptul că aceste lucruri sunt de ce mai mare însemnătate pentru restabilirea discipline ecleziastice, îi îndeamnă pe toţi episcopii să se arate, prin fapte şi prin felul lor de viaţă, potrivit oficiului pe care îl îndeplinesc, ceea ce este foarte asemănător cu o predică neîncetată; dar, mai presus de orice, să-şi rânduiască rostirea încât ceilalţi să poată lua din ea pilde de cumpătare, smerenie, abstinenţă şi sfântă umilinţă, care ne încredinţează Domnului.

De aceea, după pilda părinţilor de la Conciliul din Cartagina, acest conciliu nu numai că porunceşte ca episcopii să se mulţumească cu un trai modest şi cu o masă cumpătată, dar şi să aibă grijă ca, în viaţa şi casa lor, să nu fie nimic străin acestei sfinte instituţii, care să nu vădească simplitate şi râvnă faţă de Domnul şi dispreţ pentru vanitate.

De asemenea, le este cu desăvârşire oprit să încerce să-şi îmbogăţească neamurile sau slugile pe seama veniturilor Bisericii, deoarece chiar canoanele apostolilor le interzic să dea neamurilor lor

stăpâniri ale Bisericii, care aparţin Domnului; dar dacă neamurile lor sunt sărace, atunci să poată să le dea ca pentru săraci, dar să nu folosească şi să risipească bunurile Bisericii pentru binele lor. Acest sfânt conciliu îi [mai] îndeamnă, cu cea mai mare solemnitate, să lase deoparte afecţiunea lumească şi trupească pentru fraţi, nepoţi şi neamuri, care este sămânţa multor rele în Biserică. Şi ceea ce s-a spus pentru episcopi, la fel să fie pentru toţi cei care deţin beneficii ecleziastice, fie seculare, fie regulare, potrivit rangului lor […].______________________________________________________________________

Conciliul tridentin a deschis o nouă eră în Istoria Bisericii, deoarece suveranii şi episcopii cu clerul subaltern au ştiut de acum care sunt învăţăturile şi practicile Bisericii şi, ca atare, ce măsuri să adopte. Papi, episcopi, preoţi ori mireni sfinţi au ridicat nivelul vieţii religioase şi morale a popoarelor, dând pildă sublimă de iubire către Dumnezeu şi aproapele.

Succesul Contrareformei tridentine a fost asigurat tocmai pentru că s-a schimbat mentalitatea conducătorilor bisericeşti şi politici, dar şi a credincioşilor culţi. În locul papilor iubitori depompă lumească din vremea Renaşterii, avem papi cu viaţă creştinească practicată. Sub papa Paul al III-lea (1534-1549), papalitatea îşi face examenul de conştiinţă; sub Paul al IV-lea (1555-1559) şi Pius al V-lea, impune măsuri serioase de îndreptare, ajungând la culmea sfinţeniei. Toti aceştia pun capăt neregulilor bisericeşti de mai înainte şi organizează marea coaliţie creştină care duce la biruinţa de la Lepanto (1571) asupra turcilor, sub comanda lui Don Juan de Austria. Chiar şi numai privirea acestui sfânt papă Pius al V-lea dezarma pe toţi vrăjmaşii.

Urmaşul său, Grigore al XIII-lea (1572-1585), reformează calendarul iulian, care rămăsese în urma anului astronomic cu 11 zile. De aceea, papa ia măsuri ca, după 4 octombrie 1582, să urmeze numaidecât 15 octombrie al aceluiaşi an, şi tot la 400 de ani să se suprime câte trei zile. Prin aceasta, reforma aducea mari servicii nu numai ştiinţei, ci şi omenirii întregi.

Episcopii şi preoţii sunt ajutoarele cele mai putemice ale papilor în năzuinţa lor de a reforma Biserica. Astfel, Carol Borromeo, arhiepiscop dc Milano, cardinal, nepot al papei Pius al IV-lea, introduce imediat hotărârile Conciliului tridentin. Cuvântul său este hotărâtor şi tonul pe care îl dă în colegiul cardinalilor e urmat de toată lumea catolică. Moare în 1584, după ce a stăvilit, ca puţini alţii, rătăcirilelui Calvin şi Luther, nu numai în Italia, ci şi în Elveţia.

Sfântul Francisc de Sales este autorul vestitelor cărţi de evlavie creştinească Îndrumare la viaţa evlavioasă (Philothea) şi Tratat despre iubirea lui Dumnezeu (Theotimus). Cea dintâi este tradusă şi în româneşte. Ţine mult la ştiinţă, pe care o consideră ca al optulea sacrament. Deşi era pornit spre mânie şi cruzime, prin regulile sale de viaţă creştinească: „Taci şi nu te gândi la nedreptăţile suferite” şi „Toate cuiubire, nimic cu silă”, el îşi schimbă cu totul firea, devenind „Sfântul blândeţei”. Cu această virtute el converteşte mulţi calvini. Moare în 1622.

Preoţi sfinţi, sprijinitori ai adevăratei Reforme bisericeşti, îi avem pe: Filip Neri din Roma, mereu vioi şi vesel; Vincenţiu de Paul, întemeietorul Ordinului călugărilor lazarişti misionari, care ajută mult la pregătirea clerului catolic (n. 1568 Roma, m. 1591, la numai 23 de ani); Ludovic de Gonzaga, iezuit, model de religiozitate şi curăţie pentru întreaga comunitate; Francisc Regis (1597-1640), care a murit în Lalouvese (Ardeche), unde mormântul său atrage anual mulţi pelerini; Ioan Baptiste de la Salle a fondat în 1681 Institutul „Congregaţia Fraţii Şcoalelor Creştine”, ocupându-se cu educaţia în limba maternă a copiilor săraci, cu metode pedagogice moderne; Sfânta Tereza (1515-1582) de copilă se duce la mauri cu intenţia de a se jertfi pentru Hristos. Rămâne curând orfană, cunoscând toate necazurile şi nevoile. Intră în Ordinul Carmelitelor, pe care îl va reforma. A scris mult, foarte preţioasă fiindAutobiografiasa.

Societatea lui Iisus (Ordinul Iezuiţilor). Pe lângă vechile ordine călugăreşti reorganizate pe baza deciziilor Conciliului tridentin, în ajutorul aplicării Reformei bisericeşti catolice a apărut Ordinul lezuiţilor. Înfiinţat de Ignaţiu de Loyola (n. 1491). Acesta era fiu de nobil, crescut la curtea regală spaniolă. Şi-a ales cariera militară, dar la asediul cetăţii Pamplona a căzut rănit. Internat în spital, a citit Sfânta Scriptură, despre Vieţile Sfinţilor şi a lui Iisus, hotărându-se să le urmeze. De aceea, se retrage în

singurătate, în post, rugăciune şi meditaţii. Rodul acestor meditaţii şi rugăciuni sunt vestitele Exerciţii spirituale, despre care Francisc de Sales spunea că au îndreptat mai mulţi oameni decât literele pe care le cuprind. Face un pelerinaj la Ierusalim. La 33 de ani învaţă latina şi urmează cursurile Universităţii din Paris. Aici, în biserica Montmartre, împreună cu alţi şase colegi, între care Xavier, viitorul apostol al Indiilor, întemeiază „Societatea lui Iisus”, depunând voturile călugăreşti şi punându-se la dispoziţia papei Paul al III-lea, care în 1540 aprobă statutele noului ordin călugăresc, iezuit. Această societate îndeplineşte o misiune istorică, întocmai ca benedictinii ori ca ordinele călugăreşti cerşetoare, francis-canii şi dominicanii, în aplicarea Contrareformei şi consolidarea Bisericii. Ordinul iezuiţilor este organizat milităreşte, introducându-se autoritatea în locul dezordinei, spiritul de supunere. Şeful suprem este generalul, ales pe viaţă. Societatea este organizată pe provincii conduse de un provincial. Ordinul a progresat repede datorită selectării severe a candidaţilor, care mai mulţi ani fac noviciatul, primesc o educaţie după norme superioare, fiecare candidat fiind observat şi îndrumat după aptitudinile sale fireşti. Au avut norocul că în rândurile lor au fost şi câţiva mari bărbaţi: Fericitul Canisius, restauratorul catolicismului german, Petru Pazman, întemeietorul Institutului Teologic Pazmaneum din Viena şi al Universităţii din Budapesta. El singur a convertit peste 30 de familii nobite maghiare la catolicism. Activau prin predică şi instrucţie. Au reorganizat învăţământul secundar. Prin instrucţie şi educaţie au ajuns în familiile nobile şi regale. Sfântul Ignaţiu a fondat Colegiul Roman pentru creşterea seminariştilor. Au avut mare influenţă în Polonia, Portugalia şi la noi; în Ardeal au înfiinţat în 1579, sub principele Ştefan Bathory, Colegiul iezuit din Cluj, în care şi-a facut o parte din studii Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul. Însuşi Mihai Viteazul a fost protectorul iezuiţilor împotriva unitarienilor şi a calvinilor, aşa cum ne arată documentele istorice. Din Ordinul iezuiţilor au fost declaraţi sfinţi: Francisc de Rogis, Aloisiu de Gonzaga, Stanislau Kostka ş.a. Au avut mulţi admiratori, dar şi mulţi duşmani. În Portugalia, ministrul Pombal a întemniţat 10.000 de iezuiţi, din care abia 800 au scăpat; în Franţa, janseniştii, doamna de Pompadour şi însuşi regele Ludovic XV i-au duşmănit. Aceştia au cerut papei Clement XIV să-i desfiinţeze, ceea ce a şi făcut, în 1773. Dar Papa Pius VII a reînfiinţat Ordinul Iezuitîn 1814 şi azi acesta activează pe toate continentele. În România au avut mânăstire la Toteşti-Hunedoara. Ei au înfiinţat Paraguayul, o republică evanghelică compusă din 30 de regiuni.

S-au reluat misiunile în America, unde s-au lovit de lăcomia şi ticăloşia europenilor sosiţi aici cu scopul de a se îmbogaţi repede şi a distruge populaţia băştinaşă (pieile roşii). „Dacă Dumnezeul vostru este atât de bun, pentru ce oamenii voştri sunt atât de răi?” – îi întrebau bătrânii indieni pe misionari. Introducând beţia, bolile etc., europenii au ruinat pieile roşii, mulţi fiind vânduţi ca sclavi. Cu mare greutate, dominicanul Bartolomeu Las Casas reuşeşte să desfiinţeze comerţul cu sclavi. În statele înfiinţate în America de Sud de iezuiţi, în Paraguayşi Uruguay, vreo 30 de republici, populaţia băştinaşă ducea o viaţă creştină ca în primele veacuri după Hristos. Când a fost desfiinţat Ordinul Iezuiţior (1773), au fost desfiinţate şi aceste state ideal creştine.

Francisc Xavier a plecat, din porunca generalului său, Ignaţiu, în India, la Goa, reuşind prin viaţă sfântă şi predici să convertească şi să boteze peste un milion de indieni. De aici a trecut în Japonia, reuşind şi aici mari convertiri. Amplius (mai mult) era lozinca lui. La trecerea spre China, moare cuprins de friguri. „Sunt răsplătit pentru toate, dacă am izbutit să mântuiesc un singur suflet” – se mângâia el. Ura protestanţilor împotriva catolicilor s-a manifestat prin calomnii: că ar vrea să submineze statul japonez, susţineau calvinii olandezi, ceea ce dezlănţui o prigoană mare împotriva catolicilor, din care mor 40.000 la distrugerea cetăţii Simabara. Japonezii le fac un mormânt comun pe care scriu: „Până când mai locuieşte soarele pe pământ, să nu mai vină nici un creştin în Japonia”. Însă azi sunt milioane de japonezi catolici.Papa Grigore al XV-lea (1621-1623) înfiinţează Institutul „De Propaganda Fide”, în care au învăţat numeroşi misionari.

Biserica Ortodoxă ia contact în 1573-1574 cu Confesiunea de la Augsburg, care s-a adresat în limba greacă patriarhului grec Ieremia al II-lea al Constantinopolului; acesta răspunde amical, dar sever, că această confesiune nu reflectă nimic din credinţa tradiţională a Bisericii din Răsărit. Ales în 1620 patriarh, Chiril Lucaris a facut să-i apară în 1629, la Genova, o Mărturisire de credinţă, curat calvină,

care este tradusă imediat în franceză, engleză şi germană. Reformaţii au crezut că patriarhul va adera cu toate Bisericile Răsâritului la Reformă. Dar ele au protestat viguros când au ajuns la cunoaşterea textului grecesc. Şase sinoade eşalonate de-a lungul veacului XVII au condamnat pe patriarhul Chiril Lucaris, inclusiv Sinodul de la laşi, din 1643, printr-un Răspuns la Catehismul calvinesc al mitropolitului Varlaam al Moldovei. Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, cu scopul de a se opune infiltrării protestante, publică în 1640 oMărturisire ortodoxă, destinată să servească de catehism pe teritoriul mitropoliei sale kievene. Mărturisirea lui Petru Moviiă primi aprobarea Sinodului din Constantinopol în 1643. Influenţa acestui document a fost durabilă şi a marcat învăţământul teologic practicat în Orient până la jumătatea veacului al XIX-lea. O altă respingere a Mărturisirii lui Lucaris a fost a patriarhului Dositei al Ierusalimului. Acordul Rasăritului cu Apusul, în ciuda antiromanismului virulent al grecilor, demonstra că doctrina protestanţilor era străină tradiţiei universale a Bisericii: evanghelismul reformaţilor apărea ca o construcţie arbitrară, pornită de la textul Bibliei, înţeleasă şi interpretată în afara oricărei referinţe istorice. Controversiştii catolici nu au făcut greşeala să folosească împotriva protestanţilor acest nou argument, dar paşii orientalilor spre aprecierea catolicilor au crescut.

Misionarii trimişi în Levant (Turcia) au desfaşurat o intensă propagandă în vederea refacerii uniaţiei cu Roma a diferitetor Biserici Orientale. Deşi Ucraina intrase în comuniune cu Roma catolică după Conciliul din Florenţa, aceasta nu dură decât 30 de ani. La finele sec. al XVI-lea, patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, vizitând Rusia (în 1589), acceptă ca mitropolia Moscovei să aibă sub jurisdicţia ei întreaga Rusie ca patriarhat. Ucraina, sub dominaţia polono-lituaniană, nu a fost acceptată; însă în acest moment, încurajaţi de iezuiţi, episcopii provinciei Kievului s-au unit cu Roma. Mitropolitul Mihail şi majoritatea episcopilor semnează la Brest-Litovsk unirea lor cu Roma, în 1596. În acest fel, Biserica Ucraineană a fost scindată în două: uniţii în comuniune cu Roma, ortodocşii în comuniune cu Moscova şi Constantinopolul, rezistând fiecare presiunilor.

La sirienii de rit bizantin (sau melkiţi) s-au manifestat multe mişcări în favoarea unirii cu Romu în veacurile XVI şi XVII, sfârşind cu Unirea din 1709 a patriarhului Antiohiei. Mici grupuri de sarbi, români, georgieni, armeni, copţi, se unesc cu Roma, prin iezuiţi sau capucini, sporindu-şi numărul treptat.

9. Formarea statelor medievale balcanice

Sârbii şi Biserica Ortodoxă Sârbă.

Serbia s-a format prin unirea diferiţilor slavi sudici, care au cunoscut destul de timpuriu creştinismul. Totuşi, nomadismul slavilor a împiedicat formarea unei organizaţii bisericeşti stabile. Constantin al VIII-lea Porfirogenetul, în De administrandis imperis, relatează despre încercarea împăratului Heraclie (610-641) de a organiza, cu sprijinul papei, o structură bisericească la slavii din apusul Peninsulei Balcanice17. Totodată, împăratul bizantin relatează cu entuziasm botezul slavilor sudici (bulgari), din timpul lui Vasile I Macedoneanul (867-886). Organizarea politică şi bisericească a slavilor sudici, aşezaţi în partea apuseană a Peninsulei Balcanice, rămân neclare până în secolele IX-X, cu toate că este cunoscut că în această zonă au activat ucenicii fraţilor tesalonicieni Chiril şi Metodiu 18, Papa Ioan al VIII-lea (872-882) se referă, într-o epistolă către ţarul Boris al bulgarilor, la episcopul Sergiu de Belgrad, participant la Sinodul de la Constantinopol din 879-880 şi notat în actele sinodale

17 Pr.prof. I. Rămureanu, Începuturile creştinării sârbilor sub împăratul bizantin Heracliu, în „ST” XI, (1959), nr.3-4, p.164-181.18Fr. Dvornik, The Slavs in European History and Civilisation, New York, 1962, p.710; idem, Byzantine Missions among the Slavs, New Jersey, 1970, p.506; idem, Les Slaves. Histoire et civilisation de l’antiquité aux débuts de l’époque contemporaine, trad. D. Pavlevski, Paris, 1970; pr.prof. I. Rămureanu, Unsprezece secole de la activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie, în „Ortodoxia” XIX, nr.1, 1967, p.17-31; idem, Creştinarea sârbilor sub împăratul Vasile Macedoneanul, în „ST” XII, nr.1-2, 1960, p.3-28; T. Ionescu Nişcov, La tradition cyrillométodienne dans l’histoire des Slaves de l’Ouest, Bucureşti, 1941.

(praktika)19. Episcopul Agathon al Moraviei a fost folosit într-o delegaţie bizantină trimisă împăratului Ludovic al II-lea al Germaniei.

Războaiele bulgarilor împotriva bizantinilor din timpul ţarului Simeon (893-927) au dus la ocuparea unei părţi a Serbiei şi înfrângerea opoziţiei despotului Zaharia al sârbilor, în 923. Moartea lui Simeon (927) a pus capăt pătrunderii bulgarilor în Serbia. Răscoalele bulgarilor din 976 şi 986 au provocat mari tulburări în zonă, aceştia dorind să refacă statul lui Samuil, care acum are ca centru Prespa, iar din 1015, Ohrida. Înfrângerea bulgarilor în 1018 a dus la crearea unei noi organizaţii bisericeşti prin recunoaşterea autocefaliei Arhiepiscopiei de Ohrida şi a întregii Bulgarii, ca urmare a trei Sighilii imperiale date în perioada 1018-1020 de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025). Sub jurisdicţia acestei Arhiepiscopii intră şi o serie de episcopii mai vechi sau mai noi din Serbia (Niş, Prizdriav, Belgrad, Liperiu, Striamu, Razu). Alte episcopii sârbeşti s-au aflat sub jurisdicţia mitropoliţilor de Dyrrachion (Durazzo) şi Splato, până la sfârşitul secolului al XII-lea20.

Crearea şi organizarea primului stat sârb de către marele jupan Ştefan Nemania (1167-1196) a avut ca rezultat unirea tuturor sârbilor într-un stat independent faţă de bizantini, avându-şi centrul politic la Raska. După ce bizantinii au fost înfrânţi în 1190 de sârbi, în zona Moravei, împăratul bizantin Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195) a recunoscut statul sârb. Întemeierea statului sârb a făcut necesară şi organizarea Bisericii Sârbe, pentru a face faţă influenţelor bogomilice. La înfiinţarea Arhiepiscopiei autocefale sârbe, un rol hotărâtor l-a avut Sfântul Sava, stabilit de la vârsta de 16 ani la Mânăstirea Vatoped. Chiar Ştefan Nemania a abdicat în 1196, lăsându-l ca succesor pe Ştefan al II-lea Nemania (1196-1228), călugărindu-se cu numele de Simeon mai întâi la Mânăstirea Studenica, apoi la Vatoped, unde era şi fiul său Sava. Ştefan al II-lea Nemania, „primul încoronat”, s-a căsătorit cu Evdochia, fiica împăratului bizantin Alexios al III-lea Anghelos (1195-1205), care a dat sârbilor dreptul de a-şi ridica la Sfântul Munte Mânăstirea Hilandar (1198). Sfântul Sava a fost hirotonit diacon şi preot de către arhiepiscopul Constantin Mesopotamiti al Salonicului.

Deoarece fratele său Ştefan al II-lea Nemania a acceptat coroana de crai al Serbiei din partea Papei Honoriu al III-lea (1216-1227), Sfântul Sava a părăsit Sfântul Munte în 1217, cerând Patriarhiei Ecumenice aprobarea pentru înfiinţarea Arhiepiscopiei autocefale sârbe. În 1219, în fruntea unei importante delegaţii, Sfântul Sava a mers la Niceea, fiind primit de împăratul Teodor Lascaris (1204-1222) şi de patriarhul ecumenic Manuil I Saradino (1217-1222). Primind recunoaşterea autocefaliei Arhiepiscopiei sârbe cu sediul la Peci, Sfântul Sava a fost hirotonit episcop de către patriarhul ecumenic. Tomosul Sinodal nu s-a păstrat în limba greacă, ci numai în lucrarea biografică a Sfântului Sava, scrisă de Dometian. Ipoteza că autocefalia Arhiepiscopiei sârbe ar fi fost recunoscută în 1229, la cea de-a doua vizită a Sfântului Sava la Niceea, nu are temei în izvoarele istorice21.

Împotriva înfiinţării Arhiepiscopiei de Peci şi a hirotonirii Sfântului Sava s-a ridicat Dimitrie Homatin, arhiepiscopul de Ohrida, după cum reiese din scrisoarea expediată de acesta în 1220 lui Sava. Acesta voia să-şi întindă jurisdicţia şi peste Serbia. Situaţia în sud-estul european s-a complicat după căderea Constantinopolului sub latini, în 1204, deoarece puterea unică bizantină se împarte între Imperiul de la Niceea, Despotatul de Epir şi Imperiul de la Trebizonda.

Serbia atinge apogeul în timpul lui Ştefan Duşan (1331-1355), ocupând cea mai mare parte din Peninsula Balcanică. Prin biruinţele din 1343 asupra împăratului bizantin Ioan Cantacuzino şi prin căsătoria acestuia cu fiica ţarului bulgarilor, Ioan Alexandru, Serbia îşi întăreşte poziţia în zona balcanică, în dauna Imperiului bizantin. Sârbii cuceresc Epirul, o parte din Macedonia, Tracia şi o zonă din Tesalia. Ei ocupă oraşele Kastoria, Veria, Serres şi Didimotis, dar nu reuşesc să cucerească Tesalonicul. În 1345, Ştefan Duşan se autoproclamă βασιλευς και αυτοκρατωρ Σερβων και Ρωμαιων. Din acest moment, sârbii luptă pentru a transforma Arhiepiscopia de la Peci în patriarhie. În acest

19 Vlasios Fidas, Εκκλισιαστικη Ιστορια, vol.II, Atena, 1994, p.226.20Ibidem, p.227; pr.prof. Ioan Rămureanu, pr.prof. Milan Şesan, pr.prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol.I (1-1054), Buc., 1987, p.480; v. D.A. Zakythinos, Βιζαντικη Ιστορια, 324-1071, Atena, 1972, p.649.21 Vlasios Fidas, op.cit., p.281.

scop, a fost convocat sinodul de la Skopje, la care au participat patriarhul Simeon de Târnovo, arhiepiscopul Nicolae de Ohrida şi arhiepiscopul Ioanichie de Peci (1338-1346), Sintaxa Sf. Munte, episcopi, clerici şi monahi. Întrunit în ziua de Florii a anului 1346, Sinodul de la Skopje a proclamat printr-un Tomos sinodal înfiinţarea Patriarhiei sârbe, Ioanichie devenind primul patriarh al acesteia (1346-1354)22. Prima reşedinţă a Patriarhiei sârbe a fost ţinută în Mânăstirea Zica, ridicată în 1220 de Ştefan al II-lea Nemania şi mutată apoi la Ipek. Ioanichie l-a încoronat, la 16 aprilie 1346, în Duminica Învierii, pe Ştefan Duşan ca βασιλευς και αυτοκρατωρ Σερβων και Ρωμαιων, pe soţia acestuia, Elena, ca împărăteasă, iar pe fiul lor Ştefan Uroş al IV-lea (1355-1371) ca rege, trecând sub jurisdicţia patriarhului Serbiei mitropoliile de Serres, Hristopoleos, Melenicos, Veria, Larisa, Navpact, Ioannina şi arhiepiscopia de Dramas. Acţiunea sârbilor a fost considerată anticanonică de către Patriarhia Ecumenică. Dificultăţile prin care au trecut în timpul împăratului Ioan Cantacuzino (1347-1354) Imperiul bizantin şi Patriarhia Ecumenică, sub conducerea lui Ioan Kaleka (1334-1347), din cauza disputelor isihaste, au împiedicat riposta bizantină.

În Sinodul ţinut la 27 mai 1351 în biserica Vlaherne din Constantinopol, isihasmul a fost proclamat doctrina oficială a Bisericii Ortodoxe. La acest sinod, patriarhul ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1360), cu acordul împăratului Ioan Cantacuzino, i-a anatematizat pe Ştefan Duşan, clerul şi poporul sârb. După moartea lui Duşan, statul sârb a intrat în declin. Patriarhul sârbilor Sava al IV-lea (1354-1375) a încercat să ajungă la o înţelegere cu patriarhul ecumenic şi cu împăratul Ioan al V-lea Paleologul (1341-1376). Patriarhul Calist a încercat să aducă liniştea bisericească prin discutarea problemei sârbe la Serres, în 1364, dar moartea patriarhului ecumenic a pus capăt acestei încercări. Iniţiativa a fost preluată de despotul sârb de Serres, Ioan Unclesi, care a trimis o delegaţie la patriarhul ecumenic Filotei I Kokkinos (1353-1354; 1364-1379) în vederea aplanării schismei sârbilor. Despotul sârb de Serres a trimis cu această ocazie şi o scrisoare adresată patriarhului ecumenic, în care îşi exprima nădejdea rezolvării schismei sârbeşti23.

Călugării sârbi de la Sfântul Munte şi din Serbia au lucrat cu zel pentru restabilirea comuniunii bisericeşti, mai cu seamă după înfrângerea sârbilor de către turci la Mariţa, în 1371. Reconcilierea dintre sârbi şi Patriarhia Ecumenică s-a realizat în 1375, când despotul Lazăr (1371-1389) a trimis la Constantinopol o delegaţie formată din Isaia de la Hilandar însoţit de doi ucenici, Silvestru şi Nifon, Teofan, fost protos al Athosului, şi ieromonahul Nicodim, reorganizatorul monahismului românesc24, ca interpret. Patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos a primit delegaţia sârbă, iar în urma discuţiilor s-a hotărât ridicarea anatemei. Patriarhia Ecumenică a trimis în Serbia o delegaţie formată din ieromonahii Matei şi Moise, care, în slujba săvârşită la mormântul lui Ştefan Duşan, au ridicat afurisenia aruncată asupra poporului sârb în 1353 de către patriarhul Calist.

Patriarhul ecumenic Ghenadie Skolarios (1453-1456; 1458-1463) a încercat desfiinţarea arhiepiscopiilor autocefale de Ohrida, Peci şi Târnovo după căderea Constantinopolului sub dominaţia turcă25. Acest lucru n-a reuşit imediat, ci în cea de-a doua păstorire a lui Ghenadie Skolarios, în 1459. Jurisdicţia Patriarhiei de Peci a cunoscut permanente modificări, în funcţie de instabilitatea politică şi de rivalitatea cu Arhiepiscopia de Ohrida26, dar este evident că a înglobat numeroase provincii

22Ibidem, p.232.23 A. Solovjev, V. Mosin, Grtske povelje srpskih Vladara, Belgrad, 1936, p.262-266.24 v. Victor Brătulescu, Sfântul Nicodim, în „MO” XXII, nr.5-6, 1970, p.587-598; E. Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească, în „Romanoslavica”, Istorie XI, 1965, Bucureşti, p.237-284; Emil Turdeanu, Les premiers écrivains religieux en Valachie: l’hégoumène Nicodème de Tismana et le moine Philotèe, în „Revue de Etudes Roumaines” II, Paris, 1954, p.114-144.25 Antonios E. Tahiaos, Περι καταργιησεως των αρηιεπισψοπων Οχριδος και Πεκιου περι Γενναδιου Σκολαριου , în „Γ. Παλαμα” 46, Salonic, 1963, p.202-211.26 M. Şesan, Biserica ortodoxă în veacurile XV-XVIII, în „MA” VIII, nr.11-12, 1963, p.863; Silviu Anuichi, Raporturile dintre Patriarhia de Peci şi cea de Ohrida, în „ST” XII, nr.9-10, 1962, p.579.

balcanice27, contribuind la păstrarea creştinismului ortodox şi la rezistenţa faţă de înstrăinarea religioasă de orice natură28.

Reînfiinţarea Patriarhiei de Peci în 1557, prin patriarhul Macarie Sokolovici, a marcat o nouă etapă în viaţa spirituală a poporului sârb. Acest fapt se datorează sprijinului acordat de marele vizir Mehmet Sokolovici, fratele patriarhului sârb, care prin influenţa pe care o avea la Constantinopol29 a izbutit să reaşeze autoritatea bisericească a sârbilor în Balcani. Patriarhii de Peci obţin în cadrul Imperiului otoman aceleaşi prerogative bisericeşti şi administrative ca şi patriarhii ecumenici: numirea episcopilor, administrarea averilor bisericeşti, jurisdicţie asupra problemelor succesorale şi matrimoniale30. În secolul al XVI-lea, dar mai ales în secolul al XVII-lea, Patriarhia de Peci avea sub jurisdicţia sa Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina, o parte din Bulgaria, părţi din Dalmaţia, Croaţia şi Ungaria ocupate de otomani. Jurisdicţia Patriarhiei de Peci din secolul al XVII-lea amintea de vremurile glorioase ale ţarului Ştefan Duşan. În acest secol, scaunul de Peci a avut următorii titulari: Iovan Cantul (1592-1614), Paisie Ianjevac (1614-1647), Gavrilo Raici (1647-1655), Maxim (1655-1674) şi Arsenie al III-lea Cernojevici (1674-1690). Datorită legăturilor cu Rusia, patriarhii Iovan şi Gavrilo au suferit din partea turcilor moarte martirică, fiind învinuiţi că au uneltit împotriva Imperiului otoman. Gavrilo Raici a fost spânzurat la Buda în 165931.

Secolul al XVII-lea a adus transformări profunde în spaţiul sud-est-european. Asediul nereuşit al Vienei din 1683 şi constituirea Ligii sfinte, din care făceau parte Austria, Polonia şi Veneţia, iar din 1686 şi Rusia, au produs Imperiului otoman o serie de înfrângeri care au dus la pierderea Belgradului (1688) şi a Nişului. Prăbuşirea otomanilor părea sigură, dar reformele introduse de marele vizir Mustafa Küprüli au frânat pentru o perioadă declinul otoman. Pe câmpurile de luptă, aceştia reuşesc să obţină o serie de victorii după moartea generalului Picollomini (1689), iar în 1690 recuceresc Belgradul, deschizând o nouă ofensivă otomană pe Dunăre. Ostilităţile se încheie însă cu Pacea de la Karlovitz. Poarta îşi chema supuşii la djihâd-ul individual, socotind contraofensiva creştinilor drept o agresiune asupra teritoriilor otomane.

Bulgarii şi Biserica Ortodoxă Bulgară. Înfiinţarea statului bulgar

Bulgarii s-au aşezat în Balcani32, unde curând au întrat în conflict cu bizantinii33, conflict în care au intervenit şi ruşii, la puţin timp după creştinarea lor. Astfel de evenimente au devenit obişnuite în istoria regiunii din sudul Dunării şi s-au întâmplat periodic până în zilele noastre.

Imperiul bizantin avea nevoie de păstrarea unor bune relaţii economice şi politice cu populaţia balcanică, deoarece principala rută terestră de comunicare cu Occidentul, Constanti-nopol-Sardica-Niş-Belgrad, se afla pe teritoriile locuite de slavi. Oraşul bulgar Preslav avea o mare importanţă pentru bizantini deoarece controla comerţul în spaţiul balcanic. Importanţa acestei zone a crescut o dată cu expansiunea otomană în Orient. Totodată, la păstrarea relaţiilor slavo-bizantine au contribuit într-o măsură esenţială şi legăturile bisericeşti. Pentru Bizanţ, creştinismul şi organizarea bisericească erau elemente de mare importanţă, iar creştinarea triburilor păgâne era considerată de bizantini drept cel mai bun mijloc de neutralizare a unor duşmani şi de aflare a unor aliaţi.

Bulgarii s-au aşezat mai cu seamă în sudul Peninsulei Balcanice, la Pliska, şi mai puţin spre gurile Dunării şi Dobrogea. De asemenea, dominaţia regiunilor dobrogene de către Krum (803-814) nu este

27 R. Janin, Les Eglises orientales et les rites orientaux, Paris, 1922, p.274.28 L. Leger, Serbes, Croates, Bulgares, Paris, 1913, p.7-9; R. Portal, Les Slaves, peuples et nations, Paris, 1965, p. 108; N. Iorga, Histoire des Etats balcaniques jusqu’à 1924, Paris, 1925, p.23.29 Nicolae Iorga, Rapports entre l’Etat des osmanlis et les nations de Balkan, Belgrad, 1935, p.139.30 J. Ancel, Peuples et nations de Balkans, Paris, 1930, p.102; L.S. Stavrianos, The Balkan since 1453, New York, 1959, p.104.31 Diac. Silviu Anuichi, Relaţii bisericeşti româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea (teză de doctorat), în „BOR”, anul XCVII, nr.7-8, 1979, p.887.32 D. Markovski, Bref aperçu historique, Sofia, 1981.33 Ivan Duicev, Les Slaves et Byzance, în „Etudes historiques”, Sofia, 1960, p.36.

atestată documentar34. Statul bulgar condus de hanul Krum se întindea pe un teritoriu imens. N.V. Zlatarski, C. Jireček, Lubor Niederle, Safarik F. Uspenski susţin în lucrările lor că acest stat se întindea şi la nord de Dunăre35. Părerea acestor istorici a fost adoptată şi de cercetători români, ca A.D. Xenopol şi Dimitrie Onciul. Totuşi, Nicolae Iorga n-a fost de acord cu ideea dominaţiei politice a bulgarilor asupra ţărilor române, iar părerea sa a fost împărtăşită şi de istorici şi filologi români de mai târziu36.

Extinderea imperiului condus de Krum a fost susţinută pe baza unor documente, cum este Viaţa împăratului Leon al V-lea, al cărei autor este necunoscut şi unde ni se spune că după cucerirea oraşului Adrianopol de bulgari (813), populaţia acestuia ar fi fost dusă la nordul Dunării, unde stăpâneau bulgarii. Populaţia a fost strămutată probabil la nordul gurilor Dunării, o zonă ce a fost folosită de emigraţia bulgară şi în secolele XVIII-XIX, deci în epoca modernă. De altfel, această zonă a fost locuită de bulgarii lui Asparuh până în 679, când au trecut Dunărea şi s-au aşezat în preajma Varnei37.

Despre o întindere a stăpânirii bulgarilor până în Transilvania se aminteşte în Annales Fuldenses, care povestesc că în 892 regele german Arnulf, fiind în conflict cu regele Moraviei, Swatopluk, a cerut ajutorul ţarului Vladimir al Bulgariei (889-893) care încerca o revenire la idolatrie - credinţa strămoşească. Cerinţa regelui german este foarte interesantă pentru principiile morale creştine ale vremii, deoarece legătura cu apostaziaţii era condamnată de Biserică. În timpul lui Krum şi Omurtag bulgarii şi-au întins stăpânirea până la Tisa şi au intrat în conflict cu francii în 824-827 pentru teritorii din Panonia38.

Statul bulgar dispare în 1018, sub loviturile bizantinilor lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Pentru 200 de ani, bizantinii s-au instalat iarăşi în Balcani, iar frontiera de nord a ajuns la Dunăre. În locul Bulgariei dunărene, Ioan Tzimiskes (971-976) întemeiase în 971 Thema Paristrion (Paradunavon), în fruntea căreia a fost permanent un guvernator imperial39.

La întemeierea celui de-al doilea stat bulgar a participat şi populaţia din nordul Dunării, cumanii şi românii. Statul Asăneştilor a exercitat sigur o influenţă culturală şi religioasă asupra populaţiei din stânga Dunării, mai ales în secolul al XIII-lea, când acesta cunoaşte o mare prosperitate. A.D. Xenopol, ca şi D. Onciul, consideră că limba slavonă a pătruns în Biserica românească prin presiunea exercitată de poporul bulgar netolerant care a încercat să-şi impună credinţa şi limba statelor vecine40. B.P. Hasdeu a precizat însă că limba slavă a pătruns la români prin predica şi misionarismul ucenicilor Sfinţilor Chiril şi Metodiu şi a apropierii lor de politica Asăneştilor. Călugărul Paisie de la Hilandar, în Istoria slavo-bulgară (1762), prezintă un episod despre cucerirea valahilor de către bulgari şi introducerea la noi a liturghiei bulgare în locul celei latine: „Se spune în vechile manuscrise despre acest Asan cel Bătrân că el, după sfatul Sfântului Ioan Patriarhul, ar fi chemat din Ohrida pe Sfântul Părinte Teofilact şi l-ar fi pus patriarh în Târnovo. Acest preaînţelept şi al întregii lumi învăţător lumină şi curăţă Bulgaria de feluritele eresuri; tot aşa curăţă de eresuri şi Valahia, deoarece valahii primiseră eresul latin. Sfântul Teofilact îndemnă pe Asan să meargă contra valahilor. El supuse Valahia şi opri pe valahi să citească în limba latină şi să se ţină de limba romană şi le porunci să citească pe slavoneşte şi să se ţină de legea pravoslavnică”41. Prin lucrarea sa, Paisie dorea să prezinte bulgarilor o istorie naţională glorioasă, dar introduce numeroase erori, astfel încât opera sa nu poate fi folosită ca izvor serios.

34 N. Bănescu, La vie politique des roumains entre les Balkans et le Danube, în „Bulletin de la section historique”, Academia Română, Bucureşti, 1943, p.4.35 N. Bănescu, L’ancien Etat bulgare et les Pays Roumains, în „Institute Roumain d'études byzantines”, Nouvelle Série, V, Bucureşti, 1947, p.9-14.36 N. Bănescu, Vechiul stat bulgar şi ţările române, „Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei istorice”, Seria III, tom XXIX, p.7.37Ibidem, p.8.38Ibidem, p.16.39 N. Bănescu, Les duchés byzantins de Paristrion (Paradunavon) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946.40 N. Bănescu, Vechiul stat bulgar şi ţările române, în „Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei istorice”, Seria III, tom XXIX, p.27.41Ibidem, p.29.

Folosirea limbii slave în Biserica Română s-ar fi datorat dependenţei ei de Arhiepiscopia de Ohrida, fapt susţinut de A.D. Xenopol, D. Onciul şi N. Dobrescu42. O dependenţă de Arhiepiscopia de Ohrida nu este posibilă, precum nu este posibilă nici introducerea limbii slavone în Biserică la români în vremea lui Boris-Mihail sau a ţarului Simeon, deoarece această perioadă, sfârşitul secolului al IX-lea, este pentru bulgari şi mai ales pentru creştinismul bulgar o perioadă de proprie organizare politico-religioasă. De o influenţă a bulgarilor şi a limbii slave printre români se poate vorbi din secolul al XIII-lea, în perioada de decădere a Ţaratului bulgar (1185-1396)43.

Convertirea bulgarilor. Boris-Mihail şi misionarismul ucenicilor Sfinţilor Chiril şi Metodiu

Structura etnică a regatelor „barbare” din Europa în secolele V-X este una din problemele obscure de la începutul Evului Mediu. Pentru a observa într-o oarecare măsură acest lucru în zona balcanică, este necesar să fie studiate documentele referitoare la momentul convertirii ţarului Boris-Mihail în anii 864-865, eveniment care a declanşat o rivalitate pasionantă între Constantinopol şi Roma. Din această perioadă când numeroşi emisari se îndreptau spre Pliska, Constantinopol şi Roma s-a păstrat lista emisarilor bulgari prezenţi la Sinodul de la Constantinopol din 869/870 şi scrisorile pontificale adresate suveranului bulgar. Discuţiile dintre bulgari şi latini cu privire la organizarea politico-bisericească au continuat şi după anul 864. O misiune bulgară a fost trimisă la Roma în 879, fiind primită de Papa Ioan al VIII-lea. În acelaşi an a fost primit de papă, ca emisar al ţarului Boris-Mihail, călugărul bulgar Ursus44. Observăm că emisarii poartă nume greceşti şi latine şi putem spune că populaţia autohtonă peste care s-au aşezat bulgarii continua să-şi ducă existenţa şi chiar juca un rol important în vremea lui Boris. Convertirea lui Boris, primită probabil cu bucurie de vlahi şi greci, a produs o profundă criză în sânul aristocraţiei protobulgare, care vedea în acest gest o apostazie a ţarului de la tradiţiile strămoşilor şi credinţele turanice. Ciocnirea creştinismului cu vechile credinţe turanice a dus la executarea a 52 de boieri bulgari, după ce Boris ajunsese în pragul pierderii propriului tron45. Adusă la creştinism prin forţă, aristocraţia se va ridica împotriva creştinilor în vremea ţarului Vladimir (889-893). Boris, profund religios, considerând că şi-a îndeplinit chemarea de a-i creştina pe bulgari, se retrăsese de la domnie. Dornic de a trăi ca un adevărat creştin, cum fusese sfătuit înainte de botez de sora sa Maria şi de învăţatul bizantin Theodoros Konfaras, s-a călugărit şi s-a retras într-o mânăstire. Dar încercarea fiului său Vladimir de a reinstaura păgânismul l-a determinat pe Boris să revină la domnie pentru a porni lupta împotriva fiului său apostaziat. Vladimir a fost înlăturat, iar în locul său Boris şi-a numit cel de-al doilea fiu, pe Simeon (893-927). Orientarea procreştină şi probizantină a bulgarilor era evidentă46. Influenţa creştinismului roman a cedat definitiv locul celui bizantin către sfârşitul secolului al IX-lea, atât bulgarii cât şi vlahii orientându-se către Constantinopol.

După creştinarea bulgarilor, ţarii acestora Boris-Mihail şi Simeon poartă titulatura de αρχων των βουλγαρων, care se referă mai ales la componenta etnică decât la cea politico-statală. În înfruntarea cu Bizanţul, Simeon îşi ia titulatura de βασιλευς των Ρωμειων, ca un pretendent la tronul universal al Constantinopolului şi din dorinţa de independenţă. Un procedeu asemănător au abordat şi despoţii sârbi mai târziu47. Principiul teritorial era statornicit în secolul al XII-lea în Occidentul european, dar în sud-estul Europei domnea încă doctrina imperiului universal promovată de Constantinopol. Formarea unei conştiinţe de neam şi religie i-a determinat pe bulgari să rupă legăturile cu Roma48. În acest spaţiu

42Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucureşti, 1906, p.8.43 N. Iorga, Istoria Bisericii bulgăreşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.I, Vălenii de Munte, 1908, p.13.44Stelian Brezeanu, Grecs et thraco-romains au bas-Danube, în „RESEE” XIX, 1981, nr.4, p.645.45 Steven Runciman, A history of the first Bulgarian Empire, London, 1930, p.104-105; v. F. Dvornik, Les slaves, Byzance et Rome au IXe siècle, Paris, 1926, p.186-194.46 D. Gonis, Ιστορια της Εκκλησιας της Βουλγαριας, Atena, 1995, p.15.47Stelian Brezeanu, „Imperator Bulgariae et Vlachiae”, În jurul genezei şi semnificaţiei termenului „Vlachia” din titulatura lui Ioniţă Asan, în „Reviste de istorie”, tom 33, ap.1980, nr.4, p.659.48Ibidem, p.662.

nedelimitat politic, dar dominat de autoritatea Constantinopolului, în zonele muntoase balcanice se află nucleul populaţiei vlahe organizate în vlahii (Thessalia, Epir, Serbia). După 1230 (victoria bulgarilor la Clocotniţa asupra bizantinilor împăratului Theodor Angelos), imperiul bulgar cuprinde cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.

Spaţiul geografic locuit de slavi, Moravia, Panonia şi Bulgaria, a fost supus autorităţii germanice şi bizantine, care l-au încorporat civilizaţiei Europei creştine. Adoptarea creştinismului de către populaţia slavă a fost un proces complex. În timp, noua credinţă produce o ruptură în sânul populaţiei slave prin folosirea în serviciul divin şi în cadrul relaţiilor socio-politice a limbilor latină şi greacă, ce erau străine majorităţii locuitorilor slavi ai sud-estului european. Datorită impetuoasei activităţi misionare şi civilizatoare dusă de Biserică, s-a simţit utilitatea dobândirii unor mijloace mai eficiente pentru dinamizarea convertirii noilor popoare. Adoptarea alfabetului slav creat de misionarii Chiril şi Metodiu a dus la un rapid progres cultural al slavilor, la o luminare spirituală a acestora în propria lor limbă. Convertirea slavilor la creştinismul răsăritean a demonstrat energia acumulată de Biserică în perioada persecuţiilor iconoclaste, energie ce a fost degajată într-o amplă operă apostolică, într-un nou avânt al bizantinismului49.

Bunul rezultat misionar al Sfinţilor Chiril şi Metodiu a fost obţinut şi datorită educaţiei creştine primite în Constantinopol la Şcoala Magnaura, centrul învăţământului grec la jumătatea secolului al IX-lea. Sfântul Chiril a luat ca exemplu al misiunii creştine pe Sfântul Grigorie Teologul, care pentru el îngloba atributele unui vrednic urmaş al lui Hristos50. Renaşterea bizantină din secolul al IX-lea îi determina pe creştinii occidentali să caute cultura ce înflorea la Constantinopol51. Această perioadă de efervescenţă culturală dinamizează misionarismul creştin printre arabi, khazari, slavi şi bulgari.

Răspândirea creştinismului în limba slavă era o necesitate stringentă, deoarece pe această cale se putea înţelege doctrina creştină şi erau evitate interpretările eronate într-o lume influenţată de pavlicianism. Prin activitatea sa, Sfântul Chiril s-a opus presiunii clerului german în spaţiul slav şi oponenţilor serviciului liturgic în limba slavă, „pilaţii trilinquişti”. Misionarismul în Moravia i-a fixat pe cei doi fraţi Chiril şi Metodiu în istoria creştinismului ortodox.

Sinoadele de la Split din 925 şi 1061 au stabilit că limba slavă este o limbă liturgică 52. Activitatea chirilo-metodiană a servit în următoarele secole tuturor slavilor. Biserica Romei a trebuit să ia măsuri speciale pentru a frâna această influenţă, ce ameninţa să pătrundă spre centrul Europei. După moartea celor doi fraţi, Apostoli ai slavilor, misiunea lor a fost preluată de ucenicii lor din Bulgaria, fapt ce a contribuit la dezvoltarea culturală a acestora, dar şi a sârbilor, ruşilor şi românilor. Ucenicii fraţilor Chiril şi Metodiu i-au ajutat pe bulgari la pregătirea unui cler naţional format la Preslav şi Ohrida53. Dintre aceşti ucenici, unii, precum Sfântul Clement, Constantin de Preslav, exarhul Ioan Naum şi călugărul Ηrabor, au activat printre bulgari. Istoria l-a transformat pe Chiril într-un demn urmaş al sfinţilor Chiril al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului şi Chiril de Turov. Metodiu l-a secondat pe vrednicul său frate şi i-a dus opera mai departe cu demnitate, apărând cultura slavă. Sfântul Clement spune despre Sfântul Chiril că a fost „un nou apostol şi învăţător al pământurilor”54. Aprecierile uce-nicilor pentru învăţătorii lor sunt elogioase până la naţionalism. Călugărul Ηrabor scrie: „Dacă întrebi pe oamenii de carte greci: «Cine a creat alfabetul şi a tradus cărţi pentru voi sau când?», nici unul dintre ei nu va şti. Dar dacă întrebi oamenii de cultură slavi cine a creat alfabetul şi a creat cărţi pentru ei, toţi ştiu şi vor răspunde: Sfântul Constantin Filosoful, cel numit Chiril. El şi fratele său Metodiu au creat alfabetul şi au tradus cărţi. Şi dacă întrebi «când?», ei ştiu şi vor spune: în vremea lui Mihail, împăratul grec, şi a lui Boris, prinţul bulgarilor, şi a lui Rastiţa, prinţul Moraviei, şi al lui Kotsel, prinţ

49 Petăr Dimkov, Cyril and Methodius and Bulgarian Culture, Sofia, 1981, p.11.50Ibidem, p.15.51 Steven Runciman, La civilization byzantine, Paris, 1952, p.314.52 Petăr Dimkov, op.cit., p.31.53Ibidem, p.44.54Ibidem, p.58.

de Blaten, în anul 6363 de la facerea lumii”55. Aceste rânduri au fost prezente permanent în memoria bulgarilor.

Clement de Ohrida s-a remarcat prin excepţionalele sale daruri ca învăţător şi luminator al slavilor. După o îndelungată activitate misionară în Moravia, din cauza tensiunilor religioase, a fost nevoit să revină în Bulgaria natală şi să-şi continue misiunea printre bulgarii care îmbrăţişaseră creştinismul. Activitatea sa în rândul bulgarilor a durat 30 de ani. Lui Clement i s-au alăturat Angelarius şi Naum, care şi-a petrecut o parte din viaţă la Veneţia, unde era sprijinitor al limbii slave. Clement a înfiinţat o şcoală la Ohrida, pentru formarea clericilor bulgari.

Viaţa Sfântului Clement a fost tratată de Teofilact al Bulgariei într-o lucrare, unde se arată contribuţiile acestuia pentru întărirea Bisericii Bulgare. Un manuscris al lui Clement descoperit în Mânăstirea „Sf. Serghie” la 1840 şi panegiricul acestuia descoperit în 184356, care arată valoarea marelui misionar, au contribuit la dinamizarea mişcării de emancipare naţională a bulgarilor la mijlocul secolului al XIX-lea.

După înlăturarea lui Vladimir (893) prin acţiunea lui Boris-Mihail, puterea politică a fost preluată de Simeon, cel de-al doilea fiu al acestuia. Boris s-a reîntors în mânăstire, unde a murit în 907. Simeon cunoştea foarte bine lumea bizantină, deoarece, la dorinţa tatălui său, a studiat limba şi cultura greacă la Constantinopol. Totuşi, odată ajuns pe tronul bulgarilor, el a pornit o campanie antibizantină care a durat trei decenii. Simeon, un semi-grecum, cunoştea foarte bine părţile slabe ale Imperiului bizantin şi a ştiut să le exploateze cu abilitate în favoarea sa. Adunarea bisericească şi populară de la Pliska l-a recunoscut pe Simeon conducător al bulgarilor după ce a fost anulată călugăria sa efectuată într-o mânăstire din Constantinopol. Aceeaşi adunare a recunoscut limba slavă ca limbă oficială a statului şi a Bisericii şi a hotărât înlocuirea clerului bizantin cu cel bulgar. Arhiepiscopul Bulgariei începe să poarte denumirea de patriarh. Subliniem faptul că cele relatate nu sunt pe deplin clarificate de izvoarele istorice57.

Imperiul bizantin se afla în faţa a numeroase dificultăţi, integritatea sa teritorială fiind ameninţată şi de saracini, care în 904 i-au înfrânt pe bizantini la Tesalonic. Alianţa bizantino-maghiară în faţa ameninţărilor bulgare n-a dat rezultatele scontate. Totuşi, printr-o abilă diplomaţie, Constantinopolul a reuşit să facă faţă dublei ameninţări58. Domnia împăratului Leon al VI-lea (886-912) a fost zguduită de trădarea lui Andronic Ducas, de încercarea unui oarecare Stelian de a-l ucide pe autocrator în biserica „Sfântul Mohie” şi de tensionatele polemici ale patriarhului Nicolae Misticul referitoare la cea de-a patra căsătorie59 făcută de împărat în dorinţa sa de a avea urmaşi la tron. Crizele Imperiului bizantin l-au favorizat pe Simeon să treacă la slavizarea şi bulgarizarea Bisericii creştine de pe întinderea imperiului său. S-a trecut la traducerea în limba bulgară a lucrărilor greceşti, la alcătuirea unor lucrări în slava bisericească şi la încurajarea sferei misionare a ucenicilor fraţilor Chiril şi Metodiu.

După moartea fiecărui episcop grec, era numit ca nou episcop un bulgar. Astfel, Sinodul Bisericii Bulgare putea la puţin timp să aleagă numai episcopi bulgari. Simeon dorea să devină împărat şi să fie încoronat de patriarhul ecumenic Nicolae Misticul (901-907; 912-925), şi nu de un patriarh bulgar. Înfrângerea bizantinilor la Anhialos (917) a întărit poziţia lui Simeon, care a început să ia titulatura de βασιλευς Βουλγαρων και Ρωμαιων60. În Biserica Bulgară n-a funcţionat un patriarh bulgar în timpul primului imperiu bulgar (681-971), dar bulgarii aveau o independenţă religioasă faţă de Constantinopol iar Patriarhia Ecumenică n-a putut reacţiona în noua situaţie.

Împăratul bizantin Ioan Tzimiskes a anexat în 971 Bulgaria dunăreană. Luptele sale cu bulgarii arătau o deosebită rezistenţă a acestora în zona Macedoniei şi Albaniei, până la Adrianopol, şi au fost

55Ibidem, p.59.56Ibidem, p.72.57 D. Gonis, Ιστορια της Εκκλησιας της Βουλγαριας, Atena, 1995, p.32; Alkinis Stavridou-Zafraka, Η συναντηση Συμεων και Νικολαου Μυστικου στα πλαισια του Βιζαντινοβουλγαρικον ανταγωνισμου, Salonic, 1972, p.27.58Alkinis Stavridou-Zafraka, op.cit., p.32.59 Canoanele 4, 50 şi 80 ale Sfântului Vasile cel Mare, în Arhidiacon prof.dr. Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu, 1993, p.343, 375-385; PG 32, p. 673A, 732C, 805A.60 D. Gonis, op.cit., p.34-35.

continuate de Vasile al II-lea Bulgaroctonul care a reuşit să-i înfrângă definitiv pe bulgari. Nemulţumirile bulgarilor s-au arătat curând prin numeroase răscoale. Astfel, în 1040, Delian s-a ridicat împotriva bizantinilor răsculând populaţia din zona Niş-Skopje. Rezistenţa ducatului bizantin al Bulgariei s-a organizat la Skopje, datorită poziţiei strategice oferită de Vardar, care făcea posibilă o bună comunicare a bizantinilor cu Salonicul şi Adrianopolul. Kedrenus spune despre Skopje că era „metropola Bulgariei”, în frunte cu un δουξ (κατεπανω) της Βουλγαριας, care avea în subordinea sa armata şi administraţia provinciei. Existau şi alţi duci bizantini în oraşele principale: Nis, Sardica, Strumica, Ohrida şi Kastoria, dar supuşi celui din Skopje. Împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul în timpul campaniei sale contra bulgarilor aşezase în oraşele cucerite câte un strateg61. O nouă revoltă a bulgarilor a avut loc în 1073 când şi-au proclamat un împărat la Prizren. De asemenea, sudul Dunării era expus numeroaselor invazii ale pecenegilor, dintre care unele deveneau serioase ameninţări pentru bizantini, cum a fost cea din 1048 condusă de Kegen.

După cucerirea Bulgariei dunărene de Ioan Tzimiskes în urma victoriei contra bulgarilor lui Sviatoslav, centrul politic de la Dristra a intrat sub control bizantin. Patriarhul de Dristra a fost adus la rangul de mitropolit dependent de Constantinopol. Într-un hrisov adresat arhiepiscopului Ioan de Ohrida de Vasile al II-lea Bulgaroctonul se precizează că mitropolitul de Dristra este supus Patriarhiei Ecumenice (1020). Acest fapt arată importanţa deosebită acordată de împărat zonei dunărene expusă răscoalelor şi invaziei pecenegilor. Frontiera dunăreană era la fel de importantă pentru bizantini ca cea de la Eufrat62. De aceea înfiinţarea themei Paristrion era necesară fiind cunoscut primul ei conducător în persoana katepanului Simeon, imediat după moartea lui Vasile al II-lea (1025)63. Sudul Dunării reprezintă o zonă în care s-au amestecat numeroase popoare (slavi, bulgari, greci, pecenegi şi cumani) care au preluat civilizaţia bizantină. De asemenea, printr-o ordonanţă imperială din 1020 privitoare la organizarea bisericească a teritoriului recucerit de bizantini se face precizarea că vlahii sunt supuşi bisericeşti ai arhiepiscopului de Ohrida (arhiepiscopia Bulgariei)64. Este posibilă existenţa unei episcopii a vlahilor65, ţinând cont de importanţa ca număr şi valoare militară a acestora în Peninsula Balcanică, fapt evident în perioada distrugerii regatului bulgar al lui Samuel la începutul secolului al XI-lea. Dominaţia bizantină instaurată de Vasile al II-lea (976-1025) a încetat în 1185 cu răscoala Asăneştilor, când s-a reînfiinţat statul bulgar ce amintea de cel al lui Simeon, dar care s-a prăbuşit sub jugul otoman în 1396, iar numele de Bulgaria a fost înlocuit cu cel de Rumelia66. În secolul al XI-lea Imperiul bizantin care-şi întinsese dominaţia până la Dunăre a trebuit să facă faţă invaziilor pecenegilor, uzilor67 şi cumanilor. Aceste năvăliri au slăbit rezistenţa bizantină în Balcani, facilitând mai târziu ridicarea bulgarilor. Aceşti migratori aşezaţi în sudul Dunării şi deveniţi aliaţi ai bizantinilor au dat o lovitură dureroasă Constantinopolului la Mantzikert (1071) când s-au aliat cu turcii selgiucizi cu care se înrudeau68. Invazia uzilor din 1065, ca şi atacurile cumane au slăbit coeziunea bizantină la Dunăre.

Răscoala şi statul Asăneştilor

Răscoala Asăneştilor a dus la formarea unui imperiu vlaho-bulgar a cărui existenţă (1185-1396) a fost întreruptă ca urmare a dezbinărilor interne şi cuceririlor europene ale otomanilor. Despre întemeierea acestui imperiu ne sunt oferite informaţii preţioase de istoricul bizantin Niketas Koniates, 61 N. Bănescu, Changements politiques des Balkans après la conquête de l’empire bulgare de Samuel (1018) nouveaux duchés byzantines. Bulgarie et Paristrion, în „Bulletin de la section historique”, Academia Română, tom X, Bucureşti, 1923, p.3-4.62Ibidem, p.18-19.63Ibidem, p.21.64 Eugen Stănescu, Premisele răscoalei Asăneştilor. Lumea românească sud-dunăreană în veacurile X-XII, în „Răscoala şi statul Asăneştilor”, Bucureşti, 1989, p.24; vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Bucureşti, 1959, p.136-137.65 Eugen Stănescu, op.cit., p.25.66 André Louis, Les Etats Chrétiens des Balkans depuis 1815, Paris, 1918, p.76.67 C. Necşulescu, Năvălirea uzilor prin ţările române în Imperiul bizantin, Bucureşti, 1940.68 C. Cahen, La campagne de Mantzikert d’après les sources musulmanes, în „Byzantion” IX, 1934, p.629.

un contemporan şi părtaş la evenimente, participant la campania bizantină împotriva rebelilor vlaho-bulgari (σινειπομην γαρ και αυτος βασιλει υπογραμματευων). Istoricul bizantin precizează că declanşarea mişcărilor s-a datorat vlahilor care au chemat alături de ei şi pe bulgari. Răsculaţii luptă cu grecii bizantini, apoi cu latinii instalaţi în locul lor la Constantinopol69.

Chiar şi în timpul lui Ioan Tzimiskes (971-976), dar mai ales în vremea lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), împăraţii bizantini n-au urmărit distrugerea bulgarilor, de aceea le-a lăsat intactă organizarea Bisericii şi unele practici interne. Împăratul Vasile al II-lea a sporit drepturile clerului bulgar, dorind să obţină sprijin din partea Bisericii pentru politica sa în rândul bulgarilor. Reorganizarea Bulgariei după încorporarea totală a ei în Imperiul bizantin (1018-1020) a dus la formarea a două theme Paristrion din vremea lui Ioan Tzimiskes şi Bulgaria condusă de duci sau katepani de Bulgaria, cu influenţă la curtea imperială. Numele de bulgar şi Bulgaria s-a păstrat permanent sub perioada de guvernare bizantină. Istoricul rus V. Vasilevski a precizat de altfel că răscoala declanşată în Bulgaria la 1185 se datora celor două popoare care locuiau în această zonă, bulgarii şi vlahii (dualitatea elementelor participante la răscoală)70. Este interesant faptul că în secolul al XIX-lea, revoluţionarul bulgar Rakovski în cartea sa Câteva cuvinte despre Asan Întâiul, Belgrad, 1869, în care adună tradiţii şi legende istorice bulgare, vorbeşte de originea vlahă a fraţilor Petru şi Asan care erau consideraţi înrudiţi cu ţarul Samuel71. Despre originea Asăneştilor s-au ocupat şi istoricii bulgari P. Mutafciev72 şi V.N. Zlatarski73.

Răscoala vlaho-bulgarilor a adus o serie de neajunsuri clerului bizantin-grec din teritoriile bulgare. Unii clerici greci au fost ucişi de bulgari74. Bulgarii, atât în primul imperiu, cât şi în cel de-al doilea, s-au lovit în ambiţiile lor expansioniste de ideea imperială bizantină. Ţarii bulgari n-au reuşit niciodată să obţină titulatura de Βασιλευς Ρωμαιων. Conducătorii bulgarilor au moştenit de fiecare dată tendinţele imperialiste pe care le-au transformat în tradiţie. Încoronarea ca ţar a lui Petru, oferta făcută de acesta lui Frederic I pentru cucerirea Constantinopolului cu condiţia recunoaşterii sale ca împărat, ca şi încercarea de a obţine de la papă această recunoaştere dovedesc tendinţele de cucerire ale bulgarilor75.

Naţionalismul bulgar promovat cu virulenţă de o serie de istorici bulgari şi ruşi după Congresul de la Berlin (1878) dovedeşte într-o oarecare măsură subordonarea ştiinţei faţă de ideologiile şi politica promovate de diferite cercuri de interese. În aceeaşi perioadă, în alte ţări, apar lucrări istorice care contracarează naţionalismul bulgar din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aducând o lumină clară şi asupra istoriei celui de-al doilea imperiu bulgar. Astfel a fost istoricul austriac Constantin R. von Höfler, cu o lucrare referitoare la statul Asăneştior apărută în 187976. Trebuie să remarcăm că în momentele de criză de identitate a bulgarilor, cum au fost: sfârşitul secolului al XIX-lea care a venit cu nemulţumirile Congresului de la Berlin, ca şi perioada interbelică cu ascensiunea fascismului combinat cu naţionalismul şi imperialismul, deformarea datelor istorice şi interpretarea forţată, ideologică este permanent prezentă. De aceea istorici bulgari de seamă se lasă pradă acestui curent deformând trecutul poporului lor oferind în schimb mituri despre propria lor ţară.

69 V.N. Zlatarski, în lucrarea sa voluminoasă Istoria Imperiului bulgar în Evul Mediu, Sofia, 1934, (lb. bulgară), neagă participarea vlahilor la răscoala şi întemeierea celui de-al doilea Imperiu bulgar. Înaintea sa, slavistul Jireček, în lucrarea Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, descriind situaţia etnografică din Peninsula Balcanică, recunoaşte vasta răspândire a vlahilor printre greci, bulgari, sârbi şi albanezi. De asemenea, istorici contemporani (momentului) evenimentelor precum Ansbert, Niketas Κoniates, Villehardouin şi Clary îi consideră pe fraţii Petru şi Asan vlahi şi vorbitori de limbă vlahă. Th. Uspenski, în lucrarea Formarea celui de-al doilea imperiu bulgar (în lb. rusă), Odesa, 1879, susţine idei asemănătoare cu cele pe care le-a prezentat mai târziu Zlatarski.70 N. Bănescu, O problemă de istorie medievală: crearea şi caracterul statului Asăneştilor (1185), în „Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice”, seria III, tom XXV, p.14.71Ibidem, p.15.72Originea Asăneştilor (în lb. bulgară), în „Makedonski Pregled” IV, Sofia, 1928.73Originea lui Petru şi Asan, conducătorii răscoalei din 1185 (în lb. bulgară), în „Spisanie”, Academia Bulgară, XLV, Sofia, 1933-1934.74 N. Bănescu, op.cit., p.33.75Ibidem, p.42.76Ibidem, p.43.

Rolul important jucat de românii sud-dunăreni în răscoala Asăneştilor este incontestabil77. Arhiepiscopul primat de Târnovo era numit arhiepiscopumtatius Bulgariae et Vlachiae78, deci vlahii erau numeroşi. Şi în Cronica Moreii se păstrează informaţii despre prezenţa vlahilor în aceste zone, prezentând şi luptele lui Ioan Asan cu latinii instalaţi în 1204 în Constantinopol79. Importanţa legăturii dintre români şi statul Asăneştilor a fost subliniată şi de Dimitrie Cantemir, care a prezentat pentru prima dată rolul acestora în relaţiile dintre nordul şi sudul Dunării80. Tradiţia unor asemenea legături a fost trecută în legendă apoi preluată de istorici cu unele exagerări cum a făcut la începutul secolului al XIX-lea Dionisie Fotino, care extinde dominaţia Imperiului bulgar al Asăneştilor la nordul Dunării (Craiova)81. Despre o stăpânire a Asăneştilor la nordul Dunării a amintit şi Paisie de Ηilandar în Istoria sa82. Călugărul bulgar a interpretat eronat anumite izvoare bizantine şi latine, afirmaţiile sale fiind fără valoare istorică. Idei asemănătoare a expus în secolul al XIX-lea bulgarul G.S. Rakovski într-o lucrare publicată la Belgrad în 1860 (Câteva cuvinte despre Asan I, marele ţar al bulgarilor şi despre fiul său Asan al II-lea, în limba bulgară). Acesta susţinea că bulgarii au fost cei mai vechi locuitori ai Peninsulei Balcanice, au primit creştinismul de la Sfântul Pavel, Patriarhia bulgară a fost independentă de la 553 până în 1767, izvoarele latine şi bizantine despre bulgari sunt eronate în sens propagandistic, iar adevărata istorie este cea scrisă de Paisie, „monumentul nostru naţional”. Aceeaşi cale urmează şi istoricul bulgar romantic D. Voinikov într-o carte apărută la Viena în 186183. Într-un spirit asemănător sunt şi slaviştii S.N. Palauzov şi V.V. Makuşev84. Este interesant faptul că o serie de istorici bulgari, precum P. Mutafciev, au susţinut existenţa unei preponderenţe slave nord şi sud dunărene85, minimalizând rolul vlahilor în istoria balcanică. Pe o direcţie diferită s-a situat în această problemă istoricul bulgar V.N. Zlatarski, care însă nu acordă nici el un loc important vlahilor în sudul Dunării86. Rolul vlahilor în noul imperiu creat la începutul secolului al XIII-lea, precum şi originea lor latină se pare că au încurajat Roma să încerce trecerea bulgarilor la catolicism87. Acţiunile politice, militare şi religioase ale răsculaţilor dovedesc tendinţa lor centrifugă faţă de Constantinopol, care nu mai avea autoritatea să se impună în zonă. Acelaşi fenomen se va manifesta şi în secolul XIX faţă de puterea otomană incapabilă să se redreseze după numeroasele crize politico-economice. Este interesantă susţinerea lui Robert Rösler din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea legată de statul Asăneştilor, prin care plasează baza formării poporul român în Moesia, sudul Dunării. Prin această afirmaţie controversatul istoric slujea regimul dualist austro-ungar care stăpânea şi Transilvania împotriva voinţei majorităţii române88. Într-un spirit asemănător s-a comportat şi J.Ph. Fallmerayer (1790-1861) faţă de populaţia greacă susţinând originea slavă a acesteia şi lipsa de omogenitate rasială a poporului grec.

Demnă de menţionat este afirmaţia unor cercetători bulgari conform căreia eliberarea Bulgariei la sfârşitul secolului al XII-lea s-a făcut cu ajutorul popoarelor vecine de la nordul Dunării, românii şi ruşii89. Independenţa noului stat format a fost recunoscută de papa Inocenţiu al III-lea, care a încoronat

77 Eugen Stănescu, Premisele răscoalei Asăneştilor. Lumea românească sud-dunăreană în veacurile X-XII, în „Răscoala şi statul Asăneştilor”, Bucureşti, 1989, p.13-15.78Ibidem, p.15.79 Nestor Camariano, La Chronique de la Morée sur les combats de Jean Assan avec les latins, în „Balcania”, VII, nr.2, Bucureşti, 1947, p.353.80 Stelian Brezeanu, „Imperator Bulgariae et Vlachiae”. În jurul genezei şi semnificaţiei termenului „Vlachia” din titulatura lui Ioniţă Asan, în „Revista de istorie”, tom 33, 1980, nr.4, p.652.81 v. D. Fotino, Ιστορια της παλαι Δακιας, Viena, 1818, p.282-283.82 v. A.N. Robinson, Istoriografia slavjanskogo vozraždenija – Paisij Hilendarskij, Moscova, 1963, p.59.83 Nicolae Şerban Tanaşoca, O problemă controversată de istorie balcanică: participarea românilor la restaurarea ţaratului bulgar, în „Răscoala şi statul Asăneştilor”, Bucureşti, 1989, p.159.84Ibidem, p.160.85 P. Mutafciev, Bulgarii şi românii în istoria ţărilor dunărene (în lb. bulgară), Sofia, 1932, VI+p. 390, recenzie de P.P. Panaitescu în „Revista istorică română”, vol.III, 1933, p. 83-89.86 v. V.N. Zlatarski, Originea lui Petru şi Asan, conducătorii răscoalei din 1185 (în lb. bulgară), Sofia, 1938, recenzie de P.P. Panaitescu în „Revista istorică română, vol.III, 1933, p.389-391.87Ibidem, p.390.88 N.Ş. Tanaşoca, O problemă controversată de istorie balcanică: Participarea românilor la restaurarea ţaratului bulgar, p.152; v. Tudor Teoteoi, Civilizaţia statului Asăneştilor între Roman şi Bizanţ, în „Răscoala şi statul Asăneştilor”, p.70-102.

pe Caloian rege al bulgarilor90. Imunităţile de care se bucura Biserica ortodoxă printre bulgari sunt foarte mari, clerul având aici aceleaşi drepturi ca şi în Imperiul bizantin91. Statul Asăneştilor a copiat în mare parte instituţiile, însemnele şi titulaturile bizantine92.

Trebuie precizat faptul că au existat raporturi de cooperare între bulgari şi români. Domnitorul român Basarab I şi cei bulgari Mihail Şişman şi Ivan Alexandru cooperau pentru întărirea apărării Bulgariei în faţa ameninţării otomane şi a vieţii de stat în Ţara Românească. Această legătură a întărit rezistenţa ortodoxă în faţa propagandei religioase catolice. Bulgarii aveau de înfruntat ameninţări externe dar şi neînţelegeri interne, fiindu-le necesară o bună înţelegere cu românii din nordul Dunării. Avem ca exemplu bunele relaţii dintre Ivan Stracimir, ţarul de Vidin, şi Vladislav-Vlaicu, domnitorul Ţării Româneşti.

Cucerirea otomană a Balcanilor şi supunerea bulgarilor n-a întrerupt legăturile dintre aceştia şi români. Când pe tronul Ţării Româneşti au ajuns domnitori precum Vlad Ţepeş, Radu cel Mare sau Mihai Viteazul, populaţia sud-dunăreană spera că va veni şi vremea obţinerii independenţei. Datorită privilegiilor acordate în 1719, în vremea stăpânirii habsburgice, în Oltenia s-au stabilit numeroşi bulgari (Craiova, Râmnic, Brediceni)93. De asemenea, bulgarii şi grecii s-au bucurat de numeroase privilegii economice în ţările române94.

Evul Mediu bulgar, mai cu seamă secolele XIII-XIV, deşi marchează o decădere politică, prezintă o înflorire culturală. Sunt ridicate numeroase biserici şi palate, iar şcoala de pictură de la Târnovo este în apogeul său. La curtea ţarului, în Patriarhia din Târnovo şi în mânăstiri activează pictori şi oameni de cultură. Reprezentativă este domnia ţarului Ivan Alexandru (1331-1371), din vremea căruia provin Cronica lui Manasie şi Evanghelia. Isihasmul se răspândeşte şi în rândurile elitei intelectuale bulgăreşti, fiind reprezentat de şcoala de la Kilifarevo, de Teodosie şi Eftimie de Târnovo şi de Constantin Kosteneţki. Esenţială este şi reforma ortografiei limbii slave realizată de Eftimie de Târnovo, care a impus o ortografie uniformă, care s-a aplicat în Serbia, Rusia şi ţările române.

Bulgaria a fost puternic bulversată de bogomilism şi de literatura apocrifă care a apărut în secolele X-XI. Dualismul religios şi-a făcut apariţia astfel în concepţiile populare despre Dumnezeu şi lume. Această erezie punea în primejdie organizarea ecleziastică şi situaţia politică din zona Balcanilor95.

Misionarii bulgari au contribuit la creştinarea ruşilor (988), iar în sec. al XI-lea limba slavă a devenit limbă oficială a statului şi Bisericii în Rusia. Un nou curent cultural de origine bulgară şi-a făcut simţită influenţa în secolul al XIV-lea, fenomen cunoscut sub denumirea de a doua renaştere a slavilor de sud. Promotorii noului având cultural au fost călugării şi preoţii bulgari. Călugării ruşi făceau pelerinaje la mânăstirile bulgăreşti şi la Sfântul Munte Athos. Expansiunea otomană a obligat numeroşi călugări bulgari să-şi părăsească ţara pentru a se refugia în Ţara Românească sau Rusia contribuind la întărirea culturii şi limbii slave în ţările de refugiu96.

Civilizaţia bizantină şi-a continuat existenţa în rândul slavilor şi românilor şi după căderea Constantinopolului sub stăpânirea otomană în 1453. Dacă raporturile Bizanţului cu slavii de sud sunt permanente, cu slavii de răsărit acestea sunt sporadice. Restabilirea dominaţiei bizantine la Dunărea de jos în secolul al XI-lea a asigurat populaţiei locale o perioadă de linişte şi prosperitate. În acest cadru vlahii (românii) apar ca un grup etnic distinct, cu proprii conducători97. Liniştea zonei a fost tulburată însă de invazia pecenegilor, cumanilor şi uzilor. La sfârşitul secolului al XI-lea numărul românilor de

89 Şt. Ştefănescu, Legături româno-bulgare în prima jumătate a secolului al XII-lea, în „Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi”, Bucureşti, 1965, p.223.90 Tudor Teoteoi, Civilizaţia statului Asăneştilor între Roma şi Bizanţ, în „Răscoala şi statul Asăneştilor”, Buc., 1989, p.70.91Ibidem, p.72-73.92Ibidem, p.85.93 Şt. Ştefănescu, Les relations roumaino-bulgares entre le XIVe et le XVIIIe siècles, în „Revue Roumaine d’histoire”, tom XII, nr.2, 1973, p.242; v. Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă, 1718-1739, Bucureşti, 1971.94 Cornelia Papacostea-Danielopolu, Le régime privilégie des marchands bulgares et grecs en Oltenie pendant l’occupation austrichienne 1719-1739, în „RESEE” 3-4, 1966, p.475-490.95 D. Markovski, Bref aperçu historique, Sofia, 1981, p.22.96Ibidem, p.23.97 N. Bănescu, La vie politique des roumains entre les Balkans et le Danube, „Bulletin de la section historique”, Bucureşti, 1943, p.7.

pe cele două maluri ale Dunării era în continuă creştere, statutul lor fiind vizibil cu ocazia revoltei din 1185.

Fărâmiţarea feudală a luat amploare în statele balcanice în secolul al XIV-lea, Imperiul bizantin, Serbia, Bulgaria se desfac în mici stătuleţe care, alături de statul albanez (Alberia) şi de Muntenegru (Zetta) nu au reuşit să se opună expansiunii otomane pe malul european al Dardanelelor98. Ţările române au păstrat relaţii strânse cu statele sud-dunărene cu care aveau o permanentă comuniune de religie. După căderea sârbilor şi bulgarilor sub jugul otoman Vlad Dracul şi Iancu de Hunedoara au readus acestora pentru scurt timp speranţa libertăţii (Sofia 1443 şi Varna 1444). Dragostea pentru libertate a ortodocşilor a fost alimentată şi de epopeile lui Ştefan cel Mare şi Skanderbeg. Ţara Românească, Moldova şi Republica Dubrovnik devin tributare Porţii99. Sediul autorităţii otomane în Balcani era la Adrianopol, iar apoi la Sofia. De pe acum mulţi balcanici s-au refugiat în ţările române (boieri, târgoveţi, călugări). Domnitorii români au păstrat legătura cu ortodocşii din Imperiul otoman prin închinări de mânăstiri şi danii făcute aşezămintelor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, Thessalia şi Constantinopol. Liturghierul slavon (1508) tipărit în timpul lui Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, este închinat tuturor ortodocşilor care foloseau limba slavă în biserici.

Bulgarii sub stăpânirea otomană

În momentul cuceririi Bulgariei de către otomani, populaţia acesteia era de aproximativ 2.500.000 de locuitori. Mulţi bulgari au fost nevoiţi să părăsească oraşele unde s-au instalat garnizoanele şi autorităţile otomane şi să ridice noi aşezări. A sosit şi un număr mare de colonişti din Asia Mică stabiliţi în câmpiile fertile din preajma Dunării.

Între secolele XV-XVIII majoritatea populaţiei bulgăreşti era în mediul rural supusă feudalilor turci-spahii care erau deţinători de pământ în schimbul serviciului militar datorat sultanului. Pământul era proprietatea de drept a sultanului care-l dădea spre administrare supuşilor săi. Islamizarea populaţiei bulgare ortodoxe s-a făcut forţat în mai multe rânduri în Rodopi. O altă cale de islamizare era plata tributului sângelui, prin care erau pregătiţi tineri musulmani războinici şi fanatici religios. Faţă de abuzurile turcilor, mulţi bulgari au răspuns prin rezistenţă armată în munţi sau prin mişcări ale haiducilor care în timp capătă caracter de masă. Majoritatea campaniilor militare antiotomane din Balcani au fost susţinute şi de populaţia bulgară. În acest sens de un sprijin necondiţionat s-au bucurat armatele ruseşti în secolele XVIII-XIX. Din veacul al XVI-lea Rusia rămânea singurul stat ortodox independent.

Nevoia Imperiului otoman de a avea legături comerciale cu Occidentul a propulsat pe unii negustori bulgari în rândul unor persoane cu influenţă în lumea musulmană. În timp, o parte a bulgarilor înstăriţi prin activităţi comerciale a început să se stabilească în oraşe în care cu timpul elementul bulgar a devenit predominant. Unii bulgari devin proprietari de ateliere, perceptori de impozite şi comercianţi. Au luat naştere colonii bulgăreşti în Ungaria, Polonia, ţările române şi Rusia care din secolul al XIX-lea au devenit susţinătoare ale mişcării de emancipare naţională. În lupta lor pentru întărirea poziţiilor în Balcani, bulgarii s-au lovit de concurenţa grecilor, care aveau poziţii dominante în administraţia otomană şi sprijin deschis din partea Patriarhiei Ecumenice faţă de care erau suspuşi toţi ortodocşii Imperiului otoman. Susţinător al luptei de afirmare a bulgarilor în spaţiul ortodox balcanic era Paisie de la Hilandar (1722-1773), un cunoscător al situaţiei politico-religioase sud-est-europene.

Bulgarii au păstrat în permanenţă legătura cu românii, dar şi cu ruşii de care se simţeau legaţi prin limbă şi cultură. Acest contact bulgaro-rus a fost facilitat şi de numeroasele legături ale românilor cu lumea slavă100, legături ce s-au intensificat permanent în secolele XVIII-XIX.

98 N. Chiachir, Istoria slavilor, Bucureşti, 1998, p.21.99Ibidem, p.25.100 v. Alexandru I. Gonţa, Relaţiile românilor cu slavii de răsărit până la 1812, Chişinău, 1993.

Situaţia socială a bulgarilor devine tot mai dificilă la sfârşitul secolului al XV-lea. Ca să scape cu viaţă, unii bulgari primesc islamul (pomacii din regiunea Rodopilor, bulgari turcizaţi vorbitori ai limbii materne). Mai târziu unii trec la catolicism datorită unei puternice propagande catolice şi decăderii Bisericii ortodoxe sub jugul otoman. Starea lamentabilă în care se găseau i-a determinat pe mulţi bulgari să caute scăpare la nordul Dunării (în 1726 se refugiază în Oltenia şi Muntenia câteva mii de bulgari). După retragerea austriecilor din Oltenia, mulţi bulgari stabiliţi aici trec în Ardeal şi Banat. Alţii s-au îndreptat spre Basarabia. Despre refugiaţii bulgari în Muntenia, Moldova şi Basarabia în secolul al XIX-lea are însemnări interesante dr. Ivan Seliminski (1798-1867), unul dintre principalii lideri ai luptei de emancipare naţională. Bulgarii emigranţi în Muntenia se înrolează în număr mare de partea ruşilor în războiul Crimeii (1853-1856)101.

Unii creştini, puţini la număr, reuşesc să cumpere pământuri şi mori, fac comerţ şi în timp se îmbogăţesc. Ei devin intermediari între turci şi populaţia ortodoxă. În Bulgaria, aceştia se numeau ciorbagii, dar ei existau şi în Serbia, Macedonia şi Thessalia. Apariţia industriei la sfârşitul secolului al XVIII-lea i-a favorizat pe sârbi, bulgari şi greci102. În 1796 sultanul a scutit de tribut Muntenegrul, care formal devine independent, deşi oficial acest statut i-a fost recunoscut la Congresul de la Berlin (1878). Un regim mai blând au vlahii din Epir, Thessalia, Bosnia-Herţegovina, Ipek, Pristina, Prizren, Smederevo, Vidin, Muntenegru şi Pind103. În secolul al XVIII-lea Moscopolis era un puternic centru cultural al aromânilor, iar la curtea lui Ali-Paşa Tepelin se vorbea aromâna104.

Alianţele matrimoniale între nordul şi sudul Dunării au dus la întărirea unor acorduri politico-militare dintre români, sârbi şi bulgari. Toţi marii domnitori ai Ţării Româneşti au luptat pentru libertatea ortodocşilor sud-dunăreni, fapt dovedit şi în timpul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878105.

Poarta s-a arătat în general tolerantă faţă de supuşii săi creştini cu toate că au existat treceri forţate la islamism. Au fost semnalate cazuri de trecere la mahomedanism a slavilor mai ales din Macedonia, pentru a-şi păstra entitatea naţională, pentru a nu fi grecizaţi şi pentru a scăpa de controlul clerului greco-fanariot106. Influenţa otomană asupra obiceiurilor şi tradiţiilor popoarelor balcanice este evidentă. Unii dintre reprezentanţii acestora, mai ales grecii fanarioţi, vor dobândi curând funcţii importante în administraţia imperială otomană. Ce mai mare parte a grecilor din Moreea şi Grecia continentală erau supuşi exploatării feudale otomane, iar fanarioţii greci aveau un statut aparte, fapt care declanşează la începutul secolului al XIX-lea tensiuni între aceştia şi restul populaţiei ortodoxe.

Starea de criză a Imperiului otoman declanşată la sfârşitul secolului al XVI-lea devenea acută la mijlocul secolului al XVIII-lea. Cauzele nu sunt numai cele interne, ci şi externe prin schimbarea raporturilor de putere în Europa din momentul apariţiei unei noi puteri militare, Rusia. Punctul culminant al crizei ce a dus în final la dezmembrarea Imperiului otoman a fost atins în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea şi în primul al noului secol XIX, perioada frământărilor feudale otomane. Reformele încercate de Selim al III-lea, care însă nu sunt duse până la capăt sau sunt aplicate unilateral, au determinat o înrăutăţire a situaţiei socio-economice din imperiu. Decăderea armatei otomane este un alt factor de tulburări sociale şi de nereuşite militare. Mărirea corpurilor militare deţinute de aianii locali oferă acestora întărirea puterii locale în detrimentul celei centrale, care în scurt timp nu mai poate să-şi impună controlul. Tendinţa centrifugă a acestor face ca o parte din teritoriile imperiului să nu mai asculte de autoritatea sultanului. Situaţia grea în care se găsea populaţia musulmană ca şi cea creştină din imperiu a favorizat permanentele anarhii militare. Astfel otomanii erau în incapacitatea de a mai controla politica externă, care a fost preluată de ambasadorii Franţei sau Angliei de la Constantinopol în funcţie de conjunctura politică107. Imperiul otoman s-a găsit în imposibilitatea de a reacţiona adecvat faţă de agresiunea napoleoniană în Egipt, deoarece armatele aia-101 D.N. Mincev, România şi renaşterea bulgară, Constanţa, 1936, p.19-21.102 N. Chiachir, Istoria slavilor, Bucureşti, 1998, p.38.103Ibidem, p.39.104Ibidem, p.41.105 v. Al. Iordan, Les relations culturelles entre les roumains et les slaves du sud. Traces des voévodes roumains dans le folklore balkanique, Bucureşti, f.a., p.8.106 N. Ciachir, Istoria slavilor, Bucureşti, 1998, p.42.

nilor, mai cu seamă ale lui Pazvanoglu, au profitat de acest moment pentru a-şi întări autonomia. Sultanul a fost salvat însă de realizarea unei alianţe cu Rusia, 1798-1803, îndreptată împotriva Franţei. Pe lângă această situaţie, reformele imperiale iniţiază şi mişcările de eliberare naţională a popoarelor înrobite. Uneori la atacurile întreprinse de aiani asupra localităţilor în care se găseau reprezentanţi otomani de seamă participau şi ţărani bulgari. În 1785 într-o răzmeriţă în Ruse a fost distrusă biserica oraşului108. Sudul Dunării şi Rumelia s-au găsit sub numeroasele acţiuni ale cârjaliilor. După 1788 acţiunile cârjaliilor care s-au unit cu delii au început să terorizeze populaţia bulgară, dar şi pe românii din preajma Dunării. După semnarea păcii de la Şiştov (1791), mişcările ienicerilor au devenit tot mai brutale în paşalâcul Belgradului, influenţând şi mişcările rebelilor turci din Bulgaria de nord. Slăbirea autorităţii otomane centrale s-a făcut simţită şi în raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu, unde turcii, profitând de situaţie, au acaparat teritorii din Ţara Românească şi au jefuit populaţia ortodoxă românească109. Asedierea Vidinului - unde s-a refugiat Pazvanoglu în 1795 - de către armatele otomane guvernamentale a adus un adevărat dezastru populaţiei bulgare. În această atmosferă şi-a petrecut o parte din viaţă Sfântul Sofronie de Vraţa, aflat în captivitatea lui Pazvanoglu – care, prin proclamaţii potrivnice periculoaselor inovaţii ale sultanului, a atras de partea sa cea mai mare parte a musulmanilor. Ameninţările rebelilor otomani din sudul Dunării i-a determinat pe domnitorii Ţării Româneşti să ia măsuri de apărare care însă au dat rezultate slabe în faţa atacurilor cârjaliilor ce s -au soldat cu devastarea unor localităţi româneşti importante şi chiar cu jefuirea Bucureştiului. Situaţia s-a îmbunătăţit treptat după 1800 prin intervenţia politică a Rusiei. Răscoala sârbilor din 1804 face ca o parte din bulgari să părăsească Vidinul şi să contribuie la ocuparea Belgradului de către răsculaţi sârbi. Perioada cuprinsă între 1807-1808, soldată cu eliminarea sultanului Selim al III-lea, cu scurta domnie a lui Mustafa al IV-lea, înlăturat de Mustafa Bairaktar, care în 1808 cade şi el victimă a răscoalei ienicerilor, i-a favorizat pe răsculaţii sârbi şi bulgari, care şi-au întărit poziţiile. Oraşele şi satele bulgăreşti, ca şi cele româneşti din apropierea Dunării, au fost devastate de desele incursiuni ale cârjaliilor. Mulţi bulgari şi-au găsit acum refugiul în nordul Dunării. În acţiunile rebelilor otomani în Ţara Românească în 1802 au fost distruse mai multe biserici şi mânăstiri (Episcopia de la Râmnicu Vâlcea, Mânăstirea Govora). În semn de protest, boierii români refugiaţi la Braşov au declanşat o puternică campanie petiţionară către Poartă şi Rusia pentru lărgirea drepturilor înscrise în hatişerifuri. Un rol important în cadrul acestei mişcări l-a avut ierarhia ortodoxă din Mitropolia Ungrovlahiei, care s-a alăturat boierilor români.

Luptele dintre aiani, atacurile cârjaliilor, armata otomană dezorganizată şi lipsa unei autorităţi oficiale turceşti în nordul Bulgariei a făcut ca populaţia ortodoxă bulgară să fie supusă numeroaselor abuzuri, dar a determinat şi o creştere a conştiinţei naţionale a acestei populaţii exploatate, care treptat va declanşa o mişcare de emancipare naţională de sub ocupaţia Porţii.

10. Cauzele căderii Constantinopolului

Împlinirea a 550 de ani de la căderea Constantinopolului propune noi interpretări ale acestui eveniment istoric în contextul politic actual, al confruntării dintre creştinism şi mahomedanism fie în Europa, în Bosnia şi Kosovo, fie în Asia, în Afganistan şi Irak. Anul 1453 rămâne o dată importantă în istoria universală, când un imperiu cu o istorie şi o cultură fascinante şi-a încetat existenţa. S-au păstrat prin radiere elemente ale civilizaţiei bizantine în celelalte state ortodoxe, dar lumea creştină ortodoxă şi-a pierdut centrul reprezentativ.

Cauzele căderii Imperiului Bizantin sunt multiple şi se datorează atât situaţiei politice interne cât şi ameninţărilor externe. De aceea, pentru a se forma o imagine concludentă, trebuie urmărită prăbuşirea unui mare imperiu într-un întreg ansamblu istoric.

Dintre numeroasele cauze, amintim:107 Vera. P. Mutafcieva şi Al. Vianu, Frământările feudale din Bulgaria de nord la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea şi ecoul lor în Ţara Românească, în „Studii”, vol.I, Bucureşti, 1971, p.193.108Ibidem, p.199.109Ibidem, p.208.

- decăderea politică, economică şi militară a Imperiului Bizantin;- raporturile cu Europa Occidentală;- disputele religioase; isihasmul şi sinoadele unioniste;- întemeierea în Peninsula Balcanică a statelor sârb şi bulgar, ce reduc puterea Bizanţului;- ascensiunea otomanilor; înfrângerile suferite de creştini la Nicopole şi Varna.

De numeroase ori, la prăbuşirea Constantinopolului au contribuit şi creştinii. Cruciadele, mai cu seamă cruciada a IV-a, au afectat lumea ortodoxă greacă şi au răcit legăturile cu Europa Apuseană. Pierderea unor vaste teritorii în faţa ofensivei musulmane a slăbit economic Imperiul Bizantin. La prăbuşirea economiei bizantine au contribuit, prin negoţul maritim, veneţienii şi genovezii. Urmarea acestei crize economice a fost imposibilitatea formării unei armate bizantine puternice, capabile să se opună otomanilor.

Biserica ortodoxă şi cultura bizantină sunt cele două elemente care mai unesc la un moment dat teritorii creştine ce ajung în afara imperiului. Ele au dus mai departe, după căderea Constantinopolului, cultura şi civilizaţia bizantină, fie în Ţările Române, fie în Rusia, ţările ortodoxe care au devenit protectoare, prin danii, ale Locurilor sfinte.

Această istorie a confruntărilor dintre creştinism şi islam, dintre Imperiul Bizantin şi otomani i -a fascinat pe mulţi istorici. Dintre aceştia, îi amintim pe Robert Mantran, Viorel Panaite, Mihai Maxim, Halil Inalcik, Paul Wittek, I. Beldiceanu-Steinhers, G.G. Arnakis (The Early Ottomans, Atena, 1947), A.S. Atiya (The Crusade of Nicopolis, London, 1938), M.M. Alexandrescu-Dersca.

De asemenea, pentru studierea istoriei Imperiului Bizantin din această perioadă, a situaţiei sale politice, economice, militare şi religioase rămân de referinţă lucrările unor mari istorici: A.A. Vasiliev (Histoire de l’Empire byzantin, Paris, 1932), Steven Runciman, Stelian Brezeanu (Le premier traité économique entre Venise et Nicée, în REESE, 12, 1974, nr.1, p.143-146), R. Theodorescu (Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti, Bucureşti, 1974), Hrisostom, arhiepiscop (Relaţiile dintre ortodocşi şi romano-catolici de la cruciada a IV-a până la controversa isihastă, trad. de Raluca Popescu şi Mihaela Precup, Bucureşti, 2001), Dimitri Obolensky, S.B. Daşkov (Împăraţi bizantini, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999).

În lucrările unor istorici contemporani sunt reevaluate evenimentele petrecute în secolul al XV-lea, precum şi efectele acestora asupra istoriei Europei Răsăritene şi a Orientului Apropiat şi Mijlociu.

Declinul unui mare imperiu. Raporturile dintre Constantinopol şi Europa Occidentală

Schisma religioasă din 1054 a determinat, în timp, o îndepărtare între cele două civilizaţii ce începuseră să se contureze: occidentală şi răsăriteană. Deosebirile dintre cele două lumi fuseseră sistematic şi critic prezentate în lucrările sale polemice de patriarhul Fotie al Constantinopolului, cu disputele sinodale din secolul al IX-lea. Deşi semnalate ca elemente periculoase ce pot afecta unitatea creştină, ele n-au fost îndepărtate, astfel că la un moment dat au devenit destul de serioase pentru a constitui un obstacol greu de trecut până în zilele noastre. Încercările de refacere a unităţii creştine au fost numeroase. O primă încercare s-a făcut după înfrângerea suferită de bizantini în 1071, la Mantzikert, în faţa turcilor musulmani. Dialogul dintre Constantinopol şi Roma a continuat, cu toate că, începând cu papa Grigore al VII-lea, episcopii Romei se considerau deasupra puterii politice. Atitudinea ostilă a grecilor a căpătat o turnură violentă în 1182, când poporul răsculat din Constantinopol a incendiat bisericile latinilor. Ca ripostă, normanzii i-au masacrat în 1185 pe locuitorii din Tesalonic. În legătură cu acest eveniment, istoricul şi teologul Nichita Chroniates (†1211) declara: „Între noi şi latini s-a săpat o prăpastie de ură atât de mare, încât nici în suflete nu ne mai putem împăca, deşi în exterior convenim cu ei”.

Bizanţul a fost afectat profund de cruciada a IV-a, care a înfiinţat Imperiul Latin de Răsărit (1204-1261). În locul patriarhului ecumenic, veneţienii au ales un patriarh latin, spre nemulţumirea grecilor. De acum, orice manifestare politică, religioasă sau culturală a grecilor poartă un accent de

patriotism. Treptat, unitatea Imperiului Bizantin ajunge să se bazeze pe Biserica Ortodoxă, singura instituţie ce exprimă unitatea unui imperiu ce se găseşte într-o profundă decădere politico-economică.

Tentative de unire a Bisericilor au existat şi în timpul Imperiului de la Niceea, prin împăraţii Teodor I Lascaris (1205-1222) şi Ioan III Ducas-Vatatzes (1222-1254). Recucerirea Con-stantinopolului în 1261 de către Mihail al VIII-lea Paleologul n-a însemnat o întrerupere a dialogului cu Roma. Chiar şi papalitatea, prin Inocenţiu IV (1243-1251) gândea la retrocedarea capitalei bizantine, în schimbul unirii bisericeşti. Conflictul Bizanţului cu regele Carol de Anjou (1226-1285) a accelerat dialogul religios dintre Constantinopol şi Roma. Astfel, s-a întrunit sinodul de la Lyon, încheiat cu semnarea, la 6 iulie 1274, a documentului de unire între cele două Biserici. Ca urmare a acestui eveniment, Carol de Anjou a trebuit să renunţe la planurile sale de cucerire a Constantinopolului110. Pentru Bizanţ, în afara ameninţărilor venite din Occident, au apărut şi conflictele cu bulgarii susţinuţi de mongolii Hoardei de Aur, aşezaţi în sudul Rusiei, de unde atacau posesiunile bizantine. După alianţa matrimonială cu mongolii, singurele ameninţări serioase au rămas cea a bulgarilor şi cea a latinilor din Moreea. Treptat, opoziţia micilor principate latine din teritoriile greceşti a fost înfrântă.

Într-o asemenea situaţie de consolidare a Imperiului Bizantin pe plan politico-militar izbucneşte opoziţia ortodocşilor faţă de unirea de la Lyon. Atitudinea patriarhului ecumenic Arsenie a contribuit la declanşarea unei rupturi în sânul societăţii bizantine, cunoscută sub numele de „schisma arsenită”. Împăratul Mihail al VIII-lea a tensionat lumea bizantină prin pretenţiile împotriva antiunioniştilor111.

Deşi Imperiul Bizantin s-a refăcut ca putere politico-militară, spre sfârşitul secolului al XIII-lea, decăderea sa era evidentă. Atacurile otomanilor în Orient şi constituirea regatului Serbiei au lovit un imperiu ce era neputincios, epuizat de numeroasele campanii militare. Domniile împăraţilor Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) şi Andronic al III-lea (1328-1341) nu au reuşit să revigoreze imperiul. Expansiunea sârbilor şi atacurile otomane au accelerat decăderea Bizanţului. La această situaţie a contribuit şi criza internă cauzată de lupta pentru puterea politică. Tronul împăratului minor Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391) era râvnit de Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354), fapt ce a generat un conflict cu grave consecinţe pentru Imperiul Bizantin. Acestei lupte interne i s-a adăugat şi disputa religioasă isihastă. După o luptă îndelungată, isihasmul s-a impus, deşi a întâmpinat rezistenţă chiar în sânul Bisericii. Întreaga Peninsulă Balcanică a fost bulversată de aceste conflicte, la care au participat şi sârbii, prin cneazul Ştefan Duşan, şi bulgarii, prin Ioan Alexandru.

Domnia împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) a însemnat o perioadă de numeroase încercări de salvare a imperiului. Călătoriile sale în Occident cu scopul dobândirii unui sprijin politic şi militar nu au dat nici un rezultat. Ultima încercare în acest sens a fost făcută de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448), care a redeschis discuţiile cu Roma pe tema refacerii unităţii Bisericii. În schimbul ajutorului militar antiotoman, Constantinopolul era gata să sacrifice Biserica ortodoxă, pe care o supunea Bisericii Romei. Discuţiile teologice purtate în această privinţă la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), tranşate în cele din urmă de voinţa politică a împăratului, care a cerut semnarea unirii, nu au adus liniştea religioasă. Istoricul Ducas a prezentat dramaticele confruntări teologice şi atmosfera care s-a creat în Bizanţ în urma actului unionist112.

La tensiunile religioase din Imperiul Bizantin s-au adăugat şi victoriile otomanilor din Europa, mai întâi cea de la Nicopole (1395), apoi cea de la Varna (1444)113. Cele două cruciade târzii au arătat lumii creştine că orice confruntare cu otomanii avea să fie de acum înainte un real pericol.

Imperiul bizantin şi viaţa bisericească în secolele XIV-XV

110 Ion Bica, Istoria Bizanţului (324-1453), Piteşti, 2002, p.227-228.111Ibidem, p.229; v. A.A. Vasiliev, Histoire de l’Empire byzantin, trad. de P. Borodin şi A. Bourguina, Paris, 1932.112 A.A. Vasiliev, op,cit., p.350-376. Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ediţie critică de Vasile Grecu, Ed. Academiei, 1958.113 A.S. Atiya, The Crusade of Nicopolis, London, 1938.

Misionarismul bizantin şi organizarea bisericească din teritoriile bizantine, dar şi din cele aflate sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice, au determinat o transplantare a culturii şi spiritualităţii ortodoxe în întreg spaţiul răsăritean. Diferenţele dintre tradiţiile ortodoxe din diferite spaţii din Europa răsăriteană sunt nesemnificative, iar după anul 1300 aceste diferenţe sunt tot mai estompate, ca urmare a renaşterii ascetismului şi spiritualităţii ortodoxe sub imboldul dat de isihasm. Se dezvoltă astfel monahismul bizantin, devenit liant al lumii ortodoxe, mai cu seamă cel din mânăstirile cenobitice. În acest sens, un rol deosebit l-a jucat Mânăstirea Studion din Constantinopol, care prin poziţia sa se asemăna cu abaţia din Cluny. Marea Lavră ridicată la Muntele Athos în 963 de către Sfântul Atanasie cu ajutorul împăratului Nichifor Focas adoptase regula monahală consacrată la Mânăstirea Studion, fiind prima mânăstire de acest tip din zona athonită. Acesteia i s-a adăugat curând cea a bulgarilor, Zografu, atestată pe la mijlocul secolului al X-lea. Ruşii au avut la Athos o mânăstire proprie pe la anul 1016, iar în anul 1169 au obţinut-o pe cea de-a doua, Mânăstirea Sf. Pantelimon. Sârbii au ridicat mânăstirea de la Hilandar la sfârşitul secolului al XII-lea, prin Ştefan Nemania şi Sfântul Sava. În acest centru s-au tradus scrierile religioase bizantine în limba slavă, pentru ca de aici să se răspândească apoi în întreaga Europă de Răsărit114. Influenţele bizantine din Salonic şi Constan-tinopol şi-au găsit ecou şi în centrele religioase de la Ohrida, Preslav şi Ipek. Marea persona litate a Sfântului Ioan de la Rila a dominat viaţa monahală de început a credincioşilor bulgari. Viaţa religioasă din Rusia a fost condusă şi întărită de cunoscuta mânăstire a Peşterilor din Kiev. Originile acestei mânăstiri sunt legate de călugărul Antonie, un rus care, în drumul său duhovnicesc, a urmat tradiţia athonită. Condusă după aceea de stareţul Teodosie, ucenic al lui Antonie, mânăstirea kieveană a ajuns la înflorire şi totodată s-au pus bazele monahismului rusesc. În Serbia au fost ridicate ctitoriile regale – renumite pentru picturile lor – Studenica, locul unde a fost înmormântat Ştefan Nemania, Žica, ctitoria cneazului Ştefan, Sopočani, ridicată de Uroş I între 1260-1265. Toate aceste mânăstiri formau nucleul religios al principatului Raşka. La fel de cunoscute au devenit mânăstirile de la Mileşeva, centrul cultului Sfântului Sava, Gračanica, lângă Kosovopolje, şi Dečani. Aceste mânăstiri au avut o importanţă vitală pentru viaţa naţională a sârbilor. Legătura dintre Biserică şi stat în istoria medievală a Serbiei a devenit una deosebită, caracterizată printr-un adevărat parteneriat. Organizarea şi modul de vieţuire monahal erau de provenienţă bizantină. Acest fapt s-a datorat într-o mare măsură Sfântului Sava.

În anul 1330 începe o nouă perioadă în istoria monahismului în Europa de Răsărit, prin înteme-ierea comunităţii monastice din regiunea Paroria, de către pustnicul bizantin Grigore Sinaitul. Faima acestui sfânt a atras imediat ucenici din întreg Imperiul Bizantin, din Serbia şi Bulgaria. Această reîn-viere este legată de mişcarea isihastă, descrisă ca stare de reculegere şi de linişte interioară ce urmează după victoria omului asupra patimilor sale şi care îl duce, prin practicarea rugăciunii contemplative, la cunoaşterea lui Dumnezeu. Teologia Sfântului Grigore Sinaitul avea rădăcini în gândirea Sfântului Ioan Scărarul şi a Sfântului Simeon Noul Teolog (949-1022), mare mistic din Constantinopol. Alături de Muntele Athos, mânăstirea de la Paroria a fost cel mai renumit centru de isihasm din Balcani115. Printre discipolii săi greci şi slavi s-au remarcat persoane de o aleasă cultură, care au ajuns mai târziu ierarhi ai diferitelor scaune episcopale răsăritene, răspândind de pe aceste poziţii scrierile şi învăţăturile primite de la marele lor duhovnic. Un asemenea exemplu este Sfântul Teodosie, duhovnic din Târnovo. El a învăţat practica rugăciunii mistice cu Sfântul Grigore, la Paroria. După moartea îndrumătorului său, a pribegit pe la mânăstiri din Bizanţ şi Bulgaria, pentru ca în jurul anului 1350 să se stabilească la Kilifarevo, nu departe de Târnovo. Cu ajutorul ţarului Ioan Alexandru, a înfiinţat o comunitate monastică după modelul celei de la Paroria. Practicarea isihasmului nu l-a oprit pe Sfântul Teodosie să se implice în treburile publice116. Se pare că a avut un rol esenţial în înăbuşirea unei reizbucniri a bogumilismului în Bulgaria. Recunoaşterea patriarhului bulgar, într-o perioadă când Imperiul Bizantin se găsea în dificultate după prăbuşirea Constantinopolului în 1204, sub loviturile

114 Dimitrie Obolensky, Un Commonwealth medieval: Bizanţul, trad. Claudia Dumitriu, Ed. Corint, Bucureşti, 2002, p.321.115Ibidem, p.330-331.116Ibidem, p.331-332.

cruciaţilor, a oferit zonei Bulgariei o libertate bisericească evidentă, care însă a slăbit unitatea Ortodoxiei şi a contribuit la decăderea Patriarhiei Ecumenice, dar mai ales a puterii politice bizantine. Faţă de atitudinea patriarhului bulgar a protestat patriarhul ecumenic Calist, un însufleţit isihast format la Paroria de către Sfântul Grigore Sinaitul. În această dispută s-a amestecat şi Teodosie de la Kilifarevo, care a sprijinit atitudinea patriarhului Calist. Deşi bulgar de neam, Teodosie a apărat unitatea Bisericii în faţa atitudinii filetiste a ierarhilor bulgari şi a părăsit Kilifarevo, încredinţându-i-se la Constantinopol o mânăstire în care ucenicii săi s-au dedicat pe mai departe vieţii contemplative. A murit în această mânăstire în 1363. Din Kilifarevo, Teodosie a fost urmat de Eftimie, principalul lui ajutor. Acesta a ajuns mai târziu patriarh al Bulgariei, având o mare contribuţie la mişcarea literară greco-slavă de la sfârşitul Evului Mediu. Un alt isihast de frunte a fost Romil (Roman), care a făcut cunoscută mişcarea isihastă mânăstirilor din Serbia, care cunoscuseră noua renaştere duhovnicească mai târziu şi cu accente mai slabe. O deosebită experienţă monastică va cunoaşte Serbia în secolul al XIV-lea. Spre sfârşitul acestui secol, în majoritatea mânăstirilor sârbeşti erau răspândite scrierile Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscop al Tesalonicului (1296-1359). Învăţăturile acestuia au fost proclamate ca fiind ortodoxe, în urma unor puternice dispute în care a fost implicat întreg Imperiul Bizantin. Sinoadele din Constantinopol din 1341, 1347, 1351 au devenit învăţătura ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama, ce avea ca punct de plecare teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Ucenicii Sfântului Grigore Sinaitul au răspândit în întreaga Europă învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Viaţa contemplativă din Serbia ajunge la o deosebită înflorire ca urmare a influenţei isihaste ce radia din mânăstirile din Paroria şi Kilifarevo. Din aceste centre monahale isihasmul s-a răspândit şi în Principatele Române117. O altă sursă de influenţă a fost Sfântul Munte Athos, prin Mânăstirea Cutlumuş, ajunsă sub controlul voievodului Vladislav Vlaicu al Ţării Româneşti. Cea mai impresionantă figură a monahismului românesc din veacul al XIV-lea a fost Sfântul Nicodim de la Tismana. Împreună cu alţi călugări sârbi, Sfântul Nicodim a avut un rol esenţial în dialogul din 1375 cu Patriarhia Ecumenică pentru ridicarea anatemei patriarhului Calist ce condamna atitudinea cneazului Ştefan Duşan. Atacurile mongolilor din 1237-1240 au afectat şi mânăstirile ruseşti ridicate în oraşe sau la marginile acestora, fiind expuse năvălitorilor. La mijlocul secolului al XIV-lea, monahismul rusesc reînvie. Figura centrală a acestei reveniri monastice aparţine Sfântului Serghie de Radonej, care a păstrat legături strânse cu Patriarhia Ecumenică.

Treptat, în Europa de Răsărit apare sentimentul naţional, care în plan bisericesc este exprimat prin dezvoltarea cultului conducătorului naţional. Unii dintre aceştia au fost canonizaţi de Biserică118. Acest fenomen nu era posibil în Imperiul Bizantin multietnic. Deşi influenţa bizantină uneşte întreaga Europă Răsăriteană de Constantinopol, totuşi, sentimentul naţional este cel care destramă unitatea religioasă.

În întreaga Europă Răsăriteană se face simţită dorinţa de emancipare religioasă de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Dacă Imperiul Bizantin se afla într-o acută decădere politică, militară şi economică, îşi face apariţia şi o slăbire a puterii sale religioase. Doar revigorarea lăuntrică dată de isihasm mai leagă diferitele Biserici naţionale de Constantinopol, deoarece, treptat, acestea nu mai recunosc decât formal o dependenţă canonico-jurisdicţională de Patriarhia Ecumenică. Acest fenomen contribuie la o slăbire a rezistenţei în faţa atacurilor otomanilor. Pierderea numeroaselor teritorii, ca urmare a ocupaţiei otomane sau din cauza manifestărilor naţionale ale slavilor şi românilor determină şi o slăbire economică ce se răsfrânge asupra organizării politico-militare. Rezistenţa bizantină nu mai poate fi susţinută prin forţe proprii, ci doar cu ajutor extern.

Ascensiunea otomanilor (1302-1451)

Formarea statului otoman nu este întru totul clarificată şi unele date sunt învăluite în legende. Cel ce a dat numele său acestui popor, Osman, a intrat în istorie cu ocazia bătăliei de la Bapheus (1302), povestită de istoricul bizantin Pachymeres. Tatăl lui Osman, Ertoghrub, împreună cu familia sa, ajunge

117Ibidem, p.334.118Ibidem, p.341-342.

în Asia Mică şi se stabileşte în Anatolia. În acord cu sultanul selgiucid Alaeddin, primeşte câteva terenuri pe care să-şi pască cirezile şi să le administreze. Osman preia conducerea după moartea tatălui său, păstrând şi chiar dezvoltând o serie de relaţii de prietenie cu câţiva demnitari creştini. Totodată însă, câţiva guvernatori creştini îi devin duşmani şi se ajunge la o serie de conflicte în urma cărora Osman cucereşte oraşul Heracleea Capadociei, transformând bisericile oraşului în moschei şi inaugurând rugăciunea musulmană. Treptat, Osman reuşeşte să supună populaţia din zonă. În secolul al XIII-lea, musulmanii erau deja la graniţele Imperiului Bizantin, iar împăratul Mihail al VIII-lea s-a văzut obligat să întărească fortificaţiile de la frontiere.

Sunt însă şi alţi conducători turci care luptă împotriva bizantinilor, dar şi împotriva selgiucizilor şi a mongolilor. La început, mai ales pe plan comercial, a existat o colaborare între turci şi bizantini, întărită şi de existenţa turcilor creştini de pe teritoriile bizantine. Însă aceste relaţii au durat puţin, deoarece Osman era dornic de cuceriri. Sub stindardul său erau adunaţi toţi musulmanii care doreau să se îmbogăţească. Victoriile lui Osman din 1302 îi determină pe bizantini să caute alianţe chiar printre mongoli pentru a tempera înaintarea otomanilor spre teritoriile bizantine119. Conform relatării lui Pachymeres, turcii reuşesc să cucerească şi să jefuiască oraşele bizantine Nicomidia, Niceea, Belokomis, Angelokomis, Platanea, Katoikia şi altele.

În secolul al XIV-lea, turcii care se alăturaseră catalanilor trec în peninsula Gallipoli, iar după moartea împăratului bizantin Andronic al III-lea (1297-1341, împărat din 1325, efectiv din 1328), alţi turci trec în Gallipoli. Pătrunderea turcilor în aceste regiuni s-a datorat şi conflictului iscat între Ioan VI Cantacuzino (1341-1354), care asigura regenţa – deoarece moştenitorul tronului, Ioan al V-lea Paleologul era minor –, şi partida condusă de Ana de Savoia, mama împăratului minor. Ioan Cantacuzino a găsit un sprijin puternic în Omur, emirul de Aydin, care însă este înfrânt de o armată latină ce cucereşte Smirna în 1344 şi îşi găseşte moartea în 1348 sub zidurile cetăţii. Ioan Cantacuzino îşi găseşte un nou aliat în emirul Orkan, căruia îi oferă mâna fiicei sale Teodora (1346). De acum, otomanii vor trece de multe ori peste teritoriile Imperiului Bizantin în sprijinul partidei lui Ioan Cantacuzino. Luptele din 1352 dintre Ioan al V-lea Paleologul şi Matei Cantacuzino, fiul lui Ioan Cantacuzino, la care participă cu armata sa Suleiman, fiul lui Orkan, le facilitează turcilor stabilirea în Europa. Un cutremur produs în noaptea de 1 spre 2 martie 1354 avariază zidurile oraşului Gallipoli, care este asediat şi cucerit de Suleiman. Curând, ia sfârşit şi războiul dintre bizantini, când Ioan al V-lea Paleologul (1355) intră în Constantinopol, iar Ioan al VI-lea Cantacuzino abdică, îmbracă haina monahală şi se stabileşte la Mânăstirea Charsianeites, unde îşi redactează propria istorie, devenită un izvor preţios pentru aceste evenimente istorice120.

Orkan moare în 1362, după ce cu câţiva ani înainte murise şi cel mai capabil fiu al său, Suleiman, într-un accident de călărie. În perioada lui Orkan, la conducerea statului participa întreaga familie. În lupte, alături de suverani sunt fraţii, fiii, verii şi nepoţii acestora. Pe măsură ce sunt cucerite noi teritorii, acestea sunt date în administraţie membrilor familiei. Când suveranul moare, conducerea este preluată de către cel mai capabil din familie. O dată cu dezmembrarea statului selgiucid, apar numeroase emirate, cum ar fi: Karaman, Germiyan, Hamid, Karesi, emiratul lui Osman (cu capitala la Brusa, apoi Niceea). Turcii otomani vor reuşi să se impună prin lupte, în detrimentul acestor emirate. Însă toţi aceştia sunt supuşi mongolilor, cărora le plătesc şi un tribut. Emanciparea lor se produce după 1350, fapt evidenţiat prin titulatura de sultan pe care o ia Murad I (1362-1389)121.

Conform tradiţiilor turceşti, fiii suveranului mort aveau drepturi egale la tron, dar cel care reuşea să se impună şi primea sprijinul demnitarilor, acela era considerat legitim. La moartea lui Orkan i -a urmat Murad I, deoarece Suleiman, cuceritorul cetăţii Gallipoli, murise în 1357. Este posibil ca Murad I să fi luptat împotriva fraţilor săi pentru a-şi asigura domnia; cert este însă faptul că era acceptat de demnitarii turci şi de ulemale (clerul otoman). Curând, Murad I a reuşit să pacifice Anatolia şi şi-a îndreptat atenţia asupra Rumeliei. După moartea lui Ştefan Duşan (1355), imperiul sârbilor începe să

119 Robert Mantran, Istoria Imperiului otoman, traducere de Cristina Bârsan, Ed. ALL, Buc., 2001, p.15-18.120 v. I. Beldiceanu-Steinhers, Recherches sur les actes de règnes des sultans Osmân, Orkhân et Murat I, München, 1967.121 Robert Mantran, op.cit., p.24-25.

se destrame, iar în Balcani nu mai exista nici o forţă care să oprească ofensiva turcilor. În faţa ameninţării otomane, ţarul bulgar Ioan Alexandru a încercat să se apropie de turci, intrând în conflict cu regele Ungariei şi cu împăratul bizantin. Această situaţie dificilă l-a determinat pe împăratul Ioan al V-lea Paleologul să ceară sprijinul Occidentului, promiţând în schimb unirea Bisericii ortodoxe cu Scaunul Romei.

Pentru apărarea posesiunilor latine din Orient, 1364, a fost trimis Amedeo de Savoia. De asemenea, regele Ungariei, Ludovic cel Mare, după ce i-a atacat pe bulgari în 1366, urma să se îndrepte împotriva turcilor. Ofensiva antiotomană are ca rezultat cucerirea oraşului Gallipoli. După cruciada lui Amedeo de Savoia, Ioan al V-lea a plecat în Italia, unde a făcut jurământ de credinţă catolic (18 oct. 1369). Călătoria sa nu a avut succesul scontat, deoarece nu a primit nici un ajutor din partea Occidentului. Toată opoziţia creştinilor nu s-a soldat decât cu o scurtă oprire a ofensivei otomane, care va continua cu o vigoare şi mai mare. La 15 iunie 1389, pe câmpia de la Kosovo, armata sârbo-bosniacă a fost înfrântă, iar cneazul Lazăr prins şi executat. Însă şi sultanul Murad I, care a condus lupta, a fost asasinat. Fiul lui Murad I, Baiazid, era prezent şi preluarea puterii s-a făcut fără tulburări politice. Noul sultan moştenea în Balcani un imperiu destul de bine consolidat122.

Domnia sultanului Baiazid I (1389-1402) a întărit şi mai mult Imperiul Otoman şi a înrăutăţit situaţia Imperiului Bizantin, din care, treptat, nu mai rămăsese decât oraşul Constantinopol. Baiazid porneşte o campanie militară în 1392, care a durat până în 1396, pentru cucerirea Bulgariei. În aceeaşi perioadă a dus o serie de lupte cu bizantinii conduşi de Theodor, despotul Moreii. Expediţia lui Baiazid în Ţara Românească s-a încheiat cu bătălia nedecisă de la Rovine (17 mai 1395), dar care a dus la înlăturarea temporară a lui Mircea cel Bătrân. După aceasta, sultanul a poruncit, la Nicopole, executarea ţarului bulgar Şişman (3 iunie 1395)123. Dobrogea trecea acum în mâinile turcilor, iar garnizoanele otomane de le Dunăre ameninţau de acum Ungaria, stat catolic cu interese majore în zonă. În faţa acestei situaţii, Sigismund, regele Ungariei, a acţionat organizând o cruciadă. O armată considerabilă s-a strâns la Buda. La sfârşitul lunii august 1396, armata creştină a înaintat de-a lungul Dunării până la Vidin, cucerindu-l. Oraşul Rahova a căzut şi el în mâinile cruciaţilor, care au masacrat populaţia. În această situaţie dificilă, Baiazid a avut sprijinul sârbilor, conduşi de Ştefan Lazarevici. Bătălia decisivă s-a dat la Nicopole, în 25 septembrie 1396, unde creştinii au suferit o grea înfrângere, în special din pricina cavaleriei franceze. Pentru multă vreme de acum înainte, francezii vor evita o orice confruntare cu turcii. Victoria otomanilor îl lăsa descoperit pe despotul Theodor în Moreea, care, forţat de împrejurări, a oferit, în 1399, despotatul său Ordinului Ospitalierilor din Rhodos. Populaţia ortodoxă era nevoită să accepte prezenţa catolică124.

Autoritatea pe care o avea, după Nicopole, l-a ajutat pe Baiazid să înceapă asedierea Con-stantinopolului. Turcii nu aveau însă forţa necesară pentru a zdrobi rezistenţa asediaţilor. Împăratul bizantin Manuel al II-lea a primit şi ajutor militar din partea regelui Carol al VI-lea al Franţei. Manuel al II-lea avea nevoie şi de ajutor financiar şi, de aceea, în 1399, a pornit către Franţa, lăsându-l conducător pe nepotul său, Ioan al VII-lea. S-a întors la Constantinopol în 1403 fără să fi obţinut ceva. Salvarea bizantinilor a venit din partea expediţiei mongolilor lui Tamerlan. Pe bizantini şi pe mongoli îi unea ura comună împotriva otomanilor, şi au avut chiar unele relaţii şi legături antiotomane. În jurul lui Tamerlan s-au strâns o serie de emiri din Anatolia, duşmani ai lui Baiazid, Manuel al II-lea şi chiar Carol al VI-lea al Franţei, care îi sprijinea pe genovezi, care erau în pericol să piardă totul prin căderea Constantinopolului. Cele două tabere constituite s-au confruntat la Ankara în 28 iulie 1402, otomanii fiind înfrânţi iar Baiazid făcut prizonier. Domnia lui Baiazid se încheia cu o catastrofă fără precedent.

După înfrângerea de la Ankara, Imperiul Otoman a trecut printr-o perioadă de tulburări interne generată de rivalităţile apărute între fiii lui Baiazid: Suleiman, Mehmed, Isa şi Musa. Statul otoman se fărâmiţa. Tamerlan jefuise Asia Mică, iar în Smirna i-a alungat pe cavalerii de Rhodos şi a masacrat populaţia creştină. Moartea lui Baiazid (9 martie 1403) a declanşat lupta între urmaşii săi. Luptele au

122 v. P. Wittek, La formation de l’Empire ottoman, Londres, 1982.123 Robert Mantran, op.cit., p.45-46.124Ibidem, p.46.

durat până în 1413, când noul sultan, Mehmed I (1413-1421), a reuşit să refacă unitatea imperiului dezbinat de luptele fratricide. Noul sultan era bine văzut şi de otomani, şi de creştini, iar prin forţa armată sau printr-o diplomaţie abilă a reuşit pacificarea imperiului. Moartea lui Mehmed l-a adus în fruntea imperiului pe fiul acestuia, Murad al II-lea (1421-1451), un sultan activ, respectat de prieteni, dar şi de duşmani. De această situaţie destul de dificilă pentru otomani au încercat să profite bizantinii. Deşi, precaut, împăratul Manuel al II-lea se opunea unei confruntări, gruparea bizantină antiotomană a avut câştig de cauză, optând pentru susţinerea adversarilor noului sultan. Cea mai puternică opoziţie a întâmpinat-o Murad din partea rivalului său Mustafa Düzme, încurajat de bizantini, care însă a fost părăsit, treptat, de aliaţii săi. În campania sa, Murad s-a bucurat şi de sprijinul genovezilor, care l-au ajutat să treacă strâmtorile pentru a lupta în Rumelia. Prins, Mustafa a fost executat la Adrianopol, în 1422. Rezolvând această problemă, Murad şi-a îndreptat atenţia asupra Constantinopolului, pe care a început să-l asedieze în iunie 1422. În acelaşi timp, o altă armată otomană asedia Salonicul. Zidurile capitalei bizantine au rezistat în faţa artileriei, iar asediaţii au reuşit să respingă asaltul general din 24 august 1422. Bizantinii au scăpat de ameninţarea otomană deoarece, în Anatolia, împotriva lui Murad s-a ridicat fratele său Mustafa, care, după câteva lupte, a fost prins şi executat la 20 februarie 1423. După eliminarea tuturor rivalilor, Murad al II-lea s-a preocupat de consolidarea statului125.

Lupta antiotomană a românilor

Imperiul Otoman a întâmpinat în expansiunea sa europeană o rezistenţă deosebită din partea românilor. Cea dintâi ameninţată de expansiunea otomană era Ţara Românească. Primele lupte au avut loc în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Voievodul român, după unele confruntări cu regatul ungar, a ajuns în 1389 la un acord cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello. În faţa ameninţării otomane, s-a văzut nevoit să încheie o alianţă şi cu Ungaria regelui Sigismund de Luxemburg. Domnitorului român i se recunoştea în general stăpânirea feudelor Almaş şi Făgăraş, din sudul Transilvaniei, şi Banatul de Severin.

Începuturile luptelor dintre Ţara Românească şi Poarta otomană au fost declanşată de acţiunea lui Mircea în sudul Dunării, unde au ocupat Dobrogea, fosta ţară a despotului Dobrotici, al cărui fiu Ivanko căzuse în luptele cu turcii. De asemenea, românii au intervenit în sprijinul lui Stracimir, ţarul de Vidin. Ca acţiune de pedeapsă, turcii au invadat nordul Dunării în 1392, sub comanda sultanului Baiazid (1389-1402). Bătălia s-a dat la Rovine, un loc neidentificat, dar probabil în regiunea muntoasă a Ţării Româneşti (10 octombrie 1394). Turcii au fost înfrânţi, dar continuau să fie o mare ameninţare. Această situaţie l-a obligat pe Mircea cel Bătrân să încheie o alianţă militară cu regele Sigismund (Braşov, 7 martie 1395). În luna mai 1395, Baiazid a revenit şi a înfrânt oastea româno-ungară. Sultanul a înţeles că teritoriul cucerit este greu de administrat şi, de aceea, a dorit atragerea Ţării Româneşti într-o alianţă prin numirea ca domnitor a pretendentului la domnie Vlad, care a acceptat să plătească tribut Porţii. Apărător al cauzei creştinilor, Mircea a participat cu un corp de oaste la cruciada de la Nicopole, unde cruciaţii au fost înfrânţi (25 septembrie 1396). Dar în cursul anului următor Mircea îşi reia domnia.

Ameninţarea otomană a încetat pentru o perioadă, ca urmare a zdrobirii armatei otomane de către mongolii lui Tamerlan în bătălia de la Ankara (1402)126. Mircea, care se bucura de o mare autoritate în sud-estul Europei, a intervenit, după moartea lui Baiazid, în politica Imperiului Otoman, sprijinindu-i pe adversarii lui Mehmed I (1413-1421). Sultanul ajunge însă Mehmed, care porneşte o campanie de pedepsire a lui Mircea127. Invazia otomană din 1417 se încheie cu pierderea de către români a Dobrogei şi cu obligaţia de a plăti un tribut Porţii. Tot acum, turcii ocupă şi zonele strategice Giurgiu şi Turnu, de unde puteau ataca cu uşurinţă. După această campanie, o nouă acţiune a turcilor din 1420 duce la 125 v. H. Inalcik, The Ottoman Empire, the Classical Age, 1300-1600, London, 1973, trad. În lb. română de Dan Prodan, Ed. Enciclopedică, 1996.126 v. N. Beldiceanu, Le Monde ottoman des Balkans (1402-1566). Institutions, société, économie, Londra, 1976; M.M. Alexandrescu-Dersca, La Compagne de Timur en Anatolie (1402), Londra, 1982.127 Robert Mantran, op.cit., p.50-56.

moartea lui Mihai (1418-1420), fiul lui Mircea cel Bătrân128. De acum înainte, prezenţa otomană se face tot mai mult simţită în această regiune. Sub domnitorii care au urmat, s-a oscilat între lupta antiotomană şi pace. Domnitorii Dan al V-lea (1421-1431), Radu Praznaglava (1421-1427), Alexandru Aldea (1431-1436) şi Vlad Dracul (1436-1447) s-au temut de o confruntare deschisă cu Poarta129. Controlul asupra Ţării Româneşti le-a permis turcilor ca, în anii 1421, 1432 şi 1438, să întreprindă incursiuni devastatoare în Transilvania. Dacă Dan al II-lea se aliază cu Sigismund de Luxemburg şi întreprinde şi câteva atacuri în teritoriile din sudul Dunării. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Alexandru Aldea, care a intrat în sfera de influenţă otomană. Sub control otoman a ajuns şi Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân. El este obligat ca în 1438 să participe la o expediţie turcească în Transilvania130.

În secolul al XV-lea, rolul cel mai important în lupta antiotomană l-a avut Iancu de Hunedoara. El a organizat prima rezistenţă împotriva expansiunii otomane. Acţiunea lui Iancu de Hunedoara s-a bucurat de susţinere, deoarece Roma încuraja realizarea unei uniri între creştini şi condiţiona ajutorul militar de semnarea acordului de unire de la Ferrara-Florenţa. Ofensiva antiotomană era susţinută şi de realizarea, în 1440, a unirii personale între regatele ungar şi polon, prin persoana regelui Vladislav Jagiello. În faţa acestor ameninţări, sultanul Murad al II-lea a declanşat noi acţiuni militare preventive, în 1440-1441, în Serbia, cu scopul de a cuceri Belgradul131. Poarta a reuşit să aducă sub controlul său Ţara Românească, prin convocarea şi reţinerea domnitorului Vlad Dracul la Gallipoli. Profitând de avantajul creat, în 1442, turcii sunt zdrobiţi de oastea lui Iancu de Hunedoara. Această victorie i-a permis voievodului Transilvaniei să treacă în Ţara Românească, unde a impus un domnitor favorabil cauzei creştinilor. O nouă bătălie s-a dat pe râul Ialomiţa în septembrie 1442, în care oastea otomană condusă de beglerbegul Rumeliei a fost zdrobită. Acum are loc una dintre cele mai importante contraofensive conduse de Iancu de Hunedoara în interiorul Peninsulei Balcanice, acţiune militară la care a participat şi regele Vladislav. Înfrângerile suferite de turci au permis oastei regale să ocupe oraşele Niş şi Sofia. Situaţia dificilă a obligat Poarta să concentreze în Balcani o armată numeroasă, care, prin rezistenţa în zona muntoasă şi din cauza iernii, a determinat retragerea creştinilor132. O nouă ofensivă creştină a avut ca rezultat încheierea tratatului de la Seghedin (iulie 1444). Acum, încurajat de legatul papal Cesarini, regele Vladislav a acceptat, în toamna anului 1444, pornirea cruciadei care avea drept scop înlăturarea turcilor din Europa. Veneţia a hotărât să participe la cruciadă cu o flotă ce urma să blocheze strâmtorile şi să facă imposibilă trecerea armatei otomane ce se afla sub comanda sultanului în Asia Mică. Cruciada a pornit cu o armată redusă ca număr şi prost organizată. De teama concurenţei veneţienilor, o flotă genoveză i-a ajutat pe turci să treacă în Europa. Luată prin surprindere, oastea regelui Vladislav a fost zdrobită la 10 octombrie 1444, la Varna, iar regele însuşi a căzut pe câmpul de luptă. Într-o mare măsură, la Varna a fost spulberată şi speranţa de salvare a Constantinopolului. În această situaţie, Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei, a reluat ofensiva în Balcani cu sprijinul conducătorului albanezilor, Skanderbeg. Campania s-a încheiat cu o nouă înfrângere la Kosovo (octombrie 1448). Dacă n-a reuşit să-i alunge pe turci din Europa, Iancu de Hunedoara a împiedicat cel puţin pătrunderea lor în centrul Europei. După cucerirea Constantinopolului, turcii sperau să ocupe şi Belgradul, cheia pătrunderii spre Viena. Rezistenţa de la Belgrad sin 1456, organizată de Iancu de Hunedoara, a oprit înaintarea în Europa a turcilor conduşi de sultanul Mahomed al II-lea. În 1459, papa Pius al II-lea a încercat să realizeze, la Congresul de la Mantua, o cruciadă antiotomană. Noua acţiune a încurajat o răscoală a grecilor în Peloponez, care s -a încheiat cu o acţiune de represiune brutală din partea turcilor. Concomitent s-a produs şi o revoltă a uniunilor tribale conduse de turkmenul Uzun Paşa şi intervenţia militară a domnitorului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. Acţiunea lui Vlad Ţepeş în sudul Dunării a fost însoţită de acte de maximă

128 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2002.129Ibidem, p.153.130Ibidem, p.153-154. D.C. Giurăscu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973.131Ibidem, p.154. I. Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania, 1440-1514, Bucureşti, 2000.132Ibidem, p.155.

cruzime împotriva turcilor, dar şi a localnicilor. Această acţiune a domnului Ţării Româneşti a pus în pericol dominaţia europeană a otomanilor. De aceea, în 1462 a avut loc intervenţia armată a lui Mahomed al II-lea, care s-a încheiat în avantajul otomanilor, deoarece au reuşit să-l impună ca nou domnitor, favorabil Porţii, pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş. O rezistenţă antiotomană foarte puternică a realizat domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457-1504), devenit liderul politico-militar al zonei133.

Islamul şi principiile sale religioase

Izvoarele istorice care ne prezintă biografia profetului Mahomed, întemeietorul Islamului, sunt deosebit de preţioase şi edificatoare pentru prezentarea imaginii personalităţii acestui reformator religios. Mahomed a făcut parte din tribul quraysitilor şi s-a născut în oraşul Mecca între anii 567 şi 572. A rămas orfan de la şase ani şi a fost crescut de bunicul său, apoi de unchiul său Abu Talib. Naşterea sa este prezentată de Coran (şura 94) ca fiind aproape supranaturală, vestită de unii profeţi şi protejat şi curăţit pentru misiunea sa de îngeri. Cert este că, la vârsta de 25 de ani, el intră în slujba unei văduve, Hadige, cu care apoi se însoară. Nu se cunosc amănunte ale vieţii lui Mahomed înainte de primele revelaţii, primite către anul 610. Tradiţia consemnează că se retrăgea pentru meditaţii în locuri singuratice şi peşteri. În călătoriile sale a cunoscut practicile şi rugăciunile creştine şi ebraice, care l -au impresionat. De asemenea, prezenţa iudeilor în Medina era masivă. Totuşi, în Arabia Centrală, printre arabi domnea politeismul semitic, care avea ca centru al vieţii religioase oraşul Mecca, cu Ka’ba (cub) ca sanctuar. Înconjurarea Pietrei constituia în timpurile preislamice, ca şi astăzi, un ritual important din pelerinajul anual134.

Mahomed a primit îndemnul îngerului Gabriel să răspândească învăţătura primită, care i-a fost lui „scrisă în inimă”. Îşi începe misiunea în 612, prezentându-l pe Allah (Dumnezeu) care, din mărinimie, l-a făcut pe om „dintr-un cheag de sânge”, a făcut cerul, munţii, pământul. „Tot ce există pe faţa pământului va dispărea. Dar chipul Dumnezeului tău, în glorie şi mărire, va rămâne” (şura 55, 26-27). O temă deosebită a Islamului este eshatologia, învierea morţilor şi judecata. Fericirile pe care le dobândesc bunii musulmani sunt prezentate ca fiind cu precădere de ordin material. Prin religia pe care o întemeia, Mahomed nu viza o nouă religie, ci impunerea monoteismului135. După câteva conflicte sângeroase cu politeiştii arabi, până la urmă, Mahomed şi credinţa sa s-au impus. Călătoria la cer şi primirea Cărţii Sfinte sunt, de asemenea, teme speciale ale mahomedanismului. După autoexilarea la Medina (Iatrib), Mahomed începe organizarea comunităţii credincioşilor (umma). Împotriva învăţăturilor lui Mahomed s-au ridicat cele trei triburi evreieşti din Medina. Evreii au arătat greşelile din Coran şi l-au învinuit pe Mahomed că nu cunoaşte Biblia. Ca răspuns, Mahomed cere în 623 ca închinarea să nu se mai facă cu faţa către Ierusalim, ci către Mecca. El afirmă că iudaismul şi creştinismul, cele două „religii ale Cărţii”, au denaturat mesajul primit. Prin stăruinţă, Mahomed, în fruntea adepţilor săi, a reuşit să cucerească Mecca şi să impună noua credinţă. Mahomed face ultimul său pelerinaj la Mecca în 632 şi moare în acelaşi an, la 8 iunie136.

În ceea ce priveşte creştinismul, Mahomed avea informaţii aproximative. El vorbeşte despre Iisus şi Maria, care nu au origine divină, ci au fost creaţi. În teologia islamică, Mahomed neagă răstignirea şi moartea lui Iisus. Creştinismul pe care-l cunoştea profetul este probabil de nuanţă monofizită, deoarece Islamul prezintă excesiv o adorare a Sfintei Fecioare Maria. Se observă şi influenţe nestoriene, mai ales cu privire la eshatologie şi moarte. Ca un accent deosebit, în doctrină se mărturiseşte că martirii credinţei sunt duşi în Rai în chiar clipa morţii137.

133Ibidem, p.156.134 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, trad. de Cezar Baltag, Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p.512.135Ibidem, p.513-514.136Ibidem, p.515.137Ibidem, p.519.

Prin religie s-a reuşit să se canalizeze din interior spre exterior energia şi spiritul războinic al arabilor. Astfel, în scurt timp, a fost cucerită cea mai mare parte a teritoriilor bizantine, nord-africane şi iberice. Doar intervenţia lui Carol Martel, regele francilor, a oprit ofensiva arabă spre centrul Europei. Construirea, în anul 762, a unei noi capitale, Bagdadul, a întărit prozelitismul în rândul iranienilor. Sub domnia lui Harun al Raşid (788-809) şi a urmaşilor săi, civilizaţia islamică cunoaşte o primă renaştere138.

După moartea lui Mahomed, unitatea islamică a fost zdruncinată de succesiunea la conducere. Au apărut sunniţii, partizani ai tradiţiei, şi adepţii primului calif, Ali, adică şiiţii. Sunnismul a reprezentat şi reprezintă încă islamul majoritar. El se caracterizează înainte de toate prin interpretarea literală a Coranului şi pe rolul fundamental al legii – Şaria. Sunna, sau tradiţia, se bazează pe activitatea şi cuvintele profetului Mahomed. Şiismul a avut de suferit din pricina persecuţiilor dinastiei omeiazilor, dar şi din cauza disensiunilor religioase interne, a sectelor şi schismelor. Deoarece conducătorul religios era Imamul, urmaşul direct al lui Ali, la moartea celui de-al şaselea imam a izbucnit criza islamului, din cauza luptelor pentru succesiune. Imamul capătă în doctrina şiită un rol deosebit, deoarece este pus într-o lumină divină, însă fără a se substitui profetului.

„Războiul sfânt” la otomani

Definirea şi analiza războiului a incitat numeroşi istorici, filosofi, politologi, sociologi, dar şi militari sau oameni politici, împăraţi139 şi regi. De multe ori, războiul a fost văzut ca o continuare a relaţiilor politice, dar cu alte mijloace. O lucrare care a marcat în chip deosebit dreptul războiului şi al păcii a fost De iure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii), scrisă de Hugo Grotius şi tipărită la Paris în 1625. Otomanii au dezvoltat noţiunea de „război sfânt”, care legitima cucerirea şi prada ca fiind realizate în numele lui Allah. Otomanii nu au dus însă războaie pur religioase, conflictele armate între islam şi creştinism având în primul rând cauze de ordin politico-militar şi economico-financiar, cauzele religioase fiind secundare şi folosite de cele mai multe ori ca pretexte. Chiar dacă cuvântul djihâd însemna „război împotriva necredincioşilor”, aceasta nu impunea numai raţiuni religioase140.

Se pare că ideea de djihâd a apărut din vremea profetului Mahomed, când acesta a introdus acest termen în ideologia militară a religiei sale (622-632). De acum, djihâd-ul devine element de propagandă, instrument politic şi militar. Prin acest război se căuta ca religia musulmană să devină universală. Djihâd-ul a înlocuit razia preislamică, atât de răspândită printre triburile arabe, canalizând energia distructivă internă spre exteriorul comunităţii141. Treptat, şi lupta armată a fost încadrată în categoria generală de „efort depus pe calea lui Allah”. Desemnarea războiului prin termenul djihâd s-a încetăţenit în preajma secolului al VIII-lea. Efortul pe calea lui Allah putea fi depus cu inima, adică prin eliberarea de tentaţia răului, prin cuvânt, adică prin lupta pacifică împotriva infidelilor, prin chemarea la Islam. Urmarea căii lui Allah se face şi prin djihâd-ul cu mâinile, însemnând activitatea productivă a ţăranului şi a meşteşugarului, care, prin munca lor, întăresc comunitatea musulmană. Cel mai cunoscut este djihâd-ul cu sabia, războiul împotriva necredincioşilor din „Casa războiului”. Se putea duce djihâd-ul cu sabia şi împotriva supuşilor din „Casa Islamului”, dacă se încălca şeriat-ul şi se ridicau ca adversari ai sultanului. Rolul „războiului sfânt” în istoria otomană a dus la introducerea în cercetarea istorică a unor expresii precum: spirit de gazi, mistica gazi, principate de gazi142. Componenta religioasă a unor astfel de expresii este evident unul dintre factorii care au favorizat expansiunea otomană. Istoricul Halil Inalcik aprecia că războiul sfânt devenise principalul factor de

138Ibidem, p.520-523.139 Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII) , Ed. ALL, Bucureşti, 1997, p.82.140 V. Laurent, L’idée de guerre sainte et la tradition byzantine, în „Revue Historique des Etudes Sud-Est Européennes”, XXIII, 1946, p.71-98.141 v. Washington Irving, Mahomet and His Succesors, Londra, 1970.142 Viorel Panaite, op.cit., p.91.

expansiune al triburilor turcomane apărute în Anatolia în secolul al XIII-lea. Treptat, războiul sfânt a transformat Imperiul Otoman într-un „stat de gazi”, căruia îi revenea ca misiune permanentă „războiul contra creştinilor”. Djihâd-ul cu sabia a constituit o ideologie în mâna „Casei lui Osman”. În majoritatea textelor narative, expediţiile în teritoriile creştine poartă denumirea de gazavât, iar sultanii şi conducătorii poartă denumirea de Gazi, în timp ce războinicii sunt desemnaţi cu termenul generic de gaziter143.

În Imperiul Otoman, ca şi în califatul arab, conducătorii au transformat djihâd-ul într-un important instrument politic, apelând la acest termen pentru a defini duşmanul, a legitima războiul şi a mobiliza supuşii. Sultanii otomani au preluat de la selgiucizi sarcina de a conduce războiul sfânt, care va fi practicată până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Vasali ai sultanilor selgiucizi, emirii turcomani anatolieni îi însoţeau pe aceştia în luptele îndreptate împotriva teritoriilor bizantine (Rum).

Privind evoluţia istorică a statului otoman, distingem două tipuri de djihâd: etapa djihâd-ului ofensiv (secolele XV-XVII) şi djihâd-ul defensiv (secolele XVIII-XIX). În prima perioadă, prin impunerea păcii otomane (pax otomanica) a fost exacerbată ideologia djihâd-ului defensiv, mai cu seamă în acţiunile militare din Europa creştină. Izvoarele otomane şi cele bizantine îi înfăţişează pe sultanii otomani din secolul al XV-lea ca fiind conştienţi de misiunea ce le revenea de a organiza şi conduce expediţiile sfinte împotriva statelor creştine din sud-estul Europei. Astfel, sultanul Baiazid I (1389-1402) era caracterizat de Dacas ca un „luptător contra creştinilor ca nimeni altul în vremea sa, în religia arabilor ucenic înfocat al lui Mahomed, păzind până la ultimul punct poruncile lui nelegiuite”. Acelaşi cronicar spunea şi despre Mahomed I (1413-1421) că urmărea „să mărească poporul profetului şi să-l micşoreze pe cel al bizantinilor”. Venirea la conducere a unui nou sultan presupunea continuarea „războiului sfânt” început de către înaintaşii săi. Astfel, după moartea lui Mahomed I, fiul şi urmaşul său, Murad I (1421-1451), a ridicat şi el stindardele expediţiei şi ale războiului sfânt. Discursul rostit de sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481) în divanul ce a avut loc în primăvara anului 1453, la asediul Constantinopolului este o adevărată mărturisire de credinţă: „Războiul sfânt este obligaţia noastră de bază, aşa cum a fost şi pentru înaintaşii noştri”. După expediţiile victorioase, sultanii trimiteau scrisori de cucerire atât în interiorul, cât şi în afara imperiului. Astfel de scrisori a emis sultanul Mahomed al II-lea după cucerirea Constantinopolului. Prin asemenea acte, sultanii otomani se impuneau ca lideri în „Casa Islamului”, conducători ai lumii musulmane. Aceştia devin protectori ai oraşelor sfinte pentru musulmani şi păzitori ai pelerinajelor religioase pentru toţi credincioşii islamului144.

După eşecul din faţa Vienei (1633), războiul sfânt lasă loc djihâd-ului defensiv, care venea să justifice pierderile teritoriale şi să revigoreze spiritul războinic al otomanilor în faţa atacurilor puternice ale statelor creştine europene. Când, în 1690, sultanul Suleiman al II-lea (1687-1691) mobilizează trupele, aminteşte că războiul sfânt nu mai este o obligaţie colectivă, ci una individuală. Ideologia djihâd-ului nu dispare nici în secolul al XIX-lea. Ultimele chemări la djihâd au fost lansate în timpul primului război mondial (1914-1918), când au fost chemaţi la luptă toţi musulmanii valizi. Acest act a fost emis când din afara „Casei Islamului” apărea o mare ameninţare. La definirea preceptelor războiului sfânt şi a urmărilor acestuia, văzut ca un plan divin, rolul esenţial l-au avut clericii şi teologii musulmani.

Djihâd-ul era perceput ca o obligaţie religioasă. Conform doctrinei sunnite, orice individ, pentru a deveni un bun musulman, trebuia să îndeplinească cinci obligaţii: profesiunea de credinţă, rugăciunile, dania, postul şi pelerinajul la Mecca. Pe lângă acestea, ca obligaţie colectivă, apare djihâd-ul. La lupta efectivă nu puteau participa toţi musulmanii, de aceea sultanul primea autoritatea ca, în numele tuturor, să organizeze şi să conducă războiul sfânt. Existau şi îngrădiri juridice referitoare la cei ce participau efectiv la luptă: să aibă integritatea facultăţilor mintale, să fie bărbaţi şi sănătoşi la trup, să nu fie robi, să fie majori şi să nu fie datori nimănui, să-şi poată întreţine familia şi să-şi procure cele necesare expediţiei, să fie credincioşi lui Allah şi să plece la război cu gând bun, cu intenţia sinceră de a se lupta

143 v. Alfred Morabia, La notion de gihad dans l’Islam medieval, Paris, 1974.144 Stadford Shaw, History of the Ottoman Empire and Modern Turkey, London, New York, 1976.

pentru propagarea religiei, şi nu pentru pradă. Djihâd-ul ca obligaţie individuală a apărut în momentele de criză din istoria islamului. O asemenea situaţie a fost cea din perioada cruciadelor, când armatele nu puteau să obţină victoria, şi atunci djihâd-ul devenea obligaţie individuală, ca şi rugăciunea. În cazul atacului inamic, djihâd-ul defensiv devenea datorie individuală pentru toţi musulmanii, inclusiv pentru sclavi, femei, copii, infirmi sau supuşi nemusulmani145.

Deoarece în anumite momente mulţi dintre musulmani refuzau să participe la război, sultanii însoţeau chemarea la război cu ameninţări de pedepsire severă în caz de neparticipare. Cei care participau îndeplineau un prescript religios, dar beneficiau de pradă şi de martiraj. Pe lângă recompensa materială (pradă), apare şi recompensa spirituală (martirajul). Cel care era ucis pe calea lui Allah dobândea onoare în lumea aceasta şi în cea de dincolo. Existau martiri militari, ucişi în lupte terestre sau pe mare, sau martiri civili ce au murit în răscoale sau ucişi de rebeli şi tâlhari. În luptele cu Imperiul Bizantin şi cu statele creştine din sud-estul Europei, martirajul a fost o prezenţă continuă. Chiar Dunărea, în care au pierit mulţi musulmani, era denumită „apă de gazi” sau izvorul Paradisului146.

Instaurarea unei păci între Creştinătate şi Islam, deşi utopică, era gândită de unii savanţi europeni renascentişti, precum Nicolau din Cusa (1401-1464). Chiar şi unii gânditori otomani s-au oprit asupra acestei idei, reflectând asupra păcii religioase. Nemusulmanii din sud-estul Europei se bucurau de o anumită toleranţă religioasă din partea otomanilor, în comparaţie cu persecuţiile religioase din secolele XV-XVI. Se poate afirma că protecţia acordată Bisericii ortodoxe, pe baza toleranţei religioase a Islamului, constituie un element esenţial în conceptul de pax otomanica. Prin aceste principii se urmărea să se argumenteze coexistenţa paşnică dintre musulmani şi nemusulmani în perioada în care războiul sfânt era abandonat. Orice luptă pornită de către otomani era însoţită în prealabil de o „somaţie religioasă”, care putea fi acceptată sau respinsă. Convertirea nemusulmanilor pe cale paşnică era soluţia cea mai dorită pentru sfârşitul războiului sfânt. După cucerirea Constantinopolului, Mahomed al II-lea a garantat genovezilor din Galata că „nici un necredincios (gâvur) nu va fi convertit cu forţa la Islam”. Convertirea putea să-l scape pe cel ce o accepta de neplăcerile unui război sau de taxele speciale pe care trebuia să le plătească dacă era cucerit şi îşi păstra credinţa. Au existat şi cazuri interesante de islamizare, precum cele din Bosnia din secolul al XIV-lea, unde mulţi creştini au îmbrăţişat Islamul din cauza persecuţiilor Bisericii catolice şi a taxelor mari ale Bisericii ortodoxe. Islamizări forţate au fost puţine la număr şi au fost efectuate doar în cazuri extreme.

Căderea Constantinopolului (1453)

După un asediu îndelungat, în care otomanii şi-au arătat priceperea în organizarea unui front înaintea unei puternice cetăţi, în data de 28 mai a început atacul general, ce s-a soldat în final cu ocuparea capitalei bizantine. Când cei din cetate au dat alarma, vestind atacul turcilor, bisericile din preajma zidurilor au început să tragă clopotele şi îndată, biserică după biserică, au vestit în întreg oraşul că turcii au atacat fortificaţiile. Imediat, toţi bărbaţii din oraş s-au întors la posturile lor pentru a apăra cetatea. Femei, copii şi chiar călugăriţe s-au îndreptat spre locurile unde zidurile avuseseră de suferit din cauza loviturilor de tun, pentru a căra pietre şi a ajuta la rezidirea parapeţilor. Bătrânii şi copiii au ieşit din case şi s-au dus în biserici, fiind convinşi că sfinţii şi îngerii îi vor ocroti. Mulţi se îndreptau spre biserica „Sf. Teodosia”, de lângă Cornul de Aur, unde în ziua următoare, marţi, urma să se prăznuiască hramul. Alţii aveau convingerea că, deşi necredincioşii otomani vor pătrunde în oraş, totuşi, cei refugiaţi în catedrala „Sfânta Sofia” vor rămâne teferi. În toate bisericile se auzeau sfintele slujbe şi rugăciuni înălţate cu ardoare către Sfânta Fecioară Maria ca să ocrotească şi să scape oraşul de furia necredincioşilor.

Oastea otomană avea obiceiul ca, mai înainte de a ataca, pentru înfricoşarea adversarului, să fie trimis un corp de oaste format din luptători mai puţin experimentaţi, din oameni care, pentru diferite

145 Viorel Panaite, op.cit., p.144-147.146 Paul Wittek, The Rise of the Ottoman Empire, London, 1938.

beneficii, acceptaseră să lupte sub steagul profetului. Unii dintre aceştia erau turci, dar cei mai mulţi erau creştini slavi, unguri, nemţi, italieni şi chiar greci. Pentru plată şi promisiunea prăzii, aceştia erau gata să lupte împotriva altor creştini. În faţa atacului acestora, oraşul, sub comanda împăratului Constantin al XI-lea Dragases şi a italianului Giustiniani, a reuşit să-i respingă fără să aibă pierderi serioase. După acest atac a urmat cel al armatei regulate, formată din soldaţi bine instruiţi şi înarmaţi. La vremea acestui atac deja se lăsa întunericul. În timpul confruntărilor a fost rănit grav Giustiniani, cel care comanda corpul de oaste italian trimis la intervenţia papei. Retragerea lui Giustiniani a adus deznădejde în tabăra asediaţilor, care au început să creadă că bătălia era pierdută. Curând, înaintea atacatorilor otomani nu au rămas decât împăratul şi grecii. Tuturor le era evident că oraşul este cucerit. În învălmăşeala creată au pierit împăratul şi cei din preajma sa. Oraşul a fost cucerit pe 29 mai.

După cucerirea oraşului, au urmat trei zile în care armata otomană a prădat şi jefuit locui torii, palatele şi bisericile. Cei ce se refugiaseră în biserici au fost luaţi robi, otomanii furând şi odoarele şi obiectele de preţ. De urgia jefuitorilor nu a scăpat nici biserica „Sfânta Sofia”: „Intrând în biserica cea mare, Sfânta Sofia, au aflat acolo oameni fugiţi, chemând pe Dumnezeu într-ajutor, o mare mulţime de bărbaţi, femei şi copii; pe aceştia i-au şi prins ca într-un năvod şi pe toţi i-au robit, fără nici o împotrivire, şi i-au dus o parte la trireme iar alta în tabără147”. Casele particulare au fost jefuite una după alta, iar cei ce se opuneau erau ucişi pe loc.

În după-amiaza zilei de 29 mai, când jaful aproape încetase, şi-a făcut intrarea în oraş şi sultanul Mahomed. Acesta s-a îndreptat către catedrala „Sfânta Sofia”, unde a săvârşit prima rugăciune în biserica ce devenea astfel moschee. Toate clădirile oraşului au ajuns în grija sultanului, ca şi robii proveniţi din marile familii nobile, dintre care însă unii au fost ucişi. Sunt istorici care au afirmat că turcii au fost mai puţin cruzi decât cruciaţii, în 1204148.

Îndată după cucerirea Constantinopolului, sultanul s-a îngrijit de bune relaţii cu Biserica ortodoxă. Chiar din timpul atacului asupra oraşului, sultanul a dat ordin ca biserica „Sfinţii Apostoli”, a doua ca mărime şi importanţă, să fie păzită şi lăsată în seama creştinilor. Au fost ferite de jafuri bisericile din preajma Mânăstirii Studion, ca şi cele din Fanar.

La căderea capitalei bizantine, scaunul patriarhal era vacant. Ultimul patriarh ecumenic, Grigorie III Mamas (1443-1450), unionist, fugise în Occident din cauza opoziţiei poporului faţă de unirea cu latinii. Repulsia grecilor faţă de actul de la Ferrara-Florenţa este edificator redată de cronicarul Ducas: „Locuitorii Constantinopolei însă, din ziua aceea, în care s-a făcut chipurile unirea cu Biserica cea Mare, se fereau de aceasta ca de o sinagogă a iudeilor şi nu era într-însa nici aducere de jertfă, nici ardere de tot, nici tămâie. De se întâmpla ca vreunul dintre preoţi să slujească în vreo zi mare, oamenii ce veniseră să se roage stăteau până la ora proscomidiei şi atunci toţi ieşeau: şi femei, şi bărbaţi, şi călugări şi călugăriţe. Ce să mai spun? Şi biserica o considerau ca altar păgân şi jertfa ca fiind adusă lui Apolon”149. În noua situaţie, pentru a se ajunge la un modus vivendi, grecii s-au gândit ca patriarh să fie un adversar al unirii cu latinii, care să fie agreat şi de sultan. De aceea, a fost propus pentru scaunul patriarhal Ghenadie Scholarios. Înainte de a intra în monahism, acesta fusese secretar al împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) şi, în această calitate, participase la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). Ca mirean, nu a semnat actul din 6 iulie 1439. După moartea mitropolitului Marcu Eugenicul al Efesului (1444), apărător al Ortodoxiei la Ferrara-Florenţa, conducătorul partidei antiunioniste din Bizanţ a devenit Ghenadie. De asemenea, după călugărirea sa, el a protestat (la 1 nov. 1452, din Mânăstirea Pantocrator) împotriva proclamării oficiale a unirii în Bizanţ. „Ghenadie nu înceta zi de zi să înveţe şi să scrie în contra uniţilor şi să îndruge silogisme şi obiecţii în contra prea înţeleptului şi fericitului Toma d’Aquino şi a scrierilor lui şi contra lui Dimitrie Kidonis, arătându-i ca eretici; şi el avea din sfatul ţării ajutător şi complice pe primul-ministru, pe marele duce, care, când bizantinii au văzut armata nenumărată a turcilor, a îndrăznit să spună în contra

147 Critobulos de Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467, ediţie de Vasile Grecu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p.146.148 Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Bucureşti, 1971, p.145.149 Ducas, Istoria turco-bizantină, 1341-1462, ediţie critică de Vasile Grecu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958, p.318.

latinilor, dar mai mult în contra Constantinopolei, un cuvânt atât de greu, că «mult mai bine e să ştie domnind în mijlocul oraşului turbanul turcesc decât tiara latină».”150

Alegerea patriarhului Ghenadie Scholarios a însemnat ridicarea în marea demnitate a unui reprezentant de frunte al Ortodoxiei. În catedrala „Sfinţii Apostoli”, necropola împăraţilor bizantini, zidită de Constantin cel Mare (306-337) şi restaurată de Justinian (527-565), dar jefuită în 1204 de cruciaţi, a avut loc întronizarea noului patriarh. Cronicarul Gheorghe Sfranţes prezintă momentul în care patriarhul a fot chemat la sultan: „Şi venind patriarhul, l-a primit tiranul cu mare cinste şi, vorbind multe împreună, i-a făcut patriarhului multe promisiuni. Iar când s-a apropiat timpul să plece patriarhul din palat, ridicându-se sultanul, i-a dat acea preţioasă cârjă şi l-a rugat să o primească”. Patriarhul a păstrat reşedinţa de la „Sfinţii Apostoli” până în 1455, când i s-a dat mânăstirea de călugăriţe „a Preafericitei Fecioare”, unde a rămas sediul Patriarhiei Ecumenice până în 1587.

Sultanul Mahomed al II-lea a acordat drepturi şi privilegii clerului ortodox. Ca răspuns, patriarhul ecumenic răspundea, ca etnarh, pentru abaterile grave ale credincioşilor ortodocşi. În 1461, sultanul a acordat drepturi similare catolicosului armean şi rabinului suprem al iudeilor.

La cererea sultanului, formulată după ce acesta l-a vizitat pe patriarh în reşedinţa sa de la Mânăstirea „Preafericitei Fecioare”, patriarhul Ghenadie a alcătuit o mărturisire de credinţă: Despre calea mântuirii oamenilor, împărţită în 12 capitole, după numărul sfinţilor apostoli, care este socotită cea dintâi scriere simbolică a Bisericii ortodoxe după Sinodul II ecumenic, unde s-a definitivat simbolul niceo-constantinopolitan. Lumea musulmană cunoştea astfel învăţătura de credinţă ortodoxă151.

Prin drepturile dobândite din partea autorităţilor otomane, fără să urmărească acest lucru, patriarhul devenea într-o oarecare măsură un continuator al Imperiului Bizantin dispărut. Treptat, patriarhul a reuşit să-şi refacă autoritatea şi prestigiul, zdruncinate de încercările de unire cu latinii. Cu fiecare cucerire a otomanilor, în lumea creştină ortodoxă creştea şi puterea patriarhului ecumenic. Sub jurisdicţia acestuia au ajuns scaune ierarhice istorice din Balcani. În 1465, patriarhul Ghenadie II Scholarios s-a retras la Mânăstirea Prodromu, de lângă oraşul Serres, unde a murit în 1472. Mormântul său se mai vede şi astăzi. Acest patriarh, primul sub stăpânirea turcilor, a reuşit, cu mari sacrificii şi greutăţi, să stabilească cu claritate locul şi rolul Bisericii în noua conjunctură politico-religioasă. Biserica ortodoxă rămânea singura instituţie care-i ocrotea pe credincioşii greci152.

După căderea Constantinopolului, flota otomană s-a îndreptat împotriva insulelor greceşti care, treptat, au acceptat suveranitatea sultanului. Chiar din 1453, Mahomed al II-lea a impus tribut despoţilor Moreii. Ofensiva deosebită a otomanilor a fost oprită doar la asediul Belgradului (1456): „…însuşi plecă asupra Belgradului cu putere grea şi cu tunuri foarte multe. Sosind şi bombardând cu bolovanii, dărâmând zidurile şi având şi pe Dunăre până la 60 de vase, ajunsese cu războiul aşa de departe, încât turcii au intrat înăuntru şi s-au apucat de prădat. Atunci, Iancu …, trecând Dunărea, căci sosise în ziua aceea, şi intrând în oraş, i-a urmărit de aproape şi, pe unii omorându-i iar pe alţii rănindu-i, i-a gonit afară. Şi ieşind însuşi pe poartă cu ostaşi mulţi, i-a luat întreaga pregătire de război. Şi după ce a ucis pe mulţi turci, aşa încât însuşi sultanul a fost rănit la şold, s-a întors în sfârşit în oraş şi a dat foc vaselor turceşti. Şi tiranul, ruşinat, s-a întors la Adrianopole şi ameninţa să pornească anul următor cu război asupra Belgradului.”153 Otomanii au avut de înfruntat şi opoziţia Ţării Româneşti, care, prin domnitorul Vlad Ţepeş, a refuzat în 1462 să plătească tribut. Marea epopee a luptei antiotomane este legată de Ştefan cel Sfânt al Moldovei.

Sistemul millet-urilor

150Ibidem, p.319.151 Steven Runciman, op.cit., p.148.152Ibidem, p.150-152.153Ducas, Istoria turco-bizantină, 1341-1462, p.420.

Condiţia nemusulmanilor era stabilită de un sistem de legi. În secolele XIV-XV, otomanii au încercat să atragă populaţia creştină din teritoriile cucerite prin păstrarea legilor şi a obiceiurilor, prin acordarea de privilegii şi prin recunoaşterea şi integrarea Bisericii ortodoxe în sistemul administrativ otoman. După căderea Constantinopolului, s-a organizat un sistem administrativ pentru creştini – millet – care s-a impus treptat în perioada cuprinsă între 1453 şi secolul al XVI-lea. Acest sistem s-a păstrat până în epoca modernă. Toţi creştinii supuşi ai statului otoman erau consideraţi ca formând o singură comunitate, numită de regulă Rum milleti154. Biserica ortodoxă se bucura de anumite drepturi asupra comunităţilor ortodoxe: drept de legislaţie (în domeniul cultic, dogmatic şi disciplinar), drept de autonomie eclesiastică internă, conform dreptului canonic; drept disciplinar aplicat clericilor şi laicilor acuzaţi de violarea dogmelor şi a legilor religioase, dreptul financiar de a impune taxe pentru întreţinerea clerului155. În raport cu autorităţile otomane, clerul creştin, în special clerul superior, beneficia de privilegii speciale, între acestea fiind mai ales scutirea de taxe. În fruntea comunităţii greco-ortodoxe se afla patriarhul ecumenic, millet-başi (şef al comunităţii). Acesta era reprezentantul oficial al comunităţii în raporturile acesteia cu autorităţile musulmane. Numirea şi confirmarea patriarhului se făcea printr-un berat (diplomă imperială). De aceea şi rangul patriarhului ecumenic în ierarhia otomană era acela de paşă cu trei tuiuri (tuğ), asemănător cu cel pe care îl aveau şi voievozii români. La investire, patriarhul plătea un peşcheş, ca dar oficial. Cu ocazia reconfirmării la un an sau la trei ani se plătea mukarer-ul. Din această cauză, s-a ajuns ca patriarhii să fie schimbaţi foarte des156. Şi pentru populaţia mozaică, millet-yahudi, exista un haham-başi (rabin şef) încă din 1453. Georgienii (millet-ermeni) aveau o astfel de organizaţie, care îi cuprindea pe monofiziţi, nestorieni, iacobiţi şi romano-catolici. Conducătorii acestor comunităţi răspundeau direct în faţa puterii centrale otomane. Protejarea cultelor religioase practicate de nemusulmanii tributari era garantată de „legămintele” înche-iate de Poartă cu reprezentanţii acestora. Un astfel de legământ rămas ca model este datat din 632, fiind încheiat între profetul Mahomed şi creştinii din localitatea Nadjran. Astfel de practici vor ajunge apoi codificate în texte juridice în secolele VIII-IX. În practica relaţiilor româno-otomane, semnificative sunt Capitulaţiile, sistematizate juridic în secolul al XVIII-lea, pe baza unor tradiţii. Se cerea ca, în schimbul tributului plătit, să fie garantată protecţia cultului ortodox. O serie de călători europeni din secolele XVI-XVIII consemnează faptul că în Principatele Române bisericile ortodoxe nu suferiseră de pe urma turcilor. De asemenea, se interzicea trupelor otomane să jefuiască teritoriile supuse Porţii care plăteau tribut. În cazul încheierii păcii, de multe ori, o condiţie a acesteia era eliberarea robilor creştini. Ţările Române s-au bucurat astfel de un gen de protectorat din partea otomanilor, protectorat împărţit însă în secolul al XIX-lea cu Rusia.

Concluzii

Căderea Constantinopolului a însemnat prăbuşirea unui imperiu ce moştenise valorile culturale şi spirituale ale Eladei şi Romei, creator al unei civilizaţii ce a adus roade bogate în toată Europa de Răsărit. Loviturile care i-au cauzat dezintegrarea i-au fost date de un popor tânăr, venit dintr-o lume îndepărtată, cu alte tradiţii, cu o cultură săracă, dar cu o religie nouă, puternică, care a reuşit să canalizeze spre exterior dorinţa de cucerire, dar care nu a reuşit să tempereze setea de violenţă şi distrugere. O dată cu urcarea pe tron a lui Mahomed al II-lea, devenea previzibil felul în care se va încheia conflictul dintre cele două imperii, dintre cele două lumi diferite la acel moment prin scopurile pe care le aveau. Cu siguranţă că umanitatea a cunoscut şi alte evenimente la fel de cruciale pentru existenţa ei, dar asediul şi căderea Constantinopolului reprezintă pentru secolul al XV-lea un fenomen istoric aparte. Izvoarele istorice prezintă în amănunt acest eveniment şi accentuează însemnătatea anului 1453 asupra creştinismului ortodox. Este adevărat însă că, înainte de acest an, Imperiul Bizantin

154 Halil Inalcik, The Status of the Greek Orthodox Patriarch under the Ottomans, în „Turcica”, tom XXI-XXII, 1991, p.407-436.155 Viorel Panaite, op.cit., p.174.156Ibidem, p.175.

îşi primise osânda. Decăderea economică, pierderile teritoriale, frământările religioase, încercările de refacere a unităţii creştine au epuizat imperiul în dorinţa de a-şi găsi salvarea.

Pe de altă parte, mai întâi arabii musulmani, apoi turcii otomani au privit cu râvnă la zidurile capitalei bizantine, jinduind la ziua în care să doboare steagul imperial ce flutura pe creneluri. Sultanii otomani începând cu Baiazid şi până la Mahomed al II-lea au organizat campanii de luptă antibizantine, căutând să ajungă să asedieze cetatea imperială. În secolul al XV-lea, ameninţarea otomanilor copleşea Constantinopolul. Cu toate acestea, atât papalitatea cât şi celelalte state occidentale nu realizau marele pericol, iar când au înţeles că prin căderea marelui oraş este ameninţată şi Europa, era prea târziu pentru a-l salva. Dar cu siguranţă că şi organizarea unei puternice apărări a Constantinopolului nu ar fi făcut altceva decât să întârzie pentru o scurtă perioadă un eveniment ce devenea inevitabil.

Ceea ce este interesant este faptul că ameninţarea otomană, care ar fi trebuit să-i apropie pe creştini şi să-i determine să ajungă la o unitate, a avut un efect invers. Neînţelegerile dintre greci şi latini au devenit tot mai acute, iar prăpastia dintre cele două lumi tot mai adâncă. Cruciadele şi sinoadele unioniste i-au învrăjbit pe clericii şi pe credincioşii celor două Biserici. Neîncrederea domnea şi de-o parte, şi de cealaltă.

Anul 1453 a devenit un punct de reper în istorie atât pentru ortodocşi, cât şi pentru musulmani, care îşi afirmau forţa şi vigoarea ca nouă putere politică. Această dată a mărit suspiciunea cu care se priveau două religii: creştinismul şi islamismul. Aceste două religii, ce au dat culturi nemuritoare, s-au confruntat permanent şi continuă să se confrunte prin mijloacele moderne ale unor războaie distrugătoare, care, deşi duse de pe poziţii inegale, aduc pierderi uriaşe şi de o parte, şi de cealaltă. Trăim timpuri în care două civilizaţii participă la lupte ce se aseamănă mult cu cele din veacul al XV-lea.

11. Bisericile Ortodoxe

Raporturile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii

Reforma protestantă a scindat Biserica Apusului într-o perioadă de transformări politice de coagulare a doctrinei protestante, lideri ai acestei învăţături au căutat să lege contacte cu Biserica Ortodoxă. Din 1451, husiţii di Praga încercau o apropiere de Patriarhia Constantinopol, acţiune reluată în 1575 şi 1747 de urmaşii acestora “Fraţii Moravi” şi de aliaţii lor “Herrenhutemi”.

Contacte mai clare au realizat luteranii. Chiar Luther aprecia învăţăturile ortodoxe care nu admiteau primatul papal, purgatoriul sau azima. Aflând despre doctrina luterană, patriarhul ecumenic Ioasaf II (1555-1565) trimite în 1559 la Wittenberg pe diaconul Dimitrie Mysos care a luat legătură cu Filip Melanchton. Prin acesta ajunge la Constantinopol o scrisoare din partea lui Melanchton şi o traducere grecească a Confesiunii Augustane. Mysos nu s-a îndreptat însă către Constantinopol, ci s-a oprit la Braşov unde colaborează cu Johannes Benkner şi Diaconul Coresi la editarea Catehismului (1559) cu învăţături protestante. A colaborat şi cu Iacov Heraclie Despotul, voievodul Moldovei, care deschisese o şcoală umanistă la Cotnari (1562), unde ajunge profesor chiar ginerele lui Filip Melanchton. Ideile protestante nu au prins nici la românii moldoveni, nici la cei din Ardeal, din timpul evanghelizării lui Pavel Tordaş.

În 1566 hughenoţii franceză iau legătura cu patriarhul ecumenic Mitrofan III, trimiţându-i o Mărturisire de credinţă, dar fără să primească un răspuns din partea ortodocşilor. O admiraţie specială a arătat ortodocşilor David Chytreus care a tipărit în 1568 o lucrare despre învăţătura de credinţă ortodoxă, fără a înţelege însă doctrina despre cinstirea sfinţilor şi icoanelor.

Teologii luterani au intensificat acţiunile lor în timpul păstoririi patriarhului ecumenic Ieremia II (1572-1595). Aceste primeşte două scrisori din partea vestiţilor teologi Martin Crusins şi Iacob Andreas. La 25 septembrie 1574, patriarhul primeşte o nouă scrisoare şi o traducere în greceşte a Confesiunii Augustane cu rugămintea de a se pronunţa. Patriarhul le-a răspuns cerându-le să rămână credincioşi învăţăturii lăsate de Sfinţii Apostoli şi de sinoade, criticând rătăcirile protestante. În scrisoarea din 15 mai 1576, ce conţine 21 de capitole, a combătut punct cu punct Confesiunea Augustană. Acelaşi răspuns l-a dat şi la 1 mai 1579, pentru ca la scurt timp corespondenţa să se întrerupă, din pricina alunecării spre polemică. Răspunsurile patriarhului Ieremia sunt prima combatere ortodoxă a inovaţiilor protestante.

În vremea patriarhului Meletie Pigas al Alexandriei a avut loc la Viena (1599) o conferinţă mixtă cu participarea protestanţilor şi ortodocşilor. Se spera într-o colaborare pentru stoparea influenţei catolicismului. Patriarhul Meletie Pigas preciza însă într-o scrisoare din 8 decembrie 1600 către exarhul Poloniei, Kiril Lukaris, că o apropiere de protestanţi nu este posibilă în acest moment, ci cu ajutorul lui Dumnezeu poate în viitor.

Coloniştii au avut o atitudine mai dură şi o abordare mai dinamică, concludent fiind cazul patriarhului ecumenic Kiril Lukaris (1620-1638), fost exarh al Poloniei (1594-1600), unde luptase împotriva prozelitismului iezuit care scindase Biserica Ortodoxă prin uniaţia de la Brest (1596). Fost patriarh al Alexandriei (1602-1620), Kiril Lukaris se bucura de un prestigiu deosebit. A păstorit însă într-o perioadă foarte zbuciumată generată de războiul confesional occidental de 30 de ani (1618-1648), când a fost nevoit să oscileze între catolici şi protestanţi. Simpatia lui Kiril Lukaris pentru colonişti de la care a primit sprijin în vremea păstoririi sale, a determinat apariţia unei Mărturisiri de credinţă calvinizantă ce a fost pusă pe seama sa (1629). Deşi a negat că este autorul acestei mărturisiri, scandalul produs şi exploatat atât de catolici, cât şi de protestanţi, a compromis pe marele ierarh. Datorită intrigilor apusene, susţinute şi de grecul Kiril Kontaris, patriarhul Kiril Lukaris a fost arestat de turci şi ucis de ieniceri la 7 iulie 1638. Astfel, legăturile cu calvinii, dar şi cu ceilalţi protestanţi, au intrat de acum în declin.

Mărturisirile de credinţă

Propaganda apuseană exploata situaţia dificilă în care se afla Biserica Ortodoxă ajunsă sub stăpânirea otomanilor. Pentru a stopa această propagandă, Biserica Ortodoxă şi-a prezentat şi apărat propria mărturisire de credinţă. Sinodul de la Constantinopol din 1638 a condamnat Mărturisirea calvinizantă a lui Kiril Lukaris. Sinodul prezidat de Kiril II Kontaris, a condamnat atât opera, cât şi persoana lui Lukaris. La această condamnare s-a asociat şi Mitrofan Kritopoulos, patriarhul Alexandriei (1636-1639). Un alt sinod convocat în 1642 de patriarhul ecumenic Partenie a condamnat numai Mărturisirea atribuită lui Lukaris. În timpul dezbaterilor un rol important l-a avut marele teolog grec, Meletie Sirigul (1586-1664).

Sinodul de la Iaşi, pregătit de mitropolitul Petru Movilă al Kievului şi domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, s-a întrunit în toamna anului 1642, în biserica Sfinţii Trei Ierarhi. Sinodul a luat în dezbatere Mărturisirea de credinţă a mitropolitului Petru Movilă, discutată la Kiev în 1640. Delegaţii de la Iaşi, între care şi Meletie Sirigul, cel mai mare teolog grec al secolului său, au căzut de acord asupra punctelor controversate potrivit învăţăturii ortodoxe. S-a precizat că nu există Purgatoriul, iar prefacerea Darurilor în Sfânta Euharistie are loc la epicleza euharistică (rugăciunea de invocare a Sfântului Duh). Cele hotărâte la Iaşi au primit şi consimţământul Sinodului de la Constantinopol din 1643, prezidat de patriarhul Partenie I al Constantinopolului (1639-1644).

Sinodul de la Ierusalim (1672). Patriarhii ortodocşi, împreună cu alţi 40 de ierarhi, au ţinut în 1672 un sinod la Constantinopol, în care au condamnat Mărturisirea lucariană şi a aprobat Mărturisirea patriarhului Dositei al Ierusalimului. Mărturisirea “Pavăza Ortodoxiei” a patriarhului Dositei a fost luată în discuţie şi de sinodul de la Ierusalim din 26 martie 1672, cu ocazia sfinţirii bisericii Naşterii Domnului din Betleem, la care au participat 71 de episcopi. Mărturisirea se dorea un răspuns către janseniştii din Franţa.

Un sinod s-a ţinut la Constantinopol în 1691 sub conducerea patriarhului ecumenic Kalinic II (1689-1693), care a condamnat învăţătura protestantă ce circula printre grecii din Constantinopol.

Mărturisirile de credinţă din secolul al XVII-lea

După definitivarea Crezului creştin la cel de-al doilea Sinod ecumenic (381), prima Mărturisire de credinţă aparţine patriarhului Ecumenic Ghenadie II Scholarios (1454-1456; 1462-1463; 1464-1465), primul patriarh ecumenic după cucerirea Constantinopolului de către turcii otomani la 29 mai 1453. Această mărturisire de credinţă a fost compusă în 1456 de Ghenadie II pentru a prezenta sultanului Mohamed al II-lea învăţătura ortodoxă.

Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos (1625). Rugat de teologii din Helmstedt în 1625 să expună doctrina creştină ortodoxă, Mitrofan, care studiase în Anglia, Elveţia şi Germania şi cunoştea spiritul şi gândirea protestantă, a alcătuit o mărturisire în 23 de capitole care precizează diferenţele dogmatice dintre ortodocşi şi protestanţi.

Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petre Movilă. A fost scrisă în limba latină după modelul apusean cu 161 de întrebări şi răspunsuri împărţite în trei grupe: Despre credinţă (explică Crezul); Despre nădejde (explică Tatăl nostru şi Fericirile); Despre iubire (explică Decalogul). La început s-a observat o influenţă a scolasticii catolice, ce a fost înlăturată prin Sinodul de la Iaşi (1642) şi de Teologul Meletie Sirigul. Această mărturisire a fost acceptată pe rând de întreaga Ortodoxie.

Mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei II Notara (1669-1707) al Ierusalimului, intitulată Pavăza Ortodoxiei, a fost aprobată de Sinodul de la Ierusalim din 1672. Se simte o influenţă apuseană prin folosirea termenului transsubstantiatio.

I. Patriarhia Ecumenică – o scurtă istorie

În preajma primului sinod ecumenic, (325), scaunul episcopal de Bizanţ avea o autoritate religioasă redusă, fiind sub jurisdicţia Mitropoliei de Heracleea Traciei. Domnia împăratului Constantin cel Mare, care a dat libertate religioasă creştinilor prin Edictul de la Milan (313), a ridicat şi prestigiul episcopului de Bizanţ, prin mutarea capitalei imperiale în acest oraş-port, colonie grecească. Devenit din 330 oraşul Constantinopol, a fost părtaş la toate disputele politice şi religioase şi a marcat fundamental istoria creştinismului. La Sinodul II ecumenic, din 381, autoritatea episcopului de Constantinopol – Noua Romă este precizată prin actele sinodale, Canonul 3, care hotărăşte ca „episcopul Constantinopolului să aibă întâietate de onoare (τα πρεσβεια της τιμης – primatus honoris) după episcopul Romei, pentru că de fapt aceea este Roma cea Nouă”. Acest canon l-a nemulţumit pe episcopul Romei, care a refuzat să accepte toate hotărârile sinodului, până în secolul al VI-lea. Începând cu secolul al VI-lea, patriarhul de Constantinopol a luat titlul de patriarh ecumenic. Această onoare a fost dată de împăratul Iustinian (527-565), în anul 533, patriarhului Epifanie al Constantinopolului (520-535). Sinodul local din 588 a hotărât atunci ca, începând cu titularul scaunului episcopal din acea vreme, Ioan al VI-lea Postitorul (582-595), toţi întâistătătorii Constantinopolului să poarte titlul de patriarh ecumenic. Împotriva acestei titulaturi a protestat papa Grigorie cel Mare al Romei (590-604), printr-o scrisoare din anul 595 în care, ca semn de smerenie şi reproş, şi-a luat titulatura de Servus servorum Dei. De altfel, prestigiul Constantinopolului fusese precizat şi de Canonul 28 al Sinodului IV ecumenic157. Cu autoritatea sa, Patriarhia de Constantinopol a avut posibilitatea să intervină în viaţa bisericească a Patriarhiilor de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi să aibă un prestigiu mai mare decât celelalte patriarhate răsăritene. În relaţia cu Apusul, Patriarhia Ecumenică a fost într-o permanentă concurenţă şi dispută cu Roma158. Treptat, Patriarhia Ecumenică s-a numit şi Marea Biserică a lui Hristos.

Afectate de numeroasele erezii din secolele IV-VI, patriarhiile răsăritene de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim au devenit obiective uşor de cucerit în secolul al VII-lea de arabii musulmani. Deşi Constantinopolul a încercat mereu să înlăture stăpânirea musulmanilor în Asia Mică, până la urmă a trebuit să cedeze cea mai mare parte din vechile teritorii imperiale159. Anihilarea patriarhatelor răsăritene în urma invaziei arabe nu a diminuat misiunea apostolică a Patriarhiei de Constantinopol, care a reuşit convertirea bulgarilor160 şi a ruşilor161. În faţa acestor evenimente, Patriarhia Ecumenică a pierdut contactul cu Biserica apuseană latină. Slăbirea legăturilor religioase dintre Constantinopol şi Roma a dus la apariţia unor tensiuni între cele două centre religioase162.

Patriarhia Ecumenică şi-a continuat existenţa şi după căderea Constantinopolului, sub turci, în 1453. În noua situaţie, legăturile cu lumea occidentală catolică au cunoscut un regres. Ultimul contact direct de mare importanţă l-a marcat Conciliul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)163. Prestigiul pe care l-a avut patriarhul ecumenic în istorie a impus respect şi din partea otomanilor. De aceea, Mahomed al II-lea i-a recunoscut patriarhului privilegiile de care se bucurase până atunci şi a oferit libertate creştinilor164. Patriarhul a primit titlul de etnarh, şef al naţiunii creştine (rum mileti), 157 Pr.prof. I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon (451), în „ST” XXII (1970), nr.3-4, p.179-211; M. Costandache, Patriarhia şi demnitatea de patriarh în Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia” XVII (1965), nr.2, p.225-249.158 v. S. Vailhé, Origines de l’Eglise de Constantinople, în „Echos d’Orient”, t.X, 1907, p.287-295.159 Warren Threadgold, O scurtă istorie a Bizanţului, trad. Mirela Acsente, Ed. Artemis, Bucureşti, 2003, p.109-114.160După aşezarea în Balcani, bulgarii au împrumutat limba şi obiceiurile slavilor, s-au organizat statal, iar în secolul al IX-lea au format un adevărat imperiu, care de multe ori a fost în conflict cu Imperiul bizantin. Convertirea cneazului Boris (852-889)în 864 a înlesnit pătrunderea creştinismului în rândurile bulgarilor. Acest eveniment a marcat profund păstorirea patriarhului Fotie al Constantinopolului, consolidând autoritatea acestuia în conflictul cu scaunul Romei. Puterea politico-militară a bulgarilor a atins apogeul în timpul cnejilor Simeon (893-927) şi Petru (927-964). (v. Fr. Dvornik, Byzantine Mission among the Slavs, New Jersey, 1970.)161 Pr.prof. I. Rămureanu, Creştinarea ruşilor în lumina noilor cercetări istorice, în „ST” IX (1957), nr.5-6, p.386-413.162 R. Janin, Formation de patriarchat oecumenique de Constantinople, în „Echos d’Orient”, t.XIII (1910), p.133-140, 213-219.163 Pavel Chihaia, În legătură cu absenţa delegaţiei Ţării Româneşti la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) , în „G.B.” XXXVII (1978), nr.1-2, p.155-165; Pr.prof. Milan Şesan, Unirea florentină şi papalitatea, în „M.A”, 1961.164 Pr.prof. I. Rămureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci, în „Ortodoxia” VIII (1956), nr.1, p.71-109.

reprezentantul creştinilor înaintea sultanului, având în acelaşi timp atribuţii religioase, civile şi politice. Responsabilitatea patriarhului înaintea sultanului devenea deosebită şi de multe ori a afectat activitatea Patriarhiei Ecumenice. Din păcate, patriarhul ecumenic a devenit curând un supus al otomanilor, iar scaunul de Constantinopol, râvnit de mulţi ierarhi, un bun scos adesea de turci la licitaţie. Dintre cei 160 de patriarhi, câţi au păstorit după 1453, doar 21 au murit de moarte naturală în funcţia lor ierarhică, 105 au fost depuşi, 27 au renunţat şi 6 au fost omorâţi165. În acest sens, un moment tragic îl reprezintă uciderea de către turcii fanatici, în ziua de Paşti a anului revoluţionar 1821, a patriarhului ecumenic Grigorie al V-lea.

Istoria tumultuoasă a Imperiului otoman a influenţat şi Patriarhia Ecumenică. Decăderea puterii otomane nu a însemnat o ameliorare a vieţii bisericeşti, căci apar noi ameninţări la adresa ortodocşilor – prozelitismul catolic şi cel protestant. Concurenţa dintre protestanţi şi catolici a generat pentru creştinii din Asia Mică momente dramatice, cum ar fi asasinarea patriarhului ecumenic Chiril Lucaris (1620-1638). Această tensiune confesională a obligat Biserica Ortodoxă să-şi precizeze învăţătura de credinţă printr-o serie de mărturisiri ca cele ale lui Mitrofan Critopoulos (1625), mitropolitul Petru Movilă (1840) şi Dositei al Ierusalimului (1672).

În secolul al XVIII-lea, situaţia Patriarhiei de Constantinopol s-a ameliorat, căci domnitorii fanarioţi din Principatele Române erau principalii susţinători ai acesteia. Totodată, grecii comercianţi şi navigatori au elogiat pretutindeni gloria de care se bucura scaunul episcopal de Constantinopol. Pe de altă parte, din cauza dificultăţilor şi sub presiune politică, patriarhatul sârb de Ipek trece în 1766 sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Un an mai târziu, acelaşi lucru se întâmplă şi cu Patriarhia de Ohrida. Singura Biserică autocefală era cea din Rusia, care începând din 1589 îşi alegea singură ierarhia bisericească. De aceea, se poate spune că, deşi sub jug otoman, Patriarhia de Constantinopol a cunoscut în secolul al XVIII-lea o nouă strălucire, care însă s-a pierdut repede. Din acest secol, un număr tot mai mare de laici susţin administraţia bisericească. Creşte numărul şcolilor, al tipografiilor şi al oamenilor învăţaţi care susţin activitatea misionară a Patriarhiei constantinopolitane. Situaţia creştinilor din Imperiul otoman se ameliorează după pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma căreia Rusia dobândeşte dreptul politic de a interveni în apărarea ortodocşilor. Revoluţia greacă din 1821 avea să aducă pentru ortodocşii greci din Imperiul otoman vremuri grele, cu persecuţii sângeroase soldate cu zeci de mii de victime. Ca urmare a victoriei grecilor, autorităţile otomane iniţiază o campanie ce avea ca scop ameliorarea statutului creştinilor. În 1839, sultanul Abdul Hamid, prin Hatişeriful de la Ghiulkhané, garanta creştinilor dreptul de cult, egalitatea civilă şi asigurarea vieţii şi a averii. O parte dintre conducătorii otomani agreau acest document, care conferea o orientare liberală organizării politice, iar opoziţia cea mai puternică faţă de această „constituţie” a manifestat-o clerul musulman (ulema). Aceleaşi drepturi pentru creştini erau stipulate şi în înaltul decret (Hatihumayum) din 1856 al sultanului. Din păcate, aceste documente, care confereau un nou statut creştinilor, nu au fost puse în aplicare.

În calitatea sa de etnarh, patriarhul ecumenic era ajutat în conducerea Patriarhiei de un consiliu alcătuit din demnitari patriarhali, dintre care unii – care puteau fi şi laici, ca logofătul ce ţinea legătura cu Poarta, marele econom, sachelarul şi protopopii – alcătuia consiliul ce se afla permanent lângă patriarh. În cazurile speciale erau convocate sinoadele endemice, compuse din episcopi ce se aflau atunci în Constantinopol. Acestea se întruneau rar, deoarece autorităţile otomane nu permiteau ca ierarhii ortodocşi să călătorească dintr-o localitate în alta.

După cuceririle asiatice ale sultanului Selim I (1512-1570), vechile patriarhate apostolice de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim ajung în dependenţă politică faţă de patriarhul de Constantinopol. Adeseori, întâistătătorii acestor patriarhate locuiau la Constantinopol. Patriarhul ecumenic trimite acum Sfântul Mir şi acestor patriarhii istorice. Pentru a întări administraţia patriarhală, în secolul al XVIII-lea, patriarhul ecumenic Samuil I Hangeris (1763-1768; 1773-1774) a emis primul regulament de organizare a Patriarhiei din Constantinopol. El a înfiinţat un sinod permanent compus din patriarh şi

165 Pr.prof. Ioan Vasile Leb, Teologie şi istorie. Studii de patristică şi istorie bisericească, Ed. Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1999, p.231.

12 mitropoliţi, dintre care primii patru trebuiau să stea permanent în Constantinopol. Fiecare dintre cei patru deţinea câte o pătrime din sigiliul patriarhal, astfel încât fără prezenţa lor patriarhul nu putea rezolva nici o lucrare. Acest sinod era însărcinat şi cu alegerea patriarhului. Deşi acest regulament era bun, autorităţile otomane s-au opus permanent aplicării lui.

În 1820, patriarhul ecumenic Grigorie al V-lea (1791-1798; 1806-1808; 1818-1821) a reformat re-gulamentul patriarhului Samuil I în sensul că cei 12 mitropoliţi din sinodul permanent se schimbau din doi în doi ani. Pentru rezolvarea chestiunilor civile şi economice, a fost înfiinţat un Consiliu mixt alcătuit din trei mitropoliţi şi opt mireni. După 1821, patriarhul este ales de un Congres electoral format din ierarhi şi laici. Aceste regulamente, care doreau o revitalizare a Patriarhiei Ecumenice, nu au dat rezultatele scontate atât din cauza piedicilor puse de autorităţile otomane, cât şi din cauza corupţiei care domnea în rândul clerului ortodox. Concurenţa acerbă pentru ocuparea scaunelor episcopale a încurajat simonia. Episcopii îşi cumpărau demnităţile de la autorităţile otomane musulmane. Acest sistem a ruinat prestigiul Patriarhiei, care a ajuns astfel la bunul plac al Porţii.

Ideile iluministe propagate în Europa de Revoluţia franceză au declanşat şi lupta de emancipare naţională a popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei. Revoluţiile sârbă (1804-1830) şi greacă (1821-1830) au marcat începutul schimbărilor politice şi religioase în Balcani. Naţionalismul începe să pătrundă în Europa răsăriteană. Se ajunge adesea la a considera Biserica un atribut al naţiunii, un instrument destinat păstrării limbii şi tradiţiilor poporului. Emanciparea politică aduce popoarelor ortodoxe şi emanciparea religioasă. În urma unor tensiuni, Patriarhia Ecumenică a fost nevoită să recunoască autocefaliile Bisericilor Greciei (1850), Serbiei (1879) şi României (1885). Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu bulgarii, care, fără a dobândi independenţa naţională, au declanşat lupta pentru emancipare religioasă. De aceea, în 1872, Patriarhia Ecumenică a condamnat filetismul bulgarilor.

În 1860 au fost efectuate noi schimbări în organizarea bisericească a Patriarhiei. S-a făcut o separaţie între drepturile bisericeşti şi cele cetăţeneşti. Cele dintâi au intrat în atribuţia sinodului patriarhal, iar cele din urmă au fost încredinţate unor tribunale alcătuite din creştini şi musulmani. Sinodul permanent se întrunea de câteva ori pe săptămână, sub preşedinţia patriarhului. Acest sinod era ajutat de consiliul mixt. Hotărârile celor două instituţii erau aplicate de epitropia bisericească. Drepturile acordate creştinilor prin legile din 1860 nu erau acceptate de autorităţile otomane. Sultanul Abdul Hamid (1876-1909) a încercat înlăturarea acestor privilegii. Împotriva acestor încercări a protestat în 1883 patriarhul Ioachim al III-lea şi, mai târziu, patriarhul Dionisie al V-lea. Pentru a-şi păstra drepturile, Patriarhia Ecumenică a protestat în 1890. În faţa acestei situaţii, Patriarhia a dobândit următoarele drepturi: clericii să fie judecaţi de către autoritatea bisericească; consiliul mixt este singurul în drept să judece procesele cu privire la testamente, moşteniri şi averi bisericeşti; supravegherea şcolilor cade în atribuţiile statului.

Rolul Patriarhiei Ecumenice era destul de mare, fiind patriarhia cu cei mai mulţi credincioşi. Autoritatea Patriarhiei Ecumenice a fost afectată profund de războaiele balcanice (1912-1913), deoarece se ajunsese la un conflict între state ortodoxe. Consecinţa acestui conflict a fost împărţirea teritoriilor balcanice pe principiul naţionalităţilor între Serbia, Grecia şi Bulgaria. Proclamarea independenţei Albaniei (1922) determină apariţia şi în această ţară a dorinţei constituirii unei Biserici naţionale. Conflictele interetnice au izbucnit după primul război mondial. În Turcia, din cauza războiului greco-turc (1919-1923), majoritatea scaunelor episcopale rămăseseră vacante. Evenimentele petrecute în 1922 în Asia Mică au provocat un exod masiv al ortodocşilor. Ca urmare, tratatul de la Lausanne a decretat obligatoriu schimbul de populaţie între Turcia şi Grecia.

La începutul secolului XX, Patriarhia Ecumenică avea aproximativ 200.000 de credincioşi greci în Constantinopol, insulele Imbros şi Tenedos, cu patru mitropolii la Calcedon, Dercos, Prinkipio şi Imbros. În Dodecanez mai trăiau 120.000 de ortodocşi, care după 1912 nu trecuseră încă sub jurisdicţia Mitropoliei de Atena, ci se aflau în grija Patriarhiei Ecumenice, care îi numea pe ierarhi. Conflictul greco-turc din 1919-1922 a afectat profund viaţa bisericească, întrucât expulzarea ortodocşilor greci a însemnat o lovitură puternică, ale cărei consecinţe se resimt şi astăzi. Ca represalii, guvernul turc l-a expulzat, la 30 ianuarie 1925, şi pe patriarhul ecumenic Constantin al VI-lea. Patriarhul era văzut ca un

duşman al musulmanilor166 încă din 1918, când Meletie Metaxakis încurajase lupta antiotomană a grecilor. De aceea, înfrângerea grecilor în Asia Mică a pus în pericol existenţa scaunului patriarhal. Intervenţia internaţională a făcut ca acest scaun episcopal să nu fie transferat într-o altă ţară (Elveţia). Tratatul de la Lausanne, încheiat în 1923, desfiinţa toate drepturile naţional-bisericeşti ale patriarhului prevăzute de Hatihumayum-ul din 1856 şi de Canoanele generale din 1860. Acest tratat păstra pentru patriarh doar drepturile strict bisericeşti.

După înlăturarea patriarhului Meletie, care încurajase războiul grecilor, s-a întrunit la Constantinopol Sinodul local, care a preluat conducerea. La 6 decembrie 1923, a fost ales ca patriarh Grigorie, iar după moartea lui, Constantin al VI-lea, care nu a fost recunoscut de turci, fiind expulzat în 1925. În aceste momente dificile, Patriarhia Ecumenică avea totuşi 104 eparhii în Asia Mică, Europa, America şi Australia. Până la al doilea război mondial, jurisdicţia sa se întindea şi asupra ortodocşilor din ţările baltice.

Urmărind o îmbunătăţire a vieţii religioase, cultice, Patriarhia Ecumenică a adoptat, la 10 martie 1924, un nou calendar, încurajând şi susţinând adoptarea acestuia de către toţi ortodocşii. Însă gestul Patriarhiei Ecumenice nu a fost înţeles de toţi ortodocşii167, o parte semnificativă a acestora rămânând la vechiul stil.

În statul modern turc, Patriarhia Ecumenică a trebuit să suporte brutalitatea musulmanilor. Dacă în timpul războiului greco-turc (1919-1922) cruzimea turcilor faţă de ortodocşi a fost arătată prin uciderea a mii de creştini şi mai ales prin martirajul mitropolitului Hrisostom al Smirnei, mai târziu se va face simţită printr-o serie de legi cu caracter anticreştin. În urma acestui război, numeroşi ortodocşi au părăsit Asia Mică şi s-au refugiat în Grecia, Tracia şi Egipt. Arhierei şi clerici au fost maltrataţi, schingiuiţi şi îngropaţi de vii. După ce preoţii au fost izgoniţi, bisericile au fost jefuite şi profanate.

Astfel, în 1935 a fost interzis clerului grec să poarte veşminte preoţeşti. De asemenea, din cauza conflictului dintre turci şi grecii din Cipru, în 1955 au fost distruse peste 70 de biserici ortodoxe din Constantinopol. Mai târziu, în 1964, a fost interzisă apariţia revistei patriarhale „Apostolos Andreas” iar în 1971 a fost închisă Şcoala teologică de la Halki. În aceste vremuri dificile, Patriarhia Ecumenică a fost condusă cu dăruire şi pricepere de unul dintre cei mai mari patriarhi, Athenagora I (1949-1972). În timpul păstoririi sale a fost ridicată şi anatema care provocase separarea Bisericii în 1054. Activitatea acestui patriarh a fost continuată cu reale succese de Dimitrios I (1972-1992). Actualul patriarh ecumenic, Bartholomeu I, încearcă o deschidere ecumenică şi o mai strânsă legătură interortodoxă.

II. Patriarhia Alexandriei

Biserica din Alexandria îşi consideră originile ca fiind legate de Sfântul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfântului Apostol Petru. Evanghelia a predicat-o iudeilor şi grecilor, ca apoi să fie ascultat şi de populaţia antiohiană. Creştinismul cunoaşte o înflorire excepţională în Egipt, unde se ridică monahismul prin reprezentanţii săi de seamă Sfântul Antonie (251-356) şi Sfântul Pahomie (287-346). Încă din secolul al III-lea, episcopul de Alexandria avea o jurisdicţie bine definită, lucru precizat şi de can. 6 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325). Biserica din Alexandria se bucura de un privilegiu deosebit, după prestigiul oraşului, cel de-al doilea ca mărime după Roma. Oraşul adăpostea şi cea mai bogată bibliotecă a antichităţii. Aici s-a efectuat traducerea în limba greacă a Vechiului Testament (Septuaginta). Vestita şcoală teologică alexandrină a dat teologi de renume precum Clement Alexandrinul (+215), Origen (254), Sfântul Atanasie cel Mare (+373) şi Chiril (+444).

Controversa hristologică a adus şi renumele, dar şi scindarea Bisericii alexandrine. La Sinodul III ecumenic de la Efes (431) s-a remarcat geniul teologic al Sfântului Chiril, pentru ca la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451) să fie condamnat ca eretic Diodor I.

166 Raymond Janin, La destinée du patriarchat oecumenique, în „Echos d’Orient”, nr.138, Paris, 1925, p.202-211.167 Radovan Kazimirovici, Situaţia actuală de drept bisericesc a Bisericii ortodoxe Române, Arad, 1927, p.6-11.

Patriarhia Alexandriei a avut mult de suferit de pe urma cuceritorilor musulmani şi a cruciaţilor occidentali. Patriarhii Alexandriei au continuat legăturile bisericeşti cu Patriarhia de Constantinopol, iar unii dintre ei precum Atanasie al II-lea (1276-1316), a rezidat mult la Constantinopol. după jumătatea secolului al XIV-lea creştinii din nordul Africii au fost crunt persecutaţi de musulmani.

După cucerirea Egiptului de către turci, în 1517, patriarhii Alexandriei s-au refugiat la Constantinopol, continuând să-i apere pe ortodocşii alexandrini mai ales faţă de propaganda catolică şi cea protestantă calvină. Marii patriarhi precum Gherasim (1567-1630), Meletie (1636-1639) s-au remarcat prin cultura lor şi prin încercările de a-şi apăra credincioşii persecutaţi.

Preluarea stăpânirii Egiptului de către guvernatorul Mehmed Ali şi fiul său Ibrahim din 1811, a însemnat declanşarea unui proces de modernizare după modelul apusean. ortodocşii alexandrini se bucurau de sprijinul financiar primit din partea Rusiei şi a Principatelor Române.

Din 1846 patriarhii Alexandriei s-au putut întoarce la vechiul lor sediu după un exil de sute de ani. Numărul ortodocşilor scăzuse însă dramatic, datorită islamizării. O creştere a numărului creştinilor ortodocşi s-a înregistrat odată cu stabilirea aici a grecilor refugiaţi din Grecia şi Liban. Curând s-a ajuns însă la conflict deschis între greci şi arabi pentru numirea ierarhilor.

1. Situaţia politico-religioasă din Imperiul otoman în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Imperiul otoman trecea prin momente dificile la începutul secolului trecut. Autoritatea efectivă a sultanului se limita numai la capitală şi împrejurimile acesteia. Egiptul, Algeria şi Tunisia nu mai fac parte efectiv din Imperiu. Nu se mai supun puterii centrale Osman Pazvanoglu din Vidin, Ali Paşa din Ianina, Mahmud Basutli de Sködra, Ahmed Kurd Paşa de Berat. Practic, majoritatea teritoriului albanez făcea parte din Imperiu doar nominal, formându-se aşa-numitele paşalâcuri, care nu numai că nu se subordonau puterii centrale, dar în majoritatea cazurilor duceau o politică proprie care de multe ori era ostilă imperiului168.

Când vorbim despre dezvoltarea social-economică în prima jumătate a secolului al XIX-lea, trebuie să amintim de descompunerea sistemului militaro-feudal otoman. Spahiii încep să se sustragă de la serviciul militar şi mai cu seamă de la participarea la războaie. Ei doreau să-şi asigure proprietatea deplină şi moştenirea feudelor pe care le aveau. Ienicerii încep să se ocupe cu comerţul, dar şi aceştia cumpărau pământ şi se „împroprietăreau” împreună cu spahiii prin mituirea funcţionarilor statului şi a paşilor provinciali.

După 1830 în zona balcanică se instaurează pacea, fapt ce va ajuta la dezvoltarea economică a regiunii. În 1826 este desfiinţat corpul de ieniceri şi se formează o armată regulată. Totuşi, Imperiul otoman a cunoscut momente dificile în timpul războiului din 1828-1829 şi 1833, când Mahomed Ali, guvernatorul Egiptului, şi fiul său Ibrahim au ameninţat Constantinopolul prin campania din Asia Mică. Turcia a fost forţată să ceară ajutor tocmai celui mai înverşunat adversar al ei, ţarul Nicolae. Semnând în 1833 Tratatul de Unkiar-Iskelesi, Poarta dădea ea singură Rusiei posibilitatea de a-şi aduce armatele pe teritoriul ei. Această stare socială, religioasă şi economică din Balcani va ajuta la promovarea a două concepţii: una care consideră Rusia drept singura salvare a creştinilor din Imperiul otoman, Rusia exploatând încrederea populaţiei creştine pentru atingerea propriilor interese politice, şi o a doua care se referă la Grecia, fapt observat în profeţiile unui cleric erudit care trăia în coloniile greceşti din Europa, Teoklitos Poliidis, profeţii cunoscute sub titlul Vedenia fericitului ieromonah Agathanghelos, ce prezic „sfârşitul fatal al împărăţiei otomane”, „sfârşitul Imperiului habsburgic” şi „revenirea Bizanţului”169. A fost citită „ca un fel de codice divin anunţând mântuirea sigură a

168 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Bucureşti, 1974, p.19.169Θρησκευτικη και ηθικη Εγκυκλοπαιδεια, vol.I, Atena, 1963, p. 187.

creştinilor de sub jugul otoman”. Tipărită şi la Bucureşti în 1838, s-a bucurat de o largă răspândire în întreg sud-estul european170.

Până la jumătatea secolului al XIX-lea societatea balcanică a fost dominată de cele două modalităţi de a vedea eliberarea naţională. Deplin, această libertate nu va fi câştigată decât în momentul dezmembrării imperiilor multinaţionale şi al formării statelor de sine stătătoare. Unitatea şi libertatea au fost aduse pentru popoarele din sud-estul Europei de primul război mondial.

2. Problema orientală

Ceea ce se numeşte „chestiunea orientală” corespunde unui ansamblu de evenimente ce se derulează în perioada cuprinsă între 1774 (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi) şi 1923 (Tratatul de la Lausanne). Acestea au contribuit în mod decisiv la dezmembrarea Imperiului otoman şi la rivalitatea dintre Marile Puteri care doreau să-şi stabilească controlul şi influenţa asupra Europei balcanice şi asupra ţărilor riverane Mării Mediterane orientale (până la Golful Persic şi Oceanul Indian) şi meridionale. Ruşii aveau pretenţia de se numi protectorii ortodocşilor şi slavilor, urmărind întărirea dominaţiei lor asupra Balcanilor şi obţinerea accesului la o mare liberă. Englezii doreau să controleze accesul spre Indii, întărindu-şi controlul asupra istmului care separă Mediterana de Oceanul Indian, de unde interesul lor pentru ţările arabe. Francezii îşi apărau poziţiile comerciale şi culturale asupra creştinilor din Levant şi se aflau, datorită circumstanţelor, în opoziţie cu englezii şi cu ruşii. Austriecii luptau pentru a opri expansionismul rus în Balcani, silindu-se să creeze un baraj în Bosnia-Herţegovina171.

Conducătorii otomani s-au silit să promoveze o serie de reforme (Tanzimat) în domeniile administrativ, social, politic şi cultural. Dar jocurile politice ale Marilor Puteri au anihilat oarecum această încercare. După Kuciuk-Kainargi, sultanul Abdul Hamid I (1774-1789), dar mai mult succesorul său, Selim al III-lea (1789-1807), au lucrat la revitalizarea statului otoman, în primul rând la constituirea unei armate capabile să apere frontierele statului. Intelectualii otomani au depus eforturi în privinţa proiectelor lansate de sultan, încercând introducerea unor tehnici occidentale; dar ei erau prea puţini pentru a aduce o contribuţie substanţială.

Abdul Hamid, ajuns sultan în circumstanţe dificile, a fost veritabilul iniţiator al politicii reformatoare, fiind ajutat şi de o serie de viziri competenţi ca Djebedjizade, Mehmed Paşa (1777-1778), Seyyid Mehmed Paşa (1779-1781), Khalil Hamid Paşa (1782-1785), Yusuf Paşa (1786-1789). În diferite părţi ale imperiului au loc răscoale şi se instaurează despoţi locali. În Europa acest fenomen este clar prin Ali Paşa de Ioannina, prin mişcările naţionale din Tracia, Serbia, Albania şi Muntenegru. Imperiul încearcă să nu recurgă la forţă, ci să colaboreze cu şefii locali, atribuindu-le titluri oficiale de responsabilitate.

După bătălia de la Ceşme din 1774, turcii au trecut la renovarea flotei cu ajutorul a doi ingineri francezi, Le Roi şi Durest. A fost înfiinţată şi o şcoală de ingineri de mecanică şi s-a trecut la reorganizarea corpurilor de ieniceri şi spahii172.

Vizirul Khalil Hamid Paşa a încercat să revigoreze industria locală pentru a face faţă concurenţei europene. Curând a primit opoziţia conservatorilor, ulemalelor şi şefilor militari. A fost acuzat că a apelat la tehnicieni străini, în special francezi, fapt ce minează bazele religioase şi sociale ale statului. Conservatorii au fost sprijiniţi de ruşi şi austrieci, care nu doreau ca Imperiul otoman să se reorganizeze şi să se întărească. Englezii, francezii şi olandezii, partizani ai unei Europe a luminilor, încercau consolidarea Porţii. În acest conflict, câştig de cauză au avut conservatorii.

170 Nicolae Iorga, Istoria literaturii române. Introducere sintetică, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 201.171 Robert Mantran, Histoire de l'Empire ottoman, vol.II, Paris, 1989, p. 421.172Ibidem, p. 422-423.

După ocuparea Crimeii de către Rusia şi semnarea Tratatului de la Aynali Kavak, în ianuarie 1784, puterea ţaristă şi-a exprimat dorinţa de a forma un imperiu ortodox. Ea a ocupat şi Georgia şi a propus o împărţire a Balcanilor între Austria, Veneţia şi Franţa, care urma să ocupe Siria şi Egiptul, însă acestui proiect i s-au opus Anglia şi Prusia.

La 14 august 1787, Yusuf Paşa a dat un ultimatum Rusiei pentru a evacua Crimeea şi Georgia. În anul următor, Austria intră în război alături de Rusia. Evenimentele din Polonia şi presiunile din Franţa obligă Austria să-şi îndrepte atenţia spre vest. Ea semnează Tratatul de la Şiştov (4 august 1791), hotărând menţinerea statu-quo-ului între cele două imperii, care nu vor mai intra în conflict până în 1878173. Pacea de la Iaşi (9 ian. 1792) recunoaşte Rusiei anexarea Crimeii şi a Georgiei, Nistrul devenind frontiera dintre cele două state. Imperiul otoman este nevoit să recunoască şi celelalte tratate174.

Sultanul Selim al III-lea (1789-1807), născut în 1761, a luptat pentru a duce mai departe reformele. A fost marcat de ideile luministe, care ajunseseră până la Istanbul. A ţinut corespondenţă cu Ludovic al XVI-lea şi a stabilit ambasade în capitalele europene. Pentru a înfăptui reformele, a aşezat în funcţiile principale oameni de nădejde. Reformele militare au fost continuate, el creând un nou corp de armată după regulile europene occidentale. În 1795 a fondat şi Şcoala militară de geniu, destinată formării de ofiţeri specialişti. Au continuat şi reformele în domeniul marinei, fiind modernizată Şcoala navală175.

În domeniul social, reformele au fost mai profunde. Pentru respectarea tradiţiei, el instituie obligativitatea purtării costumului „legal”, realizând astfel diferenţierea categoriilor de populaţie. Cele mai multe inovaţii au fost aduse în domeniul diplomaţiei. Prin câteva oraşe ca Smirna, Alexandria, Accra şi Salonic, turcii fac cunoştinţă, prin mijlocirea funcţionarilor şi negustorilor străini, cu Europa apuseană. Selim al III-lea s-a îndreptat spre Occident, dar mai cu seamă spre Franţa. Datorită unei imprimerii instalate în Ambasada franceză din Istanbul, erau răspândite ziare şi pamflete, turcii cunoscând ideile revoluţionare franceze. Sunt numiţi ambasadori la Londra, (1793), în Prusia şi Austria (1795) şi în Franţa (1797). Dar o dată cu invadarea Egiptului de către Bonaparte (1798) se ajunge la ruperea relaţiilor dintre Franţa şi Poartă. Imperiul otoman declară război Franţei în 1798. Consecinţele acestui război au fost dure pentru Franţa: scăderea comerţului în Levant, recucerirea Insulelor Ioniene de către turci. Sultanul reuşeşte o apropiere faţă de Rusia şi Anglia, dar în Imperiul otoman liderii locali nu mai ascultă de puterea centrală.

În 1807, Selim al III-lea a trebuit să facă faţă unei revolte a ienicerilor, care cereau renunţarea la reforme. Datorită tensiunilor create, Selim lasă locul vărului său Mustafa al IV-lea (29 mai 1807). Acest eveniment denotă fragilitatea puterii sultanului şi impactul reformelor asupra unor segmente importante din cadrul imperiului (militari, judecători şi reprezentanţi religioşi) mai cu seamă asupra conservatorilor, prezenţi într-un număr important în Istanbul.

Mustafa al IV-lea se baza pe conservatori, renunţând la inovaţiile aduse de Selim. Ienicerii se cred acum învingători şi luptă pentru a-şi impune autoritatea în Istanbul, fiind susţinuţi de clerul musulman176.

La 8 iulie 1807, Napoleon I şi ţarul Alexandru semnează Pacea de la Tilsit, prin care împăratul francez se angaja să intervină ca mediator între Rusia şi Poartă. Ruşii îşi menţin presiunea în Moldova şi în Serbia, ducând la încheierea Păcii de la Bucureşti177.

După asasinarea lui Selim al III-lea (1808), cu ajutorul lui Mustafa Bayraktar este proclamat sultan Mahmud al II-lea (28 iulie 1808). Acesta devine (1808-1839) adevăratul iniţiator al reformelor în Imperiul otoman178.

173Ibidem, p. 425.174 Florica Lorint, Din istoria unui imperiu, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1963, p. 239.175Ibidem, p.427.176 L. Braşoveanu, N. Grigorescu, Turcia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1965, p.42.177 G.D. Iscru, Istoria modernă a României, Casa de editură „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1997, p.46.178 Robert Mantran, op.cit., p.434.

Personalul administrativ era recrutat dintre absolvenţii „medreselor” şi dintre tinerii care proveneau din familii otomane integrate în sistemul administrativ pe bază clientelară şi nepotism. Pe fondul corupţiei, Rusia instiga popoarele balcanice la revoltă împotriva otomanilor. Acelaşi lucru îl dorea şi Austria. Magrebul, Egiptul, Siria şi Irakul îşi manifestau autonomia faţă de puterea centrală. Pentru reorganizarea imperiului au fost date carta din 1839 şi apoi cea din 1856. În această perioadă se face simţită o creştere a rolului armenilor în activitatea economică, mai ales cea comercială.

Pe parcursul domniei sale, Mahmud al II-lea a dorit să reorganizeze o administraţie anchilozată şi să introducă schimbări în armată. Toate acestea au întâmpinat o puternică opoziţie. Pentru progresul imperiului este caracteristic aportul în ceea ce priveşte afacerile externe al lui Mustafa Reşid Paşa, care în perioada 1832-1858 a fost ambasador la Paris şi Londra.

La 7 octombrie 1808 se hotărăşte organizarea armatei, perceperea regulată şi efectivă a impozitelor, impunerea legalităţii şi justiţiei în provincii, respectarea reciprocă a graniţelor provinciilor. Vizirul Mustafa Bayraktar reorganizează vechiul corp militar creat de Selim al III -lea, însă autoritatea sa nemulţumeşte: în timpul unei revolte, la 14 noiembrie 1808, acesta îşi găseşte moartea iar corpul de armată creat de el este masacrat de ieniceri, după ce fusese desfiinţat de sultan. Principalele obstacole pentru politica reformatoare a lui Mahmud al II-lea au fost notabilii şi ulemalele.

În iunie 1805, la patru ani de la sfârşitul expediţiei franceze, în Egipt este numit guvernator Mehmed Ali. Acesta a trebuit să lupte pentru restabilirea autorităţii centrale asupra mamelucilor, susţinuţi de englezi, învingându-i în 1813 în Arabia, apoi în campania din 1818-1820. Sub conducerea lui Ali, Egiptul şi-a căpătat propria putere şi autoritate. Cu ajutorul ofiţerilor francezi rămaşi după 1801, reuşeşte să-şi organizeze armata. Soldaţii erau recrutaţi din rândul populaţiei, având ofiţeri străini (englezi şi francezi) şi fiind echipaţi după modelul occidental (1823). Această nouă armată şi-a dovedit eficienţa în Creta şi în Grecia, sub comanda lui Ibrahim Paşa, fiul lui Mehmed Ali, apoi în Siria şi în Anatolia. Mehmed Ali a trecut la reorganizarea administraţiei, la exploatarea resurselor naturale egiptene şi la crearea unei industrii. A deschis societatea egipteană spre lumea occidentală, trimiţând tineri la studii în Europa, creând un sistem educaţional nou şi facilitând apariţia unei prese „naţionale”. În deceniul patru, reuşeşte să transforme Egiptul într-o monarhie ereditară, distinctă de Imperiul otoman, dar nu total separată.

În urma unei campanii dezastruoase în Balcani (1811), otomanii încep tratative de pace cu ruşii (Bucureşti, 1812). Ruşii ocupă Basarabia, dar evacuează teritoriile din Caucaz, iar turcii dau în schimb libertate comercială şi protecţie creştinilor ortodocşi din Imperiul otoman. Este recunoscută şi autonomia politică a Serbiei. În perioada 1814-1820, sultanul a reuşit readucerea notabililor (paşilor) din Balcani în cadrul autorităţii centrale. Acelaşi fenomen se produce şi în Anatolia, în perioada 1812-1817, precum şi în Irak şi nordul Siriei. Serbia nu a reuşit să-şi obţină independenţa sub conducerea lui Karageorge, care a fost obligat să se refugieze în Ungaria, conducerea fiind preluată de Miloş Obrenovici, care este recunoscut ca prinţ de Adunarea Naţională şi de armata sârbă. Acesta a iniţiat o nouă etapă în lupta de eliberare naţională. El inaugurează o altă strategie politică în relaţiile cu Imperiul otoman. În urma Tratatului de la Adrianopol (1829), Serbia îşi dobândeşte autonomia iar Miloş este recunoscut suveran ereditar. Sârbii urmau să plătească un tribut anual Porţii şi să păstreze garnizoane otomane la graniţă.

3. Revoluţia de la 1821 şi Imperiul otoman

Dorinţa de libertate în rândul grecilor este menţinută de Rigas Constantinos Velestinlis179, care înfiinţează în acest scop Eteria. În 1821 are loc revolta grecilor, sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti. Sfânta Alianţă se întruneşte la Laybach şi Tropau, unde ţarul dezavuează acţiunea grecilor. Înfrângerea grecilor în Principate îl obligă pe Ipsilanti să se refugieze în Ungaria. În 1820, turcii

179 Adolphe Potel, Aperçu historique des affaires d’Orient, Paris, p.25.

începuseră lupta contra lui Ali Paşa de la Ioannina, care este ucis la 24 ianuarie 1822, armatele otomane putând astfel pătrunde în Grecia, împotriva insurgenţilor. În aceste împrejurări, la 25 martie 1821, mitropolitul de Patras, Gherman, declară războiul de eliberare şi îi cheamă pe greci la luptă. În octombrie 1821 sunt masacraţi musulmanii din Moreea şi Tripolitsa. Turcii ucid patriarhul şi alţi ierarhi şi credincioşi ortodocşi din întreg Imperiul otoman. Punctul culminant al masacrelor este atins la Chios, în aprilie 1822, întreaga opinie publică europeană fiind impresionată de atrocităţile săvârşite de musulmani180.

Într-o primă fază, până în 1823, insurgenţii greci ajunseseră să controleze o bună parte din Pelopones, un număr de insule din Marea Egee, zona din Golful Corintului, Missolonghi, Atena şi Teba. În decembrie 1821, o adunare a reprezentanţilor greci la Epidauros a proclamat independenţa Greciei şi a redactat o constituţie după modelul Constituţiei publicate de Directoratul francez. La 12 ianuarie 1822 este format un guvern sub conducerea lui Alexandru Mavrocordat. Acest guvern se loveşte însă de ostilitatea lui Theodor Kolokotronis, formându-se astfel două grupări între care ia naştere o dispută aprigă. Adunarea naţională de la Argos din decembrie 1822 îl dezavuează pe Kolokotronis.În 1824, lupta internăia sfârşit în favoarea luiMavrocordatşi a guvernului acestuia181.

Pentru susţinerea trupelor, musulmanii au impus rusumat-i djihadiye (taxe pentru războiul sfânt), care nu au fost totdeauna bine primite de către negustori, obligaţi să întreţină trupele din veniturile lor. Este restructurată marina, prin modernizarea şcolii navale create de Selim al III-lea şi a şcolii de ingineri de marină. Chiar şi după dezastrul maritim de la Navarin (octombrie 1827), eforturile de modernizare a marinei au continuat. Cu toate acestea, armata şi marina otomană n-au făcut faţă războiului cu Rusia (1828-1829) şi celor cu Egiptul (1832 şi 1839).

Până în 1824, în timpul luptelor duse de cele două grupări greceşti, sultanul nu a reuşit să-şi impună autoritatea, fapt pentru care a apelat la Mehmed Ali, guvernatorul Egiptului, care se comportase strălucit în Arabia. La solicitarea sultanului, Ali răspunde pozitiv, cerând să i se recunoască în schimb guvernarea în Creta şi Moreea, pe lângă cea din Egipt. În februarie 1825, trupele otomane din Egipt, comandate de Ibrahim Paşa, fiul lui Ali, au trecut prin Creta şi au debarcat în Moreea, repurtând imediat succese împotriva grecilor răsculaţi. Aceasta operaţiune s-a încheiat după un an, prin bătălia de la Missolonghi (aprilie 1825 - aprilie 1826), unde grecii au fost înfrânţi. În faţa acestei situaţii, ţarul Nicolae I a cerut dreptul de protecţie pentru Moldova, Ţara Românească şi Serbia, cerinţă la care sultanul a cedat (martie 1826), recunoscând apoi şi suzeranitatea rusă în Caucaz şi acordând liberă trecere navelor ruseşti prin apele otomane (Tratatul de la Akkerman, 7 oct. 1826). Mahmud al II-lea hotărăşte să continue lupta împotriva grecilor, trupele otomane debarcând în iunie 1827 la Atena.

În luna iulie, englezii, francezii şi ruşii constituie o alianţă pentru a interveni în favoarea grecilor, însă sultanul refuză orice mediere. Flota franco-engleză blochează flota turco-egipteană în portul Navarin, iar la 20 octombrie 1827 un incident declanşează bătălia în care au fost ucişi 8.000 de marinari şi soldaţi şi a fost distrusă întreaga flotă turco-egipteană. Acest eveniment i-a încurajat pe greci, care au reuşit să-l izoleze pe Ibrahim în Moreea, permiţând astfel intervenţia occidentală în politica otomană. Un rol important l-au avut presa şi opinia publică occidentală, care au fost câştigate pentru cauza grecilor. Cu toate acestea, sultanul refuză medierea situaţiei. La 28 aprilie 1828, ţarul Nicolae I declară război Porţii. Trupele ruseşti intră în Anatolia orientală (ocupând în iulie 1828 regiunea Kars iar în iulie 1829 Erzurum), în Moldova, Dobrogea şi Bulgaria (iunie-octombrie 1828) şi în Adrianopol (22 august 1829). Franţa şi Anglia obţin întoarcerea lui Ibrahim în Egipt. Este instalat un nou guvern grec, sub conducerea lui Ioan Capodistria, creatorul statului grec autonom.

În 1826 este desfiinţat corpul ienicerilor şi este reorganizată armata. În 1827 este înfiinţată o şcoală de medicină militară. Sultanul este ajutat în reforme de o serie de reformatori şi ofiţeri, precum şi de personalităţi ca Halet Efendi, Ghalib Paşa, Aga Hussein Paşa şi bineînţeles Husrev Mehmed Paşa. Se remarcă drept adepţi ai reformelor Seyyid Abdul Wahhab Efendi (1821-1822) şi Mustafa Asim

180 Robert Mantran, op.cit., p.442.181Ibidem, p.443.

(1818-1819 şi 1823-1825). Şi unul şi celălalt au trebuit să facă faţă ulemalelor tradiţionaliste. În final, prin Tratatul de la Adrianopol (14 sept. 1829), completat la Conferinţa de la Londra (1830), sunt recunoscute independenţa Greciei sub garanţia marilor puteri şi autonomia Serbiei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Basarabia rămâne în mâinile Rusiei, care obţine şi libera trecere a vaselor comerciale prin Strâmtori, precum şi o serie de avantaje comerciale.

Elementul marcant al conflictului greco-turc este intervenţia directă a Marilor Puteri în afacerile otomane. Această imixtiune este uşor sesizabilă în cazurile Rusiei şi Austriei, direct interesate de evoluţia politică din zonă. Totodată, în iunie 1830 Franţa a debarcat în Alger fără ca Poarta să poată interveni, datorită problemelor pe care le avea în Egipt şi dificultăţilor din Siria şi Liban182.

6. Patriarhia Alexandriei în secolul XIX

În zonele Africii de Nord, creştinismul a cunoscut o istorie diferită de celelalte spaţii ale propovăduirii apostolice. În această parte a lumii s-a cristalizat poate una dintre cele mai frumoase dar şi spectaculoase imagini ale vieţii creştine. Biserica Alexandriei a dat lumii creştine o teologie ortodoxă fascinantă, un monahism exemplar, o cultură creştină demnă de luat în seamă şi astăzi, dar mai ales o trăire a Evangheliei lui Hristos care a marcat şi marchează viaţa spirituală a unui întreg continent.

Biserica din Alexandria a ajuns în secolul al VII-lea sub stăpânirea arabilor, a căror autoritate s-a menţinut până în secolul al XVI-lea, când expansiunea turcilor otomani a cuprins şi Africa nordică. Această stăpânire, cu perioadele ei de brutalitate, s-a răsfrânt şi asupra creştinilor ortodocşi, care au trecut prin grele încercări de ordin moral şi material. Suferinţele creştinilor au fost la fel de mari, dacă nu chiar mai mari, în timpul expediţiei militare a lui Napoleon Bonaparte de la începutul secolului al XIX-lea. Mai târziu, sub cârmuirea guvernatorului Mehmed Ali Paşa, modernizarea instituţiilor egiptene după modelul european a adus şi o îmbunătăţire a vieţii bisericeşti alexandrine.

Revoluţia greacă din 1821 a cuprins şi nordul Africii, unde trăiau mulţi greci ortodocşi proveniţi din istoricele colonii elene, dar fără să aducă schimbări politice regimului autoritar al lui Mehmed Ali şi al fiului său Ibrahim, care au condus represiunile militare împotriva revoluţionarilor de pe teritoriul Greciei. Mai mult decât atât, Mehmed Ali a cerut Porţii să i se recunoască titlul ereditar de conducător al Egiptului. Războiul declanşat cu Poarta în 1832 a durat până în 1841, când trupele egiptene au fost nevoite să capituleze deoarece Poarta era susţinută de puterile europene. În aceste vremuri tulburi, populaţia creştină, persecutată de către autorităţile musulmane, a avut foarte mult de suferit. După 1848, când urmează la tron Abas Paşa, vasal al turcilor, s-a îmbunătăţit situaţia creştinilor. Stabilitatea politică a crescut în timpul lui Ismail Paşa, care a avut cele mai bune relaţii cu Poarta. În 1866 a luat fiinţă parlamentul egiptean, în care au intrat ca deputaţi şi o serie de creştini. Din păcate, populaţia creştină nu s-a bucurat de înfiinţarea acestei instituţii controlate de musulmani, care se împotriveau acordării de drepturi populaţiei creştine. În 1873, guvernatorul egiptean a primit din partea sultanului un firman prin care i se acorda autonomie. Din nefericire, în 1879, Ismail Paşa a fost înlocuit cu Tefic Paşa, în timpul căruia a luat naştere o puternică mişcare împotriva europenilor, încurajată de fanaticii clerici musulmani. Această mişcare a atins apogeul în 1882, când au fost ucişi mulţi creştini egipteni. Şi după proclamarea lui Abas Hilmi Paşa guvernator, situaţia creştinilor ortodocşi a continuat să fie dificilă.

Dintre patriarhii Alexandriei care au păstorit la începutul secolului al XIX-lea trebuie să-l amintim pe Partenie al II-lea Pancostas (1788–1804), care a avut de îndurat persecuţiile din timpul expediţiei napoleoniene183. Pentru a-şi salva viaţa, s-a retras la Rodos, unde a murit în 1804. S-a îngrijit

182Ibidem, p.444-446.183Hrisostom Papadopoulos, Iστοιîα īηs �Ekkλησίαs’Αλεξανδρείας (62-1934), Alexandria, 1935, recenzie de prof. Teodor M. Popescu, în BOR, nr.7-8, 1936, p.528

de Biblioteca patriarhală, pe care a catalogat-o şi a salvat-o de la distrugere în timpul conflictului franco-egiptean (1798–1801). Urmaşul acestuia a fost Teofil al II-lea (1805–1825), care îi era nepot. A slujit în Biserica Alexandriei ca profesor şi predicator, ajungând arhimandrit şi mitropolit al Libiei. Alegerea sa s-a făcut la Constantinopol – de altfel, şi în timpul păstoririi a stat mai mult în capitala Imperiului Otoman. În 1818 s-a retras în insula Patmos, de unde şi-a susţinut credincioşii, dar şi mişcarea revoluţionară a lui Alexandru Ipsilanti.

Schimbările politico-economice aduse după 1811 de Mehmed Ali i-au încurajat pe greci să se stabilească în Egipt, unde se bucurau de drepturi şi libertăţi mai mari decât în restul Imperiului Otoman. Reformele iniţiate de Mehmed Ali au fost apreciate şi încurajate şi de patriarhul Teofil al II-lea. Biserica alexandrină găseşte acum un sprijin economic important la negustori greci precum fraţii Anastasi, Tositsa şi Tzitzinias. Revoluţia greacă a schimbat însă situaţia, patriarhul fiind chiar forţat să părăsească ţara184. Deoarece n-a vrut să se întoarcă la credincioşii săi, patriarhul ecumenic, care a prezidat un sinod la Constantinopol, l-a demis, la cererea şi insistenţa guvernului turc. Teofil şi-a trăit restul vieţii la Patmos, unde a murit în 1833. Om de cultură, s-a îngrijit de transcrierea epistolelor lui Meletie Pigas şi a altor documente din biblioteca din Patmos185.

Patriarhul Ierotei (1825–1845) a avut o păstorire îngreunată din cauza lipsurilor materiale şi a numeroaselor tulburări sociale. Egiptul a dus o luptă deschisă cu Poarta pentru independenţa politică. Patriarhul Ierotei s-a confruntat şi cu o puternică propagandă catolică. Din acest motiv, înfiinţează o episcopie ortodoxă la Alep, unde era centrul propagandei catolice. Situaţia Patriarhiei a început să se complice în momentul în care în Principatele Române se insista tot mai mult pe secularizarea averilor mânăstireşti. Pentru a susţine înfiinţarea unei şcoli greco-arabe, patriarhul Ierotei a cerut sprijin, prin arhimandritul Porfirie Uspenski, Bisericii Ortodoxe Ruse. Şcoala s-a deschis la Cairo, dar fără sprijinul Rusiei. Ierotei a reuşit să activeze latura filantropică a misionarismului ortodox african. Comunitatea greacă a prosperat în această perioadă şi a reuşit să-şi aleagă un preşedinte care să o reprezinte în faţa autorităţilor musulmane.

După moartea lui Ierotei, comunitatea greacă alexandrină cere Patriarhiei Ecumenice numirea ca patriarh a unui arhimandrit dorit de majoritatea ortodocşilor greci. Dorinţa grecilor din Alexandria nu a fost luată în seamă, Patriarhia Ecumenică desemnându-l pe Artemie (1854–1847), care însă nu fost bine primit de greci şi nici recunoscut de Mehmed Ali. Gestul patriarhului ecumenic Antim al II-lea a fost sancţionat printr-un protest înaintat de ortodocşii din Alexandria. În urma intervenţiei Rusiei şi a sfatului Patriarhiei Constantinopolului, Artemie a demisionat, păstrându-şi titulatura, şi s-a stabilit la Constantinopol până la moartea sa, în 1852.

La stăruinţele îndelungate ale ortodocşilor greci, în 1847 a fost hirotonit episcop Ierotei, care a fost apoi numit patriarh al Alexandriei. Ierotei al II-lea (1847–1858) a încercat să introducă o reglementare care să precizeze clar modalitatea de alegere şi întronizare a patriarhului, pentru a înlătura pe viitor dispute ce s-ar putea isca în momentul alegerilor186. S-a îngrijit şi de mânăstirile închinate Patriarhiei Alexandriei, în special de Mânăstirea Zlătari din Ţara Românească. Biserica Ortodoxă Rusă i-a sprijinit material pe ortodocşii din Africa, ce treceau prin grele încercări sub dominaţia musulmană. Izbucnirea războiului Crimeii (1853–1856) a agravat situaţia, Rusia pierzându-şi rolul de protectoare a ortodocşilor din Imperiul Otoman.

În această perioadă, o deosebită activitate didactică şi misionară a desfăşurat arhimandritul Nichifor Glykas, venit în Alexandria în 1852. S-a îngrijit şi de organizarea bibliotecii patriarhale, prin studierea şi catalogarea unor manuscrise de valoare ce fuseseră trecute cu vederea. Patriarhul Ierotei al II-lea a reuşit terminarea bisericii „Buna Vestire” din Alexandria, devenită în timp foarte cunoscută.

Neînţelegerile cu privire la alegerea patriarhului au persistat. După moartea lui Ierotei al II-lea, Patriarhia Ecumenică l-a numit pe Calinic (1858-1861), fost mitropolit al Tesalonicului. Deoarece se purtau discuţii cu Biserica Coptă pentru unire, i s-a sugerat noului patriarh să demisioneze, pentru a fi

184Ibidem, p.528.185Idem.186Ibidem, p.529.

numit patriarh al tuturor Chiril al copţilor. În aceeaşi perioadă se discuta şi unirea abisinienilor cu Biserica Ortodoxă Rusă. După moartea patriarhului copt (1861), discuţiile au încetat. Calinic al Alexandriei s-a retras şi a murit în insula Mitilene, în 1889.

Deoarece neînţelegerile dintre comunităţile greceşti din Alexandria şi Cairo persistau, fiecare susţinându-şi candidatul, Patriarhia de Constantinopol l-a numit pe Iacob al Cizicului (1861–1865). Din nefericire, în Egipt acesta s-a lovit de o puternică opoziţie şi de amestecul autorităţilor egiptene. Acesta a ajuns însă în bune relaţii cu sinaiţii, cărora le-a permis să slujească în metocul lor din Cairo. O grea lovitură primeşte acum Alexandria prin secularizarea averilor mânăstireşti în România. Insistă la Constantinopol pentru dobândirea averilor pe care le avea în România şi participă la discuţiile tensionate provocate de chestiunea bulgară. Iacob moare la Patmos, de unde era originar, în ultima zi a anului 1865.

Comunităţile greceşti îl aleg singure pe patriarh, în persoana mitropolitului Nicanor al Tebaidei, recunoscut de patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea. Nicanor (1866–1869) era foarte apreciat mai ales de familia imperială a Rusiei. Dorinţa acestuia de a desemna un urmaş pentru scaunul patriarhal a produs dispute şi neînţelegeri, agravate de intervenţia Patriarhiei Ecumenice.

În 1869 a fost hirotonit ca mitropolit Nil de Pelusiu , susţinut de contele rus Ignatiev. Acesta nu a primit sprijinul Constantinopolului, iar pentru că nu susţinea solicitările bulgarilor a pierdut şi alianţa Rusiei. La moarte lui Nicanor (1869), opoziţia faţă de noul patriarh a devenit deosebit de puternică. Deoarece şi autorităţile egiptene cereau alt patriarh, Nil a fost nevoit să cedeze în favoarea lui Neofit, a cărui păstorire a fost foarte scurtă.

O activitate deosebită a desfăşurat patriarhul Sofronie al IV-lea (1870–1899), fost patriarh al Constantinopolului (1863–1866). Activitatea sa a fost încurajată şi de marele bogătaş Gheorghe Averof, şeful comunităţii greceşti din Alexandria. Încercarea acestuia de a adopta un Regulament pentru alegerea patriarhului, care să stopeze confruntările din sânul comunităţilor, s-a lovit de refuzul autorităţilor egiptene. În timpul păstoririi sale, Biserica ortodoxă a trecut prin grele încercări ale redeşteptării naţionalismului egiptean. În 1882 a izbucnit revoluţia musulmanilor, care cereau moartea sau expulzarea creştinilor. Revolta a fost înfrântă de intervenţia engleză, care a permis reîntoarcerea patriarhului. Ca apreciere, ţarul Alexandru al III-lea al Rusiei i-a acordat patriarhului Sofronie Ordinul „Aleksandr Nevski”187.

Sofronie a avut una dintre cele mai îndelungate păstoriri ca patriarh al Alexandriei. A murit la vârsta de 97 de ani (22 august 1899), după 29 de ani de patriarhat la Alexandria şi trei ani la Constantinopol. La moartea sa, disputele pentru patriarhat au continuat, în lipsa existenţei unei legi clare. Totuşi, în urma dezbaterilor a fost ales ca patriarh Fotie, mitropolitul Nazaretului.

7. Patriarhii Alexandriei din secolul XX

Patriarhul Fotie(1900-1925) este unul dintre promotorii noii epoci în care intra Biserica Ortodoxă din Africa. Fotie s-a format în cercul teologic de la Ierusalim. Ajuns patriarh al Alexandriei, reorganizează patriarhia prin înfiinţarea mai multor mitropolii. Pe plan cultural a reuşit înfiinţarea unei tipografii în care au fost tipărite două publicaţii teologice foarte importante, „Πάνταινος” şi „Έkkλησιασυκός Φαρος”, care au început să apară din 1908. În 1925 face un drum spre Stockholm, la Conferinţa Ecumenică, iar la întoarcere, în septembrie, moare la Zürich. În timpul păstoririi sale, Fotie s-a îngrijit şi de ridicarea unui orfelinat şi a unei şcoli secundare. A sprijinit mai multe corporaţii şi bresle188.

Egiptul se afla sub ocupaţie britanică din 1882, fiind una dintre cele mai importante provincii britanice furnizoare de materii prime şi o esenţială piaţă pentru produsele industriei englezeşti. Economia egipteană era în cea mai mare parte agrară, marea proprietate funciară fiind dominantă.

187George P. Samurianu, Patriarhatul din Alexandria, în BOR 1888, p.906-907.188 Pr.Prof.Dr. Ioniţă Viorel, Patriarhia de Alexandria, din 1920 până astăzi, în “BOR”, nr.5-6/1972, p.631.

Pentru a nu incita spiritul patriotic al naţionaliştilor egipteni, în 1914, Marea Britanie a transformat regimul de ocupaţie în protectorat. Cu toate acestea, lupta de eliberare a continuat. La scurt timp după încheierea războiului, o delegaţie egipteană a participat la Conferinţa de Pace de la Paris, cu intenţia de a solicita independenţa Egiptului. În primii ani ai secolului XX, în Egipt şi în alte părţi ale Africii a existat o puternică emigraţie de greci şi arabi ortodocşi, lucru care a dus la creşterea numărului de credincioşi ai Patriarhiei. În 1907, numărul de greci din Egipt era estimat la 192.000, însă acest număr a scăzut mereu, până când, în 1997, mai erau doar 1.650. Astăzi, Patriarhia are jurisdicţie asupra tuturor credincioşilor ortodocşi din Africa.

Pentru a duce lupta politică cu Marea Britanie a fost creat Partidul Delegaţiei (Wafd), condus de Saad Zaghlul Paşa. Demersurile politice ale acestuia nu au fost luate în seamă la Londra. Numeroase proteste antibritanice au determinat intervenţia brutală engleză, care a dus la deportarea fruntaşilor Wafd-ului în insula Malta. Ca răspuns, în Egipt s-a declanşat o puternică răscoală, înăbuşită cu mare greutate de englezi. Deşi au fost eliberaţi cei deportaţi, tensiunile anglo-egiptene au continuat. Tratativele purtate în 1920 nu au liniştit spiritele. În 1921 a izbucnit o nouă răscoală antibritanică. De această dată, conducerea britanică a realizat că trebuie să înceapă discuţiile politice cu cercurile conducătoare egiptene. Printr-un acord încheiat în 28 februarie 1923, Egiptul s-a declarat independent, însă Anglia îşi păstra prezenţa militară pentru a controla Canalul Suez. Se păstra de asemenea condominiumul anglo-egiptean asupra Sudanului, instituit în 1899. Sultanul Ahmed Fuad (1917–1936) devine rege la 15 martie 1922, sub numele de Fuad I. La 28 ianuarie 1924, Zaghlul Paşa formează noul guvern al Egiptului. Conflictele cu Anglia au continuat mai ales din cauza Canalului Suez, ducând în final la căderea guvernului şi la formarea unuia nou, condus de Ahmed Ziwar Paşa, liderul Partidului Al-Ittihad. Către 1930 a ajuns la guvernare o conducere filobritanică.

În 1930, o puternică grevă s-a transformat în luptă pe baricade. Constituţia din 1923 a fost înlocuită cu o altă constituţie, mai liberală. Situaţia politică din zonă s-a tensionat o dată cu pătrunderea Italiei în zona Abisiniei. Ca urmare a acestui fapt, Constituţia din 1930 a fost suspendată, fără a se restabili însă libertăţile şi drepturile prevăzute de Constituţia din 1923. Agitaţia anticolonialistă a crescut în momentul în care Italia lui Mussolini a atacat Etiopia. Ca răspuns, Partidul Wafd, care ajunsese la guvernare în 1936, a încheiat un acord cu Marea Britanie, care putea să-şi menţină trupe în zona Canalului Suez şi o bază navală la Alexandria.

La 26 mai 1937, Egiptul intră în Liga Naţiunilor. Regele Faruk, care i-a urmat lui Fuad I la 28 aprilie 1936, a adus la putere un guvern al liber-constituţionaliştilor, mai moderat şi mai apropiat de britanici189.

În această perioadă politică extrem de agitată, patriarh al Alexandriei a fost Meletie Metaxakis (1925–1937), un mare ierarh al lumii ortodoxe şi un urmaş pe măsura patriarhului Fotie. Patriarhul Meletie s-a născut în 1871 într-un sat din Creta, primind la botez numele de Emanuel. După ce a primit primele învăţături în localitatea natală, s-a îndreptat către Şcoala Teologică „Sf. Cruce” din Ierusalim. După absolvirea acestei şcoli, în 1900 se îndreaptă spre Antiohia. La Ierusalim a fost discipol al marelui teolog şi viitor mitropolit al Atenei Hrisostom Papadopoulos. La Antiohia, patriarhul Spiridon (1894–1898), care-l sprijinise în perioada studiilor şi-l călugărise, a demisionat, Meletie îndreptându-se către Ierusalim, unde patriarhul Damian (1897–1931) l-a numit secretar patriarhal şi secretar al Frăţiei „Sfântului Mormânt”. Meletie s-a implicat direct în organizarea tipografiei patriarhale şi a periodicului bisericesc „Nέα Σιων” (1904). În 1903 şi 1905 l-a vizitat pe patriarhul Fotie al Alexandriei, primind un ajutor financiar pentru Frăţia „Sfântului Mormânt”. În 1906 a vizitat Austria şi Rusia, pentru a organiza proprietăţile Patriarhiei Ierusalimului din aceste zone. În anul următor, Meletie participă împreună cu o delegaţie la o importantă întrunire în Cipru. La această întrunire se reîntâlneşte cu patriarhul Fotie al Alexandriei, cu care pune bazele revistelor teologice “Εkkλησιασικος Φαρος” şi „Πανταινος”, sub îngrijirea profesorului Grigore Papamihail de la Facultatea de Teologie „Sf. Cruce”. De altfel, Meletie a înfiinţat şi periodicul „Παλαιστινειος Κηφυξ”, cu ajutorul arhimandritului Hristotom Papadopoulos, viitor mitropolit al Atenei.

189 Prof.Dr. Zorin Zamfir, Istoria ţărilor din Asia, Africa şi America Latină, Ed. Oscar Print, Buc., 1999, p.163.

În anii 1910–1918 păstoreşte ca mitropolit al Kitiosului, unde reuşeşte să înfiinţeze un seminar teologic. Din cauza războaielor balcanice vizitează Atena, unde se discută situaţia credincioşilor ortodocşi din Grecia, Bulgaria, Serbia, dar şi jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice după schimbările politice produse în sud-estul european ca urmare a hotărârilor Tratatului de la Bucureşti.

În urma conflictului deschis dintre mitropolitul Teoklitos al Atenei şi guvernul liberal al lui Elefterios Venzelos, Biserica Greacă suporta o adevărată presiune din partea puterii politice. Această situaţie l-a determinat pe mitropolit să demisioneze. În locul acestuia a fost ales Meletie Metaxakis (1918–1920). În timpul scurtei sale păstoriri la Atena s-a îngrijit de situaţia orfanilor, numeroşi ca urmare a primului război mondial, dar şi a conflictului greco-turc. Pentru aceştia a reuşit să înfiinţeze un orfelinat. O grijă specială a acordat-o şi grecilor din America, care, printr-un Tomos patriarhal din 1908, erau puşi sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Din cauza tensiunilor politice, Meletie a demisionat şi s-a stabilit în America, unde a contribuit esenţial la organizarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti. În 1921 a pus bazele unui seminar ortodox.

La încheierea primului război mondial, situaţia Patriarhiei Ecumenice era dificilă, deoarece patriarhul Gherman al V-lea (1913–1918), sub presiunea autorităţilor otomane, a cerut ortodocşilor greci să sprijine politica agresivă a Turciei şi a Puterilor Centrale. Înfrângerea Turciei, care în timpul războiului a comis adevărate crime împotriva populaţiei ortodoxe, în special împotriva populaţiei armene de la graniţa estică, a determinat şi înlăturarea patriarhului ecumenic. În noua situaţie a fost propus din partea Antantei un nou patriarh, fiind ales Meletie Metaxakis, a cărui întronizare s-a făcut în 1922. A rămas în această demnitate până în 1923, la semnarea Tratatului de la Lausanne, când, din cauza revoltei lui Kemal Atatürk, a fost nevoit să demisioneze şi să se retragă la Muntele Athos. Ca patriarh ecumenic, a înfiinţat Mitropolia Australiei. A încurajat dialogul cu anglicanii, recunoscând în 1922 hirotonia anglicană. A manifestat o mare deschidere faţă de mişcarea ecumenică, la a cărei organizare a contribuit190.

După moartea patriarhului Fotie, în 1926, a fost ales patriarh al Alexandriei. În timpul păstoririi sale (1926–1935) a reorganizat patriarhia şi i-a dat un nou avânt. A ridicat Seminarul Teologic „Sf. Atanasie” şi o tipografie, dar o organizat şi Dicasteria şi o serie de misiuni ortodoxe pentru Africa. Preocupat de întărirea legăturilor interortodoxe, s-a implicat în organizarea întrunirii panortodoxe de la Vatoped. Teolog strălucit, Meletie a fost şi autorul unor lucrări teologice de valoare, dintre care amintim o lucrare de istorie bisericească, Sfântul Munte Athos şi politica Rusiei în Răsărit, apărută în limba greacă, la Atena, în 1913. La moartea sa, în 1935, se putea spune că a fost „una dintre figurile cele mai remarcabile ale Ortodoxiei – administrator excepţional, păstor de suflete, apostol al cuvântului, spirit de avangardă cu o carieră bisericească monumentală, jucând un rol de prim plan în istoria bisericească a ultimului sfert de veac”191. Despre viaţa şi activitatea acestui mare ierarh s-a scris mult chiar într-un periodic înfiinţat de el, „ΕkkλησιαστικοsΦαρος”192.

La 11 februarie 1936 este ales ca patriarh de Alexandria Nicolae al V-lea Evanghelidis. Grec după mamă, născut la Ianina, în Epir, a studiat la Atena, unde a urmat şi cursurile Facultăţii de Teologie. A activat o perioadă ca profesor şi predicator, iar în 1910 intră în slujba Patriarhiei de Alexandria, după ce rămăsese văduv. Anul următor este hirotonit diacon de către patriarhul Fotie, iar mai târziu preot, pentru ca în 1918 să fie ales mitropolit de Nubia. Zece ani mai târziu, în 1928, este transferat mitropolit de Hermupolis, unde rămâne până în 1936, când este ales patriarh. A continuat păstorirea înaintaşului său, patriarhul Meletie Metaxakis, străduindu-se în special să consolideze ceea ce ridicase deja acesta şi să facă mai vie viaţa religioasă193. Păstoreşte puţin ca patriarh, deoarece moare la 2 martie 1939.

190Ibidem, p.164-165.191Patriarcat d’Alexandrie, Chronique religieuse d’actualités, în “Irenikon” t.XII (1935), nr.4, p.402. Vezi şi: Hiérmoine Pierr,. Le Patriarche Meletios, în “Irenikon” t.XII (1935), nr.3, p.506.192 Vol.LIII (1971), p.391-523.193Alexandrie. Chronique religieuse, în “Irenikon” t.XVI (1939), nr.2, p.157.

Cel care a reuşit cu adevărat să organizeze Patriarhia Alexandriei a fost Hristofor al II-lea, ales ca patriarh la 21 iulie 1939. Haralambos Daniilides pe numele de mirean, s-a născut în localitatea Madyton, o localitate istorică din Tracia, la 17 ianuarie 1876. A absolvit în 1906 Şcoala Teologică „Sf. Cruce” din Ierusalim. A activat o perioadă în Patriarhia Ierusalimului, pentru ca în 1906 să fie numit protosinghel de patriarhul Fotie al Alexandriei. Doi ani mai târziu, în 1908, a fost ales mitropolit de Axum, apoi mitropolit al Nubiei până în 1914, când ajunge mitropolit al Leontopolei194, unde a păstorit 25 de ani, până la alegerea sa ca patriarh al Alexandriei.

Păstorirea lui Hristofor al II-lea s-a suprapus grelelor încercări prin care a trecut omenirea în timpul celui de-al doilea război mondial, care a adus o încercare specială şi pentru Africa de Nord. Deşi a trecut printr-o perioadă de criză, Patriarhia Alexandriei a întreţinut un dialog activ cu celelalte Biserici Ortodoxe şi s-a angajat în diferite acţiuni creştine.

La începutul celui de-al doilea război mondial, pe continentul african exista o singură ţară independentă – Liberia, Egiptul având o independenţă formală, fiind de fapt sub strictul control al Marii Britanii.

În perioada 1940-1943, Africa de Nord a fost un teatru de operaţiuni militare în care s-au confruntat forţele germano-italiene şi cele britanice, cărora li se vor alătura forţele americane şi franceze. Numeroşi africani dar şi colonişti europeni au luptat în diferite zone din Europa, Africa şi Asia.

În preajma celui de-al doilea război mondial, Italia mussoliniană stăpânea în Africa o parte din Somalia, Eritreea, Libia şi Etiopia. În aceste zone, Italia a întreprins un amplu proces de colonizare şi a păstrat numeroase divizii militare. Rezistenţa etiopiană, organizată şi cu ajutorul britanicilor, a înfrânt trupele italiene, instalându-se o guvernare etiopiană.

Încă înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Egiptul devenise cea mai importantă bază de operaţiuni a Angliei pentru Orientul Apropiat. Războiul a provocat Egiptului pagube importante, dar i-a adus şi o dezvoltare a industriei de război. Cu acordul regelui Faruk (1936–1952) a fost organizată şi o primă armată egipteană, din militari recrutaţi pe bază de voluntariat. Gruparea politică condusă de Ahmed Maher, liderul Partidului Saad, şi cea a lui Mustafa al Nahhas, liderul Partidului Wafd, militau pentru apropierea de Aliaţi. La presiunea britanicilor, în vara anului 1940, s-a format un guvern proenglez condus de Ahmed Hasanayn. Situaţia Egiptului s-a agravat în momentul când armatele Axei, sub comanda lui Erwin Rommel, repurtau succese care puneau în pericol teritoriile egiptene. S-a format un guvern wafdist, sub controlul Londrei, care a luat măsuri de securitate în spatele frontului englez pentru a uşura astfel eforturile de război ale Aliaţilor.

Victoria Aliaţilor a încurajat naţionalismul arab şi mişcarea de eliberare naţională, care cerea lichidarea tratatului anglo-egiptean. În 26 august 1944, Nahhas a rostit un amplu discurs în care a formulat revendicările de bază ale poporului egiptean. Pentru a stopa revendicările, autorităţile engleze au schimbat guvernul, aducând la putere un guvern de coaliţie – Saad, liberal şi wafdist – condus de Ahmed Maher, care însă a fost ucis în timp ce declara război Axei, în sala de şedinţe a Parlamentului, pe 26 februarie 1945. Ca urmare a alăturării sale Alianţei, Egiptul a avut dreptul să participe la Conferinţa de la San-Francisco şi să devină membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. În iunie acelaşi an, delegaţia egipteană a semnat Cartea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

În perioada 1945-1952, mişcarea naţionalistă egipteană s-a intensificat treptat. Printre principalele revendicări populare, menţionăm:

1. încetarea tratativelor secrete anglo-egiptene2. anularea tratatului anglo-egiptean din 19363. anularea acordului din 1899 cu privire la Sudan4. evacuarea neîntârziată a trupelor britanice din ţară.Au avut loc numeroase demonstraţii antibritanice. Guvernul egiptean a încercat să soluţioneze

problemele Egiptului cu ajutorul Consiliului de Securitate al ONU. Tensiunile politice s-au amplificat

194 G.C., Alexandria, în “BOR”, LVII (1939), nr.7-8, p.489. Vezi: Alexandrie,în Chronique religieuse, în “Irenikon” t.XVI (1939), nr.3-4, p.265; vezi: Alexandrie,în Chronique religieuse, în “Irenikon” t.XVI (1939), nr.5, p.461.

în timpul războiului arabo-israelian (1948–1949), încheiat cu înfrângerea arabilor. S-a declanşat un adevărat val terorist coordonat de „Fraţii musulmani”. Deoarece în 1951 guvernul condus de Ibrahim Abdel Hadi a început renegocierea tratatelor politice cu Anglia, spre nemulţumirea SUA, Anglia, Franţa şi Turcia care au încercat să preia controlul asupra Egiptului. Cu toate acestea, parlamentul egiptean a denunţat tratatele din 1899 şi 1936, Faruk intitulându-se rege al Egiptului şi Sudanului. Londra n-a ţinut seama de acestea şi a militarizat zona Canalului Suez. Conflictele anglo-egiptene au început să facă victime. Numeroşi lideri ai partizanilor egipteni au fost aruncaţi în închisoare. În noaptea de 22/23 iulie 1952, organizaţia „Ofiţerii Liberi” a preluat puterea politică la Cairo, sub coordonarea lui Gamal Abdel Nasser. La 26 iulie, regele Faruk a fost nevoit să abdice şi să părăsească ţara. Puterea politică a trecut în mâna Consiliului Revoluţionar constituit de „Ofiţerii liberi”. La 18 iunie 1953 a fost abolită monarhia şi s-a proclamat republica. Primul preşedinte al republicii a fost Mohamed Naguib, dar adevărata conducere a ţării aparţinea Ofiţerilor Liberi şi în special lui Nasser, care a devenit preşedinte al Consiliului Revoluţionar. Tratatul politic semnat cu Anglia în 1954 recunoştea Canalul Suez drept parte integrantă a Republicii Egiptene. Acordul prevedea şi evacuarea trupelor engleze de pe teritoriul egiptean până în 1956. Când trupele engleze au părăsit Egiptul, prestigiul politic al liderului Nasser a crescut uriaş nu numai în Egipt, ci în toată lumea arabă. De aceea, după adoptarea Constituţiei, la alegerile din 23 iunie 1956 a fost ales preşedinte. Imediat a trecut la naţionalizarea Canalului Suez. Guvernele de la Londra şi Paris s-au văzut ameninţate de acţiunile lui Nasser, mai ales că Franţa avea mari probleme cu răsculaţii algerieni. Intervenţia anglo-franceză a fost susţinută şi de armata israeliană. Acţiunile armate au fost însă aspru criticate de SUA. ONU a condamnat imediat agresiunea asupra Egiptului, iar Moscova a ameninţat cu intervenţia militară.

Nasser încerca să unească sub propria sa conducere lumea arabă. Deşi iniţial a reuşit o uniune cu Siria şi Yemen, s-a dovedit că unitatea arabă nu poate fi realizată. Popularitatea lui Nasser a crescut şi în urma „războiului de şase zile” cu Israelul, care a dus însă la înfrângerea Egiptului. Asasinarea lui Nasser, la 28 septembrie 1970, a încheiat o pagină dramatică din istoria Egiptului. În această perioadă au avut de suferit şi creştinii ortodocşi. Din cauza politicii lui Nasser, un susţinător al arabilor, colonia grecească din Egipt a slăbit195. În 1964 încep la Aarhus convorbirile dintre ortodocşi şi necalcedonieni în vederea apropierii lor. De asemenea, se intensifică şi zelul misionar al ortodocşilor pe întreg continentul african. Într-o asemenea perioadă istorică şi-a desfăşurat activitatea religioasă Hristofor al II-lea, care a păstorit până în 1961, când s-a retras la Kifissia, lângă Atena, pentru ca la 15 august 1966 să semneze actul de renunţare la scaunul patriarhal, gest acceptat de Sf. Sinod reunit la Alexandria în 18 octombrie 1966. În ziua de 24 iulie 1967, la peste 91 de ani, Hristofor a murit în vila sa din Kifissia196.

Patriarhul Hristofor a fost şi un teolog şi cărturar de seamă, de la care ne-au rămas câteva lucrări valoroase: Clerul şi societatea, Impedimente la căsătorie, Nevaliditatea unirii de la Florenţa, Despre succesiunea apostolică, Despre apropierea dintre ortodocşi şi anglicani, Despre alegerea de patriarh şi recunoaşterea lui de către puterea civilă.

La 18 octombrie 1966, Sf. Sinod a ales ca locţiitor de patriarh pe mitropolitul Constantin al Leontopolei. Grec de neam, născut în Creta, în 1888, a făcut studii teologice la Ierusalim şi Halki. În 1914 este hirotonit diacon, iar în 1931 ajunge episcop de Cartagina şi Mauritania. Sf. Sinod îl desemnează în 1939 mitropolit al Leontopolei. Sub preşedinţia sa, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe din Alexandria întrunit în martie 1968 a procedat la alegerea noului patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi197. Este ales ca patriarh mitropolitul Nicolae al Irinopolei, care este recunoscut de stat, printr-un decret din 10 octombrie 1968, sub numele de Nicolae al VI-lea Varelopoulos (1968–1986).

195 Pr.Prof.Dr. Ioan Vasile Leb, Teologie şi Istorie. Studii de Patristică şi Istorie Bisericească, Ed. Arhidiecezană, Cluj, 1999, p.237.196Patriarcat grec d’Alexandrie, Chronique, în „Proche Orient Chrétien”, Jerusalem, t.XVII (1967) fasc. II, III, IV, p.333. Pr. Olimp N., Patriarhul Hristofor al II-lea al Alexandriei, în “BOR”, 1967, nr.7-8, p.689.197Alegerea noului Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi, în “BOR” 1968, nr.7-8, p.940; vezi: Diac. An. Lefter, Mitropolitul Constantin al Leontopolei, ales locotenent al scaunului Patriarhiei de Alexandria, în „M.O.” 1968, nr.1-2, p.132.

Nicolae al VI-lea a fost ales la aproape un an de la moartea patriarhului Hristofor al II-lea, deoarece situaţia politică în Orientul Apropiat era încordată şi existau o serie de neînţelegeri între ortodocşii greci şi arabi. La alegerile pentru patriarh au luat parte reprezentanţii clerului şi ai mirenilor din întreaga Africă, constituind Colegiul Electoral, format din 129 de membri. Fiecare mitropolit şi fiecare grup de cinci clerici şi mireni au avut dreptul de a propune un candidat la Patriarhat dintre arhiereii Bisericii Ortodoxe din Alexandria şi ai Bisericii Ortodoxe locale şi dintre clericii monahi care au slujit ca preoţi cel puţin 10 ani.

Lista celor nouă candidaţi propuşi a fost stabilită la 18 aprilie 1968. Alegerea patriarhului s-a făcut în biserica „Sf. Sava cel Sfinţit” din Alexandria la 10 mai 1968, fiind desemnat Nicolae al VI-lea. Patriarhul Nicolae al VI-lea s-a născut în 1915 la Constantinopol. A studiat teologia la Facultatea de Teologie a Patriarhiei Ecumenice de la Halki, unde a obţinut titlul de doctor în teologie. În anul 1938 a intrat în cler, fiind hirotonit diacon de mitropolitul Emilian al Filadelfiei, iar în anul 1940 a fost hirotonit preot la biserica „Sfinţii Constantin şi Elena” din Cairo, de către patriarhul Hristofor al II-lea. Din 1953 a reprezentat mai mulţi ani Patriarhia Alexandriei la Casablanca. În 1955 a fost hirotonit arhiereu şi desemnat mitropolit la Axum. Câţiva ani mai târziu, în 1959, devine mitropolit de Irinopole, în zona Africii de Răsărit. Între anii 1961–1966 a îndeplinit şi funcţia de locţiitor de patriarh, fiind împuternicit pentru aceasta de patriarhul Hristofor al II-lea198.

Chiar de la numirea sa ca patriarh a trecut la desemnarea de noi mitropoliţi, la reorganizarea Patriarhiei şi la dinamizarea vieţii religioase.

Activitatea patriarhului Nicolae al VI-lea a fost continuată de patriarhul Partenie al III-lea (1987–1996). Patriarhul Partenie al III-lea a fost întronizat în ziua de duminică 8 martie 1987. La festivităţile întronizării au participat reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe, lipsind doar delegaţia Bisericii Ortodoxe din Polonia. Au participat şi trei episcopi copţi reprezentându-l pe patriarhul Şenuda al III-lea. Din partea Bisericii Romano-Catolice a participat Magrassi, arhiepiscopul de Bari, delegat de Papa Ioan Paul al II-lea.

În cuvântul său de întronizare, patriarhul Partenie al III-lea a subliniat dorinţa menţinerii unui dialog deschis şi sincer cu Islamul. De asemenea, a remarcat strădaniile înaintaşilor în ceea ce priveşte dialogul ecumenic.

Patriarhul Partenie a făcut prima sa vizită la reşedinţa Patriarhiei Ecumenice în data de 2 mai 1987, fiind însoţit de mitropolitul Timotei al Africii Centrale şi de mitropolitul Petru de Axum. Patriarhul ecumenic Dimitrie I l-a salutat călduros pe patriarhul Partenie la cuvântul ţinut în 3 mai, cu ocazia Sf. Liturghii săvârşite în biserica „Izvorul Tămăduirii”. Patriarhul Dimitrie a apreciat efortul Alexandriei de a menţine viu dialogul interortodox. Partenie al III-lea a mulţumit Patriarhiei Ecumenice pentru susţinere, apreciind activitatea foştilor patriarhi ai Alexandriei Sofronie şi Meletie al II-lea Metaxakis, care au păstorit şi la Constantinopol, precizând de asemenea că si Alexandria a dat Constantinopolului doi patriarhi de renume – Meletie Pigas şi Chiril Lukaris199.

O păstorire excepţională a marcat activitatea patriarhului Petros al VII-lea (1997–2004), care a transformat Patriarhia Alexandriei într-o Biserică dinamică, într-o permanentă schimbare. Patriarhul Petros s-a născut în satul Sichari din Cipru, la 3 septembrie 1949. În 1966 a fost trimis de la Mănăstirea Macheras la Seminarul „Apostolul Barnaba” din Nicosia, pe care l-a absolvit în 1969. Este hirotonit diacon la Mănăstirea Macheras de episcopul Hrisostomos, cel care a ajuns mitropolitul Bisericii Ciprului. În decembrie 1970 primeşte o bursă de studii la Universitatea din Alexandria, pe care le încheie în 1974. Urmează studii teologice la Atena, iar pe 15 august 1978 este hirotonit preot la Mănăstirea Pentelis. La 6 decembrie 1978 este înălţat la rangul de arhimandrit de patriarhul Nicolae al VI-lea, în catedrala „Sf. Nicolae” din Cairo şi este numit vicar patriarhal în capitala Egiptului. Sinodul patriarhal l-a ales în 1983 episcop al Babilonului. Desemnat mitropolit de Accra în 14 iunie 1990, începe o puternică activitate pastorală în Africa de Vest. În octombrie 1991, patriarhul Partenie al III-lea l-a numit exarh al Eparhiei Irinoupolis din Africa de Est. Trei ani mai târziu, în 1994, este numit

198Din viaţa Bisericilor Ortodoxe de peste hotare, în “BOR” nr.7-8, 1968, p.940-941.199Vezi, Chronique des Eglises, în „Irénikon”, nr.2/1987, p.260-262.

mitropolit de Camerun şi Africa de Vest. Pe 21 februarie 1997, Sf. Sinod îl alege Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi. Sub păstorirea sa, numărul creştinilor ortodocşi din Africa a crescut la niveluri nemaiîntâlnite din timpul Imperiului Roman. Chiar patriarhul Petros preciza că întotdeauna „calea Ortodoxiei implică o luptă spirituală continuă împotriva păcatului, a patimilor şi dorinţelor păcătoase. Creştinul ortodox trebuie să lupte permanent cu vechiul său eu, pentru a face loc noului său eu, renăscut în Hristos, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Cei care sunt leneşi sau indiferenţi din punct de vedere spiritual nu au loc într-un astfel de mediu, nu pentru că aceştia ar fi necorespunzători sau pentru că Bisericii nu i-ar păsa de ei, ci pentru că s-au izolat singuri de Biserică, nu au dorit să-i aparţină. Chiar dacă Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, atunci când o persoană nu doreşte să fie mântuită, Dumnezeu îi respectă libertatea de a alege. Toţi cei călduţi, cei înşelaţi şi cei care caută răsplata materială sunt de fapt oameni care au părăsit Ortodoxia. Ei n-au trăit cu adevărat niciodată în spiritualitatea vieţii creştin-ortodoxe”. Patriarhul Petros a subliniat mereu importanţa bisericii ca loc de comuniune spirituală a credincioşilor. Într-o vizită în România preciza: „Dacă cădem, cădem de unul singur. Însă nu ne putem ridica, nu ne putem mântui decât împreună. Lucrarea de oameni iubitoare, săvârşită pururi de Dumnezeu în lume, trebuie să fie primită de fiecare fiinţă umană prin credinţă, adică prin acceptarea liberă a rostului ei mântuitor. Roada credinţei nu este alta decât înlăturarea căderii în păcat, biruinţa asupra stricăciunii şi participarea la viaţa veşnică”.

În timpul păstoririi sale, patriarhul Petros s-a îngrijit de reconstituirea a numeroase biserici, între care şi biserica Maicii Domnului din Cairo. A reuşit renovarea Complexului patriarhal, unde a construit un muzeu modern şi o bibliotecă a Patriarhiei. Este demn de amintit şi efortul depus la restaurarea Mânăstirii „Sf. Sava cel Sfinţit”. Reorganizarea Patriarhiei şi a parohiilor a adus un prestigiu deosebit patriarhului Petros, apreciat pentru acest lucru de toate Bisericile ortodoxe surori. De altfel, el a încurajat permanenta legătură cu celelalte Biserici ortodoxe. Ca dovadă, a vizitat în mai multe rânduri Biserica Ortodoxă Română, apreciindu-i tradiţia ortodoxă excepţională.

Din nefericire, patriarhul Petros al VII-lea a încetat din viaţă într-un accident aviatic produs în dimineaţa zilei de 11 septembrie 2004. Elicopterul cu care se îndrepta de la Tesalonic spre Sf. Munte Athos s-a prăbuşit în Marea Egee. Nici unul dintre pasageri nu a supravieţuit. Printre cei morţi au fost şi Hrisostom, mitropolit de Cartagina, Nectarie, mitropolit de Madagascar, Kallistros, arhidiacon al Patriarhiei. Prin moartea patriarhului Petros, România a pierdut un prieten deosebit.

Patriarhia Alexandriei are în zilele noastre aproximativ 250.000 de credincioşi: 100.000 de negri africani şi 150.000 de greci. Ţările africane cu cel mai mare număr de negri africani ortodocşi sunt Kenya, Uganda şi Tanzania. Numărul credincioşilor ortodocşi din întreaga Africă care ţin de Patriarhia Alexandriei este de aproximativ două milioane.

Pentru meritele sale excepţionale şi pentru dragostea arătată poporului român, patriarhului Petros i s-a acordat de către Preşedinţie Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce. De altfel, patriarhul Alexandriei a arătat o grijă specială comunităţilor româneşti din Africa.

După moartea lui Petros, Sf. Sinod al Patriarhiei Alexandriei l-a ales ca patriarh pe Theodoros, mitropolit de Zimbabwe, unul dintre ierarhii cu cea mai activă pastoraţie. Theodoros s-a născut în 1954 la Heraklion, în Creta. A studiat teologia la Facultatea de Teologie din Tesalonic. Hirotonit diacon în 1975 şi preot în 1978, şi-a început pastoraţia ca slujitor al Patriarhiei Alexandriei.

În perioada 1985-1990 a fost exarh al Patriarhiei Alexandriei la Odesa. Pentru meritele sale deosebite, în 1990 a fost hirotonit episcop de Cirene şi reprezentant patriarhal pe lângă Arhiepiscopia Atenei (1990–1997). În 1997 este desemnat mitropolit de Camerun, unde reuşeşte să ridice câteva biserici, spitale pentru negri africani şi greci şi o serie de şcoli. Promovat mitropolit de Zimbabwe în 2002, reuşeşte să înfiinţeze patru centre misionare la Harare, două centre misionare la Malawi, precum şi spitale şi şcoli.

După moartea tragică a patriarhului Petros al VII-lea, la 9 octombrie 2004 a fost ales ca al 130-lea patriarh al Alexandriei de la Sf. Marcu, fiind întronizat în catedrala „Buna Vestire”.

8. Patriarhia Alexandriei – instituţii şi organizare

Conform statutului Bisericii Ortodoxe şi tuturor prevederilor canonice, conducerea unei Biserici ortodoxe autocefale o deţine Sfântul Sinod în fruntea căruia stă patriarhul. Patriarhia Alexandriei urmează în rang imediat după Patriarhia Constantinopolului. După obiceiul ţărilor musulmane, patriarhul de Alexandria este considerat ca şeful grecilor ortodocşi din Egipt. Sediul Patriarhiei este în Alexandria, iar Întâistătătorul acesteia poartă titulatura de papă şi patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi.

Patriarhul Meletie al II-lea Metaxakis a încercat în timpul păstoririi sale să se adopte un regulament cu privire la alegerea patriarhului şi la sistemul de conducere al Bisericii Alexandriei. Deşi a reuşit alcătuirea acestui Regulament nu a obţinut aprobările instituţiilor guvernamentale, astfel încât nu puteau fi aplicate prevederile acestei legi bisericeşti. Abia după moartea acestui patriarh s-a promulgat la 20 noiembrie 1935 o hotărâre guvernamentală care prezenta condiţiile cărora trebuie să se supună patriarhul pentru a primi aprobarea statului egiptean.

Acest regulament ce a fost adoptat la 6 ianuarie 1935200 încredinţa alegerea patriarhului unei Adunări formate din 36 de clerici de rang superior şi 72 de laici, dintre care 36 trebuia să fie cetăţeni egipteni (18 de limbă greacă şi 18 de limbă arabă) şi ceilalţi 36 puteau fi de cetăţenie străină. În urma dezbaterilor Adunarea emite o listă cu trei candidaţi, dintre care numai mitropoliţii îl aleg pe patriarh. Acesta trebuie să fie în vârstă de cel puţin 40 de ani, să aibă o diplomă de şcoală teologică grecească şi să se bucure de o bună reputaţie. Regulamentul aduce o precizare specială anume îngăduind ca să devină patriarh orice episcop al altei Biserici Ortodoxe care întruneşte condiţiile cerute şi acceptul Adunării şi mitropoliţilor. Guvernul va conferi acestuia cetăţenia egipteană dacă va fi nevoie. După prevederile acestui Regulament a fost ales prima dată patriarhul Nicolae al VI-lea.

Toţi ierarhii sunt membri ai Sinodului patriarhal, care se întruneşte în mod regulat de două ori pe an. Sf. Sinod are competenţă asupra tuturor problemelor bisericeşti: alegerea episcopilor, votarea bugetului, supravegherea administraţiei bisericeşti, coordonarea activităţilor filantropice şi culturale. De asemenea, acest Sinod judecă abaterile episcopilor şi este instanţă de apel pentru procesele bisericeşti ţinute de consistoriile eparhiale201.

În ceea ce priveşte organizarea Patriarhiei, referitor la numirea de episcopi şi mitropoliţi, se cuvine să arătăm meritele speciale pe care le-a avut patriarhul Meletie al II-lea. În 1926, Patriarhia Alexandriei avea o arhiepiscopie şi nouă mitropolii. La acestea s-au adăugat în 1959 mitropoliile pentru Africa Centrală, pentru Capul Bunei Speranţe şi pentru Africa de Est (Irinopoleos).

Pe lângă mitropoliile înfiinţate în timp, Patriarhia Alexandriei deţine şi un număr de mănăstiri precum: „Sf. Sava” din Alexandria, „Sf. Nicolae” şi „Sf. Gheorghe” din Cairo. Patriarhia din Alexandria mai are un metoc la Atena şi unul la Odesa. Din 1956, Patriarhia Moscovei a pus la dispoziţia Patriarhiei Alexandriei biserica greacă „Sf. Treime” din Odesa, ridicată de către comunitatea greacă din acest oraş încă din 1808202. O perioadă, apocrisiarh al Alexandriei pe lângă Patriarhia Moscovei, cu sediul în acest metoc din Odesa, a fost actualul patriarh, Theodoros.

Pentru administraţia patriarhală, este delegat un epitrop general. Funcţionează de asemenea o cancelarie patriarhală, o arhivă, un serviciu financiar contabil, un serviciu de documentare.

Sf. Sinod al Patriarhiei Alexandriei, care îl are în frunte pe patriarhul Theodoros, este alcătuit din următorii ierarhi:

1. Paul, mitropolit de Memphis2. Dionisie, mitropolit de Leontopolis3. Petros, mitropolit de Axum4. Macarie, mitropolit de Kenya5. Iona, mitropolit de Kampala şi toată Uganda6. Serafim, mitropolit de Johannesburg şi Pretoria7. Alexandru, mitropolit de Nigeria

200 R. Janin, Les Eglises Orientales et les rites orientaux, Paris, 1955, p.166.201Ibidem, p.167.202 Prof. Teodor M. Popescu, Patriarhia Alexandriei, în “M.O.”, X (1958), nr.5-6, p.410.

8. Theofilact, mitropolit de Tripolis9. Serghie, mitropolit de Capetown10. Alexios, mitropolit de Cartagina11. Pantelimon, mitropolit de Pelusion (Port Said – Egipt)12. Calinic, mitropolit de Karthoum şi întreg Sudanul13. Proterios, mitropolit de Ptolemais14. Gheorghe, mitropolit de Zimbabwe15. Nicolae, mitropolit de Hernopolis (Tanta – Egipt)16. Dimitrie, mitropolit de Irinopolis17. Ignatie, mitropolit al Africii Centrale18. Grigorie, mitropolit de CamerunPe lângă cei 18 mitropoliţi, funcţionează şi patru episcopi: Ieronim de Bukoba, Ioachim de

Zambia, Damaschin de Ghana şi Ignatie de Madagascar.Mulţi dintre clericii Patriarhiei Alexandriei şi-au făcut studiile la seminariile teologice şi

facultăţile de teologie din Grecia. Situaţia s-a schimbat după ce patriarhul Meletie al II-lea a înfiinţat, la 17 octombrie 1928, Şcoala Teologică „Sf. Atanasie”, transformată în 1934 în Seminar Teologic şi Pedagogic. În acelaşi an, 1934, a ridicat acest seminar la rangul de Facultate de Teologie a Patriarhiei Alexandriei. În timpul celui de-al doilea război mondial, această facultate şi-a întrerupt activitatea, pe care a reluat-o în 1957, însă ca şcoală medie teologică. La pregătirea clerului contribuie şi biblioteca patriarhală, care are şi un Institut de Studii Orientale.

Patriarhia Alexandriei publică şi două reviste teologice de valoare: „Πάνταινος”, revista oficială a Patriarhiei, care apare din 1908 până astăzi – după 1960 a fost, o perioadă, cea mai importantă publicaţie de limbă greacă –, şi „Έkkλησιαστικός Φάρος”, care apare de asemenea din 1908. În 1952 îşi întrerupe apariţia, timp de 17 ani, pentru ca să reapară din 1969. Ambele reviste sunt redactate în limba greacă.

Patriarhia Alexandriei susţine şi o serie de şcoli catehetice pe lângă biserici, şcoli de cultură generală şi medie, societăţi filantropice şi diferite centre de misiune pentru tineri şi ajutorarea bătrânilor.

O importantă realizare a constituit-o ridicarea unei noi reşedinţe patriarhale, ce a fost inaugurată la 21 noiembrie 1971, în prezenţa unor delegaţii ale Bisericilor ortodoxe. De o importanţă deosebită a fost şi ridicarea catedralei „Evanghelismos”, destinată a fi utilizată şi ca loc al întrunirii Sf. Sinod.

9. Viaţa religioasă în Patriarhia Alexandriei

Clerul este întreţinut de comunităţile ortodoxe unde slujesc. Patriarhia îi subvenţionează pe preoţii care nu primesc salarii suficiente de la comunităţi şi a încurajat permanent promovarea în parohii a clerului necăsătorit, deoarece fondurile patriarhale sunt reduse. Clerul african este foarte activ în zona activităţii misionare şi în sprijinirea acţiunilor social-filantropice. Recrutarea clericilor s-a făcut în special din Biserica Greciei şi din Arhiepiscopia Ciprului.

Păstorirea credincioşilor a fost dificilă, deoarece comunităţile erau formate din greci şi arabi aflaţi permanent în dispută. Patriarhul Meletie al II-lea, care a încercat reorganizarea Patriarhiei printr-o serie de legi, a declanşat opoziţia dură a credincioşilor greci, care se considerau defavorizaţi faţă de sirieni. Tensiuni între Patriarhie şi comunitatea greacă, care asigură întreţinerea aşezămintelor bisericeşti – şcoli, spitale, azile –, au existat şi în timpul patriarhului Hristofor al II-lea, care era învinuit că încearcă să conducă fără colaborare cu Sf. Sinod. După o serie de discuţii, Hristofor a acceptat ca Sf. Sinod să preia conducerea Patriarhiei, avându-l ca preşedinte pe mitropolitul Partenie de Pelusiu203.

203 Prof. T.M. Popescu, Patriarhia Alexandriei, în “M.O.”, VII (1956), nr.6-7, p.394.

După 1958, din cauza emigraţiilor în Grecia, numărul ortodocşilor greci a scăzut, astfel încât, în 1965, Comunitatea greacă din Alexandria şi-a vândut toate proprietăţile pentru a-şi plăti datoriile şi a-şi întreţine şcolile. A scăzut şi numărul preoţilor, un preot fiind nevoit să slujească pe rând în mai multe biserici. Situaţia, şi aşa dificilă, a fost complicată în deceniul al şaptelea de reluarea conflictului dintre ortodocşii greci şi cei sirieni, mai ales cu ocazia alegerilor de patriarh din 1966–1967, după demisia patriarhului Hristofor al II-lea. Pretenţiile ridicate de arabi nu au fost luate în seamă, mai ales după moartea – la 19 octombrie 1966 – mitropolitului Nicolae de Axum, singurul episcop arab şi candidatul minorităţii ortodoxe arabe la scaunul patriarhal. Doar alegerea ca patriarh a lui Nicolae al VI-lea a calmat spiritele. Acesta a reluat bunele legături cu ortodocşii greci, ale căror comunităţi le vizitează, cu intenţia de a-i linişti pe grecii care se considerau înlăturaţi din viaţa bisericească.

În Alexandria a luat naştere un Consiliu al Bisericilor din care fac parte creştini ortodocşi, romano-catolici şi protestanţi, care în decembrie 1947 au sărbătorit împreună, prin întruniri şi conferinţe, împlinirea a 1600 de ani de la moartea Sf. Pahomie cel Mare (†348). Festivităţile s-au încheiat în aprilie 1948, reuşind să-i aducă laolaltă pe toţi patriarhii Alexandriei, dar şi pe ierarhi, clerici şi credincioşii egipteni. Această sărbătorire s-a menţinut de atunci. La cea de-a zecea aniversare (1958) s-a alcătuit Consiliul Bisericilor din Alexandria, care a avut o primă întrunire în anul următor. Acest Consiliu a adoptat în 1970 şi un regulament interior, care prevedea reorganizarea sa prin alegerea unui Comitet. S-a hotărât ca adunarea generală să aibă loc întotdeauna în luna octombrie a fiecărui an. Un consiliu asemănător s-a format şi la Cairo.

Patriarhia Alexandriei a avut mereu un rol important în legăturile cu celelalte confesiuni creştine. Misionarismul acestei Patriarhii a determinat organizarea jurisdicţională şi numirea mai multor mitropoliţi. În timpul patriarhului Nicolae al VI-lea s-a reuşit organizarea eparhiei Africii de Est, care cuprindea Kenya, Uganda şi Tanganica. În aceste regiuni s-a ridicat un seminar teologic cu contribuţia arhiepiscopiei Ciprului.

Prin patriarhul Meletie al II-lea, Patriarhia Alexandriei s-a angajat într-un dialog cu Biserica Anglicană, recunoscând hirotonia anglicană, hotărâre preluată în 1970 şi de patriarhul Nicolae al VI-lea.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Roma, Patriarhia Alexandriei este prima care a trimis un observator la Conciliul II Vatican.

Şi în cadrul Mişcării Ecumenice implicarea acestei Patriarhii este cunoscută din 1925. Din 1948, Patriarhia Alexandriei este membră activă a Consiliului Ecumenic al Bisericilor204.

10. Viaţa culurală şi religioasă în Patriarhia Alexandriei

În anul 1952, Biblioteca patriarhală din Alexandria a sărbătorit existenţa a o mie de ani de atestare documentară. După datele pe care le oferă buletinul informativ al acestei instituţii bisericeşti, în anul 1955, Biblioteca avea în posesie 23.746 de volume, aproximativ 530 de documente manuscrise în limba greacă şi peste 200 de ediţii rare ale unor diferite edituri. Biblioteca a devenit cunoscută lumii prin publicarea în perioada 1941-1955 a trei volume bibliografice ce prezentau toate lucrările valoroase pe care le deţinea biblioteca. În cadrul acestei biblioteci s-a înfiinţat şi un Institut de Studii Orientale.

În trecutul său istoric, Biblioteca a funcţionat în sediul Patriarhiei Alexandriei, până la ocupaţia arabă (642). În perioada 642-727, când scaunul patriarhal a fost vacant, soarta Bibliotecii este necunoscută. Legenda conform căreia Biblioteca ar fi fost arsă este neîntemeiată. Probabil că papirusurile şi codicii au fost evacuaţi de bizantini înainte de cucerirea oraşului de către arabi. Restaurarea Patriarhiei de către Cosma I (742-768) a adus probabil şi reorganizarea Bibliotecii. O informaţie din 940 dată de către învăţatul patriarh Eutihie (933-940), cunoscut de arabi sub numele de Said Ebn Batriq, pentru că a scris o serie de cronici în limba arabă, pomeneşte de cărţile pe care le avea în Biblioteca patriarhală. Cel mai vechi manuscris al actualei Biblioteci datează din 952 an care a fost luat ca dată a reorganizării Bibliotecii.

204 Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă, Patriarhia de Alexandria, din 1920 până astăzi, în “BOR”, nr.5-6/1972, p.644-646.

Patriarhul Ilie (963-1000) a transferat Biblioteca la Cairo, unde însă a fost incendiată de arabi, ca represalii pentru atacul bizantinilor asupra oraşului Cairo. Biblioteca a adunat în timp manuscrise de valoare, cum este Codexul Alexandrin, pomenit prima dată în 1098, iar patriarhii Alexandriei s-au îngrijit de buna funcţionare a acesteia. Patriarhul Atanasie al II-lea (1276-1316) a înzestrat Biblioteca cu o serie de manuscrise de mare valoare. O grijă specială pentru această instituţie bisericească a arătat-o patriarhul Ioachim (1487-1565), ierarhul cu cea mai îndelungată păstorire.

Călătorul german Christopher Fuhrer din Nurenberg, în Memoriile sale, povesteşte despre vizita făcută în 1565 în Biblioteca Patriarhiei Alexandrine şi despre numeroasele documente de valoare pe care le deţinea. În corespondenţa sa, patriarhul Meletie Pigas (1590-1601) aminteşte cu admiraţie că regina Margareta de Navara, soţia regelui Henric al IV-lea al Franţei, este „unul dintre prietenii Bibliotecii”. Ucenicul acestuia, patriarhul ecumenic Chiril Lucaris, a prezentat în 1627 regilor James I şi Carol I Codexul Alexandrin. Despre asasinarea patriarhuluiChiril unii spuneau că s-ar fi datorat faptului că a scos Codexul Alexandrin din Bibliotecă, încălcând o tradiţie alexandrină. Patriarhul Mitrofan Critopoulos a dăruit Bibliotecii o serie de cărţi da rară valoare, unele tipărite în 1477.

Numeroase cărţi în limba engleză au fost aduse de arhiepiscopul Arsenie de Tebaida, care a vizitat în 1785 Anglia, primind un sprijin important din partea reginei Ana. Primul catalog al lucrărilor pe care le deţinea Biblioteca a fost scris de patriarhul Partenie al II-lea (1788-1805).

O mare încercare pentru existenţa Bibliotecii a constituit-o anul 1905, când a fost incendiată. Refăcută cu greu, Biblioteca a fost transferată în 1928 la Alexandria, prin strădaniile patriarhului Meletie al II-lea Metaxakis. Douăzeci de ani mai târziu, în 1948, a fost inaugurată noua Bibliotecă, cu o sală de lectură. Aşezată în Ibrahimia, o suburbie a Alexandriei, Biblioteca a devenit un centru cultural de referinţă. Eforturi pentru moderna organizare a Bibliotecii au fost depuse de patriarhul Hristofor al II-lea.

În zilele noastre, Patriarhia Alexandriei, în cooperare cu Biblioteca şi Institutul de Studii Orientale, organizează numeroase conferinţe ştiinţifice dedicate în special vieţii creştine. Publică şi o revistă anuală, Analecta, cu articole în limba greacă, engleză şi franceză205.

Concluzii

Creştinismul alexandrin a cunoscut o evoluţie aparte în istori creştinismului universal. În Alexandria s-a dezvoltat o Şcoală creştină la conducerea căreia s-au perindat renumiţi părinţi ai Bisericii ca binecunoscuţii Panten, Clement Alexandrinul şi Origen. Secolul de aur al creştinismului are care reprezentant principal la Alexandria pe Sfântul Atanasie cel Mare, poate cel mai cunoscut teolog din prima jumătate a secolului al IV-lea. Divizarea creştinismului după sinodul al IV-lea ecumenic a afectat şi Patriarhia Alexandriei care nu a mai putut să se opună ofensivei islamismului arab. Cruciadele nu au reuşit să elibereze pe creştinii din Africa ce au rămas sub conducerea arabilor iar mai târziu sub cea a otomanilor. Situaţia creştinilor s-a schimbat treptat începând cu secolul al XIX-lea, când autorităţile otomane au început să ofere creştinilor un statut politic ce să se asemene cu cel al cetăţenilor musulmani. În noua situaţie Patriarhia Alexandriei prin ierarhii săi a reşit să ofere credincioşilor săi demnitate pe care au avut-o în vechiul Imperiu bizantin. Organizare modernă a creştinilor ortodocşi din Africa, slujirea şi misionarismul clericilor greci şi arabi, prezintă astăzi lumii imaginea înfloritoare a unei patriarhii istorice.

Oganizarea modernă a Patriarhiei Alexandriei s-a datorat unor patriarhi deosebiţi precum Sofronie IV (1879-1899), Fotie (1899-1925) şi Meletie Metaxakis (1925-1937). Cel din urmă după, ce a fost arhiepiscop al Atenei (1918-1920) şi patriarh al Constantinopolului (1921-1923), a devenit patriarh al Alexandriei. Acesta a înfiinţat Episcopia din Johannesburg, pe cea de la Cartagina, seminarul teologic de la Helipoolis şi Catedrala Sfântul Marcu din Alexandria.

205 Vezi: Theodoros Moschonas, A short History of the Library of the Greek Orthodox Patriarchate of Alexandria and all Africa, în “Buletin of the Patriarchal Library (january-june 1955)”.

Sub preşedintele Nasser colonia greacă din Egipt a slăbit, dar s-a intensificat misionarismul ortodox în continentul african, mai ales în timpul păstoririi patriarhului Nicolae VI (1968-1986). O activitate deosebită au avut şi urmaşii săi Partenie III (1987-1997) şi Petru al VII-lea (1997-2004). Din timpul patriarhului Partenie III a devenit evident rolul acestei patriarhii în Mişcarea ecumenică.

III. Patriarhia Antiohiei

Biserica Antiohiei este întemeiată înainte de anul 50 d.Hr. Ştim că pentru prima dată în Antiohia urmaşii lui Iisus Hristos au primit numele de creştini (Fapte XI, 26). Primul ei episcop se pare că a fost Apostolul Petru. Prin can. 6 al Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), Patriarhia Antiohiei primea acelaşi rang cu cele de la Roma şi Alexandria. Din cadrul acestei patriarhii intrau în secolul al IV-lea Bisericile din Siria, Palestina, Cipru, Persia, Armenia, Georgia. Patriarhia Antiohiei a pierdut însă curând o parte din aceste Biserici. La cel de-al treilea Sinod ecumenic de la Efes (431), Biserica din Cipru şi-a dobândit autonomia, fiind urmată de Biserica din Ierusalim în 451 la Sinodul IV ecumenic. Georgia şi Armenia şi-au constituit propriile lor Biserici independente.

Antiohia a fost un important centru teologic. Printre cei mai renumiţi teologi se numără Ioan Hrisostom (+407), care în perioada 398-404 a fost patriarh al Constantinopolului. Teologii antiohieni au fost cei care au dezvoltat învăţătura despre cele două firi ale Mântuitorului , influenţând decisiv hotărârile dogmatice ale Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451). În cadrul discuţiilor post-calcedoniene s-a ajuns la schismă, întrucât majoritatea creştinilor din Antiohia nu au fost dispuşi să recunoască hotărârile sinodale.206

Cucerirea Antiohiei de către arabi în anul 637 a dus la slăbirea renumitei patriarhii. Mulţi dintre creştini au fost forţaţi să treacă la islamism. Nici un patriarh nu a fost numit în secolul VIII. Abia în 969 când Antiohia a fost eliberată de arabi. Spre sfârşitul secolului al XI-lea a ajuns însă sub stăpânirea selgiucizilor, pentru ca în 1098 ea să fie cucerită de cruciaţi. Aceştia l-au alungat pe patriarhul ortodox numind în locul său un patriarh latin. Plecat în exil, patriarhul greco-ortodox a revenit după 1268, când Antiohia a fost cucerită de mamelucii egipteni. Cu timpul însă, vestitul oraş Antiohia a decăzut, iar patriarhia s-a mutat de la începutul secolului al XIV-lea la Damasc. După ce ţinuturile antiohiene au fost ocupate de turcii otomani, iar rolul patriarhului de Constantinopol a devenit dominant, pe scaunul Patriarhiei de Antiohia au început din 1724 să fie numiţi numai greci, deşi treptat majoritatea credincioşilor o formau arabii. Începând cu anul 1885 sirienii ortodocşi care aveau în frunte un patriarh grec, au încercat să impună un patriarh sirian. Patriarhul grec Spiridon (1894-1898) a fost depus, iar la începutul anului 1899 şi-au ales ca patriarh pe Meletie Dumani (1899-1906), sirian de origine. De atunci toţi patriarhii de Antiohia sunt sirieni: Grigorie IV Haddal (1906-1930), Alexandru III (1931-1958), Teodosie (1958-1970), Ilie IV (1970-1979), Ignatie IV Hazim (1978-1980).

În timpul stăpânirii arabe şi turceşti situaţia creştinilor ortodocşi a fost foarte grea. Situaţia a fost la fel de grea şi sub protectoratul Franţei (1920-1948) care proteja pe catolici. Treptat, pe lângă propaganda catolică, de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi-a făcut apariţia şi cea protestantă.

Patriarhia Antiohiei patronează din 1970 Academia teologică Ioan Damaschin de la Tripolis, care în 1988 a fost înglobată în Facultatea greco-ortodoxă de la Balamand (Liban). Actualmente, Patriarhia Antiohiei îşi are sediul la Beirut, în Liban.207

IV. Patriarhia Ierusalimului

Ierusalimul a avut întotdeauna un rol esenţial în actul de mântuire a lumii, ca loc al activităţii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. După distrugerea Ierusalimului de către romani în 70, iar definitiv în 135, ca urmare a revoltei lui Bar Cochba, au suferit prigoana şi creştinii. Pe locul vechiului oraş au

206 Dietmar W. Winkler, Klaus Augustin, Bisericile din Răsărit, o scurtă prezentare, Ed. Fundaţia Pro Oriente, Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, Bucureşti, 2993, pp. 14-15.207 Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb, Teologie şi istorie, Ed. Arhiediecezană, Cluj, 1999, pp. 238-241.

fost aduşi coloni care au ridicat un nou oraş, Aelia Capitolina. Episcopul de Ierusalim era subordonat mitropolitului de Cezareea, care la rândul său se afla sub jurisdicţia Patriarhiei Antiohiei. Prin grija pe care i-a arătat-o împăratul Constantiu cel Mare, ridicând în acest oraş mai multe biserici, importanţa sa pentru viaţa creştinilor a crescut. Monahismul a înflorit în zona acestui oraş răspândindu-se din părţile Egiptului.

La Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), Bisericii de la Ierusalim i s-a recunoscut un rang onorific deosebit, dar la Sinodul ecumenic de la Calcedon (451) a fost ridicată la rangul de patriarhie, iar episcopul Juvenal (418-458) a devenit primul ei patriarh. În viaţa duhovnicească un rol esenţial l-a avut Sfântul Sava care a înfiinţat o mânăstire ce i-a preluat numele.

În anul 614 Ierusalimul a ajuns sub stăpânirea persană, iar în 637 sub cea arabă. Califul Omar a pus ca pe locul Templului din Ierusalim să se ridice o moschee. Au fost distruse multe biserici şi mulţi creştini au fost convertiţi la islamism. Totuşi, creştinii au ocupat funcţii importante în slujba califului. Avem ca exemplu pe Sfântul Ioan Damaschin (675-750).208

În anul 1099, în timpul primei cruciade (1096-1099), Ierusalimul a fost cucerit de cruciaţi, iar patriarhul ortodox Simeon al II-lea (1092-1099) a fost înlocuit cu unul latin. De asemenea, cruciaţii au devastat bisericile şi au luat num relicve. În timpul stăpânirii lor în zonă au ridicat biserici latine şi au preluat o parte din Locurile Sfinte. Patriarhul ortodox s-a refugiat la Constantinopol de unde a continuat să-i conducă pe ortodocşi. După bătălia de la Hattim (1187), cruciaţii au fost alungaţi, iar oraşul Ierusalim a ajuns sub conducerea sultanului Saladin. Creştinii ortodocşi şi-au ales un nou patriarh, însă dominaţia mamelucilor (1250-1517) a îngreunat situaţia ortodocşilor. Patriarhii ortodocşi se vor stabili la Constantinopol, iar după căderea acestuia sub stăpânirea otomanilor (1450) se vor refugia în Ţările Române şi Rusia, singurele ţări ortodoxe independente.

Patriarhii Ierusalimului au apărat Ortodoxia şi au condamnat unirea florentină din 1439 într-un sinod din 1443 care a combătut prozelitismul catolic. Un sinod din 1450 ţinut la Constantinopol la care au participat patriarhiile istorice, a hotărât că unirea de la Florenţa (1439) nu are nici o valoare. La acest sinod a fost depus patriarhul unionist de Constantinopol Grigore III Mammas (1443-1450) în locul lui punându-l pe Atanasie I (1450).

În 1517, Egiptul este cucerit de turci, viaţa creştinilor ortodocşi devenind dificilă. Situaţia a fost îngreunată de lupta din latini şi armeni pentru controlul asupra Locurilor Sfinte. Ortodocşii trebuiau să luptei şi contra propagandei iezuite şi a celei a islamizării, în frunte cu patriarhii Teofan (1608-1644), Paisie /1645-1660), Nectarie (1661-1669), Dositei (1668-1707) ŞI Hrisant (1707-1731). Aceştia au fost ajutaţi de Frăţia Sfântului Mormânt. Marele patriarh Dositei II Notara (+1707), cea mai mare personalitate ortodoxă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a răspuns printr-o Mărturisire de credinţă din 1672 polemicii jansenisto-calvine din Fraţa. Mărturisirea acestuia s-a adăugat celei din 1642 a mitropolitului Petru Movilă. În 1918 patriarhii de Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, trimiteau în Anglia vestitul Răspuns al patriarhilor orientali, în care luau poziţie faţă de mărturisirea calvinizantă a lui Chiri Lukaris, patriarhul Constantinopolului (+1638), condamnat de ortodocşi ca eretic.209

În secolele XIX-XX situaţia ortodocşilor din Ierusalim s-a îmbunătăţit simţitor. Turcii au garantat ortodocşilor o serie de drepturi civile şi politice. Rolul Frăţiei Sfântului Mormânt a crescut. Au apărut însă tensiuni între credincioşii greci şi cei arabi, pentru ca la începutul secolului al XX-lea să se ajungă la o sciziune temporală. Concurenţa cu reprezentanţii catolici pentru Locurile Sfinte a degenerat în Războiul Crimeii (1850-1856).

Alegerea patriarhului se face pe baza unei legi din 1958, care la fel ca şi alte legi încearcă să limiteze rolul ortodocşilor arabi şi sirieni. Împărţirea Palestinei şi înfiinţarea Statului Israel în 1948 au îngreunat activitatea patriarhiei, mai ales că mulţi credincioşi trăiesc în Iordania. În activitatea sa

208 Dietmar W. Winckler, Klaus Augustin, Bisericile din Răsărit, o scurtă prezentare, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, 2003, p. 16.209 Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb, Teologie şi Istorie, Ed. Arhidiecezană, Cluj, 1999, p. 242.

Patriarhia Ierusalimului s-a retras în 1989 din toate dialogurile bilaterale sub pretextul că Bisericile Occidentale folosesc aceste dialoguri pentru prozelitism.

Cu ocazia jubileului (martie 2000), la iniţiativa patriarhului Diodor I (1981-2000), s-au întâlnit la Ierusalim toţi reprezentanţii Bisericilor creştine din Ţara Sfântă. Actualul patriarh Irineu Emmanuel Skopelitis este în conflict cu Sfântul Sinod al Patriarhiei, fiind învinuit că a vândut o serie de proprietăţi funciare aparţinând Patriarhiei Statului Israel.

Arhiepiscopia Sinaiului

În jurisdicţia Patriarhiei Ierusalimului se află şi Arhiepiscopia Sinaiului. În locul în care s-a arătat Dumnezeu lui Moise s-au ridicat din secolul al IV-lea o serie de chilii, iar în secolul al VI-lea a ridicat aici o mânăstire marele împărat Iustinian. Aceasta avea sub jurisdicţia sa metocurile Raitu şi Cairo. Deşi autocefală asupra ei şi-au disputat jurisdicţia Patriarhia Ierusalimului şi cea a Alexandriei. În urma sinoadelor de la Constantinopol din 1575 şi 1782, s-a hotărât ca arhiepiscopul de Sinai să fie hirotonit de patriarhul de Ierusalim. Mânăstirea avea un caracter internaţional, având călugări armeni, arabi, etiopieni, greci, slavi şi români. Biblioteca mânăstirii are un mare renume. Aici marele cercetător Konstantin von Tischendorff a descoperit un text complet al Noului Testament, “Codex Sinaiticus”, datând din secolul al IV-lea. Acest document se află din 1854 la Ptersburg.210

În timpul dominaţiei otomane, creştinii de pe Muntele Sinai şi din împrejurimi au fost trataţi ca tolerantă. Ameninţarea cea mai mare venea însă de la bandele de tâlhari, care controlau zona. Între conducătorii mânăstirii mai important a fost arhiepiscopul Constandie (1805-1859). Statutul Arhiepiscopiei a fost definitivat printr-o lege din 1932. De arhiepiscopia Sinai mai ţin pe lângă mânăstirea Sinai şi câteva metocuri la Cairo, Constantinopol, Grecia, Liban şi Cipru. Începând din secolul XVIII, arhiepiscopul îşi are sediul la Cairo. Arhiepiscopia este condusă astăzi de Damian Samartsis, devenit arhiepiscop în 1973. Mânăstirea Sfânta Ecaterina a dus un dialog şi cu musulmanii pentru care chiar a ridicat o sală de rugăciune. Mânăstirea Sfânta Ecaterina a fost vizitată în anul 2000 de papa Ioan Paul II, cu ocazia jubileului.

V. Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă are o vechime de peste o mie de ani. După tradiţia istorică, cuvântul Evangheliei a fost propovăduit pe pământul rusesc de către Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. Începuturile creştinării poporului rus duc înspre „vremurile de demult”, cum se exprimă cea mai veche cronică rusească, când încă nu se realizase centralizarea statală. Pestestepele ruseşti trecuseră tot felul de popoare venite din nord sau est şi se crease totodată aşa-numitul drum al varegilor”, pornind din golful Finlandei, trecând prin renumitul oraş Novgorod şi ajungând până în înfloritorul Constantinopol. Contactul cu Imperiul Bizantin s-a produs în 860, când a avut loc primul atac al varego-ruşilor din Kiev asupra capitalei bizantine. În faţa acestei ameninţări, ce i-a speriat pe greci, patriarhul Fotie i-a îmbărbătat pe locuitorii Constantinopolului, dar totodată a realizat că pentru viitor bizantinii au nevoie de alianţa politică cu puternicul popor rus. Pentru a stopa atacurile ruşilor, abilii politicieni bizantini au trimis o delegaţie condusă de Constantin Filosoful (fratele Sfântului Metodie), pentru a câştiga alianţa hazarilor, vecinii ruşilor. Prin vechile episcopii din Crimeea (Chersonul Tauric) şi Marea de Azov, bizantinii încep, pe la mijlocul secolului IX, să-i aducă la creştinism pe ruşi. După înfruntările cu prinţul kievean Oleg (†912) şi cu Igor, creştinismul pătrunde în familia domnitoare prin principesa Olga (945-957), cu toată opoziţia fiului ei Sviatoslav (957-972). Pasul hotărâtor pentru creştinarea ruşilor l-a făcut prinţul Vladimir (980-1015), bun prieten cu Olaf Tryggwison, regele Norvegiei. Creştinarea oficială a ruşilor a avut loc în anii 989-990, când marele principe Vladimir al Kievului,

210 Ronald Roberson, Bisericile creştine răsăritene, o scurtă prezentare, Ed. Sapientia, Iaşi, 2004, p. 114.

după primirea botezului, în 987, şi căsătoria sa, în 989, la Cherson, cu Ana Porfirogeneta, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), a sosit la Kiev însoţit de episcopi şi preoţi. Curând au fost rânduiţi episcopi la Rostov, Novgorod, Cernigov, Bielgorod, Vladimir-Volmsk, Turov şi Poloţk.

Cu privire la creştinarea ruşilor, unii teologi catolici au susţinut că rolul esenţial l-ar fi avut Biserica Catolică, prin misionarii varego-scandinavi211. Nici chiar principesa Richlinta, nepoata împăratului german Otto I, pe care Vladimir a luat-o de soţie după moartea Anei Porfirogeneta (†1011), nu a realizat nimic în această privinţă. O serie de istorici vorbesc despre activitatea în Rusia a unor ucenici ai Sfinţilor Chiril şi Metodie, refugiaţi din Moravia din cauza persecuţiilor clerului latino-german. Alţii vorbesc de o legătură între Arhiepiscopia autocefală de Ohrida şi Kiev212. Cei mai mulţi istorici ruşi şi străini admit că ruşii au fost botezaţi de bizantini, într-o vreme când Constantinopolul era cel mai puternic centru politic şi religios din Europa medievală213. Primii arhiepiscopi au fost greci, iar primul arhiepiscop rus a fost Ilarion (1051-1054), unul dintre întemeietorii Lavrei Pecerska.

Biserici grandioase încep să fie ridicate în secolul al X-lea, iar viaţa monahală se dezvoltă începând cu secolul al XI-lea. Sfântul Antonie aduce în Rusia tradiţia monahală athonită, pe care o instalează la Lavra Pecerska. Condusă după aceea de stareţul Teodosie, ucenic al lui Antonie, mânăstirea kieveană a ajuns la înflorire. Ruşii au avut la Muntele Athos o mânăstire proprie, pe la anul 1016, iar în 1169 au obţinut şi mânăstirea Sf. Pantelimon214. Mânăstirile devin cele mai importante centre culturale, unde sunt traduse în limba rusă cărţi teologice, istorice şi literatură laică.

În secolul al XII-lea, când Rusia trece printr-o perioadă de lupte interne şi divizări statale, singură Biserica păstrează ideea unităţii poporului rus. Din timpul marelui principe Iaroslav cel Înţelept (1019-1054), Mitropolia Kievului a căpătat o mare importanţă în Europa de Răsărit, adunând sub jurisdicţia sa 15 episcopii. În 1169, Mitropolia Kievului şi-a mutat reşedinţa la Vladimir, în cnezatul Suzdal. Tendinţelor centrifuge ale prinţilor ruşi care afectau unitatea poporului li s-a adăugat în 1241 invazia tătară, care a adus poporul rus pentru o perioadă sub stăpânirea mongolă a Hoardei de Aur. În asemenea momente dificile, Mitropolia Kievului, se mută în 1325 de la Vladimir la Moscova, care din secolul al XIII-lea devine centrul politic al Rusiei. Mitropolia Kievului ajunsese sub controlul politic al Poloniei şi Lituaniei, care susţineau propaganda catolică. Aceste evenimente au avut repercusiuni majore asupra vieţii bisericeşti din Ucraina până în zilele noastre.

Victoria din 1380 a marelui principe al Moscovei Dimitrie Ivanovici Donskoi (1363-1389) asupra tătarilor a întărit mult puterea Moscovei. În 1395, Hoarda de Aur a fost zdrobită de conducătorul mongol Timurlenk (1336-1405). Creşterea statului rus a însemnat şi o creştere a Bisericii ruse, cu sediul la Moscova. Un eveniment deosebit l-a constituit participarea mitropolitului Isidor al Kievului şi Moscovei, grec de origine, la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), unde a semnat unirea cu Roma, după stăruinţa Constantinopolului. Marele principe Vasile al II-lea (1425-1462), ştiind că poporul rus nu este de acord cu unirea cu romano-catolicii, l-a închis. Isidor a reuşit să evadeze şi să ajungă la Roma, unde papa Eugen al IV-lea (1431-1447) l-a răsplătit cu demnitatea de cardinal. În locul mitropolitului Isidor, ruşii l-au ales în 1448 pe Iona, rus de neam, pentru care n-au mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice, ce semnase unirea cu Roma. Din acest moment, Biserica rusă s-a considerat autocefală215.

211 Martin Jugie, Les origines romaines de l’Eglise russe, în „Echos d’Orient”, tom.XXXVI (1937), nr.187, p.257-270.212 G. Feodotov, Le baptème de Saint Vladimir et la conversion de la Russie (988-1938), în „Irenikon”, tom.XV, (1938), nr.5, p.417-435.213 V. Pr.prof.dr. I. Rămureanu, Creştinarea ruşilor în lumina noilor cercetări istorice, în „ST” IX, 1957, nr.5-6, p.286-413; Fr. Dvornik, Le Schisme Photien, Paris, 1950; V. Laurent, Aux origines de l’Eglise Russe. L’Etablissement de la Hiérarchie byzantine, în „Echos d’Orient”, tom. 38 (1939), nr.193-194, p.279-295; E. Honigman, Studies in Slavic Church History, în „Byzantion”, tom XVII (1944-1945), p.128-163.214 Dimitrie Obolensky, Un Commonwealth medieval: Bizanţul, trad. Claudia Dumitru, Ed. Corint, Buc., 2002, p.321.215 Pr.prof. Ioan Rămureanu, pr.prof. Milan Şesan, pr.prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. II (1054-1982), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p.51.

În 1470, după ruperea unirii cu latinii, Biserica ortodoxă ucraineană intră sub jurisdicţia Constantinopolului, însă din punct de vedere politic este nevoită să accepte dominaţia polonă.

Biserica ortodoxă moscovită ajunge la mare înflorire în timpul principelui Ioan al III-lea al Moscovei (1462-1505), căsătorit după căderea Constantinopolului sub turci (1453) cu Sofia Paleologina, nepoata ultimului împărat bizantin Constantin al XI-lea Dragases. Având moştenirea bizantină, a dat naştere legendei ce circula despre Moscova ca fiind „a treia Romă”, baza ideologiei Imperiului Ţarist în epoca modernă.

Poporul rus avea începând din 1461 două mitropolii: una la Moscova şi alta la Kiev, dependentă de Patriarhia Ecumenică. Renumiţii mitropoliţi ai Moscovei au fost aleşi dintre monahi. În secolul al XVI-lea s-a remarcat mitropolitul Macarie (1542-1563), cel care în 1563 a introdus tiparul la Moscova. Acesta s-a preocupat de alcătuirea cărţilor de cult şi de rugăciune, precum şi de corectarea greşelilor strecurate în aceste cărţi de-a lungul timpului. De asemenea, a arătat o grijă sporită vieţii monahale a poporului rus. Monahismul rus era dominat de tendinţele lansate de monahii Nil Sorski (†1508), care milita pentru un monahism contemplativ, şi Iosif Volosţki (†1515), care promova un monahism ascetic-practic şi colaborarea la revigorarea morală cu sprijinul statului216.

De la jumătatea secolului al XVI-lea, statul rus, al cărui conducător purta din 1547 titlul de ţar, cerea tot mai insistent înfiinţarea Patriarhiei Moscovei. Această doleanţă a exprimat-o în 1586 ministrul Boris Godunov către patriarhul Ioachim al V-lea al Antiohiei (1581-1592), care a fost primul patriarh ajuns în Rusia după milostenii. Peste doi ani va ajunge în Rusia şi patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea (1572-1579; 1580-1584; 1587-1595), care, la insistenţele ţarului Teodor Ivanovici (1584-1598) a acceptat înfiinţarea patriarhiei şi recunoaşterea ca patriarh a mitropolitului Iov de Rostov (26 ian. 1589)217.

După stingerea dinastiei Ruric (1598), conducerea statului rus a fost preluată de Boris Godunov (1598-1605). Până la instaurarea dinastiei Romanovilor (1613), Rusia a trecut printr-operioadă tulbure în care Biserica ortodoxă s-a dovedit a fi un ajutor al poporului. Luptele pentru tron au declanşat un război între Rusia şi Polonia, în care s-a remarcat patriarhul Ermoghen (1606-1612), încheiat după alegerea ţarului Mihail Feodorovici Roman (1613-1645). Tatăl ţarului Mihail se călugărise, primind numele de Filaret, iar pentru virtuţile sale alese ajunsese în 1606 mitropolitul Rostovului. La cererea clerului şi a poporului, mitropolitul Filaret a fost înălţat la rangul de patriarh (26 iunie 1619). Păstorirea patriarhului Filaret (1619-1633) a adus Bisericii ruse un prestigiu deosebit, patriarhul fiind colaboratorul cel mai apropiat al ţarului. Decretele (ucazele) erau semnate şi aplicate „în numele ţarului şi al Marelui Principe, patriarhul Filaret”218. Activitatea patriarhului s-a îndreptat în special în direcţia susţinerii moralităţii poporului şi împotriva influenţelor catolice. Următorii patriarhi, Ioasaf (1633-1640) şi Iosif (1642-1652), au continuat munca patriarhului Filaret.

O perioadă distinctă în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a marcat-o păstorirea patriarhului Nicon (1652-1658; †1681). Călugărit la Mânăstirea Soloveţk – Marea Albă, ajunge egumen al acesteia în 1643. Promovat pentru virtuţile sale, în 1649 este hirotonit episcop de Novgorod, iar în 1652, cu sprijinul ţarului Aleksei (1645-1676), este numit patriarh. El porneşte un lung proces de îndreptare a cărţilor liturgice şi a inovaţiilor ce pătrunseseră în cult. Încercarea patriarhului a fost întâmpinată cu ostilitate şi, din cauza unor intrigi, Nikon a renunţat la scaunul patriarhal. Mai mult, un sinod întrunit în 1666 la Moscova, la care au participat 29 de arhierei ruşi, greci şi sârbi, precum şi patriarhii Paisie al Alexandriei şi Macarie al Antiohiei, l-a condamnat pe fostul patriarh Nikon, aprobând însă reformele sale şi pronunţându-se împotriva oponenţilor (starovierţi-rascolnici).

Raporturile dintre ţar şi patriarh

216Ibidem, p.283.217Ibidem, p.284.218 Pr.dr. Vasile Pocitan, Geneza demnităţii patriarhale şi Patriarhatele Bisericii Ortodoxe, Buc., 1926, p.62.

În „vremurile tulburi” care au marcat istoria Rusiei din timpul domniei marelui principe Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584), încoronat ţar (16 ian. 1547) de mitropolitul Moscovei Macarie, şi până la instaurarea dinastiei Romanovilor (1619) cu ţarul Mihail Feodorovici Roman (1613-1645), rolul Bisericii ortodoxe în societatea rusă a crescut enorm. Biserica demonstrase că în vremurile de restrişte este capabilă să mobilizeze poporul într-un efort comun de luptă împotriva duşmanilor. Pe lângă aceasta, alianţa dintre ţarul Mihail şi tatăl său, patriarhul Filaret, care au condus împreună ţara, a favorizat creşterea rolului Bisericii în viaţa socială şi politică a statului. Chiar ţarul Ivan al IV-lea observa că Biserica are în stat un impact deosebit, şi de aceea, precum odinioară împăraţii bizantini, a convocat în 1551 un sobor bisericesc care să consolideze poziţia Bisericii, dar totodată să o facă părtaşă la politica statului, cerându-i ajutorul material. La acest sobor ţarul a participat personal la dezbateri, precum participaseră şi împăraţii bizantini la sinoadele ecumenice. Sinoadele bisericeşti din 1547 şi 1549 consolidaseră poziţia Bisericii, dar cel din 1551 urmărea să o facă mai demnă de marea ei misiune în lume. Sinodul din 1551 a decretat un mare număr de măsuri care să întărească disciplina parohiilor şi a mânăstirilor. Ivan al IV-lea dorea ca „a treia Romă” să devină împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Din păcate, măreţul plan de reformă încercat de ţar nu a reuşit. Vremurile tulburi şi resursele prea limitate au făcut imposibilă aplicarea hotărârilor luate în 1551. Prin felul său de guvernare, ţarul Ivan al IV-lea s-a dovedit incapabil să armonizeze politica statului cu rolul Bisericii, şi de aceea a ajuns în conflict cu clerul, care prin mitropolitul Filip a criticat dur modul arbitrar în care erau conduse destinele unui popor219.

Situaţia critică în care s-a găsit Rusia după moartea lui Boris Godunov (1598-1605) i-a determinat pe unii dintre boieri să se gândească la acceptarea unui principe polon catolic care să le fie conducător. Intervenţia internaţională a Poloniei, Lituaniei şi Suediei a dovedit fragilitatea statului rus, sfâşiat şi de vrajba dintre boieri. Într-un asemenea moment, patriarhul Ermoghen s-a pronunţat împotriva pătrunderii catolicismului. Totuşi, statul moscovit nu s-a dezintegrat, iar urcarea pe tron a ţarului Mihail, un monah rus şi ortodox, a redeşteptat naţiunea. Deşi trăiseră experienţa autocraţiei ţarului Ivan al IV-lea, boierii n-au impus noului ţar condiţii pentru guvernare. Ruşii se identificau cu autoritatea ţarului, sprijinită de Biserica ortodoxă. Biserica trecea printr-o perioadă tulbure, de transformări cauzate şi de contrareforma catolică, prin Biserica unită. La mijlocul secolului al XVII-lea se formase deja o mişcare reformatoare. Râvnitorii evlaviei (revniteli blagocestia) erau un grup de clerici mai ales din părţile Volgăi, care în anii 1630 alcătuiau un program de reformă bisericească radicală. Educaţia şi moralitatea preoţilor constituiau principala preocupare a mişcării reformatoare. Se cereau sporirea disciplinei, respectarea postului, spovedania, împărtăşirea şi predici frecvente. Unul dintre iniţiatorii acestui program reformator era protopopul Avacum; simpatizant al acestora era şi patriarhul Nikon, care dorea să creeze o teocraţie prin care Biserica să domine statul. De aceea, a şi cerut ţarului Aleksei Mihailovici (1645-1676) să jure supunere Bisericii, lucru care mai târziu a adus nemulţumirea ţarului, care vedea în patriarh o ameninţare pentru propria domnie. Din această cauză, ţarul nu l-a susţinut pe patriarh în efortul lui de corectare a cărţilor liturgice, determinând demisia patriarhului, criticat de numeroşi clerici şi de protopopii Avacum şi Ivan Neronov. Cei care se opuneau reformei lui Nicon au fost condamnaţi de sinodul din 1666-1667 (rascolnici), dar au continuat vechile tradiţii, retrăgându-se în zonele sudice şi răsăritene, puţin accesibile sau în zonele împădurite din nord. Rezistenţa rascolnicilor era atât de puternică, încât preferau să se sinucidă decât să renunţe la vechile obiceiuri. Neavând clerici, aceştia şi-au improvizat propriile lăcaşuri de cult şi slujbe. Credinţa de rit vechi, deşi persecutată oficial în secolele XVIII-XIX, a supravieţuit şi chiar s-a dezvoltat220.

Biserica Ortodoxă Rusă în secolul al XVIII-lea

219 Geoffrey Hosking, Rusia, popor şi imperiu 1552-1917, trad. Dana Crăciun, Hortensia Pârlog şi Maria Teleagă, Ed. Polirom, Buc., 2001, p.51; v. A.A. Zimin, Opricinina Ivana Groznogo, Moscova, p.249-257.220 Geoffrey Hosking, op.cit., p.63. v. Pierre Pascal, Avvakum et les Débuts du Raskol: la crise religieuse du XVIIème siècle en Russie, Paris, 1938; Robert O. Crummey, The Old Believers and the World of Antichrist: the Vyg Community and the Russian State 1694-1855, University of Winsconsin Press, Madison, 1970.

Biserica a avut un rol esenţial în crearea şi menţinerea unui sentiment de apartenenţă la o naţiune. Şcolile parohiale reprezentau pentru copiii de ţărani şi muncitori singurul loc în care puteau dobândi o cultură minimală. Preoţii se îngrijeau de nevoile oamenilor de la oraşe şi sate care vorbeau în dialect sau erau analfabeţi. Biserica şi-a creat, prin împrejurările istorice, o autoritate care în anumite condiţii o ameninţă pe cea a statului. Acest lucru l-a determinat pe ţarul Aleksei să ia atitudine împotriva patriarhului Nikon. După moartea patriarhului Adrian (1690-1700), ţarul Petru cel Mare (1682-1725) a lăsat Biserica Rusă fără patriarh timp de 20 de ani, iar la 25 decembrie 1721 a desfiinţat demnitatea patriarhală, înlocuind-o cu un sinod dirigent a cărui reşedinţă a mutat-o de la Moscova la Petersburg, oraş pe care îl înfiinţase în 1703, pentru a-l ţine sub o supraveghere strictă şi în supunere. Noul model de organizare religioasă i-a fost oferit de Biserica Anglicană. În 1698, în timpul vizitei sale în Anglia, Petru a purtat o lungă discuţie cu Gilbert Burnet, episcopul de Salisbury. Acest episcop era autorul unui tratat intitulat Despre dreptul prinţilor de a folosi beneficiile eclesiastice şi pământurile Bisericii (1682), în care vorbea despre datoria monarhilor de a numi episcopi şi de a se ocupa, în general, de bunăstarea şi disciplina Bisericii. Sub această influenţă, Petru a reînnoit Codul mânăstiresc, pentru a prelua domeniul patriarhal. Astfel, a deturnat o parte dintre câştigurile Bisericii spre activităţi militare şi scopuri laice. Ţarul a devenit capul Bisericii, iar procurorul general, reprezentantul său, în Preasfântul Sinod, exprima voinţa şi hotărârile ţarului. În secolul al XIX-lea, procurorul general a devenit un fel de ministru ca oricare altul, în subordinea ţarului. Noua relaţie dintre Biserică şi stat a fost reglementată printr-o proclamaţie intitulată Regulamentul Spiritual (1721). Autorul acestui document era Teofan Prokopovici, un episcop ucrainean care făcuse şcoală sub îndrumarea iezuiţilor şi Colegiul „Sf. Atanasie” din Roma, principala instituţie de pregătire pentru Contrareforma din Europa Răsăriteană. Regulamentul preciza îndatoririle episcopilor, ale preoţilor, ale diaconilor şi ale călugărilor. La hirotonie, clericii jurau supunere faţă de ţar şi se angajau să ţină evidenţele de stare civilă şi registre de spovedanie şi împărtăşanie, să citească decretele imperiale din amvon şi să ceară credincioşilor jurăminte de fidelitate faţă de stat. Preoţii deveneau funcţionari şi agenţi ai statului auto-cratic. Se cerea slujitorilor ca, în cazul în care în timpul spovedaniei era mărturisit un plan de revoltă la adresa statului sau a ţarului, acesta să fie făcut cunoscut de către duhovnic autorităţilor abilitate. Cei care nu făceau acest lucru erau trataţi ca părtaşi la crimă.

Măsurile prevăzute de Regulamentul Spiritual au slăbit comunitatea religioasă. Puterea episcopilor a crescut, căci aceştia au dobândit dreptul de a numi parohi fără consimţământul enoriaşilor. Rolul enoriaşilor în această alegere s-a păstrat mai mult doar în Rusia vestică, pentru a contracara Biserica Catolică şi pe cea Unită. Epitropul parohial care controla finanţele a început să fie numit de autorităţile superioare. Consecinţele acestor măsuri au fost nefaste, căci au slăbit legătura dintre Biserică şi credincioşi şi dintre credincioşi şi stat. Petru cel Mare a schimbat şi rolul mânăstirilor, pe care le-a folosit ca instituţii ale protecţiei sociale. La călugărie nu erau admişi bărbaţi sub 30 de ani şi femei sub 50 de ani. Călugărilor li se cerea să ştie carte, dar li se interzicea să scrie. Opresiunea exercitată astfel de stat asupra Bisericii a fost probabil una dintre cauzele majore ale Revoluţiei din 1917. La aceste agresiuni, Biserica Rusă a avut totuşi puterea spirituală să reziste. Episcopul Tihon de Voronej (1724-1783), canonizat de Biserică, şi-a petrecut ultima parte a vieţii la mânăstirea Zadonsk, unde s-a consacrat vieţii contemplative şi redactării operelor sale spirituale. Acesta, ca şi alţi duhovnici ruşi, ilustrează reacţia faţă de secularismul reformelor lui Petru cel Mare. Viaţa monahală a înflorit prin Paisie Velicikovski, Serafim de Sarov şi stareţii de la Optina, îndrumătorii elitei intelectuale ruse. Chiar în preajma Revoluţiei, Biserica avea puterea spirituală de a converti intelectuali marxişti ca Struve, Frank, Bulgakov şi Berdiaev. Biserica rusă şi-a adus contribuţia la progresul intelectual mai ales în secolul al XIX-lea, când şi-a creat o adevărată reţea de şcoli cu un nivel remarcabil.

Petru al III-lea şi Ecaterina a II-a au continuat exproprierea averilor bisericeşti. Între 1762-1764, statul a preluat administrarea tuturor pământurilor pe care le mai avea Biserica, oferind în schimbul acestora o donaţie oficială către episcopii şi mânăstiri, care reprezenta însă foarte puţin, comparativ cu

ceea ce dobândea statul. Mitropolitul Arsenie al Rostovului a protestat faţă de aceste măsuri, dar a fost condamnat, caterisit şi închis pe viaţă. Statul supunea propriilor interese Biserica Ortodoxă.

Reformele lui Petru cel Mare au primit aprobarea patriarhului ecumenic Ieremia al III-lea (1716-1726; 1732-1733), printr-o hotărâre din 23 septembrie 1723. Astfel, reformele religioase din Rusia i-au afectat pe proprii credincioşi, dar şi pe cei din Ucraina, după unirea Mitropoliei Kievului cu Biserica Rusă, în 1686. În aceste regiuni, misiunile ortodoxe au dus o activitate intensă împotriva Bisericii Unite, întemeiată în 1595 prin actul de la Brest-Litovsk.

Pătrunderea luminismului european şi laicizarea tot mai evidentă a societăţii ruseşti, precum şi închistarea Bisericii într-o organizare conservatoare, învechită, au determinat o izolare culturală şi intelectuală a clerului. De altfel, în universităţile de stat din Rusia nu existau facultăţi de teologie. Această situaţie a determinat perpetuarea unor practici cultice păgâne şi a superstiţiilor, care uneori aveau un impact mai mare decât cel al practicilor ortodoxe. Şcolile teologice urmau modelul celor europene, dar nu se bucurau de un succes deosebit, deoarece puţini clerici reuşeau să termine aceste cursuri. Condiţiile de învăţământ erau precare şi lipsea o infrastructură adecvată. Reforma seminariilor din 1808-1814 a fost adoptată de ţarul Alexandru I (1800-1825). Pe lângă Academia Teologică din Moscova au fost înfiinţate alte trei academii la Sankt-Petersburg (1809), Kiev (1819) şi Kazan (1842). Studenţii acestor academii erau cei mai buni absolvenţi ai seminariilor. Tot cu susţinerea ţarului Alexandru I s-a încercat, dar fără rezultat, traducerea Bibliei în limba rusă. În această acţiune s-a implicat apoi mitropolitul Filaret al Moscovei, un erudit de seamă şi fost rector al Academiei de la Sankt-Petersburg. Acţiunea mitropolitul Filaret a fost obstrucţionată de alţi ierarhi, mai cu seamă de mitropolitul Serafim de Sankt-Petersburg, care vedea în aceasta o influenţă protestantă şi un pericol pentru minţile credincioşilor. Totuşi, în cele din urmă, munca mitropolitului Filaret a fost răsplătită prin publicarea, în 1861, a Sfintei Evanghelii, în 1862 a Noului Testament, iar în 1876 a Bibliei complete.

În perioada sinodală (1721-1917), Biserica Rusă şi-a continuat expansiunea misionară spre Răsărit. Acest misionarism a fost înlesnit de expansiunea politică şi militară a Rusiei. În secolele XV-XVI au fost cucerite Kazanul (1552), Astrahanul (1556) şi, treptat, Siberia. O serie de arhiepiscopi de Kazan, precum Sf. Gurie, Sf. Varsanufie şi Sf. Gherman, au creştinat populaţia tătară din regiune. Filotei, mitropolit de Tobolsk (1702-1727), a trimis misionari în Kamceatka şi în Siberia orientală şi chiar în China (1714). La sfârşitul secolului al XVIII-lea, călugări de la mânăstirea Valamo s-au stabilit în Alaska, unde au înfiinţat o biserică de limbă aleutină.

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, clerul devenise o castă închisă. De obicei, deveneau clerici copiii preoţilor, care pentru a nu fi recrutaţi în armată sau a nu cădea în rândul claselor plătitoare de dări îmbrăţişau această slujire chiar dacă nu aveau calităţile necesare.

Clerul parohial avea o situaţie socială precară, mai ales după răscoala lui Pugaciov, când ţarina Ecaterina a II-a a interzis preoţilor să mai redacteze petiţiile ţăranilor şi să se mai implice în chestiuni politice şi sociale. Ţarul Pavel a anulat această interdicţie, preoţii implicându-se imediat în susţinerea revendicărilor ţăranilor. Numărul preoţilor s-a mărit foarte mult în sec. al XVIII-lea şi îl depăşea pe cel al parohiilor, ceea ce a dus de multe ori la conflicte între aceştia. Enoriaşii nu mai doreau să plătească pentru tot mai mulţi clerici. De aceea se făcea simţită nevoia unei reformei, chiar dacă întâmpinau o rezistenţă deosebită din partea ierarhilor.

O ameninţare serioasă o reprezenta sectarismul, care părea să aibă mai mult succes. Mişcările sectare, credinţa de rit vechi, catolicismul şi uniatismul atrăgeau tot mai mulţi credincioşi. Staroverii (rascolnicii), care fuseseră persecutaţi în secolul al XVIII-lea, au reuşit treptat să-şi dobândească unele libertăţi chiar şi din partea ierarhilor ortodocşi. Către 1800, Mitropolitul Platon al Moscovei cu aprobarea ţarului Pavel, a permis staroverilor să-şi ţină slujbele şi Liturghia după cărţile şi tradiţiile vechi. Deşi se întrezărea o împăcare cu aceşti schismatici, nu s-a ajuns totuşi la ridicarea anatemei din 1667. În secolul al XIX-lea, ţarul Nicolae I a adoptat o atitudine dură faţă de schismatici, închizând numeroase case de rugăciuni. Pobedonosţev, unul dintre cei mai cunoscuţi procurori ai Sf. Sinod, a fost un binecunoscut adversar al rascolnicilor. Pe teritoriile ruseşti pătrund baptiştii, adventiştii şi

martorii lui Iehova, care îşi recrutau adepţii din rândurile muncitorilor. Viaţa duhovnicească era întărită de o serie de mari duhovnici ce au urmat drumul trasat de Sf. Nil Sorski (1433-1508), iar mai apoi de Sf. Paisie Velicikovski (1722-1794) şi de duhovnicii de la mânăstirea Optina – Leonid, Macarie şi Ambrozie. Pentrru îmbunătăţirea vieţii spirituale şi a ordinii în Biserică, în urmaşul lui Pobedonosţev. Deşi bune în conţinut, aceste reforme nu au fost aplicate niciodată. În 1905 s-a încercat întocmirea unei reformei bisericeşti. Această reformă era încurajată de numeroşi clerici şi oameni politici, cum ar fi procurorul bisericesc Aleksandr Obolenski,

Evenimentele petrecute la începutul secolului al XX-lea au marcat istoria popoarelor ortodoxe, care au intrat astfel într-o nouă eră a manifestării identităţii religioase şi naţionale. Căderea ţarismului rusesc, prăbuşirea Imperiului otoman şi dizolvarea monarhiei austro-ungare anunţau vremuri noi pentru Bisericile ortodoxe. Dezvoltarea capitalistă accelerată a ţărilor europene occidentale, a SUA şi a Japoniei a declanşat şi lupta pentru pieţele de desfacere a mărfurilor, dar şi pentru surse de materii prime, prin obţinerea de noi colonii. Astfel, problemele coloniale au contribuit în egală măsură la declanşarea războiului. Concurenţa dintre Marile Puteri s-a făcut simţită în Europa, unde se manifestau rivalităţi în privinţa dominaţiei asupra sud-estului continentului. De asemenea, naţionalismul militant prezent în Europa, alimentat de problemele ridicate de minorităţi, s-a făcut simţit în imperiile multinaţionale, contribuind la creşterea tensiunilor diplomatice. Problema naţională, care o implica şi pe cea religioasă, era dintre cele mai complicate în centrul, estul şi sud-estul continentului european. În Balcani au izbucnit două războaie (1912-1913), care au constituit un preambul al primului război mondial. Declaraţia de război făcută Serbiei de Austria la 28 iulie 1914 a determinat Rusia să se mobilizeze în sprijinul aliatului slav din Balcani. Statele ortodoxe au intrat în război de partea Antantei, cu excepţia Bulgariei, atrasă în sfera politicii Triplei Alianţe. Pe frontul de est are loc un fenomen previzibil după numeroasele insuccese militare ale Rusiei. În martie 1917, Revoluţia din Rusia a înlocuit autocraţia ţaristă cu o guvernare care s-a bucurat de o slabă adeziune din partea populaţiei. Continuarea războiului de către Rusia, cu mari pierderi, a declanşat o nouă revoluţie în 1917, care a adus o conducere ce i-a scos pe ruşi din război. Semnarea, la 3 martie 1918, a Tratatului de la Brest-Litovsk a însemnat pentru Rusia o înfrângere dureroasă. Situaţia Rusiei în timpul primului război mondial a fost agravată de erorile guvernării autocrate. Ţarul Nicolae al II-lea a preluat conducerea armatei, ai cărei ofiţeri erau avansaţi în posturi de comandă pe baza originii nobiliare, şi nu a cunoştinţelor tactice militare. La Petersburg, treburile imperiului erau în grija împărătesei Alexandra, aflată sub influenţa călugărului Grigori Rasputin, fapt ce avea consecinţe foarte grave atât pentru viaţa politică a Rusiei, cât şi pentru cea bisericească. În decembrie 1916, un grup de nobili îl asasinează pe Rasputin, în speranţa că Romanovii vor aduce schimbări în modul de conducere al unui popor ce devenea tot mai neîncrezător în sistemul autocrat ţarist.

În perioada 1915-1918, Biserica Ortodoxă Rusă s-a preocupat de reglementarea vieţii ei, ca urmare a dezastrelor produse de război. Deşi Biserica căuta o revitalizare a activităţii sale chiar din timpul Revoluţiei din 1905, transformările produse atunci au fost mai mult de formă decât de fond şi, în scurtă vreme, situaţia bisericească a devenit mai gravă decât înainte de acest an. Acest lucru i-a făcut pe unii să exclame: „Biserica a fost roaba statului. Şi, cu dreptate, nu chiar a statului, ci a diferitelor persoane pătimaşe şi a bătrânilor desfrânaţi. La suprafaţa vieţii bisericeşti au ieşit smintiţii, ca Iliodor, grădinar, în ranguri de episcop, oameni de afaceri ca preoţii Vostorgov, Macarie, Gnevuşev… Pentru cruci cu diamante pe potcapuri, pentru înaintare, pentru decoraţii pe rasele negre, clerul înalt vindea interesele Bisericii ca şi Isav pentru o fiertură de linte…”221 Puterea politică dobândise o influenţă periculoasă asupra Bisericii. De aceea, atunci când mitropolitul Vladimir de Petrograd i s-a opus lui Rasputin şi acoliţilor săi, a fost sancţionat de către autoritatea ţaristă cu transferul în scaunul mitropolitan de Kiev. Biserica Rusă a avut foarte mult de suferit în perioada activităţii oberprocurorului C.P. Pobedonosţev (1880-1905), când statul rus a ajuns să se amestece cu o deosebită brutalitate în viaţa bisericească. Mişcările socialiste din secolul al XIX-lea erau neînsemnate, iar unii

221 Pr. St.S. Bejan, Raporturile dintre Biserică şi Stat în BOR, 1921-1922, p.293.

preoţi chiar le considerau benefice societăţii ruseşti şi binecuvântau acest gen de manifestaţii. Dintre ierarhi, o oarecare împotrivire faţă de mişcările socialiste a manifestat epitropul Ambrozie de Kiev.

La Academia teologică de la Kiev, o atitudine oarecum asemănătoare a avut-o preotul R. Platon, în lucrarea Creştinism şi socialism, publicată în revista „Trudi kievskoi duhovnoi academii”, 1900, p.315-360. După Revoluţia din 1905-1907, clerul a început să ia în serios socialismul. O lucrare în două volume publicată la Moscova în 1913 semnala pericolul socialismului pentru Biserică222. Transformările pe plan social şi religios din Rusia au avut loc ca urmare a unei dinamici demografice, deoarece în perioada 1870-1913 populaţia s-a dublat, dar şi economice. Sărăcia continua să fie stăpână peste cea mai mare parte a muncitorilor şi ţăranilor, fenomen dovedit de numeroasele greve din perioada 1878-1880. Situaţia din Imperiul rus devine explozivă la 1 martie 1881, când organizaţia Narodnaia Volea îl asasinează pe ţarul Alexandru al II-lea. Deşi organizaţia a fost apoi desfiinţată de ţarul Alexandru al III-lea, la scurtă vreme a fost refăcută de A.I. Ulianov, fratele lui V.I. Lenin, pentru ca mai târziu şi noii membri să fie executaţi. În faţa acestui val de manifestaţii de tip liberal, ţarul Alexandru al III-lea recurge la limitarea libertăţilor cetăţeneşti, pentru ca C.P. Pobedonosţev, procurorul general al Sfântului Sinod, să ducă o adevărată luptă împotriva gândirii liberale şi a socialismului revoluţionar. În această atmosferă, se ajunge la persecutarea populaţiei evreieşti. Totodată, îşi fac apariţia ideile marxiste promovate de gruparea socialistă Eliberarea muncii, înfiinţată la Geneva în 1883, la care a aderat şi V.I. Lenin. Socialismul a înregistrat un succes în 1898 la Minsk, când au fost puse bazele Partidului Muncitoresc Soclial-Democrat. În scurt timp, acest partid se scindează în bolşevici şi menşevici. Ca urmare a numeroaselor presiuni politice, în 1903, ţarul Nicolae al II-lea făgăduia libertatea conştiinţei, revizuirea legislaţiei, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor. Războiul cu Japonia, încheiat prin Tratatul din 23 august 1905 de la Portsmouth, a agravat starea de sărăcie a populaţiei. Mişcările socialiste manifestă şi o latură religioasă. În timpul marii demonstraţii din 9 ianuarie 1905, pretutindeni se puteau vedea sfintele icoane, prapurii şi portretele familiei imperiale. Demonstraţiile devin tot mai dese, chiar şi după înfrângerea revoluţiei. Ziarul „Pravda”, al bolşevicilor, instigă permanent la grevă şi revoltă. Avântul revoluţionar este însă întrerupt de război.

Ideile socialiste şi-au găsit rezonanţă în gândirea unor teologi, precum Bulgakov, care susţinea că adevăratul creştinism duce imperios la socialism. Apare expresia socialismul creştin, tip de socialism pe care încearcă să-l înfiinţeze Partidul Social Creştin, partid înfiinţat la Moscova în 1906, la congres participând 45 de persoane, dintre care opt erau preoţi223. În perioada 1905-1906, literatura socialistă se răspândeşte în aproape toate statele. Unii ajung să sprijine socialismul pe autoritatea Evangheliei, şi chiar să-şi exprime ideea înlocuirii creştinismului cu o nouă religie, socialismul. Ca urmare a unor asemenea atitudini, un Congres pentru misiune, ţinut la Kiev în 1908, căuta cele mai bune mijloace de luptă contra socialismului. Pentru K. Marx şi adepţii săi socialişti, „ideea de Dumnezeu trebuie stârpită, căci ea este piatra de temelie a civilizaţiilor pervertite”. Astfel de idei arătau atitudinea antireligioasă a socialismului.

Înainte de anul 1905, în Rusia ţaristă credinţa ortodoxă era religia oficială, iar alte religii nu erau admise decât pentru minorităţi. În şcolile de stat, religia ortodoxă se constituia în disciplină de studiu pentru toţi copiii ortodocşi şi pentru toţi copiii proveniţi din familiile mixte în care unul dintre părinţi era ortodox. Către 1914, Biserica Ortodoxă Rusă număra aproape 117 milioane de membri, organizaţi în 67 de eparhii, cu 130 de episcopi, şi 48.000 de parohii cu peste 50.000 de clerici de toate rangurile. Funcţionau 35.000 de şcoli primare, 58 de seminarii teologice şi patru academii teologice. Cu toate acestea, o mare parte a intelectualităţii ruse se declara ateistă sau indiferentă religios. Studierea religiei ortodoxe în şcolile de stat a fost introdusă abia în 1832, pentru ca mai târziu, în perioada aplicării unor reforme, în societatea rusă să crească autonomia Bisericii în faţa statului, dar totodată să se ajungă la o izolare a acesteia şi o slăbire a legăturilor cu masa credincioşilor. Ca dovadă, din 1879, absolvenţii

222 I.I. Vostorgov, Socialismul în lumina creştinismului. Teoria, practica şi istoria socialismului, critica principiilor lui , 2 vol., Moscova, 1913.223 Pr. Cr.P. Stanciu, Biserica faţă de propaganda socialistă, Bucureşti, 1921, p.25; vezi şi Felix Hesse, Biserica Rusă şi socialismul, Bucureşti, 1930, p.20.

seminariilor teologice nu mai au dreptul de a urma cursurile la universităţile de stat. Situaţia religioasă din Rusia se schimbă după aprobarea, la 30 aprilie 1905, a Actului de toleranţă, care oferea un statut legal persoanelor de alte confesiuni şi religii. Acum se solicită de către Sfântul Sinod reînfiinţarea patriarhatului şi alegerea patriarhului. Solicitările Sfântului Sinod s-au bucurat de consimţământul ţarului, dar curând dorinţa de a aplica reforme în organizare a trecut, astfel că din toate strădaniile Bisericii şi ale statului cei care au ajuns cei mai câştigaţi au fost sectele creştine, ce dobândiseră din 1905 libertate de manifestare. Cu toate acestea, viaţa bisericească nu a cunoscut prea curând un progres, situaţia revenind la starea dinainte de revoluţie.

Revoluţia din martie 1917 a dus la înlăturarea regimului ţarist, dar şi la eliberarea Bisericii Ruse de sub controlul autorităţii statului. Pentru întărirea autonomiei bisericeşti s-au întrunit adunări bisericeşti compuse din clerici şi laici în toate marile oraşe, cu dorinţa de a adopta reforme care să dinamizeze viaţa duhovnicească a credincioşilor ruşi. Un mare congres al clericilor şi laicilor şi-a susţinut lucrările la Moscova în iunie 1917, unde Tihon a fost ales mitropolit de Moscova, iar un alt congres de la Petrograd l-a ales ca mitropolit al oraşului pe Veniamin. Ober-procurorul Vladimir Lvov este neputincios în faţa deciziilor acestor congrese, care, prin acţiunile lor, promiteau transformări clare în sânul Bisericii. Rezultate deosebite a avut Conferinţa clericilor şi a laicilor, a cărei primă sesiune, din 11/24 iunie, de la Moscova, a adunat o serie de mari teologi, care au cerut separarea Bisericii de stat şi recunoaşterea Bisericii Ortodoxe ca Biserică naţională. Se solicită însă o activitate specială a Bisericii în societate. Prin confiscarea şi naţionalizarea şcolilor parohiale, guvernul provizoriu se manifestase într-o mare măsură ca antibisericesc. Separarea Bisericii de stat era privită de o serie de ierarhi ca o îndepărtare voită a credincioşilor de comuniunea eclesiastică. Acest fenomen a fost foarte clar expus de unul dintre cei mai mari episcopi, Andrei Ukhtomski, într-o convorbire cu Kerenski, în 1917: „Separarea Statului rus de Biserica sa este precum separarea naţiunii de conştiinţa sa...”

Soborul Bisericii Rusiei s-a întrunit în 15/28 august 1917, fiind alcătuit din clerici şi mireni, un număr de 563 de membri. Problemele discutate în acest sobor au fost numeroase, iar pentru eficientizarea discuţiilor s-au constituit 20 de comisii. Hotărârea cea mai importantă a fost restabilirea patriarhatului şi acceptarea unei noi constituţii bisericeşti, pe principii democratice, cu participarea laicilor în administraţia bisericească. În timpul discuţiilor s-a conturat şi un curent antipatriarhal, dar adepţii acestuia nu erau numeroşi. Cuvântările pline de elan ale unor mari teologi, precum arhimandritul Ilarion Troiţki sau Serghei Bulgakov, în favoarea reînfiinţării patriarhatului i-au determinat pe membrii soborului să aprobe patriarhatul şi să treacă la alegerea primului patriarh de după Petru cel Mare, care înlocuise patriarhatul cu un sinod format din 7 episcopi supuşi ţarului şi reprezentantului său, procurorul sinodal. Alegerea candidaţilor pentru scaunul patriarhal a fost fixată pentru 24 octombrie. Soborul a decis alegerea a trei candidaţi, dintre care urma să fie desemnat viitorul patriarh. Cei trei candidaţi au fost Antonie, episcop de Harkov, cu 400 de voturi, Arsenie, episcop de Novgorod, cu 300 de voturi, şi Tihon, mitropolit de Moscova, cu 200 de voturi. Sub coordonarea preşedintelui soborului, Vladimir, mitropolitul de Kiev, s-a trecut la tragerea la sorţi a viitorului patriarh. Acest eveniment a avut loc la 28 octombrie, în biserica din Moscova, când a fost numit ca patriarh Tihon, mitropolitul Moscovei.

Revoluţia bolşevică zguduia întreaga Rusie, iar acţiunile revoluţionare făceau numeroase victime în toate marile oraşe ruseşti. Acţiunile bolşevicilor şi numeroasele bombardamente asupra Kremlinului au dus la distrugerea mai multor biserici. În această atmosferă de teroare a avut loc ceremonia de întronizare a patriarhului Tihon224, la Kremlin, în biserica Uspenski.

224 Patriarhul Tihon s-a născut în 1860, într-o familie preoţească modestă, în eparhia Pskov. După absolvirea seminarului, a urmat cursurile Academiei Teologice din Petersburg. La terminarea academiei teologice a fost numit profesor de seminar, iar în 1897 a fost ales episcop de Lublin. În anul următor a fost desemnat episcop pentru America, unde a rămas opt ani. Din America, în 1907 a fost numit episcop de Iaroslav, iar în 1914 episcop de Vilna. În 1917, Tihon a ajuns mitropolit al Moscovei, iar în octombrie a devenit patriarh al Moscovei şi întregii Rusii. Chiar de la alegerea sa ca patriarh, Tihon a avut de suferit din cauza persecuţiilor autorităţilor bolşevice. Patriarhul încuraja procesiunile şi rugăciunile publice prin cartierele sărace şi fabrici. La sfârşitul lunii august 1918, patriarhul Tihon a vizitat Petersburgul, fiind primul patriarh care a ajuns în

Autorităţile bolşevice au decretat libertatea religioasă pentru toate religiile de pe teritoriile ruseşti. Totodată, a fost oferită şi libertatea mişcărilor anticlericale de a ataca fără nici o consideraţie Biserica Ortodoxă. Mai întâi s-a trecut la confiscarea averilor bisericeşti, care au devenit „proprietatea poporului”. Bisericii i s-a luat dreptul de proprietate, locaşurile bisericeşti au ajuns în proprietatea comunităţilor locale, a fost eliminat învăţământul religios din şcolile de stat, icoanele au fost scoase din instituţiile statului, sfintele moaşte au fost transportate la muzee, şcolile teologice au fost închise iar predica oprită de autorităţile politice, pentru ca „poporul să fie luminat asupra acestor amăgiri”225.

Congresul General al Sovietelor din 10 iulie 1918 a provocat Bisericii numeroase nemulţumiri. Constituţia adoptată de acest congres prevedea că preoţii şi călugării nu mai sunt socotiţi membri ai comunei. Actele de stare civilă treceau în seama statului. Clericilor li se interzicea dreptul de a alege şi de a fi aleşi în soviete sau de a fi profesori în şcolile de stat. Nimeni nu putea invoca principii religioase pentru îndeplinirea îndatoririlor cetăţeneşti. Deschiderea şcolilor sau a altor instituţii sociale nu se face prin îndeplinirea vreunui ritual bisericesc. Decretul de despărţire a Bisericii de Stat din 23 ian. 1918 preciza şi viitoarea organizare a Βisericii. În fruntea Bisericii stă patriarhul, cu titulatura de patriarh al Moscovei şi a toată Rusia. El este preşedintele Sfântului Sinod şi al Înaltului Sfat Bisericesc (Vârşai ţerkovnîi soviet) şi se ocupă de alegerea şi numirea episcopilor, sfinţirea Sfântului Mir, simbolul autocefaliei biseciceşti şi are dreptul de a vizita toate eparhiile ruseşti. Numele patriarhului se pomeneşte la toate slujbele, în toate bisericile din Rusia. În activitatea sa este ajutat de un vicar cu titlul de arhiepiscop de Kolomenski şi Mojaiskii. În caz de boală sau al morţii patriarhului, locul acestuia este ţinut, până la alegerea unui nou patriarh, de cel mai în vârstă dintre ierarhi.

Sfântul Sinod are în fruntea sa, ca preşedinte, pe patriarh şi este format din doisprezece membri: mitropolitul de Kiev ca membru permanent, 6 ierarhi aleşi de Soborul local pe 3 ani şi 5 ierarhi chemaţi pe rând, câte un an fiecare, din cinci grupe de eparhii înainte de separaţia ţărilor componente ale Imperiului ţarist, produsă după Revoluţia bolşevică. Soborul local (Pomiestnîi Sobor) se convoacă periodic şi este alcătuit din episcopi, clerici şi mireni. Înaltul Sfat Bisericesc este format din patriarh şi 15 membri (3 episcopi, un monah, 5 clerici şi 6 mireni). Acest organism conduce afacerile din domeniul cultural şcolar, revizie, control şi justiţie.

Suferinţele la care sunt supuşi clericii ruşi de către autorităţile bolşevice devin tot mai crunte. Numeroşi episcopi şi preoţi cad victime terorii bolşevice226. Treptat, mulţi credincioşi ajung în conflict cu legile bolşevice anticlericale şi antibisericeşti. În faţa acestei situaţii, pătruns de duhul dreptăţii şi al dragostei pentru păstoriţii săi, se ridică cu hotărâre patriarhul Tihon, care la 25 octombrie 1918 publică un protest înflăcărat împotriva terorii sovietice. Acest document are o valoare istorică deosebită şi se constituie într-un rechizitoriu la adresa guvernării bolşevice227. Deşi urmărit pentru atitudinea sa, sovietele nu au cutezat să întreprindă nimic contra patriarhului. Prin personalitatea sa, patriarhul Tihon a făcut ca viaţa bisericească, deşi încorsetată de un regim totalitar, să ia avânt.

Regimul totalitar bolşevic nu a îndrăznit să ia măsuri imediate şi radicale, care să lovească direct viaţa religioasă. Pretextul i-a fost oferit regimului sovietic în momentul izbucnirii foametei din iarna anului 1921-1922. Cu acest prilej, autorităţile sovietice au trecut la confiscarea averilor bisericeşti. Printr-un decret, patriarhul a acceptat să fie cedate toate obiectele bisericeşti, cu excepţia celor sfinţite şi folosite la slujbe. Autorităţile n-au ţinut însă seama de precizarea patriarhului. În această situaţie, mulţi clerici şi credincioşi s-au opus abuzurilor bolşevicilor, care nu s-au sfiit ca, pentru atingerea scopurilor lor, să arunce în temniţe şi să trimită la moarte peste 30 de ierarhi, mii de preoţi şi credincioşi. Aceste suferinţe aminteau de primele persecuţii creştine. Împotrivirea episcopilor şi a preoţilor i-a determinat pe comuniştii ruşi să-l cheme la interogatoriu, la 5 mai 1922, şi pe patriarhul

acest oraş înfiinţat de ţarul Petru cel Mare după înlăturarea patriarhatului. Patriarhul dorea să ajungă şi la Kiev, dar situaţia politică nu i-a permis să facă această călătorie. Acţiunile antibisericeşti ale bolşevicilor începuseră să se facă simţite în toată ţara.225 A. Küry, Situaţia actuală a Bisericilor Ortodoxe de Răsărit, trad. De N. Terchilă, în „Revista teologică” nr.10-11, 1925, p.333.226 Anexele 1 şi 2.227 Anexa 3.

Tihon. Deşi solicitat ca martor, patriarhul nu s-a temut să atace dur guvernarea totalitară, despotică şi violentă a bolşevicilor. Din martori, patriarhul Tihon, IPS Nikon, arhiepiscop de Moscova, şi ajutorul patriarhului, ajung inculpaţi. Într-o situaţie asemănătoare s-a aflat şi mitropolitul Veniamin de Peters-burg. Faţă de anchetarea patriarhului Tihon, la Conferinţa de pace de la Londra din 1922 a protestat arhiepiscopul de Canterbury, primatul Angliei, care în cuvântul său anunţa că peste 1.700 de preoţi şi episcopi au fost ucişi de bolşevici. Sub teroarea bolşevică, populaţia are de suferit şi din cauza foa-metei care loveşte Rusia, dar mai cu seamă Ucraina. Vasile Tipkovski, mitropolitul de Kiev, a adresat un apel către toate popoarele, cerând ajutor pentru populaţia ucraineană decimată de foamete.

Trăirea religioasă încă destul de puternică în sufletele credincioşilor ruşi a făcut ca Biserica, deşi persecutată cu violenţă, să reziste. Pentru a lovi în patriarh, la 9 mai 1922 acesta a fost arestat, iar clericii care pactizaseră cu bolşevicii au trecut la ocuparea birourilor patriarhiei şi la organizarea „administraţiei provizorii a Bisericii Ruse”. S-a format ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de „Biserica vie”. Această revoluţie bisericească a fost condusă de un grup de preoţi de mir, numiţi „clerul alb” – în opoziţie cu monahii, numiţi „clerul negru” –, care manifestau o anumită animozitate faţă de ierarhie şi monahism. „Biserica vie” admitea căsătoria pentru episcopi şi recăsătorirea preoţilor. Această „Biserică” încearcă să se impună prin sprijinul statului bolşevic, prin calomnii şi violări ale ordinii canonice. Clericii „Bisericii vii”, episcopi şi preoţi, se pronunţă împotriva călugărilor şi cer desfiinţarea mânăstirilor, ce ar urma să fie transformate în ospicii, case pentru invalizii de război sau azile de bătrâni. Averile bisericeşti ar urma să fie prefăcute în gospodării săteşti comune. Unii dintre ei ajung să ceară căsătorirea călugărilor şi a episcopilor. Prin demonstraţii de stradă şi discursuri, au încercat să dobândească adeziunea credincioşilor, dar au avut un succes redus.

„Biserica vie” a primit din partea guvernului majoritatea bunurilor bisericeşti confiscate. Autorităţile bolşevice au încurajat şi o mişcare schismatică în Ucraina, unde un grup de preoţi cerea proclamarea unei Biserici autocefale a ucrainenilor. Deşi patriarhul Tihon şi episcopii s-au împotrivit, grupul schismatic şi-a ales şi uns „episcopi” proprii. Această mişcare a primit o primă lovitură în iunie 1923, când patriarhul Tihon a fost eliberat, după ce a semnat un act de recunoaştere a unor greşeli săvârşite în trecut, precum condamnarea păcii de la Brest-Litovsk şi critica la adresa regimului co-munist. Patriarhul nu mai atacă regimul comunist, dar este foarte critic faţă de „Biserica vie”, ce începe să piardă teren şi aderenţi228.

Dacă la început regimul comunist nu a luat măsuri antibisericeşti şi a adoptat o legislaţie moderată cu privire la viaţa religioasă, după încheierea războiului civil îşi schimbă atitudinea faţă de clerul ortodox. Profitând de faptul că unii dintre episcopi şi clerici au colaborat cu armatele albe, mai ales în teritoriile ocupate de acestea, guvernul sovietic a început să ia măsuri represive împotriva ierarhilor. Totuşi, nu se poate vorbi în 1918-1919 de o politică sistematică antireligioasă. Situaţia se schimbă total în 1920, când începe o propagandă antireligioasă. Sunt înfiinţate publicaţii cu scop precis antireligios şi apar în presa de largă circulaţie articole defăimătoare la adresa Bisericii. Au fost deschise procese unor reprezentanţi ai Bisericii cu scopul de a calomnia clerul ortodox. Pericolul scindării Bisericii prin apariţia „Bisericii vii” l-a determinat pe intransigentul patriarh Tihon să facă unele compromisuri cu comuniştii, în schimbul libertăţii sale. „Biserica vie”, sprijinită direct de comunişti, prin Tucikov, comisar al poporului pentru culte, a avut un rol nefast pentru Biserica Rusă. La Moscova a fost deschis un seminar teologic pentru pregătirea clerului supus bolşevicilor. Cu toate acestea, la 24 iulie 1924, ierarhii în frunte cu patriarhul i-au condamnat pe schismaticii „Bisericii vii”.

Patriarhul Tihon a transmis chiar şi un mesaj patriarhului ecumenic în care preciza că poporul rus credincios este alături de patriarhul său şi nu îmbrăţişează calea schismaticilor „Bisericii vii”.

Patriarhul Tihon a murit la Moscova, la 7 aprilie 1925. La înmormântarea sa au luat parte cinci mitropoliţi şi 63 de episcopi. După moartea sa, ziarele au publicat „testamentul” său, în care le cerea credincioşilor ruşi să recunoască noul regim şi să i se supună, patriarhul având nădejde că, în schimb, guvernul sovietic va permite educaţia religioasă a copiilor, funcţionarea şcolilor teologice şi publicarea de cărţi şi ziare religioase.

228 Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p.110-111.

Revoluţia bolşevică a oferit Georgiei ocazia proclamării independenţei. De aceea, în mai 1918 a fost reinstalat vechiul patriarhat. Însă în februarie 1921, trupele sovietice au reocupat ţara, iar patriarhul a fost aruncat în temniţă. Biserica Georgiei a revenit sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Rusiei. Un parcurs asemănător l-a avut şi Biserica Ucrainei. Cei 35 de milioane de ucraineni au proclamat republica, iar în 1919 Biserica ortodoxă din Ucraina s-a declarat autocefală, având în fruntea ei un nou arhiepiscop şi mitropolit, care nu a fost hirotonit de episcopi, ci instalat în această treaptă de preoţi şi mireni. O parte a preoţilor şi credincioşilor s-au alăturat noii conduceri. Ucraina a ajuns să fie guvernată tot de un regim comunist, care a luat împotriva Bisericii ortodoxe măsuri asemănătoare cu cele ale bolşevicilor de la Moscova. Primul patriarh catolicos al Georgiei, Kirion, a fost asasinat de comunişti, iar urmaşul său, Ambrozie, a fost judecat în 1923 şi condamnat la 10 ani de detenţie. Şi în Ucraina comuniştii au încurajat apariţia schismaticilor în sânul Bisericii ortodoxe şi o formă de „Biserică vie”asemănătoare cu cea din Biserica Rusiei.

Venirea lui Stalin la conducerea Rusiei a însemnat pentru Biserica Ortodoxă instaurarea unui regim totalitar, ateu, care a afectat profund viaţa bisericească.

După moartea lui Tihon, puterea sovietică nu a permis alegerea unui nou patriarh. Persecuţiile din anii 1918-1920, despre care amintesc documentele publicate de A.A. Valentinou în lucrarea Cartea neagră229, au continuat şi după moartea patriarhului Thon. Dacă înainte de Revoluţia din 1917, Biserica Rusă, prin bisericile, episcopii şi monahii ei reprezenta sprijinul major pentru credincioşii săi în vremurile de încercare, acum, prin regimul comunist totalitarist era scoasă forţat din viaţa poporului. Înainte de instaurarea comunismului în Rusia existau mai mult de 70.000 de biserici, pentru ca în preajma celui de-al doilea război mondial să fie deschise mai puţin de o sută şi să activeze doar patru episcopi. Multe biserici fuseseră dărâmate, unele închise, iar altele transformate în depozite, grajduri, săli de sport sau cinematografe. Nu doar propaganda antibisericească, dar şi eliminarea fizică a clerului ortodox a însemnat o dezrădăcinare a poporului rus. Această atitudine n-a fost una conjuncturală, ci a făcut parte dintr-un gigantic proiect de sovietizare a societăţii, care a depăşit graniţele URSS, fiind dus în ţările comuniste odată cu trupele sovietice.

Regimul comunist a văzut în Biserica Ortodoxă un inamic, care în trecut trăia în armonia de tip bizantin cu puterea politică pe care o înlocuia regimul bolşevic. Demersul politic antireligios a continuat şi după moartea lui Stalin, sub regimul lui Hrusciov, care condamna atrocităţile săvârşite de fostul dictator. Omul nou sovietic pe care-l făurea societatea comunistă nu trebuia să aibă convingeri religioase şi nici politice străine comunismului.

Adversari ai regimului sunt toţi creştinii suferind persecuţii şi catolicii şi greco-catolicii ruşi, dar şi unii dintre protestanţi. Atitudine dură a manifestat guvernarea sovietică şi faţă de musulmani şi de unele religii şi credinţe minoritare. Astfel, în U.R.S.S. se poate vorbi de un adevărat “holocaust” a celor ce-şi manifestau public credinţa.

Locul de patriarh a fost preluat după moartea lui Tihon, de Petru, ca locţiitor. Neagreat de puterea comunistă a fost arestat şi întemniţat. I-a urmat în aceeaşi funcţie mitropolitul Serghei, care sub presiunea politică a semnat o declaraţie de loialitate faţă de comunişti. Acum o parte dintre episcopi a refuzat să-l urmeze şi să se supună autorităţilor comuniste. Astfel, Biserica Rusă ajunge sub trei jurisdicţii: cea supusă regimului comunist şi condusă de locţiitorul Serghie, “Biserica vie” şi cea potrivnică Partidului Comunist. Opoziţia clerului, deşi puternică, nu a intimidat autorităţile comuniste care vedeau că cea mai mare ameninţare o reprezentau zecile de milioane de credincioşi.

Propaganda comunistă era extremă. Tinerii comunişti erau încurajaţi să tulbure sărbătorile şi procesiunile religioase, mai ales cele de Crăciun şi Paşti. Erau arse public sfintele icoane şi încep să apară publicaţii antireligioase ca: Bezbozhnik (Necredinciosul), Ateist, Antireligioznik (1927) care în articole provocatoare calomniau Biserica şi pe slujitorii săi. În 1930 au apărut aproximativ 16.000.000 de pamflete antireligioase şi ştiinţe care prin reprezentaţii săi să declare creştinismul ritual magic şi legendă.

229 Anexă.

O dată cu începerea în 1929 a colectivizării şi industrializării se intensifică şi persecuţiile. Acum se cere credincioşilor să muncească şi în zilele de sărbătoare şi duminica. Clerul este obligat să sprijine colectivizarea şi să o prezinte ca pe un lucru benefic ţărănimii. Distrugerea ţărănimii care era obligată să susţină muncitorimea implicată în industrializarea forţată, a declanşat o scădere a producţiei agricole şi răspândirea foametei care a dus la moartea a milioane de oameni, dar mai ales a afectat Ucraina supusă de Stalin regim de opresiune.

În perioada 1918-1943, nu a fost tipărită nici o carte religioasă, iar cele existente erau confiscate şi distruse. Până în 1989 a fost interzisă tipărirea Sfintei Scripturi.

Invadarea Rusiei în 1944 de către trupele germane şi aliate a însemnat pentru Biserica Ortodoxă o relaxare a prigoanei comuniste. De altfel, în Ucraina ocupaţia germană a fost primită cu bucurie, iar ierarhii ortodocşi s-au îndepărtat de Moscova. Această atitudine era previzibilă de vreme ce încă din 1939 mitropolitul rus Anastasie de Karlovitz încuraja regimul lui Hitler şi atitudinea acestuia faţă de comunism.

Patriarhul Serghie, recunoscut de comunişti abia în 1943, a avut un rol esenţial în Sfântul Sinod din 1917 la reactivarea Patriarhiei Ruse, ce fusese desfiinţată în 1721 de Petru cel Mare. Sub regimul comunist a stabilit raporturi cu puterea politică care au dus Biserica Ortodoxă sub controlul statului. Pastorala sa din 16/29 iulie 1917 cheamă pe credincioşi şi clerul ortodox la supunere necondiţionată faţă de comunişti. Biserica cunoaşte sub păstorirea acestuia numeroase dezbinări ca Biserica vie, gregoriţii, iosefiţii ş I puternica diasporă a clerului şi ierarhilor ruşi refugiaţi în Europa cu sediul la Karlovitz. Sfântul Sinod din străinătate (ruşii albi) fusese anatematizat încă din 1922.

Teologia rusă înfloritoare a fost afectată de regimul comunist, mulţi teologi luând drumul exilului. Până în 1850 teologia rusă fusese tributară influenţelor apusene catolice şi protestante. Influenţa aceasta a continuat mai redus cu teologi ca Macarie Bulgakov, Silvestru de Canev şi N. Malinovski. Teologia rusă începe să devină treptat orinială prin mitropolitul Moscovei, Filaret Drosdov (†1867) sau marele ascet Teofan Zatvornik (†1894), editorul Filocaliei în limba rusă. Cel mai original teolog rus din secolul al XIX-lea rămâne însă Aleksei Homiakov (†1860). Ca teolog, patriarhul Serghie condamnă într-un sinod doctrina sofianică a lui Bulgakov şi într-o epistolă din 6 septembrie 1935 adresată exarhului ruşilor din emigraţie, mitropolitul Elefterie al Vilnei şi Lituaniei.

Prin colaborarea cu regimul comunist, patriarhul Serghie a încercat păstrarea continuităţii şi existenţei Bisericii Ortodoxe Ruse. În timpul celui de-al doilea război mondial, Statul Sovietic şi-a schimbat atitudinea faţă de Biserică pe care a atras-o în marele efort de susţinere a războiului. Prin pastorala din decembrie 1942, patriarhul Serghie iniţiază o campanie de strângere de fonduri pentru înfiinţarea unei coloane de tancuri a Bisericii sub numele de Dimitrie Donski. Însă de la invazia Rusiei la 22 iunie 1941, Serghie trimite o pastorală credincioşilor şi preoţilor pe care-i binecuvântează în lupta pentru apărarea patriei. Câteva zile mai târziu, mitropolitul Aleksei al Leningradului participa activ la apărarea oraşului. Acelaşi mitropolit, prin pastorala de Paşti din martie 1842, încuraja rezistenţa antifascistă a locuitorilor Leningradului.

Biserica Ortodoxă Rusă în timpul patriarhului Aleksei I

În martie 1946 s-a ţinut un sinod la Kiev, prin care Biserica Greco-Catolică Ucraineană s-a încorporat Bisericii Ortodoxe Ruse. Între timp NKVD dezlănţuise o prigoană severă asupra greco-catolicilor. Întreaga ierarhie greco-catolică fusese arestată şi deportată. Cei care au protestat faţă de hotărârile sinodului de la Kiev, iar dintre protestatari numeroşi au fost preoţi, securitatea i-a arestat şi deportat.

Stalin dorea să aibă alianţa Bisericii Ortodoxe Ruse ca să o opună influenţei pe care Vaticanul o avea în exterior. Biserica Catolică afişa o poziţie anticomunistă clară, iar guvernul sovietic trata Vaticanul ca pe un duşman. Folosindu-se de Biserica Ortodoxă, Stalin a îngăduit o intensificare a activităţii acesteia în plan extern. În 1945 o delegaţie a Patriarhiei Moscovei în frunte cu patriarhul Aleksei a vizitat Patriarhiile Alexandriei şi Ierusalimului. A urmat o împăcare cu Biserica Sârbă şi o

apropiere mai mare faţă de Biserica Ortodoxă Bulgară. În 1946 Bisericile Ortodoxe din Estonia şi Lituania care s-au aflat până atunci sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice au fost înglobate Patriarhiei Moscovei. Biserica Ortodoxă din Polonia a dobândit în 1948 statutul de autocefalie din partea Patriarhiei Moscovei deşi ea avea acest statut recunoscut de Patriarhia Ecumenică.

În 1948 Patriarhia Moscovei a aniversat 500 de ani de autocefalie, ocazie cu care a organizat şi Consfătuirea Panortodoxă de la Moscova. Prin aceste evenimente Biserica Ortodoxă Rusă dorea să se prezinte ca lider al lumii ortodoxe.

Deşi statul a îmbunătăţit relaţiile pe care le avea cu Biserica, totuşi din 1948 până la moartea lui Stalin în 1953 relaţiile au intrat într-o perioadă de îngheţ, mai cu seamă că ideologia atee nu a fost abandonată niciodată. După ce în septembrie 1941 activitatea Uniunii Ateilor Militanţi a fost sistată, în 1947 a fost reluată de către o nouă structură Societatea pentru difuzarea cunoştinţelor politice şi ştiinţifice (SDCSP), unde activiştii angajaţi nu aveau voie să participe la serviciile religioase. Cu toate acestea putem spune că perioada 1941-1953 a însemnat o schimbare fundamentală a atitudinii statului faţă de Biserica Ortodoxă Rusă. Represiunile directe şi brutale au încetat, chiar dacă unii ierarhi şi preoţi au suferit pentru credinţă şi în această perioadă. Statul sovietic, care după război controla Ucraina, Bielorusia, ţările baltice şi Moldova, avea nevoie de Biserica Ortodoxă care realiza o unitate a acestor regiuni. Cea mai importantă organizaţie noncomunistă devenea o instituţie sub controlul statului.

Stalin a murit la începutul anului 1953 lăsând în locul său un triumvirat alcătuit din Beria, Malenkov şi Nikita Hrusciov. Hrusciov, un comunist ucrainean dur l-a îndepărtat în iunie 1953 pe Beria, devenind noul lider sovietic. Deşi s-a născut într-o familie ortodoxă şi a studiat la o şcoală confesională, dobândind noţiuni religioase de bază, Hrusciov a avut o atitudine dură faţă de Biserică, care amintea de perioada cruntelor prigoane staliniste. La 10 noiembrie 1954 Hrusciov a semnat un decret care impunea corectarea greşelilor făcute de propaganda antireligioasă. Acest decret a fost doar de faţadă, căci propaganda antireligioasă a devenit mai activă îmbrăcând forme ale legalităţii. Lupta antireligioasă a fost dusă de SDCSP care publica revista antireligioasă Novka i religia (Ştiinţă şi religie). La acest program a fost cooptată şi Academia de Ştiinţe a URSS.

Represiunea împotriva ierarhilor, clericilor, dar şi a credincioşilor simpli a început să îmbrace mai cu seamă forma administrativă. De multe ori erau luaţi copii din cadrul familiilor creştine şi plasaţi în custodia statului, în instituţii educaţionale unde se insista asupra ateismului. Unii episcopi au avut de suferit închisoare fiind învinuiţi de rea gestionare a bunurilor eparhiei. Foarte multe procese penale au fost deschise pe numele unor clerici acuzaţi de administrare frauduloasă a parohiilor.

Măsurile antireligioase luate în timpul lui Hrusciov au afectat profund viaţa religioasă. Din 69 de mănăstiri în 1958 s-a ajuns ca în 1964 să funcţioneze doar 10. Dacă în ultimii ani ai lui Stalin existau 8 seminarii teologice, prin restricţiile aplicate de Hrusciov numărul lor a fost limitat la 3. În 1958 funcţionau 20000 de biserici, iar peste mai puţin de zece ani numărul lor s-a redus la mai puţin de 8000. Închiderea bisericilor, şcolilor şi instituţiilor bisericeşti s-a făcut pe baza unor pretexte de neplată a impozitelor datorate statului230.

Statul pe baza unor hotărâri ale Consiliului de Miniştri din 16 octombrie 1958 a trecut la naţionalizarea pământului bisericilor. De asemenea s-a hotărât ca parohiile sărace să nu primească ajutor de la alte parohii. Multe parohii rurale au ajuns în stare de mizerie şi ruină. 231 În perioada 1958-1964 au fost demolate cele mai multe biserici.232

Unii clerici au devenit instrumente ale propagandei antireligioase. Un exemplu edificator a fost cel al lui Aleksandr Osipov, cunoscut profesor de Studiul Vechiului Testament la Academia Religioasă din Leningrad. Acesta a apostaziat în 1958, textul apostaziei sale fiind publicat în ziarul Partidului 230 Dimitry Pospielovsky, The russian Church under the Soviet regime 1917-1982, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1984, vol. II, p. 349v. Jean Mayendorff, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, p. 132231 Dimitry Pospielovsky, op.cit, vol. II, p. 342232 John Meyendorff, The Russian Church after Patriarch Tikhon, in “St. Vladimirs’ Theological Quarterly”, vol. 19, number1/1975, p.43-45

Comunist, Pravda. În această perioadă au apostaziat peste 200 de clerici. Fenomenul a îngrijorat Patriarhia Moscovei, care în 1959 la 30 decembrie a publicat un decret prin care toţi cei care părăseau credinţa, clerici sau laici, erau excomunicaţi. Acest decret se aplica tuturor liderilor sovietici şi membrilor P.C.U.S.

Rezistenţa unor clerici, precum cea a mitropolitului Nikolai Iaruşevici care a acuzat direct puterea comunistă că susţine campaniile antireligioase, au devenit cunoscute. Pentru a înfrânge orice rezistenţă şi pentru a timora Biserica, la 10 ianuarie 1960 Comitetul Central al P.C.U.S. a emis o nouă rezoluţie pentru intensificarea propagandei antireligioase. Faţă de aceste măsuri a protestat în 16 februarie 1960, patriarhul Aleksei, care a afirmat în cadrul unei Conferinţe de Dezarmare ţinută la Kremlin, că Biserica “este atacată”. Discursul patriarhului a provocat un adevărat scandal care a dus la demiterea lui Gheorghi Karpov, dar şi la înlocuirea mitropolitului Nikolai, care un an mai târziu a fost eliberat din toate funcţiile sale.

La 18 iulie 1961, sub presiunea C.P.B.O.R. a avut loc un sinod necanonic al ierarhilor, care a luat în dezbatere problema afilierii Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor şi la Conferinţa pentru Pace de la Praga, dar şi chestiunea modificării Regulamentului bisericesc din 1945, mai ales cele privitoare la organizarea parohială. De fapt C.P.B.O.R. dorea ca astfel să dobândească controlul asupra tuturor parohiilor. Rezultatul a fost că mai multe mii de parohii au fost închise. Rezistenţa la aceste măsuri a fost minimă atât în URSS cât şi în diaspora rusă.233

Propaganda antireligioasă era susţinută nu numai de instituţiile înfiinţate special pentru aceasta, ci şi de şcoală, comitete de părinţi şi familiile atee, care se organizau într-un program special de ateizare.

Legislaţia antireligioasă interzicea educaţia religioasă pentru tinerii sub 18 ani, fără a interzice copiilor participarea la slujbele religioase, deşi în practică aceştia erau opriţi de profesori, oficiali locali şi chiar de preoţi care deveniseră obedienţi faţă de C.P.B.O.R.. Erau postaţi oameni de pază în faţa bisericilor pentru a împiedica pe copii între 3 şi 18 ani să participe la slujbele religioase 234. O puternică propagandă atee s-a făcut şi în rândul studenţilor, în universităţi fiind introdus un curs de ateism ştiinţific.

Măsurile antireligioase lansate de Hrusciov au avut efect asupra Bisericii Orotdoxe Ruse. Obedienţa ierarhilor faţă de Kremlin a crescut, puterea politică controlând toate sectoarele vieţii bisericeşti. Totuşi un exemplu al rezistenţei în faţa terorii comuniste o reprezintă episcopul martir Afanasie Saharov (1887-1962).235

Situaţia s-a modificat într-o oarecare măsură în perioada în care Leonid Ilici Brejnev a condus statul sovietic. În această perioadă a apărut mişcarea pentru apărarea drepturilor religioase, renaşterea religioasă. De asemenea Biserica Ortodoxă Rusă manifestă în această perioadă o creştere a interesului pentru ecumenism şi o dezvoltare a activităţii misionare236.

La 8 decembrie 1965 Consiliul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse (CPBOR) a fuzionat cu Consiliul pentru problemele Cultelor Religioase (CPCR), formând Consiliul pentru problemele religioase (CPR) ataşat Consiliului de Miniştri al URSS. Noua organizaţie politică avea putere de control. În fiecare eparhie exista un reprezentant al CPR care ţinea legătura cu ierarhul locului. Relaţia pe care ierarhul o avea cu acesta se răsfrângea direct asupra vieţii religioase din eparhie. Dacă ierarhul îi acorda onoruri speciale, inclusiv diferite atenţii care mergeau până la mită, se putea întâmpla ca libertatea religioasă a credincioşilor să devină o realitate. Prin aceste metode se obţinea deschiderea de noi biserici, hirotonirea de preoţi şi chiar organizarea de festivităţi religioase. Reprezentantul local

233ibidem, vol. II, p. 328234 Jean Chiama, Jean Francois Sonlet, Histoire de la dissidence, ed. Du Seuil, Paris, 1982, p. 275235A modern Russian Martyrology: Bishop Afanasy (July 2, 1887- October 28, 1962), in “St. Vladimir’s Theological Quarterly”, vol 18, number 2/3, 1974, p. 96-127 236 Michael Aksenov-Meersin, The Russian Orthodox Church 1965-1980, în “Religion in Communist Lands”, 1981, vol. 9, nr. 3-4, p. 101

CPR raporta către instituţiile religioase că propaganda atee înregistrează succese, că bisericile sunt goale, credincioşii renunţă la credinţa lor, iar locaşurile de cult ajung să fie închise.237

Politica religioasă a statului sovietic în timpul lui Brejnev este una inertă, fără să urmeze o doctrină coerentă. Statul intervenea doar în momentele de criză şi în cazul dizidenţilor. Un asemenea moment a fost cel din 21 noiembrie 1965 când preoţii Gleb Yakunin şi Nicolai Echliman au trimis o scrisoare patriarhului în care prezentau situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse din URSS. Chiar şi unii dintre episcopi criticau decizia sinodului din 1961, care modificase statutul parohiilor punându-le la dispoziţia CPBOR. Pentru aceasta episcopul Ermogen de Kaluya care a condus protestul episcopilor a fost nevoit să se retragă la o mănăstire din Bielorusia. Aceste demersuri au pus bazele mişcării pentru libertate religioasă. Deşi cei doi preoţi au fost opriţi de a mai sluji, reacţia faţă de scrisoarea trimisă patriarhului care a ajuns să fie cunoscută de opinia publică a fost una pozitivă. Mulţi credincioşi încep să militeze acum pentru libertatea religioasă, deşi unii dintre ei au ajuns în lagăr. Unul dintre aceştia a fost istoricul bisericesc Anatol Levitin Krasnov care s-a alăturat Grupului de Iniţiativă pentru apărarea drepturilor omului. Pentru activitatea sa a fost arestat şi închis, iar în 1974 forţat să emigreze.

În 1971 datorită morţii patriarhului Aleksei (+17 aprilie 1970) s-a ţinut un Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse fiind cel de-al patrulea sinod ţinut în secolul XX după cele din 1917-1918, 1943 şi 1945. Acest sinod a aprobat hotărârile Sf. Sinod permanent din 1945 până în 1971 şi hotărârile Sinodului arhieresc din 18 iunie 1961. S-a manifestat satisfacţie în legătură cu acordarea de către Sf. Sinod permanent a autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Polonia (22 iunie 1948), Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia (23 noiembrie 1951), Bisericii Autocefale din America (10 aprilie 1970) şi a autonomiei Bisericii Ortodoxe din Finlanda (30 aprilie 1957). La acest sinod s-a recunoscut ca fiind un eveniment istoric revenirea la ortodoxie a greco-catolicilor din Galiţia (1946) şi a greco-catolicilor din Ucraina subcarpatică (1949). A fost apreciată activitatea Sinodului permanent condus de patriarhul Aleksei cu privire la readucerea în rândul Bisericii a arhiereilor, clericilor şi mirenilor rupţi de unitatea Bisericii. S-au discutat însă şi măsuri ce trebuie luate pentru ca cei care nu vor să revină la Biserica Rusă în special pentru “răscolul de la Karlovitz”, centrul emigraţiei ierarhilor ruşi. Un eveniment deosebit l-a constituit hotărârea de refacere a unităţii religioase prin reprimirea în comuniune a credincioşilor ortodocşi ruşi de rit vechi. În cadrul discuţiilor teologice s-a stabilit netemeinicia hotărârilor Sinodului de la Moscova din 1656 şi 1667 şi încă din 1906 se discuta ridicarea anatemei. Sf. Sinod patriarhal sub preşedinţia mitropolitului Serghie al Novgorodului a confirmat la 23 martie-10 aprilie 1929 ortodoxia cărţilor de cult tipărite în vremea primilor cinci patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Riturile vechi ruse erau recunoscute ca mântuitoare.

Sinodul din 1971 l-a ales la 2 iunie ca patriarh pe Pimen, fost mitropolit al Krutiţelor şi Colomnei. În cadrul cuvântărilor ţinute cu acest prilej pe lângă cele ale ierarhilor invitaţi se remarcă şi cel al reprezentantului guvernului, D. Kuroedov care a spus referitor la acest sinod: “Acest sinod este un mare eveniment în viaţa Bisericii Ortodoxe Ruse. La noi au avut loc transformări sociale din cele mai importante. Ierarhii mai vârstnici ştiu care a fost situaţia şi cunosc exploatarea ce se făcea credincioşilor şi întregului popor de către clasele avute. Acum situaţia s-a schimbat; trăim o perioadă de dreptate, înflorire şi pace. Guvernul sovietic promovează cu încredere pacea şi prietenia între popoare şi ţinem să subliniem că au apreciat la cel mai înalt grad activitatea răposatului patriarh Aleksei care a condus Biserica Ortodoxă Rusă şi ierarhii ei au manifestat loialitate şi au fost alături de popor în lupta pentru transformare şi pace. Afirmăm că relaţiile între Biserica Ortodoxă Rusă şi statul sovietic sunt normale. Statul nu se amestecă în treburile ei şi Biserica îşi rezolvă treburile conform principiilor ei. Biserica este liberă. Guvernul sovietic nădăjduieşte că şi pe viitor va fi aceeaşi preţuire reciprocă şi sprijin permanent în acţiunile şi idealurile poporului pentru prosperitate şi pace. De aceea urăm succes deplin în alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse.”238 La acest cuvânt a răspuns mitropolitul Pimen: “Permiteţi-mi să exprim gratitudinea întregului Sinod şi a

237 Dimitry Pospielovsky, op. cit, vol. II, p. 401238 PS Antonie Plămădeală, Participarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian la alegerea şi întronizarea noului patriarh al Moscovei şi a toată lumea, în “BOR”, nr. 5-6, 1971, p. 488.

credincioşilor Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de Guvernul sovietic pentru atenţia deosebită şi pentru salutările trimise tuturor din partea Statului. Guvernul sovietic apreciază activitatea noastră, dar şi noi suntem de acord cu toate binefacerile şi proiectele pentru pacea mondială şi fericirea tuturor popoarelor. Noi asigurăm Conducerea de Stat că vom avea şi pe mai departe aceeaşi atitudine şi vom lucra pentru îndeplinirea idealurilor înalte ale omenirii contemporane. Apreciem salutul guvernului sovietic adresat Sinodului local şi nădăjduim că aşa cum întotdeauna am găsit înţelegere şi pe viitor se va întâmpla la fel.”239 Din aceste discursuri se pot observa cu destulă uşurinţă relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi statul sovietic. La 2 iunie 1971 a fost ales patriarhul Pimen iar la 3 iunie a avut loc ierotonizarea în catedrala Bogoiavlensk din Moscova.

Biserica Ortodoxă Rusă în timpul patriarhului Pimen

Patriarhul Pimen s-a născut într-un orăşel, Bogorodska, din regiunea Moscova, la 23 iulie 1910, purtând numele de Serghie Izrekov. După terminarea liceului, la 4 octombrie 1927 a fost trimis în monarhism la schitul mănăstirii Sf. Serghie, numit Paracletul. La puţin timp a fost trimis la catedrala Botezul Domnului din Moscova, unde în 1930 a fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp ieromonah.

În timpul războiului a îndeplinit diferite obligaţii administrativ-bisericeşti. În 1946 a slujit ca preot la catedrala Bunavestire din oraşul Murama. A fost stareţ al mănăstirii Sf. Ilie din Odesa şi secretar al eparhiei de Rostov. Ajuns stareţ al mănăstirii Recerska din Pskov este ridicat în 1950 la rangul de arhimadrit. În 1957, după ce slujeşte şi ca stareţ al mănăstirii Sf. Serghie, arhimadritul Pimen a fost ridicat la rangul de episcop-vicar de Odesa. Transferat ca episcop-vicar de Moscova a devenit Director general al Afacerilor Interne ale Patriarhiei Moscovei. Pentru activitatea sa deosebită în martie 1961 este numit arhiepiscop de Tula şi Belev şi membru permanent al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. În noiembrie acelaşi an devine mitropolit al Leningradului şi Ladogăi, iar la 9 noiembrie 1963 este numit mitropolit al Crutiţelor şi Kolomnei.

Mitropolitul Pimen a fost un apropiat al autorităţilor sovietice participând ca membru la Conferinţele Mondiale pentru pace şi la Comitetul sovietic pentru Apărarea Păcii. Făcea parte şi din Comitetul sovietic pentru legături culturale cu compatrioţii de peste hotare240. În 1971 mitropolitul Pimen a participat la funeraliile patriarhului Chiril al Bulgariei. Sinodul din 30 mai-2 iunie 1971 îl desemna prin funcţia pe care o avea de a deveni noul patriarh.

Sinodul din 1971 a adresat o scrisoare şi patriarhului ecumenic Athenagora în care critică acţiunea acestuia de a reînfiinţa Exarhatul parohiilor ortodoxe ruse din Europa Occidentală ce fusese desfiinţat de Patriarhia de Constantinopol în 1965, care prelua acum denumirea de Arhiepiscopie. În fruntea acestei Arhiepiscopii era aşezat Gheorghe de Siracuza241.

Deşi nu se poate spune că în timpul patriarhului Pimen, Biserica Ortodoxă Rusă a avut o soartă mai bună, totuşi statul sovietic a început să se preocupe mai puţin de Biserică. Au fost redeschise unele biserici, deşi numărul lor este redus. S-a permis totuşi ca în şcolile teologice să crească numărul elevilor. A continuat însă politica lui Hrusciov faţă de copii care erau luaţi din familiile credincioase şi plasaţi în instituţii ale statului. Aşa este cazul Aidei Hmeleva din 1973, al cărei fiu de trei ani a fost plasat într-o asemenea instituţie242. Pentru disidenţii religioşi s-a luat măsura internării forţate în spitalele psihiatrice penitenciare.

În 1972 Alexandr Soljeniţîn a trimis patriarhului Pimen o “Epistolă în Postul Mare” în care renumitul scriitor critica starea de lucruri din Biserica Ortodoxă Rusă. De altfel în jurul anilor ’70 s-a petrecut o renaştere religioasă în URSS. Au luat naştere cercurile creştine de tineri, întruniri în apartamente particulare pentru a studia Sf. Scriptură, cultura şi istoria ortodoxă. Exemplul clasic este

239Ibidem, p.488.240Ibidem, p.492. Vezi: Mitropolitul Pimen al Crutiţelor şi Colomnei a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, în “G.B.”, nr. 9-10, 1971, p.826-827.241Din viaţa Bisericilor Ortodoxe de peste hotare, în “BOR”, nr.9-10, 1971, p.1003-1010.242 Sergiu Grossu, Biserica persecutată, trad. Mioara Izverna, Ed. Compania, 2004, p.132.

Seminarul creştin organizat de Alexandr Ogoradnikov în 1974 la Moscova. Un altul s-a deschis la Leningrad, condus de Lev Rudkevici, care a funcţionat până în 1981. Au început să apară numeroase reviste şi publicaţii cu caracter religios.

În 1975 a avut loc Conferinţa de la Helsinki, al cărei act final semnat de toate statele europene cu excepţia Albaniei, prevedea drepturi explicite pentru credincioşi. În acelaşi timp în URSS se făceau modificări asupra legislaţiei legate de drepturile religioase. Pe fondul acestor transformări la 20 iunie 1976, 28 de semnatari ai unei scrisori, unii fiind preoţi au cerut prezidiului URSS libertatea religioasă cuvenită asociaţiilor religioase şi să înceteze persecuţiile. Unul dintre semnatarii acestei scrisori preotul Gleb Yakumin a înfiinţat Comitetul creştin pentru apărarea drepturilor credincioşilor din URSS (CCADC).

Constituţia sovietică din 1977 preciza în art. 34 că toţi cetăţenii sunt egali înaintea legii indiferent de religie. În art. 52 se arăta: “Cetăţenilor URSS le este garantată libertatea de conştiinţă, adică dreptul de a profesa sau de a nu profesa o religie, şi de a profesa un cult religios sau propaganda atee. Incitarea la ostilitate şi ură pe motive religioase este interzisă. În URSS Biserica este separată de stat şi şcoala de Biserică.”

Un document edificator asupra vieţii Bisericii Ortodoxe Ruse este scrisoarea din 26 octombrie 1977 a episcopului Feodosie de Poltava trimisă lui Leonid Ilici Brejnev. În scrisoare este criticată atitudinea pe care o are responsabilul local al CPCR care nu urmăreşte altceva decât închiderea parohiilor, împovărate cu taxe şi alte măsuri abuzive. Episcopul Feodosie propune şi o serie de măsuri care să amelioreze situaţia Bisericii: hirotonia de preoţi, limitarea taxelor, construirea şi repararea bisericilor, creşterea numărului de publicaţii, stoparea urii ateilor faţă de credincioşi. Drept răspuns episcopul Feodosie a fost mutat la o altă eparhie în care funcţionau doar 17 parohii243.

Comitetul pentru probleme religioase (CPR) decidea de cele mai multe ori alegerile şi numirile de episcopi, selecţia personalului clerical, învăţământul teologic, cenzura publicaţiilor bisericeşti. Pentru a limita renaşterea religioasă ce se manifesta foarte puternic la începutul anilor ’80 prin activitatea CCADC, au fost arestaţi şi condamnaţi preoţi şi credincioşi, binecunoscut fiind Gleb Yakunin. În 1930 este cunoscut cazul preotului Dmitri Dudko, un simbol al renaşterii religioase ruse. Sub presiunea KGB a apărut la televiziunea sovietică făcând o declaraţie publică în care renega toate activităţile sale “antisovietice”. Prin aceste metode mişcarea dizidentă a fost lichidată fără să aducă o schimbare în viaţa Bisericii.244

Abuzurile asupra bisericilor şi mănăstirilor au continuat şi după 1980. Este cunoscută situaţia mănăstirii Pochaiev care în 1981 a fost atacată de angajaţii miliţiei care au agresat pe pelerini. Obedienţa la care au ajuns episcopii se vede în discursul funebru rostit la 14 noiembrie 1982 în memoria liderului sovietic245.

La 11 martie 1985 conducerea URSS a revenit lui Mihail Gorbaciov, care ocupa postul de secretar general al PCUS. Acesta, în timpul conducerii lui Konstantin Cernenko se ocupase de problemele ideologice, deci şi de propaganda antireligioasă. Gorbaciov a promovat o politică favorabilă ateismului până în 1987. Biserica a început însă să devină mai dinamică, mai cu seamă că numeroşi tineri s-au îndreptat acum către Biserică. Literatura religioasă din străinătate începe să pătrundă în URSS şi de asemenea emisiunile religioase ale unor posturi de radio străine

La 14 februarie 1987, Izvestia publica articolul “Un act de umanitate” anunţând eliberarea din închisori şi lagăre a circa 140 de dizidenţi între care şi Aleksandr Ogorodnikov şi Gleb Yakunin. Cel din urmă avea să-l critice dur pe patriarhul Pimen care la 1 septembrie 1987 a dat publicităţii un mesaj cu prilejul celei de-a şaptezecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie în care îşi arăta direct supunerea faţă de statul sovietic. Limbajul folosit de patriarhul Pimen seamănă cu cel folosit în epoca

243 Dimitri Pospielovsky, op cit, vol.II, p.464-468.244Ibidem, vol.II, p.436-437.245Ibidem, vol.II, p.470-471.

stalinistă246.O scrisoare din 18 martie 1988 adresată de credincioşii ortodocşi în frunte cu preotul Gleb Yakunin patriarhului Pimen îi cereau să demisioneze pentru binele Bisericii.

Comitetul Mileniumului constituit de credincioşi la începutul anului 1988 a emis un apel către toţi credincioşii în care se cerea: eliberarea celor închişi pentru credinţa lor, modificarea legislaţiei discriminatorii existente din 1929, redeschiderea Lavrei Pecerska din Kiev, canonizarea noilor martiri ruşi din secolul XX şi abolirea Sinodului episcopilor din 1961.

În 28 aprilie 1988 a avut loc o întâlnire între liderul sovietic Mihail Gorbaciov şi patriarhul Pimen însoţit de alţi membri ai Sf. Sinod. Era a treia întâlnire pe o perioadă de 70 de ani. În cadrul acestei întâlniri Gorbaciov a adoptat o ideologie atee şi un limbaj leninist. Şi răspunsul patriarhului este pe măsură, expus într-un limbaj de lemn. Cu toate acestea la 9 octombrie 1989 patriarhul Tihon a fost canonizat iar o comisie bisericească a fost însărcinată cu reabilitarea victimelor persecuţiilor comuniste.

La sfârşitul anilor ’80 Biserica Ortodoxă Rusă avea doar 7000 de biserici active dintre care mai mult de jumătate erau în Ucraina aparţinând de drept în mare parte Bisericii Greco-Catolice, desfiinţată în 1946. Din cele 16 mănăstiri care mai funcţionau în URSS nici una nu era aşezată pe teritoriul Rusiei.

Schimbarea vieţii bisericeşti se petrece cu destul de mare rapiditate în anii 1988-1991. Statul a retrocedat Bisericii clădirile parohiale şi mănăstireşti, dar acestea nu aveau fondurile necesare reparaţiilor. Învăţământul teologic se dezvoltă însă este în general depăşit. Biserica se găsea în acelaşi faliment ca şi statul sovietic.

În iunie 1990 patriarhul Pimen a murit, locul său fiind luat de mitropolitul Aleksei de Tallin, care a devenit patriarh, cu numele Aleksei al II-lea. Alegerea sa a fost criticată de unii care au considerat-o pripită şi făcută în grabă pentru a înlătura pe candidaţii mai merituoşi.

Biserica Ortodoxă Rusă în timpul patriarhului Aleksei al II-lea

Între 7-8 iunie 1990 a avut loc un sinod întrunit la mănăstirea Troiţa-Serghieva, centru istoric şi spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse, care l-a ales ca patriarh le Aleksei al Leningradului şi Novgorodului. La demnitatea de patriarh au candidat şi Vladimir Sobodan al Rostovului şi Filaret al Kievului. De la alegerea patriarhului Tihon în 1917, alegerea lui Aleksei al II-lea era cea de-a doua alegere democratică. Ceilalţi patriarhi Serghie Staragorodţki (1943), Aleksei Samin (1945) şi Pimen Izverkov (1971) au fost impuşi de regimul comunist.

Noul patriarh Aleksei al II-lea, pe numele de mirean Aleksei Ridigor s-a născut la 23 februarie 1929 la Tallin, într-o familie aparţinând nobilimii baltice convertită la mijlocul secolului al XIX-lea la ortodoxie. Era pentru prima dată când patriarh devenea un baltic şi nu un rus. Tatăl lui Aleksei a fost preot, fiul său moştenind de la el vocaţia slujirii la altar. Viitorul patriarh a terminat studiile teologice la Seminarul din Leningrad, redeschis după război. În 1950 este hirotonit preot, iar în 1953 este declarat licenţiat al Academiei teologice din Leningrad.

Depune voturile monahale în 1961, fiind ridicat la rangul de arhimandrit. În acelaşi an în septembrie e hirotonit episcop la Tallin de către mitropolitul Nicodim al Leningradului, un cunoscut ecumenist, al cărui colaborator a devenit. În 1964 e numit membru permanent al Sf. Sinod. Din această funcţie a avut contacte directe cu autorităţile comuniste pe toată perioada guvernării Brejnev, “era stagnării”. Înălţat la rangul de mitropolit în 1968, devine mitropolit al Leningradului şi Novgorodului în 1986. S-a remarcat ca cel care a redeschis mănăstirea Valaam de pe lacul Ladoga.

În 1989 s-a declarat un susţinător necondiţionat al politicii de deschidere a lui Mihail Gorbaciov. La întronizarea, în discursul său, Aleksei a subliniat: “Pentru Biserica ortodoxă Rusă începe o perioadă istorică în care ea trebuie să exercite o funcţie specială în societate, slujire ce trebuie să se concentreze asupra educaţiei copiilor şi adulţilor şi a diaconiei faţă de oameni aflaţi în diferite nevoi. Dar lucrul cel

246 vezi:Istina, vol.XXXIII, 1988, nr.3-4, p.289.

mai important este crearea unui climat de pace intensă care să permită dezvoltarea unei vieţi spirituale”247.

Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse de la Zagorsk a canonizat la 8 iunie 1990 pe părintele Ioan Serghiev din Kronstadt (1829-1908), venerat de poporul rus ca sfânt încă de la începutul secolului XX248.

Între 8-9 aprilie 1990 la Moscova a avut loc în prezenţa a peste 100 de delegaţi din toate regiunile Uniunii Sovietice primul Congres al Mişcării creştin-democrate din Rusia. Această mişcare a fost întemeiată la iniţiativa preoţilor Gleb Yakunin şi Viaceslav Polosin şi a laicului Viktor Aksincit redactor al revistei creştine independente “Vibor” (Alegerea), toţi trei fiind disidenţi, iar din martie 1990 deputaţi în Sovietul Republicii Rusiei. Aceştia au subliniat rolul pe care trebuie să-l aibă Biserica în viaţa socială, dar totodată necesitatea ca Biserica Ortodoxă să nu se amestece în disputele politice249.

Concluzii :

Ţările ocupate de Armata roşie la sfârşitul războiului au devenit sateliţi ai Moscovei, preluând regimul comunist, dar şi atitudinea antibisericească. De altfel, Patriarhia Moscovei încerca acum cu sprijin politic să dobândească un control asupra celorlalte Biserici Ortodoxe.

Concesiunile făcute de Stalin Bisericii Ortodoxe ca urmare a sprijinului primit în timpul războiului au fost anulate de regimul lui Hrusciov (1953-1964), care a reînviat vechile practici staliniste. Sancţiunile antibisericeşti au continuat şi în timpul guvernului lui Leonid I. Brejnev (1964-1982). Ierarhii şi preoţii care erau ostili regimului au fost înlăturaţi, în locul lor fiind numiţi oameni docili. Tinerii dornici de a urma cursurile teologice ale seminariilor erau persecutaţi şi determinaţi să renunţe la aceasta de propaganda tinerilor comunişti (Komsomol).

În Polonia, ocupată de sovietici după 1945, rezistenţa antisovietică a fost puternic susţinută de Biserica Catolică. De aceea, la începutul anului 1980 activau peste 3.000 de biserici, dar doar două mânăstiri. O situaţie asemănătoare era în Cehoslovacia şi chiar în Ungaria. În România şi Bulgaria, autorităţile comuniste au împrumutat din metodele de represiune sovietice, Biserica Ortodoxă trecând prin momente deosebit de dramatice. Este adevărat însă că o parte a clerului ortodox din motive străine slujirii evanghelice a devenit sprijinitoare a regimului comunist.

Sub guvernul lui Gorbaciov care a început să manifeste o deschidere politică, toleranţa religioasă a început să se manifeste şi în Rusia. Organizarea festivităţilor bisericeşti cu ocazia împlinirii mileniului de la încreştinarea ruşilor a devenit simbolul libertăţii religioase. După 1990 a fost legiferată libertatea religioasă, iar Biserica a început să primească o parte din proprietăţi. Publicaţiile religioase încep să apară, iar bisericile sunt din nou pline de credincioşi. Dacă în timpul patriarhilor Aleksei (1945-1970) şi Pimen (1971-1990) Biserica Ortodoxă a trăit vremuri grele, în timpul patriarhului Aleksei II (din 1990) Biserica parcurge o perioadă de înnoire.

Destrămarea URSS a afectat şi Biserica Rusă care trece printr-un fenomen asemănător cu cel politic. Tensiunile interortodoxe din Ucraina au destrămat Biserica Ucraineană prin înfiinţarea a trei patriarhate. Biserica Ortodoxă din Lituania a cerut jurisdicţie Patriarhiei Ecumenice. De asemenea, în Republica Moldova a luat fiinţă Mitropolia de Bălţi, condusă de mitropolitul Petru aflat sub jurisdicţia Patriarhiei Române.

Biserica Ortodoxă Rusă duce eforturi deosebite pentru a se ajunge la un acord cu statul în privinţa dobândirii fostelor proprietăţi ce îi fuseseră confiscate abuziv de vechiul regim comunist. Sfânta Rusie, cunoscută sub acest nume în perioada ţaristă, a devenitz în câteva decenii primul stat ateu din lume. Aceeaşi oameni care în 1910 apărau Biserica, statutul ei şi susţineau învăţământul religios în şcoli , în 1920 ard bisericile şi distrug icoanele. O Biserică atât de puternică în Imperiul ţarist a fost redusă la tăcere după 1917. Unii dintre istorici şi teologi consideră vinovaţi pentru această

247Pr.Prof. Ioan I. Ică, Biserica Ortodoxă Rusă: înnoire şi probleme, în “M.A.”, nr.6, 1990, p.124-126.248Ibidem, p.129.249Ibidem, p.129-130.

evoluţie istorică monarhia rusă şi Biserica Ortodoxă. Rusia era botezată dar nu era şi educată, cea mai mare part a credincioşilor era analfabetă, iae persoanele cultivate refuzau credinţa şi se proclamau atei. Chiar absolvenţi ai seminariilor teologice evoluau în atei declaraţi. După secole de cultivare a sacralităţii în sufletul poporului rus, care a dat sfinţi până în anii comunismului precum Sf. Ioan al Crucii, credinţa a fost distrusă, Biserica era contaminată de necredinţă, nihilism şi ateism. Mulţi teologi s-au îndepărtat de Biserică, iar unii ca Berdiaev Criticau Biserica şi regimul ţarist pentru evenimentele din 1917.

O ameliorare a situaţiei se av face simţită după cel de al II-lea război mondial, dar nu va mai reveni la vechiul statut de dinainte de comunism. Ateismul sovietic nu impunea necredinţa, ci o puternică credinţă în inexistenţa lui Dumnezu, in fericirea ce trebuie zidită aici, infilibilitatea Partidului Comunist şi a ideologiei materialiste. În locul icoanelor ortodoxe, peste tot încep să domine figuri de „dumnezei” ca Lenin , iar mei târziu ca Stalin. Lenin era „dumnezeu”, Partidul Comunist reprezenta „biserica unică”, Biroul politic era soborul sfinţilor, iar opera lui Lenin Sfânta Scriptură. În anii 30 ateismul rus era foarte activ, agresiv şi antrna masele populare. În anii 60 majoritatea populaţiei acceptase comunismul dar îşi pierduse în mare parte entutiasmul. Anii 30 au reprezentat „calitatea” comunismului, iar anii 60 „cantitatea”. În anii 30 mai trăiau credincioş din perioada ţaristă, pe când în anii 60 cei care se mai considerau credincioşi erau formaţi în anii comunismului, diferenţa dintre cele două tipuri de credincioşi fiind mare. La 1 august 1991 comunismul din Rusia a intrat în colaps, dar din nefericire după aceste evenimente Biserica s-a închis în ea însăşi, a rezidit zidurile mănăstirilor şi bisericilor, dar nu se îndreaptă spre nevoile spirituale ale societăţii moderne. Biserica Ortodoxă îşi caută o nouă identitate în Rusia post-comunistă şi post-atee.250

1. Sârbii şi Biserica Ortodoxă Sârbă.

Serbia s-a format prin unirea diferiţilor slavi sudici, care au cunoscut destul de timpuriu creştinismul. Totuşi, nomadismul slavilor a împiedicat formarea unei organizaţii bisericeşti stabile. Constantin al VIII-lea Porfirogenetul, în De administrandis imperis, relatează despre încercarea împăratului Heraclie (610-641) de a organiza, cu sprijinul papei, o structură bisericească la slavii din apusul Peninsulei Balcanice251. Totodată, împăratul bizantin relatează cu entuziasm botezul slavilor sudici (bulgari), din timpul lui Vasile I Macedoneanul (867-886). Organizarea politică şi bisericească a slavilor sudici, aşezaţi în partea apuseană a Peninsulei Balcanice, rămân neclare până în secolele IX-X, cu toate că este cunoscut că în această zonă au activat ucenicii fraţilor tesalonicieni Chiril şi Metodiu252, Papa Ioan al VIII-lea (872-882) se referă, într-o epistolă către ţarul Boris al bulgarilor, la episcopul Sergiu de Belgrad, participant la Sinodul de la Constantinopol din 879-880 şi notat în actele sinodale (praktika)253. Episcopul Agathon al Moraviei a fost folosit într-o delegaţie bizantină trimisă împăratului Ludovic al II-lea al Germaniei.

Războaiele bulgarilor împotriva bizantinilor din timpul ţarului Simeon (893-927) au dus la ocuparea unei părţi a Serbiei şi înfrângerea opoziţiei despotului Zaharia al sârbilor, în 923. Moartea lui

250 Pere Hilarion Alfeyev, L’ atheisme et l’orthodoxie dans la Russie contemporaine, în „Contacts”, nr. 195, 2001, p. 268-277251 Pr.prof. I. Rămureanu, Începuturile creştinării sârbilor sub împăratul bizantin Heracliu, în „ST” XI, (1959), nr.3-4, p.164-181.252Fr. Dvornik, The Slavs in European History and Civilisation, New York, 1962, p.710; idem, Byzantine Missions among the Slavs, New Jersey, 1970, p.506; idem, Les Slaves. Histoire et civilisation de l’antiquité aux débuts de l’époque contemporaine, trad. D. Pavlevski, Paris, 1970; pr.prof. I. Rămureanu, Unsprezece secole de la activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie, în „Ortodoxia” XIX, nr.1, 1967, p.17-31; idem, Creştinarea sârbilor sub împăratul Vasile Macedoneanul, în „ST” XII, nr.1-2, 1960, p.3-28; T. Ionescu Nişcov, La tradition cyrillométodienne dans l’histoire des Slaves de l’Ouest, Bucureşti, 1941.253 Vlasios Fidas, Εκκλισιαστικη Ιστορια, vol.II, Atena, 1994, p.226.

Simeon (927) a pus capăt pătrunderii bulgarilor în Serbia. Răscoalele bulgarilor din 976 şi 986 au provocat mari tulburări în zonă, aceştia dorind să refacă statul lui Samuil, care acum are ca centru Prespa, iar din 1015, Ohrida. Înfrângerea bulgarilor în 1018 a dus la crearea unei noi organizaţii bisericeşti prin recunoaşterea autocefaliei Arhiepiscopiei de Ohrida şi a întregii Bulgarii, ca urmare a trei Sighilii imperiale date în perioada 1018-1020 de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025). Sub jurisdicţia acestei Arhiepiscopii intră şi o serie de episcopii mai vechi sau mai noi din Serbia (Niş, Prizdriav, Belgrad, Liperiu, Striamu, Razu). Alte episcopii sârbeşti s-au aflat sub jurisdicţia mitropoliţilor de Dyrrachion (Durazzo) şi Splato, până la sfârşitul secolului al XII-lea254.

Crearea şi organizarea primului stat sârb de către marele jupan Ştefan Nemania (1167-1196) a avut ca rezultat unirea tuturor sârbilor într-un stat independent faţă de bizantini, avându-şi centrul politic la Raska. După ce bizantinii au fost înfrânţi în 1190 de sârbi, în zona Moravei, împăratul bizantin Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195) a recunoscut statul sârb. Întemeierea statului sârb a făcut necesară şi organizarea Bisericii Sârbe, pentru a face faţă influenţelor bogomilice. La înfiinţarea Arhiepiscopiei autocefale sârbe, un rol hotărâtor l-a avut Sfântul Sava, stabilit de la vârsta de 16 ani la Mânăstirea Vatoped. Chiar Ştefan Nemania a abdicat în 1196, lăsându-l ca succesor pe Ştefan al II-lea Nemania (1196-1228), călugărindu-se cu numele de Simeon mai întâi la Mânăstirea Studenica, apoi la Vatoped, unde era şi fiul său Sava. Ştefan al II-lea Nemania, „primul încoronat”, s-a căsătorit cu Evdochia, fiica împăratului bizantin Alexios al III-lea Anghelos (1195-1205), care a dat sârbilor dreptul de a-şi ridica la Sfântul Munte Mânăstirea Hilandar (1198). Sfântul Sava a fost hirotonit diacon şi preot de către arhiepiscopul Constantin Mesopotamiti al Salonicului.

Deoarece fratele său Ştefan al II-lea Nemania a acceptat coroana de crai al Serbiei din partea Papei Honoriu al III-lea (1216-1227), Sfântul Sava a părăsit Sfântul Munte în 1217, cerând Patriarhiei Ecumenice aprobarea pentru înfiinţarea Arhiepiscopiei autocefale sârbe. În 1219, în fruntea unei importante delegaţii, Sfântul Sava a mers la Niceea, fiind primit de împăratul Teodor Lascaris (1204-1222) şi de patriarhul ecumenic Manuil I Saradino (1217-1222). Primind recunoaşterea autocefaliei Arhiepiscopiei sârbe cu sediul la Peci, Sfântul Sava a fost hirotonit episcop de către patriarhul ecumenic. Tomosul Sinodal nu s-a păstrat în limba greacă, ci numai în lucrarea biografică a Sfântului Sava, scrisă de Dometian. Ipoteza că autocefalia Arhiepiscopiei sârbe ar fi fost recunoscută în 1229, la cea de-a doua vizită a Sfântului Sava la Niceea, nu are temei în izvoarele istorice255.

Împotriva înfiinţării Arhiepiscopiei de Peci şi a hirotonirii Sfântului Sava s-a ridicat Dimitrie Homatin, arhiepiscopul de Ohrida, după cum reiese din scrisoarea expediată de acesta în 1220 lui Sava. Acesta voia să-şi întindă jurisdicţia şi peste Serbia. Situaţia în sud-estul european s-a complicat după căderea Constantinopolului sub latini, în 1204, deoarece puterea unică bizantină se împarte între Imperiul de la Niceea, Despotatul de Epir şi Imperiul de la Trebizonda.

Serbia atinge apogeul în timpul lui Ştefan Duşan (1331-1355), ocupând cea mai mare parte din Peninsula Balcanică. Prin biruinţele din 1343 asupra împăratului bizantin Ioan Cantacuzino şi prin căsătoria acestuia cu fiica ţarului bulgarilor, Ioan Alexandru, Serbia îşi întăreşte poziţia în zona balcanică, în dauna Imperiului bizantin. Sârbii cuceresc Epirul, o parte din Macedonia, Tracia şi o zonă din Tesalia. Ei ocupă oraşele Kastoria, Veria, Serres şi Didimotis, dar nu reuşesc să cucerească Tesalonicul. În 1345, Ştefan Duşan se autoproclamă βασιλευς και αυτοκρατωρ Σερβων και Ρωμαιων. Din acest moment, sârbii luptă pentru a transforma Arhiepiscopia de la Peci în patriarhie. În acest scop, a fost convocat sinodul de la Skopje, la care au participat patriarhul Simeon de Târnovo, arhiepiscopul Nicolae de Ohrida şi arhiepiscopul Ioanichie de Peci (1338-1346), Sintaxa Sf. Munte, episcopi, clerici şi monahi. Întrunit în ziua de Florii a anului 1346, Sinodul de la Skopje a proclamat printr-un Tomos sinodal înfiinţarea Patriarhiei sârbe, Ioanichie devenind primul patriarh al acesteia (1346-1354)256. Prima reşedinţă a Patriarhiei sârbe a fost ţinută în Mânăstirea Zica, ridicată în 1220 de

254Ibidem, p.227; pr.prof. Ioan Rămureanu, pr.prof. Milan Şesan, pr.prof. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, vol.I (1-1054), Buc., 1987, p.480; v. D.A. Zakythinos, Βιζαντικη Ιστορια, 324-1071, Atena, 1972, p.649.255 Vlasios Fidas, op.cit., p.281.256Ibidem, p.232.

Ştefan al II-lea Nemania şi mutată apoi la Ipek. Ioanichie l-a încoronat, la 16 aprilie 1346, în Duminica Învierii, pe Ştefan Duşan ca βασιλευς και αυτοκρατωρ Σερβων και Ρωμαιων, pe soţia acestuia, Elena, ca împărăteasă, iar pe fiul lor Ştefan Uroş al IV-lea (1355-1371) ca rege, trecând sub jurisdicţia patriarhului Serbiei mitropoliile de Serres, Hristopoleos, Melenicos, Veria, Larisa, Navpact, Ioannina şi arhiepiscopia de Dramas. Acţiunea sârbilor a fost considerată anticanonică de către Patriarhia Ecumenică. Dificultăţile prin care au trecut în timpul împăratului Ioan Cantacuzino (1347-1354) Imperiul bizantin şi Patriarhia Ecumenică, sub conducerea lui Ioan Kaleka (1334-1347), din cauza disputelor isihaste, au împiedicat riposta bizantină.

În Sinodul ţinut la 27 mai 1351 în biserica Vlaherne din Constantinopol, isihasmul a fost proclamat doctrina oficială a Bisericii Ortodoxe. La acest sinod, patriarhul ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1360), cu acordul împăratului Ioan Cantacuzino, i-a anatematizat pe Ştefan Duşan, clerul şi poporul sârb. După moartea lui Duşan, statul sârb a intrat în declin. Patriarhul sârbilor Sava al IV-lea (1354-1375) a încercat să ajungă la o înţelegere cu patriarhul ecumenic şi cu împăratul Ioan al V-lea Paleologul (1341-1376). Patriarhul Calist a încercat să aducă liniştea bisericească prin discutarea problemei sârbe la Serres, în 1364, dar moartea patriarhului ecumenic a pus capăt acestei încercări. Iniţiativa a fost preluată de despotul sârb de Serres, Ioan Unclesi, care a trimis o delegaţie la patriarhul ecumenic Filotei I Kokkinos (1353-1354; 1364-1379) în vederea aplanării schismei sârbilor. Despotul sârb de Serres a trimis cu această ocazie şi o scrisoare adresată patriarhului ecumenic, în care îşi exprima nădejdea rezolvării schismei sârbeşti257.

Călugării sârbi de la Sfântul Munte şi din Serbia au lucrat cu zel pentru restabilirea comuniunii bisericeşti, mai cu seamă după înfrângerea sârbilor de către turci la Mariţa, în 1371. Reconcilierea dintre sârbi şi Patriarhia Ecumenică s-a realizat în 1375, când despotul Lazăr (1371-1389) a trimis la Constantinopol o delegaţie formată din Isaia de la Hilandar însoţit de doi ucenici, Silvestru şi Nifon, Teofan, fost protos al Athosului, şi ieromonahul Nicodim, reorganizatorul monahismului românesc258, ca interpret. Patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos a primit delegaţia sârbă, iar în urma discuţiilor s-a hotărât ridicarea anatemei. Patriarhia Ecumenică a trimis în Serbia o delegaţie formată din ieromonahii Matei şi Moise, care, în slujba săvârşită la mormântul lui Ştefan Duşan, au ridicat afurisenia aruncată asupra poporului sârb în 1353 de către patriarhul Calist.

Patriarhul ecumenic Ghenadie Skolarios (1453-1456; 1458-1463) a încercat desfiinţarea arhiepiscopiilor autocefale de Ohrida, Peci şi Târnovo după căderea Constantinopolului sub dominaţia turcă259. Acest lucru n-a reuşit imediat, ci în cea de-a doua păstorire a lui Ghenadie Skolarios, în 1459. Jurisdicţia Patriarhiei de Peci a cunoscut permanente modificări, în funcţie de instabilitatea politică şi de rivalitatea cu Arhiepiscopia de Ohrida260, dar este evident că a înglobat numeroase provincii balcanice261, contribuind la păstrarea creştinismului ortodox şi la rezistenţa faţă de înstrăinarea religioasă de orice natură262.

Reînfiinţarea Patriarhiei de Peci în 1557, prin patriarhul Macarie Sokolovici, a marcat o nouă etapă în viaţa spirituală a poporului sârb. Acest fapt se datorează sprijinului acordat de marele vizir Mehmet Sokolovici, fratele patriarhului sârb, care prin influenţa pe care o avea la Constantinopol263 a izbutit să reaşeze autoritatea bisericească a sârbilor în Balcani. Patriarhii de Peci obţin în cadrul

257 A. Solovjev, V. Mosin, Grtske povelje srpskih Vladara, Belgrad, 1936, p.262-266.258 v. Victor Brătulescu, Sfântul Nicodim, în „MO” XXII, nr.5-6, 1970, p.587-598; E. Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească, în „Romanoslavica”, Istorie XI, 1965, Bucureşti, p.237-284; Emil Turdeanu, Les premiers écrivains religieux en Valachie: l’hégoumène Nicodème de Tismana et le moine Philotèe, în „Revue de Etudes Roumaines” II, Paris, 1954, p.114-144.259 Antonios E. Tahiaos, Περι καταργιησεως των αρηιεπισψοπων Οχριδος και Πεκιου περι Γενναδιου Σκολαριου , în „Γ. Παλαμα” 46, Salonic, 1963, p.202-211.260 M. Şesan, Biserica ortodoxă în veacurile XV-XVIII, în „MA” VIII, nr.11-12, 1963, p.863; Silviu Anuichi, Raporturile dintre Patriarhia de Peci şi cea de Ohrida, în „ST” XII, nr.9-10, 1962, p.579.261 R. Janin, Les Eglises orientales et les rites orientaux, Paris, 1922, p.274.262 L. Leger, Serbes, Croates, Bulgares, Paris, 1913, p.7-9; R. Portal, Les Slaves, peuples et nations, Paris, 1965, p. 108; N. Iorga, Histoire des Etats balcaniques jusqu’à 1924, Paris, 1925, p.23.263 Nicolae Iorga, Rapports entre l’Etat des osmanlis et les nations de Balkan, Belgrad, 1935, p.139.

Imperiului otoman aceleaşi prerogative bisericeşti şi administrative ca şi patriarhii ecumenici: numirea episcopilor, administrarea averilor bisericeşti, jurisdicţie asupra problemelor succesorale şi matrimoniale264. În secolul al XVI-lea, dar mai ales în secolul al XVII-lea, Patriarhia de Peci avea sub jurisdicţia sa Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina, o parte din Bulgaria, părţi din Dalmaţia, Croaţia şi Ungaria ocupate de otomani. Jurisdicţia Patriarhiei de Peci din secolul al XVII-lea amintea de vremurile glorioase ale ţarului Ştefan Duşan. În acest secol, scaunul de Peci a avut următorii titulari: Iovan Cantul (1592-1614), Paisie Ianjevac (1614-1647), Gavrilo Raici (1647-1655), Maxim (1655-1674) şi Arsenie al III-lea Cernojevici (1674-1690). Datorită legăturilor cu Rusia, patriarhii Iovan şi Gavrilo au suferit din partea turcilor moarte martirică, fiind învinuiţi că au uneltit împotriva Imperiului otoman. Gavrilo Raici a fost spânzurat la Buda în 1659265.

Secolul al XVII-lea a adus transformări profunde în spaţiul sud-est-european. Asediul nereuşit al Vienei din 1683 şi constituirea Ligii sfinte, din care făceau parte Austria, Polonia şi Veneţia, iar din 1686 şi Rusia, au produs Imperiului otoman o serie de înfrângeri care au dus la pierderea Belgradului (1688) şi a Nişului. Prăbuşirea otomanilor părea sigură, dar reformele introduse de marele vizir Mustafa Küprüli au frânat pentru o perioadă declinul otoman. Pe câmpurile de luptă, aceştia reuşesc să obţină o serie de victorii după moartea generalului Picollomini (1689), iar în 1690 recuceresc Belgradul, deschizând o nouă ofensivă otomană pe Dunăre. Ostilităţile se încheie însă cu Pacea de la Karlovitz. Poarta îşi chema supuşii la djihâd-ul individual, socotind contraofensiva creştinilor drept o agresiune asupra teritoriilor otomane.

5. Raportul Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia Ecumenică

Acordarea autonomiei politice de către Poartă şi a celei religioase de către Patriarhia Ecumenică au conferit Serbiei un alt statut. Numirea ca mitropolit de Belgrad a unui cleric solicitat de Miloş Obrenovici a consfinţit definitiv autonomia. În ianuarie 1832 a fost semnată o convenţie între delegaţii lui Miloş şi patriarhul Constantin I. Această convenţie în opt articole prevedea ca ierarhii să fie aleşi de sârbi dintre sârbi, Patriarhia urmând să fie înştiinţată asupra alegerii, pentru a-şi da Metodie de Rodos şi Dionisie de Beroia266. În 1833, Biserica Sârbă avea următoarele eparhii: Belgrad, Uzice, Sabac şi Timoc, la care în 1879 s-au adăugat Niş, Pirot şi Vranje. Clericii sârbi, deşi se bucurau de autonomia religioasă, erau nevoiţi să plătească sume considerabile Patriarhiei Ecumenice. De aceea, în timpul „crizei balcanice” (1875-1878), tot mai mulţi clerici şi politicieni sârbi cereau sistarea acestor plăţi. Dobândirea independenţei în 1878 a oferit posibilitatea declarării autocefaliei. Într-o scrisoare din 11 februarie 1879, politicianul Dimitrie Katici îl întreba pe patriarhul Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) dacă acordă independenţă religioasă Serbiei. Ministrul de Externe al Serbiei afirma că, în noua situaţie, sârbii nu mai sunt supuşi Turciei şi solicita o Biserică independentă pentru un stat independent. Milan Obrenovici s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol printr-o scrisoare267 (nr. 2690 din 27 apr./8 mai 1879) în care îşi exprima ataşamentul şi credinţa faţă de Marea Biserică. În scrisoarea sa (nr. 2753) din 4/16 mai 1879, mitropolitul Mihail justifică cererea sa de acordare a autocefaliei prin noul statut internaţional al Serbiei. Patriarhul Ioachim al III-lea a trimis scrisori de răspuns principelui şi mitropolitului. Având o atitudine înţelegătoare (fusese preot în Serbia şi cunoştea bine situaţia Bisericii Sârbe), el emite la 20 oct./1 nov. 1879 Tomosul sinodal de autocefalie, semnat de el şi de Agathaghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei 264 J. Ancel, Peuples et nations de Balkans, Paris, 1930, p.102; L.S. Stavrianos, The Balkan since 1453, New York, 1959, p.104.265 Diac. Silviu Anuichi, Relaţii bisericeşti româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea (teză de doctorat), în „BOR”, anul XCVII, nr.7-8, 1979, p.887.266 Mansi, Collectio Conciliorum recentorium Ecclesiae Universal, tom 40 (1806-1867), Paris, 1909, col. 217-220.267 Mansi, Collectio…, tom 45, Paris, 1911, col. 618-620.

de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantin de Fanariozaralos şi Meletie de Koss268. Arhiepiscopul de Belgrad era recunoscut ca preşedinte al Sf. Sinod şi conducător al Bisericii Sârbe. Sfântul Mir continua să fie solicitat de la Constantinopol. În anii care au urmat, Belgradul s-a confruntat cu o serie de probleme în eparhia Niş, condusă de mitropolitul Victor, în care s-a amestecat Exarhatul bulgar269. În perioada 1891-1897 au fost purtate discuţii cu Patriarhia Ecumenică cu privire la înfiinţarea unui Exarhat sârb sau reactivarea Patriarhiei de Peci270. Biserica Sârbă merita noile demnităţi ca răsplată pentru sacrificiile făcute în lupta antiotomană şi de păstrare a identităţii naţionale.

6. Biserica Ortodoxă Sârbă la începutul secolului XX Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost restabilit în 1919 ca urmare a formării Regatului Sârbo- croato –sloven, care unea în sine şase unităţi bisericeşti cu origini şi istorii diferite. Pentru sârbi acest act bisericesc avea semnificaţia renaşterii vechii patriarhii întemeiată de Sfântul Sava. Pentru prima dată în noul stat Biserica ortodoxă devenea Biserică de stat. Biserica Romano- Catolică avea o majoritate doar în Croaţia, în Slovenia şi Dalmaţia, în restul ţării existând doar mici comunităţi. În Croaţia Partidul Ţarănesc era anti- clerical, în timp ce în Slovenia Partidul Popular era condus de clerici, dar care cu timpul alunecă spre mişcarea socialist- creştinăÎn ceea ce priveşte raporturile Bisericii Ortodoxe Sârbe cu statul acestea sunt stabilite de legile din 9 noiembrie 1929, 7 aprilie 1930 şi 16 noiembrie 1931. Statutul musulmanilor a fost definitivat în 1936, în aceeaşi perioadă cu cele ale protestanţilor şi evreilor. În Croaţia şi Slovenia se aplica Concordatul austro- ungar din 18 august 1855. Dalmaţia aplica legea din 1874. Bosnia- Herţegovina folosea în aceste raporturi ale statului cu Biserica Catolică convenţia din 1881. ÎnMuntenegru relaţiile cu catolicii erau reglementate de Concordatul din 18 august 1886, iar în Serbia se acceptase cel din 24 iunie 1914, fără să se aplice din cauza izbucnirii războiului271. Pentru uniformizarea relaţiilor cu Vaticanul pe principii bine stabilite, s- au început încă din 1923 o serie de discuţii pentru semnarea unui Concordat cu Vaticanul. Odelegaţie iugoslavă a negociat la Roma o serie de clauze impuse de Belgrad, care au fost neacceptate de Vatican. Aceste prime negocieri s-au purtat sub coordonarea patriarhului Dimitrie, ierarhul care a realizat unitatea religioasă a ortodocşilor sârbi. Patriarhul Dimitrie s-a născut în 1846, localitatea Pojarevaţ, unde a urmat şi şcoala primară. Liceul l-a absolvit în oraşul Velico Şelo, unde şi-a îndreptat paşii către Seminarul Teologic din Belgrad. La terminarea cursurilor teologice a fost numit profespor de Religie în localităţiile Ratcovici şi Barzan. După căsătorie, în 1870 primeşte hirotonia întru preot pentru localitatea Lapova. La moartea soţiei sale, în 1874, s-a înscris la Facultatea de Litere a Universităţii din Belgrad. Licenţiat în litere, secţia filologică în 1878 este adus profesor de religie le Belgrad. Hirotonit episcop de Niş la 9 noembrie 1884, din motive politice demisionează în 1889 şi pleacă în Franţa. Studiază doi ani literatrura la Universitatea din Paris, dar urmează doi ani şi cursurile Institutului de Agronomie. Revine în Serbia în 1894, unde primeşte funcţia de consilier de stat. Este reintegrat în ierarhie în 1898, fiind numit episcop de Şabaţ. Păstoreşte această eparhie până în 1905, când Sfântul Sinod îl alege mitropolit de Belgrad. Rămâne în această demnitate până la 20 octombrie 1924, când este înălţat oficial la demnitatea de patriarh al Yugoslaviei, după realizarea unităţii politice şi bisericeşti.272

Patriarhul Dimitrie a reuşit să reorganizeze Biserica Ortodoxă şi să unească vechile Biserici Ortodoxe Sârbe sub jurisdicţia Belgradului. Conflictele religioase şi interetnice au continuat şi după război, instabilitatea politică influenţându-le direct.

268 Mansi, Collectio…, tom 45, Paris, 1911, col. 623-626.269 Djoko Sljepcevic, op.cit., p. 98-100.270 J. Mousset, op.cit., p. 468-469271 J. Lacombe, Patriarcat Serbe , în “Echo d, Orient” , nr. 189-190, 1938, p. 191.272

După moartea patriarhului Dimitrie (1930) şi alegerea noului patriarh Varnava (1930-1937) au început discuţiile politice pentru încheierea unui Concordat cu Vaticanul. Patriarhul V rnava împreună cu ceilalţi ierarhi ortodocşi s-a opus acordului pe care îl discuta guvernul Yugoslav. Semnarea Concordatului de către guvernul Stoiadinovich la 23 noiembrie 1936, a produs numeroase nemulţumiri. Deşi guvernul a interzis presei să dezbată această problemă, adversari Concordatului au organizat o campanie violentă împoptriva ratificării. Conducătorul acestei campanii a fost patriarhul Varnava. Patriarhul Varnava s-a născut la 29 august 1880 în orăşelul Plero. Petru Rosici, după numele de botez, a urmat cursurile şcolii primare în localitatea natală. De aici şi-a îndreptat paşii către Seminarul Teologic din Prizren. În 1901 a părăsit îara pentru a studia la Academia Teologică de la Petersburg. A absolvit cursurile în 1905, pentru ca să intre în monahism la 30 aprilie 1905, luând numele de Varnava. Tunderea în monahism a fost săvârşită de rectorul Academiei Teologice din Petersburg, episcopul Serghei, viitorul mitropolit al Moscovei şi locţiitor patriarhal. Tot episcopul Serghei l-a hirotonit ierodiacon ( 6mai 1905) şi ieromonah (5iunie 1905). Între anii 1905-1910, Varnava a slujit la Constantinopol ca preot al Legaţiei diplomatice sârbe. La 18 martie 1910, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice în frunte cu patriarhul Ioachim al-III-lea l-a numit pe Varnava ca episcop-vicar al Eparhiei Rasko-Veleschi. A fost hirotonit în 10 aprilie 1910 în Biserica Patriarhală. În timpul războiului (1914-1916) Varnava a rămas lângă armata sârbă refugiată pe insula Corfu şi în oraşul Salonic. Guvernul sârb l-a trimis în fruntea unei delegaţii în 1916 la Moscova, pentru a cere ajutor militar şi economic Rusiei. Arămas în Rusia pe timpul războiului, fiind martorul Revoluţiei bolşevice din 1917. Participă la Soborul din 1917- 1918 care a reânfiinţat Patriarhia Moscovei şi l-a ales patriarh pe Tihon. În 1920, la primul Sobor arhieresc al Bisericii Sârbe, a fost numit mitropolit de Scoplye.273 După moartea patriarhului Dimitrie, la 12 aprilie 1930, Varnava a fost ales patriarh, Numeroşi emigranţi ruşi au primit ajutorul patriarhului Varnava. Acesta i-a sprijinit pe ierarhii ruşi la organizarea Sinodului de la Karloviţ.

7. Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul celui de-al doilea război mondial.

La sfârşitul anului 1940, Iugoslavia era încercuită de vecini care aderaseră la “Axa Berlin-Roma”, existând pericolul ca Belgradul să fie atacat. Sub presiunea politică, guvernul de la Belgrad a intrat la 25 martie 1941, la Viena, în Pactul celor 3 puteri semnând un tratat care nu aducea mari prejudicii Yugoslaviei. Cu toate acestea nemulţumirea populaţiei sârbe a fost atât de mare încât demonstraţiile de pe străzile capitalei au dus la alungarea guvernului şi instituirea de către regele Petru al II-lea, declarat major, a unui guvern militar274. Această lovitură de stat a devenit pretextul ataşării Iugoslaviei la 27 martie 1941.Guvernul militar condus de generalul Duşan Simovici a încercat să păstreze unitatea Iugoslaviei formând un Cabinet cu reprezentanţi ai tuturor republicilor. Acţiunile politice care urmăreau dezbinarea Iugoslaviei s-au înteţit mai ales că la 6 aprilie Belgradul a fost bombardat de aviaţia germană. Rezistenţa iugoslavă a fost slabă deoarece recruţii croaţi, sloveni şi germani au dezertat. Capitularea s-a semnat la Belgrad în 17 aprilie, formându-se cu ajutorul britanic un guvern în exil. Germania a anexat Corintia şi Krajna, partea de sud a Sloveniei şi o parte a Dalmaţiei au revenit Haliei, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina au devenit componente ale Statului Independent Croaţia (SIC). Kosovo şi o parte a Macedoniei au intrat în “Marea Albanie” italiană. Cea mai mare parte a Macedoniei şi o parte din Serbia au revenit Bulgariei. Serbia şi Banatul iugoslav au căzut sub administraţia germană. Batschka şi Baranja şi nord-vestul Iugoslaviei au revenit Ungariei care le

273J. Lacombe, art. cit, p. 201. 274 Holne Sundhaussen, Experimentul Iugoslavia. De la întemeiere la destrămarea statului, trad. de Călin Radu Ancuţa, Ed. Pro Historia, Bucureşti, 2003, p.70.

guvernase până în 1918. Pentru a controla zona, Hitler s-a folosit de conflictele interetnice şi de cele religioase275.În Croaţia puterea politică a fost preluată de Ante Pavelici. Mişcarea ustaşă (ustaş=răsculat) a luat naştere în exil după proclamarea dictaturii regale în 1929, ca organizaţie teroristă subversivă. Se pare că această organizaţie a participat la uciderea regelui Alexandru la Marsillia şi la tentativa de răscoală de la Lika din 1932. Prin felul de acţiune se asemuie cu Organizaţia Revoluţionară din Macedonia interioară- ORIM şi Uniunea secretă sârbă- Mâna Neagră. Politica promovată de Pavelici era declarată împotriva sârbilor, evreilor şi comuniştilor. De asemenea promova naţionalismul şi şovinismul.La 10 aprilie 1941 s-a proclamat la Zagreb Statul croat independent. Gruparea ustaşă prin atrocităţile comise, prin hoţii, corupţie şi crime şi-a pierdut repede simpatia populaţiei. Înfiinţarea Statului Independent Croat a însemnat crearea unui stat naţional “fără sârbi” deşi aceştia reprezentau peste 30% din populaţie. De asemenea 20% erau musulmani, bosniaci, germani, unguri şi evrei. În Bosnia-Herţegovina dominanţi erau sârbii şi musulmanii276. Prin propaganda sa Pavelici explica că toţi cei care se declarau ortodocşi în aceste teritorii nu erau sârbi, ci croaţi care în timp au aderat la credinţa ortodoxă. De aceea noul regim de la Zagreb a luat măsuri drastice împotriva bisericilor şi instituţiilor ortodoxe. Aproximativ 300 de biserici şi mănăstiri ortodoxe au fost incendiate şi distruse. Numeroşi preoţi şi mitropolitul Dositei de Zagreb au pierit în închisori şi lagăre de concentrare. Biserica Romano-Catolică a organizat o mişcare de misionariat coordonată de ordinul franciscan din Bosnia-Herţegovina şi de alte organizaţii catolice pentru a converti forţat pe ortodocşi. “Croaţia sfântă” trebuia să se întemeieze cu parşul şi cu botezul “spre slava lui Dumnezeu şi a naţiunii catolice”. Ziarele timpului scriau: ”Hristos şi croaţii mărşăluiesc împreună prin istorie”.Pe de o parte ierarhii catolici criticau şi blamau acţiunile violente, botezurile forţate, urmăririle sârbilor şi evreilor, dar uneori ajungeau să le binecuvânteze. Arhiepiscopul Alojzije Stepinac conducătorul Bisericii Catolice din aceste regiuni a balansat permanent între aceste direcţii. Fără îndoială în Statul Croat Independent s-a trecut la purificarea etnică. În lagărul de concentrare de la Jasenovac, la vărsarea râului Una în Sava, unul dintre cele mai mari lagăre existente în statul croat au pierit aproximativ 700.000 de oameni. De altfel nici până astăzi nu se cunoaşte numărul exact al morţilor din acest lagăr. Sute de mii de sârbi au căzut jertfe atrocităţilor ustaşilor. Aderarea musulmanilor din Bosnia-Herţegovina la statul croat a nemulţumit pe sârbi care au recurs la violenţe în părţile estice ale Bosniei şi Herţegovinei, determinând refugierea a sute de mii de musulmani. Nemulţumirile musulmanilor care nu se vedeau protejaţi în statul croat au determinat solicitarea autonomiei Bosniei-Herţegovinei. Marele muftiu de la Ierusalim, Muhamed Emin El-Huseini, care a vizitat Berlinul în vara anului 1942, sprijinea revendicările bosniacilor, dar s-a lovit de refuzul lui Hitler277. Totuşi la începutul anului 1943 se înfiinţa o divizie SS bosniaco-musulmană. Pe lângă aceste suferinţe îndurate de sârbi şi musulmani se adaugă şi nimicirea aproape în totalitate a evreilor. Spre mijlocul anului 1944 se declara că problema evreiască din Croaţia este rezolvată.Pentru a înfrânge rezistenţa sârbă armata germană a recurs la măsuri brutale. Uciderea de către partizani a soldaţilor germani determina executarea sârbilor din regiunea respectivă. Astfel în 21 octombrie 1941 în oraşul sârbesc Kragujevac 2000-3000 de civili au fost executaţi din cauza activităţii partizanilor locali278.În rezistenţa armată a sârbilor un rol special îl aveau cetnicii (cetnic = membru într-o ceată). Aceste grupe de guerilă aveau un trecut istoric, fiind în secolul al XIX-lea luptători pentru eliberarea Macedoniei de sub jugul otoman. Ca scop politic aveau crearea unei Yugoslavii Mari în care să existe o Serbie Mare purificată etnic. Cetnicii erau conduşi de Draza Mihailovici, recunoscut de către guvernul iugoslav din exil, aflat la Londra, ca şef al rezistenţei iugoslave. Ideologia acestora făcea

275 Ibidem, p.72.276 Ibidem, p.76.277 Ibidem, p.80.278 Ibidem, p.84.

imposibilă colaborarea cu aripa comunistă a rezistenţei condusă de Iosif Broz Tito, liderul comuniştilor. De alftel, cu timpul cetnicii au ajuns să colaboreze cu ocupanţii germani. În unele regiuni cetnicii sârbi au colaborat cu ustaşe croaţi în lupta contra partizanilor lui Tito. Colaborarea cu germanii şi italienii a cetnicilor a dus la scăderea prestigiului lui Mihailovici. La sfârşitul anului 1943 Aliaţii l-au recunoscut pe Tito ca şef al rezistenţei din Iugoslavia. Partidul Comunist Iugoslav (PCI) declara că luptă pentru unitatea Iugoslaviei şi pentru egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor care o compun. Conducerea PCI a promis explicit “inviolabilitatea proprietăţii private”. În cadrul Mişcării populare de eliberare condusă de Tito au început să pătrundă pe lângă sârbi, musulmani bosniaci, macedoneni şi chiar croaţi.De la începutul anului 1943 trupele germane, italiene şi croate încep o operaţiune de eliminare a armatei populare din Bosnia. Cu pierderi mari, armata lui Tito s-a retras în Muntenegru unde însă nu a găsit linişte, iar după lupte deosebit de grele partizanii s-au retras în Bosnia de est. În 26 noiembrie 1942 în orăşelul bosniac Bihaci se formase Consiliul antifascist al eliberării populare a Iugoslaviei ca organ executiv al comuniştilor partizani (CAEPJ). La cea de-a doua întrunire a acestui organism politic din 29-30 noiembrie 1943 de la Jajce s-a anunţat punerea bazelor viitoarei Iugoslavii şi formarea unui guvern provizoriu condus de Tito, contestându-se guvernul din exil. Acţiunea comuniştilor iugoslavi a nemulţumit pe Stalin care simţea că viitoarea Iugoslavie nu se va supune ordinelor Moscovei279.Luptele de eliberare au continuat până în primăvara anului 1945. Organizaţia populară de eliberare iugoslavă a fost unica mişcare de rezistenţă comunistă din Europa care şi-a cîştigat, cu propria forţă puterea politică. După încheierea războiului Armata populară de eliberare s-a răzbunat pe soldaţii croaţi şi miliţiile ustaşe dar şi pe cetnici şi germanii iugoslavi care în mare parte au fost aruncaţi peste graniţă280.În timpul bombardamentului asupra Belgradului din 6 aprilie 1941, palatul patriarhal a fost grav avariat, iar patriarhul Gavriil a trebuit să se refugieze la mănăstirea Racoviţa din afara oraşului. Ameninţarea războiului l-a obligat să se stabilească la mănăstirea Ostrog din Muntenegru. La 23 aprilie trupele germane au pătruns în mănăstire unde l-au arestat pe patriarh şi pe nepotul său care îi era secoltar. Încarcerat la Sarajevo şi Belgrad în condiţii foarte grele sănătate sa s-a subrezit, fiind readus pentru aceasta la mănăstirea Racoviţa. Timp de patru ani a fost întemniţat şi deportat în lagărele de concentrare din Iugoslavia şi Germania, la Dachau trecând prin chinuri groaznice împreună cu episcopul Nicolae Velimirovici de Zicea.Mitropolitul Iosif de Skopje a fost arestat şi izolat de contactul cu preoţii săi. La 4 mai 1941 episcopul Vichentie Prodanov de Zletovo-Strumica care administra eparhia Obrida a fost expulzat în Serbia cu preoţii care nu erau născuţi în Macedonia, sau care aveau soţii din Serbia. Această purificare etnică a Macedoniei de către autorităţile de ocupaţie bulgare a afectat profund viaţa bisericească, mai ales că s-a trecut la o bulgarizare forţată a zonei. Mitropolitul Iosif şi episcopul Vichentie au încercat să ia legătura cu mitropolitul Dositei de Zagreb care fusese torturat de croaţi, şi care de altfel a şi murit. Din regiunile croate s-au refugiat la Belgrad episcopii Nicolae Jovanovici şi Nectarie Kruli expulzaţi de ustaşe din Mostar şi Tuzla. Autorităţile germane expulzează din Cehoslovacia pe episcopul Vladimir de Mukacev-Prjaşev281, Episcopul Nicolae Velimirovici de Zicea, un ierarh cu o contribuţie deosebită

279 Ibidem, p.95-96.280 Ibidem, p.97.281 Stella Alexander, Church and State in Yugoslavia since 1945, Cambridge University Press, London, 1979, p.11-12.

la renaşterea spirituală a sârbilor a fost închis la mănăstirea Ljubostinija, apoi deportat la Dachau 282. Serafim, episcop de Raşka-Prizren, întemniţat la Tirana de albanezi, a murit în ianuarie 1945.În lipsa patriarhului Gavriil, conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost preluată de mitropolitul Iosif, care a primit şi acordul verbal al patriarhului pe care l-a vizitat la mănăstirea Racoviţa.La o lună la anexarea Macedoniei de către Bulgaria, trei eparhii Skopje, Zletovo-Strumica şi Obrida-Bitolia au fost încorporate în Biserica Ortodoxă Bulgară, iar aproximativ 280 de preoţi sârbi au fost expulzaţi.Muntenegru ocupat de armatele italiene a opus o rezistenţă deosebită, din care cauză au fost distruse numeroase biserici şi mănăstiri.În timpul guvernării la Belgrad a generalului Nedici, un naţionalist-colaboraţionist, Biserica Ortodoxă Sârbă a încercat să se reorganizeze. În eparhiile unde ierarhii fuseseră arestaţi şi închişi au fost numiţi înlocuitori. Episcopul Nectarie a fost numit la Zica în locul lui Velimirovici. De asemenea s-a încercat păstrarea legăturii între preoţii expulzaţi şi credincioşi mai ales că aceştia erau de multe ori expulzaţi împreună, în special cei din teritoriile croate. Biserica a organizat acum un serviciu social pentru ajutorarea refugiaţilor făcând apel la credincioşii belgrădeni.Pentru a supravieţui în faţa atrocităţilor Biserica Ortodoxă s-a simţit nevoită să colaboreze cu autorităţile germane. Sf. Sinod a apelat de multe ori la autorităţile germane pentru stoparea persecuţiilor sârbilor din teritoriile Statului Croat Independent. Seminariile teologice din afara Serbiei, de la Srevuski-Karloviţ, Bitolia, Prizren, Cetinje şi Vârşeţ au fost închise. Proprietăţile Patriarhiei de la Srevuski-Karloviţ au fost confiscate de ustaşi283.Mulţi preoţi din Ibar, Morava, Studenica, Kosovo şi Uzice au fost arestaţi, iar parohiile au suferit represiuni ale germanilor în cazul alianţei lor cu partizanii. La întrunirile Sf. Sinod în palatul patriarhal din Belgrad participa de obicei un agent al Gestapo care controla întreaga corespondenţă. Patriarhul Gavriil internat la mănăstirea Racoviţa cunoştea toate greutăţile pruin care trecea Biserica. Vizitat în 22 iunie 1941 de comisarul de interne Milan Acimovici, i s-a prezentat situaţia dificilă a preoţilor torturaţi şi ucişi de ustaşe, a brutalităţilor îndurate de episcopul Platon de Banja Luka. Chiar şi generalul Nedici l-a vizitat pe patriarh de mai multe ori până la deportarea sa în 1941 la Dachau.

282Nicolae Velimirovicis-a născut în 1880 în satul Lelici lângă oraşul Valjevo, într-o familie cu nouă copii, din care a fost singurul supravieţuitor. Şcoala primară a urmat-o la mănăstirea Celie, iar gimnaziul la Valjevo. În 1902 termină cursurile Seminarului Teologic de la Belgrad. Studiază la Facultatea de Teologie veche-catolică de la Berna. În 1908 îşi susţine teza de doctorat cu titlul Credinţa în Învierea lui Hristos ca dogmă fundamentală a Bisericii Apostolice.Primeşte dreptul de a studia la Oxford unde pregăteşte teza de doctorat în filosofie cu titlul Filosofia lui Berkeley, pe care o susţine în franceză la Geneva.Se întoarce în Serbia, în 1909 activând ca profesor de istorie, limbi străine şi clasice la Seminarul de la Belgrad. Devenit călugăr la mănăstirea Racoviţa de lângă Belgrad, urmează şi cursurile Facultăţii de teologie din petrograd (1909-1910).Activ în timpul războaielor balcanice, devine diplomat în SUA şi Anglia în perioada 1915-1919.La întoarcerea în Serbia în 25 martie 1919 este ales episcop de Zicea, iar în 1920 devine episcop de Ohrida. Anul următor este delegat ca administrator al Episcopiei Americii şi Canadei.În 1932 este în fruntea delegaţiei Yugoslave care la Sofia a pregătit rezoluţia de înlăturare a războaielor dintre cele două state. Reface mănăstirea Zicea, înfiinţează un seminar teologic la Bitolia şi devine conducătorul spiritual al fraţilor de rugăciune (tagonolyi).Ca urmare a Concordatului cu Vaticanul (1937) devine un aspru critic al guvernului şi politicii sale.În 1941, când armatele germane au ocupat Iugoslavia, comandantul german Alexander von Ser dorea nimicirea intelectualilor şi a Bisericii Ortodoxe Sârbe. Erau vizaţi ierarhii: patriarhul Gavriil Dojici (1938-1950), mitropolitul Petar Zimovici al Debarului şi Bosniei şi Nicolae Velimirovici internat la mănăstirea Ljubostinja. Episcopul Velimirovici este întemniţat cu patriarhul gavriil la mănăstirea Voilovci de unde la 14 septembrie 1944 sunt deportaţi la Dachau. Au fost singurii ierarhi din Europa ajunşi în lagăr.După eliberarea la 8 mai 1945 Nicolae Velimirovici pleacă în SUA, fiind condamnat de comunişti ca trădător şi duşman al poporului. În SUA episcop era acum Dionisie Milivoievici (1939-1964) cu care nu a reuşit să se înţeleagă. De altfel episcopul Dionisie şi el un critic al comuniştilor va fi caterisit în 1964.Episcopul Nicolae Velimirovici moare la 18 martie 1956 şi este înmormântat la mănăstirea Sf. Sava din Libertville (Illinois). La 12 mai 1991 osemintele sale sunt depuse în biserica ctitorie a sa din satul Lelici (v. Pr. Branislav Stancovici, Episcopul Nicolae Velimirovici, Viaţa şi opera ????? (teză de doctorat), Buc., 1998, p.7-25).283 Stella Alexander, op.cit., p.16.

Patriarhul Gavriil a fost mutat la mănăstirea Vojlovica, lângă Pancevo, pentru a fi izolat de Belgrad şi de contactul cu ceilalţi ierarhi sau cu preoţii belgrădeni. Aici a fost întâmpinat de Nicolae Velimirovici. De aici au ajuns împreună la Dachau. Suferinţele prin care au trecut împreună cei doi ierarhi i-au transformat în adevărate simboluri ale rezistenţei şi curajului sârbilor.Numeroşi preoţi au luptat în rândurile partizanilor ca Ilija Čuk, Pop Zescevici, Milan Smil janici, Jevstatije Karamitijevici, Blaco Markovici, Jagoş Siminovici, Jovo Miodragovici. Aceştia au ocupat de altfel şi funcţii de comandă în brigăzile partizanilor. În teritoriile eliberate de partizani, preoţii aceştia redeschideau bisericile şi botezau copiii ortodocşilor după ce erau înlăturate obstacolele impuse de ustaşe. Chiar şi unii preoţi catolici au ajuns să colaboreze cu partizanii284.

8. Serbia şi puterea politică comunistă

Instalarea comunismului în ţările răsăritene europene s-a datorat atât slăbiciunii politice interne prin care treceau aceste state cât şi puternicii ofensive a comunismului sovietic. Regimul fascist fusese identifcat cu extrema dreaptă capitalistă, fapt de care a profitat comunismul de tip stalinist, care combinat cu acceptarea împărţirii sferelor de influenţă, a reuşit impunerea la conducerea ţărilor eliberate de “armata roşie” a unor guverne comuniste subordonate Moscovei. Vechile partide politice au fost scoase din viaţa politică şi au dispărut. Chiar şi în state precum Franţa, Spania, Italia şi Grecia partidele comuniste au câştigat aderenţă revendicând faptul că au participat direct şi activ la lupta antifascistă. În ţări precum Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia au venit la conducere lideri apropiaţi lui Stalin, cei mai mulţi cu vechi state de serviciu în organisme ale Kominternului. La Moscova funcţionau în timpul războiului “birouri” cu activişti însărcinaţi cu pregătirea partidelor comuniste pentru momentele ofensivei în vederea cuceririi puterii. Controlul Partidelor Comuniste după cucerirea conducerii s-a exercitat cu violenţă fiind lichidate rapid toate obstacolele. Profesori universitari, medici, cercetători, preoţi, dar şi mulţi muncitori şi ţărani au fost aruncaţi în temniţe şi învinuiţi că au uneltit împotriva noii orânduiri ca trădători de ţară vânduţi intereselor străine. Numeroşi consilieri sovietici au activat în ţările intrate sub controlul Moscovei.La încheierea războiului II mondial, URSS a dobândit un prestigiu exagerat cu consecinţe în dezvoltarea forţelor de extremă stângă în Europa. Această victorie a URSS a fost asimilată cu superioritatea socialismului. Treptat între lumea occidentală şi cuceririle URSS s-a ridicat o “cortină de fier”, o tragică realitate a Europei. Totuşi în acest ansamblu subordonat Kremlinului apare o excepţie. Aceasta era Iugoslavia şi preşedintele ei Iosif Broz Tito, care refuza să intre în angrenajul sovietic. După 1948, independenţa Belgradului faţă de Moscova va lua forme deschise care vor influenţa şi ţările vecine. Încercările unor lideri comunişti din anii 1947-1950 de a limita independenţa faţă de Moscova au dus la intervenţia promptă şi brutală a URSS. Ideologul comunist al PCUS A.A. Zdanov dezvoltă teoria celor două lagăre: imperialist, reprezentat de Anglia şi Franţa ca satelite ale SUA, şi antiimperialist, în care intrau ţările socialiste conduse de URSS. Reticenţa lui Gromulka în Polonia, fronda lui Tito în Iugoslavia, dezacordul lui Pătrăşcanu în România, opiniile lui Dimitrov în Bulgaria erau considerate acum obstacole în drumul victorios al comunismului. Unii lideri comunişti, spre a nu fi înlăturaţi, au făcut acte de supunere lui Stalin asigurându-l de fidelitatea partidelor pe care le conduceau.Modelul titoist de socialism era considerat de Stalin foarte periculos pentru celelalte ţări socialiste europene, deoarece Tito încerca o adaptare la specificitatea europeană. Propaganda stalinistă începe şi rescrie istoria statelor europene aflate sub umbrela sovietică. Se scriu studii de lingvistică, filosofie şi istorie în lumina ideilor lui I.V. Stalin. Cultul personalităţii lui Stalin era în apogeu la mijlocul secolului XX şi era susţinut nu numai de URSS şi ţările sud-est europene, ci şi de partidele comuniste din restul statelor europene, bineînţeles nu cu accentele întâlnite în Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria.

284 Ibidem, p.49-50.

La cea de-a doua şedinţă a Consiliului Antifascist de eliberare populară a Iugoslaviei (CAEPJ) de la sfârşitul lunii noiembrie 1943, la Jajce s-au pus temeliile noii Iugoslavii. Această formaţiune politică cuprindea pe comunişti, dar şi luptători din rezistenţă din partidele burgheze de dinainte de război. Sub presiune britanică această organizaţie de conducere a Iugoslaviei aflată sub preşedenţia lui Iosif Broz Tito a fost determinată să colaboreze cu guvernul iugoslav din exil. Anglia încerca să stopeze infiltrarea comunismului sovietic în Balcani. La 7 martie 1945 s-a format un guvern provizoriu în care pe lângă membrii CAEPJ se găseau şi reprezentanţi ai guvernului din exil şi a partidelor de dinaintea războiului. Curând CAEPJ s-a declarat Parlament provizoriu al Iugoslaviei şi a emis o lege privind alcătuirea Adunării Constituente.Printr-o serie de măsuri politice vechile partide politice n-au mai reuşit să participe la conducerea ţării, instituindu-se o formă de dictatură comunistă încă din 1945. Însă din 29 noiembrie 1945 monarhia fusese abolită de către Adunarea Constituentă şi s-a instituit Republica Populară Federativă Iugoslavia.. După două luni deputaţii au votat o Constituţie care în mare parte era asemănătoare cu cea sovietică din 1936.După noua Constituţie statul federativ iugoslav cuprindea şase republici: Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Macedonia şi două ţinuturi autonome: Kosovo şi Voivodina care erau unite cu Serbia. Unitatea dintre acestea se datora Partidului Comunist Iugoslav (PCI). Macedonia supusă ba de sârbi, ba de bulgari în funcţie de conjunctura politică a fost recunoscută ca republică de sine stătătoare. Şi Bosnia-Herţegovina în care tensiunile interreligioase erau deosebit de puternice a devenit republică. Regiunea Kosovo dobândită de Serbia în 1913 era dominată încă de atunci de albanezi, dar constituia totodată leagănul istoric al sârbilor şi inima Bisericii Ortodoxe Sârbe. Federalizarea Iugoslaviei n-a reprezentat o soluţie ideală, dar a fost mai echilibrată decât toate cele existente înainte de 1945.În Iugoslavia au fost recunoscute oficial trei limbi: slovena, sârbo-croata şi macedoneana. Folosirea alfabetului latin de către catolici şi a celui chirilic de către ortodocşi dovedesc şi o fărâmiţare religios-culturală. Albanezii, maghiarii, turcii şi alte minorităţi au obţinut şcoli proprii, publicaţii, ziare, posibilitate de manifestare culturală şi religioasă.Partidul Comunist credea că pe baza ideologiei comuniste şi a principiului “egalitate pentru toţi” ar fi realizat unitatea politică durabilă a Iugoslaviei. Legile statului federal au rămas până în 1960 fără nici un efect practic285. Toată puterea politică stătea în mâinile lui Tito şi a apropiaţilor săi. PCI era la sfârşitul războiului un partid tipic stalinist. Puterea anticomunistă condusă de Mihailovici a fost anihilată după condamnarea şi executarea liderului ei.Atitudinea intransigentă a PCI faţă de Biserica Catolică a determinat pe mulţi preoţi să părăsească Croaţia împreună cu conducătorii ustaşi. Când în septembrie 1945 episcopii catolici au cerut încetarea prigoanei religioase s-a declanşat un conflict deschis între Biserica Catolică şi comunişti. În 1946, arhiepiscopul catolic Stepinac a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, în calitate de colaboraţionist al regimului ustaş. Şi Biserica Ortodoxă a trebuit să renunţe la o serie de drepturi după 1945.Eliminarea opoziţiei politice şi a influenţei Bisericii asupra Statului şi societăţii, autocraţia comuniştilor a fost asigurată. Statul comunist a recurs la exproprieri ca pedeapsă pentru colabora-ţionişti, fiind naţionalizate cu precădere întreprinderile. În ceea ce priveşte poltica agrară, PCI nu a aplicat colectivizarea fiind luat doar pământul celor consideraţi criminali de război şi al minorităţii germane. Totuşi statul a limitat suprafaţa pe care o putea deţine un proprietar la 20-25 ha. Acest lucru a afectat profund Biserica Ortodoxă, dar şi pe cea Romano-Catolică. Cu pământul expropriat au fost împroprietăriţi colonişti din regiunile subdezvoltate care s-au stabilit în Voivodina şi Slavonia.Atitudinea comuniştilor faţă de principiile staliniste a dus la 28 iunie 1948 la excluderea Iugoslaviei din organizaţia comunistă mondială - Cominform. Modelul iugoslav de comunism nu convenea lui Stalin. Relaţiile dintre Belgrad şi Moscova s-au tulburat din ce în ce mai mult286. Ameninţările

285 V.P. Shoup, Communism and the Yugoslav National Question, New York, London, 1968.286 Alex N. Draganich, The first Yugoslavia: Search for a viable political system, Stanford, 1983.

Moscovei pe care partea Iugoslavă le-a dat publicităţii semănau cu cele din perioada purificării staliniste din anii ’30. Rezistenţa lui Tito la presiunile politice declanşate de Stalin a determinat Uniunea Sovietică să declanşeze o mare campanie mediatică împotriva Iugoslaviei. S-a ajuns la ameninţarea cu invazia militară. Implicarea statelor vestice a frânat ameninţarea sovietică. Mai mult, Tito a ordonat arestarea tuturor comuniştilor promoscoviţi şi închiderea lor într-un lagăr de concentrare din insula Goliatoc, din nordul Adriaticii. Treptat comunismul iugoslav s-a îndepărtat de principiile staliniste. Un nou tip de ideologie comunistă în care autoconducerea şi libertatea erau principii de bază a fost lansat de Milovan Djilas care însă a fost considerat prea îndrăzneţ şi înlăturat din P.C. şi condamnat la închisoare. În celulă a scris cartea care l-a făcut renumit în Vest: Noua clasă, o critică dură la adresa comunismului iugoslav. Experimentul iugoslav, desprinderea de URSS, acceptarea unui comerţ liber cu Vestul au transformat Iugoslavia într-o ţară aparte în rândul ţărilor socialiste.La mijlocul anilor ’60 reapar problemele naţionale cărora Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia (UCI), noul partid comunist, a trebuit să le facă faţă. Conducerea UCI a fost organizată pe principiul respectării proporţiei republicane. În 1971, Parlamentul a promulgat o serie de amendamente la Constituţie care stabileau ca toate organele de conducere ale statului să fie aşezate pe baza parităţii naţionale. Competenţele federaţiei au suferit o limitare drastică. Federalizarea partidului şi a statului a fost însoţită adesea de aprinse controverse naţionale. În martie 1967 o serie de instituţii culturale şi ştiinţifice din Croaţia au cerut dizolvarea comunităţii lingvistice croato-sârbe şi folosirea pe teritoriul Croaţiei doar a limbii croate. Intelectualii muntenegreni au revendicat recunoaşterea limbii muntenegrene. Mai mult, în 1967 Biserica Ortodoxă Macedoneană s-a proclamat autocefală, dizolvând unitatea canonică a Bisericii Ortodoxe Sârbe. În anul următor s-a declanşat în Uniunea Comuniştilor din Serbia o dezbatere aprinsă cu privire la problema ţinutului Kosovo. Autorităţile sârbeşti au fost învinuite că prin politica autonomiei albanezilor au determinat pe sârbi şi muntenegreni să părăsească acest ţinut datorită situaţiei tensionate. Curând în Kosovo şi Macedonia au izbucnit demonstraţii sângeroase ale populaţiei albaneze. Dezvoltarea diferenţiată crea aceste tensiuni. Croaţia, Slovenia şi Voivodina aveau o dezvoltare economică mult mai mare decât zonele aflate la sud de Sava şi Dunăre.În cursul anului 1971 a izbucnit în Croaţia una dintre cele mai grave crize ale Iugoslaviei ca urmare a folosirii de către Belgrad a economiei croate în beneficiul altor regiuni. S-au format imediat cereri pentru un stat naţional287. Sub ameninţările dure lansate de Tito, comuniştii croaţi au renunţat la revendicări. Numeroase arestări şi condamnări au încheiat mişcarea croată. Constituţia din 1974 Parlamentul federal a adoptat o nouă Constituţie care considera federalizarea Iugoslaviei ca fiind încheiată.Moartea lui Tito la 4 mai 1980 a încheiat o epocă în istoria Iugoslaviei şi a aruncat ţara într-o confruntare politică acerbă. Ţara a supravieţuit încă zece ani după moartea celui care a creat-o, dar colapsul economic şi frustrările naţionale şi-au spus cuvântul.. Înstrăinarea dintre republici a dus la conflicte naţionale. Încă din 1981 în Kosovo au avut loc demonstraţii sângeroase care au fost potolite prin intervenţia armatei288. Conflictele s-au înteţit după ce la conducerea Uniunii Comuniştilor din Serbia a ajuns Slobodan Miloşevici (1986). El a încurajat pe sârbi să preia controlul în Kosovo şi Voivodina. A fost reînviată propaganda istorică şi sublinierea rolului pe care l-au avut sârbii în constituirea Iugoslaviei. Sărbătorirea a 600 de ani de la bătălia de la Kosovopolje în vara anului 1989 s-a constituit în punctul culminant al propagandei naţionaliste.Apropiaţii politici ai lui Miloşevici au preluat puterea în Voivodina şi Muntenegru. În Kosovo mişcările populare au fost zdrobite, iar ţinutul şi-a pierdut autonomia. Croaţia şi Slovenia doreau pluralism politic şi economie de piaţă, iar Serbia lupta pentru recentralizarea Iugoslaviei şi menţinerea socialismului. Alegerile politice din 1990 primele alegeri libere de după 1927 au adus la putere partide naţional “burgeze” sau coaliţii. Doar în Serbia şi Muntenegru s-a păstrat socialismul. De acum începe procesul de prăbuşire a Iugoslaviei. În Slovenia Uniunea de centru-dreapta “Demos” propune câştigarea independenţei. Şi în Croaţia Uniunea Democratică Croată optează pentru secesiune punând

287 Ante Čuvab, The Croatian National Movement, 1966-1972, New York, 1990.288 Juka Safeta Sophie, Kosovo, The Albanians in Yugoslavia in light of historical documents, New York, 1984.

în pericol viaţa a peste 600.000 de sârbi. Noul preşedinte al Republicii Croate, Franjo Tudjman, fost general şi apropiat a lui Tito, a promis crearea unei Croaţii puternice în interiorul graniţelor sale istorice. Adoptarea unei Constituţii croate care nemulţumea pe sârbi a declanşat un război civil. Atitudinea dură afişată de Miloşevici, care vorbea de crearea Marii Serbii, ţelul lui Mija Garaşanin în 1844 şi care a rămas viu până la cetnicii din cel de-al doilea război mondial, a tensionat raporturile interetnice din toată Iugoslavia289.Iugoslavia s-a dezintegrat definitiv în vara anului 1991, o dată cu proclamarea independenţei slovene şi croate. La începutul anului 1992 luptele au devenit brutale în Bosnia-Herţegovina. Un proces de epurare etnică a fost declanşat în aceste regiuni. Un adevărat genocid a avut loc şi din partea sârbilor, dar şi din partea croaţilor şi musulmanilor bosniaci.Atrocităţile din Krajna, Bosnia şi Kosovo au însângerat o întreagă naţiune, iar Bisericii Ortodoxe i-a produs distrugeri imense. Zeci de lăcaşuri de cult au fost distruse de luptele armate sau de bombardamentele aeriene KFOR. Intervenţia armată internaţională şi eliminarea lui Miloşevici din viaţa politică au stopat distrugerile. Lideri politici şi militari precum Miloşevici au fost aduşi înaintea Tribunalului Internaţional de la Haga, fiind acuzaţi de crime şi genocid. In detentia tribunalului international de la Haga, Slobodan Milosevici a murit la 11 martie 2006, scapand de judecata aspra pentru ca a adus Serbia in pragul deyastrului national.Unităţile partizanilor şi Armata Roşie cuceresc Belgradul la 20 octombrie 1944. Biserica Ortodoxă salută cu entuziasm acest eveniment şi organizează colecte de la preoţi pentru susţinerea partizanilor şi a soldaţilor ruşi. Mitropolitul Iosif reuşeşte la o întâlnire cu autorităţile militare din Belgrad să ceară reaşezarea clerului ortodox în teritoriile iugoslave eliberate. Chiar de acum un grup de preoţi din Macedonia cere autonomia Bisericii Ortodoxe Macedonene, dar se loveşte de refuzul categoric al mitropolitului Iosif care doreşte reinstaurarea ordinii în Biserică. Pentru reorganizarea eparhiei Sremski-Karloviţ este trimis episcopul-vicar Arsenie Bradvarovici. Această eparhie a avut de suferit de pe urma atrocităţilor naţionaliştilor croaţi. Sf. Sinod a cerut la 31 octombrie 1944 ca toţi episcopii şi preoţii să se întoarcă în teritoriile eliberate la eparhiile şi parohiile lor. S-a cerut ca bisericile avariate în timpul războiului să fie refăcute. De asemenea clerul era îndemnat să se îngrijească de orfani, să fie reîncreştinaţi copiii botezaţi catolic. Ortodocşii căsătoriţi forţat în ritul catolic au fost recăsătoriţi ortodox. La fel s-a întâmplat şi cu cei înmormântaţi catolic. Episcopul Arsenie, care primise din iunie 1945 administrarea diocezelor croate Zagreb, Gornjikarlovac, Pakrac şi Dalmaţia, a găsit o situaţie catastrofală. În Gornjikarlovac fuseseră ucişi 66 de preoţi, iar în Dalmaţia 22. Episcopul Nectarie Krulj de Zvarnik-Tuzla a vizitat eparhiile din Bosnia-Herţegovina unde fuseseră ucişi 36 de preoţi.Înainte de război Patriarhia sârbă avea peste 4200 de biserici şi capele şi 220 de mănăstiri. Dintre acestea 330 de biserici, 49 de capele şi 17 mănăstiri au fost distruse290. Un număr egal de biserici şi mănăstiri se găseau în ruină. Situaţia era asemănătoare în toate colţurile ţării. Cu toate acestea mitropolitul Iosif a îndemnat la reconstrucţia lăcaşurilor de cult.Situaţia materială a clerului era dezastruoasă. Măsurile luate de autorităţile comuniste, mai ales reforma agrară, au afectat starea materială a Bisericii Ortodoxe. Aceasta a pierdut peste 70.000 de ha, dar şi peste 1180 de clădiri şi diferite ateliere şi tipografii. Ajutorul financiar din partea statului stabilit printr-o lege specială în 1939 a fost diminuat drastic. Pensiile clericilor trebuiau plătite de Biserică, care neavând fonduri le-a redus la jumătate. Un sprijin financiar a venit din partea Bisericii Episcopaliene din America şi din partea Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Geneva. Condiţiile din şcolile teologice erau dificile, mai ales la Seminariile Teologice de la Rakovica şi Prizren.291

Statul comunist instaurat după război, adept al ideologiei marxiste şi apropiat mai ales la început principiilor staliniste a decretat separarea Bisericii de stat, înlăturarea învăţământului religios din

289 Holm Sundhcussen, Experimentul Iugoslavia. De la întemeiere la destrămarea statului, trad. Călin-Radu Ancuţa, Ed. Pro Historia, Bucureşti, 2033, p.127-130.290 Stella Alexander, Church and State in Yugoslavia since 1945, Cambridge University Press, 1979, p.154-156.291 Ibidem, p.158.

şcolile de stat şi recunoaşterea doar a căsătoriei civile. Deşi învăţământul religios a fost prezent în şcoli cu toate obstacolele impuse de guvern şi datorită protestelor Sf. Sinod şi mitropolitului Iosif, din 1952 acesta a fost totuşi interzis în şcolile de stat. Deoarece era nevoie de preoţi s-au făcut eforturi pentru redeschiderea seminariilor teologice (Belgrad, Niş, Prizren, Vârşeţ). Guvernul a publicat în 1945 o nouă lege a stării civile în care căsătoria civilă era decretată ca singura recunoscută de stat şi de asemenea divorţul pronunţat de tribunalele civile292. Această lege a nemulţumit Biserica ortodoxă care a protestat împreună cu Biserica Catolică.

9. Atitudinea statului comunist faţă de Biserica Ortodoxă

În 1945, Biserica Ortodoxă Rusă se pregătea pentru alegerea unui nou patriarh, ca urmare a morţii patriarhului Serghie. La aceste festivităţi a fost delegat de către Sf. Sinod mitropolitul Ioasif însoţit de episcopul Jovan Ilici de Niş şi episcopul Emilian Piperkovici de Timoc. Festivităţile de la Moscova, la înscăunarea patriarhuluiAlexei I au fost urmărite cu interes, deoarece autorităţile sovietice îşi schimbaseră în timpul războiului atitudinea faţă de Biserică.Biserica Ortodoxă Sârbă era condusă după 1944 de mitropolitul Iosif, deoarece patriarhul Gavriil fusese deportat de autorităţile germane la Dachau, de unde a fost eliberat de armatele americane la 8 mai 1945. După ce petrece câteva luni într-un sanatoriu din Karlovi Vary, călătoreşte la Londra unde botează pe prinţul Alexandru moştenitorul coroanei Iugoslaviei. Vizitează Roma şi Parisul şi are discuţii cu liderii politici aflaţi în exil. S-a întâlnit şi cu lideri croaţi care au cerut iertare patriarhului pentru atrocităţile săvârşite de ustaş. Patriarhul Gavriil a revenit în Iugoslavia la chemarea adresată de mitropolitul Iosif şi Sf. Sinod. În 1947 chiar şi preşedintele Tito mărturisea unei delegaţii religioase americane că l-a invitat pe patriarh să revină în ţară. Episcopul Nicolae Velimirovici, un adversar declarat al comuniştilor a refuzat să se întoarcă în ţară, refugiindu-se în USA. Episcopul Irineu s-a retras în Anglia unde a murit în 1952. Patriarhul a revenit la Belgrad la 14 noiembrie 1946. Popularitatea patriarhului ca anti-nazist, patriot şi erou sârb era uriaşă, lucru care a ajutat foarte mult Biserica Ortodoxă. Patriarhul avea nădejde în unitatea Iugoslaviei, lucru de care au profitat şi autorităţile comuniste.Sub presiunea politică episcopii Nicolae Velimirovici, Irineu al Dalmaţiei şi Dionisie al eparhiei America-Canada au fost condamnaţi pentru nesupunere. Dionisie a fost caterisit, iar episcopul Nicolae considerat de autorităţile comuniste ca trădător şi duşman al poporului293.Sf. Sinod se întrunise ultima dată în martie 1941, iar următoarea întrunire a avut loc în aprilie 1947. S-a hotărât înfiinţarea a două noi eparhii: Şumadia cu sediul la Kracjujevac şi o eparhie la Budimlje-Polimje cu sediul la Bijelo-Polje în sudul Serbiei. Au fost aleşi şase noi episcopi pentru a conduce nouă eparhii vacante. Episcopul-vicar Varnava Nastici a fost trimis la Sarajevo pentru a administra episcopia Dabar-Bosnia.Sf. Sinod adoptă şi o nouă constituţie a clerului care a înlocuit-o pe cea din 1931. Legea bisericească din 1931 scutea clerul de la serviciul militar şi de la plata datoriilor poştale şi telefonice. De asemenea această lege oferea clerului o anumită subvenţie şi parohiilor câte o serie de 10 ha, iar parohiilor istorice suprafeţe de pământ mai mari. Constituţia bisericească din 1947 stabilea şi modalitatea alegerii patriarhului. Sf. Sinod aproba trei candidaţi din care Adunarea Electivă formată din toţi ierarhii, din stareţii a nouă mănăstiri istorice, din membrii Comitetului Executiv patriarhal, din preşedintele Consiliului Diecezan al Asociaţiilor preoţilor. Cel ales trebuia să obţină majoritatea absolută a voturilor. La această lege au fost aduse amendamente în 1967 care au modifcat modul de alegere a patriarhului. Alegerea patriarhului revenea acum Sf. Sinod294.În 1947 episcopul-vicar Varnava Nastici care era administrator al eparhiei Dabar-Bosnia a fost arestat de autorităţile comuniste. Născut în 1914 în Gary, Indiana, USA, s-a reîntors în Serbia, iar în timpul

292 Ibidem, p.162.293 Ibidem, p.167-168.294 Aurel Jivi, Patriarhia Ortodoxă Sârbă de la 1920 până în prezent, în “ST”, anul XXII, nr.5-6, 1970, Bucureşti, p.456.

războiului a rămas preot slujitor în teritoriile controlate de ustaşe croaţi. S-a refugiat datorită presiunii politice a croaţilor şi a luptat o perioadă alături de partizani în Serbia. Un anti-comunist convins care se socotea alături de Dumnezeu a criticat fără teamă atitudinea liderilor comunişti faţă de credincioşii ortodocşi. Arestat de comunişti a fost acuzat că a sprijinit terorismul şi propaganda ostilă. În timpul procesului a mărturisit simpatia faţă de Anglia şi USA iar pentru atitudinea sa a fost condamnat la 11 ani de temniţă la Sremska Mitrovica, unde fuseseră închişi înainte de război Tito, Moşe Pijade şi Djilas lideri comunişti295.Episcopul Varnava a fost eliberat după trei ani, dar restul vieţii şi-a petrecut-o la domiciliu forţat în diferite mănăstiri. A murit la Beoşin în 12 noiembrie 1964, considerat un om cu o conştiinţă deosebită şi un curaj extraordinar.

10. Biserica Ortodoxă Autonomă a Macedoniei.

La 5 octombrie, o adunare bisericească alcătuită din preoţi şi laici din Macedonia a hotărât reînfiinţarea Arhiepicopiei de Ohrida. Cu acest prilej au fost aleşi ierarhii: Dositei Stoicovici, mitropolit de Ohrida, Nicolae Traikovski, episcop de Preveza, şi Toma Dimovski, episcop de Zletovo.Biserica Ortodoxă a Macedoniei se bucura de oarecare autonomie. În fruntea eparhiilor stăteau episcopi de naţionalitate macedoneană, prededica se rostea în limba locală macedoneană în care se făcea şi administraţia. La 3 decembrie 1966, ierarhia Bisericii Ortodoxe a Macedoniei a cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe să aprobe autocefalia Bisericii Ortodoxe Macedonene. Sf. Sinod Arhieresc întrunit în 11 mai 1967 a refuzat cererea clerului macedonean. Cu toate acestea şi deşi nu întrunea condiţiile canonice, la 18 iulie 1967 Biserica Ortodoxă a Macedoniei s-a proclamat autocefală. Au fost înfiinţate două noi eparhii, astfel încât Biserica Macedoneană avea o Arhiepiscopie la Obrida şi Scoplie cu reşedinţa la Scoplie şi episcopii la Bitolia-Prezva cu sediul la Prezva, la Zletovo-Struniţa, cu sediul la Stip, la Velika cu reşedinţa în Obrida şi Episcopia Americii, Canadei şi Australiei. Arhiepiscopul Dositei a fost instalat ca întâistătător la Obrida în 19 iulie 1967296.Pentru a asigura clerul necesar noii Biserici a fost deschis un Seminar teologic “Sf. Clement de Obrida” în mănăstirea Sf. Ilie din Skopje.Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu a fost recunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe.După 1990 Macedonia a luptat pentru dobândi independenţa naţională. Acelaş drum l-a urmat şi Biserica ortodoxă macedoneană cu toate că a ajuns în conflict cu Biserica Ortodoxă Sârbă Între Belgrad şiScopie se duce o luptă surdă privind existenţa a două biserici ortodoxe paralele macedonene, una pro-sârbă şi cealaltă ţinând de clericii macedoneni.Biserica Ortodoxă Macedoneană acuyă guvernul sârb că susţine biserica paralelă condusă de arhiepiscopul Jovan Vraniskovski. Acuyaţia nu a fost negată de ministrul sârb al religiei care a justificat că Serbia susţine bisericile şi monumentele istorice din afara graniţelor sale. De asmenea arhiepiscopul Jovan de Ohrida declară că arhiepiscopia sa ţine de Biserica Ortodoxă Sârbă. Arhiepiscopul Jovan a fost episcop în cadrul Bisericii Macedonene până în 2002 când a demisionat şi s-a alăturat sârbilor. Legea cultelor din Macedonia interyice existenţa a două Bisericiortodoxe paralele. Autorităţile macedonene au avut o atitudine dură faţă de arhiepiscopul Jovan care a fost închis sub învinuirea că este agent sârb. Unii dintre episcopii macedoneni, precum Petar de Prespa şi Timotei acuyă Biserica Sârbă că încearcă să distrugă statul şi Biserica Macedoneană. Ministrul de externe macedonean a trimis un protest autorităţilor de la Belgrad cerând respectarea principiilor destat şi de a nu se amesteca în problemele bisericeşti. Preşedintele macedonean, Branko Crevenkovbski a afirmat că aceast conflict afecteayă relaţiile dintre cele două ţări. Mirko Djordjevici, expert ţn istoria religiilor din Belgrad a adougat că acest conflict dintre cele două Biserici face parte dintr-o bătălie mai îdelungată ce dateayă de la evenimentele din 1967, când Biserica Macedoneană s-a declarat autocefală.

11. Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul patriarhului Vichentie (1950-1958)

295 Stella Alexander, op.cit, p.173-174.296 Aurel Jivi, art.cit., p.457; v. Ilevski Done, The Macedonian Orthodox Church: The Road of independence, Skopje, 1973.

O delegaţie sârbă formată din patriarhul Gavriil, mitropolitul Iosif şi episcopul Veniamin de Braničevo au participat la instalarea patriarhului Alexei I al Moscovei şi întregii Rusii din 1945. Aceeaşi delegaţie a vizitat Moscova în 1948 cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei. Prin atitudinea sa Patriarhia Moscovei încerca să preia controlul asupra Bisericilor ortodoxe din lagărul socialist. Patriarhul Gavriil critică autoritatea patriarhului Alexei care afecta prestigiul Patriarhiei Ecumenice.Patriarhul Gavriil a murit la 6 mai 1950, fiind înmormântat la 11 mai. Biserica Sârbă se pregătea pentru alegerea unui nou patriarh care trebuia să respecte prevederile Constituţiei bisericeşti din 1947. În cadrul Adunării Elective era membru şi preşedintele Uniunii Asociaţiilor preoţilor ortodocşi. De asemenea se cerea candidaţilor la această funcţie să aibe cel puţin cinci ani de arhierie. Biserica avea nevoie de un patriarh care să menţină unitatea şi să fie un bun conducător şi sfătuitor al preoţilor. Sf. Sinod întrunit la 30 iunie 1950 a ales trei candidaţi: mitropolitul Damaschin de Zagreb, mitropolitul Arsenie de Muntenegru şi episcopul Vichentie de Zletovo-Strumica. Dintre aceştia adunarea Electivă l-a ales pe episcopul Vichentie. Noul patriarh a fost instalat la 2 iulie, la festivităţi participând şi miniştri inclusiv preotul partizanilor Vlada Zecevici, noul ministru al comunicaţiilor.Patriarhul Vichentie s-a născut la 23 august 1890 într-un mic sat în Başka, într-o familie membră a minorităţii sârbe aflată sub jurisdicţia Ungariei. A urmat cursurile teologice la Sremski-Karloviţ iar în 1917 a părăsit locurile natale pentru viaţa monahală. Episcopul sârb de Timişoara, Gheorghe Letici îl numeşte preşedintele Consistoriului. Este hirotonit în 1929, iar în 1930 devine secretar al Sf. Sinod. Între timp urmează şi cursurile Facultăţii de istorie din Belgrad. Hirotonit episcop în 1936 este desemnat în 1938 să conducă eparhia Sremski-Karloviţ ca episcop-vicar patriarhal. Anul următor este numit episcop de Zletovo-Strumica în zona Macedoniei, preluând în 1940 şi administrarea eparhiei Ohrida-Bitolia.297

După invazia bulgarilor în 1941 a fost expulzat, iar Sf. Sinod i-a cerut să preia conducerea eparhiei de Zicea, deoarece titularul ei episcopul Nicolae Velimirovici fusese arestat de autorităţile germane. A păstorit aici până în 1947 când a fost ales episcop al noii create episcopii de Srem. Experienţa dobândită în administraţia bisericească îl recomanda pentru a fi patriarh, chiar dacă în timpul alegerii s-a lovit de popularitatea imensă a mitropolitului Iosif ce părăsise Biserica în vremurile grele ale războiului.Pentru o mai bună organizare în vara anului 1951 au fost aleşi doi episcopi titulari şi alţi doi episcopi-vicari. Între aceştia a fost ales ca episcop preotul Hranislav Djovici care a luat numele de călugărie Gherman fiind desemnat secretar al Sf. Sinod. Preotul Dositei Stoicovici ales episcop acum a devenit mitropolit de Obrida şi liderul Bisericii Ortodoxe din Macedonia, adversar al lui Gherman care va ajunge patriarh în 1958.În decembrie 1951 episcopul-vicar Gherman vizitează comunităţile sârbeşti din Europa de vest şi USA. În această perioadă nu exista un contract între ierarhia sârbă din Iugoslavia şi episcopul Dionisie al Americii şi Canadei care critica politica antibisericească dusă de guvernul comunist. O atitudine critică o arătau şi ceilalţi ierarhi sârbi din America, Irineu şi Nicolae Velimirovici298.Patriarhul Vichentie a căutat în timpul păstoririi sale să dezvolte relaţii de eglitate cu guvernul comunist şi să obţină un statut legal comunităţilor ortodoxe şi preoţilor. Statutul comunităţilor religioase a fost discutat în 1953. La aceste discuţii Biserica Romano-Catolică a refuzat să participe.Existenţa asociaţiilor preoţilor ortodocşi neliniştea Biserica Sârbă deoarece constituiau un potenţial pericol pentru Unitatea bisericească.De aceea patriarhul Vichentie nu le-a recunoscut niciodată. La primul Congres al Asociaţiilor Preoţilor Ortodocşi din toamna anului 1951, patriarhul Vichentie l-a desemnat ca reprezentant al său pe noul ales episcop-vicar Dositei. Cererea de recunoaştere a acestei instituţii a fost refuzată. Totuşi unii dintre episcopi care credeau benefică această instituţie deveniseră susţinători. Din cauza opoziţiei Sf. Sinod, asociaţiile preoţilor au început să-i atace pe episcopi,

297 Sella Alexander, op.cit., p.196, v. R. Vidici, Position of the Church in Yugoslavia, Belgrad, 1962298 Sella Alexander, op.cit., p.198.

învinuindu-i pe unii de atitudinea avută în timpul războiului sau după război. Deşi nu s-a recunoscut oficial funcţionarea acestei asociaţii s-au stabilit modalităţile de conlucrare ale acestora cu Sf. Sinod.

12. Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul patriarhului Gherman (1958-1990)

Patriarhul Vichentie a murit la 5 iulie 1958, iar la funeraliile vrednicului ierarh au participat chiar lideri politici. Preşedintele Tito a trimis un mesaj de condoleanţe Sf. Sinod. Sf. Sinod întrunit la 9 septembrie 1958 a ales trei candidaţi: Hrisostom de Braničevo, Visarion al Banatului şi Gherman de Zicea. În urma alegerilor episcopul Gherman a devenit patriarh, fiind considerat al 43-lea patriarh de la întemeierea patriarhiei de către ţarul Ştefan Duşan.Patriarhul Gherman s-a născut în 1899 într-un mic sat de lângă Studeniţa, Banjia Josanici, în inima Serbiei, într-o familie de preot. După ce a absolvit liceul în Kruşevaţ a urmat cursurile de teologie la Sremski-Karloviţ, dar şi pe cele ale Facultăţii de Drept de la Sorbona şi cele ale facultăţii de teologie din Belgrad. Căsătorit şi hirotonit în 1924, a slujit 11 ani ca preot de parohie. Promovat referent al Sf. Sinod şi conducător al Bibliotecii patriarhale s-a remarcat ca o persoană foarte activă. Rămas văduv, se călugăreşte şi este ales episcop vicar. După moartea episcopului Nicolae Velimirovici de Zicea în 1956 în Statele Unite, Gherman este numit episcop eparhiot. A călătorit în SUA, la Geneva, unde a vizitat CMB, şi l-a însoţit pe patriarhul Vichentie la Moscova şi în Grecia299.În timpul păstoririi şi-a dat seama că pentru a fi activă Biserica trebuie să coopereze cu autorităţile comuniste, care de altfel l-au văzut ca fiind candidatul ideal pentru patriarhat. În 1959 în fruntea unei mari delegaţii a vizitat Ţara Sfântă. Cu această ocazie a vizitat şi patriarhiile istorice.Gherman a trebuit să facă faţă mişcării de autonomie manifestată de Biserica Ortodoxă a Macedoniei şi schismei bisericeşti din America şi Canada. A rămas în bune relaţii cu autorităţile comuniste până la încheierea păstoririi sale, în 1990, când din cauza bolii şi a incapacităţii de a mai conduce, Sf. Sinod a hotărât alegerea unui nou patriarh. Astfel, în iarna anului 1990 a fost ales ca patriarh Pavle, care a fost instalat la 2 decembrie 1990. Patriarhul Gherman a murit la 28 august 1991, la 92 de ani.

13. Biserica Ortodoxa Sârbă şi conflictele iteretnice actuale

În timpul preşedintelui Slobodan Miloşevici, Serbia şi Biserica Ortodoxă Sârbă au cunoscut evenimente la fel de dramatice ca în cel de-al doilea răyboi mondial.Chiar şi după destrămarea Iugoslaviei tensiunile politice au continuat. Judecarea unor lideri politici sârbi de către Tribunalul internaţional de la Haga şi moartea în detenţie a liderului sârb Slobodan Miloşevici în 11 martie 2006 au adus schimbări în atitudinea politică a noilor lideri politici belgrădeni care încearcă să instaureze principiile politice. Patriarhul Pavle s-a născut la 11 septembrie 1914 în satul Kuşeanci din Slovenia, într-o familie de agricultori. A urmat cursurile gimnaziului din Tuzla, iar liceul la Belgrad. De asemenea, a absolvit Seminarul Teologic de la Sarajevo şi Facultatea de Teologie din Belgrad.Călugărit la mănăstirea Vujan în 1944 este hirotonit ieromonah în 1954. În perioada 1950-1951 a activat ca profesor la Seminarul din Prizren. Un bun teolog cu dragoste de carte, a reuşit ca în anii 1955-1957 să facă studii la Facultatea de Teologie din Atena. După terminarea cursurilor la 27 mai 1957 a fost ales episcop de Raşko-Prizren300. Slujitor cu o deosebită evlavie şi o viaţă ascetică aspră, Pavle este cunoscut şi ca un tradiţionalist şi ierarh dur, păstrător al vechilor idealuri politice şi religioase sârbeşti. De altfel prin strădania sa au fost tipărite o serie de valoroase opere literare ca dovadă a marii culturi pe care a dat-o Serbia umanităţii.În timpul păstoririi sale, patriarhul Pavle a trecut prin cele mai grele încercări cunoscute din istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe. Moartea a zeci de preoţi, distrugerea a sute de lăcaşuri bisericeşti, unele monumente istorice, ca şi expulzarea din numeroase zone a ortodcşilor sârbi şi a preoţilor au întristat

299 Ibidem, p.261300Alegerea şi întronizarea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, în “BOR”, nr.1-3, 1991, p.21-22.

păstorirea bătrânului patriarh. In timpul regimului comunist sarbi din Kosovo si Metohia au avut de indurat persecutiile populatiei majoritare albaneze, cu complicitatea unor autoritati care se fereau sa intervina in conflictele iteretnice.

Concluzii:

Biserica Ortodoxă Sârbă a cunoscut o situaţie istorică aparte în rândul Bisericilor ortodexe, atât datorită unor conjucturi politice speciale cât şi datorită rolului aparte pe care l-a avut în viaţa duhovniciască a creştinilor ortodocşi. Această Biserică a cunoscut o înflorire excepţională în secolele XI – XIV, pentru ca după ocupare Serbiei de către Imperiul otoman, viaţa spirituală a ortodocşilor sârbi să decadă sub presiunea islamului. Treptat o mare parte din populaţia din Bosnia, Macedonia şi Kosovo au trecut la islam pentru a-şi păstra vechile privilegii. Acest fenomen a afectat major istoria sud- estului european, fiind considerat şi astăzi piatra de încercare a realizării păcii politice şi religioase din Balcani. În secolul al XX-lea Biserica Sârbă s-a bucurat de buna cârmuire a unor ierarhi de seamă, ce au reşit ca în vremuri de grea încercare precum ocupaţia germană în cel de-al doilea război mondial şi conflictele iteretnice dar şi în perioada comunistă, să consolideze prestigiul unei Biserici cu un trecut istoric special. Spre deosebire de celelalte Biserici ortodoxe, autorităţile comuniste Şârbe au arătat o anumită consideraţie clerului ortodox sârb. Conflictele interetnice de astăzi afectează viaţa bisericească, mai cu seama că sunt afectate centrele istorice din Kosovo.

Bulgarii şi Biserica Ortodoxă Bulgară

Bulgarii s-au aşezat în Balcani301, unde curând au întrat în conflict cu bizantinii302, conflict în care au intervenit şi ruşii, la puţin timp după creştinarea lor. Astfel de evenimente au devenit obişnuite în istoria regiunii din sudul Dunării şi s-au întâmplat periodic până în zilele noastre.

Imperiul bizantin avea nevoie de păstrarea unor bune relaţii economice şi politice cu populaţia balcanică, deoarece principala rută terestră de comunicare cu Occidentul, Constanti-nopol-Sardica-Niş-Belgrad, se afla pe teritoriile locuite de slavi. Oraşul bulgar Preslav avea o mare importanţă pentru bizantini deoarece controla comerţul în spaţiul balcanic. Importanţa acestei zone a crescut o dată cu expansiunea otomană în Orient. Totodată, la păstrarea relaţiilor slavo-bizantine au contribuit într-o măsură esenţială şi legăturile bisericeşti. Pentru Bizanţ, creştinismul şi organizarea bisericească erau elemente de mare importanţă, iar creştinarea triburilor păgâne era considerată de bizantini drept cel mai bun mijloc de neutralizare a unor duşmani şi de aflare a unor aliaţi.

Bulgarii s-au aşezat mai cu seamă în sudul Peninsulei Balcanice, la Pliska, şi mai puţin spre gurile Dunării şi Dobrogea. De asemenea, dominaţia regiunilor dobrogene de către Krum (803-814) nu este atestată documentar303. Statul bulgar condus de hanul Krum se întindea pe un teritoriu imens. N.V. Zlatarski, C. Jireček, Lubor Niederle, Safarik F. Uspenski susţin în lucrările lor că acest stat se întindea şi la nord de Dunăre304. Părerea acestor istorici a fost adoptată şi de cercetători români, ca A.D. Xenopol şi Dimitrie Onciul. Totuşi, Nicolae Iorga n-a fost de acord cu ideea dominaţiei politice a bulgarilor asupra ţărilor române, iar părerea sa a fost împărtăşită şi de istorici şi filologi români de mai târziu305.

301 D. Markovski, Bref aperçu historique, Sofia, 1981.302 Ivan Duicev, Les Slaves et Byzance, în „Etudes historiques”, Sofia, 1960, p.36.303 N. Bănescu, La vie politique des roumains entre les Balkans et le Danube, în „Bulletin de la section historique”, Academia Română, Bucureşti, 1943, p.4.304 N. Bănescu, L’ancien Etat bulgare et les Pays Roumains, în „Institute Roumain d'études byzantines”, Nouvelle Série, V, Bucureşti, 1947, p.9-14.

Extinderea imperiului condus de Krum a fost susţinută pe baza unor documente, cum este Viaţa împăratului Leon al V-lea, al cărei autor este necunoscut şi unde ni se spune că după cucerirea oraşului Adrianopol de bulgari (813), populaţia acestuia ar fi fost dusă la nordul Dunării, unde stăpâneau bulgarii. Populaţia a fost strămutată probabil la nordul gurilor Dunării, o zonă ce a fost folosită de emigraţia bulgară şi în secolele XVIII-XIX, deci în epoca modernă. De altfel, această zonă a fost locuită de bulgarii lui Asparuh până în 679, când au trecut Dunărea şi s-au aşezat în preajma Varnei306.

Despre o întindere a stăpânirii bulgarilor până în Transilvania se aminteşte în Annales Fuldenses, care povestesc că în 892 regele german Arnulf, fiind în conflict cu regele Moraviei, Swatopluk, a cerut ajutorul ţarului Vladimir al Bulgariei (889-893) care încerca o revenire la idolatrie - credinţa strămoşească. Cerinţa regelui german este foarte interesantă pentru principiile morale creştine ale vremii, deoarece legătura cu apostaziaţii era condamnată de Biserică. În timpul lui Krum şi Omurtag bulgarii şi-au întins stăpânirea până la Tisa şi au intrat în conflict cu francii în 824-827 pentru teritorii din Panonia307. Structura etnică a regatelor „barbare” din Europa în secolele V-X este una din proble-mele obscure de la începutul Evului Mediu. Pentru a observa într-o oarecare măsură acest lucru în zona balcanică, este necesar să fie studiate documentele referitoare la momentul convertirii ţarului Boris-Mihail în anii 864-865, eveniment care a declanşat o rivalitate pasionantă între Constantinopol şi Roma. Din această perioadă când numeroşi emisari se îndreptau spre Pliska, Constantinopol şi Roma s-a păstrat lista emisarilor bulgari prezenţi la Sinodul de la Constantinopol din 869/870 şi scrisorile pontificale adresate suveranului bulgar. Discuţiile dintre bulgari şi latini cu privire la organizarea politico-bisericească au continuat şi după anul 864. O misiune bulgară a fost trimisă la Roma în 879, fiind primită de Papa Ioan al VIII-lea. În acelaşi an a fost primit de papă, ca emisar al ţarului Boris-Mihail, călugărul bulgar Ursus308. Observăm că emisarii poartă nume greceşti şi latine şi putem spune că populaţia autohtonă peste care s-au aşezat bulgarii continua să-şi ducă existenţa şi chiar juca un rol important în vremea lui Boris. Convertirea lui Boris, primită probabil cu bucurie de vlahi şi greci, a produs o profundă criză în sânul aristocraţiei protobulgare, care vedea în acest gest o apostazie a ţarului de la tradiţiile strămoşilor şi credinţele turanice. Ciocnirea creştinismului cu vechile credinţe turanice a dus la executarea a 52 de boieri bulgari, după ce Boris ajunsese în pragul pierderii propriului tron309. Adusă la creştinism prin forţă, aristocraţia se va ridica împotriva creştinilor în vremea ţarului Vladimir (889-893). Boris, profund religios, considerând că şi-a îndeplinit chemarea de a-i creştina pe bulgari, se retrăsese de la domnie. Dornic de a trăi ca un adevărat creştin, cum fusese sfătuit înainte de botez de sora sa Maria şi de învăţatul bizantin Theodoros Konfaras, s-a călugărit şi s-a retras într-o mânăstire. Dar încercarea fiului său Vladimir de a reinstaura păgânismul l-a determinat pe Boris să revină la domnie pentru a porni lupta împotriva fiului său apostaziat. Vladimir a fost înlăturat, iar în locul său Boris şi-a numit cel de-al doilea fiu, pe Simeon (893-927). Orientarea procreştină şi probizantină a bulgarilor era evidentă310. Influenţa creştinismului roman a cedat definitiv locul celui bizantin către sfârşitul secolului al IX-lea, atât bulgarii cât şi vlahii orientându-se către Constantinopol.

După creştinarea bulgarilor, ţarii acestora Boris-Mihail şi Simeon poartă titulatura de αρχων των βουλγαρων, care se referă mai ales la componenta etnică decât la cea politico-statală. În înfruntarea cu Bizanţul, Simeon îşi ia titulatura de βασιλευς των Ρωμειων, ca un pretendent la tronul universal al Constantinopolului şi din dorinţa de independenţă. Un procedeu asemănător au abordat şi despoţii sârbi mai târziu311. Principiul teritorial era statornicit în secolul al XII-lea în Occidentul european, dar

305 N. Bănescu, Vechiul stat bulgar şi ţările române, „Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei istorice”, Seria III, tom XXIX, p.7.306Ibidem, p.8.307Ibidem, p.16.308Stelian Brezeanu, Grecs et thraco-romains au bas-Danube, în „RESEE” XIX, 1981, nr.4, p.645.309 Steven Runciman, A history of the first Bulgarian Empire, London, 1930, p.104-105; v. F. Dvornik, Les slaves, Byzance et Rome au IXe siècle, Paris, 1926, p.186-194.310 D. Gonis, Ιστορια της Εκκλησιας της Βουλγαριας, Atena, 1995, p.15.311Stelian Brezeanu, „Imperator Bulgariae et Vlachiae”, În jurul genezei şi semnificaţiei termenului „Vlachia” din titulatura lui Ioniţă Asan, în „Reviste de istorie”, tom 33, ap.1980, nr.4, p.659.

în sud-estul Europei domnea încă doctrina imperiului universal promovată de Constantinopol. Formarea unei conştiinţe de neam şi religie i-a determinat pe bulgari să rupă legăturile cu Roma312. În acest spaţiu nedelimitat politic, dar dominat de autoritatea Constantinopolului, în zonele muntoase balcanice se află nucleul populaţiei vlahe organizate în vlahii (Thessalia, Epir, Serbia). După 1230 (victoria bulgarilor la Clocotniţa asupra bizantinilor împăratului Theodor Angelos), imperiul bulgar cuprinde cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.

Spaţiul geografic locuit de slavi, Moravia, Panonia şi Bulgaria, a fost supus autorităţii germanice şi bizantine, care l-au încorporat civilizaţiei Europei creştine. Adoptarea creştinismului de către populaţia slavă a fost un proces complex. În timp, noua credinţă produce o ruptură în sânul populaţiei slave prin folosirea în serviciul divin şi în cadrul relaţiilor socio-politice a limbilor latină şi greacă, ce erau străine majorităţii locuitorilor slavi ai sud-estului european. Datorită impetuoasei activităţi misionare şi civilizatoare dusă de Biserică, s-a simţit utilitatea dobândirii unor mijloace mai eficiente pentru dinamizarea convertirii noilor popoare. Adoptarea alfabetului slav creat de misionarii Chiril şi Metodiu a dus la un rapid progres cultural al slavilor, la o luminare spirituală a acestora în propria lor limbă. Convertirea slavilor la creştinismul răsăritean a demonstrat energia acumulată de Biserică în perioada persecuţiilor iconoclaste, energie ce a fost degajată într-o amplă operă apostolică, într-un nou avânt al bizantinismului313.

Bunul rezultat misionar al Sfinţilor Chiril şi Metodiu a fost obţinut şi datorită educaţiei creştine primite în Constantinopol la Şcoala Magnaura, centrul învăţământului grec la jumătatea secolului al IX-lea. Sfântul Chiril a luat ca exemplu al misiunii creştine pe Sfântul Grigorie Teologul, care pentru el îngloba atributele unui vrednic urmaş al lui Hristos314. Renaşterea bizantină din secolul al IX-lea îi determina pe creştinii occidentali să caute cultura ce înflorea la Constantinopol315. Această perioadă de efervescenţă culturală dinamizează misionarismul creştin printre arabi, khazari, slavi şi bulgari.

Răspândirea creştinismului în limba slavă era o necesitate stringentă, deoarece pe această cale se putea înţelege doctrina creştină şi erau evitate interpretările eronate într-o lume influenţată de pavlicianism. Prin activitatea sa, Sfântul Chiril s-a opus presiunii clerului german în spaţiul slav şi oponenţilor serviciului liturgic în limba slavă, „pilaţii trilinquişti”. Misionarismul în Moravia i-a fixat pe cei doi fraţi Chiril şi Metodiu în istoria creştinismului ortodox.

Sinoadele de la Split din 925 şi 1061 au stabilit că limba slavă este o limbă liturgică 316. Activitatea chirilo-metodiană a servit în următoarele secole tuturor slavilor. Biserica Romei a trebuit să ia măsuri speciale pentru a frâna această influenţă, ce ameninţa să pătrundă spre centrul Europei. După moartea celor doi fraţi, Apostoli ai slavilor, misiunea lor a fost preluată de ucenicii lor din Bulgaria, fapt ce a contribuit la dezvoltarea culturală a acestora, dar şi a sârbilor, ruşilor şi românilor. Ucenicii fraţilor Chiril şi Metodiu i-au ajutat pe bulgari la pregătirea unui cler naţional format la Preslav şi Ohrida317. Dintre aceşti ucenici, unii, precum Sfântul Clement, Constantin de Preslav, exarhul Ioan Naum şi călugărul Ηrabor, au activat printre bulgari. Istoria l-a transformat pe Chiril într-un demn urmaş al sfinţilor Chiril al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului şi Chiril de Turov. Metodiu l-a secondat pe vrednicul său frate şi i-a dus opera mai departe cu demnitate, apărând cultura slavă. Sfântul Clement spune despre Sfântul Chiril că a fost „un nou apostol şi învăţător al pământurilor”318. Aprecierile uce-nicilor pentru învăţătorii lor sunt elogioase până la naţionalism. Călugărul Ηrabor scrie: „Dacă întrebi pe oamenii de carte greci: «Cine a creat alfabetul şi a tradus cărţi pentru voi sau când?», nici unul dintre ei nu va şti. Dar dacă întrebi oamenii de cultură slavi cine a creat alfabetul şi a creat cărţi pentru ei, toţi ştiu şi vor răspunde: Sfântul Constantin Filosoful, cel numit Chiril. El şi fratele său Metodiu au creat alfabetul şi au tradus cărţi. Şi dacă întrebi «când?», ei ştiu şi vor spune: în vremea

312Ibidem, p.662.313 Petăr Dimkov, Cyril and Methodius and Bulgarian Culture, Sofia, 1981, p.11.314Ibidem, p.15.315 Steven Runciman, La civilization byzantine, Paris, 1952, p.314.316 Petăr Dimkov, op.cit., p.31.317Ibidem, p.44.318Ibidem, p.58.

lui Mihail, împăratul grec, şi a lui Boris, prinţul bulgarilor, şi a lui Rastiţa, prinţul Moraviei, şi al lui Kotsel, prinţ de Blaten, în anul 6363 de la facerea lumii”319. Aceste rânduri au fost prezente permanent în memoria bulgarilor.

Clement de Ohrida s-a remarcat prin excepţionalele sale daruri ca învăţător şi luminator al slavilor. După o îndelungată activitate misionară în Moravia, din cauza tensiunilor religioase, a fost nevoit să revină în Bulgaria natală şi să-şi continue misiunea printre bulgarii care îmbrăţişaseră creştinismul. Activitatea sa în rândul bulgarilor a durat 30 de ani. Lui Clement i s-au alăturat Angelarius şi Naum, care şi-a petrecut o parte din viaţă la Veneţia, unde era sprijinitor al limbii slave. Clement a înfiinţat o şcoală la Ohrida, pentru formarea clericilor bulgari.

Viaţa Sfântului Clement a fost tratată de Teofilact al Bulgariei într-o lucrare, unde se arată contribuţiile acestuia pentru întărirea Bisericii Bulgare. Un manuscris al lui Clement descoperit în Mânăstirea „Sf. Serghie” la 1840 şi panegiricul acestuia descoperit în 1843320, care arată valoarea marelui misionar, au contribuit la dinamizarea mişcării de emancipare naţională a bulgarilor la mijlocul secolului al XIX-lea.

După înlăturarea lui Vladimir (893) prin acţiunea lui Boris-Mihail, puterea politică a fost preluată de Simeon, cel de-al doilea fiu al acestuia. Boris s-a reîntors în mânăstire, unde a murit în 907. Simeon cunoştea foarte bine lumea bizantină, deoarece, la dorinţa tatălui său, a studiat limba şi cultura greacă la Constantinopol. Totuşi, odată ajuns pe tronul bulgarilor, el a pornit o campanie antibizantină care a durat trei decenii. Simeon, un semi-grecum, cunoştea foarte bine părţile slabe ale Imperiului bizantin şi a ştiut să le exploateze cu abilitate în favoarea sa. Adunarea bisericească şi populară de la Pliska l-a recunoscut pe Simeon conducător al bulgarilor după ce a fost anulată călugăria sa efectuată într-o mânăstire din Constantinopol. Aceeaşi adunare a recunoscut limba slavă ca limbă oficială a statului şi a Bisericii şi a hotărât înlocuirea clerului bizantin cu cel bulgar. Arhiepiscopul Bulgariei începe să poarte denumirea de patriarh. Subliniem faptul că cele relatate nu sunt pe deplin clarificate de izvoarele istorice321.

Imperiul bizantin se afla în faţa a numeroase dificultăţi, integritatea sa teritorială fiind ameninţată şi de saracini, care în 904 i-au înfrânt pe bizantini la Tesalonic. Alianţa bizantino-maghiară în faţa ameninţărilor bulgare n-a dat rezultatele scontate. Totuşi, printr-o abilă diplomaţie, Constantinopolul a reuşit să facă faţă dublei ameninţări322. Domnia împăratului Leon al VI-lea (886-912) a fost zguduită de trădarea lui Andronic Ducas, de încercarea unui oarecare Stelian de a-l ucide pe autocrator în biserica „Sfântul Mohie” şi de tensionatele polemici ale patriarhului Nicolae Misticul referitoare la cea de-a patra căsătorie323 făcută de împărat în dorinţa sa de a avea urmaşi la tron. Crizele Imperiului bizantin l-au favorizat pe Simeon să treacă la slavizarea şi bulgarizarea Bisericii creştine de pe întinderea imperiului său. S-a trecut la traducerea în limba bulgară a lucrărilor greceşti, la alcătuirea unor lucrări în slava bisericească şi la încurajarea sferei misionare a ucenicilor fraţilor Chiril şi Metodiu.

După moartea fiecărui episcop grec, era numit ca nou episcop un bulgar. Astfel, Sinodul Bisericii Bulgare putea la puţin timp să aleagă numai episcopi bulgari. Simeon dorea să devină împărat şi să fie încoronat de patriarhul ecumenic Nicolae Misticul (901-907; 912-925), şi nu de un patriarh bulgar. Înfrângerea bizantinilor la Anhialos (917) a întărit poziţia lui Simeon, care a început să ia titulatura de βασιλευς Βουλγαρων και Ρωμαιων324. În Biserica Bulgară n-a funcţionat un patriarh bulgar în timpul primului imperiu bulgar (681-971), dar bulgarii aveau o independenţă religioasă faţă de Constantinopol iar Patriarhia Ecumenică n-a putut reacţiona în noua situaţie.

319Ibidem, p.59.320Ibidem, p.72.321 D. Gonis, Ιστορια της Εκκλησιας της Βουλγαριας, Atena, 1995, p.32; Alkinis Stavridou-Zafraka, Η συναντηση Συμεων και Νικολαου Μυστικου στα πλαισια του Βιζαντινοβουλγαρικον ανταγωνισμου, Salonic, 1972, p.27.322Alkinis Stavridou-Zafraka, op.cit., p.32.323 Canoanele 4, 50 şi 80 ale Sfântului Vasile cel Mare, în Arhidiacon prof.dr. Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu, 1993, p.343, 375-385; PG 32, p. 673A, 732C, 805A.324 D. Gonis, op.cit., p.34-35.

Împăratul bizantin Ioan Tzimiskes a anexat în 971 Bulgaria dunăreană. Luptele sale cu bulgarii arătau o deosebită rezistenţă a acestora în zona Macedoniei şi Albaniei, până la Adrianopol, şi au fost continuate de Vasile al II-lea Bulgaroctonul care a reuşit să-i înfrângă definitiv pe bulgari. Nemulţumirile bulgarilor s-au arătat curând prin numeroase răscoale. Astfel, în 1040, Delian s-a ridicat împotriva bizantinilor răsculând populaţia din zona Niş-Skopje. Rezistenţa ducatului bizantin al Bulgariei s-a organizat la Skopje, datorită poziţiei strategice oferită de Vardar, care făcea posibilă o bună comunicare a bizantinilor cu Salonicul şi Adrianopolul. Kedrenus spune despre Skopje că era „metropola Bulgariei”, în frunte cu un δουξ (κατεπανω) της Βουλγαριας, care avea în subordinea sa armata şi administraţia provinciei. Existau şi alţi duci bizantini în oraşele principale: Nis, Sardica, Strumica, Ohrida şi Kastoria, dar supuşi celui din Skopje. Împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul în timpul campaniei sale contra bulgarilor aşezase în oraşele cucerite câte un strateg325. O nouă revoltă a bulgarilor a avut loc în 1073 când şi-au proclamat un împărat la Prizren. De asemenea, sudul Dunării era expus numeroaselor invazii ale pecenegilor, dintre care unele deveneau serioase ameninţări pentru bizantini, cum a fost cea din 1048 condusă de Kegen.

După cucerirea Bulgariei dunărene de Ioan Tzimiskes în urma victoriei contra bulgarilor lui Sviatoslav, centrul politic de la Dristra a intrat sub control bizantin. Patriarhul de Dristra a fost adus la rangul de mitropolit dependent de Constantinopol. Într-un hrisov adresat arhiepiscopului Ioan de Ohrida de Vasile al II-lea Bulgaroctonul se precizează că mitropolitul de Dristra este supus Patriarhiei Ecumenice (1020). Acest fapt arată importanţa deosebită acordată de împărat zonei dunărene expusă răscoalelor şi invaziei pecenegilor. Frontiera dunăreană era la fel de importantă pentru bizantini ca cea de la Eufrat326. De aceea înfiinţarea themei Paristrion era necesară fiind cunoscut primul ei conducător în persoana katepanului Simeon, imediat după moartea lui Vasile al II-lea (1025)327. Sudul Dunării reprezintă o zonă în care s-au amestecat numeroase popoare (slavi, bulgari, greci, pecenegi şi cumani) care au preluat civilizaţia bizantină. De asemenea, printr-o ordonanţă imperială din 1020 privitoare la organizarea bisericească a teritoriului recucerit de bizantini se face precizarea că vlahii sunt supuşi bisericeşti ai arhiepiscopului de Ohrida (arhiepiscopia Bulgariei)328. Este posibilă existenţa unei episcopii a vlahilor329, ţinând cont de importanţa ca număr şi valoare militară a acestora în Peninsula Balcanică, fapt evident în perioada distrugerii regatului bulgar al lui Samuel la începutul secolului al XI-lea. Dominaţia bizantină instaurată de Vasile al II-lea (976-1025) a încetat în 1185 cu răscoala Asăneştilor, când s-a reînfiinţat statul bulgar ce amintea de cel al lui Simeon, dar care s-a prăbuşit sub jugul otoman în 1396, iar numele de Bulgaria a fost înlocuit cu cel de Rumelia330. În secolul al XI-lea Imperiul bizantin care-şi întinsese dominaţia până la Dunăre a trebuit să facă faţă invaziilor pecenegilor, uzilor331 şi cumanilor. Aceste năvăliri au slăbit rezistenţa bizantină în Balcani, facilitând mai târziu ridicarea bulgarilor. Aceşti migratori aşezaţi în sudul Dunării şi deveniţi aliaţi ai bizantinilor au dat o lovitură dureroasă Constantinopolului la Mantzikert (1071) când s-au aliat cu turcii selgiucizi cu care se înrudeau332. Invazia uzilor din 1065, ca şi atacurile cumane au slăbit coeziunea bizantină la Dunăre.

Statul bulgar dispare în 1018, sub loviturile bizantinilor lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Pentru 200 de ani, bizantinii s-au instalat iarăşi în Balcani, iar frontiera de nord a ajuns la Dunăre. În locul

325 N. Bănescu, Changements politiques des Balkans après la conquête de l’empire bulgare de Samuel (1018) nouveaux duchés byzantines. Bulgarie et Paristrion, în „Bulletin de la section historique”, Academia Română, tom X, Bucureşti, 1923, p.3-4.326Ibidem, p.18-19.327Ibidem, p.21.328 Eugen Stănescu, Premisele răscoalei Asăneştilor. Lumea românească sud-dunăreană în veacurile X-XII, în „Răscoala şi statul Asăneştilor”, Bucureşti, 1989, p.24; vezi Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Bucureşti, 1959, p.136-137.329 Eugen Stănescu, op.cit., p.25.330 André Louis, Les Etats Chrétiens des Balkans depuis 1815, Paris, 1918, p.76.331 C. Necşulescu, Năvălirea uzilor prin ţările române în Imperiul bizantin, Bucureşti, 1940.332 C. Cahen, La campagne de Mantzikert d’après les sources musulmanes, în „Byzantion” IX, 1934, p.629.

Bulgariei dunărene, Ioan Tzimiskes (971-976) întemeiase în 971 Thema Paristrion (Paradunavon), în fruntea căreia a fost permanent un guvernator imperial333.

La întemeierea celui de-al doilea stat bulgar a participat şi populaţia din nordul Dunării, cumanii şi românii. Statul Asăneştilor a exercitat sigur o influenţă culturală şi religioasă asupra populaţiei din stânga Dunării, mai ales în secolul al XIII-lea, când acesta cunoaşte o mare prosperitate. A.D. Xenopol, ca şi D. Onciul, consideră că limba slavonă a pătruns în Biserica românească prin presiunea exercitată de poporul bulgar netolerant care a încercat să-şi impună credinţa şi limba statelor vecine334. B.P. Hasdeu a precizat însă că limba slavă a pătruns la români prin predica şi misionarismul ucenicilor Sfinţilor Chiril şi Metodiu şi a apropierii lor de politica Asăneştilor. Călugărul Paisie de la Hilandar, în Istoria slavo-bulgară (1762), prezintă un episod despre cucerirea valahilor de către bulgari şi introducerea la noi a liturghiei bulgare în locul celei latine: „Se spune în vechile manuscrise despre acest Asan cel Bătrân că el, după sfatul Sfântului Ioan Patriarhul, ar fi chemat din Ohrida pe Sfântul Părinte Teofilact şi l-ar fi pus patriarh în Târnovo. Acest preaînţelept şi al întregii lumi învăţător lumină şi curăţă Bulgaria de feluritele eresuri; tot aşa curăţă de eresuri şi Valahia, deoarece valahii primiseră eresul latin. Sfântul Teofilact îndemnă pe Asan să meargă contra valahilor. El supuse Valahia şi opri pe valahi să citească în limba latină şi să se ţină de limba romană şi le porunci să citească pe slavoneşte şi să se ţină de legea pravoslavnică”335. Prin lucrarea sa, Paisie dorea să prezinte bulgarilor o istorie naţională glorioasă, dar introduce numeroase erori, astfel încât opera sa nu poate fi folosită ca izvor serios.

Folosirea limbii slave în Biserica Română s-ar fi datorat dependenţei ei de Arhiepiscopia de Ohrida, fapt susţinut de A.D. Xenopol, D. Onciul şi N. Dobrescu336. O dependenţă de Arhiepiscopia de Ohrida nu este posibilă, precum nu este posibilă nici introducerea limbii slavone în Biserică la români în vremea lui Boris-Mihail sau a ţarului Simeon, deoarece această perioadă, sfârşitul secolului al IX-lea, este pentru bulgari şi mai ales pentru creştinismul bulgar o perioadă de proprie organizare politico-religioasă. De o influenţă a bulgarilor şi a limbii slave printre români se poate vorbi din secolul al XIII-lea, în perioada de decădere a Ţaratului bulgar (1185-1396)337.

Structura etnică a regatelor „barbare” din Europa în secolele V-X este una din problemele obscure de la începutul Evului Mediu. Pentru a observa într-o oarecare măsură acest lucru în zona balcanică, este necesar să fie studiate documentele referitoare la momentul convertirii ţarului Boris-Mihail în anii 864-865, eveniment care a declanşat o rivalitate pasionantă între Constantinopol şi Roma. Din această perioadă când numeroşi emisari se îndreptau spre Pliska, Constantinopol şi Roma s-a păstrat lista emisarilor bulgari prezenţi la Sinodul de la Constantinopol din 869/870 şi scrisorile pontificale adresate suveranului bulgar. Discuţiile dintre bulgari şi latini cu privire la organizarea politico-bisericească au continuat şi după anul 864. O misiune bulgară a fost trimisă la Roma în 879, fiind primită de Papa Ioan al VIII-lea. În acelaşi an a fost primit de papă, ca emisar al ţarului Boris-Mihail, călugărul bulgar Ursus338. Observăm că emisarii poartă nume greceşti şi latine şi putem spune că populaţia autohtonă peste care s-au aşezat bulgarii continua să-şi ducă existenţa şi chiar juca un rol important în vremea lui Boris. Convertirea lui Boris, primită probabil cu bucurie de vlahi şi greci, a produs o profundă criză în sânul aristocraţiei protobulgare, care vedea în acest gest o apostazie a ţarului de la tradiţiile strămoşilor şi credinţele turanice. Ciocnirea creştinismului cu vechile credinţe turanice a dus la executarea a 52 de boieri bulgari, după ce Boris ajunsese în pragul pierderii propriului tron339. Adusă la creştinism prin forţă, aristocraţia se va ridica împotriva creştinilor în vremea ţarului

333 N. Bănescu, Les duchés byzantins de Paristrion (Paradunavon) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946.334 N. Bănescu, Vechiul stat bulgar şi ţările române, în „Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei istorice”, Seria III, tom XXIX, p.27.335Ibidem, p.29.336Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucureşti, 1906, p.8.337 N. Iorga, Istoria Bisericii bulgăreşti şi a vieţii religioase a Românilor, vol.I, Vălenii de Munte, 1908, p.13.338Stelian Brezeanu, Grecs et thraco-romains au bas-Danube, în „RESEE” XIX, 1981, nr.4, p.645.339 Steven Runciman, A history of the first Bulgarian Empire, London, 1930, p.104-105; v. F. Dvornik, Les slaves, Byzance et Rome au IXe siècle, Paris, 1926, p.186-194.

Vladimir (889-893). Boris, profund religios, considerând că şi-a îndeplinit chemarea de a-i creştina pe bulgari, se retrăsese de la domnie. Dornic de a trăi ca un adevărat creştin, cum fusese sfătuit înainte de botez de sora sa Maria şi de învăţatul bizantin Theodoros Konfaras, s-a călugărit şi s-a retras într-o mânăstire. Dar încercarea fiului său Vladimir de a reinstaura păgânismul l-a determinat pe Boris să revină la domnie pentru a porni lupta împotriva fiului său apostaziat. Vladimir a fost înlăturat, iar în locul său Boris şi-a numit cel de-al doilea fiu, pe Simeon (893-927). Orientarea procreştină şi probizantină a bulgarilor era evidentă340. Influenţa creştinismului roman a cedat definitiv locul celui bizantin către sfârşitul secolului al IX-lea, atât bulgarii cât şi vlahii orientându-se către Constantinopol.

După creştinarea bulgarilor, ţarii acestora Boris-Mihail şi Simeon poartă titulatura de αρχων των βουλγαρων, care se referă mai ales la componenta etnică decât la cea politico-statală. În înfruntarea cu Bizanţul, Simeon îşi ia titulatura de βασιλευς των Ρωμειων, ca un pretendent la tronul universal al Constantinopolului şi din dorinţa de independenţă. Un procedeu asemănător au abordat şi despoţii sârbi mai târziu341. Principiul teritorial era statornicit în secolul al XII-lea în Occidentul european, dar în sud-estul Europei domnea încă doctrina imperiului universal promovată de Constantinopol. Formarea unei conştiinţe de neam şi religie i-a determinat pe bulgari să rupă legăturile cu Roma342. În acest spaţiu nedelimitat politic, dar dominat de autoritatea Constantinopolului, în zonele muntoase balcanice se află nucleul populaţiei vlahe organizate în vlahii (Thessalia, Epir, Serbia). După 1230 (victoria bulgarilor la Clocotniţa asupra bizantinilor împăratului Theodor Angelos), imperiul bulgar cuprinde cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice.

Spaţiul geografic locuit de slavi, Moravia, Panonia şi Bulgaria, a fost supus autorităţii germanice şi bizantine, care l-au încorporat civilizaţiei Europei creştine. Adoptarea creştinismului de către populaţia slavă a fost un proces complex. În timp, noua credinţă produce o ruptură în sânul populaţiei slave prin folosirea în serviciul divin şi în cadrul relaţiilor socio-politice a limbilor latină şi greacă, ce erau străine majorităţii locuitorilor slavi ai sud-estului european. Datorită impetuoasei activităţi misionare şi civilizatoare dusă de Biserică, s-a simţit utilitatea dobândirii unor mijloace mai eficiente pentru dinamizarea convertirii noilor popoare. Adoptarea alfabetului slav creat de misionarii Chiril şi Metodiu a dus la un rapid progres cultural al slavilor, la o luminare spirituală a acestora în propria lor limbă. Convertirea slavilor la creştinismul răsăritean a demonstrat energia acumulată de Biserică în perioada persecuţiilor iconoclaste, energie ce a fost degajată într-o amplă operă apostolică, într-un nou avânt al bizantinismului343.

Bulgarii în evul mediu

În momentul cuceririi Bulgariei de către otomani, populaţia acesteia era de aproximativ 2.500.000 de locuitori. Mulţi bulgari au fost nevoiţi să părăsească oraşele unde s-au instalat garnizoanele şi autorităţile otomane şi să ridice noi aşezări. A sosit şi un număr mare de colonişti din Asia Mică stabiliţi în câmpiile fertile din preajma Dunării.

Între secolele XV-XVIII majoritatea populaţiei bulgăreşti era în mediul rural supusă feudalilor turci-spahii care erau deţinători de pământ în schimbul serviciului militar datorat sultanului. Pământul era proprietatea de drept a sultanului care-l dădea spre administrare supuşilor săi. Islamizarea populaţiei bulgare ortodoxe s-a făcut forţat în mai multe rânduri în Rodopi. O altă cale de islamizare era plata tributului sângelui, prin care erau pregătiţi tineri musulmani războinici şi fanatici religios. Faţă de abuzurile turcilor, mulţi bulgari au răspuns prin rezistenţă armată în munţi sau prin mişcări ale haiducilor care în timp capătă caracter de masă. Majoritatea campaniilor militare antiotomane din Balcani au fost susţinute şi de populaţia bulgară. În acest sens de un sprijin necondiţionat s-au bucurat

340 D. Gonis, Ιστορια της Εκκλησιας της Βουλγαριας, Atena, 1995, p.15.341Stelian Brezeanu, „Imperator Bulgariae et Vlachiae”, În jurul genezei şi semnificaţiei termenului „Vlachia” din titulatura lui Ioniţă Asan, în „Reviste de istorie”, tom 33, ap.1980, nr.4, p.659.342Ibidem, p.662.343 Petăr Dimkov, Cyril and Methodius and Bulgarian Culture, Sofia, 1981, p.11.

armatele ruseşti în secolele XVIII-XIX. Din veacul al XVI-lea Rusia rămânea singurul stat ortodox independent.

Nevoia Imperiului otoman de a avea legături comerciale cu Occidentul a propulsat pe unii negustori bulgari în rândul unor persoane cu influenţă în lumea musulmană. În timp, o parte a bulgarilor înstăriţi prin activităţi comerciale a început să se stabilească în oraşe în care cu timpul elementul bulgar a devenit predominant. Unii bulgari devin proprietari de ateliere, perceptori de impozite şi comercianţi. Au luat naştere colonii bulgăreşti în Ungaria, Polonia, ţările române şi Rusia care din secolul al XIX-lea au devenit susţinătoare ale mişcării de emancipare naţională. În lupta lor pentru întărirea poziţiilor în Balcani, bulgarii s-au lovit de concurenţa grecilor, care aveau poziţii dominante în administraţia otomană şi sprijin deschis din partea Patriarhiei Ecumenice faţă de care erau suspuşi toţi ortodocşii Imperiului otoman. Susţinător al luptei de afirmare a bulgarilor în spaţiul ortodox balcanic era Paisie de la Hilandar (1722-1773), un cunoscător al situaţiei politico-religioase sud-est-europene.

Bulgarii au păstrat în permanenţă legătura cu românii, dar şi cu ruşii de care se simţeau legaţi prin limbă şi cultură. Acest contact bulgaro-rus a fost facilitat şi de numeroasele legături ale românilor cu lumea slavă344, legături ce s-au intensificat permanent în secolele XVIII-XIX.

Situaţia socială a bulgarilor devine tot mai dificilă la sfârşitul secolului al XV-lea. Ca să scape cu viaţă, unii bulgari primesc islamul (pomacii din regiunea Rodopilor, bulgari turcizaţi vorbitori ai limbii materne). Mai târziu unii trec la catolicism datorită unei puternice propagande catolice şi decăderii Bisericii ortodoxe sub jugul otoman. Starea lamentabilă în care se găseau i-a determinat pe mulţi bulgari să caute scăpare la nordul Dunării (în 1726 se refugiază în Oltenia şi Muntenia câteva mii de bulgari). După retragerea austriecilor din Oltenia, mulţi bulgari stabiliţi aici trec în Ardeal şi Banat. Alţii s-au îndreptat spre Basarabia. Despre refugiaţii bulgari în Muntenia, Moldova şi Basarabia în secolul al XIX-lea are însemnări interesante dr. Ivan Seliminski (1798-1867), unul dintre principalii lideri ai luptei de emancipare naţională. Bulgarii emigranţi în Muntenia se înrolează în număr mare de partea ruşilor în războiul Crimeii (1853-1856)345.

Unii creştini, puţini la număr, reuşesc să cumpere pământuri şi mori, fac comerţ şi în timp se îmbogăţesc. Ei devin intermediari între turci şi populaţia ortodoxă. În Bulgaria, aceştia se numeau ciorbagii, dar ei existau şi în Serbia, Macedonia şi Thessalia. Apariţia industriei la sfârşitul secolului al XVIII-lea i-a favorizat pe sârbi, bulgari şi greci346. În 1796 sultanul a scutit de tribut Muntenegrul, care formal devine independent, deşi oficial acest statut i-a fost recunoscut la Congresul de la Berlin (1878). Un regim mai blând au vlahii din Epir, Thessalia, Bosnia-Herţegovina, Ipek, Pristina, Prizren, Smederevo, Vidin, Muntenegru şi Pind347. În secolul al XVIII-lea Moscopolis era un puternic centru cultural al aromânilor, iar la curtea lui Ali-Paşa Tepelin se vorbea aromâna348.

Alianţele matrimoniale între nordul şi sudul Dunării au dus la întărirea unor acorduri politico-militare dintre români, sârbi şi bulgari. Toţi marii domnitori ai Ţării Româneşti au luptat pentru libertatea ortodocşilor sud-dunăreni, fapt dovedit şi în timpul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878349.

Poarta s-a arătat în general tolerantă faţă de supuşii săi creştini cu toate că au existat treceri forţate la islamism. Au fost semnalate cazuri de trecere la mahomedanism a slavilor mai ales din Macedonia, pentru a-şi păstra entitatea naţională, pentru a nu fi grecizaţi şi pentru a scăpa de controlul clerului greco-fanariot350. Influenţa otomană asupra obiceiurilor şi tradiţiilor popoarelor balcanice este evidentă. Unii dintre reprezentanţii acestora, mai ales grecii fanarioţi, vor dobândi curând funcţii importante în

344 v. Alexandru I. Gonţa, Relaţiile românilor cu slavii de răsărit până la 1812, Chişinău, 1993.345 D.N. Mincev, România şi renaşterea bulgară, Constanţa, 1936, p.19-21.346 N. Chiachir, Istoria slavilor, Bucureşti, 1998, p.38.347Ibidem, p.39.348Ibidem, p.41.349 v. Al. Iordan, Les relations culturelles entre les roumains et les slaves du sud. Traces des voévodes roumains dans le folklore balkanique, Bucureşti, f.a., p.8.350 N. Ciachir, Istoria slavilor, Bucureşti, 1998, p.42.

administraţia imperială otomană. Ce mai mare parte a grecilor din Moreea şi Grecia continentală erau supuşi exploatării feudale otomane, iar fanarioţii greci aveau un statut aparte, fapt care declanşează la începutul secolului al XIX-lea tensiuni între aceştia şi restul populaţiei ortodoxe.

Starea de criză a Imperiului otoman declanşată la sfârşitul secolului al XVI-lea devenea acută la mijlocul secolului al XVIII-lea. Cauzele nu sunt numai cele interne, ci şi externe prin schimbarea raporturilor de putere în Europa din momentul apariţiei unei noi puteri militare, Rusia. Punctul culminant al crizei ce a dus în final la dezmembrarea Imperiului otoman a fost atins în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea şi în primul al noului secol XIX, perioada frământărilor feudale otomane. Reformele încercate de Selim al III-lea, care însă nu sunt duse până la capăt sau sunt aplicate unilateral, au determinat o înrăutăţire a situaţiei socio-economice din imperiu. Decăderea armatei otomane este un alt factor de tulburări sociale şi de nereuşite militare. Mărirea corpurilor militare deţinute de aianii locali oferă acestora întărirea puterii locale în detrimentul celei centrale, care în scurt timp nu mai poate să-şi impună controlul. Tendinţa centrifugă a acestor face ca o parte din teritoriile imperiului să nu mai asculte de autoritatea sultanului. Situaţia grea în care se găsea populaţia musulmană ca şi cea creştină din imperiu a favorizat permanentele anarhii militare. Astfel otomanii erau în incapacitatea de a mai controla politica externă, care a fost preluată de ambasadorii Franţei sau Angliei de la Constantinopol în funcţie de conjunctura politică351. Imperiul otoman s-a găsit în imposibilitatea de a reacţiona adecvat faţă de agresiunea napoleoniană în Egipt, deoarece armatele aia-nilor, mai cu seamă ale lui Pazvanoglu, au profitat de acest moment pentru a-şi întări autonomia. Sultanul a fost salvat însă de realizarea unei alianţe cu Rusia, 1798-1803, îndreptată împotriva Franţei. Pe lângă această situaţie, reformele imperiale iniţiază şi mişcările de eliberare naţională a popoarelor înrobite. Uneori la atacurile întreprinse de aiani asupra localităţilor în care se găseau reprezentanţi otomani de seamă participau şi ţărani bulgari. În 1785 într-o răzmeriţă în Ruse a fost distrusă biserica oraşului352. Sudul Dunării şi Rumelia s-au găsit sub numeroasele acţiuni ale cârjaliilor. După 1788 acţiunile cârjaliilor care s-au unit cu delii au început să terorizeze populaţia bulgară, dar şi pe românii din preajma Dunării. După semnarea păcii de la Şiştov (1791), mişcările ienicerilor au devenit tot mai brutale în paşalâcul Belgradului, influenţând şi mişcările rebelilor turci din Bulgaria de nord. Slăbirea autorităţii otomane centrale s-a făcut simţită şi în raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu, unde turcii, profitând de situaţie, au acaparat teritorii din Ţara Românească şi au jefuit populaţia ortodoxă românească353. Asedierea Vidinului - unde s-a refugiat Pazvanoglu în 1795 - de către armatele otomane guvernamentale a adus un adevărat dezastru populaţiei bulgare. În această atmosferă şi-a petrecut o parte din viaţă Sfântul Sofronie de Vraţa, aflat în captivitatea lui Pazvanoglu – care, prin proclamaţii potrivnice periculoaselor inovaţii ale sultanului, a atras de partea sa cea mai mare parte a musulmanilor. Ameninţările rebelilor otomani din sudul Dunării i-a determinat pe domnitorii Ţării Româneşti să ia măsuri de apărare care însă au dat rezultate slabe în faţa atacurilor cârjaliilor ce s -au soldat cu devastarea unor localităţi româneşti importante şi chiar cu jefuirea Bucureştiului. Situaţia s-a îmbunătăţit treptat după 1800 prin intervenţia politică a Rusiei. Răscoala sârbilor din 1804 face ca o parte din bulgari să părăsească Vidinul şi să contribuie la ocuparea Belgradului de către răsculaţi sârbi. Perioada cuprinsă între 1807-1808, soldată cu eliminarea sultanului Selim al III-lea, cu scurta domnie a lui Mustafa al IV-lea, înlăturat de Mustafa Bairaktar, care în 1808 cade şi el victimă a răscoalei ienicerilor, i-a favorizat pe răsculaţii sârbi şi bulgari, care şi-au întărit poziţiile. Oraşele şi satele bulgăreşti, ca şi cele româneşti din apropierea Dunării, au fost devastate de desele incursiuni ale cârjaliilor. Mulţi bulgari şi-au găsit acum refugiul în nordul Dunării. În acţiunile rebelilor otomani în Ţara Românească în 1802 au fost distruse mai multe biserici şi mânăstiri (Episcopia de la Râmnicu Vâlcea, Mânăstirea Govora). În semn de protest, boierii români refugiaţi la Braşov au declanşat o puternică campanie petiţionară către Poartă şi Rusia pentru lărgirea drepturilor înscrise în hatişerifuri.

351 Vera. P. Mutafcieva şi Al. Vianu, Frământările feudale din Bulgaria de nord la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea şi ecoul lor în Ţara Românească, în „Studii”, vol.I, Bucureşti, 1971, p.193.352Ibidem, p.199.353Ibidem, p.208.

Un rol important în cadrul acestei mişcări l-a avut ierarhia ortodoxă din Mitropolia Ungrovlahiei, care s-a alăturat boierilor români.

Luptele dintre aiani, atacurile cârjaliilor, armata otomană dezorganizată şi lipsa unei autorităţi oficiale turceşti în nordul Bulgariei a făcut ca populaţia ortodoxă bulgară să fie supusă numeroaselor abuzuri, dar a determinat şi o creştere a conştiinţei naţionale a acestei populaţii exploatate, care treptat va declanşa o mişcare de emancipare naţională de sub ocupaţia Porţii.

9. Biserica Ortodoxă Bulgară în cea de-a doua jumătate a secolului XX

Prin Tratatul de la Neuilly din 1919, Bulgaria a fost obligată ca, pe lângă teritoriile pierdute după cel de-al doilea război balcanic – adică teritoriile macedonene, împărţite între Grecia şi Serbia, şi sudul Dobrogei, cedat României, să renunţe şi la patru districte de la graniţa cu Grecia şi Iugoslavia. Pentru ieşirea la mare, Bulgaria urma să poarte tratative cu Grecia. Despăgubirile care au fost impuse de Aliaţi nu putea fi îndeplinite de o naţiune epuizată de războaiele în care fusese implicată. Pierderile de vieţi omeneşti erau enorme. Totodată, Bulgaria trebuia să acorde ajutor refugiaţilor din teritoriile pierdute.

După ce era clar că Bulgaria va pierde războiul, ca aliat al Puterilor Centrale, la 4 oct. 1918, regele Ferdinand a abdicat în favoarea fiului său, devenit regele Boris al III-lea. Numeroasele greve şi revolte militare au determinat guvernul să apeleze la ajutorul lui Alexandru Stambolinski, reprezentantul Uniunii Agrare. Acesta a condus negocierile de pace de la Paris, apărând cauza bulgarilor. În acest timp, în Bulgaria, tot mai mulţi muncitori deveneau membri ai Partidului Comunist, atacat dur de Uniunea Agrară. Guvernul Stambolinski a recurs la reforme moderne în domeniul agriculturii, prin efectuarea de împroprietăriri după împărţirea pământurilor statului obştilor săteşti şi mânăstirilor. Învăţământul primar a trecut, de asemenea, printr-o serie de transformări, iar profesorii erau opriţi să răspândească doctrina comunistă. În domeniul politicii externe, Bulgaria a încercat o îmbunătăţire a relaţiilor cu vecinii, mai ales cu Iugoslavia. Însă politica externă a fost afectată de spinoasa problemă a Macedoniei şi de organizaţia politică ORIM (Organizaţia Rezistenţei Interne din Macedonia), care încerca să aducă teritoriile macedonene în componenţa Bulgariei, recurgând de multe ori şi la acţiuni teroriste. Guvernul agrarian a reuşit în 1922 să încheie un tratat cu Serbia, semnat la Niş, care aduce o apropiere între cele două state ce se pronunţau împotriva acţiunilor teroriste. Nemulţumite, partidele de centru şi de dreapta au format Alianţa Naţională, ce a declanşat o revoltă care a avut ca rezultat înlăturarea guvernării agrariene. Stambolinski a fost capturat de detaşamente ale ORIM, care i-au tăiat mâna dreaptă, cu care semnase Tratatul de la Niş, şi apoi l-au ucis, împreună cu un frate al său. Acţiunile teroriste au continuat, între ele înscriindu-se şi cea din aprilie 1925, când o bombă a explodat în catedrala din Sofia, provocând moartea a 128 de persoane. De acest atac a fost învinuit Partidul Comunist. Dar principala ameninţare rămânea ORIM, care trecea însă printr-o serie de neînţelegeri, deoarece o parte dintre adepţii săi cereau unirea Macedoniei cu Bulgaria, în timp ce alţii luptau pentru autonomia acestei provincii. Tensiunile interne au continuat şi în anii următori. Situaţia Bulgariei s-a agravat în 1934, în urma loviturii de stat dată de Liga Militară. Şi în trecut, numeroşi ofiţeri considerau că partidele politice şi guvernele civile nu fac altceva decât să ruineze ţara. În urma loviturii de stat, Constituţia din 1879 a fost abrogată şi partidele politice interzise. Guvernul militar instaurat a reuşit să desfiinţeze ORIM, care genera în statul bulgar tensiuni interne majore. În 1935, regele Boris al III-lea a desfiinţat Liga Militară şi a impus un guvern civil, instaurând însă dictatura regală.

În cel de-al doilea război mondial, Bulgaria s-a alăturat Axei. Faţă de ţările vecine, Bulgaria n-a avut atât de mult de suferit şi nu a înregistrat nici atâtea pierderi de vieţi omeneşti. Armatele bulgare n-au participat la campania sângeroasă din teritoriile sovietice. De asemenea, bulgarii au dobândit Tracia şi Macedonia, devenind cel mai puternic stat balcanic. O parte dintre macedoneni au primit bine administraţia bulgară, fiind nemulţumiţi de atitudinea sârbilor. Însă în scurtă vreme, bulgarii au început să săvârşească aceleaşi greşeli ca şi sârbii. Pentru a câştiga sprijinul locuitorilor, guvernul bulgar a

depus eforturi considerabile, înfiinţând opt sute de şcoli, un teatru, o bibliotecă şi o universitate. De asemenea, regiunea intră sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Bulgare. Prin aceste acţiuni, Sofia spera că va realiza bulgarizarea acestor teritorii. După ocuparea Traciei, în care elementul grecesc era dominant, autorităţile bulgare au închis şcolile şi instituţiile publice greceşti. S-a recurs la expulzarea grecilor şi la colonizarea cu bulgari a teritoriilor. Din această cauză, în septembrie 1941 a izbucnit o puternică răs-coală, care a cuprins Macedonia şi Tracia. Însă bulgarii au înăbuşit răscoala, ucigând peste 1.500 de greci şi deportând peste 200.000. Acest eveniment a făcut ca tensiunile dintre Grecia şi Bulgaria să continue şi după încheierea războiului. Atacul german asupra Uniunii Sovietice a agitat profund autorităţile de la Sofia. După moartea regelui Boris al III-lea, în 1943, viaţa politică din Bulgaria a intrat în criză. Deoarece Simeon, moştenitorul tronului, era minor, s-a instituit o regenţă. Într-o asemenea atmosferă politică, Partidul Comunist nu se bucura de simpatie în rândul bulgarilor, el devenind mai activ abia în 1944, când era clar că Germania va fi înfrântă. Sofia credea că, nefiind în războicu Uniunea Sovietică, armatele ruseşti nu vor trece Dunărea. Însă la 8 septembrie 1944, la o săptămână de la ocuparea Bucureştiului, armatele sovietice au intrat pe teritoriile bulgare. La 9 septembrie, partidele politice de centru şi de stânga, împreună cu comuniştii, au preluat conducerea politică. În urma acestor evenimente şi ca rezultat al tratativelor dintre Marile Puteri învingătoare, Bulgaria, ca şi România, a intrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. În scurt timp, Partidul Comunist Bulgar şi-a întărit rândurile şi a început să controleze punctele-cheie ale administraţiei, mai ales ministerele de interne şi de justiţie. În această perioadă sunt operate arestări şi execuţii în masă. Astfel, au fost executaţi membrii Regenţei, în frunte cu prinţul Chiril. În martie, 1945, Frontul Patriei, organism politic dominat de comunişti, îl alege ca preşedinte al Comitetului Central pe Gheorghi Dimitrov, fost şef al Kominternului şi cetăţean al Uniunii Sovietice. Treptat, Partidul Comunist reuşeşte să zdrobească toate partidele de opoziţie. În 1946, regele Simeon şi mama sa sunt obligaţi să părăsească ţara.

Moscova începe să realizeze o apropiere politică de Iugoslavia, cerând acelaşi lucru şi autorităţilor bulgare. Sofia s-a arătat prudentă, din cauza vechilor neînţelegeri iscate de disputa asupra Macedoniei. Istoricii bulgari din această perioadă încercau să aducă argumente în sprijinul afirmaţiei că bulgarii şi macedonenii constituie un popor unic, adică cel bulgar. Existau unele neînţelegeri şi cu Turcia, deoarece în Dobrogea de Sud, anexată în 1940 şi stăpânită din 1945, trăia o puternică minoritate turcă. Prin presiuni puternice, membrii acesteia sunt forţaţi să emigreze. Autorităţile bulgare au trecut pământurile acestora în planul de colectivizare. Bulgaria căuta astfel să aibă un număr cât mai mic de populaţii minoritare. O situaţie tensionată a luat naştere între Bulgaria şi Grecia din cauza naţionalizării de către bulgari a proprietăţilor greceşti. Situaţia s-a ameliorat în anii ’60, după venirea la putere la Atena a guvernului grec condus de Gheorghios Papandreou. În toţi aceşti ani, Bulgaria a păstrat relaţii foarte strânse cu Uniunea Sovietică, comportându-se aproape ca un stat membru al acesteia.

10. Situaţia bisericească în perioada 1945-1989

După terminarea războiului, visul autorităţilor bulgare ce colaboraseră cu puterea hitleristă, de a forma o Bulgarie mare, a fost spulberat. Acum, Biserica bulgară încearcă să aducă o schimbare – recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică şi desemnarea unui întâistătător. Majoritatea clericilor erau de acord cu desemnarea ca exarh al Bulgariei a mitropolitului de Sofia. De aceea, la 21 ian. 1945, mitropolitul Ştefan este ales exarh. În timpul exarhatului său au fost reluate legăturile cu Patriarhia Ecumenică. Astfel a luat sfârşit schisma bulgară, care a debutat în 1872, o dată cu înfiinţarea Exarhatului bulgar, acţiune condamnată ca manifestare a filetismului. Curând însă, exarhul Ştefan şi-a manifestat dezacordul faţă de politica dusă de autorităţile comuniste venite la putere cu sprijinul direct al Uniunii Sovietice. Refuzul său de a colabora cu puterea comunistă a dus la arestarea sa, la 20 dec. 1948. El a cerut Sfântului Sinod să aprobe retragerea sa de la conducerea Exarhatului şi a scaunului mitropolitan de Sofia. După ce a fost arestat, exarhul Ştefan a fost închis la Karlovo până la sfârşitul

vieţii sale, în 1957354. Acest eveniment a determinat puterea comunistă să ceară Sfântului Sinod ca, la alegerea ierarhilor, aceştia să aibă acordul autorităţilor politice. Comuniştii încercau astfel să deţină controlul Bisericii bulgare. În această situaţie, Sfântul Sinod l-a numit ca locum tenens pe mitropolitul Mihail de Ruse, care însă n-a primit acordul guvernului comunist. Ca răspuns la refuzul comuniştilor, acesta şi-a dat demisia la sfârşitul anului 1948. În locul său a ajuns mitropolitul Paisie de Vraţa (1949-1950).

La 24 feb. 1949 a fost adoptată Legea cultelor, care privea viaţa religioasă a bulgarilor şi organizarea Bisericii, care a fost în final stabilită printr-un statut special. Sfântul Sinod a ales o conducere specială, formată din mitropolitul Paisie de Vraţa ca preşedinte, Gheorghi Gheorghiev – preşedintele Uniunii Preoţilor, profesorul Ştefan Ţankov şi un reprezentant al Departamentului Cultelor. Această organizare bisericească a revigorat activitatea Bisericii. Prin Legea cultelor din 1949, statul comunist avea posibilitatea să se amestece în viaţa bisericească şi astfel să stopeze orice încercare de disidenţă din partea clericilor. Constituţia comunistă din 1947 legifera şi impunea separarea Bisericii de stat. Tensiunea politică la care era supusă Biserică de autorităţile comuniste a determinat în 1950 demisia mitropolitului Paisie. Noua situaţie a impus alegerea ca locum tenens a mitropolitului Chiril de Filipopolis, alegere ce s-a făcut în 1951. Clerul bulgar cerea tot mai stăruitor ca Exarhatul să fie ridicat la rangul de patriarhie. După dobândirea autocefaliei, în 1945, această nouă etapă era firească, mai cu seamă că un drum asemănător urmaseră Bisericile din Rusia, Serbia şi România. Pentru aceasta, mitropolitul Chiril a trecut la organizarea bisericească pentru dobândirea rangului de patriarhie. Adunarea Bisericească s-a întrunit în 1953 pentru alegerea patriarhului. În urma alegerilor, au fost desemnaţi trei candidaţi: Neofit de Vidin, Chiril de Filipopolis şi Clement de Stara-Zagora. Personalitate deosebită, mitropolitul Chiril de Filipopolis a fost ales cu majoritate de voturi. Alegerea patriarhului s-a făcut în catedrala „Aleksandr Nevski”, unde s-a făcut şi întronizarea. La acest eveniment au participat şi reprezentanţi ai altor Biserici ortodoxe şi au fost trimise scrisori şi telegrame de felicitare. Acţiunea bulgarilor a fost primită de Patriarhia Ecumenică cu o oarecare rezervă, legăturile dintre cele două Biserici fiind reluate abia în 1961, când patriarhul ecumenic Athenagora a recunoscut titlul de patriarh al bulgarilor. Păstorirea lui Chiril ca exarh (1951-1953) şi ca patriarh (1953-1971) a întâmpinat atitudinea ostilă a comuniştilor, care copiau întru totul modelul sovietic. Deşi Constituţia din 1947 prevedea respectarea libertăţii de conştiinţă şi de credinţă, în realitate se întâmpla chiar contrariul. Prin Legea cultelor fusese înfiinţat un departament care controla toate problemele religioase. Biserica era considerată o instituţie a vechiului regim, ataşată regalităţii. De aceea, Biserica era supusă unei observaţii stricte. Erau interzise manifestaţiile religioase şi slujbele în afara lăcaşurilor de cult. Cărţile religioase erau supuse unei cenzuri foarte aspre şi fusese impus un control asupra circulaţiei acestora în cadrul eparhiilor. Prin aceste acţiuni, statul comunist arăta Bisericii că pentru a supravieţui era necesar să colaboreze cu noua putere politică. Numeroşi clerici au suferit în timpul dictaturii comuniste. Unii au fost torturaţi, închişi sau exilaţi, iar mulţi au fost ucişi. Clerici, monahi şi laici au plătit cu viaţa credinţa pe care şi-au manifestat-o şi apărat-o355.

Autorităţile comuniste au limitat dreptul de construire, renovare şi întreţinere a bisericilor. De asemenea, ca instituţie, Biserica nu avea voie să întreprindă acţiuni filantropice şi sociale sau să întreţină spitale, orfelinate şi azile. A fost interzisă predarea religiei în şcoli sau funcţionarea de şcoli catehetice chiar şi în biserici. Activitatea şcolilor teologice a fost redusă. Facultatea de Teologie din Sofia a intrat sub control strict, iar cea din Filipopolis a fost desfiinţată. Învăţământul teologic a fost grav afectat când Facultatea de Teologie din Sofia a fost transformată în Academie teologică şi mutată în afara capitalei, într-o mânăstire. Tinerii erau sistematic împiedicaţi să ajungă elevi ai şcolilor teologice. Securitatea bulgară se interesa de fiecare candidat şi de familia şi rudele acestuia, exercitând presiuni politice.

354Spas T. Raikin, The Communists and the Bulgarian Orthodox Church, 1944-1948: The Rise and Fall of Exarch Stefan, în „ Religion in Communist Lands”, 1984, p.282-284355Evantia Bozgan, Ovidiu Bozgan, Diplomaţia franceză despre viaţa religioasă a Bulgariei comuniste, în „Biserică, Putere, Societate”, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 194-195

Bisericii i-a fost luată tipografia, astfel încât unele publicaţii precum „Duhovna Kultura” şi „Ţrkoven Vestnik” încep să apară în tipografiile statului, sub o cenzură strictă.

Regimul comunist a întreţinut şi încurajat permanent o propagandă antibisericească. Multe biserici şi mânăstiri au fost închise şi transformate în muzee sau chiar în depozite. Mânăstirea de la Rila, simbolul monahismului bulgar, a ajuns să fie închisă şi transformată în muzeu pentru o perioadă îndelungată. Deşi art.7 din Legea cultelor prevedea ca la nevoie să fie ridicate biserici sau cele vechi să fie renovate, statul s-a opus, iar multe biserici şi mânăstiri au ajuns în ruină. Credincioşii erau opriţi prin diferite metode să meargă la slujbele religioase. Mai ales copiilor le era interzisă frecventarea bisericilor.

În toată această perioadă (1945-1989), Biserica bulgară a avut în frunte un patriarh, ce conducea Sfântul Sinod. Întrunirile acestuia erau periodice şi se făceau cu aprobarea autorităţilor comuniste. Pentru problemele curente funcţiona Sinodul Permanent, constituit din patru mitropoliţi, în frunte cu patriarhul. Alegerea patriarhului se face de către Adunarea Naţional-Bisericească, în care un rol important îl au şi laicii. Până în 1989, Biserica Ortodoxă Bulgară avea următoarele scaune mitropolitane: Sofia, Vidin, Vraţa, Durostorum, Loveci, Nevrokop, Filipopolis, Sliven, Varna şi Preslav, Stara-Zagora, Târnovo, Mitropolia Americii şi Australiei şi Mitropolia Europei Occidentale şi Centrale356.

11. Biserica Ortodoxă Bulgară după 1989

Alegerea exarhului Ştefan după încheierea războiului a adus echilibrul şi liniştea în rândul clericilor bulgari. Noul exarh s-a opus în anii războiului politicii progermane a casei regale, dar şi deportării evreilor. De altfel, doar evreii din Macedonia şi Tracia au ajuns în lagărele din Germania şi Polonia, unde au murit cei mai mulţi. Exarhul Ştefan a criticat şi regimul comunist. Pentru atitudinea sa, a fost arestat şi închis până la moarte, în 1957. O atitudine antibisericească evidentă a avut generalul Ianko Panov, care la obiecţiile ierarhilor bulgari faţă de Legea cultelor replica prin aceea că Sfântul Sinod reprezintă organizaţia cea mai periculoasă pentru regimul comunist. De asemenea, îi învinuia pe ierarhi că întreţin legături cu agenţi secreţi străini. Acesta cerea ca toţi clericii reacţionari să fie eliminaţi, iar în locul lor să fie aleşi clerici din Uniunea Preoţilor, o organizaţie procomunistă înfiinţată pentru „democratizarea” Bisericii. În acest scop, la 1 ian. 1951 au fost aprobate o serie de legi. În scurtă vreme, cu acceptul autorităţilor comuniste, a fost ales ca patriarh mitropolitul Chiril de Filipopolis (Plovdiv). Acesta a realizat că, pentru ca Biserica să supravieţuiască, era necesară colaborarea cu guvernul şi cu Partidul Comunist. Treptat, Uniunea Preoţilor şi-a încetat activitatea, ca în 1955 să fie desfiinţată.

După moartea patriarhului Chiril (7 martie 1971), Sfântul Sinod s-a întrunit pentru alegerea noului patriarh. Patriarhul Chiril a fost înmormântat la Mânăstirea Bakovo, unde liderul comunist Mihail Kuşukov l-a propus ca patriarh pe tânărul mitropolit Maxim de Loveci, agreat de majoritatea comuniştilor. Propunerea a fost îmbrăţişată şi de Todor Jivkov, deşi Sfântul Sinod propusese alţi trei candidaţi: Paisie de Vraţa, Iosif de Varna şi Pimen de Nevrokop. Alegerea lui Maxim a dus la păstrarea vechiului raport cu autorităţile comuniste, Biserica înţesată de agenţii guvernamentali aprobând toate acţiunile liderilor comunişti. De aceea, în timpul mişcărilor anticomuniste din 1989, ierarhia bisericească n-a jucat nici un rol. Mulţi dintre clericii bulgari erau înaintaţi în vârstă, întreaga lor păstorire desfăşurându-se în timpul regimului comunist. Astfel a luat naştere o opoziţie condusă de ieromonahul Hristofor Subev. După înlăturarea lui Todor Jivkov, pe scena politică a apărut Uniunea Forţelor Democratice (UDF), care în octombrie 1991 a ajuns la conducerea ţării. Primul-ministru Filip Dimitrov l-a desemnat ca ministru al cultelor pe ieromonahul Subev, figură politică marcantă a UDF. Noii lideri politici doreau îndepărtarea comuniştilor din posturile de conducere şi chiar a unor ierarhi

356 Vezi, Spas T. Raikin, The Bulgarian Orthodox Church, în „ Eastern Chriastinity and Politics in the Twentieth Century”, Ed. By Pedro Ramet, Durham and London, 1988

care erau acuzaţi de colaborare cu fostele autorităţi comuniste. S-a format o opoziţie faţă de patriarhul Maxim, în frunte cu Radko Popedorov, profesor de drept canonic la Academia Teologică din Sofia, care îl învinuia de obedienţă faţă de comunişti. Popedorov a reînfiinţat Uniunea Preoţilor, şi, datorită atitudinii sale anticomuniste, a fost ales preşedinte al acesteia. Tot el a fost cel care a înaintat Sfântului Sinod un plan de regenerare a Bisericii, propunând retragerea patriarhului Maxim şi alegerea unui alt întâistătător.

La 9 martie 1992, directorul Departamentului Cultelor (ORA), Metodi Spasov, a demonstrat, pe baza documentelor aflate în arhiva instituţiei sale, că alegerea patriarhului Maxim în 1971 s-a făcut încălcându-se Statutul Bisericii şi în urma intervenţiei brutale a comuniştilor. Mitropoliţii Pimen de Nevrokop, Pankrati de Stara-Zagora şi Calinic de Vraţa au declarat ilegală alegerea lui Maxim din 1971. După o întâlnire cu primul-ministru Filip Dimitrov (15 mai 1992), la Mânăstirea Başkovo, cei trei mitropoliţi au declarat că ei formează adevăratul Sinod al Bisericii bulgare şi, la cererea primului-ministru, i-au acordat lui Hristofor Subev rangul de arhimandrit. La 25 mai 1992, autorităţile politice au declarat ilegală păstorirea patriarhului Maxim şi a Sfântului Sinod şi au recunoscut oficial noul Sinod condus de mitropolitul Pimen de Nevrokop, care era compus din mitropoliţii Ştefan de Târnovo, Pankrati de Stara-Zagora, Sofronie de Ruse, Calinic de Vraţa şi din episcopii Anton, Ilarion, Nestor, Naum, Galaction şi arhimandritul Hristofor Subev, hirotonit episcop după câteva zile. Curând au luat naştere două tabere susţinătoare ale celor două Sinoade, ce se aflau acum într-o competiţie acerbă. Nu au lipsit nici confruntările dure. Opoziţia patriarhului Maxim a ocupat catedrala „Aleksandr Nevski”, fiind necesară intervenţia preşedintelui Jelio Jelev. Catedrala a devenit un loc de dispută între cele două tabere adverse. În vara anului 1992, confruntările s-au mutat la Seminarul Teologic din Sofia.

La 22 iulie 1992, Sfântul Sinod prezidat de patriarhul Maxim i-a condamnat pe mitropoliţii Pimen, Calinic, Pankrati şi Ştefan de Târnovo şi l-a excomunicat pe Subev. A fost aruncată anatema şi de-o parte, şi de cealaltă. De asemenea, preşedintele Jelev l-a acuzat pe premierul Dimitrov că se amestecă brutal în viaţa Bisericii. În octombrie, guvernul Dimitrov a pierdut votul de încredere al parlamentului. S-a format un nou guvern, condus de Liuben Berov, care dorea să se ajungă la o înţelegere între cele două grupări. Patriarhul ecumenic Bartholomeu urmărea acelaşi lucru. Însă nici intervenţiile de mediere din partea Consiliului Mondial al Bisericilor n-au dat nici un rezultat. Disputa a căpătat un accent dramatic după înlăturarea lui Mihail Spasov şi a episcopului Subev, ce s-a dovedit a fi înainte de 1989 un informator al Securităţii. Treptat, schismaticii duc negocieri cu patriarhul Maxim pentru reîntoarcerea în sânul Bisericii. Discuţiile nu au însă rezultat, iar Sfântul Sinod al Bisericii Bulgare alege în locul acestora alţi ierarhi. Între timp, Ştefan de Târnovo, Antonie de Provata, Galaction de Veliko Târnovo şi Pankratie de Stara-Zagora fac declaraţii de pocăinţă, ultimul dintre aceştia fiind chiar unul dintre iniţiatorii schismei. Acestor patru ierarhi li se ridică caterisirea şi sunt reaşezaţi în vechile demnităţi357.

12. Alegerea mitropolitului Pimen ca patriarh. Agravarea schismei

Ierarhii schismatici, în frunte cu mitropolitul Pimen, se bucurau de sprijinul politic al UDF şi cereau înlăturarea clericilor învinuiţi de colaborare cu autorităţile comuniste. De aceea, la 1 iulie 1996, adică la exact 25 de ani de la alegerea patriarhului Maxim, a fost convocat Consiliul Naţional Bisericesc. Mitropolitul Pimen a cerut autorităţilor politice să suporte cheltuielile acestei întruniri, însă noul director al Departamentului Cultelor (Direcţia de Culte) a refuzat, precizând că Decretul 92 al fostului director Metodi Spasov a fost revocat, iar Sinodul ierarhilor schismatici este ilegal şi încalcă Art.37 al Constituţiei, care recunoaşte existenţa unei singure Biserici ortodoxe pe teritoriul Bulgariei. Cu toate acestea, întrunirea a avut loc în biserica „Sf. Parascheva” din Sofia, unde la 4 iulie 1996 a fost ales ca patriarh mitropolitul Pimen. A fost format şi un Sfânt Sinod, format din 37 de membri, în care intrau preoţi şi mireni, fiind astfel încălcate canoanele care prevăd alcătuirea Sinodului doar din ierarhi. Autorităţile politice nu au recunoscut noul Sinod şi legile adoptate de acesta.

357 Vezi, Spas T. Raikin, The Schism in the Bulgarian Orthodox Church, 1992- 1997, London, 1997, p. 207-230

Patriarhul Maxim a condamnat acţiunea schismaticilor şi l-a anatemizat pe pseudopatriarhul Pimen. Criza bisericească devenea deosebit de periculoasă, mai cu seamă din cauza implicării făţişe a autorităţilor politice. După numirea preşedintelui Petăr Stoianov şi a premierului Ivan Kostov, Biserica bulgară schismatică a primit iarăşi sprijinul autorităţilor politice, care urmăreau „depolitizarea” Bisericii. Situaţia bisericească devenea tensionată, dar majoritatea credincioşilor bulgari îl acceptau ca patriarh pe Maxim. În vara anului 1997, patriarhul Maxim a cerut celorlalte Biserici ortodoxe să se pronunţe cu privire la legitimitatea sa ca patriarh. Maxim a fost recunoscut de Patriarhia de Constantinopol, de Patriarhia Alexandriei, de Rusia, Serbia şi România. Pimen acea aprobarea Bisericii Macedoniei şi a Bisericii Ucrainene conduse de patriarhul schismatic Filaret.

Cea de-a doua fază a schismei a debutat cu şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare din 21 aug. 1998, în cadrul căreia s-a hotărât să se ceară Întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe locale convocarea, la Sofia, a unui sinod panortodox extraordinar la sfârşitul lunii septembrie. Biserica schismatică ajunsese să aibă 12 ierarhi hirotoniţi necanonic de episcopi caterisiţi şi peste 130 de preoţi. O încercare de împăcare se făcuse în mai 1998, dar fără rezultat. Lucrurile s-au complicat când, la 31 oct. 1998, patriarhul schismatic Filaret al Ucrainei, împreună cu ierarhii schismatici bulgari, l-au înscăunat pe pseudomitropolitul Mihail ca patriarh al Muntenegrului, introducând schisma şi în Biserica Ortodoxă Sârbă. De asemenea, preşedintele Petăr Stoianov şi alţi membri ai guvernului i-au cerut patriarhului Maxim să demisioneze, dar acesta a refuzat.

După convorbiri cu toate Bisericile ortodoxe, s-a hotărât convocarea la Sofia a Sinodului panortodox în perioada 30 sept.-1 oct.1998, în catedrala „Aleksandr Nevski”. Astfel, la 22 sept., prin Gramata patriarhală nr.1108, patriarhul ecumenic Bartolomeu i-a convocat la acest sinod panortodox extraordinar pe Întâistătătorii Bisericilor ortodoxe locale, fiecare însoţit de câte doi ierarhi activi. Acest Sinod avea un singur punct pe agenda de lucru: înlăturarea schismei din Biserica bulgară, precum şi a situaţiilor schismatice din Biserica Ortodoxă Sârbă şi din Biserica Ortodoxă Rusă. La Sinod nu a participat Biserica Georgiei. În urma discuţiilor, ierarhii schismatici au făcut pocăinţă, fiind reprimiţi în comuniune. Au fost primiţi, de asemenea, şi preoţii şi diaconii hirotoniţi de ierarhii schismatici.

Deşi se părea că schisma a încetat, o parte a grupării schismatice a refuzat supunerea canonică. Mitropolitul necanonic Inochentie s-a autoproclamat mitropolit de Sofia şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare, fiind recunoscut de Curtea Supremă de Justiţie prin Hotărârea nr.6300/13 oct. 2000. Sfântul Sinod, în frunte cu patriarhul Maxim, a luat atitudine şi a înştiinţat toate Bisericile ortodoxe surori şi totodată a condamnat ingerinţele statului în viaţa Bisericii. În acest sens a intervenit patriarhul ecumenic Bartholomeu, care s-a adresat printr-o scrisoare preşedintelui Petăr Stoianov.

Biserica Ortodoxă Bulgară îşi caută liniştea şi unitatea, având nădejde că în noua situaţie politică, fiind premier fostul rege Simeon de Saxa Coburg-Gotha, se va ajunge la înţelegere.

VI. Biserica Ortodoxă Greacă

Biserica Ortodoxă Greacă în secolul XX

La începutul secolului XX, Europa trecea prin schimbări profunde, datorită grupării forţelor politico-militare pe baza unor interese economice majore. Formarea blocurilor militare a generat o serie de tensiuni politice internaţionale ce deveneau vizibile în zonele de interese. De asemenea, unele discontinuităţi etnico-culturale întreţineau lipsa de toleranţă şi armonie. Conflictele europene, mai cu seamă războaiele balcanice (1912-1913), au influenţat viaţa socială şi politică a popoarelor din Balcani. Într-o asemenea atmosferă şi chiar mai tensionată, ţinând cont de primul război mondial, şi-au împlinit chemarea mitropoliţii Atenei. Europa central-răsăriteană a suferit în mod deosebit din cauza celui de-al doilea război mondial, când Grecia a trebuit să lupte împotriva agresiunii italo-germane. Numeroşi clerici au luptat în Grecia împotriva trupelor de ocupaţie, unii dintre ei fiind martiri ai Bisericii şi ai neamului. La încheierea războiului, această parte a Europei a fost împărţită în zone de

influenţă, majoritatea favorabile Rusiei, care a ajuns să controleze viaţa politică şi social-economică a unor state ce au căzut astfel sub influenţa comunismului. Din fericire, Grecia a intrat sub protecţia Europei apusene şi nu a cunoscut regimul totalitar comunist.

În prima parte a secolului XX-lea, viaţa politică a Greciei a fost marcată de Partidul Liberal şi de activitatea politică şi diplomatică a lui Venzelos. Fost prim-ministru în anii 1910-1915 şi 1917-1920, Venzelos a contribuit la promovarea Greciei în spaţiul balcanic, mai ales după încheierea conflictelor din zonă, în 1913. A fost unul dintre cei ce au încurajat încheierea unei înţelegeri între statele din zona Balcanilor. Constituirea Înţelegerii Balcanice avea ca scop păstrarea unei armonii între popoarele sud-est europene.

După încheierea conflictului cu Turcia şi realizarea schimbului de populaţii, Grecia a avut ca prioritate integrarea refugiaţilor din Asia Mică. Integrarea acestora a fost deosebit de grea, mai cu seamă din cauza crizei economice mondiale din anii 1928-1933, care a afectat drastic economia greacă358.

Deşi republică cu tendinţe clare liberale, Constituţia din 1927 era mai puţin liberală decât cea monarhică, din 1911. Criza politică din 1932 a dus la instalarea unei instabilităţi politice majore. Sub presiunea politică, Venzelos a fost nevoit în cele din urmă să se refugieze în Franţa, iar alegerile parlamentare au fost câştigate de regalişti, care l-au readus în ţară pe George al II-lea, care trăise în exil la Bucureşti şi Londra. Regele l-a numit ca prim-ministru pe Metaxas, care, treptat, a instaurat o dictatură asemănătoare cu cea a lui Salazar, în Portugalia. Ca ideologie, regimul lui Metaxas s-a bazat pe o sinteză a civilizaţiilor greceşti: antichitate, elenism, Bizanţ şi glorificarea virtuţilor naţionale, a familiei şi a religiei, care avea un rol major în viaţa tuturor grecilor. În plan economic s-a resimţit înfiltrarea puternică – ca de altfel şi în Balcani – a capitalului german. În 1939, o dată cu ocuparea Albaniei de către Italia, situaţia Greciei a devenit deosebit de grea, dar ea nu a renunţat la politica sa probritanică, iar în război a luptat împotriva armatelor italiene şi germane359.

Din secolul al XIX-lea, Grecia a cunoscut o serie de transformări politico-sociale deosebite, care au creat premisele statului modern. Revoluţia greacă declanşată în 1821 s-a încheiat cu recunoaşterea independenţei Greciei prin Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829). Astfel, în 1830 s-a constituit statul grec, care în 1832 s-a declarat regat, o dată cu întronizarea lui Othon I (1832-1862), din dinastia de Bavaria. Din 1834, Atena a devenit capitala tânărului stat. În desfăşurarea acestor evenimente, un rol important l-a avut şi Biserica Ortodoxă. Clerul grec s-a manifestat foarte activ în anii Revoluţiei, devenind chiar factor conducător în anumite împrejurări. De altfel, revoluţia greacă a avut şi un puternic caracter religios, ca luptă a creştinilor împotriva musulmanilor. Ideea recreării Imperiului bizantin era încă trează în sufletele multor greci. După dobândirea independenţei, şi statutul Bisericii Greciei s-a modificat. Chiar din timpul conducerii lui Ioan Capodistria (1776-1831), preşedinte al guvernului Greciei între anii 1827-1831, s-a exprimat dorinţa unei separări a Bisericii Greciei de Patriarhia de Constantinopol, aflată încă sub dominaţie otomană. Pe această cale se gândea că autoritatea otomană nu mai poate să se manifeste sub nici o formă asupra grecilor independenţi. Un sinod compus din 33 de episcopi întruniţi la Navplio în 15/27 iulie 1833 a proclamat la 23 iulie/4 august 1834 autocefalia Bisericii Greciei360. Acest act a fost văzut diferit de unii dintre greci, care l-au interpretat ca fiind o formă de schismă şi au luptat pentru refacerea legăturii cu Patriarhia Ecumenică. Mai târziu, prin mijlocirea Rusiei, s-a ajuns la un acord cu Patriarhia de Constantinopol, care a recunoscut, prin Tomosul Sinodal din 29 iunie/11 iulie 1850 acordat de patriarhul Antim IV (1840-1845; 1848-1852), autocefalia Bisericii Greciei, întărită de guvernul grec prin legea din 9/21 iulie

358 Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804-1945, trad. Andreea Doica, Ed. Polirom, Bucureşti, 2002, p.273.359Ibidem, p.276.360 Hrisostom Papadopoulos, Ιστορία της Εκκλησίας της Ελλάδος, Atena, 1920, vol.I, p.303. Legea organică pentru proclamarea independenţei Bisericii Greciei, din 1833, cuprindea următoarele prevederi: şeful Bisericii este regele; Sfântul Sinod este compus din cinci episcopi numiţi de guvern, ceilalţi episcopi fiind supuşi autorităţii acestui sinod; după modelul bisericesc rusesc, exista epitropul regal, care superviza toate acţiunile Sfântului Sinod; episcopii sunt numiţi de guvern, la propunerea Sinodului. Această lege bisericească a căpătat un caracter constituţional prin Constituţia greacă din 1844.

1852361. La recunoaşterea autocefaliei, un rol special l-a avut Misail Apostolidis, care a păstorit ca mitropolit al Atenei în 1861.

Biserica Greciei trece prin schimbări organizatorice deosebite în 1864, o dată cu anexarea Insulelor Ionice, cedate de Anglia, după ajungerea pe tronul Greciei a regelui George I (1863-1918). Aceste insule s-au aflat până în 1797 sub dominaţia Veneţiei, iar în perioada 1797-1814, sub controlul Franţei napoleoniene. După înfrângerea Franţei, Insulele Ionice au devenit posesiune engleză. Ele aveau cinci mitropolii şi două episcopii, care au intrat în componenţa Bisericii Greciei începând din 1866, însă nu fără o serie de dispute serioase iscate de partizani ai Patriarhiei Ecumenice.

Grecia cunoaşte o nouă modificare a graniţelor prin Tratatului de la Berlin din 1/13 iulie 1878, în urma căruia Tessalia şi Epirul de Sud s-au unit cu Grecia. Din acest teritoriu, cinci episcopii şi cinci mitropolii au intrat sub jurisdicţia Atenei în anul 1881. Ca urmare a acestor transformări, în 1882 a fost adoptată o nouă administraţie bisericească, ce cuprindea 40 de eparhii, adică o mitropolie cu reşedinţa la Atena, 17 arhiepiscopii şi 22 de episcopii. Însă această organizare a fost modificată mereu.

În urma dialogului cu Patriarhia Ecumenică, la 8/21 martie 1908 s-a semnat un acord între guvernul Greciei şi Patriarhia Ecumenică, în urma căruia Biserica Greciei îşi extindea jurisdicţia asupra comunităţilor greceşti din Europa şi din cele două Americi, în afară de Veneţia şi Muntele Athos. Acest acord a fost revocat la 1/14 martie 1922, când patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921-1923) a supus toate comunităţile din diaspora jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice.

O nouă modificare a teritoriului statului grec s-a produs în 1913, când insula Creta a fost anexată Greciei. Ierarhia ortodoxă din Creta a rămas însă sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice până în 1967, când Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol, în frunte cu patriarhul Atenagora I (1949-1972) i-a acordat autonomie bisericească362. De asemenea, în urma războaielor balcanice (1912-1913), după semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913), Grecia a dobândit sudul Macedoniei şi vestul Traciei. Însă Patriarhia Ecumenică şi-a menţinut jurisdicţia bisericească în aceste teritorii până în 1928, când cele 40 de mitropolii locale au revenit Greciei.

Insulele Dodecanezului, aflate lângă coastele Asiei Mici, intră în componenţa Greciei prin Pacea de la Paris din 10 februarie 1947. Cele patru mitropolii din aceste insule – Rodos, Leros-Calymnos, Cos şi Carpatos-Cassos – au intrat sub jurisdicţia Atenei.

După încheierea primului război mondial, prin Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, Grecia primea Smirna şi teritoriul din jur, precum şi malul european al Dardanelelor, pe care însă le pierde în urma războiului greco-turc (1919-1922), în care Grecia este înfrântă. În urma Tratatului de la Lausanne din 1923, Grecia rămâne la configuraţia teritorială de astăzi363.

Organizarea bisericească a Greciei a cunoscut şi ea o dezvoltare treptată. La 31 decembrie 1923, statul grec promulgă noul statut religios al Bisericii Greciei, în care se face precizarea că mitropolitul Atenei are titulatura de „arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii”364. Statutul mitropolitului Atenei 361Legea organică pentru Sfântul Sinod al Greciei, ca şi cea din 1833, prevedea ca administraţia şi conducerea Bisericii să revină regelui. Se păstra, de asemenea, funcţia de epitrop regal, având aceeaşi autoritate. Această lege capătă un caracter constituţional prin Constituţia greacă din 1864, validată de regele George I, şi prin cea din 1911. Legea bisericească din 1852 a rămas valabilă până în 1923.362 T. Venery, ΕκκλησίαΚρήτης, în „ΜεγαληΕλληνικηΕγκυκλοπαιδεία”, vol.XV, 1931, p.196. Creta a aderat la statul elen în urma războaielor balcanice, deşi era administratăde principele Gheorghe al Greciei, care avea statutul de înalt comisar al Puterilor europen din 1898. Organizarea bisericească era reglementată printr-o lege din 20 decembrie 1900, Legea Bisericii Greciei din 1928 nu se aplica Cretei, care avea un regim de autonomie religioasă. În Creta, jurisdicţia canonică continuă să fie exercitată de Patriarhia Ecumenică până în 1967, când Creta intră sub jurisdicţia bisericească deplină a Greciei.363 Theodore Chartomatsidis, L’ Eglise autocephale de Grece. Son evolution historique de 1833 a sa situation actuelle, în “Contacts”, nr. 197, 2002, p. 7-23 364 K.M. Rally, Εγχειρίδιον του Εκκλησιαστικου Δικαιου, Atena, 1927, p.15. Legea organică a Bisericii Autocefale a Greciei aduce modificări substanţiale, prin desfiinţarea sinodului celor cinci ierarhi cu autoritate absolută în episcopatul grec, această autoritate fiind acordată Sfântului Sinod, compus din toţi ierarhii. Se stipulează că întrunirea Sfântului Sinod va avea loc o dată pe an. Este restrânsă autoritatea epitropului regal. Această lege nu a fost pe placul puterii politice, care a suspendat-o în 1925 şi a instituit, cu puteri sporite, un sinod permanent compus din şapte ierarhi. Legea bisericească din 1928 reglementează şi modul de funcţionare a ierarhiei şi jurisdicţiei canonice a Patriarhiei Ecumenice în teritoriile încorporate de Grecia în 1912, după războaiele balcanice. Prin legea din 1928, o parte a teritoriilor greceşti sunt autocefale,

este acum precizat mai clar decât în decretele 200 şi 201 din 1852, care îl recunoşteau pe mitropolitul Atenei ca preşedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei. Prin legea bisericească din 1923, Bisericii Greciei i se conferă un caracter constituţional. Legea 671 din 1943 precizează constituţionalitatea organizării Bisericii Ortodoxe a Greciei, condusă de Sfântul Sinod. Sinodul Permanent are sediul la Atena şi răspunde de rezolvarea problemelor curente. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei se întrunea o dată la trei ani, dar pentru urgenţe exista şi posibilitatea unei întruniri extraordinare. În noiembrie 1958, mitropolitul Teoklitos, Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii, sublinia în faţa Sfântului Sinod că, pentru o mai bună funcţionare, este necesară întrunirea acestuia cel puţin o dată pe an. Potrivit legilor bisericeşti elene, Sinodul permanent este format din 12 membri.

În 1960, Biserica Greciei era compusă din Arhiepiscopia Atenei, 33 de mitropolii din Biserica Autocefală Greacă veche şi încă 33 de mitropolii din Biserica Greacă nouă, adică din scaunele arhiereşti din teritoriile dobândite de Grecia de la Imperiul otoman şi aflate în fosta jurisdicţie canonică a Patriarhiei Ecumenice. Biserica Cretei şi-a păstrat în continuare o autonomie bisericească, având în 1954 un număr de aproximativ 700 depreoţi şi biserici în cele opt eparhii. Clerul grec a fost şi este remunerat de stat şi are drepturi de asigurare a pensiei prin Casa de Pensii a Clerului Grec. Candidaţilor la hirotonie li se cerea ca, pe lângă studiile liceale, să aibă absolviţi şi doi ani de pregătire teologică elementară. Preoţilor din oraşe li se impunea absolvirea Facultăţii de Teologie de la Atena sau Tesalonic. Parohiile erau conduse de Consiliul parohial, în frunte cu preotul. În cadrul mitropoliilor exista Consiliul Mitropolitan. Averile mânăstirilor erau administrate de Consiliul de Administrare a Averilor Bisericii. De asemenea, o serie de mitropolii se aflau, către 1960, sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice (Mitropolia de Rodos, Mânăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Patmos, Sfântul Munte Athos, Mânăstirea „Sfânta Anastasia” din Kalkidia, Mânăstirea Vladoton din Tesalonic.)

Biserica Greacă a acordat întotdeauna o mare atenţie vieţii duhovniceşti şi s-a îngrijit de o buna educaţie religioasă a clerului şi credincioşilor. Viaţa spirituală din Grecia modernă şi contemporană a cunoscut momente de dificultate. Cele patru secole de dominaţie otomană au avut consecinţe deosebite asupra Bisericii Ortodoxe. Iar din secolul al XIX-lea, ca urmare a iluminismului european, pe lângă această moştenire, se face simţit tot mai mult un curent antireligios. Nu trebuie omise nici propaganda şi prozelitismul sectar. Totuşi, trăirea duhovnicească a credincioşilor a fost puternic susţinută de numeroase mişcări creştine şi fundaţii filantropico-religioase în care era implicată direct intelectualitatea ortodoxă greacă. Din perioada interbelică, încep să funcţioneze, cu rezultate deosebite, şcolile catehetice structurate după sistemul şcolar laic. În consolidarea vieţii duhovniceşti un rol principal l-au avut publicaţiile bisericeşti, periodicele şi posturile de radio365. În activitatea filantropică s-au remarcat aşezămintele pentru copii şi bătrâni.

Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, pregătirea teologică a clerului începe să se facă în şcoli teologice, dar în special la Facultatea de Teologie de la Atena, înfiinţată în 1837. În 1833, la proclamarea autocefaliei Greciei, doar un număr neînsemnat de preoţi ştiau să scrie. În 1844, fraţii Rizarion au înfiinţat un seminar pentru pregătirea clericilor, însă absolvenţii acestuia erau prea puţini pentru a asigura nevoile duhovniceşti ale Bisericii. Statul a înfiinţat în 1856 câteva seminarii, care însă, din lipsă de fonduri, nu au funcţionat decât pentru scurtă vreme. Din 1918, Seminarul Rizarion a început să pregătească preoţi şi învăţători. În 1926 s-au înfiinţat zece seminarii care au activat doar până în 1931. Din cauza unei permanente nevoi de preoţi, Biserica Greciei a fost nevoită să accepte la hirotonie şi candidaţi cu o pregătire redusă, cei mai mulţi având doar şcoala primară.

iar o altă parte, sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice. Episcopii din noile eparhii trebuie să fie recunoscuţi de Patriarhia Ecumenică şi să-l pomenească pe patriarh. Legea organică a Bisericii autocefale a Greciei, din 1931, aduce modificări care nu au ajutat la o mai bună funcţionare a Bisericii: Sfântul Sinod urma să se întrunească din trei în trei ani, iar în şedinţe extraordinare ori de câte ori era nevoie, prin convocarea Ministerului Cultelor, la cerinţa Sinodului restrâns sau a unei treimi dintre episcopi. Sinodul permanent era compus din 12 ierarhi, în frunte cu arhiepiscopul Atenei. La şedinţele acestui sinod ia parte şi Epitropul statului, dar cu o autoritate restrânsă.365 Evanghelos D. Theodoron, The Church of Greece, Atena, 1959, p.28-29.

În privinţa alegerii episcopilor, respectiv a mitropoliţilor, legea din 1931, modificată şi completată în 1932, este foarte clară. La vacantarea unui scaun episcopal, preşedintele Sinodului permanent anunţă vacantarea şi cere episcopilor propuneri de candidaţi.Candidaţii trebuie să fie cetăţeni greci fără abateri morale, cu vârsta peste 35 de ani, dar nu mai mult de 55 de ani, licenţiaţi în teologie, remarcaţi prin scrieri teologice sau predică. Alegerea arhiepiscopului Atenei se făcea de către toţi ierarhii, în catedrala din Atena, în prezenţa ministrului cultelor366.

Legile bisericeşti din 1931-1932 conţin două aspecte lăudabile: alegerea preoţilor de către enoriaşi şi pensionarea preoţilor la vârsta de 75 de ani. De asemenea, pentru întărirea activităţii catehetice au fost rânduiţi preoţi predicatori, iar pentru cântarea bisericească, un specialist supraveghetor.

De un statut special s-a bucurat Muntele Athos. Prin articolul 13 al Tratatului de la Lausanne se recunoaşte dependenţa politică a Muntelui Athos de statul grec, care are obligaţia de a garanta drepturile comunităţilor monahale athonite. O comisie înfiinţată de statul grec în 1924 a început codificarea într-o singură lege a canoanelor athonite. A fost întocmită o Constituţie organică a Sfântului Munte în care este stabilit regimul aghioritic autonom. Muntele Athos este guvernat de Sfânta Comunitate, formată din 20 de monahi, câte unul din fiecare dintre cele 20 de mânăstiri suverane. Această adunare are putere legislativă şi judecătorească. Puterea executivă este exercitată de Sfânta Intendenţă, formată din patru membri proveniţi din mânăstirile suverane, numiţi la fiecare cinci ani. Sfântul Munte Athos rămâne însă sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice367.

Patriarhia Ecumenică îşi întinde jurisdicţia canonică şi asupra Exarhatului de Patmos, condus de egumenul Mânăstirii „Sf. Ioan Teologul”, şi peste mânăstirile „Sf. Anastasia Pharmacolythia” şi Vladoton. Prin intermediul acestora se păstrează o legătură permanentă între ierarhia ortodoxă din Grecia şi Patriarhia de Constantinopol.

În viaţa duhovnicească a credincioşilor greci un rol esenţial l-au avut şi în au şcolile catehetice. Deşi religia ortodoxă este cunoscută de tineri de la orele de religie din şcolile de stat, mulţi dintre aceştia participă şi la activităţile catehetice duse de preoţii de parohie, care cunosc mai bine cerinţele spirituale ale propriilor enoriaşi. În consolidarea vieţii spirituale, înfiinţarea fundaţiei Apostoliki Diakonia, ca organizaţie catehetică, a marcat un moment deosebit. Publicaţiile cu caracter religios ortodox au devenit tot mai numeroase, cu ţintă direct la diferitele categorii sociale. O serie de mari teologi greci au surprins, în lucrări de valoare, importanţa unor mişcări religioase în viaţa poporului grec. Facultăţile de Teologie din Atena şi Tesalonic au atras permanent studenţi din ţările ortodoxe, dar şi din Asia, Africa şi America. În scopul păstrării unor contacte serioase între teologii ortodocşi, în 1936 a fost organizat la Atena primul Congres panortodox de teologie.

Biserica Ortodoxă Greacă şi-a format, în timp, şi un serios sistem filantropic, prin înfiinţarea de orfelinate şi societăţi pentru protecţia minorilor. Un rol aparte în viaţa spirituală a grecilor l-a avut organizaţia Zoi, fondată în 1907 de arhimandritul Eusebios Matthopoulos (†1929), care s-a preocupat de propovăduirea cuvântului Evangheliei şi de sprijinirea şcolilor duminicale. Este demn de semnalat faptul că, în preajma anului 1960, mişcarea Zoi avea implicate în frecventarea şcolilor duminicale aproximativ 150.000 de persoane.

5.1. Teologi greaci şi ierarhi de seamă în secolul XX

Teologia ortodoxă greacă a înflorit începând cu secolul al XIX-lea, când s-au afirmat mari clerici precum Teoklitos Farmakides (†1860), Constantinos Oiconomos (†1857), profesorul C. Kontogonis (†1878) şi N. Damalas (†1892). Facultatea de Teologie din Atena a fost înfiinţată şi s-a dezvoltat după

366 Gheorghe Cronţ, Legislaţia bisericească din Grecia, Bucureşti, 1936, p.8-9.367 Theodore Chartomatsidis, L’ Eglise autocephale de Grece. Son evolution historique de 1833 a sa situation actuelle, în “Contacts”, nr. 197, 2002, p. 20

modelul universităţilor germane şi a promovat o teologie „academică”, având ca exemplu teologia apuseană, îndepărtată oarecum de viaţa bisericească. Acest fenomen este tot mai clar şi mai prezent în teologia greacă în secolul al XX-lea. Teologii Zikos Rosis, Hristou Androutsos şi P. Trembelas au rămas fideli stilului scolastic. Congresul internaţional de teologie ortodoxă de la Atena din 1936 a demonstrat necesitatea revenirii teologiei la scrierile Sfinţilor Părinţi. Precizările acestui congres au găsit ecou în operele unor valoroşi teologi precum Ioannis Karmiris, Ioannis Romanidis şi Ioannis Zizioulas368. În ultimul timp se observă o viziune înoitoare în abordarea studiului teologiei care ar trebui să preocupe toate scolile de teologie ortodoxă.369

Într-un asemenea climat politic, Biserica şi-a adus contribuţia sa prin clerici, preoţi şi episcopi, care s-au implicat direct în lupta pentru păstrarea identităţii naţionale. Dintre ierarhi, îi prezentăm pe mitropoliţii Atenei şi arhiepiscopi ai Greciei care au reprezentat cu cinste Biserica Greacă.

Mitropolitul Teoklitos Minopoulos(1902-1917; 1920-1922) provenea dintr-o familie din Epir, din rândul soulioţilor. S-a născut în localitatea Tripoli în 1848 şi a primit la botez numele Teodor. După absolvirea gimnaziului s-a retras la mânăstire. Iubitor de carte, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Atena, după care a fost călugărit şi hirotonit diacon. La terminarea studiilor a fost numit director al Seminarului din Tripoli. Pentru o scurtă perioadă a studiat în Germania. Alesele sale calităţi l-au ajutat să fie numit şi hirotonit episcop de Monemvasia şi Sparta, unde a păstorit zece ani (1892-1902). Ca episcop, a reuşit să reorganizeze episcopia şi să introducă o viaţă duhovnicească.

La 4 nov.1902, mitropolitul Atenei, Procopie al II-lea Oikonomidis a demisionat din cauza puternicii propagande protestante evanghelice şi a conflictului generat de traducerea Sfintei Scripturi în limba greacă modernă. Sfântul Sinod l-a ales ca mitropolit şi arhiepiscop pe Teoklitos Minopoulos, care şi-a început păstorirea în condiţii dificile, din cauza conflictului cu prozelitismul protestant, dar şi cu Patriarhia Ecumenică. Pe plan politic, păstorirea lui Teoklitos a fost afectată de războaiele balcanice, de primul război mondial, de conflictul cu Turcia, dar şi de imixtiunea puterii politice în viaţa Bisericii370. Neînţelegerile cu puterea politică au devenit tot mai clare şi au culminat în 1916, când Biserica a condamnat regimul politic al primului-ministru Elefterios Venzelos. La intervenţia politicienilor, mitropolitul a fost demis în 1917. A revenit ca mitropolit în 1920, când a avut loc o reconciliere cu puterea politică şi când a fost înlăturat actul din 1917. În lipsa mitropolitului, în anii 1917-1920 a păstorit ca mitropolit Meletie Metaxakis, care avea bune relaţii cu puterea politică.

Conflictul greco-turc a marcat viaţa bisericească, fiind încurajat naţionalismul grec şi revehiculată ideea reînfiinţării Imperiului Bizantin, cu capitala la Constantinopol. Acum a fost canonizat, proclamat ca sfânt, fostul patriarh ecumenic Grigorie al V-lea, ale cărui sfinte moaşte se găsesc în catedrala mitropolitană din Atena.

Mitropolitul Teoklitos nu era de acord cu pretenţiile Patriarhiei Ecumenice de a-şi întinde jurisdicţia peste grecii din diaspora. Tensiunile ivite în 1908 s-au stins treptat, iar Patriarhia Ecumenică a devenit conducătoare a diasporei.

O puternică răscoală izbucnită în 1922 a afectat întreaga Grecie, iar sub presiunea politico-socială regele Constantin a fost înlăturat. În acelaşi timp a părăsit scaunul mitropolitan şi Teoklitos, care s-a retras la Mânăstirea Petraki, unde a murit în 1931371.

Mitropolitul Meletie Metaxakis (1918-1920). Un ierarh cu o personalitate deosebită, care a ajuns patriarh ecumenic (1921-1923), patriarh al Alexandriei (1926-1935), după ce a fost mitropolit de Kition în Cipru (1910-1918) şi mitropolit al Atenei (1918-1920). Născut în 1871 în Creta, a primit la botez numele de Emanuel. După ce a primit primele învăţături în localitatea natală, s-a îndreptat către

368 Christos Yannaras, Theology in present – day Greece, în „ St. Vladimir’s Theological Quarterly”, vol. 16, nr. 4/1972, p. 195-214 369 Dimitrie Tselenchidis, Teologia ortodoxă şi învăţământul superior astăzi, trad. Pr. Gheorghe Holbea, în “Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă”, Universitatea Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2004, p.291.370Arhiepiscopul Teoklitos a avut o atitudine dură faţă de Sfăntul Nectarie din Eghina, canonizat în 1961 şi recunoscut ca sfânt tămăduitor.371 Hrisostom Papadopoulos, Η Εκκλησια Αθηνων, Atena, 1928, p.101-105; G. Konidari, Ιστορια της Ελλαδος, Atena, 1938, p.232.

Ierusalim, unde a urmat cursurile Seminarului „Sf. Mormânt”, cu sprijinul unui unchi al său, ce era egumenul Mânăstirii „Sf. Nicolae”. Patriarhul Antiohiei, Spiridon (1894-1898) l-a călugărit pe Emanuel, care a luat numele de Meletie, şi la hirotonit diacon.

Meletie a urmat cursurile Facultăţii de Teologie „Sf. Cruce” din Ierusalim, iar după absolvirea lor, în 1900, a revenit în Antiohia, unde patriarhul Spiridon demisionase. Din această cauză s-a întors la Ierusalim, unde patriarhul Damian (1897-1931) l-a numit secretar patriarhal şi secretar al Frăţiei „Sf. Mormânt” (1903-1909). Meletie s-a implicat în organizarea şcolilor ortodoxe, dar cea mai importantă realizare a sa rămâne înfiinţarea tipografiei „Sf. Mormânt” şi a periodicului bisericesc ΝέαΣιων(1904). În 1903 şi 1905 l-a vizitat pe patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925), primind un ajutor financiare pentru Frăţia „Sf. Mormânt”. În 1906 a vizitat Austria şi Rusia, pentru a organiza proprietăţile din aceste zone ale Patriarhiei Ierusalimului. În 1907, Meletie participă împreună cu o delegaţie la o importantă întrunire în Cipru. La această întrunire îl reîntâlneşte pe Fotie al Alexandriei, cu care pune bazele revistelor teologice „ΕκκλησιαστικοςΦαρος” şi „Παυταινος”, sub îngrijirea profesorului Grigore Papamihail, de la Facultatea de Teologie „Sf. Cruce”. Meletie a înfiinţat şi periodicul „ΠαλαιστινειοςΚηρυξ”, cu ajutorul arhimandritului Hrisostom Papadopoulos, viitorul mitropolit al Atenei.

În 1910, Meletie a fost ales mitropolit de Kition în Cipru, unde a păstorit opt ani şi a reuşit să înfiinţeze Seminarul Teologic şi revista „ΕκκλησιαστικοςΚηρυξ”. Din cauza războaielor balcanice, Meletie a vizitat Atena, unde s-a discutat situaţia ortodocşilor din Grecia, Bulgaria, Serbia, dar şi despre jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice după schimbările produse în zona sud-dunăreană în urma hotărârilor Tratatului de la Bucureşti. Ca urmare a morţii patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea (1912), la întrunirea de la Atena (1913) s-a propus ca patriarh ecumenic să fie ales Meletie.

Conflictul izbucnit între mitropolitul Teoklitos al Atenei şi guvernul liberal al lui Elefterios Venzelos a dus la demisia mitropolitului. În locul său este numit Meletie Metaxakis (1918-1920), ce a avut ca prioritate a pastoraţiei sale ajutorarea săracilor şi a orfanilor, pentru care a înfiinţat şi un orfelinat. S-a preocupat de situaţia grecilor din America, care din 8 martie 1908, printr-un Tomos al patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea erau sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Ca urmare a încetării tensiunilor provocate de imixtiunea puterii politice în viaţa bisericească, în 1920, fostul mitropolit Teoklitos a revenit la Atena. Astfel, mitropolitul Meletie s-a retras şi s-a stabilit în America, unde a contribuit esenţial la organizarea Arhiepiscopiei ortodoxe greceşti din America. În 1921 a pus bazele Seminarului ortodox „Sf. Atanasie”.

La încheierea primului război mondial, situaţia Patriarhiei Ecumenice era dificilă, deoarece patriarhul Gherman al V-lea (1913-1918), sub influenţa autorităţilor otomane, a cerut ortodocşilor greci să sprijine politica agresivă a Turciei şi Puterilor Centrale. Înfrângerea Turciei a determinat şi retragerea patriarhului Gherman. În noua situaţie, a fost propus din partea Antantei un nou ierarh, fiind ales Meletie, a cărui întronizare s-a făcut în 1922. A rămas în această funcţie până în 1923, la semnarea Tratatului de la Lausanne, când, din cauza revoltei lui Kemal Atatürk, a fost nevoit să demisioneze, la 20 sept. 1923, şi se retragă la Sfântul Munte Athos. Ca patriarh ecumenic, a înfiinţat Mitropolia Tiatirei, a Europei de Vest, cu sediul la Londra (1922), şi Mitropolia Australiei. De asemenea, a încurajat legăturile cu anglicanii, recunoscând hirotonia anglicană (1922), întrunirea unui sinod panortodox şi iniţierea unei mişcări ecumenice.

Fostul patriarh Meletie s-a retras la Atena, unde în 1926, după moartea patriarhului Fotie, a fost ales patriarh al Alexandriei. În timpul păstoririi sale (1926-1935), a reorganizat patriarhia şi i-a dat un nou avânt. A reorganizat Seminarul „Sf. Atanasie”, a înfiinţat tipografia patriarhală, Dicasteria, şi a organizat misiuni ortodoxe în Africa. Preocupat de întărirea legăturilor între Bisericile ortodoxe, s-a implicat în organizarea întrunirii panortodoxe de la Vatoped. Teolog cu deosebită pregătire, Meletie a fost şi autorul unor lucrări de valoare, dintre care remarcăm: ΤοΑγιουΟροςκαιηρωσικήπολιτικήενΑνατολη, Atena, 1913, o lucrare istorică ce prezintă politica

bisericească dusă de Rusia în Balcani şi raporturile cu celelalte Biserici ortodoxe. Patriarhul Meletie rămâne unul dintre cei mai mari ierarhi greci şi o strălucită personalitate372.

Mitropolitul Hrisostom Papadopoulos (1923-1938). Păstoreşte Biserica Ortodoxă Greacă într-o perioadă destul de dificilă pentru poporul grec, din cauza aventurii asiatice din anii 1920-1923 soldate cu o zdrobitoare înfrângere. Angajat în refacerea morală a poporului grec, mitropolitul Hrisostom s-a ridicat cu demnitate la nivelul cerinţelor vremii, rămânând în memoria Bisericii Greciei ca unul dintre cei mai mari ierarhi.

Hrisostom Papadopoulos s-a născut la 1 iulie 1868 într-o localitate din peninsula Galipoli. A urmat primele studii în localitatea natală, apoi la renumita Şcoală a Neamului (1884-1887) din Constantinopol. Şi-a continuat studiile la Şcoala Teologică a Crucii din Ierusalim (1887-1888) şi la Şcoala din Smirna (1888-1889). Studiile teologice le-a completat la Facultatea de Teologie din Atena (1889-1891), unde a fost remarcat ca un student deosebit. Recomandat reginei Olga, a primit o bursă de studii la Academia Teologică din Kiev (1891-1893) şi la Academia Teologică din Petersburg, primind diploma teologică în 1895, cu teza ΠεριτηςκοινωνικηςκαιθρησκευτικηςκαταστασωςτηςχριστιανικηςκοινωνιαςκατατατελητουΔ’ καιταςαρλαςτουΕ’ αιωνοςκατατουΑγιονΙωαννηςτουΧρισοστομου. După absolvire, s-a stabilit la Ierusalim, unde a activat ca profesor la Şcoala teologică „Sf. Cruce”.

Pentru alesele sale calităţi, la 28 mai 1900 a fost hirotonit diacon, iar la 14 septembrie 1900 preot şi arhimandrit. A fost profesor al Seminarului Teologic „Sf. Cruce” în perioada 1895-1909, fiind cunoscut în lumea greacă şi în străinătate. Din cauza unor neînţelegeri, a părăsit Ierusalimul şi s-a oprit la Alexandria, unde a fost paroh al bisericii „Bunavestire” şi şef al comunităţii greceşti (1909-1911).

Numit profesor şi director al Seminarului Rizarion (1911), se stabileşte la Atena. Activitatea sa ştiinţifică şi didactică l-a desemnat drept cel mai potrivit pentru a fi profesor la Facultatea de Teologie (1914). Împreună cu mitropolitul Meletie Metaxakis a vizitat în 1918 Anglia, în vederea unei apropieri de Biserica Anglicană.

Hrisostom Papadopoulos s-a remarcat prin erudiţia şi activitatea sa ştiinţifică. La înfiinţarea Academiei Elene, în 1926, a fost ales unul dintre primii săi membri activi. A publicat numeroase lucrări de mare valoare. Cu toate acestea, în 1923, în urma alegerii sale ca mitropolit al Atenei, a renunţat la activitatea didactică, dar a continuat să se preocupe de cercetarea istorică până la moartea sa, în 1938. Activitatea sa culturală a fost deosebit de fructuoasă, el lăsând posterităţii lucrări foarte valoroase. Dintre cele mai importante lucrări, amintim: Ιστορια της Εκκλησιας της Ελλαδος, tom I, Atena, 1920; Ιστορια της Εκκλησιας Αλεξανδρειας (62-1934), Alexandria, 1935; Ιστορια της Εκκλησιας Ιεροσολυμων, Ierusalim, 1910; Η Εκκλησια Αθηνων, Atena, 1928; Η Εκκλησια κυπρου επι τουρκοκρατιας (1571-1878), Atena, 1929; Οι Νεομαρτυρες, Atena, 1922. Unele dintre studiile mitropolitului Hrisostom au apărut şi în limbi străine. A cooperat cu o serie de periodice, dar mai ales cu revista ştiinţifică Θεολογία, care apare la Atena din 1923 şi prin grija sa373.

Ca mitropolit, a acordat o atenţie sporită misiunii filantropice pe care o are Biserica în lume, dar s-a îngrijit şi de protejarea credincioşilor în faţa prozelitismului sectar şi romano-catolic. Pentru aceasta, autorităţile statale au interzis stabilirea în Grecia a ordinului catolic al Assumpţioniştilor, care, refugiaţi din Turcia, au fost nevoiţi să vină în România.

După moartea mitropolitului Hrisostom, guvernul a întocmit o nouă lege pentru alegerea arhiepiscopului Atenei şi a mitropoliţilor Bisericii Greciei. Pe baza acestei legi, Sinodul permanent, alcătuit din 12 membri, a ales ca arhiepiscop al Atenei pe mitropolitul Hrisantos al Trapezundului.

La începutul păstoririi sale, Hrisostom a convocat – la 24 dec. 1923 – Sfântul Sinod, în care s-a aprobat o lege privind organizarea Bisericii Greciei. Acest document a fost aprobat de guvernul

372 Gherasim Konidari, ΑλεξανδρειαςΕκκλησιας, Atena, 1958, p.386-388; Hrisostom Papadopoulos, Ιστορια της Εκκλησιας Αλεξανδρειας, Alexandria, 1935, p.875-904.373 D.S. Balanos, ΧρισοστομοςΠαπαδοπουλος, 1868-1938, Atena, 1938; Ioan Konstantinidou, ΗΕκκλησιατωνΑθηνωνκατατηντριακονταπενταετιαν (1923-1957), Atena, 1961; Teodor M. Popescu, Arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos al Atenei şi al întregii Grecii, în „BOR”, Bucureşti, 1939, p.109-118.

revoluţionar al lui Plastiras la 31 dec. 1923. Prin această lege se făceau eforturi ca Biserica să scape de sub tutela politică şi a jocurilor şi intereselor de partid. Biserica a emis şi un manifest către popor în care se declara apolitică.

După războaiele balcanice (1912-1913), a luat naştere „chestiunea athonită”. Rusia a cerut ca Sfântul Munte Athos să fie supus jurisdicţiei sale, dar la conducerea lui să participe reprezentanţii tuturor popoarelor ortodoxe care au mânăstiri acolo. Tratatul preliminar de pace încheiat la Londra la 30 mai 1923 stabileşte ca Sfântul Munte Athos să intre în componenţa Greciei, cu statut de autonomie, ca republică monahală aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice374.

Arhiepiscopul Hrisantos Filippidis (1938-1941). Noua lege privind alegerea arhiepiscopului Atenei prevedea desemnarea a trei candidaţi, dintre care urma să fie ales titularul. Noua lege i-a nemulţumit pe mulţi, aşa încât s-a hotărât ca noul arhiepiscop să fie ales pe baza vechii legi. În prezenţa regelui George al III-lea, a fost ales Hrisantos, mitropolitul de Trapezund, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice în Grecia. Întronizarea s-a făcut la 18 dec. 1938. Alegerea lui Hrisantos l-a nemulţumit pe Damaschin, mitropolitul de Corint, care nu a recunoscut alegerea lui Hrisantos şi s-a considerat pe sine arhiepiscop al Atenei. Mitropolitul Damaschin a păstorit până la moarte folosindu-se de această titulatură, refugiat fiind la o mânăstire din Salamina.

Păstorirea sa a fost umbrită de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În aceste împrejurări, a încurajat poporul să lupte împotriva armatei italiene şi să apere Atena, Pireul şi împrejurimile. A fost un adversar al germanilor, dar a trebuit să renunţe la această atitudine la solicitarea guvernului grec condus de G. Tsolakoglou.

Născut în 1881 în Tracia, Hrisantos a urmat cursurile Facultăţii de Teologie de la Halki şi a fost hirotonit diacon în 1903, ca slujitor al mitropolitului Constantin de Trapezund. O dată cu alegerea ierarhului său ca patriarh ecumenic (1897-1901), Hrisant ajunge la Constantinopol. Îşi continuă studiile în Elveţia şi Germania, iar din 1911 studiază la Universitatea din Lausanne. La întoarcerea sa la Constantinopol îi slujeşte patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea (1901-1912). Participă la lupta de emancipare naţională a grecilor din Imperiul Otoman. În 1912 este desemnat exarh al comunităţii greceşti din Veneţia. Cunoscut apărător al grecilor în războaiele balcanice (1912-1913), Hrisant este ales mitropolit de Trapezund (hirotonit la 26 mai 1913). Primul război mondial, în care Turcia a fost alături de Germania, a declanşat persecuţii dure împotriva grecilor din Asia Mică. În aceste momente dramatice, Hrisant a fost alături de credincioşii săi. A cunoscut şi persecuţiile crâncene la care au fost supuşi credincioşii armeni din Imperiul Otoman, care au fost deposedaţi de bunurile lor, închişi şi ucişi. Ca urmare, după încheierea războiului, a militat pentru o cât mai bună colaborare bisericească greco-armeană şi a cerut reînfiinţarea Bisericii Georgiei (1917).

Conflictul microasiatic turco-elen din anii 1921-1922, care a afectat populaţia ortodoxă de pe teritoriul otoman, s-a soldat cu masive schimburi de populaţie. În această situaţie, Hrisant s-a îndreptat spre Atena. Meritele sale l-au desemnat în 1926 apocrisiarh al Patriarhiei Ecumenice şi a îndeplinit cu succes misiunile bisericeşti încredinţate. În această funcţie fiind, în perioada 1926-1927 a fost la Tirana pentru a analiza solicitarea ortodocşilor albanezi de a deveni autocefali. Cu această ocazie a vizitat şi celelalte Biserici ortodoxe europene. De asemenea, s-a implicat activ în organizarea întrunirii panortodoxe de la Vatoped, din 1930. În 1931 a participat, în Siria, la întrunirea pentru numirea ca patriarh al Antiohiei a lui Alexandru al III-lea. A luat parte şi la o întrunire a ortodocşilor desfăşurată la Mânăstirea Hilandar. Prin dobândirea titlului de doctor în teologie al Universităţii din Atena, Hrisantos a fost recunoscut şi ca un teolog de valoare.

Lα 5 noiembrie 1938, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei îl alege pe Hrisant ca arhiepiscop al Atenei, fiind înscăunat în decembrie, cu toate că a fost contestat de mitropolitul Damaschin de Corint. Păstorirea sa, care a durat până în 1941, a fost deosebit de dificilă, din cauza izbucnirii războiului. Arhiepiscopul Hrisantos s-a preocupat de organizarea asistenţei sociale pentru familiile soldaţilor greci aflaţi pe front375. Fiind criticat, el s-a retras, şi a fost înlocuit de mitropolitul Damaschin al Corintului.

374 Radovan N. Kazimirovici, Situaţia actuală de drept bisericesc a Bisericilor ortodoxe răsăritene, Arad, 1927, p.39-42.375 I.H. Konstantinidou, ΗΕκκλησιατωνΑθηνωνκατατηντριακονταπενταετιαν (1923-1957), Atena, 1961, p.38-45.

Şi-a continuat însă activitatea administrativă prin sprijinul pe care l-a dat arhiepiscopului Spiridon Vlahos (1949-1956).

Dintre lucrările sale, pe lângă numeroasele studii publicate în revistele bisericeşti, remarcăm lucrarea ΤοβουλγαρικονΣχισμα, apărută în 1945, în care tratează situaţia specială prin care a trecut Biserica Ortodoxă Bulgară, condamnată în 1872 de Patriarhia Ecumenică pentru filetism.

Arhiepiscopul Damaschin I Papandreou(1941-1949) provenea dintr-o familie cu puternice legături în rândul clerului, un unchi al său, pe nume Hristofor, fiind arhimandrit. Deşi tatăl său era sărac, cu ajutorul unchiului, a reuşit să urmeze mai târziu cursurile de teologie ale Universităţii din Atena.

În 1917 a ajuns secretar al arhiepiscopului Atenei şi în scurtă vreme a fost hirotonit de episcopul Eutimie Tesaliotul diacon, apoi preot. Arhiepiscopul Meletie al Atenei a apreciat calităţile sale şi l-a numit egumen al Mânăstirii Penteli. A îndeplinit misiuni diplomatice speciale din partea guvernului Greciei pentru stabilirea statutului Sfântului Munte Athos, care rămânea în componenţa statului elen. Pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate, a fost ales mitropolit al Corintului. Aici s-a ocupat de refacerea bisericii „Sf. Apostol Pavel” şi a palatului mitropolitan, dar şi de funcţionarea Seminarului Teologic. O grijă deosebită a arătat activităţii filantropice a Mitropoliei. Această activitate s-a evidenţiat în momentele dramatice prin care au trecut corintenii în 22-23 sept. 1928, când, în urma unui puternic cutremur, a fost distrusă o parte a oraşului nou, ridicat după cutremurul din 1858.

Prin străduinţele sale, a reuşit să întărească legătura cu grecii din diaspora, iar Patriarhia Ecumenică, cu binecuvântarea patriarhului Fotie (1929-1935), l-a numit exarh. A încercat şi a reuşit refacerea unităţii diasporei greceşti din America.

Grecia a trecut prin dificilele momente ale instaurării dictaturii lui Ioan Metaxas, care l-a înscăunat ca mitropolit al Atenei pe Hrisantos, fostul mitropolit de Trapezund. În semn de protest, , mitropolitul Damaschin a demisionat, gestul său fiind urmat şi de mitropolitul Iacob de Militene. Situaţia bisericească a fost tensionată şi de demisia ministrului cultelor şi al învăţământului. Biserica greacă a avut de suferit în timpul dictaturii lui Ioan Metaxas. La 17 iunie 1941, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a invalidat alegerea lui Hrisant ca arhiepiscop al Atenei, iar mitropolitul Damaschin a fost ales în postul rămas vacant. Ca arhiepiscop, a intensificat opera apostolică şi filantropică a Bisericii mai ales în anii critici ai războiului – 1942-1945. S-a îngrijit de ridicarea unei şcoli bisericeşti şi a unui cămin pentru studenţii Facultăţii de Teologie.

O activitate specială a desfăşurat în cadrul luptei de eliberare a Greciei în timpul celui de-ai doilea război mondial, îndemnând clerul grec să se implice activ în lupta antifascistă. Numeroşi preoţi au căzut victime ale răzbunărilor armatelor italo-germane. Arhiepiscopul Damaschin a făcut parte şi din Regenţa instituită în anii războiului, reuşind să conducă Biserica greacă în anii cei mai dificili prin care a trecut Grecia376.

Arhiepiscopul Spiridon Vlahos(1949-1956) s-a dovedit a fi un foarte bun conducător al Bisericii Greciei în vremurile de restrişte prin care au trecut grecii după război. Născut în Bitinia într-o familie cu origini epirote, a studiat teologia la Facultatea din Halki, pe care a absolvit-o în 1899 cu rezultate excelente. După studiile universitare, a activat ca profesor în cartierul Galata din Istanbul. În 1900 a fost hirotonit preot misionar şi arhimandrit al Mitropoliei Kavala. S-a îngrijit, ca preot, de populaţia ortodoxă greacă refugiată din cauza conflictelor din Macedonia. Apreciat pentru eforturile depuse, a fost hirotonit mitropolit de Veles şi Koniţa. Implicat în luptele antiotomane din timpul războaielor balcanice (1912-1913), a fost închis, judecat de un tribunal otoman şi condamnat la moarte, dar a fost salvat. După conflictele balcanice, a militat pentru eliberarea Epirului de Nord.

În 1916 a fost numit mitropolit de Ioannina, unde a slujit treizeci de ani. Păstorirea sa în acest oraş a fost deosebită, căci a reuşit ca în anii ce au urmat primului război mondial să ridice câteva şcoli, spitale şi azile. Izbucnirea războiului greco-turc l-a adus în fruntea preoţilor şi credincioşilor în lupta antiotomană (1921-1923). La fel de activ a fost şi în 1940, când Grecia a fost atacată de armatele

376 v. Ilie Venzeli, ΑρχιεπισκοποςΔαμασκηνος, Atena, 1952; Grigorie Konidari, Δαμασκηνος, în „ΘρησκεντικηκαιηθικηΕγκυκλοπαιδεια”, tom IV, 1964, p.916-922.

italiene. Arestat şi judecat, a fost condamnat la moarte la Arghirocastro. Devenit un simbol al luptei pentru independenţa Greciei, în 1949 a fost ales arhiepiscop al Atenei. În noua demnitate, s-a îngrijit de pregătirea intelectuală a preoţilor, de rezidirea bisericilor distruse de război, de editarea de cărţi teologice într-o tipografie bisericească, dar şi de o mai bună salarizare a clerului 377. A condus şi festivităţile prilejuite de împlinirea a 1900 de ani de la propovăduirea Evangheliei de către Sfântul Apostol Pavel în teritoriile Greciei.

Arhiepiscopul Dorotei Kottaras (1956-1957) s-a născut în anul 1888 în insula Hydra, primind la botez numele de Ioan Gheorghe. Provenea dintr-o familie de marinari, dar, în urma studiilor făcute la gimnaziul din Piure, s-a înscris la cursurile Facultăţii de Teologie din Atena. Student silitor, a urmat şi cursurile Facultăţii de drept din Lipsca, pe care le-a absolvit strălucit în 1921. Hirotonit preot în 1922, a slujit la Mitropolia de Kitiron până în 1935, când a fost hirotonit mitropolit de Larisa şi Platamon, unde a păstorit până la alegerea sa ca arhiepiscop de Atena, în 1956. Ca arhiepiscop, a trebuit să lupte împotriva propagandei catolice, deoarece se punea problema încheierii unui Concordat al Vaticanului cu statul grec. În scurta sa păstorire, a vizitat Serbia şi l-a invitat pe patriarhul Vichentie al Serbiei la Atena378. Bolnav şi după o operaţie dificilă, arhiepiscopul Dorotei n-a reuşit să organizeze Biserica greacă, deoarece a murit la 26 iulie 1957.

Arhiepiscopul Theoklitos al II-lea Panaghiotopoulos(1957-1962). Originar din localitatea Dimiţana, Theoklitos a studiat teologia la Universitatea din Atena, iar după obţinerea diplomei, în 1910, a activat ca funcţionar bisericesc. A intrat în monahism în 1914, fiind hirotonit diacon, iar în 1917 a devenit preot. În anii 1923-1924 a fost arhimandrit al Sfântului Sinod, apoi episcop-vicar al arhiepiscopului Hrisostom Papadopoulos al Atenei. În 1931 a fost numit mitropolit de Kalavrita, iar în 1944 mitropolit de Patras, unde a rămas până la alegerea sa ca arhiepiscop al Atenei, în 1957.

Ca arhiepiscop, s-a îngrijit de pregătirea pastorală a clerului şi de îmbunătăţirea vieţii acestuia. În acest scop, a înfiinţat cursuri speciale la Mânăstirea Penteli. Guvernul condus de Constantin Karamanlis a ajutat Biserica greacă, fiind mărit şi numărul ierarhilor, prin înfiinţarea, în 1960, a opt noi mitropolii379. Arhiepiscopul Theoklitos s-a îngrijit şi de o cât mai sănătoasă educaţie morală a credincioşilor greci, atraşi tot mai mult de stilul de viaţă occidental. În 1960, Biserica greacă a primit vizita patriarhului Aleksei I al Moscovei, aceasta fiind prima vizită a unui patriarh rus la Atena380. De asemenea, a reconstruit Mânăstirea Mega Spileon şi catedrala „Sf. Apostol Andrei” din Patras. A reuşit construirea palatului arhiepiscopal din Atena381.

Situaţia Bisericii a cunoscut unele schimbăriîn timpul păstoririi arhiepiscopului Iacob Vavatsos(1962-1967), deoarece la 10 noiembrie 1966 Guvernul grec a publicat Decretul de lege nr. 4589 privind rezolvarea unor probleme bisericeşti. Această lege cerea:

- validarea în timp de două luni a alegerilor şi transferărilor de episcopi.- problema ocupării scaunelor vacante şi a condiţiilor cerute candidaţilor.- retragerea din funcţie a ierarhilor la împlinirea vârstei de 80 de ani, excepţie făcând

arhiepiscopul Atenei, ales pe viaţă.- reglementarea retragerii ierarhilor incapabili să-şi îndeplinească sarcinile din cauza

bolii.377 I.H. Konstantinidou, op.cit., p.50-56; F.G. Oikonomou, Η Εν Ιωαννινοις Εκκλησια, Atena, 1966, p.50-53.378 Ioan H. Konstantinidis, Δωροθεος, în „ΘρησκεντικηκαιηθικηΕγκυκλοπαιδεια”, tom V, Atena, 1964, p.279-281.379 I.H. Konstantinidis, ΗΕκκλησιατωνΑθηνωνκατατηντριακονταπενταετιαν (1923-1957), Atena, 1961, p.59-60; „Θρησκεντικη και ηθικη Εγκυκλοπαιδεια”, tom VI, Atena, 1965, p.241-242.380 Pr.prof.dr. I. Rămureanu, Vizita Sanctităţii sale Aleksei, patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, la patriarhatele apostolice din Răsărit, la Patriarhia Ecumenică şi la Atena, în „BOR” nr.5-6, 1961, p.504-517. În timpul acestei vizite, patriarhul Rusiei a fost însoţit de IPS Pitirim, mitropolitul de Krutiţa şi Colomeea, PS Nicodim de Iaroslav şi Rostov, pr. C. Rujiţki, rectorul Academiei Teologice din Moscova, pr. Aleksei D. Ostapov, profesor la Academia Teologică din Moscova, Nicolae D. Uspenski, profesor la Academia Teologică din Leningrad, şi Mihai Dobrinin, profesor la Academia Teologică din Leningrad.381 Pr.prof.dr. Ene Branişte, Moartea şi înmormântarea arhiepiscopului Theoklitos al Atenei şi a toată Grecia, în „BOR”, nr.3-4, 1962, p.311-314.

- controlul de stat a administraţiei financiare a mitropoliilor şi mănăstirilor.- pregătirea unui proiect de cartă constituţională a Bisericii de către o comisie formată din

arhiepiscopul Atenei, patru mitropoliţi, preoţi şi personalităţi politice şi universitare cunoscători ai problemelor bisericeşti.

- problema referitoare la starea juridică şi financiară a mănăstirii istorice Arcadiu din Creta.

- încercarea de extindere a acestei legi şi în Biserica autocefală din Creta.Această lege a nemulţumit clerul, episcopatul grec solicitând formarea unei comisii care să facă

precizări şi să aducă amendamente. În urma aplicării acestei legi 14 mitropoliţi aleşi în perioada 16- 20 noiembrie 1965 au depus jurământul în faţa regelui, arhiepiscopului Atenei şi ministrului învăţământului şi cultelor. La 11 mai 1967 arhiepiscopul Atenei a fost pensionat de stat prin extinderea acestei legi şi asupra acestuia. În locul său a fost nimit Ieronim Kotzoni(1967-1974), un ierarh apreciat pentru cultura sa (a studiat în Anglia şi Germania). A fost unul dintre membrii marcanţi ai Mişcării ecumenice şi un bun profesor de drept canonic la Facultatea de Teologie din Tesalonic. A participat activ la acţiunile Mişcării „Zoe”, de revigorare religioasă a poporului. La 15 decembrie 1974 a demisionat cu aprobarea Sf. Sinod.

Noul arhiepiscop al Atenei, Serafim(1974-1998) s-a remarcat ca un foarte bun păstor pentru o Biserică ce se afla în faţa unor noi provocări ţinând cont de faptul că Grecia a devenit membră a Uniunii Europene. Născut în 1913 într-un sat din regiunea Karditza, Serafim a urmat cursurile Facultăţii de teologie din Atena. În 1938 este hirotonit diacon iar în 1942, în anii grei ai războiului, devine preot. A participat activ la rezistenţa naţională condusă de generalul Zervas. În timpul ocupaţiei germane a înfiinţat cantine pentru săraci, hrănimd zilnic peste 600 de copii în parohia unde era preot. A reuşit înfiinţare „Asociaţiei Filantropice Sfântul Luca” pentru acordarea gratuită de asistenţă medicală săracilor. În 1949 a fost ales mitropolit de Arta, iar în 1958 mitropolit de Ianina. Ca arhiepiscop al Atenei s-a implicat în organizarea Bisericii, în susţinerea asociaţiilor filantropice şi culturale, dar şi a facultăţilor de teologie. Sub păstorirea sa a fost înfiinţată publicaţia centrală bisericească „Ekklisiastiki Alitheia”şi postul de radio al Bisericii Greciei382.

Alegerea şi întronizarea la 9 mai 1998 a mitropolitului Hristodulos ca arhiepiscop al Atenei a dinamizat viaţa bisericească, acesta bucurându-se de o apreciere deosebită din partea clerului, dar şi credincioşilor. Încă de la instalare a precizat care vor fi direcţiile în care Biserica Greacă doreşte să fie prezentă:

- reorganizarea activităţii administrative, pastorale, spirituale şi misionare.- soluţionarea problemelor cu care se confruntă tineretul.- păstrarea identităţii spirituale a neamului.- acordarea de asistenţă socială prin aşezămintele sociale ce aparţin Bisericii.- formare unui punct de vedere asupra problemelor de bioetică. Prin această nouă viziune asupra misiunii Bisericii în societatea modernă, arhiepiscopul

Hristodulos a reuşit să facă Biserica foarte prezentă în viaţa socială, cu toate că puterea politică are o atitudine rezervată faţă de acţiunile acestuia. Moartea acestui ierarh în anul 2007 a fost o durere deosebită pentru clerul şi credincioşii greci.

IX. Biserica Ortodoxă Albaneză în secolul XX

a. Situaţia politico-religioasă din Bulgaria, Macedonia şi Serbia

382Pr. Constantin Coman, Trecerea la cele veşnice a P.F. Serafim, întâi stătătorul Bisericii Greciei, în BOR, nr. 1-6, Bucureşti, 1998, p. 53-55.

După războiul ruso-româno-turc (1877-1878), exarhul Antim, care participase activ la răscoala bulgarilor, şi-a înaintat demisia, pentru a fi ales un nou exarh aprobat de autorităţile otomane şi de Patriarhia Ecumenică. Astfel, a fost ales ca exarh Iosif.

Exarhul Iosif îşi avea reşedinţa la Constantinopol. Alegerea sa în 1877 a dus la o scădere a tensiunilor existente între exarh şi patriarhul ecumenic. În 1886 au fost aleşi mitropoliţii Grigorie de Rusciuk şi Clement de Târnovo. Aceştia s-au preocupat de organizarea şcolilor din Bulgaria şi Rumelia aflate sub îndrumarea Bisericii şi de ridicarea nivelului şcolar al Seminarului Teologic de la Târnovo. Treptat, ierarhia bulgară începe să se confrunte cu o tot mai puternică activitate prozelitistă protestantă. La Constantinopol funcţiona un Colegiu protestant american în care se pregăteau numeroşi tineri bulgari383. De asemenea, catolicismul activa cu succes în Niş, unde a înfiinţat o şcoală secundară şi mai multe instituţii filantropice. Serbia cunoştea tensiuni religioase după înlăturarea mitropolitului Mihail Iovaşcovici de Belgrad, de către guvernul sârb şi numirea lui Teodosie Mraovici, recunoscut de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea (1884-1886)384.

Anul 1886 aduce tulburări şi la Constantinopol, unde patriarhul Ioachim al IV-lea este tot mai contestat de adversarii săi. Ioachim nu îngăduia alegerea de ierarhi bulgari în Macedonia şi se opunea numirii unui mitropolit bulgar la Skopje. Cu toate acestea, exarhul Iosif a avut bune relaţii cu patriarhul. Ziarele greceşti îl acuzau pe patriarh de inactivitate385, iar cele ruseşti, pentru vina de a-l fi recunoscut pe Teodosie, noul mitropolit de Belgrad. După demisia sa, acesta a sfătuit Sf. Sinod să aleagă ca nou patriarh pe mitropolitul Dionisie de Adrianopol şi să-l refuze pe fostul patriarh Ioachim al III-lea, susţinut de o puternică grupare ortodoxă. Dionisie a fost ales patriarh la 18 ian. 1887 386. Aceste evenimente au influenţat situaţia religioasă din Bulgaria şi lupta aromânilor pentru un episcopat românesc în sudul Dunării, dar şi viaţa bisericească din Dobrogea, unde bulgarii doreau menţinerea unei proprii jurisdicţii bisericeşti. Istorici bulgari au învinuit politica românească din anii ’90 ai secolului al XIX-lea că a dus o activitate sistematică de desfiinţare a şcolilor şi bisericilor bulgăreşti, care în 1878 erau în număr de 60, pentru ca la sfârşitul secolului să fie doar 28. Aceştia acuzau Legea clerului din 1893 că a transformat clericii ortodocşi în funcţionari publici şi a determinat astfel închiderea bisericilor bulgare387.

Situaţia politică din Bulgaria s-a schimbat după abdicarea principelui Alexandru Battemberg, care nu mai era susţinut de ţarul Alexandru al III-lea, şi alegerea ca principe, în iunie 1887, a lui Ferdinand de Saxa-Coburg (1887-1918), la propunerea Vienei şi spre nemulţumirea Rusiei. Astfel, Bulgaria intra în sfera de influenţă a Austro-Ungariei. Alegerea lui Ferdinand a pus capăt „crizei bulgare” care ameninţa cu instaurarea unei anarhii politice388, dar a nemulţumit Rusia, care o socotea drept uzupare a tronului bulgar şi se declara împotriva Regenţei şi a Guvernului instaurat după abdicarea lui Battemberg. Adversară alegerii lui Ferdinand s-a manifestat şi Poarta, prin vizirul Mehmed Kamil Paşa389.

Lupta pentru unitatea bulgarilor s-a declanşat imediat după încheierea Congresului de la Berlin. În Bulgaria de sud s-au format comitete ale „unirii bulgarilor”, ce fuseseră divizaţi prin hotărârile politice de la Berlin. Rusia a sprijinit financiar şi material aceste organizaţii din dorinţa de a-şi menţine dominaţia în zonă cât mai mult timp. În Constituţia de la Târnovo din 1879, articolul 39, se specifica garantarea unităţii spirituale a bulgarilor în persoana exarhului390. Realizarea unirii era trecută în

383 G.P. Samurianu, Cronică bisericească, în „BOR” X, nr.15, 1887, p.1248.384Ibidem, p.1249.385Polemicile la adresa lui Ioachim al IV-lea au fost duse de ziarele greceşti Κωνσταντινουπολις, nr.126/23 iul.1886, nr.177/27 sept. 1886;Παμγγενεσια, nr.6774//22 nov.1886;Νεολογος, oct.-nov. 1886; Βυζαντις, sept. 1886.386 G.P. Samurianu, art.cit., p.1238.387 Jeko Popov, art.cit., p.41.388 v. A. Kostov, La France et la crise politique en Bulgarie (1886-1887), în „Bulgarian Historical Review”, nr.3, 1990, Sofia, p.19-32.389 B. Samardjiev, Ottoman Policy with Regard to Ferdinand’s Election to the Throne of the Bulgarian Principality , în „Bulgarian Historical Review”, nr.2, 1978, Sofia, p. 5.390 A. Pantev, E. Statelova, The Union of Bulgaria 1885, în „Bulgarian Historical Review”, nr.3, Sofia, 1985, p. 24.

programele de guvernare ale celor două partide care-şi disputau guvernarea: Liberal şi Conservator. La răspândirea ideilor unioniste un rol important l-a avut clerul ortodox bulgar. Ierarhii bulgari nădăjduiau astfel şi în realizarea unităţii religioase a Bisericii Bulgare, obligată să suporte multe îngrădiri din cauza prevederilor politice.

Formarea statelor naţionale moderne în Balcani a fost un proces ce s-a desfăşurat treptat şi care a îndepărtat Imperiul otoman din teritorii pe care le-a controlat timp de mai multe secole. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, chestiunile cretană, macedoneană şi albaneză au ajuns pe scena europeană şi au produs probleme serioase Turciei391. Ideea autonomiei naţionale avea numeroşi adepţi în rândul popoarelor ce intrau în componenţa Imperiului otoman. După Congresul de la Berlin (1878), ale cărui decizii i-au nemulţumit pe bulgari, mişcările pentru unitate ale acestora s-au desfăşurat pe două direcţii: rezistenţa armată şi lupta pentru autonomie culturală şi religioasă. Exarhul Iosif a militat în anii ’80 pentru obţinerea drepturilor religioase şi culturale în folosul populaţiei bulgăreşti din Macedonia şi Adrianopol. Exarhatul a accentuat linia unei emancipări culturale până când statul bulgar dobândea capacitatea de a impune o linie radicală în rezolvarea problemei bulgarilor care continuau să trăiască în teritoriile otomane392.

Situaţia politico-religioasă a albanezilor

Informaţiile oferite de Ami Boué, călător german de origine franceză, referitoare la situaţia Imperiului otoman la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt deosebit de importante. În Turcia europeană trăiau în această perioadă 1,6 milioane de albanezi. Colonia albaneză din Constantinopol era numeroasă şi mulţi albanezi musulmani ocupau funcţii importante în aparatul administrativ otoman. De aceea, în momentul mişcărilor de emancipare ale acestora, Imperiul otoman a acţionat cu duritate, deoarece îi considera pe toţi albanezii musulmani ca fiind turci. Divizările confesionale ale albanezilor în catolici în nord, musulmani în centrul şi sudul Albaniei şi ortodocşi la graniţele cu Grecia făceau dificilă coagularea unui front comun albanez pentru obţinerea independenţei. Rivalităţile confesionale erau alimentate de Austria, Italia şi Grecia. În 1845, obligativitatea instrucţiei şcolare era cerută de Poartă şi pentru teritoriile albaneze. Au apărut numeroase şcoli confesionale: turceşti pentru musulmani, greceşti pentru ortodocşi şi italiene pentru catolici. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Poarta otomană a organizat şi şcoli publice cu predare în limba turcă. Patriarhia Ecumenică a înfiinţat în 1872 o Asociaţie culturală pentru a răspândi limba greacă în rândul albanezilor. În astfel de condiţii, un învăţământ albanez coerent nu s-a putut afirma.

Cu toate că la discuţiile de la Reichstadt din 1876 s-a luat în calcul autonomia Albaniei, acordurile politice internaţionale de mai târziu i-au dezavantajat pe albanezi. La iniţiativa lui Abdul Frasheri, deputat în Parlamentul otoman, în aprilie 1877 s-a organizat o adunare a oamenilor politici albanezi la Ianina, la care s-a solicitat autonomia ţinuturilor locuite de albanezi şi folosirea limbii albaneze în administraţie şi în şcoli393. Tratatul de la San Stefano i-a defavorizat, iar Liga de la Prizren, înfiinţată în 10 iunie 1878 din membri ce reprezentau cele trei religii, n-a obţinut nimic prin apelurile înaintate delegaţilor la Congresul de la Berlin, albanezii fiind consideraţi slujitori fideli sultanului. Refuzaţi de toate cercurile politice, albanezii au declanşat proteste violente, pe care Poarta le-a înăbuşit cu o deosebită cruzime.

Necesitatea unei emancipări naţionale a albanezilor se făcea tot mai simţită. Un aport deosebit la acest proces l-au avut fraţii lui Abdul Frasheri, Sami şi Naim. Sami a înfiinţat la Constantinopol Societatea de scriere albaneză, iar Naim, poetul naţional albanez, a publicat în 1889 epopeea Istoria lui Skanderbeg, un imn închinat idealurilor naţionale. Prin eforturi deosebite, cei doi au deschis în 1887 la Korcea o şcoală particulară, prima instituţie albaneză de învăţământ pentru elevii mulsulmani şi

391 Z. Părvanova, National Liberation Movement in European Turkey during the Late 19th and Early 20th C., în „Bulgarian Historical Review”, nr.4, Sofia, 1997, p. 12.392Ibidem, p. 14; v. M. Arnaudov, Exarh Iosif. Jivet i deinost, Sofia, 1965.393 Aleks Buda, La question albanaise et les relations diplomatiques dans les années 1878-1881, Tirana, 1964, p.167.

ortodocşi, ceea ce le-a atras excomunicarea din partea patriarhului ecumenic394. Situaţia din Balcani devenea şi mai tensionată către 1900, când a luat naştere Mişcarea Junilor Turci, care promitea unor naţionalităţi autonomie politică. Într-o astfel de atmosferă a avut loc şi mişcarea de eliberare a bulgarilor din Adrianopol, soldată în 1903 cu ciocniri violente datorate intervenţiei otomane brutale395.

Drepturile minorităţilor naţionale nu erau respectate în toate statele balcanice. În Serbia, românii nu aveau şcoli şi folosirea limbii române nu era permisă. Mitropolitul de Belgrad a interzis botezul cu nume româneşti, iar în Krajna cărţile în limba română erau distruse. Totuşi, în teritoriile Dobrogei, revenită României în 1878, musulmanii se bucurau de libertate, iar grecii şi bulgarii aveau şcoli şi biserici proprii. De altfel, încă din 1860 Alexandru Ioan Cuza recunoscuse funcţionarea şcolilor greceşti. Şi în Bulgaria existau şcoli cu predare în limba română. În disputele din Bulgaria şi Macedonia, sultanul a apărat în repetate rânduri drepturile aromânilor, dar fără a calma rivalităţile interetnice şi conflictele religioase396. Intervenţia Romei în cadrul acestor conflicte a tensionat şi mai mult atmosfera şi a indignat clerul ortodox grecesc.

Franţa avea un rol important în încurajarea şi protejarea catolicismului în Imperiul otoman. Ea a finanţat misiunile catolice din Turcia europeană, Liban, Siria, Palestina şi Armenia. Au fost deschise şcoli catolice, orfelinate şi spitale folosite pentru atragerea la catolicism a populaţiei locale. Cu toate că Revoluţia franceză a produs schimbării profunde în societatea şi mentalitatea europeană iar anticlericalismul s-a manifestat tot mai puternic, din interes politic, subsidiile pentru susţinerea misiunilor catolice în sud-estul Europei au continuat să fie acordate, deşi diminuate considerabil. Politicianul republican Leon Gambetta se manifesta ca un oponent al influenţei Bisericii Catolice în societatea franceză. Deşi legea învăţământului din 1879 stipula o separaţie a sistemului educaţional de Biserică, o astfel de prevedere a fost anulată de Senatul francez. Totuşi, ministrul francez Jules Ferry, „noul Nero”, a desfiinţat în 1880 aproximativ 250 de mânăstiri catolice. Acelaşi politician a reuşit să laicizeze învăţământul primar. Pe plan extern însă, în anii ’80 ai secolului al XIX-lea funcţionau în întreaga lume 44 de congregaţii catolice, cu 70.000 de misionari397. Misiunile catolice din Constantinopol se găseau sub juridicţia legatului apostolic al Congregaţiei De Propaganda Fide din Roma şi sub cea a patriarhului catolic armean. Catolicii din Imperiul otoman se bucurau de protecţia Ambasadei franceze. Pe teritoriul Turciei activau misiuni catolice franceze, austriece şi italiene, care în unele cazuri au ajuns să concureze între ele, din dorinţa de a susţine interesele statelor pe care le reprezentau. Funcţionau şi câteva misiuni protestante engleze şi americane398, dar şi unele ortodoxe ruseşti. În Adrianopol activau două misiuni catolice: cea a Surorilor de caritate şi ordinul Augustinienilor, care au deschis un seminar catolic şi o şcoală pentru copiii comercianţilor şi funcţionarilor bulgari399. Începând din 1870, misiunile catolice au profitat de conflictul bisericesc dintre greci şi bulgari, dar au trebuit să facă faţă şi adversităţii Exarhatului bulgar şi consulatelor ruseşti din teritoriile bulgăreşti, care erau adversari ai prozelitismului catolic. După crearea Principatului bulgar autonom în 1878, mulţi ortodocşi bulgari s-au refugiat din Rumelia pe teritoriul acestuia, eveniment ce a uşurat misionarismul catolic, fapt dovedit prin creşterea procentuală a catolicilor bulgari din teritoriile otomane. Episcopul bulgar Sinesie de Adrianopol era nemulţumit de prozelitismul catolic din eparhia sa, susţinut de Franţa şi Austro-Ungaria, interesate în păstrarea influenţei în zonă. Comparativ cu numărul ortodocşilor şi cel al musulmanilor, catolicii erau foarte puţini. Mulţi dintre misionarii catolici din Turcia europeană erau

394 George Castellan, Histoire des Balkans (XIVe-XXe siècle), Paris, 1991, p.362.395 N. Todorov, La lutte de libération des Bulgares en Macédoine et dans la région d’Adrianopole (1903) , în „Bulgarian Historical Review”, nr.4, Sofia, 1978, p. 33.396 v. Max Demeter Peyfuss, Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până la pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994; Al. Rubin, Les Roumains de Macédoine, Bucureşti, 1913.397 Hristo Gheşkov, Les missions catholiques et l’influence française en Thrace de l’Est durant les années ’80 du XIX e

siècle, în „Bulgarian Historical Review”, nr.1-2, Sofia, 1998, p.181.398 William W. Hall, Puritans in the Balkans: the American Board Mission in Bulgaria, 1878-1918, Sofia, 1938.399 Hristo Gheşkov, op.cit., p.182; v. I. Stefanov, Histoire du mouvement bulgare vers l’Eglise catholique, Roma-Paris-New York, 1960.

polonezi refugiaţi în Europa după înfrângerea revoluţiei lor din 1830, la intervenţia brutală a Rusiei400. Aceştia au depăşit cu uşurinţă handicapul limbii şi au activat cu un oarecare succes. Ei s-au bucurat de sprijinul diplomatului francez Gustave Laffon, ambasador al Franţei la Constantinopol. Rolul misiunilor catolice se va diminua după măsurile anticlericale luate de guvernul francez la începutul secolului al XX-lea401. Misiunile catolice au activat în teritoriile locuite de bulgari încă din secolele XVII-XVIII, sub protecţia misiunilor diplomatice catolice ce activau la Constantinopol şi a Marilor Puteri europene402. Sub presiunea prozelitismului catolic şi protestant, dar şi datorită dificultăţilor întâmpinate de bulgari în relaţiile cu celelalte Biserici ortodoxe, Sf. Sinod al Bulgariei a trebuit să-şi stabilească în primele decenii ale sec. al XX-lea Statutul de funcţionare, raporturile cu ceilalţi ortodocşi şi cu puterea politică403.

Preluarea de către Austro-Ungaria a Bosniei şi Herţegovinei, ca urmare a hotărârilor din 1878 de la Berlin, s-a constituit într-o adevărată lovitură dată panslavismului rus şi sârb, dar i-a nemulţumit profund şi pe ortodocşii şi musulmanii din aceste teritorii. În vara anului 1878, musulmanii s-au ridicat împotriva creştinilor din Sarajevo, în speranţa alungării acestora din oraş. Totodată, Austro-Ungaria i-a favorizat sistematic pe catolicii din Bosnia-Herţegovina la ocuparea funcţiilor importante. Au avut loc colonizări de germani, croaţi, polonezi şi cehi pe valea Savei, în speranţa dominării de către catolici a populaţiei ortodoxe. În aceeaşi perioadă, liderii croaţi sperau realizarea unei unităţi sârbe în jurul lor şi proclamarea Croaţiei Mari. Numirea în 1882 a lui Josip Stadler ca arhiepiscop catolic la Sarajevo i-a nemulţumit pe croaţi, care-şi vedeau interesele politice subordonate autorităţii de la Viena. Ortodocşii şi-au îndreptat speranţele spre Belgrad, deoarece Serbia îşi dobândise independenţa. Încercările Vienei de a-i convinge pe catolici, ortodocşi şi musulmani să formeze o „naţiune bosniacă” au eşuat. Con-flictele interetnice au accentuat în Bosnia-Herţegovina separarea populaţiei pe baze religioase. Politica de dezbinare dusă de Viena pentru a controla noile teritorii, ca şi identificarea termenilor croat – catolic şi ortodox – sârb, la care se adaugă problema musulmanilor, au complicat situaţia în aceste regiuni la sfârşitul secolului al XIX-lea. De altfel, dubla monarhie a acţionat cu predilecţie pe teritoriul confesional. De aceea, pentru a-i face pe ortodocşi dependenţi de Viena, s-a permis construirea de biserici noi, renovarea celor vechi şi s-a dobândit din partea Patriarhiei Ecumenice acordul ca numirea episcopilor şi mitropoliţilor să se facă numai de către clerul local fidel austriecilor. Plângerile ortodocşilor înaintate Rusiei, ca şi dorinţa Petersburgului de a nu-şi pierde influenţa în zonă, au determinat în 1880 declanşarea unei răscoale, dar fără rezultat. Anexarea în 1908 a Bosniei-Herţegovinei de către Austro-Ungaria i-a afectat pe sârbi şi croaţi, care treptat au început să urmărească aceleaşi scopuri politice. În 1914, croaţii şi sârbii vor fi împreună împotriva Vienei404.

Autocefalia Bisericii Ortodoxe Albaneze

400 Hristo Gheşkov, art.cit., p.191.401 M. Reville, L. Ambruster, Regime des Cultes d’après la Loi du 9 déc.1905 et les reglements… relatifs à la separation des Eglises et de l’Etats. Guide pratique, Paris, 1906, p.312.402 v. E. Veceva, L’Eglise catholique et le peuple bulgare (XVIIe-XVIIIe siècle), în „Bulgarian Historical Review”, nr.3, 1983. La sfârşitul secolului al XIX-lea apar şi misiunile protestante – v. James Clarke, Bible Societies, American Missionaires and the National Revival of Bulgaria, New York, 1971.403 v. Şt. Ţankov, Die Verwaltung der bulgarischen orthodoxen Kirche, Halle, 1920.404 V. Daniela-Victoria Buşă, Evoluţia relaţiilor între ţările sud-est-europene în perioada 1878-1900 (teză de doctorat), Bucureşti, 1998. În 1890, în Bosnia-Herţegovina funcţionau următorii mitropoliţi: George Nicolaevici, mitropolit de Sarajevo, care l-a înlocuit pe Sava Casanovici, retras la Athos; Serafim Petrovici, mitropolit de Mostar, şi Dionisie, mitropolit de Zvornik (Novi-Pazar). Serafim de Mostar i-a urmat vrednicului mitropolit Ignatie şi s-a remarcat el însuşi ca o persoană cu reale calităţi de ierarh. Datorită atitudinii sale antiotomane, Serafim a suferit persecuţiile musulmanilor (v. G.P. Samurianu, Biserica Ortodoxă autocefală sârbă de Carlovitz, în „BOR”, XIII, 1890, p.318-331). În 1880, ca şi în 1904, Austro-Ungaria a încheiat un acord cu Patriarhia Ecumenică privind regimul Bisericii Ortodoxe din Bosnia-Herţegovina. Patriarhia renunţa la administraţia sa în aceste teritorii, dar era recunoscută formal ca „autoritate spirituală supremă” (v. A. Spatharis, Le Patriarcat Oecuménique, …, p.12).

Spre sfârşitul dominaţiei otomane, ideea naţională îşi face loc între preocupările politice majore ale albanezilor. Sub influenţa comunităţii albaneze din diaspora, dar mai ales a celei din Bucureşti, o serie de preoţi încep traducerea cărţilor bisericeşti în limba albaneză. În secolul al XIX-lea, un mare număr de albanezi îşi găsiseră refugiul în Ţările Române, de unde au participat la lupta de eliberare naţională, încheiată la 28 noiembrie 1912 cu câştigarea independenţei de stat. Ca o continuare a acestei lupte, a început mişcarea de eliberare bisericească de sub tutela clerului grec. Situaţia religioasă din Albania prezenta însă o serie de particularităţi, deoarece populaţia era împărţită confesional în catolici şi ortodocşi, dar exista şi un număr mare de musulmani. În regiunile din nord şi pe litoralul Mării Adriatice dominau catolicii, avându-şi centrul în oraşul Skodra; în centrul Albaniei, cu oraşele Tirana şi Elbasan, populaţia era majoritar musulmană, iar în sud, în jurul oraşelor Korcea şi Gyrocastro până la Marea Ionică dominau numeric ortodocşii. Puternice comunităţi albaneze se găseau în Kosovo, Macedonia, Grecia, Italia de Nord, România şi America. În mişcarea de emancipare naţională, albanezii au primit şi sprijinul românilor balcanici, care, în politica Imperiului Otoman, erau consideraţi ca împreună aparţinând confesional Patriarhiei Ecumenice şi trataţi ca „greci”. De aceea, Biserica Ortodoxă Română a susţinut lupta de emancipare a acestora, iar în 1903, după înăbuşirea răscoalei din Macedonia de către trupele otomane, guvernul român a sprijinit financiar refacerea şcolilor şi a bisericilor din regiunile afectate. S-a îngăduit ca la Bucureşti şi la Constanţa să funcţioneze societăţi culturale albaneze, care să se ocupe cu editarea de cărţi, reviste şi ziare în limba albaneză pentru albanezii din Balcani şi diaspora. În 1909 s-a întrunit şi Adunarea Generală a Albanezilor, care a votat Statutul Comunităţii Ortodoxe Albaneze din Bucureşti şi a pus problema dobândirii unei biserici proprii, în care să se slujească în limba albaneză. Astfel, în 1911, comunitatea albaneză dobândeşte o biserică în Bucureşti pentru slujirea în limba albaneză. În această perioadă, un rol deosebit l-a avut Fan S. Noli (Teofan Stelian Noli), cunoscut teolog albanez şi lider al mişcării de emancipare religioasă405.

Dintre statele balcanice, Albania s-a eliberat cel mai târziu de sub dominaţia otomană şi într-o perioadă când spaţiul balcanic trecea printr-o serie de tulburări politice majore. În perioada de după dobândirea independenţei, în 1912, s-a discutat întinderea noului stat şi trasarea graniţelor, fiind acceptat la Conferinţa de la Londra din 1913 planul austro-ungar care nu dădea câştig de cauză revendicărilor guvernului provizoriu albanez, care dorea şi înglobarea provinciei Kosovo, dar oferea mai mult decât proiectul minimal anglo-francez. Treptat, în 1921 şi 1925, când Iugoslavia a dobândit regiunea Vermoş şi Mânăstirea Sf. Naum, s-au stabilit graniţele definitive. Tensiuni politice au iscat confruntări la graniţa greco-albaneză, unde existau minorităţi etnice puternice de-o parte şi de cealaltă a graniţei. Cu toate acestea, graniţa a rămas neschimbată. Autorităţile albaneze s-au angajat să respecte drepturile minorităţilor etnice. Astfel, la 28 mai 1920, la Kapestitsa s-a încheiat un protocol greco-albanez în care a fost consacrat dreptul de funcţionare a şcolilor şi bisericilor greceşti406. Treptat, numărul şcolilor greceşti din teritoriile albaneze a crescut, dar autorităţile albaneze nu au fost mulţumite de drepturile pe care le aveau albanezii din Grecia şi Iugoslavia. Ca urmare, la 12 aprilie 1933, Parlamentul de la Tirana a modificat Constituţia, fiind introdus articolul 204, care preciza că educaţia primară nu se poate dobândi decât în şcolile de stat. Prin urmare, au fost închise şcolile greceşti, italieneşti, româneşti, americane, precum şi unica şcoală sârbească. Guvernul de la Atena a reacţionat dur, iar autorităţile albaneze au trebuit să facă concesii. O situaţie politică tensionată era şi în Kosovo, unde în perioada interbelică populaţia albaneză devine majoritară – peste 70%. Prin Memorandumul din 7 martie 1919, delegaţia albaneză participantă la Conferinţa de pace a cerut unirea regiunii Kosovo

405Fan S. Noli s-a născut în anul 1882 în localitatea Ibrik Tepe, lângă Adrianopol, într-o familie de emigranţi albanezi. A intrat în preoţie în 1908, iar ca urmare a talentului său scriitoricesc devine curând cunoscut în literatura albaneză şi în cea universală. Este autorul unor scrieri cu teme biblice şi traducător de cărţi bisericeşti în limba albaneză. Participă activ la Revoluţia burghezo-democratică din Albania, iar în 1924 este, pentru câteva luni, prim-ministru al Albaniei. S-a stabilit în America, de unde a militat permanent pentru independenţa religioasă a albanezilor şi pentru înlăturarea comunismului. A murit în anul 1965 în SUA, în statul Florida.406 v. Basile Kondis, The Albanian Question at the Beginning of 1920 and the Greek-Albanian Protocol of Kapestitsa (May 28th 1920), în Balkan Studies, Thessaloniki, vol.20, 1979.

cu statul independent albanez, printr-un plebiscit. În Kosovo, autorităţile sârbe au intervenit cu atrocitate, numeroşi albanezi părăsind zona, pentru ca în 1921 să se ajungă la o stare de război nedeclarat. Politica centralistă sârbă nu a putut determina asimilarea etnicilor albanezi, cu toate că au fost aplicate deportări masive şi colonizări. Pe plan educaţional, albanezii din Kosovo au avut de suferit, puţini dintre ei reuşind să urmeze cursurile universitare. Astfel se explică de ce în perioada interbelică peste 90% dintre albanezii kosovari erau analfabeţi. Autorităţile albaneze de la Tirana luptau pentru consolidarea independenţei şi a unităţii tânărului stat, fiind mai puţin interesată de situaţia albanezilor din afara graniţelor. Invadarea Albaniei de către Italia fascistă în 1939 a spulberat şi unitatea albanezilor. Demn de remarcat este faptul că albanezii din Kosovo nu au suferit persecuţii religioase.

După primul război mondial, apar tot mai multe manifestări de independenţă religioasă din partea ortodocşilor albanezi. Situaţia tensionată era întreţinută şi de greci, care îi considerau pe albanezi greci vorbitori de limbă albaneză. În această atmosferă, în 1922 a fost convocat în oraşul Berat Congresul naţional-bisericesc, care a luat hotărârea proclamării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze, fiind ales în fruntea acesteia ca episcop arhimandritul albanez Visarion Giovani. Congresul a alcătuit şi o delegaţie, avându-l în frunte pe preotul albanez Vasile Marcu, care avea misiunea de a cere Patriarhiei Ecumenice recunoaşterea hotărârilor luate la Berat. Congresul naţional-bisericesc a elaborat un statut care prevedea formarea Sfântului Sinod albanez, alcătuit din cinci episcopi, după cele cinci eparhii: Koritsa, Arghirocastro, Berat, Durazzo şi Tirana. Era recunoscută autoritatea spirituală a Patriarhiei Ecumenice, căreia i se cerea trimiterea a cel puţin doi episcopi pentru hirotonirea candidaţilor şi formarea Sfântului Sinod. Patriarhia Ecumenică l-a trimis în Albania pe episcopul albanez Ierotei pentru scaunul de Koritsa, urmat de episcopul Hristofor pentru scaunul de la Berat. Aceştia l-au hirotonit în 1923 ca arhiereu pe Fan Noli, care a devenit astfel episcop de Durazzo. Curând, acesta ajunge conducătorul politic al Albaniei, însă va fi înlăturat de Ahmed Zogu şi apoi alungat din ţară. Locţiitor la Durazzo a fost numit arhimandritul Visarion Giovani. Albanezii intră în legătură cu Biserica Sârbă, care în 1925 îl hirotoneşte pe Visarion407. Pentru rezolvarea situaţiei avea să intervină în 1926 chiar guvernul albanez. Patriarhia Ecumenică îl trimite la Tirana pe mitropolitul Hrisant de Trapezund, care, în urma discuţiilor, ajunge la redactarea unui Protocol în care se stipula înlocuirea treptată a limbii elene cu cea albaneză în cult, mai ales în Sfânta Liturghie, şi traducerea a cărţilor bisericeşti în limba albaneză. Erau prevăzute avantaje materiale şi despăgubiri pentru minoritatea greacă. Însă aceste concesii au nemulţumit autorităţile politice şi bisericeşti de la Atena. După şase luni, mitropolitul Hrisant revine la Tirana cu noi pretenţii ale Patriarhiei Ecumenice, care nemulţumesc guvernul albanez, deoarece prin noile clauze se acorda ortodocşilor albanezi un statut aparte, care i-ar fi nemulţumit pe albanezii catolici şi musulmani. Cu îngăduinţa Patriarhiei Ecumenice, existau acum în Albania patru ierarhi: Ierotei, Hristofor, Visarion şi episcopul sârb Victor de Scutari, acesta din urmă hirotonit tot de Patriarhia sârbă.

Clerici, oameni politici şi Ahmed Zogu, fost preşedinte care desfiinţase republica şi se proclamase rege, au reluat legăturile cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea dobândirii autocefaliei. Deoarece grecii amânau luarea unei decizii, o comisie special întrunită a hotărât alcătuirea Sfântului Sinod. Ca urmare, episcopul Visarion, împreună cu episcopul sârb Victor de Scutari, ce avea binecuvântarea patriarhului său Dimitrie, au hirotonit trei episcopi pentru eparhiile albaneze. Astfel au fost hirotoniţi episcopii: Agatanghel Camec pentru Berat şi Volona, Eugeniu Eftimiu pentru Durazzo şi Ambrozie Tanas pentru eparhia Arghirocastro. Din păcate, aceştia nu aveau pregătire teologică, iar învestirea lor de către un rege musulman era privită cu neîncredere de greci şi români. Recunoaşterea oficială a Sfântului Sinod de către statul albanez, la 26 februarie 1929, a însemnat dobândirea autocefaliei Bisericii Albaneze. Acest act a nemulţumit profund Patriarhia Ecumenică. Patriarhul Vasile al II-lea (1925-1929) a cerut tuturor Bisericilor ortodoxe să condamne atitudinea albanezilor.

407Episcopul Visarion Giovani a fost hirotonit cu binecuvântarea patriarhului Dimitrie al Serbiei de către episcopii ruşi Ermoghen şi Mihail, refugiaţi în Iugoslavia. La festivităţile de hirotonie a participat şi mitropolitul rus Teofan, împreună cu un reprezentant din partea Patriarhiei Sârbe.

Autorităţile albaneze i-au înlăturat pe episcopii greci Ierotei şi Hristofor, apoi pe episcopul sârb Victor de Scutari. La 28 martie 1929 a avut loc la Koritsa prima întrunire a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Albaneze, sub preşedinţia mitropolitului Visarion. Tot la Koritsa s-a deschis cel de-al doilea Congres naţional-bisericesc, care a aprobat statutul Bisericii Ortodoxe Autocefale Albaneze, validat de regele Ahmed Zogu la 30 iunie 1929. Prin articolul 16 al acestui statut nu erau admişi pentru scaunele episcopale decât albanezi, fiind eliminaţi astfel grecii şi românii din Albania. Era admisă pentru cult doar limba albaneză. Prin art. 55 se interzicea primirea vreunei danii din partea unui stat străin. Legea comunităţilor lovea brutal în instituţiile bisericeşti şi şcolare ale minorităţilor, vizându-i direct pe greci şi sârbi.

Românii din Albania care şi-au păstrat identitatea etnică şi apartenenţa la Biserica ortodoxă au avut în general o viaţă grea în mijlocul unui popor în mare parte musulman. Mulţi dintre albanezi acceptaseră islamizarea pentru a-şi păstra pământurile şi averile. De aceea, în această masă musulmană, ortodocşii au fost marginalizaţi, majoritatea ocupându-se cu păstoritul, meşteşugurile şi micul negoţ. Grecii şi românii ortodocşi din Albania s-au opus introducerii limbii albaneze în cult în bisericile care le aparţineau. În apărarea românilor a venit şi patriarhul Miron Cristea, care s-a întâlnit la Bucureşti cu mitropolitul Visarion, venit ca delegat al Bisericii albaneze la Congresul regional balcanic al Alianţei pentru Prietenia Popoarelor prin Biserică, ce s-a ţinut în ţara noastră în mai 1932. Totodată, în discuţii s-a făcut precizarea că Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut decizia de caterisire a mitropolitului Visarion şi a celorlalţi episcopi albanezi de către Patriarhia Ecumenică. În schimbul sprijinului acordat pentru autocefaliei, Patriarhia Română cerea reintroducerea limbii române în şcolile şi bisericile româneşti şi în Moscopole, unde fusese înlocuită cu albaneza.

Prelungirea situaţiei de nesiguranţă în care se găsea Biserica albaneză făcea să crească influenţa Bisericii greco-catolice, fapt ce nemulţumea autorităţile albaneze, care se temeau de o creştere a influenţei Vaticanului şi a Italiei, care punea în primejdie majoritatea musulmană. Situaţia s-a ameliorat când la conducerea guvernului albanez a venit ministrul Kosta Kotta, ortodox crescut în Grecia şi căsătorit cu o grecoaică din Constantinopol. Acesta considera ca absolut necesară o întărire a elementului ortodox în configuraţia religioasă albaneză. De aceea, în schimbul reluării legăturilor cu Patriarhia Ecumenică, a cerut demisia mitropolitului Visarion. Împotriva acestui mitropolit se ridicaseră şi catolicii, nemulţumiţi de criticile pe care acesta le aducea propagandei uniate şi politicii Italiei. În urma demisiei acestuia, a fost ales ca locum-tenens episcopul Hristofor Kissi de Koritsa, care în 1929 fusese nevoit să se retragă la Mânăstirea Sf. Ioan de lângă Elbasan. Ca urmare a acestor schimbări, în 1937 Patriarhia Ecumenică l-a împuternicit pe mitropolitul Hrisant de Trapezund să trateze direct cu guvernul albanez. Patriarhia cerea ca toţi candidaţii pentru scaunele episcopale să fie hirotoniţi la Constantinopol. Aceste pretenţii au fost acceptate, iar pentru scaunele episcopale de Koritsa şi Arghirocastro au fost desemnaţi doi candidaţi: Evloghie Kurillo şi Pantelimon Kotakos. O delegaţie în frunte cu episcopul Hristofor Kissi urma să plece la Constantinopol pentru a cere oficial Tomosul de autocefalie. Cu acest prilej a fost ridicată şi caterisirea mitropolitului Visarion. Cei doi candidaţi au fost hirotoniţi la Constantinopol, iar la 12 aprilie 1937 Patriarhia Ecumenică a emis Tomosul privind recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Albaneze, semnat de patriarhul Veniamin (1936-1946)408. La Tirana, regele Ahmed Zogu a primit delegaţia care se întorcea de la Constantinopol şi i-a înmânat lui Hristofor Kissi decretul de învestitură ca mitropolit de Durazzo-Tirana şi arhiepiscop al Albaniei, precum şi de recunoaştere a celor doi episcopi hirotoniţi la Constantinopol. În acest fel, situaţia Bisericii albaneze s-a clarificat, ortodocşii bucurându-se de libertate într-un stat ce era majoritar musulman. După cel de-al doilea război mondial, viaţa bisericească a avut de suferit, deoarece la conducerea statului a ajuns Partidul Comunist, care a limitat drastic drepturile religioase. Toate cultele au avut de suferit, mai cu seamă din momentul în care Albania a fost decretată „stat ateu”. Astfel, în 1949 a fost adoptată o lege a comunităţilor religioase, prin care au fost acceptate statutele diferitelor confesiuni creştine şi statutul religiei musulmane. Aceste statute a trebuit să fie modificate permanent,

408 Gelcu Maksutovici, Noi contribuţii la cunoaşterea raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Ortodoxă Albaneză, în „Revista istorică”, tom V, nr.1-2, 1994, p.97-98.

după legislaţia impusă de autorităţile comuniste. În 1967, o dată cu decretarea „revoluţiei culturale”, copiată după modelul chinez, întreaga legislaţie privind drepturile religioase a fost abrogată, credincioşii nemaiavând drept de manifestare. În 1950 fuseseră abrogate legea de recunoaştere a autocefaliei Bisericii albaneze şi legea de autonomie religioasă a musulmanilor, iar în 1951 legea privind recunoaşterea Regulamentului Bisericii catolice. După anul 1968 a început închiderea lăcaşurilor de cult şi confiscarea averilor bisericeşti. Multe biserici au fost demolate sau transformate în depozite sau muzee. În pofida tuturor persecuţiilor, credincioşii au continuat mărturisirea religioasă, mulţi dintre ei având de suferit din această cauză. Deşi nu mai aveau biserici, preoţii şi-au dus mai departe chemarea, săvârşind Sfintele Taine în ascuns, în diferite locuri şi case.

După căderea regimului comunist, Albania a cunoscut schimbări majore pe plan religios. În 1991, Patriarhia Ecumenică l-a numit pe PF Anastasios Yannoulatos, profesor la Facultatea de Teologie din Atena, ca întâistătător al Bisericii albaneze409. Această numire a dat naştere unor tensiuni între credincioşii ortodocşi albanezi şi cei greci. În faţa acestei situaţii, guvernul albanez a intervenit politic, pentru a limita influenţa Constantinopolului şi a Atenei, introducând în proiectul de Constituţie (art.7, par.4) precizarea că întâistătătorii comunităţilor religioase numeroase trebuia să fie cetăţeni albanezi, născuţi în Albania, cu rezidenţă permanentă în această ţară în ultimii 20 de ani. După o serie de discuţii cu Patriarhia Ecumenică, în 1998 s-a stabilit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Albaneze. La 18 iulie 1998 a fost hirotonit Ignatios, mitropolit de Berat, Vlora şi Kanina. Autorităţile albaneze nu l-au recunoscut pe IPS Alexander, fost mitropolit de Gyrocastro, şi nici pe IPS Hristodulos, fost mitropolit de Korcea, din cauza originii lor etnice. Sfântul Sinod a fost completat cu John Pelushi, ales mitropolit de Korcea, fost profesor şi director al Academiei Teologice din Tirana, absolvent al Seminarului ortodox grec „Sfânta Cruce” din SUA şi masterat în teologie. Mitropolit de Apollonia a fost ales preotul Kosma Qirjo, în vârstă de 77 de ani, un luptător pentru Biserica albaneză în timpul terorii comuniste. Prin aceste numiri, deci prin alcătuirea propriului Sfânt Sinod, Biserica albaneză s-a constituit ca Biserică egală cu celelalte Biserici ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Albaneză duce în continuare o muncă deosebită pentru întărirea organizării interne şi pentru recuperarea morală a albanezilor ce au avut de suferit de pe urma ideologiei comuniste.

X. Biserica Ortodoxă Română în secolul XX

a.Biserica Ortodoxă Română la sfârşitul secolului al XIX-lea

După Revoluţia din decembrie 1989 a început să se vorbească tot mai mult despre rolul Bisericii Ortodoxe în societatea românească şi despre raporturile ce trebuie create între aceasta şi puterea politică. Fără îndoială, statul a căutat şi după 1989 să controleze Biserica, văzând în aceasta unul dintre instrumentele cele mai puternice prin care putea să influenţeze, mai ales în mediul rural, pe alegători, în momentele în care erau chemaţi să-şi desemneze conducătorii. În primele momente o parte dintre ierarhi şi clerici au fost tentaţi să se implice direct în viaţa politică, ajungând să candideze pe listele electorale ale partidelor.

Tendinţa primă care s-a manifestat în sânul Bisericii Ortodoxe a fost aceea de înnoire şi înlăturare a ceea ce se numeau colaboratori cu vechiul regim şi promovarea unor persoane care să nu fie compromise de regimul comunist şi care să aibă o ţinută morală exemplară. În mijlocul evenimentelor s-a produs înlăturarea patriarhului Teoctist, cu aportul unor tineri teologi, cadre didactice, preoţi, civili intelectuali şi studenţi. La solicitarea acestui grup, patriarhul a părăsit scaunul şi s-a refugiat la Mânăstirea Sinaia. Totodată, se trece la alegerea ca episcop a PS Episcop Daniel la Caransebeş, ca apoi să fie promovat ca mitropolit al Moldovei. Disoluţia care ameninţa Biserica Ortodoxă a determinat rechemarea patriarhului Teoctist. Păstorirea acestuia s-a petrecut într-o perioadă extrem de tulbure şi

409 Pr.prof.dr. Ioan Vasile Lelo, Teologie şi istorie, Ed. Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1999, p.260.

dificilă pentru toată populaţia României. Apar conflicte interetnice, disputele aprinse cu Biserica Greco-Catolică reînfiinţată, cu Biserica Catolică, dar şi agresiunea cultelor neo-protestante care găsesc în România un teren propice propagandei religioase.

În conflictele cu statul, amploare capătă disputa asupra retrocedărilor proprietăţilor bisericeşti, chestiune nerezolvată nici până astăzi. La rândul său statul a ţinut sub presiune şi continuă să controleze Biserica prin aşa-zisa desconspirare a clericilor care au făcut poliţie politică şi au fost informatori ai regimului comunist. Nerezolvarea acestei probleme dovedeşte că statul vrea să-şi menţină ascendentul asupra Bisericii şi să influenţeze deciziile importante ale acesteia şi chiar numirile de episcopi şi componenţa Sfântului Sinod. La rândul lor, pretendenţii la episcopat au încercat pe toate căile să obţină favorurile puterii politice pentru a-şi atinge scopurile. În ultimul timp există o concurenţă deosebită în rândul episcopatului pentru scaunul patriarhal.

Biserica Ortodoxă Română a reuşit să-şi extindă influenţa în afara graniţelor prin înfiinţarea de noi parohii, dar şi prin numirea de episcopi şi mitropoliţi. Prestigiul Bisericii noastre a crescut mult datorită numirii unor clerici de valoare şi a unor ierarhi deosebiţi, atât în ţară cât şi în exterior.

Învăţământul teologic românesc a cunoscut o adevărată explozie, din nefericire în detrimentul calităţii. Astfel, în zece ani de la evenimentele din 1898 au părăsit facultăţile mii de licenţiaţi în teologie. Deja acest fenomen devine periculos pentru siguranţa învăţământului teologic.

Publicaţiile religioase au devenit foarte numeroase, deşi din punct de vedere valoric nu se simte un progres evident. Un mare câştig este că s-au realizat traduceri şi publicări de opere teologice de valoare, existând edituri particulare specializate în acest sens.

Clerul, prin grija ierarhilor a ajuns să fie prezent într-o serie de instituţii ale statului, în special în unităţile militare, spitale şi şcoli. După 1989, s-au înfiinţat noi parohii şi s-au ridicat multe biserici. De asemenea, şi cerinţele sufleteşti ale credincioşilor au crescut. Totodată, se face simţită influenţa civilizaţiei occidentale afectată de fenomenul secularizării cu care ne vom confrunta prin procesul integrării europene. Secularizarea şi-a făcut apariţia în Europa Occidentală odată cu Renaşterea care a redescoperit antichitatea şi a aşezat omul în centrul existenţei, ignorându-se relaţia sa cu Dumnezeu, “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Această ideologie renascentistă a fost posibilă datorită raţionalismului excesiv promovat de scolastica medievală, care a separat pe om de Dumnezeu aşezat într-o transcendenţă absolută.

Secularizarea occidentală începe cu Renaşterea, dar se amplifică în iluminism şi Revoluţia franceză. Radicalismul Revoluţiei franceze a modificat raportul dintre Biserică şi societate. Biserica Catolică începe să fie îndepărtată de societate, iar Revoluţia franceză capătă chiar un puternic caracter antieclesiastic. Iluminiştii, deşi nu atei, încercau eliminarea religiei din sfera publică, pentru a o transforma într-o chestiune de opinie personală.410 Aceştia încearcă să „elibereze” omul de preceptele eticii creştine, dar să-l integreze în etica socială şi revoluţionară. Determinismul care domină gândire ştiinţifică modernă şi vede lumea ca pe un simplu mecanism a provocat necredinţa omului modern în prezenţa “morţii lui Dumnezeu” în lume şi istorie şi chiar concepţia extremă a asemănării totale a lumii şi a veacului de unii dintre creştini. S-a născut chiar o teologie a secularizării ce defineşte o parte a Bisericilor protestante.

Forme ale secularizării apar şi în spaţiul sud-est european după Revoluţia franceză, dar într-o măsură mult mai redusă. La micşorarea acestui impact a contribuit Biserica Ortodoxă, mai cu seamă prin Patriarhia Ecumenică. Graţie Bisericii Ortodoxe a fost cu putinţă, ca sub presiunea influenţelor străine, să se păstreze esenţa spirituală naţională. Dacă în Occident îndepărtarea de Biserică devenea evidentă, în lumea ortodoxă se manifesta crescând grija faţă de biserici şi mânăstiri, mai mult chiar decât îngrijirea de educaţia urmaşilor. Intelectualii ortodocşi continuă să facă parte din comunitate şi să se manifeste ca părţi active ale acesteia. Ortodoxia este cea care păstrează ideea de identitate cu o anumită parte a lumii europene şi, totodată, prin felul ei de organizare pe baza unor structuri social-politice, a facilitat ideea de identitate naţională, dar şi de unitate religioasă. Biserica este cea care

410 Pr.Prof.Dr. Dumitru Popescu, Religia în contextul cultural al lumii contemporane, în vol. Teologie şi cultură, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p.44.

porneşte cultivarea limbii naţionale şi în ţara noastră a ideii de latinitate. Fără credinţa în latinitate nu s-ar fi format conştiinţa naţională a românului de astăzi. În acest proces rolul Şcolii Ardelene a for uriaş411, dar să nu uităm că aceleaşi idei şi în aceeaşi perioadă erau vehiculate şi de cărturari munteni, formaţi nu în şcoli latine, ci în cele greceşti. Ortodoxia în esenţa sa nu susţine mişcările naţionaliste, dar este alături de popoarele care luptă pentru a-şi defini o identitate. Anul 1815 a găsit popoarele ortodoxe dispersate în trei: Imperiul otoman, Imperiul rus şi Imperiul habsburgic. Având credinţa ortodoxă ca element de unitate, separat vor încerca să se formeze ca naţiuni, contribuind decisiv la dizolvarea celor trei imperii. Biserica Ortodoxă este singura instituţie capabilă să vorbească în numele credincioşilor săi în faţa unei puteri politice. În Imperiul Otoman, patriarhul ecumenic, millet bashi este singura persoană juridică care-i poate reprezenta şi poate răspunde pentru ortodocşi în faţa sultanului. Asemănător în Transilvania, mitropolitul Andrei Şaguna devine exponentul românilor ortodocşi înaintea autorităţilor austriece şi maghiare.

Biserica a luptat pentru independenţa naţională răspunzând naţională răspunzând cerinţelor impuse de societate, dar nu preluat niciodată funcţiile statului. Nu putem spune că Biserica Bulgară sau cea Sârbă au îndeplinit funcţiile ţaratelor, aşa cum nici Patriarhia Ecumenică nu a continuat Imperiul bizantin.412 Meritul esenţial al Bisericii a fost că a păstrat sacralitatea şi a răspândit sfinţenia în lume. Preoţimea a insuflat comunităţilor idei despre lume şi om capabile să transforme o stare difuză de identitate în conştiinţa de sine. Slujitorii Bisericii sunt cei care au pregătit drumul pentru trecerea la lupta de emancipare naţională. Atitudinea unor clerici precum episcopul Ilarion al Argeşului, care s-a alăturat lui Tudor Vladimirescu la Revoluţia din 1821, este o dovadă în acest sens.413

În Transilvania românii ortodocşi conduşi de preoţi şi călugări şi-au apărat identitatea religioasă şi naţională în faţa uniaţiei care a dezbinat românii transilvăneni. De altfel, drepturile naţionale şi sociale au fost revendicate pentru toţi românii şi de preoţii uniţi care blamau atitudinea imperialilor habsburgi şi nobilimii maghiare.414 Apogeul acestor revendicări l-a constituit răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan ce a adunat în rândurile ei mulţi preoţi ortodocşi şi greco-catolici. 415 Revendicările românilor din celebrul Suplex Libellus Valachorum (1791), editat de episcopul ortodox Gherasim Adamovici, au constituit sinteza programului revoluţionar din secolul al XIX-lea.

Revoluţia din 1848 a adunat în rândurile ei cei mai mulţi preoţi români ortodocşi şi uniţi. Adunarea naţională a românilor de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (mai 1848) a fost prezidată de episcopul ortodox Andrei Şaguna şi de cel greco-catolic Ioan Lemeni, după ce ei participaseră mai înainte la serviciul divin săvârşit în catedrala Blajului. Aceste momente au contribuit la apropierea religioasă dintre ortodocşi şi greco-catolici în vederea realizării scopurilor naţionale. George Bariţiu (1812-1893), fiu de preot unit, vedea realizarea unei unităţi a românilor pe plan naţional şi religios: „Românii să-şi aibă religia lor română, fără deosebire între uniţi şi neuniţi; toţi românii să fie numai de o lege românească; restabilirea Mitropoliei române în Transilvania, sub care să fie episcopi români de la Vârşeţ, Timişoara, Arad, Orade, Maramureş şi Bucovina”416. La 8 mai 1848, la o consfătuire la Sibiu, unde au participat lideri greco-catolici şi preoţii ortodocşi Ioan Moga şi Moise Fulea, s-a pus problema unirii celor două Biserici. Hotărârea unirii Transilvaniei cu Ungaria a nemulţumit pe români care au ajuns în conflict cu revoluţionarii maghiari. Mulţi preoţi ortodocşi şi uniţi au căzut în aceste lupte.417 După revoluţie mulţi preoţi au avut de suferit chiar din răzbunarea autorităţilor maghiare şi

411 George Ivaşcu, Istoria Literaturii Române.412 Alexandru Duţa, Ideologia naţionalistă şi politizarea Ortodoxiei, în „Altarul Banatului”, an VII, serie nouă, nr. 7-9, iulie-septembrie 1996, pp.14-15.413 Pr.Prof.Dr. Dumitru Radu, Cincizeci de ani de la unirea Transilvaniei cu România. Contribuţia clerului român pentru libertate naţională şi unitate, în BOR, an LXXXVI (1968), nr. 11-12, pp. 1311-1312.414 Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Transilvania, vol. I, Sibiu, 1920, p. 119.415 Acad. David Prodan, Răscoala lui Horea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. II, Bucureşti, 1979, p. 489.416 Teodor V. Păcăţean, Cartea de aur sau luptele politico-naţionale ale românilor de sub coroana maghiară , vol. I, ed. a II-a, Sibiu, 1904, pp. 356-357.417 Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Revoluţia românească din Transilvania şi Banat în anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii, Sibiu, 1995, pp.119-125.

austriece. Aceleaşi suferinţe le-a îndurat şi clerul românesc din Banat, mulţi fiind prigoniţi de preoţii ortodocşi sârbi. Un persecutor al românilor a fost episcopul sârb Pantelimon Jivcovici (†1851). În eparhiile Timiş şi Vârşeţ au avut de suferit peste 200 de preoţi români. Ierarhia sârbă dorea anihilarea mişcării de independenţă naţional-bisericească declanşată de români la începutul secolului al XIX-lea.418

Primul document programatic al Revoluţiei din 1848 a luat naştere la 27 martie/8 aprilie la întrunirea de la Hotel Petersburg din Iaşi. Cele 35 de revendicări ale Petiţiei solicitau profunde transformări ale regimului politic din Moldova impus de autorităţile otomane şi ruse, dar şi de domnia lui Mihail Sturdza. Petiţia a fost semnată şi de ierarhii Bisericii. Mitropolitul Meletie Lefter (1844-1848) a avut o atitudine demnă, criticând abuzurile, corupţia şi neorânduielile din administraţia ţării.419

În Ţara Românească numeroşi preoţi au devenit lideri ai revoluţionarilor. Izbucnirea revoluţiei la Islaz în 9/21 iunie 1848 s-a datorat incontestabil preotului Radu Şapcă, binecunoscut în zonă. De altfel, acesta a semnat primul Proclamaţia în 22 de puncte care expunea şi rezolvarea unor probleme ale Bisericii, în special emanciparea mânăstirilor închinate. Este alcătuită o Comisie a proprietăţii, după instaurarea guvernului revoluţionar, care încerca împroprietărirea ţăranilor şi în care un rol important l-a avut preotul Neagu Benescu. La fel, în Comisia pentru liberarea robilor rolul esenţial l-a avut arhimandritul Ioasaf Snagoveanul. Implicarea în mişcările revoluţionare din partea clerului a adus după înfrângerea revoluţiei pedepsirea acestora, majoritatea fiind închişi la mânăstirea Văcăreşti, unde, pe lângă cei amintiţi, au ajuns şi arhimandritul Dionisie Romano şi preotul Nifon Bălăşescu.

Biserica Ortodoxă este prezentă şi în marele efort de realizare a Unirii Principatelor. În Moldova, în frunte cu mitropolitul Sofronie Miclescu au îmbrăţişat lupta politică de unire a românilor fraţii Filaret şi Neofit Scriban, arhim. Melchisedec Ştefănescu, arhiereii Nectarie Herneziu, Ghenadie Şendrea, pr. Ioan Bibulescu şi pr. Dimitrie Matcaş, directorul Seminarului din Roman. În Ţara Românească cauza unionistă a fost susţinută de mitropolitul Nifon, episcopii Calinic al Râmnicului, Climent al Argeşului şi Filaret al Buzăului, preoţii Ilie Benescu şi Gr. Referendarul şi arhim. Ioasaf Snagoveanul. Treptat, Biserica a fost constrânsă, de clasa politică care începe să se formeze, să se limiteze la implicarea în viaţa politică. Laicizarea instituţiilor politice, proces ce a început din primele decenii ale secolului al XIX-lea, s-a definitivat prin Constituţia din 1866 şi prin legislaţia adoptată în timpul domniei lui Carol I (1866-1914). Totuşi, nu a existat o separare între Biserică şi Stat, deoarece Constituţia declară Ortodoxia religie dominantă.

În Transilvania, ca urmare a demersurilor episcopului Andrei Şaguna, împăratul Franz Iosif a aprobat, la 24 decembrie 1864, înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe autocefale a Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu. Mitropolitul Andrei Şaguna a asigurat autonomia Bisericii transilvănene în relaţiile cu imperiul austro-ungar, cât şi faţă de Patriarhatul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Statutul organic care reglementa organizarea Bisericii Ortodoxe din Transilvania, operă a mitropolitului Andrei Şaguna, angaja în acţiunile bisericeşti, şi laicii. Biserica Ortodoxă a pregătit unitatea politică a românilor prin realizarea unităţii culturale.

Biserica Ortodoxă Română s-a implicat în susţinerea luptei românilor în războiul de in-dependenţă (1877-1878) şi în primul război mondial (1816-1918), care au făcut posibilă unitatea politică a românilor (1918) şi dobândirea autocefaliei bisericeşti (1885) şi a statutului de patriarhie (1925).

Patriarhii Bisericii Ortodoxe Române: Miron Cristea, fostul episcop de Caransebeş (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-1986) şi Teoctist Arăpaşu (1986 până astăzi), au ridicat prestigiul Bisericii, mai cu seamă în anii grei ai dictaturii comuniste, când mulţi dintre preoţi şi chiar episcopi au avut de suferit de pe urma numeroaselor persecuţii ale regimului ateu. Ierarhi, precum episcopul Nicolae Popoviciu, au devenit simboluri ale rezistenţei anticomuniste. Mii de clerici ortodocşi au suferit ororile regimului comunist instaurat definitiv după alungarea regelui Mihai la 31 dec. 1947. De pe urma persecuţiilor au suferit uniţii transilvăneni care au acceptat revenirea în sânul Bisericii Ortodoxe la 28 octombrie 1948 sub

418 I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti, 1968, pp. 38-39.419v. Simeon Reli, Bucovineni celebri în ierarhia Moldovei (1777-1850), în „Candela”, an XL, nr.10-12, pp.407-431.

presiunea politică a guvernului comunist, care dorea să realizeze pe această cale un mai bun control al clericilor şi credincioşilor. Biserica Unită s-a reînfiinţat după Revoluţia din 1989, bucurându-se de sprijinul deschis al Romei.

Organizarea bisericească a Patriarhiei Române s-a îmbunătăţit ca urmare a înfiinţării de noi eparhii sau reactivarea unor vechi eparhii ce fuseseră închise de regimul comunist. O îmbunătăţire a organizării se face simţită şi în diaspora românească, unde au fost numiţi mai mulţi ierarhi. Pătrunderea Bisericii în şcolile de stat unde s-a reintrodus învăţământul religios, dar şi în armată şi spitale a atenuat atitudinea anticlericală care se manifesta în anii comunismului. Biserica Ortodoxă se găseşte astăzi în faţa unor noi provocări, într-o societate secularizată, post-modernistă.

b. Biserica Ortodoxă Română după 1989

Societatea românească este dominată de cultura secularizată ale cărei rădăcini pornesc din secolul al XVIII-lea, secolul luminilor care, pe lângă indiscutabilul aport la progresul omenirii, a îndepărtat treptat omul de relaţia cu Dumnezeu. Această cultură închide omul în propria lui imanenţă, barează orice încercare de legătură cu Divinitatea, capătă un caracter antropocentric în care omul se realizează prin el însuşi, printr-o desacralizare a sa şi a lumii. Criza spirituală în care se găseşte lumea actuală afectează şi Biserica dacă aceasta acceptă tendinţa antropocentrică, de a da prioritate omului faţă de Dumnezeu. La temelia Bisericii nu stă omul, ci Hristos, Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat, unicul Cap al Bisericii văzute şi nevăzute. De aceea este imperios necesară o sporire a religiozităţii.

Dacă din punct de vedere religios se constată o îndepărtare a omului faţă de Dumnezeu, putem spune că această îndepărtare îl face pe acesta să fie vulnerabil în faţa ideologiilor extremiste. De aceea comunismul pe fondul secularizării societăţii româneşti a găsit un teren prielnic îndepărtând şi mai mult sufletul de realizarea legăturii cu Dumnezeu. Dar nici în ultimii ani nu s-a realizat o revenire a omului într-o relaţie mai profundă cu Divinitatea. Libertatea înţeleasă în parametrii actuali n-a adus un progres spiritual. Adevărata realitate este simţită şi devine roditoare doar în comuniunea reciprocă prin iubire. Comuniunea trinitară este o dovadă a iubirii desăvârşite şi imaginea spre care este chemată omenirea: „Precum Tu, Părinte, în Mine, şi Eu în Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21).

Neamul nostru s-a impus în istorie ca popor creştin, iar Biserica Ortodoxă i-a plămădit fiinţa silindu-se permanent să-L facă pe Hristos cât mai prezent în viaţa Sa. În existenţa omenirii trăirea religioasă a avut rol educativ şi ca dovadă Religia nu lipseşte din marile sisteme pedagogice ale popoarelor civilizate. Existenţa Religiei este legată de existenţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi de aceea nu se prezintă ca o ştiinţă în înţelesul curent al cuvântului, ci mai cu seamă ca un fenomen spiritual pur şi universal care nu se poate mărturisi decât prin trăire şi viaţă religioasă. Dar a spune că Religia nu se învaţă, că doar se trăieşte, este o greşeală, căci credinţa se hrăneşte prin primirea cuvântului Evangheliei. Credinţa religioasă întăreşte conştiinţa, călăuza morală a omului. O percepere a vieţii pur mecanicist este o ruinare a sufletului. De aceea pedagogii şi educatorii cei mai importanţi au considerat Religia drept cel mai bun mijloc de educaţie a lumii. Cunoaşterea învăţăturii creştine este condiţie a mântuirii noastre.

Dezvoltarea teologiei a dat naştere şcolilor catehetice care au pregătit clerici şi mari teologice au contribuit în timp la o mai bună înţelegere a învăţăturii Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste şcoli au fost permanent într-o strânsă legătură cu Biserica, garantul adevărului mântuitor. Biserica şi Societatea sunt într-o legătură fiinţială. Criza uneia dintre acestea afectează viaţa celeilalte. În societatea românească de astăzi Biserica Ortodoxă este chemată să-şi spună cuvântul, să răspundă unor provocări pe care nu le-a cunoscut până acum. În acest ansamblu profesorul de Religie are un rol deosebit, dar şi o responsabilitate specială.

Se spune adesea despre Biserica Ortodoxă că ar fi o Biserică contemplativă care nu acordă o importanţă deosebită misiunii sociale. Este o obiecţie nejustificată mai cu seamă pentru ultimii ani. Îndumnezeirea omului este o lucrare sinergetică prin lucrarea harului şi a omului. De aceea Biserica a

acţionat tot mai mult pentru dezvoltarea celor două mijloace ale mântuirii, printr-o implicare tot mai activă în viaţa socială. Biserica simte necesitatea unei ancorări tot mai active în social. Pentru pregătirea spirituală a viitorilor credincioşi se impune ca Biserica să fie implicată profund şi în întreg sistemul şcolar, de la învăţământul primar până la cel universitar inclusiv. Pentru aceasta se solicită Bisericii acoperirea unor necesităţi stringente pentru a stabili un loc bine determinat învăţământului religios în şcolile româneşti. Aceste necesităţi pornesc de la realizarea unui program religios şcolar coerent, un personal didactic pregătit şi mijloace educaţionale adecvate. Educaţia religioasă este una dintre problemele esenţiale ale societăţii în general şi ale politicii educaţionale în special. Reintroducerea Religiei între disciplinele care contribuie la formarea personalităţii umane este un eveniment cu consecinţe pozitive, deşi există voci care îi contestă dreptul de a pătrunde în zona învăţământului public. Sunt însă puţine încercări de abordare a Religiei ca disciplină şcolară din perspectiva laicului.

XI. Biserica Georgiei

a. Începuturile Bisericii Georgiei

Poporul georgian a primit creştinismul în secolul al IV-lea, după creştinarea armenilor. Creştinarea a avut loc în timpul împăratului Constantin cel Mare (305-337). Pătrunderea creştinismului la acest popor se datoreşte sfintei Nona (a Gruziei), care era o fecioară creştină din Armenia. Regele Mirian s-a botezat, creştin, hotărând apoi şi botezul întregului popor. După creştinarea poporului, împăratul Constantin cel Mare a trimis pe patriarhul Eustaţiu al Antiohiei (sec. IV, după anul 324) în Georgia, la rugămintea regelui Mirian pentru a le hirotoni georgienilor pe primul lor episcop, Ioan. Datorită acestui fapt, Biserica Georgiei a fost supusă la început Patriarhiei de Antiohia. După episcopul Ioan a urmat Iacob. Din nefericire, invazia perşilor, la începutul secolului al V-lea a provocat mari suferinţe poporului georgian, aceştia căutând să introducă unele idei religioase păgâne, între altele impunând şi cultul focului. Graţie intervenţiei regelui Arcil I (410-434), care a biruit pe perşi, Biserica Georgiei se reorganizează sub noul ei episcop, Mobidan. După el a fost adus de la Constantinopol un episcop Mihail, care a devenit şi educator religios al regelui Vahtang (446-499). Mihail a luptat mult împotriva mazdeismului persan. Intrând în conflict cu regele, a fost înlocuit cu alt episcop grec de la Constantinopol. acest fapt se petrecea în 471 când unii afirmă că regele Mitzketa ar fi primit pe primul său patriarh-catolicos. Se formează acum două mari dioceze, iar creştinismul a pătruns mai uşor în viaţa poporului. La anul 498 o nouă invazie persană a provocat moartea a numeroşi creştini georgieni.

Tradiţia Bisericii Georgiene stabileşte încetarea jurisdicţiei Patriarhiei de Antiohia în anul 467 când a fost numit primul ei patriarh-catolicos.

După analele Georgiei, împăratul Leon I (457-474) al Bizanţului acordă, la cererea regelui Vahtang, autocefalia Bisericii Georgiene, iar patriarhul Antiohiei a ales în locul lui Mihail pe un anume Petru, primul catolicos. După aceleaşi informaţii, autonomia completă a fost acordată la Sinodul al VI-lea ecumenic (680-681) din Constantinopol, fapt neconfirmat de documentele acestui sinod. Istoricii susţin că Biserica Georgiei a dobândit autocefalia în anul 556, iar în 604 a fost recunoscută şi de celelalte Biserici Ortodoxe.

Pe la mijlocul secolului al VI-lea au venit din Siria treizeci de misionari creştini, în frunte cu Ioan Zedadzneli, care au contribuit la o rapidă evanghelizare a întregii ţări.

Din cauza condiţiilor politice nefavorabile, neputând participa la Sinodul IV de la Calcedon (451), Biserica Georgiei, prin apropiere de vecinii lor armeni, va îmbrăţişa pentru puţină vreme monofizitismul, fapt confirmat la două sinoade locale (451 şi 525). În urma expediţiilor purtate de împăratul Heraclie (610-641) împotriva perşilor, prin victoria purtată asupra regelui Kovrat-Sinre, fiul şi urmaşul lui Chosroe, acesta s-a văzut nevoit să încheie pacea cu Bizanţul, restituind toate ţinuturile ce au aparţinut cândva Imperiului bizantin, inclusiv Georgia. Din 607 are loc o îndepărtare a Georgiei faţă de Armenia. Prin eforturile împăratului Heraclie şi ale catolicosatului Kirian I, Biserica Georgiei

revine definitiv la Ortodoxie, dar pentru a nu fi expusă pericolului monofizitismului armenilor vecini, Biserica Georgiei a fost din nou subordonată Patriarhiei din Antiohia. Abia pe la mijlocul secolului al XI-lea, conform dorinţei puternicului rege Bograd al IV-lea al Iviriei, un sinod ţinut la Antiohia a acordat iarăşi autocefalia Bisericii Georgiei.

Liturghia Sfântului Iacob a fost celebrată în Iviria, la început în limba greacă, iar din sec. al VI-lea, în limba georgiană. Liturghia bizantină a fost, de asemenea, folosită în Georgia de Vest, schimbând limba greacă cu limba georgiană în secolele al VIII-lea – IX-lea. Georgia de Est a adoptat liturghia bizantină, curând, după unirea celor două Georgii (Est şi Vest) într-un singur regat şi Catolicosat în anul 1008.

Monahismul începe să înflorească în Georgia în secolul al VI-lea, pentru ca să decadă între sec. VIII–IX. Mânăstirile au devenit centre importante de misiune şi cultură. Georgienii au fondat mânăstirea Iviron de la Muntele Athos (979), unde foarte multe lucrări teologice de limbă greacă au fost traduse în limba georgiană. Sub dinastia Bagratizilor s-a impus reforma clerului. În această vreme bisericile erau în ruină. Venirea turcilor selgiucizi în a doua jumătate a sec. al XI-lea aduce grele persecuţii asupra creştinilor georgieni. Între sec. XI–XIII, Georgia a cunoscut o perioadă de aur în ceea ce priveşte literatura creştină în limba georgiană. Această perioadă încetează în secolul al XIII-lea, o dată cu invazia mongolă a lui Genghis-Han. Georgia cunoaşte o decădere şi în secolul al VI-lea, când este invadată de armatele lui Tamerlan.

b. Situaţia Bisericii Georgiene de la Schisma din 1054 până în secolul al XVIII-lea

Persecuţiile asupra credincioşilor georgieni din partea turcilor au continuat şi în a doua jumătate a sec. al XI-lea. Însă cel care a salvat oarecum situaţia a fost regele David II Restauratorul (1089-1125), care a reuşit să respingă pe invadatori. El s-a gândit să restabilească ordinea în Biserică şi Stat. Sub el apar primele şcoli cu o bună organzare, în care se preda religia, gramatica, matematica şi muzica.

În secolul al XII-lea, în Georgia literatura religioasă a ajuns la un stadiu de mare înflorire. Reprezentanţii principali ai acestei literaturi au fost: Arsenie din oraşul Icalt, teolog cu o cultură universală şi Teofil, compozitor de imnuri religioase. Şcoala lui Arsenie a format o generaţie de oameni vestiţi, între care se numără şi poetul Şota Rustaveli (secolul al XII-lea), autorul operei Omul în piele de tigru. Tot regele David II Restauratorul trimite la Athos patruzeci de tineri pentru a-şi completa instruirea. Acolo, ei devin remarcabili traducători ai cărţilor bisericeşti. Regele însuşi era, de altfel, un bun creştin şi teolog, în multe părţi din ţara sa el a organizat spitale şi aziluri. A ridicat şi celebra catedrală din Guelati, unul din cele mai frumoase monumente ale arhitecturii georgiene. În ceea ce priveşte stilul şi arhitectura bisericilor din Georgia, putem spune că acestea s-au format prin îmbinarea celor două influenţe bizantino-răsăritene şi cea apuseană.

Regina Tamara (1085-1112) s-a ocupat şi ea de reforma bisericească. Aceasta a luat atitudine împotriva unor abuzuri pe care le făcea catolicosul Mihail. A ridicat multe biserici.

Perioada dintre secolele al XIII-lea şi al XVIII-lea este plină în Georgia de tulburări interne, la care se adaugă invaziile din partea musulmanilor, care au tulburat Biserica. catolicoşii întreţin şi relaţii cu Roma. Însă, în clipa când şi-au recăpătat autonomia şi-au schimbat şi poziţia faţă de Roma. De altfel, georgienii pomeneau la slujbele religioase pe papă şi pe patriarhii greci, deopotrivă, până la începutul secolului al XIII-lea. Regina văduvă, Russodana (1223-1247) simpatizează, totuşi, cu Roma. Pe timpul cruciadelor au fost trimişi în Georgia misionari latini, care, în 1224, au convins pe regina Russodana să se adreseze Bisericii Romane pentru ajutor împotriva mongolilor, care o nelinişteau. Ea promite papei că, dacă-i va da ajutor, se va uni cu Roma. Papa Grigorie al IX-lea (1227-1250) îi răspunde că georgienii trebuie să recunoască în papă pe urmaşul lui Petru. Totodată, i-a trimis şi şapte dominicani care aveau misiunea de a o sfătui în vederea unirii. Expediţia papei Grigoie al IX-lea n-a avut succes. De altfel, şi succesorii lui au continuat corespondenţa cu regii posteriori ai Georgiei, dar fără nici un rezultat pozitiv.

În 1245 catolicosul Nicolae II a cerut conducătorului mongol Hulagu (1245-1282) să împiedice jefuirea bisericilor şi mânăstirilor. În anul 1280 acelaşi catolicos a întrunit un sinod pentru condamnarea regelui Demetrius II (1273-1289), care risipea avuturile bisericeşti, însă fără succes. Dar, mai târziu, Demetrius II şi-a revenit şi a intenţionat chiar să elibereze ţara sa de sub jugul lui Hulagu, când a şi murit ca martir.

Regele Gheorghe V cel Strălucit (1318-1346) s-a hotărât să facă o reformă în cler şi să reglementeze disciplina bisericească. La 1386 Biserica Georgiei cade sub Timur-Lenk (Timurleng, Tamerlan) (1336-1405), a cărui cucerire a fost urmată şi de persecuţii în Biserică.

În Georgia Orientală perşii aveau aceleaşi comportări ostile faţă de creştini, ca şi turcii în Georgia Occidentală. Aşa, de pildă, Abbas cel Mare (1557-1628) se purta foarte rău cu creştinii. Într-o zi de Paşti, el a masacrat sute de călugări în mânăstirea Sfântul David din Garedja. El a strămutat circa un milion de creştini din Georgia în Persia (prin 1615), care au devenit mai târziu mahomedani. Printre martirii mai cunoscuţi care au căzut victimă persecuţiei lui Abbas se numără regele Luasab (1623), regina Ketevan de Kahetinia (1624) şi monahul Moise.

În secolul al XVIII-lea, în Georgia a început să se îmbogăţească literatura religioasă, mai ales cea liturgică, prin tipărirea de cărţi de cult. Astfel, în anul 1737, la intervenţiile făcute din partea conducătorului de stat al Georgiei, Sfântul Sinod rus a aprobat să se tipărească la Moscova Biblia în limba georgiană, precum şi alte cărţi de ritual.

Catolicosul Antonie I (1744-1788) a căutat să facă o reformă în cler şi popor, pregătind astfel calea pentru unirea cu Roma. Într-un sinod care s-a ţinut în secolul al XVIII-lea a adunat pe toţi episcopii din Kartilia şi Kakhetia şi a dat decizii pentru ameliorarea moravurilor publice, în special cele referitoare la căsătorie. Simpatia sa pentru misionarii catolici l-a costat foarte mult. Astfel, la intervenţia patriarhului Chiril V din Constantinopol, care nu vedea cu ochi buni apropierea de Roma, regele Teimouraz, în anul 1755, l-a alungat din ţară. Sub catolicosul Iosef (1775-1763), regele Heraclie II a ţinut un sinod pentru restabilirea ordinii şi disciplinei în cler. Cu acest prilej s-au dat 11 articole de lege.

Catolicosul Antonie I a revenit în scaun din refugiul său din Rusia, fiind primul prelat georgian care s-a apropiat de Biserica Rusă, introducând obiceiurile ei în patria sa. Erudit de seamă, Antonie I a dat un mare impuls studiilor teologice, restabilind seminariile şi celelalte şcoli. Urmaşul său, Antonie II (1788-1811), a fost ultimul catolicos cunoscut în Georgia.

c. Biserica georgiană din secolul al VIII-lea până în prezent

Prin tratatul din 24 iulie 1783, încheiat între regele Heraclie al Georgiei (1744-1798) ş I împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei (1762-1796), guvernul rus a promis că va menţine pe tronul Georgiei dinastia domnitoare, garantând în acelaşi timp independenţa Bisericii naţionale georgiene faţă de Sinodul din Petersburg. Într-un nou tratat, din 23 noiembrie 1799, încheiat între ţarul Pavel I şi regele George al XII-lea, fiul lui Heraclie, s-a revenit la aceleaşi hotărâri.

De la 18 ianuarie 1801, ţarul Alexandru I (1801-1825) a proclamat anexarea Georgiei la imperiul rus. Georgia occidentală îşi mai păstra încă timp de câţiva ani o autonomie fictivă.

Anexarea la Imperiul rus a atras după sine, evident, dispariţia demnităţii de catolicos, deoarece nu puteau să existe – spunea ţarul – două Biserici ortodoxe într-unul şi acelaşi imperiu.

La 10 iunie 1811, împăratul Alexandru I scria catolicosului Antonie II că Biserica georgiană nu mai putea rămâne autonomă. În consecinţă, el îl ruga să meargă în Rusia, luând loc printre membrii Sinodului rus. Atunci Antone a primit această propunere şi a plecat în Rusia unde a şi murit, în 1828. Pentru a nu irita susceptibilitatea georgienilor, guvernul rus a numit mai întâi un exarh de origine georgiană, pe nume Varlaam Eristavi, iar după şase ani acesta din urmă a fost înlocuit printr-un exarh rus, pe nume Teofilact Rusanov (1817-1821). Din acest timp, Biserica georgiană, încorporată în Biserica rusă, a fost condusă necontenit de exarhi ruşi. Deşi se bucura de organizare specifică, această Biserică nu mai era autonomă.

La începutul secolului XX, exarhatul georgian îşi întindea jurisdicţia peste şase provincii: Tbilisi, Baku, Erevan, Elisabetopol, Kutais şi la Marea Neagră. La Tbilisi şi Kutais funcţiona câte un seminar pentru pregătirea clerului. Cel de la Tbilisi a fost fondat de exarhul Teofilact, în anul 1817. În 1902, în acest seminar învăţau 177 elevi. Seminarul din Kutais datează din 1894. În 1902 avea 206 elevi. În toată Georgia, în primii ani ai secolului XX, existau 34 de mânăstiri, din care 27 de călugări, cu 1098 monahi, şi 7 de călugăriţe, cu 281 monahii. Cele mai importante mânăstiri erau: 1) Mânăstirea de călugăriţe Bodbissi, fondată în secolul al XII-lea, aproape de mormântul Sfintei Nina; 2) Mânăstirea de călugări Gaetat în Imereţia, fondată tot în secolul al XII-lea; 3) Mânăstirea de călugări Sfântul David din Garedja, fondată în secolul al XI-lea de un misionar venit din Siria. Această mânăstire a fost timp îndelungat un important centru monahal. Aici se păstrează mormântul fondatorului ei, Sfântul David şi a ucenicului său, Sfântul Dido; 4) Mânăstirea de călugări Kvarbtaket, fondată în sec. al X-lea sau XI-lea; 5) Mânăstirea de călugăriţe Mtzkhet-Samtavro, consacrată Sfintei Nina. Biserica acestei mânăstiri a servit de catedrală arhiepiscopilor de Samtavro până în 1811; 6) Mânăstirea Schimbării la Faţă, care se află în Tbilisi; 7) Mânăstirea Bidchvinto, numită şi Noul Athos.

Ultimii exarhi ruşi ai Bisericii georgiene au fost: Nicolae (1905-1906), Nicon (1906-1908), Inocenţiu (10’9010-1913) şi Alexie (1913).

Începând din anul 1905, în Biserica Georgiei se observă din nou tendinţa de a fi autocefală. În 1918, Georgia s-a despărţit de Statul Rus, iar ca urmare, s-a desfiinţat şi exarhatul. Din anul 1936 această Biserică a fost condusă din nou de un arhiepiscop exarh, care era membru al Sfântului Sinod rus, având reşedinţa la Tbilisi. Acesta avea trei episcopi eparhioţi.

În timpul celui de al doilea război mondial (1939-1945), Biserica Georgiei a fost declarată autocefală (în 1943), despărţindu-se de Patriarhia Moscovei. Din acest timp, în fruntea Bisericii Gruziei se află un patriarh-catolicos.

d. În zilele noastre patriarh este Sanctitatea Sa Elia (Ilie) al II-lea, ales în anul 1980. La 4 martie 1990, Patriarhia Ecumenică a confirmat atât statutul de autocefalie al Bisericii Georgiei, cât şi rangul de patriarh.

În timpul comunismului din cele 1.455 de biserici au funcţonat doar 80 până în 1980, situaţie asemănătoare cu a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Prin politica de deschidere iniţiată de Mihail Gorbaciov în URSS, multe biserici din Georgia au fost redeschise cultului, iar la 1 octombrie 1988 a fost deschisă în capitală, Tbilisi, Academia Teologică Ortodoxă cu 150 de studenţi, având secţie de Teologie, Antropologie creştină şi Artă Creştină.

După 1991, când Georgia a devenit independentă, viaţa religioasă a renăscut. A fost renăscut monahismul şi s-au construit biserici noi.

În 1922, Preşedintele Georgiei, Eduar Şevardnadze, s-a botezat în Biserica Ortodoxă a Georgiei, fapt ce demonstrează rolul important al Bisericii Ortodoxe în Georgia independentă.

Între 5 iulie – 3 august 1948, Prea Fericitul Justinian Marina, Patriarhul României, participând la festivităţile Patriarhiei Moscovei (500 de ani de la autocefale), a vizitat şi Biserica Georgiei. Aceasta a fost prima vizită a unui Patriarh român în Georgia. Tot prima vizită, dar din partea Patriarhiei Georgiei, s-a petrecut între 4-6 iunie 1968, când Sanctitatea Sa Efrem al II-lea a vizitat Biserica Ortodoxă Română cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la întronizarea Prea Fericitului Justinian ca al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

În perioada 26-30 septembrie 1996, Biserica Ortodoxă Română a fost vizitată de Sanctitatea Sa Elia al II-lea, cu ocazia târnosirii Sfintei Mânăstiri Antim, legătura spirituală dintre cele două Biserici.

XII. Biserica Ortodoxă din Cipru

În Faptele Apostolilor se relatează cum au ajuns Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba în Cipru (F.A. 13, 4-13) şi modul în care propovăduiesc Evanghelia. Barnaba era originar din Cipru şi ajunge episcop

al insulei în jurul anului 45, pentru ca în anul 61, în timpul domniei împăratului Nero să fie martirizat la Salamina.

Patriarhia de Antiohia îşi întindea jurisdicţia şi asupra Bisericii Ciprului. La Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes din 431, Bisericii din Cipru i s-a oferit autocefalia, fiind prima Biserică care primeşte independenţa bisericească. Viaţa bisericească a avut însă de suferit deoarece insula a căzut sub ocupaţia arabă în mai multe rânduri, pentru ca în anul 688, împăratul Iustinian al II-lea să fie nevoit să evacueze populaţia creştină. pEntru aceştia s-a construit în Dardanele un nou oraş, Nea Iustiniana unde s-a mutat şi Arhiepiscopia Ciprului, arhiepiscopul devenind şi conducătorul spiritual al noului oraş.

Împăratul Nichifor al II-lea Focas (963-968), un general remarcabil reuşeşte să cucerească Ciprul într-o campanie militară împotriva arabilor. Este inaugurată de acum o perioadă de pace şi de prosperitate pentru insulă. Viaţa religioasă este revigorată, iar numeroase mânăstiri şi biserici au fost restaurate. În timpul celei de-a treia cruciade, insula a fost cucerită de regele Angliei, Richard Inimă de Leu (1191). Peste câteva luni el o vinde Ordinului Templierilor, iar în 1192 ajunge în posesia regelui latin al Ierusalimului, Guy de Lusiguan, care a trăit în exil. Astfel pe insulă se edifică o societate de tip apusean care a rezistat aproximativ 300 de ani. Şi viaţa religioasă cunoaşte schimbări, deoarece a fost instituită o ierarhie bisericească latină. Acest lucru a declanşat persecutarea ortodocşilor, iar numărul ierarhilor ortodocşi a fost drastic redus. Mânăstirile ortodoxe au fost luate în stăpânire de o serie de episcopi latini. Numeroase ordine monahale occidentale şi-au înfiinţat sucursale profitând de confiscarea averilor bisericeşti ortodoxe.

Situaţia bisericească nu s-a schimbat nici după 1489 când insula a devenit colonie veneţiană. Pentru insulă schimbări profunde a adus stăpânirea otomană (1571-1878). Ierarhia bisericească latină a fost expulzată de către otomani, iar cea ortodoxă şi-a recăpătat recunoaşterea ca ierarhie legată. Clerul ortodox din Cipru ajunge sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. În anul 1660, arhiepiscopul Nichifor a fost numit în funcţia de reprezentant politic şi spiritual al poporului său. Administraţia otomană trata cu multă toleranţă populaţia ortodoxă. Revoluţia elenă din anul 1821 a adus schimbări dramatice pentru populaţia creştină din Cipru.

Mişcarea revoluţionară din 1821 a implicat puţin Ciprul, persoana care a avut un rol esenţial în aceste evenimente a fost o perioadă preot paroh al bisericii domneşti din Iaşi unde a urmat şi cursurile Academiei Domneşti. După retragerea arhiepiscopului Hrisantos, înaintat în vârstă, a fost hirotonit ca arhiepiscop Chiprianos (1810). Acesta are marele merit de a fi ridicat în 1812 prima şcoală greacă din Cipru. Arhiepiscopul intră în legătură cu Eteria şi promite că va ajuta financiar revoluţia greacă. Autorităţile otomane încep să ia măsuri împotriva preoţilor ortodocşi din Cipru, mai cu seamă după ce arhimandritul Theofilact Theseus, un nepot al arhiepiscopului Chiprianos, a introdus în Cipru proclamaţii revoluţionare. Insula este vizitată de căpitanul de vas Constantin Kanaris, un erou al revoluţiei, care a fost primit cu entuziasm şi i s-au oferit provizii.

Guvernatorul otoman începe să ia măsuri împotriva grecilor ciprioţi: Unii dintre aceştia se refugiază la Consulatul francez din Larnaka. La 9 iulie 1821 arhiepiscopul Chiprianos şi mitropoliţii au fost arestaţi şi spânzuraţi. A doua zi au fost executaţi alţi clerici şi laici. Guvernatorul Küchük Mehmet a numit un nou arhiepiscop şi alţi mitropoliţi. S-a trecut la converirea la islam a populaţiei creştine, au fost confiscate proprietăţile victimelor, iar mânăstirile şi bisericile au fost devastate. Brutalitatea otomanilor declanşează revolta ţăranilor, sultanul chemând pentru apărarea insulei pe Mehmet Ali din Egipt. Trupele egiptene au masacrat populaţia până când au părăsit-o în 1829.

În 1828 o delegaţie cipriotă a cerut guvernatorului Greciei, Kapodistria, unirea Ciprului cu Grecia, lucru care nu era posibil. Totuşi pentru protecţia grecilor, în 1846 s-a înfiinţat Consulatul Greciei. Relaţiile culturale cu Grecia, Constantinopolul, cu Smirna, Alexandria şi Trieste au întărit propaganda antiturcească. În această perioadă au avut loc trei răscoale. În 1831 a fost ucis guvernatorul, iar în 1833 revolta a avut ecouri în toată Europa. Mişcările revoluţionare au fost conduse de Nikolas Theseas şi fratele său Theofilact, nepoţii arhiepiscopului martir Chiprianos. Cei doi fraţi au participat şi la luptele revoluţionare din Grecia, după 1821. După război, Theofilact a devenit preot al

Patriarhiei din Ierusalim. Nikolas s-a întors în Cipru, unde a fost primit de arhiepiscopul Panaret. Izbucnirea revoltei din 1833 îl aduce pe Nikolas în postura lider al răsculaţilor. De teama represaliilor turcilor, împreună cu 3000 de ţărani s-a retras la mânăstirea Stavrovouni. În cele din urmă, Nikolas Theseas este nevoit să părăsească insula şi moare la Atena, în 1854. A ţinut legătura cu Biserica cipriotă, mai cu seamă cu arhiepiscopul Chiril, pe care-l îndemna să trimită tineri ciprioţi la studii în Atena.

O răscoală destul de puternică a fost condusă de călugărul Ioanichie, care participase şi la răscoala lui Ghiaur Imam. Răscoala este înfrântă cu brutalitate de autorităţile otomane. După această perioadă de răscoale, guvernatorii numiţi de sultanul Mahmud al II-lea au încercat să introducă o serie de reforme, dar fără succes din cauza opoziţiei turcilor şi grecilor ciprioţi care-şi vedeau ameninţate interesele. Războiul Crimeii (1853-1856) a încurajat pe revoluţionarii greci. Arhiepiscopul cipriot cere creştinilor ortodocşi, printr-o enciclică, să rămână supuşi ai sultanului.

Biserica s-a implicat puternic în dezvoltarea unui sistem de învăţământ şi a sprijinit pe creştini în momentele critice. Puterea şi influenţa Bisericii ajung la apogeu între 1754-1821. Un rol important în fundamentarea învăţământului l-a jucat arhiepiscopul Chiprianos (†9 iulie 1821). Acesta a ridicat lângă Arhiepiscopie, Şcoala Greacă Sfânta Treime. După 1921 sunt ridicate noi şcoli şi se reorganizează prin crearea unor comitete compuse din clerici şi laici care redactează programe analitice. Câtre 1860 funcţiona şcoli în aproape toate oraşele şi chiar şi în unele sate. Existau şi şcoli care funcţionau în incintele unor mânăstiri ca Mahairas şi Kykkos. Arhiepiscopul Sofronie al II-lea (1865-1900) a lucrat ca director al Şcolii Greceşti din Nicosia, şcoală ce a funcţionat şi după ocupaţia engleză (1878), primind din 1893 numele de Gimnaiul Pancipriot. La Larnaka, unde existau o serie de consulate străine, se făcea simţită influenţa culturală occidentală. Aici, călugăriţele catolice ale Ordinului Sfântul Iosif, au deschis o şcoală franceză. Este demn de remarcat că şcolile greceşti au funcţionat numai datorită preocupării Bisericii. un mare număr de profesori erau preoţi.

În secolul al XIX-lea cea mai mare putere colonială din lume, Marea Britanie, intră în posesia Ciprului, în timpul guvernării Disraeli care susţinea Turcia în faţa ameninţărilor Rusiei. La Congresul de la Berlin (1878), Anglia dobândeşte Cirpu, devenind sprijinitoare a sultanului în conflictul cu Rusia ţaristă. Biserica Ortodoxă nădăjduia că situaţia creştinilor se va ameliora şi că insula se va uni cu Grecia.

Izbucnirea primului război mondial în 1914 şi intrarea Turciei în conflict de partea Germaniei a determinat Anglia să anexeze Ciprul, anexare recunoscută de Turcia prin Tratatul de la Lausanne. Situaţia creştinilor s-a îmbunătăţit, dar politica britanică a reuşit să controleze atât pe creştini, cât şi pe turci. Deşi exista un Consiliu Legislativ acesta nu avea o componenţă democratică, englezii favorizând minoritatea turcă. În 1931, acest organism a fost dizolvat, iar puterea a fost preluată de guvernator.

Ocupaţia britanică anulează o serie de privilegii de care se bucura Biserica Ortodoxă. Totuşi, episcopii şi stareţii mânăstirilor sunt membri ai Consiliului Legislativ şi se opun guvernului britanic. Biserica lupta pentru unirea cu Grecia. Relaţiile acesteia cu guvernul colonial au ajuns la tensiuni care în 1931 şi 1955 degenerează în adevărate răscoale.

În 1900 la moartea arhiepiscopului Sofronios, izbucneşte o criză serioasă în sânul Bisericii din cauza rivalităţilor dintre mitropoliţii Chiril de Kition şi Chiril de Kyrenia pentru postul de arhiepiscop. Lupta dintre cei doi degenerează în adevărate demonstraţii de stradă. În conflict intervin şi ierarhi ai Bisericii Greciei şi chiar patriarhul ecumenic. Criza ia sfârşit în 1909, când Sfântul Sinod îl alege pe Chiril de Kition, recunoscut şi de guvernul colonial şi de patriarhul ecumenic. Pentru a înlătura asemenea situaţii a fost promulgată în 1914 Carta Constituţională a Sfintei Biserici a Ciprului.

În confruntarea cu autorităţile engleze, Biserica s-a opus introducerii limbii engleze în locul celei greceşti în şcolile secundare. Biserica continuă să aibă un rol important în conducerea şcolilor, mai cu seamă că aceasta plătea salariile profesorilor. Guvernul colonial reuşeşte în 1929 să treacă profesorii sub autoritatea statului, fiind asimilaţi cu funcţionarii publici.

Unirea Ciprului cu Grecia nu era agreată de Turcia, Rusia şi Italia. Biserica Ortodoxă devine principalul exponent al politicii unioniste. La sfârşitul primului război mondial o misiune diplomatică

condusă de arhiepiscopul Chiril ajunge la Londra pentru a prezenta problema Ciprului în faţa guvernului britanic (1918-1920). Nu se realizează unirea, iar pentru greci a urmat dezastrul militar din Asia Mică.

Perioada interbelică a fost zguduită de revolta din 1931 datorată sărăciei şi crizei economice mondiale. Grecii ciprioţi se alătură Organizaţiei Naţionale a Ciprului la care aderă şi episcopul Nicodim de Kition, un ierarh cultivat care, se bucura de consideraţie printre ciprioţii ortodocşi. Acesta cheamă pe greci la rezistenţă împotriva dominaţiei britanice. Revolta începe pe 21 octombrie 1921 când preotul Dionisie Kykkotis a ridicat steagul grec în faţa demonstranţilor. La revoltă participă şi ciprioţii turci. Numeroase instituţii guvernamentale au fost incendiate. Revolta a fost înăbuşită de trupele aduse din Egipt.

În timpul celui de-al doilea război mondial, personalităţi cipriote împreună cu Biserica organizează Partidul Naţionalist. Ciprioţii au fost alături de Anglia în timpul războiului. După încheierea conflictului, în 1945, arhiepiscopul Greciei şi regentul Damaskinos vizitează Anglia şi se ia în discuţie unirea Ciprului cu Grecia, dar se opune Biroul Colonial englez. Biserica, din propria iniţiativă, organizează un plebiscit, arhiepiscopul Makarios al II-lea fiind susţinut de partidele politice. Majoritatea covârşitoare a grecilor ciprioţi a votat în favoarea unirii. În 1950, moare Makarios al II-lea şi-l urmează Makarios al III-lea, fost episcop de Kition, cel mai tânăr arhiepiscop al Ciprului. Mişcările de autodeterminare şi lupta anticolonială au cuprins Orientul Mijlociu. Deoarece nici guvernul britanic, nici Naţiunile Unite nu acordau libertate Ciprului, Arhiepiscopul Makarios hotărăşte să treacă la o luptă mai deschisă. Acesta cheamă în Cipru pe ofiţerul atenian Gheorghios Grivas şi organizează EOKA (Organizaţia Naţională a Luptătorilor Ciprioţi). Această organizaţie începe o luptă de guerilă. Mii de ciprioţi au fost arestaţi, iar unii luptători au fost spânzuraţi. Turcii ciprioţi s-au opus iniţiativei grecilor şi chiar s-au alăturat englezilor. Aceştia au înfiinţat TMT (Forţa de Apărare Turcă), condusă de ofiţeri turci.

Guvernul englez a convocat o Conferinţă Tripartită la 28 august 1955, la care au participat Grecia şi Turcia. Disputele politice au degenerat în atacuri violente asupra grecilor din Smirna şi Istanbul. Ameninţate de revoltele ciprioţilor, autorităţile engleze au arestat pe arhiepiscopul Makarios al II-lea, la 6 martie 1956, şi –au exilat în insulele Seychelles, unde este deţinut până în martie 1957.

După dispute puternice legate de încercarea de independenţă a Ciprului s-au început tratativele politice de la Zürich (5 februarie 1959). La 11 februarie s-a hotărât ca Ciprul să devină o republică independentă. Acordul de la Zürich a fost ratificat la Conferinţa de la Londra din 19 februarie 1959. Unele dintre prevederile acestui acord au fost puternic contestate de arhiepiscopul Makarios. În 1959, în urma alegerilor prezidenţiale arhiepiscopul Makarios a fost desemnat preşedinte, având o opoziţie puternică în Partidul Comunist (AKEL) şi unionişti. Confruntările dintre aceştia au degenerat în luptele violente ce au culminat cu evenimentele tragice din 1974.

Criza constituţională dintre cele două comunităţi determină pe arhiepiscopul Makarios să ceară unele schimbări. Respingerea propunerilor a dus la divizarea şi la scindarea oraşului Nicosia printr-o linie de democraţie (linia verde). Anglia intervine în conflict, iar din 27 martie 1964 încep să opereze trupe ONU pentru menţinerea păcii. În perioada 1964-1974, Ciprul trece prin evenimente dramatice. Grecia susţine independenţa Ciprului, iar în iunie 1964 primul-ministru al Greciei, Gheorghios Papandreou, trimite trupe în insulă pentru a întări armata cipriotă în eventualitatea unei invazii a Turciei. Turcia ameninţă cu invazia Ciprului în 1967, acţiune împiedicată de SUA. De mai multe ori s-a încercat anihilarea arhiepiscopului Makarios. Situaţia politică s-a complicat şi a culminat prin lovitura de stat din 15 iulie 1974. Forţele puciste s-au lovit de o puternică rezistenţă în preajma palatului arhiepiscopal din suburbia Kaimaki (Nicosia). Arhiepiscopul Makarios a părăsit Ciprul şi s-a stabilit la New York. Lovitura de stat, pregătită de ierarhia militară din Grecia, condusă de Dimitrios Ioannidis, a încercat eliminarea lui Makarios. Nikos Sampson a fost ales preşedinte. Ca răspuns, Bülent Ecevit, primul ministru al Turciei, a ordonat invadarea Ciprului care este executată de forţele turceşti la 20 iulie 1974. Grecii ciprioţi aleg ca preşedinte pe Glafkos Klerides, iar Grecia, dictatura militară este înlăturată şi se formează un guvern condus de Konstantinos Karamanlis. Turcia ocupă 37% din

insula Cipru, iar problema cipriotă ajunge să fie discutată la a 29-a Adunare Generală a Naţiunilor Unite, unde este aprobată Rezoluţia 3212.

În decembrie 1924, Makarios s-a întors în Cipru cu dorinţa de a uni pe grecii ciprioţi. La alegerile parlamentare din 1976, liderul politic a devenit Spyros Kyprianou. În aprilie 1977, preşedintele Ciprului, arhiepiscopul Makarios III se îmbolnăveşte, iar în august moare. Succesorul lui Makarios în funcţia de arhiepiscop este mitropolitul de Pafos, Hrysostomos. Cu moartea lui Makarios al III-lea s-a încheiat şi implicarea Bisericii în viaţa politică a Ciprului.

Conferinţele panortodoxe în secolul al XX-lea

Biserica Ortodoxă căuta realizarea unei mai bune colaborări între Bisericile Ortodoxe surori şi totodată încerca adoptarea unor măsuri comune pentru o mai bună unitate.

1. Prima Conferinţă panortodoxă s-a ţinut la Constantinopol (10 mai – 8 iunie 1920) în timpul patriarhului ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921-1923). La întrunire a absentat Biserica Ortodoxă Rusă care aflată sub persecuţia bolşevică n-a putut să trimită nici un reprezentant. Problema principală abordată a fost îndreptarea calendarului vechi (iulian). Şedinţa din 18 mai a stabilit suprimarea celor 13 zile de întârziere, ziua de 1 octombrie socotindu-se 14 octombrie. Pe lângă această problemă s-au discutat: micşorarea numărului sărbătorilor, căsătoria a doua a preoţilor văduvi, scurtarea şi uşurarea posturilor, uşurarea piedicilor la căsătorie, vârsta intrării în cler.

Cu privire la îndreptarea calendarului s-a hotărât ca aceasta “să fie aplicată de fiecare Biserică în parte, la momentul oportun”. Calendarul îndrreptat n-a fost acceptat de Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Rusă, Patriarhia Sârbă şi Sfântul Munte Athos.

2. O nouă Conferinţă panortodoxă a fost convocată în perioada 8-23 iunie 1990 la Mânăstirea Vatoped din Muntele Athos. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat episcopul Lucian al Romanului şi arhiereul Tit Simedrea. S-au discutat mai multe probleme grupate în trei teme.

a) Organizarea şi disciplina internă a Bisericii;b) Relaţiile interortodoxe, proclamarea autonomiei şi autocefaliei;c) Relaţiile Bisericilor Ortodoxe în Răsărit şi Apus.3. În perioada 29 noiembrie – 6 decembrie 1936 s-a întrunit la Atena primul Congres al

profesorilor de teologie ortodoxă. O conferinţă pregătitoare se ţinuse în ianuarie la Bucureşti.În timpul Congresului s-au luat în discuţie două teme:a) Poziţia ştiinţei teologice în Biserica Ortodoxă;b) Chestiuni teologice preliminare ale unor probleme bisericeşti.La această întrunire s-a discutat şi necesitatea întrunirii unui Sinod panortodox şi chiar a unui

Sinod ecumenic. Unii dintre teologi au afirmat însă că un Sinod ecumenic nu se poate întruni decât după realizarea unităţii creştine.

4. Conferinţa panortodoxă de la Moscova (8-18 iulie 1948).Sărbătorirea a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ruse s-a constituit într-

o ocazie unică pentru o asemenea întrunire. Biserica Ortodoxă Rusă aflată sub controlul comuniştilor încerca întărirea prestigiului şi autorităţii Bisericii în exterior. Comuniştii ruşi chiar gândeau la o subordonare a celorlalte Biserici Ortodoxe aflate în lagărul comunist faţă de Patriarhia Moscovei. Conferinţa a dezbătut următoarele teme:

a) Vaticanul şi Biserica Ortodoxă;b) Validitatea hirotoniilor anglicane;c) Biserica Ortodoxă şi Mişcarea ecumenică;d) Calendarul bisericesc.Biserica Ortodoxă a criticat abaterile doctrinare şi disciplinar-ocanonice săvârşite de Biserica

Catolică (în special supremaţia şi infailibilitatea papei). A fost discutată şi problema recunoaşteri hirotoniei anglicane, dar s-a cerut ca Biserica Anglicană să aibă o mărturisire de credinţă mai clară şi

mai apropiată de cea ortodoxă. Cele mai aprinse discuţii au fost legate de calendarul bisericesc. S-a hotărât păstrarea pascaliei alexandrine.

5. Conferinţele panortodoxe de la Rhodos (1961, 1963, 1964).Din iniţiativa patriarhului ecumenic Atenagora I (1949-1972) a fost convocată prima Conferinţă de

la Rhodos (24 sept. – 1 oct. 1961), la care au participat delegaţiile tuturor Bisericilor ortodoxe. Au fost alcătuite şase comisii fiecare având spre dezbatere câte o temă:

a) Despre credinţă, dogmă şi cultul bisericesc;b) Despre administraţia şi disciplina bisericească;c) Raporturile Bisericilor Ortodoxe între ele;d) Despre temele dogmatice şi problemele sociale;e) Raporturile Bisericii Ortodoxe cu Bisericile necalcedoniene;f) Raporturile Bisericii Ortodoxe cu Bisericile apusene.Cea de-a doua Conferinţă panortodoxă s-a ţinut la Rhodos între 26-29 septembrie 1963, având ca

temă principală dialogul Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni, în special cu Biserica Catolică. S-a hotărât ca Bisericile Ortodoxe să trimită observatori la cea de-a doua sesiune a Conciliului II Vatican şi de asemenea să înceapă un dialog cu Biserica Catolică, mai cu seamă că papa Ioan al XXIII (1953-1963) manifesta o deschidere specială faţă de Ortodoxie. Din nefericire noul papă Paul al VII-lea prin enciclica Ecclesiam suam subordona autorităţii papale colegiul episcopal, care “nu are autoritate decât împreună cu pontiful roman, succesorul lui Petru…”. Hotărârea papei a fost acceptată în cea de-a treia sesiune a Conciliului II Vatican. Biserica Catolică vedea uniatismul ca pe o situaţie de realizare a unităţii ecclesiale.

A treia Conferinţă panortodoxă de la Rhodos s-a întrunit între 1-15 noiembrie 1964, la care au participat aproape toate Bisericile Ortodoxe. Pe ordinea de zi au fost următoarele probleme:

a) Dialogul cu Biserica Romano-Catolică;b) Reluarea tratativelor cu Biserica Anglicană;c) Reluarea tratativelor cu Biserica veche-catolică.S-a hotărât ca fiecare Biserică Ortodoxă să realizeze un dialog propriu cu Biserica Catolică. Papa

Paul al VI-lea în enciclica sa Ecclesiam suam preciza că Biserica Ortodoxă nu este egală cu cea Catolică.

Pentru continuarea dialogului cu Biserica Anglicană s-a hotărât constituirea unei comisii teologice interortodoxe. Acelaşi lucru se cerea şi pentru dialogul cu vechii-catolici. Biserica Ortodoxă a subliniat în timpul aceste Conferinţe necesitatea dialogului cu Bisericile vechi-orientale.

A patra Conferinţă panortodoxă s-a ţinut între 8-16 iunie 1968 la Chambésy-Geneva. Discuţiile s-au axat pe trei teme:

a) Stabilirea unui plan pentru întrunirea unui mare Sinod panortodox;b) Examinarea progresului relaţiilor Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine;c) Dinamizarea rolului Ortodoxiei în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor.Pe baza acestor teme s-au discutat o serie de chestiuni teologice legate de izvoarele Revelaţiei,

cult, chestiunea calendaristă, iconomia în Biserica Ortodoxă. Se cerea continuarea dialogului cu Biserica Anglicană şi Biserica veche-catolică pentru lămurirea unor chestiuni dogmatico-simbolice controversate. S-a hotărât şi realizarea unui dialog cu luteranii pentru o apropiere de Federaţia Luterană Mondială. În Consiliul Mondial al Bisericilor se impune Bisericii Ortodoxe o prezenţă mai dinamică.

6. Al doilea Congres al Facultăţilor de teologie ortodoxă (Atena, 1976). Lucrările acestui congres s-au ţinut între 16-19 august 1976 la mânăstirea Penteli din Atena. S-au organizat şedinţe de lucru pe cinci grupe, referatele fiind împărţite în trei secţiuni:

a) Teologia ca expresie a vieţii şi conştiinţei Bisericii;b) Teologia ca expresie a prezenţei Bisericii în lume;c) Teologia în reînnoirea vieţii Bisericii.

A fost combătută intenţia unor teologi protestanţi de a transforma Consiliul Ecumenic al Bisericilor într-o suprastructură eclezuial-universală, un “conciliu universal” pentru toate confesiunile creştine.

În ceea ce priveşte organizarea Bisericilor ortodoxe, s-a accentuat organizarea autocefală şi autonomă, fiecare Biserică autocefală urmând să-şi organizeze propria diasporă şi să păstreze jurisdicţia asupra acesteia.

Biserica este datoare să slujească pentru mântuirea lumii şi pentru promovarea dreptăţii, libertăţii, păcii, progresului social, pentru binele tuturor popoarelor.

Mişcarea ecumenică

Mişcarea ecumenică îşi are rădăcinile în lumea anglicană şi protestantă, luând fiinţă pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Din 1948 această mişcare a primit numele de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. După primul război mondial Bisericile creştine şi-au propus colaborarea pentru evitarea viitoarelor conflicte mondiale.

Au existat organizaţii intercreştine premergătoare Mişcării Ecumenice:1. Asociaţia Bisericilor anglicane şi ortodoxă-răsăriteană, înfiinţată în anul 1864, devenită în

1906 Unirea Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă de Răsărit. Aceasta a fuzionat în 1913 cu Asociaţia Bisericilor de Răsărit, în care au activat mai mulţi teologi englezi, americani, ruşi, greci.

2. Consiliul misionar internaţional care în anul 1910 la Edinburg a ţinut prima conferinţă internaţională a misiunilor din care s-a dezvoltat mişcarea ecumenică.

3. Asociaţia mondială pentru promovarea păcii internaţionale – între naţiuni – prin Biserică.Înainte de construirea mişcării ecumenice (1910-1920), Patriarhia Ecumenică a început o

încercare de apropiere şi dialog cu Biserica Catolică şi cea Protestantă.Mişcarea ecumenică îşi are originea în trei mişcări paralele: „Viaţă şi acţiune”, „Credinţă şi

organizare”, „Mişcare misionară”.Mişcarea „Viaţă şi acţiune” a ţinut Conferinţe la Stockholm (1925) şi Oxford (1937). Cea de-a

doua mişcare, „Credinţă şi organizare”, a avut întruniri la Lausanne (1925), Edinburg (1937). În 1928, prin enciclica Mortalium animos, Papa Pius XI considera greşită acţiunea mişcării ecumenice şi a interzis participarea catolicilor. În timpul celui de-al doilea război mondial activitatea mişcării ecumenice s-a redus. Adunarea de la Geneva din 1946 a format Consiliul Ecumenic al Bisericilor, definitivat la Adunarea de la Amsterdam din 1948.

Adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor

1. Adunarea Generală de la Amsterdam (22 august – 5 septembrie 1948) a avut ca temă centrală Planul lui Dumnezeu şi situaţia prezentă a omului. Majoritatea Bisericilor Ortodoxe erau prezente la Conferinţa de la Moscova din 8-18 iulie 1948, astfel că nu au reuşit să participe. Prin Enciclica din 31 ianuarie 1951, patriarhul ecumenic Athenagoras I recomanda colaborarea Bisericii Ortodoxe cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor. În acest scop, în anul 1954 a luat fiinţă Institutul ecumenic de la Bossey, în Elveţia, în care reprezentanţii Bisericii Ortodoxe îşi aveau proprii reprezentanţi care participă la dialogurile dintre Ortodoxie şi protestantism. Chiar şi papa Pius XII (1939-1958) a început să aibă o deschidere faţă de Mişcarea ecumenică. Pentru aceasta a fost creat Secretariatul pentru unitatea creştinilor, sub preşedinţia cardinalului Augustus Bea.

2. A doua Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, întrunită între 15-31 august 1954 la Evanston – SUA, a avut ca temă Hristos – singura speranţă a lumii. La această adunare au participat şi observatori romano-catolici.

3. A treia Adunare s-a ţinut între 18 noiembrie – 6 decembrie 1961 la New-Delhi, în India, cu tema: Iisus Hristos – lumina lumii. Aici au fost primite ca membre Bisericile Ortodoxe Rusă, Română,

Bulgară şi Poloneză. Au participat şi observatori din partea Bisericii Romano-Catolice. La această întrunire s-a hotărât ca baza doctrinară să aibă un caracter trinitar (Sfânta Treime). S-a scos în evidenţă că în viitor Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu va deveni niciodată o super-Biserică.

4. Cea de-a patra Adunare generală ţinută la Uppsala (Suedia) în 4-20 iulie 1968 avea ca temă versetul din Apocalipsă 21, 5-6: “Iată, Eu înnoiesc toate”. Au participat şi observatori catolici. Această Adunare a avut următorul comunicat: Hristos vrea ca Biserica Sa să prefigureze o comunitate omenească înnoită. Biblia ne arată că omul este pentru Dumnezeu. De aceea oamenii trebuie să conlucreze pentru a asigura drepturile omului într-o comunitate mondială dreaptă.

5. Cea de-a cincea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a convocat la Nairobi în Kenya, între 20 noiembrie – 10 decembrie 1975, cu tema: Iisus Hristos liberează şi uneşte. Tema s-a dezbătut în şase secţii, dintre care foarte importantă a fost cea privitoare la unitatea Bisericii. Biserica Ortodoxă s-a opus transformării Consiliului Ecumenic într-un sinod al tuturor Bisericilor şi denominaţiunilor creştine. Participanţii au adresat tuturor Bisericilor o invitaţie la rugăciune.

6. A şasea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a ţinut la Vancouver (24 iulie – 10 august 1980), cu tema: Iisus Hristos – viaţa lumii, tratată în cadrul a patru secţiuni (Viaţa, darul lui Dumnezeu; Viaţa biruitoare a morţii; Viaţa în plenitudinea ei; Viaţa în unitate). Dumnezeu este autorul întregii creaţii, deci şi al vieţii. El ne dă viaţa biologică, părintească, dar şi pe cea veşnică. În acest scop Hristos S-a întrupat şi a venit în lume reînnoind firea omenească. Cine se ridică împotriva vieţii semenilor se ridică împotriva lui Dumnezeu. Lumea nu trebuie să fie distrusă de război. A fost evidenţiată importanţa Sfintei Euharistii pentru realizarea unităţii Bisericii şi a lumii.

Consiliul Ecumenic al Bisericilor a avut ca secretar general între anii 1949-1966 pe Dr. Wille Adolf Visser’t Hooft, o mare personalitate care a contribuit la buna organizare şi funcţionare a acestei instituţii religioase.

Până la realizarea unei unităţi creştine este nevoie de o mărturisire comună de credinţă şi de continuarea dialogului dintre Biserici.

Misiunile catolice

1. Africa

Descoperirile geografice au determinat şi implicarea Bisericii Catolice în organizarea de misiuni de evanghelizare a populaţiilor băştinaşe. Expansiunea portughezilor de-a lungul coastei Africii s-a aflat la originea organizării primei evanghelizări. Primele acţiuni s-au desfăşurat în Regatul Congo, unde misionarii îl botează pe rege în 1491, pentru că în timpul regelui Alfonso I (1506-1545) se dezvoltă o Biserică congoleză. Urmaşul acestuia a fost primul rege care a devenit episcop. Din nefericire, Portugalia a ajuns în conflict cu regele Antonio I care, învins, a fost decapitat (1665). Misiunile catolice îşi îndreaptă atenţia către Angola, unde merite deosebite şi-au câştigat călugării capucini.

În secolul al XVII-lea, evanghelizarea africană este susţinută de Franţa. Călugării lazarişti nu reuşesc să se stabilească decât pentru scurt timp în Madagascar (1648-1674). Evanghelizarea este continuată de Congregaţia Duhului Sfânt în Senegal, apoi în insulele Mauricius şi Réunion.

Realizările misiunilor catolice au fost umbrite însă de tendinţele colonialiste şi mai cu seamă de comerţul cu sclavi. Chiar dacă ţările europene au condamnat sclavia, ea nu a dispărut cu adevărat decât atunci când a fost interzisă în America. Totuşi, în secolul al XIX-lea preocupările misionare pentru Africa au luat un nou avânt. În 1833, Societatea Misiunilor Evanghelice din Paris trimite misionar în Lesotho (Africa de Sud). Surorile Sfântului Iosif de la Cluny se instalează în Senegal în 1819. În 1841, ia naştere Congregaţia Sfintei Inimi a Mariei pentru evanghelizarea negrilor, care se uneşte curând cu vechea Congregaţie a Sfântului Duh. În 1856 Monseniorul Marion Brésillac întemeiază Societatea Misiunilor Africane din Lyon.

Condiţiile climaterice dificile, suspiciunea băştinaşilor, precum şi intrigile negustorilor de sclavi au determinat ca în timp Africa să fie socotită mormântul misionarilor. Dintre marii misionari de pe

pământul african s-a remarcat cardinalul Lavigerie, care în 1867 a fost ales arhiepiscop de Alger. El înfiinţează în anul următor ordinul misionar Părinţii Albi, iar în 1869 Părinţii agricultori şi Surorile agricultoare, care în 1879 au devenit Surorile Albe. Lavigerie reuşeşte să întemeieze sate creştine şi organizează un program general de creştinare. Misionarilor li se cere să se adapteze întru totul tradiţiilor locale africane. Mulţi dintre misionari vor fi însă martirizaţi.

Congresul de la Berlin din 1885 împarte Africa în regiuni de influenţă ale puterilor europene. În 1902, împărţirea Africii era încheiată, iar în cuprinsul coloniilor ce au luat naştere, evanghelizarea a continuat. Misiunile au avut un rol important în materie de învăţământ şi igienă. Virtuţile evanghelice, dragostea frăţească şi activitatea filantropică sunt aduse în planul misionar de Charles de Faucauld (1858-1916).

În insula Madagascar s-au aşezat în 1820 misionarii protestanţi englezi, bine primiţi de regele Radama. Dar în 1828, regina Ranavalona atacă creştinismul care înlătura tradiţiile locale păgâne. Persecuţia a durat până în 1861, iar misionarii englezi au fost izgoniţi, dând naştere unei concurenţe între protestanţi şi catolici. Insula devine colonie franceză unde activează misionarii protestanţi francezi ai Societăţii Misiunilor din Paris.

Rapid, în coloniile africane se dezvoltă un sincretism religios, un creştinism african. În Africa de Sud segregaţia rasială duce la fondarea “Bisericii etiopiene” (1892). Metodiştii şi baptiştii se adaptează cu uşurinţă cerinţelor africane şi reuşesc să formeze comunităţi importante.

2. Americile

Descoperirea Americii de către Christopher Columb a adus Biserica Catolică din Spania într-o situaţie aparte. Guvernul spaniol a sprijinit organizarea misiunilor catolice şi a formării unei Biserici în Lumea Nouă. Între anii 1511-1620 au fost create 34 de episcopii. Mulţi dintre ierarhii aleşi s-au dovedit a fi remarcabili, ca de exemplu franciscanul Zumasraga, episcop de Mexico (1528-1548) sau Toribio de Magsevejo, episcop de Lima (1581-1606), care a fost canonizat. Acţiunile de evanghelizare au fost de multe ori brutale, urmărind distrugerea idolatriei şi a vechilor tradiţii. Misionarii se preocupă în special de cunoaşterea limbilor locale, fiind compuse catehisme şi predici în limba localnicilor. Misionarii devin cronicarii vechilor civilizaţii, chiar dacă multe din operele lor au fost distruse.

În regiunea fluviilor Parana, Paraguay şi Uruguay, călugării iezuiţi reuşesc creştinarea populaţiilor nomade şi organizează o serie de comunităţi ferite de exploatarea colonială. Viaţa comunitară funcţiona după principiile creştine, iar proprietatea individuală nu era transmisibilă, totul fiind comun. Tratatul frontierelor din 1750 a trecut aceste zone din domeniul spaniol în cel portughez, care după desfiinţarea ordinului iezuiţilor (1768) a înlăturat şi formaţiunea politică din aceste regiuni.

În America de Nord, evanghelizarea Canadei începe cu fondarea oraşului Québec (1608) de către Champlain. Din 1632 Misiunea canadiană a fost preluată de iezuiţi. Acţiunile acestora s-au lovit de opoziţia irochezilor susţinuţi de englezii protestanţi. Peste câţiva ani (1639) se instalează la Québec primele călugăriţe, iar mai mulţi misionari vor înfrunta martiriul. Relatarea acestor evenimente este făcută public în Franţa de iezuiţi. Din Canada, misiunile catolice s-au îndreptat către Luisiana. Rezultatele misiunilor pe lângă indieni au fost destul de slabe, aceştia rămânând legaţi de vechile lor religii.

Imigraţia irlandeză, precum şi natalitatea canadienilor francezi au constribuit la creşterea rapidă a comunităţii catolice din Canada. Episcopul Plessis de Québec (1806-1825) a pus bazele Bisericii catolice. Au fost create numeroase episcopii şi au fost ridicate universităţi catolice (Laval, Ottawa). Catolicii au reuşit înfiinţarea de şcoli parohiale. Misiunile acestora s-au îndreptat mai ales către indieni şi eschimoşi.

În Statele Unite libertatea religioasă devine garantată prin Constituţie. Baptiştii şi adventiştii constituie principalele două confesiuni. În momentul independenţei numărul catolicilor nu depăşea câteva zeci de unii, iar prima episcopie, cea de la Baltimore este fondată în 1789. Catolicismul ia amploare odată cu imigraţia europeană. Primii sunt irlandezii care au dobândit poziţiile cheie în

Biserica americană. Sunt urmaţi de italieni, germani şi polonezi. Conciliile naţionale de la Baltimore (primul în 1852) organizează o Biserică în care se vor înmulţi formele instituţionalizate. Se dezvoltă o reţea şcolară catolică şi apar Congregaţiile locale precum Surorile de caritate şi Congregaţia Sfântului Paul. S-a încercat convertirea indienilor dar fără rezultate notabile. De asemenea, nu s-a depus un efort deosebit în evanghelizarea sclavilor negri, numărul negrilor catolici fiind nesemnificativ. Situaţia s-a ameliorat după 1911 când este întemeiată Societatea misionară catolică din America. Unii dintre episcopi şi-au dat silinţa de a transforma Biserica Catolică într-o instituţie a societăţii americane. În acest sens, demersuri serioase a făcut Cardinalul Gibbons, arhiepiscop de Baltimore (1834-1921). Acesta, împreună cu Iroland, episcop de Saint-Paul, a încercat să limiteze efectele condamnării ameri-canismului de către papa Leon al XIII-lea (1899), de altfel unul dintre cei mai conservatori papi. Pragmatismul american şi exaltarea virtuţilor naturale erau considerate o nouă erezie a societăţii moderne.

America Latină

America Latină devenise o mare colonie a Spaniei, doar Brazilia intrând în componenţa “imperiului” portughez. Ocuparea Spaniei şi Portugaliei de către armatele franceze ale lui Napoleon au provocat revolta coloniilor din America, care au reuşit în urma luptelor (1817-1823) să-şi dobândească independenţa. Biserica Catolică a reuşit să se reorganizeze în timpul papei Grigore al XVI-lea, care a recunoscut noile republici formate. În luptele politice dintre liberali şi conservatori, Biserica Catolică susţine de cele mai multe ori pe conservatori, fiind cunoscut caracterul anticlerical al politicii liberale. Acest fapt devine vizibil în timpul revoluţiei mexicane din 1910 care se încheie cu adoptarea Constituţiei din 1917 ce limita influenţa Bisericii. Se ajunge la un adevărat război civil 1926-1929 şi la tensiuni politice ce au continuat până în anul 1937. Sclavia indienilor a fost combătută de dominicanul Bartolomeu de la Las Casas (†1566) în lucrarea Despre distrugerea indienilor. Sclavii negri vor fi apăraţi de iezuitul Petru Claver (1552), “apostolul negrilor”.

3. Australia

Fostă colonie-închisoare folosită de Anglia pentru a elimina persoanele periculoase pentru liniştea imperiului, Australia se transformă treptat într-un teritoriu al imigraţiei europene. Numeroşi irlandezi se stabilesc în noua colonie şi formează o comunitate catolică foarte puternică. Înflorirea catolicismului australian se datorează activităţii cardinalului Moran, arhiepiscop de Sydney (1884-1911).

În zonele Oceaniei propovăduirea Evangheliei se transformă într-o adevărată competiţie între catolici şi protestanţi. Societatea Misiunilor din Londra condusă de anglicani ajunge în 1797în Tahiti. Tânărul protestant John Williams evanghelizează Insulele Societăţii, dar sfârşeşte mâncat de canibali. Catolicii ajung în Oceania în 1827 prin două Congregaţii.: Părinţii Albi din Lyon şi Congregaţia Sfintei Inimi. Concurenţa dintre catolici şi protestanţi conduce uneori la conflicte deschise. Contactul cu civilizaţia Oceaniei duce uneori la sincretisme religioase, dar şi la o deziluzie a băştinaşilor încreştinaţi, care sperau că prin gestul lor vor dobândi o viaţă mai bună.

4. Asia

Ocuparea treptată a Indiei de către coloniştii englezi au făcut cunoscută Evanghelie prin misionarii protestanţi după ce însă un început misionar îl făcuse iezuitul Francisc Xavier. Predica acestuia a câştigat mai ales pe cei din Casta paria prin predicarea fericirii veşnice, a dragostei şi egalităţii. Acesta ajunge şi în Japonia unde converteşte câteva mii de japonezi şi chiar câţiva prinţi din Casa domnitoare. Deşi Xavier a murit în 1552 în drum spre China opera sa misionară a fost continuată de ucenicii săi. În 1558 s-a organizat arhiepiscopia catolică de la Goa în cadrul coloniei portugheze. Misionarismul iezuitului italian Robert de Nobili a dat rezultate, ca urmare a preluării în creştinism a

unor tradiţii brahmane. Metodele sale ca şi cele ale altor misionari au fost condamnate în 1645 de papa Inocenţiu al X-lea (1644-1655), iar din 1672 iezuiţii au fost crunt persecutaţi.

Concurenţa economică dintre Olanda şi Portugalia a avut consecinţe grave asupra misionarismului în Japonia. Ordinul iezuiţilor devine persecutat şi mulţi dintre cei botezaţi au renunţat la credinţă. Marele organizator al primei Biserici catolice japoneze a fost iezuitul Valignano (1579-1606). Persecuţia şogunilor a dus la martirizarea unor creştini. În 1597, la Nagasaki sunt executaţi 26 de misionari şi credincioşi, iar în 1614, creştinismul este proscris în întreaga Japonie. După răscoala din 1635, peste 35.000 de creştini au fost masacraţi.

Pe insula Macao ajung în 1557 portughezii, iar în 1565 se instalează iezuiţii. În China opera misionară este desfăşurată de doi iezuiţi, Ruggieri şi Mateo Ricci. Cel din urmă, după mai multe călătorii (1582-1601) ajunge la Beijing, unde rămâne până la moartea sa în 1610. Ricci devine unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbii şi civilizaţiei chineze. Acesta consideră confucianismul mai apropiat de creştinism decât budismul sau taoismul. El este autorul unei lucrări de doctrină catolică în limba chineză, Adevărata prezentare a doctrinei cerului. În 1615, papa Paul al V-lea autorizează traducerea Bibliei şi a unor texte liturgice în chineză. Conflictul dintre negustorii portughezi şi Congregaţia „De propaganda Fide” compromite misionarismul chinez. Suprimarea ordinului iezuit în 1762 agravează situaţia catolicilor chinezi.

Mulţi creştini japonezi persecutaţi s-au aşezat în Indochina. Iezuiţii ajung aici în 1615. Iezuitul Alexandre de Rhodos activează douăzeci de ani (1625-1645) în Vietnam. După numirea unor vicari apostolici în aceste regiuni, se înfiinţează un seminar la Siam şi sunt hirotoniţi primii preoţi vietnamezi. În Coreea se organizează o comunitate creştină către sfârşitul sec. al XVIII-lea, care va fi însă persecutată.

Prin lucrările tipărite de către misionari, europenii încep să cunoască noi civilizaţii şi culturi, dar şi uriaşa operă misionară. Treptat, europenii îşi schimbă atitudinea faţă de religiile păgâne apreciind elementele de moralitate. Concurenţa dintre misiunile catolice, mai ales între Lisabona şi Congregaţia „De propaganda Fide” afectează grav misionarismul. Papalitatea condamnă influenţele chineze şi malabare suferite de creştinism în Orient (1715, 1742, 1744). Dificultăţile vor persista până în 1939.

Interzicerea Societăţii lui Iisus (iezuiţi) în toate statele catolice şi apoi suprimarea ordinului de către papă în 1773, blochează misionarismul catolic. Supremaţia maritimă a Angliei de după încheierea tratatului de la Paris din 1763, devine o barieră în faţa misiunilor catolice420, care pretutindeni se lovesc de opoziţia protestanţilor.

Misiunile protestante

În comparaţie cu activitatea misiunilor catolice, misionarismul protestant nu înregistrează acelaşi succes. Protestantismul în secolul al XVIII-lea, în perioada pietistă reuşeşte să-şi facă cunoscut mesajul religios în spaţiul catolic, ortodox dar şi în cel păgân. Încă din 1559, regele Suediei Gustav Vasa (1528-1560) începe să trimită misionari în Laponia şi chiar pe Coasta răsăriteană a Statelor Unite, misiune susţinută de danezi şi norvegieni. În aceleaşi zone au succese metodiştii şi prezbiterienii englezi. Cei mai distinşi misionari au ieşit din şcoala misionară a pietiştilor din Halle dintre care s-a remarcat Filip Iacob Spener. În America de Nord o evanghelizare puternică s-a dus de către puritanii englezi, congregaţionalişti, baptişti quakeri, Mişcarea lui William Penn (1718) şi metodişti.421

Europa Apuseană după Revoluţia franceză

În 1799, generalul Napoleon Bonaparte a ajuns la putere după înlocuirea Directoratul printr-o lovitură de stat. Instaurarea Consulatului a adus generalului puteri asemănătoare cu cele ale monarhiei

420 S. Delacroix (coordonator), Histoire Universelle des missions catholiques, vol. I-II, Grund, 1956-1957..421 Al. De Taqueville, La démocratie Américaine, Paris, 1975. Al. Vianu, Istoria Statelor Unite ale Americii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

absolute. Ca prim Consul a reuşit încheierea Concordatului cu Sfântul Scaun, la 15 mai 1801, în ciuda intrigilor şi opoziţiei. Concordatul recunoştea noul regim instituţionalizat de Napoleon. Papa Pius al VII-lea spera ca astfel să calmeze spiritul revoluţionar şi anticlerical ce domnea în Franţa. După ce la 18 mai 1804, Napoleon ajunge împărat începe să se detaşeze de Biserica Catolică, fapt vizibil când a obligat pe papă să vină la Paris pentru a-l încorona. Conflictul deschis dintre Fraqnţa şi papalitate a apărut în momentul în care papa a refuzat să aplice blocada continentală impusă Angliei şi recunoaşterea fratelui lui Napoleon ca rege de Neapole. Din aceste cauze în februarie 1808, Roma a fost ocupată de trupele franceze, anexând la imperiul francez domeniul papal (1809). Pius al VII-lea l-a excomunicat pe împărat, dar intervenţia franceză l-a trimis pe papă în exil la Savona, captivitate în care a rămas până în 1814. Sub presiune papa a fost nevoit să recunoască pe episcopii numiţi de Napoleon. O nouă lovitură a primit papalitatea prin Concordatul de la Fontainebleau (21 ianuarie 1813), dar fără să se aplice căci în 1814 Napoleon a fost înfrânt şi trimis în exil, murind pe insula Sf. Elena în 5 mai 1821. Domnia lui Napoleon a influenţat decisiv pontificatul papilor Pius al VI-lea (1775-1799) şi Pius al VII-lea (1800-1823) care au luat primele măsuri împotriva spiritului revoluţionar ce cuprindea Europa, prin condamnarea carbonarismului şi reînfiinţarea Ordinului Iezuiţilor în întreaga lume.

Restauraţia a adus liniştea în sânul Bisericii Catolice, deşi Franţa intra într-un proces profund de transformări politice şi sociale. De la Restauraţie până la a III-a Republică (1814-1870), Franţa a cunoscut trei regimuri: Monarhia constituţională (1814-1848), Republica (18848-1852) şi Imperiul lui Napoleon al III-lea (1852-1870). Regii Restauraţiei, Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea au sprijinit Biserica Catolică. După Revoluţia din 1830 s-a organizat în Franţa un partid catolic care să susţină interesele Bisericii, acesta impune în 1833 Legea Guizot ce acorda Bisericii puterea de a organiza învăţământul primar, pentru ca în 1850 să primească în subordine şi învăţământul secundar (Legea Falloux). În timpul celei de-a doua Republici (1848-1852) catolicii şi-au desfăşurat fără probleme activitatea. Deşi Concordatul din 1801 a mai fost revăzut, acesta a rămas valabil până în 1905. Sub domnia lui Ludovic-Filip (1830-1848) spiritul anticatolic şi antibisericesc a reapărut. De aceea, treptat Biserica a început să se separe de puterea regală şi să ceară în numele poporului libertăţi. Unii catolici, precum Lamennais, au solicitat liberalismul absolut, fiind condamnat de papa Grigore al XVI-lea. Nemulţumit, Lamennais a atacat şi papalitatea şi pe rege în diferite pamflete.

Dorind să pacifice Parisul în 1848, arhiepiscopul Affra de Paris a căzut pe baricade. În anii care au urmat situaţia catolicilor francezi s-a îmbunătăţit. După alăturarea Franţei la politica dusă de primul-ministru Cavour al Sardiniei, ce urmărea unitatea Italiei s-au înrăutăţit relaţiile cu Scaunul papal. În Franţa, în 1866 a fost introdusă o nouă lege a învăţământului, care elimina Biserica din învăţământul de stat, fiind urmat exemplul Belgiei.

Statul papal cunoaşte în timpul pontificatului lui Pius al IX-lea (1846-1878) momente dramatice. Revoluţionarii italieni, precum Mazzini, încercau unificarea Italiei şi desfiinţarea Statului papal. Proclamarea Republicii Italiene (9 feb. 1849), a determinat, ca urmare a solicitării papei, intervenţia francezilor şi alungarea revoluţionarilor din Roma. În urma războiului franco-sardo-austriac, Sardinia a ocupat tot nordul Italiei şi o parte din Statele papale. La 20 septembrie 1870, trupele piemonteze ale regelui Victor Emanuel au ocupat Roma şi au realizat unitatea Italiei, dar au desfiinţat Statul papal.

Pontificatul Papei Pius al IX-lea a marcat istoria Bisericii Catolice în secolul al XIX-lea. Născut în 1792, a ajuns arhiepiscop de Spoleto în 1827, iar în 1840 este numit cardinal. Ales papă în 1846, a pornit imediat pe o cale mai liberală, Roma obţinând o constituţie comunală şi un consiliu orăşenesc. Ideile sale l-au adus în conflict cu Austria şi în special cu cancelarul Metternich. Mişcarea naţionalistă din Italia I-a cerut papei să se pună în fruntea mişcării. În timpul Revoluţiei din 1848, papa a adoptat o constituţie care prevedea funcţionarea a două camere parlamentare. Datorită refuzului său de a participa la lupta împotriva ocupaţiei austriece din nordul Italiei a ajuns să fie considerat de italieni “duşman al Patriei”. Revoluţionarii italieni au început asedierea Vaticanului, iar papa s-a refugiat la Gaeta sub protecţia regelui Ferdinand de Neapole. Intervenţia trupelor franceze a zdrobit rezistenţa carbonarilor revoluţionarilor italieni conduşi de Garibaldi. După aceste evenimente, papa care revenise la Roma a

renunţat la liberalismul său reinstaurând vechiul regim absolutist. În noua situaţie acţiunea pentru unitatea Italiei a fost preluată de Piemont-Sardinia, unde regele Victor Emanuel şi primul-ministru Camillo Cavour încep lupta împotriva papalităţii ce se încheie cu lichidarea Statului papal cu toate protestele papei. S-a ajuns la o reglementare a Statutului Vaticanului prin semnarea în 1929 a Concordatului cu Italia.

Perioada pontificatului lui Pius al IX-lea a fost cea mai lungă din istoria papalităţii şi probabil una dintre cele mai zbuciumate. Biserica Catolică a trebuit să facă faţă Revoluţiei franceze şi secularizării din Germania care au deposedat Biserica de o parte din averi şi puterea politică. Totodată, Biserica s-a confruntat cu unele provocări teologice. Astfel în noiembrie 1854 s-au adunat la Roma în jur de 200 de episcopi, care sub influenţa papei au adoptat dogma mariană, a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria. De asemenea, în 1862 au fost canonizaţi 26 de martiri japonezi de la Nagasaki, care în 1597 şi-au jertfit viaţa pentru credinţa creştină. Printr-o Enciclică papală, în 1864, au fost condamnate o serie de filosofii şi învăţături ale timpului: panteismul, raţionalismul, naturalismul, socialismul şi comunismul. Acest document a fost oprit de la publicare în unele ţări europene, fiind considerat foarte conservator.

Conciliul I Vatican

Cel mai important eveniment al pontificatului lui Pius al IX-lea a fost convocarea Conciliului I Vatican, primul conciliu general după mai bine de trei sute de ani. Convocarea Conciliului s-a făcut la 29 iunie 1868, iar la eveniment au fost invitate în septembrie şi Bisericile Ortodoxe. S-a auzit însă că papa dorea adoptarea dogmei infailibilităţii papale, criticată dur în Germania de istoricul Ignaz Döllinger, care a cerut chiar intervenţia diplomatică, refuzată însă de Bismark. Conciliul s-a deschis solemn la 8 decembrie 1869 în basilica San Pietro din Roma, iar pe timpul dezbaterilor numărul total al participanţilor a ajuns la 700. Lucrările s-au axat pe patru teme: 1. Chestiuni de credinţă; 2. Disciplina bisericească; 3. Problemele ordinelor; 4. Chestiunea riturilor orientale şi ale misiunilor.

La 6 martie 1870 a fost pusă în dezbatere dogma infailibilităţii papale. Episcopii Hefele de Rottenberg şi Ketteler de Mainz au adus argumente împotriva acestei dogme dând ca exemplu pe papa Honorius (condamnat pentru erezie). Nici influenţa lui Döllinger n-a fost suficientă pentru a bloca adoptarea acestei dogme. Arhiepiscopul J.G. Strossmeyer de Zagreb a invitat ca papa să nu adopte această dogmă. Cu toate protestele la 18 iulie 1870 dogma infailibilităţii papale a fost acceptată de 533 de participanţi, numai doi fiind împotrivă. Prin Enciclica Pastor Aeternis s-a acordat papei puterea supremă în Biserică şi infailibilitatea la ex cathedra, adică puterea supremă de a proclama în mod infailibil adevărul în materie de credinţă şi morală.

Biserica Catolică a condamnat şi modernismul timpului cu filosofiile sale care afectau credinţa, dar nu a reuşit să dezbată toate temele datorită izbucnirii războiului franco-prusac şi a desfiinţării Statului papal. Cei care n-au acceptat hotărârile Conciliului I Vatican au înfiinţat în 1871 Biserica vechilor-catolici, unde un rol esenţial l-a avut istoricul Döllinger. Aceştia s-au unit cu Biserica de la Utrecht (Olanda), Biserică despărţită de Roma în 1724. Biserica vechilor-catolici şi-a declarat autocefalia la Congresul de la München ţinut în septembrie 1871. Un al doilea congres s-a ţinut la Köln în Germania în septembrie 1872. După câteva conferinţe de unire, în 1889 Biserica vechilor-catolici s-a organizat în Uniunea de la Utrecht.

Roma a reauşit refacerea ierarhiei catolice în Anglia, unde mai existau 700.000 de catolici (1850). A reuşit revigorarea catolicismului în Irlanda, iar în Olanda a fost reînnoită ierarhia, întemeind Arhiepiscopia de Utrecht nu fără să întâmpine proteste din partea protestanţilor ca şi în Anglia. Catolicismul a devenit foarte viguros în America de Nord, mai ales din cauza masivelor imigrări din Irlanda în timpu foametei din anii 1845-1847. De aceea, în 1875 papa l-a numit pe John McCloskey, primul cardinal american. Misionarismul catolic a devenit tot mai activ prin înfiinţarea a numeroase asociaţii misionare.

Biserica Catolică a întâmpinat însă şi o puternică opoziţie anticlericală. În Franţa, republicanii au luat măsuri împotriva şcolilor şi grupărilor iezuite. Prin legea lui Emile Combes (†1921), promulgată în 9 decembrie 1905, Biserica Catolică din Franţa a fost separată de Stat. Congregaţiile au fost desfiinţate, religia a fost scoasă din şcoli, iar averile bisericeşti au fost secularizate. Măsurile anticlericale nu au afectat pietatea populară. Apariţia Maicii Domnului la Lourdes, în Franţa, în 1858, a întărit evlavia credincioşilor.

Papa Pius al X-lea (1903-1914) a condamnat modernismul politic şi social care afecta viaţa duhovnicească, dar şi puternicile tensiuni diplomatice ce agravau politica internaţională şi vesteau iminenta producere a primului război mondial.

În Germania sub influenţa fevromanismului şi Revoluţiei franceze, dar şi la presiunea lui Napoleon Bonaparte, au fost secularizate bunurile bisericeşti. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Belgia anexată de francezi în 1803. După căderea lui Napoleon, Roma a reuşit să încheie cu Statele germane o serie de concordate. Între papalitate şi Prusia a izbucnit însă un conflict deschis din cauza căsătoriilor mixte, deoarece Roma cerea ca obligatoriu copiii care se năşteau din aceste căsătorii să crească în credinţa catolică. Dezbaterile pe această temă au fost aprinse şi doar izbucnirea revoluţiei în 1848 le-a calmat. Controversele dintre Statul german şi Roma s-au reaprins în perioada Kulturkampf – lupta pentru cultură (1871-1877), când Statul german încerca să controleze pregătirea intelectuală, numirea şi depunerea clerului. În acest sens, cancelarul Otto von Bismark a luat măsuri severe, dar în cele din urmă a fost nevoit să cedeze, deoarece presiunile Partidului Catolic din Germania era foarte puternică. Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) a ajuns la înţelegere cu puterea politică germană, mai ales că acest papă cu o erudiţie deosebită dorea o împăcare între Biserică şi cultură. Bun diplomat, papa Leon al XIII-lea a îmbunătăţit relaţiile diplomatice cu Statele europene, dar au eşuat tratativele cu Franţa şi s-au tensionat cele cu Belgia şi Spania.

În conflictele sociale o enciclică a papei Leon al XIII-lea din 1891 încerca să aducă o armonie între patroni şi muncitori, spunând că aceştia depind unul de altul. El cere patronilor să nu-i exploateze pe muncitori căci acest fenomen încalcă legile omeneşti şi dumnezeieşti.

Un rol deosebit a acordat menţinerii în subordinea Romei a Bisericilor Orientale. A reuşit legarea unor discuţii teologice cu Biserica Anglicană. În domeniul cultural a permis studierea Arhivelor şi a Bibliotecii Vaticane. De asemenea, misiunile catolice au fost impulsionate şi s-au repurtat succese misionare în Africa şi Oceania. În Japonia după acordarea libertăţii religioase (1839) a fost înfiinţată o Arhiepiscopie la Tokyo. În America progresele catolicismului erau ameninţate de americanism, adică de adaptarea catolicismului la societatea şi mentalităţile americane. Sunt înregistrate progrese şi în Canada. Biserica Catolică şi-a consolidat dominaţia religioasă în America latină. Cu toate acestea în Mexic, în 1874 s-a laicizat învăţământul şi s-au secularizat averile bisericeşti. În Brazilia s-a proclamat în 1884 separarea Bisericii de stat.

Imperiul Habsburgic după moartea Mariei Tereza (1740-1780) a trecut treptat la reducerea privilegiilor catolicilor. Sub Iosif al II-lea (1780-1791), ca urmare a unor măsuri cunoscute sub numele de josefinism, împăratul Iosif al II-lea prin legea din 1784 a acordat toleranţă religioasă şi drepturi politice şi sociale şi necatolicilor. Legislaţia josefinistă a fost lichidată de Concordatul din 1855, care sporea influenţa Bisericii Catolice.

În Elveţia, un rol foarte important l-au avut iezuiţii care au condus o perioadă îndelungată şcolile catolice, până au fost alungaţi. S-a produs şi aici o separaţie între Biserică şi Stat.

Spania a rămas o apărătoare a catolicismului şi după desfiinţarea inchiziţiei în 1834. Influenţa catolicismului în societatea spaniolă a crescut mereu, chiar şi în timpul dictaturii lui Franco (1939-1976). La 29 august 1953, Statul spaniol a semnat un concordat cu Vaticanul, care ajunge să se bucure de privilegii deosebite. Constituţia spaniolă din 1978 trece însă la laicizarea Statului spaniol şi acordarea libertăţii religioase tuturor cultelor.

Portugalia a luptat împotriva ordinului iezuiţilor ce aveau aici o mare influenţă. Această ţară şi-a căpătat independenţa după 60 de ani de stăpânire spaniolă (1640), dar şi-a pierdut coloniile, rămânând doar cu Brazilia de unde veneau şi majoritatea veniturilor. În timpul domniei lui Ioan (1750-1777) au

pătruns ideile luministe care schimbă mentalitatea portughezilor dornici de transformări sociale. Schimbările au fost aduse de primul-ministru José Pombal (1699-1782) care a aplicat o serie de reforme. Acesta a interzis în 1759 ordinul iezuiţilor, ce a fost apoi desfiinţat de papa Clement al XIV-lea. Regina Maria (1777-1789) sub influenţa clerului şi aristocraţiei l-a exilat pe Pombal, iar reformele acestuia au fost anulate. De altfel, Pombal reuşise să confişte averile marilor aristocraţi şi pe cele ale ordinelor monahale, şi aplicase un regim de teroare care ameninţa cu instaurarea dictaturii.

Polonia a fost una dintre ţările în care catolicismul a avut o mare influenţă. Politica papală a sprijinit aici activitatea episcopilor. Totuşi prin Concordatul din 1925 guvernul polonez a reuşit să-şi impună autoritatea. A recunoscut însă învăţământul religios în şcoli, în afară de universităţi. După împărţirea Poloniei în 1795 între Austria, Prusia şi Rusia, polonezii au cunoscut guvernări autoritare. În teritoriile controlate de Prusia şi Austria s-a trecut la o politică de germanizare prin înfiinţarea de şcoli şi biserici germane. Regimul lui Napoleon n-a adus o îmbunătăţire a situaţiei. Congresul de la Viena (1814) a împărţit încă o dată Polonia. S-a creat regatul Poloniei, adică ducatul Varşoviei, în cadrul Imperiului ţarist. Singurul teritoriu liber era Republica Cracovia, care însă în 1846 a fost ocupată de Austria. Răscoala din 1830 a antrenat pe polonezi împotriva ocupaţiei ţariste. Această mişcare revoluţionară, care adusese schimbări în Franţa şi Belgia, a determinat intervenţia armatelor ţariste. Revoluţia a fost înfrântă, iar teritoriile poloneze încorporate Imperiului rus. Numeroşi revoluţionari polonezi s-au refugiat în Europa, contribuind la mişcările revoluţionare din 1848.

În Croaţia aproape toată populaţia era catolică şi a intrat în componenţa Iugoslaviei. O puternică Biserică Catolică a funcţionat în Ungaria. În Marea Britanie catolicismul se bucura de libertate din 1778. Mişcarea de la Oxford (1833-1845) a reuşit să atragă la catolicism o serie de teologi anglicani, care nădăjduiau în unirea Bisericii Anglicane cu Roma. În Irlanda majoritatea este catolică care adesea a intrat în conflict cu minoritatea protestantă, mai ales în Ulster, district liber neataşat Irlandei cu capitala la Dublin.

Rusia, majoritar ortodoxă, după împărţirea Poloniei (1772, 1793, 1795) dobândeşte şi o puternică minoritate catolică. Ecaterina a II-a a luat unele măsuri de limitare a privilegiilor Bisericii Greco-Catolice. Ţarii Paul I (1796-1801) Alexandra I (1801-1825) au arătat toleranţă faţă de catolici şi greco-uniţi, dar după Revoluţia din 1830, Rusia a luat măsuri împotriva catolicilor, măsuri cerute de ţarul Nicolae I (1825-1855). Ţarii Alexandru II şi Alexandru III au avut o atitudine refractară faţă de catolici. Abia în timpul lui Nicolae II (1894-1917) s-a aplicat o toleranţă religioasă. În timpul dictaturii comuniste (1917-1990) cele mai mari suferinţe le-a îndurat Biserica Ortodoxă, dar şi catolicii au fost persecutaţi. În 1946, Biserica Greco-Catolică din Ucraina a fost desfiinţată de comunişti, fiind reactivată după 1990.

Biserica Catolică în secolul XX

Papa Pius al IX-lea a invitat în 1848 Bisericile Ortodoxe să accepte unirea cu Roma. Enciclicii papale Ad Orientales i-au răspuns patriarhii Răsăritului în frunte cu patriarhul Antim VI (1845-1846; 1853-1855) printr-o Scrisoare (6 mai 1848): Epistola enciclică a Bisericii una, sfântă, universală şi apostolică, prin care condamnă erorile şi inovaţiile dogmatice introduse în Apus după 1054. În acţiunea sa, papa Pius al IX-lea a fost ajutat de profesorul grec Iacob G. Pitzipios. Adoptarea dogmelor Imaculatei concepţii şi cea a Infailibilităţii papale a răcit şi mai mult relaţiile cu ortodocşii. O Enciclică asemănătoare a lansat în 1894 şi papa Leon al XIII-lea, căreia I-a răspuns printr-o scrisoare sinodală patriarhul Antim VII al Constantinopolului (1895-1896). Papa Benedict al XV-lea (1914-1922) a promovat o apropiere între Apus şi Răsărit. Papa a încercat chiar o pace de compromis, în 1917, pentru a se pune capăt primului război mondial.

După primul război mondial problema unităţii creştinilor a fost reluată de Dorotei al Brusei, locţiitor de patriarh ecumenic. De aceea, în 1920 el a adresat o Enciclică Sinodală tuturor Bisericilor creştine. Papii Pius al XI-lea (1922-1939) şi Pius al XII-lea (1939-1958) au încercat să se apropie de

Răsăritul ortodox. Adoptarea în 1950 a dogmei Înălţării cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria a nemulţumit pe ortodocşi.

Biserica Catolică a avut de înfruntat şi provocările modernismului, ce urmărea o înnoire culturală şi o schimbare a modului de predare a studiilor religioase. Printr-o enciclică din 1864 papa Pius al IX-lea a condamnat aceste păreri ca fiind contrare doctrinei Bisericii. Aceeaşi atitudine a avut-o în 1907 papa Pius al X-lea. O seamă de modernişti de la Institutul Catolic din Paris, înfiinţat în 1878 au fost condamnaţi pentru părerile lor moderniste. În 1910 s-a impus chiar un jurământ antimodernist pentru preoţii, profesorii şi studenţii teologi catolici. În domeniul filosofiei şi culturii, papii Leon al XIII-lea şi Pius al X-lea au recomandat tomismul. După adoptarea hotărârilor la Conciliul II Vatican şi aplicarea aggiornamento – aducere la zi, Biserica Catolică se pune în pas cu gândirea şi descoperirile ştiinţifice ale lumii contemporane.

Conciliul II Vatican

O mare provocare pentru Roma a fost deschiderea Conciliului II Vatican la 11 oct. 1962 în timpul pontificatului papei Ioan al XXIII-lea. Acest papă, ajuns episcop al Romei la 77 de ani, după ce a avut o frumoasă activitate la Sofia, Istanbul, Paris şi în final patriarh la Veneţia, a arătat o deschidere deosebită faţă de Bisericile Răsăritene. De asemenea este papa care a numit primul cardinal negru şi a înfiinţat Secretariatul pentru unitatea creştinilor, condus de cardinalul Augustin Bea (1952). Papa Ioan al XXIII-lea dorea o apropiere de Biserica Ortodoxă, pe care a cunoscut-o cât a fost nunţiu apostolic la Sofia, apoi la Istanbul şi Atena. Anunţarea Conciliului II Vatican care avea ca scop realizarea unităţii creştine a surprins chiar şi pe catolici. Conciliul s-a deschis la 11 octombrie 1962. Cu cei peste 2500 de participanţi a fost cea mai mare adunare bisericească. Pentru prima dată 18 Biserici necatolice au luat parte la dezbateri prin observatorii trimişi. În sesiunile Conciliului s-au discutat următoarele teme:

1. În prima sesiune s-a dezbătut Despre Sfânta Liturghie, unde s-a stabilit ca Missa catolică să se poată săvârşi şi în limbile naţionale. S-a discutat şi despre izvoarele revelaţiei divine şi despre mijloacele de comunicare socială.

2. Despre Biserică – De Ecclesia, discutată în sesiunile 2-3, această temă a fost aprobată în sesiunea a treia la 20 noiembrie 1964, iar la 25 noiembrie, noul papă Paul al VI-lea a aprobat şi publicat Constitutio dogmatica De Ecclesia. Este subliniat în acest document rolul colegialităţii episcopale. Colegiul episcopilor nu are însă nici o putere fără papă.

3. Sesiunea a patra a Conciliului ţinută între 14 septembrie – 7 decembrie 1965 a dezbătut probleme ale lumii contemporane. Pe 7 decembrie 1965 printr-o declaraţie comună citită concomitent în catedrala Sfântul Petru din Roma şi catedrala ortodoxă Sfântul Gheorghe din Constantinopol, papa Paul al VI-lea şi patriarhul ecumenic Athenagoras au ridicat excomunicările din 16 şi 20 iulie 1054. Conciliul II Vatican s-a încheiat la 8 decembrie 1965.

Papa Ioan XXIII a avut un mare merit la convocarea şi desfăşurarea acestui Conciliu. El a reuşit şi deschiderea dialogului cu Statele comuniste, într-o perioadă de izolare politică.

Conciliul II Vatican şi-a deschis cea de-a doua sesiune la 29 septembrie 1963, în timpul noului papă, Paul al VI-lea (1963-1978). Acest papă născut în 1897, lângă Brescia, a fost un luptător împotriva fascismului, iar în 1955 a preluat postul de arhiepiscop de Milano, cea mai mare dieceză a Italiei, din 1958 fiind numit cardinal. Din păcate, la cea de-a doua sesiune a Conciliului, unii episcopi din ţările comuniste n-au putut participa din cauza opoziţiei autorităţilor.

Papa Paul al VI-lea a fost primul papă care a vizitat Ţara Sfântă şi Ierusalimul, unde s-a întâlnit cu patriarhul ecumenic Athenagoras.

În timpul pontificatului lui Paul al VI-lea s-au adoptat şi o serie de legi privind episcopatul, iar în acest sens, s-a precizat ca episcopii să se retragă la vârsta de 75 de ani. De asemenea, doar cardinalii până la vârsta de 80 de ani pot participa la alegerea papei. A fost precizată de asemenea necesitatea păstrării celibatului clerical.

Situaţia Bisericii Catolice din Statele comuniste s-a ameliorat atât în Polonia şi Rusia, cât şi în România. De altfel, fostul dictator Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu papa în 1973. Papa Paul al VI-lea l-a primit în vizită, în 1971 şi pe mareşalul Tito, preşedintele Iugoslaviei.

Papa Paul al VI-lea a murit la 6 august 1978, fiind ales de către Conclavul Cardinalilor un nou papă, în persoana lui Ioan Paul I, născut în 1912 şi ajuns cardinal în 1973. Intenţiona să continue opera înaintaşilor săi, dar pontificatul său n-a durat decât 33 de zile, căci moare la 28 septembrie 1978. În scurtul său pontificat a primit în 4-5 septembrie 1978 vizita mitropolitului ortodox Nicodim al Leningradului, care la 5 septembrie moare de inimă în braţele papei.

Urmaşul lui Ioan Paul I, Karol Wojtyla, ales în 16 octombrie 1978 a luat numele de Ioan Paul al II-lea în dorinţa de a duce mai departe opera înaintaşului său422. Între anii 1938-1942 a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie ale Universităţii Iagellona din Cracovia. Din 1942 a urmat şi cursurile Seminarului Arhidiecezei din Cracovia. Este hirotonit preot în 1946. Ajunge arhiepiscop al Cracoviei, iar în 1967 este ales cardinal. În cuvântul de instalare ca papă a rostit următoarele cuvinte: „Cardinalii au adus un papă dintr-o ţară îndepărtată. Deşi e departe, totuşi este aproape prin credinţa şi tradţia ei creştină”. Papa Ioan Paul al II-lea a făcut numeroase vizite în aproape toate ţările lumii. A vizitat şi ţările ortodoxe România (mai 1999), Bulgaria, Grecia. În 1985 a vizitat şi Marocul, o ţară islamică. A întreprins trei vizite în Polonia, unde a contribuit major la căderea comunismului. Prin vizitele sale în America Latină a reuşit să corecteze fundamental Teologia eliberării susţinută de unii clerici în spirit quasimarxist, arătând că doctrina socială catolică se bazează pe Sfânta Scriptură.

Ioan Paul al II-lea a promovat un dialog constructiv cu evreii şi musulmanii. Activitatea acestui papă a fost foarte amplă. După moartea sa (2 aprilie 2005) a fost îngropat în cripta papilor din basilica Sfântul Petru.

Catolicismul în America Latină

În secolul al XIX-lea a început procesul de dobândire a independenţei şi formării Statelor americane. Lupta s-a dus împotriva Spaniei şi Portugaliei, monarhii absolutiste care tratau America Latină ca domeniu colonial în care Biserica Catolică avea o puternică influenţă. Unii slujitori ai catolicismului, precum preotul Rodriguez de Mendoza, au început să afirme că Biserica nu are rolul de a susţine puterea politică, ci de a sluji oamenii şi societatea. În 1822 Mexicul se declară independent, păstrând însă o Biserică Catolică foarte influentă. Treptat a apărut şi un misionarism protestant. Totuşi, revoluţia din anii 1862-1863 a restrâns mai mult libertatea religioasă. Guatemala a semnat un Concordat cu Vaticanul în 1852. Acest exemplu a fost urmat de Honduras, Salvador şi Nicaragua. Misiunile protestante, mai ales cele din Salvador au pătruns în aceste ţări catolice diminuând autoritatea şi activitatea socială a Bisericii Catolice. După 1850 acelaşi lucru s-a produs în Argentina şi Chile. Un Concordat care favoriza Vaticanul a fost încheiat de Columba, în 1887. În Venezuela protestantismul puternic a fost o piedică în activitatea socială a catolicilor, totuşi Bisericii Catolice i s-au recunoscut şcolile confesionale. Domnia împăratului Pedro II (1840-1889) a favorizat politica anticlericală în Brazilia. După proclamarea republicii Biserica Catolică şi-a recâştigat prestigiul.

Biserica Catolică şi-a întărit poziţia dominantă în secolul al XX-lea. Vizitele misionare ale Papei Ioan Paul al II-lea au întărit şi au dat un nou suflu vieţii creştine catolice din ţările Americii latine.

ANEXEDecretul de unire al Sinodului de la Ferrara-Florenţa (1438-1439)

422 Domenico Del Rio, Istoria papei Ioan Paul al II-lea, trad. de Mihaela Voicu, Ed. Pauline, Bucureşti, 2005.

“Reuninde-se latinii şi grecii în acest venerabil şi sfânt sinod ecumenic s-au străduit şi unii şi alţii cu mare zel ca împreună cu alte puncte să fie discutat cu toată grija şi cu o cercetare asiduă şi acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.

După ce am adus în faţă mărturii din Dumnezeiasca Scriptură şi foarte multe locuri din Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, iar alţii spunând că purcede de la Tatăl prin Fiul, toţi înţeleg acelaşi lucru exprimat prin cuvinte diferite, grecii au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, nu o zic cu intenţia de a exclude pe Fiul, ci pentru că li se părea lor, spun ei, că latinii afirmă că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul ca de la două principii şi două suflări, de aceea s-au abţinut sa spună că Sfântul Duh purcede şi pe Tatăl şi pe Fiul. Iar latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul nu cu intenţia de a nega că Tatăl este izvorul şi principiul întregii Dumnezeiri, adică al Fiului şi al Sfântului Duh; sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are (aceasta) de la Tatăl; sau că ei spun că sunt două principii şi două suflări; ci ca să arate că este un singur principiu şi numai o singură suflare a Sfântului Duh, după cum au afirmat până acum. Iar pentru că din toate acestea reiese unul şi acelaşi înţeles al adevărului, în cele din urmă au căzut de acord în acelaşi sens şi în acelaşi spirit şi s-au înţeles cu sfânta şi lui Dumnezeu plăcuta unire care urmează mai jos.

Aşadar, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, având aprobarea acestui sfânt sinod ecumenic din Florenţa, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinţă să fie crezut şi să fie primit de toţi creştinii şi astfel toţi să mărturisească că Duhul Sfânt este veşnic de la Tatăl şi Fiul şi că esenţa Lui şi fiinţa subzistentă o are totodată de la Tatăl şi de la Fiul şi că purcede de la amândoi în mod veşnic ca de la un singur principiu şi dintr-o singură suflare.

Declarând ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi învăţători, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul, duce la aceeaşi înţelegere că prin aceste (cuvinte) se arată că şi Fiul este la fel ca şi Tatăl, după greci, cauza, iar după latini, principiul existenţei Sfântului Duh. Şi pentru că toate câte sunt ale Tatălui, Tatăl însuşi le-a dat Fiului Său Unul Născut la naştere, în afară de a fi Tată, acest fapt, că Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul însuşi îl are veşnic de la Tatăl de la Care S-a născut din veşnicie.

Hotărâm iarăşi că explicaţia acelor cuvinte <<şi de la Fiul>> (Filioque), a fost adăugată la simbol în mod legal şi raţional pentru a face mai clar adevărul, din cauza unei necesităţi atunci urgente.

De asemenea, în azimă sau în pâine de grâu dospită Trupul lui Hristos se preface cu adevărat, iar preoţii trebuie să prefacă Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potrivit cu obiceiul Bisericii sale, fie Apuseană, fie Răsăriteană.

Iarăşi, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat şi mor în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a fi săvârşit roade vrednice de pocăinţă pentru cele ce au păcătuit ca şi pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curăţate după moarte prin pedepse curăţitoare; ca să se uşureze ele de astfel de pedepse, le sunt folositoare ajutoarele credincioşilor vii, adică jertfele liturgice şi rugăciunile şi milosteniile şi celelalte fapte de credinţă, care se obişnuiesc să se facă de către credincioşi pentru alţi credincioşi, după rânduielile Bisericii.

Iar sufletele acelora care după ce au fost botezaţi nu au căzut absolut deloc în întinăciunea păcatului, ca şi sufletele care după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului au fost curăţate, fie în trupurile lor, fie după ce au părăsit trupurile, după cum s-a spus mai înainte, sunt primite îndată în cer şi contemplă în mod clar pe Însuşi Dumnezeu unul, întreit în Persoane, aşa cum este, unul mai desăvârşit totuşi decât altul, potrivit cu vrednicia vieţii fiecăruia.

Că sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul strămoşesc coboară îndată în iad unde vor fi pedepsite cu pedepse, totuşi, neegale.

De asemenea, hotărâm că sfântul scaun apostolic şi Arhiereul (Pontiful) roman deţin primatul în toată lumea; că acest Arhiereu roman este urmaş al Fericitului Petru, corifeul Apostolilor şi adevăratul locţiitor al lui Hristos şi capul întregii Biserici şi că este tatăl şi învăţătorul tututor creştinilor şi lui, prin Fericitul Petru, i s-a dat de către Iisus Hristos puterea deplină de a paşte, de a conduce şi de a guverna Biserica universală după cum se arată în hotărârile sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane.

Pe lângă aceasta, reînnoind şi ordinea păstrată în canoane a celorlalţi venerabili Patriarhi, (hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Preasfinţitul Papă al Romei, al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie cel al Antiohiei şi al cincilea să fie cel al Ierusalimului, fiind păstrate adică toate privilegiile şi drepturile.

S-a dat în Florenţa în şedinţă sinodală publică ţinută în mod sărbătoresc în biserica cea mare. În anul Întrupării Domnului una mie patru sute treizeci şi nouă, în ziua a şasea a lunii iulie, în anul al nouălea al arhieriei noatre”.

(Ştefan Alexe, Sinodul de la Ferrara-Florenţa, în “Ortodoxia”, nr. 4/1989, p. 27-28).

Enciclica papei Pius IX “către Orientali”: In suprema Petri sede (rezumat)

“Ridicat prin bunăvoinţa divină, deşi nevrednic, pe scaunul suprem al apostolului Petru şi însărcinat cu grija tuturor Bisericilor, n-am încetat de la începutul pontificatului nostru a arunca privirile dragostei noastre naţiunilor creştine din Orient şi din ţările vecine, oricare le-ar fi ritul, căci ele par a cere de la noi pentru multe motive o solicitudine cu totul deosebită”.

În Orient a venit şi a lucrat la mântuirea oamenilor Fiul lui Dumnezeu; în Orient s-a predicat evanghelia de către Mântuitorul şi apostoli; în Orient ai înfiinţat aceştia Biserici strălucite. Timp de secole, Orientul a fost ilustrat de episcopi, martiri, teologi şi sfinţi, printre care se disting Ignaţiu al Alexandriei (Antiohiei, n.t.), Policarp al Smirnei, Grigore al Neocezareei, Grigorie de Nyssa şi de Nazianz, Atanasie al Alexandriei, Vasile al Cezareei, Ioan Hrisostom, cei doi Cirili de Ierusalim şi de Alexandria, Grigorie al Armeniei, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, apostolii Slavilor Ciril şi Metodiu, fără a mai vorbi de mulţi alţii, martiri, teologi şi virtuoşi.

În Orient s-au ţinut numeroase sinoade şi mai ales cele ecumenice, în cari, sub prezidenţa episcopului Romei, credinţa catolică a fost apărată de inovaţii şi întărită prin hotărâri oficiale.

În timpul din urmă, deşi o mare parte din creştinii din Orient s-au despărţit de comuniunea cu sf. Scaun şi prin aceasta de unitatea Bisericii catolice; deşi popoare străine de religia creştină au subjugat Orientul, mulţi au stăruit “în credinţa cea adevărată şi în unitatea catolică”. Papa laudă pe acei patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi, care au purtat de grijă ca să-şi păzească turma “în mărturisirea adevărului catolic” şi prin a căror grijă Dumnezeu a făcut ca numărul celor-ce stăruiesc în “unitatea catolică” să fie mare, “după încetarea asprimii timpurilor”.

Pius IX precizează apoi, că enciclica se adresează mai întâi clerului şi credincioşilor “catolici”, care au stăruit cu tărie în credinţa sfântului Scaun, sau care s-au întors spre el, recunoscându-şi eroarea. Deşi răspunsese multora din cei care l-au felicitat pentru suirea pe scaunul pontifical şi deşi se adresase tuturor episcopilor catolici prin enciclica de la 9 Noiembrie 1846, avea “scop special” prin aceste cuvinte adresate în chip particular, ca să-i facă să cunoască toată dragostea şi grija ce le poartă.

Lămureşte apoi că a profitat pentru aceasta de ocazia favorabilă a misiunii arhiepiscopului de Sidon Inocenţiu, trimis la Constantinopol ca să viziteze din partea papii pe prea puternicul împărat al Turcilor şi ca să-i mulţumească pentru ambasadorul, pe care l-a trimis ca să-l felicite. “Am ordonat în chipul cel mai stăruitor acestui venerabil frate, ca să recomande puternicului împărat şi persoana şi interesele Bisericii catolice pe toată întinderea vastului imperiu otoman. Nu ne îndoim că acest împărat, care a şi dat dovezi de bunăvoinţă faţă de voi, vă va fi din ce în ce mai favorabil şi va împiedeca să sufere cineva printre supuşii lui din cauza religiei creştine. Arhiepiscopul de Sidon vă va face şi mai bine cunoscută iubirea noastră pentru voi episcopilor şi primaţilor naţiunilor voastre, cu care va putea vorbi la Constantinopol. Înainte de a se întoarce la noi, el va parcurge, atât cât vor îngădui timpul şi împrejurările, anumite locuri din Orient, ca să viziteze din partea noastră, aşa cum i-am ordonat, Bisericile catolice de toate riturile stabilite în acele regiuni şi să aducă mărturia afecţiunii noastre şi cuvinte de mângâiere în suferinţele lor acelora dintre venerabilii noştri fraţi şi fii iubiţi, pe care-i va întâlni”.

“Acelaşi arhiepiscop vă va aduce şi va avea grijă să aducă la cunoştinţa tuturor această scrisoare, pe care v-o adresăm ca o mărturie a dragostei noastre pentru naţiunile voastre catolice. Veţi

găsi în ea dovada că nimic nu ne stă mai mult la inimă, cât a bine merita în fiecare zi şi de la voi şi de la religia catolică în ţinuturile voastre.

Fiind informat că în cele bisericeşti ale “naţiunilor” din Orient unele lucruri lasă de dorit, din cauza timpurilor trecute neprielnice, le va îndrepta cu autoritatea sa apostolică, în conformitate cu canoanele şi cu tradiţia. Şi adaugă: “Vom păstra neatinse liturghiile voastre catolice particulare, căci ele au mare preţ pentru noi, cu toate că în unele lucruri se deosebesc de liturghia latină. Înaintaşii noştri le-au ţinut totdeauna în mare cinste din cauza vechimii lor venerabile, a originii lor, a limbilor întrebuinţate de către apostoli şi părinţi în care au fost scrise, şi în fine a măreţiei riturilor lor, foarte potrivite pentru a înflăcăra pietatea credincioşilor şi a inspira respectul pentru sfintele taine.

Respectul scaunului apostolic pentru liturghiile orientale îl arată diferite hotărâri papale, mai ales ale lui Benedict XIV “Allatae sunt” din 26 iulie 1755 îl arată de asemenea libertatea acordată preoţilor orientali nu numai de a săvârşi sf. Liturghie în bisericile Latinilor, dar şi de a avea în unele locuri, chiar şi la Roma, biserici proprii. Se găsesc de asemenea mănăstiri cu regula orientală, case pentru orientali, gimnazii în care se instruiesc copii de creştini orientali, pregătindu-se pentru preoţie, “dovezi evidente de afecţiunea specială”, pe care scaunul apostolic o are pentru creştinii orientali.

Congregaţia pentru propaganda credinţei ajută opera papală cu privire la chestiunile religioase orientale. Sub auspiciile ei, mulţi oameni eminenţi, episcopi şi creştini pioşi, unii de rit oriental, au hotărât sa înfiinţeze la Roma “o societate pioasă al cărei scop este de a colabora în tot felul, cu ajutorul rugăciunilor zilnice şi al contribuţiilor, la progresul şi dezvoltarea religiei catolice printre voi. Îndată ce am cunoscut această pioasă dorinţă, am lăudat-o şi aprobat-o, invitând pe autorii ei să se aşeze fără întârziere la lucru”.

Adresându-se în special clerului “Bisericii catolice” din Orient, papa îi laudă zelul şi-l îndeamnă să lucreze şi mai mult pentru turma ce i s-a încredinţat, îngrijindu-se în deosebi de instruirea religioasă a copiilor, de hrana spirituală a poporului, de păstrarea unităţii spiritului în legătura păcii, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să rămână statornici “în comuniunea catolică a Bisericii unice a lui Hristos, sau că au intrat în ea, pe când un aşa de mare număr dintre compatrioţii lor rătăcesc încă în afară de unicul staul al lui Hristos, părăsit de fraţii lor de atât de mult timp”.

După această introducere şi cu motivarea cuprinsă în ultima frază, Pius IX se adresează orientalilor necatolici în general şi ortodocşilor în special: “După ce v-am vorbit vouă, nu ne putem opri de a adresa cuvinte de dragoste şi de pace acelor orientali, care, deşi se laudă cu numele de creştini, sunt străini de conducearea scaunului lui Petru. Dragostea lui Iisus Hristos ne îndeamnă, şi după sfaturile şi exemplele Lui alergăm după oile rătăcite pe cărări anevoioase şi greu de umblat, silindu-ne să aducem ajutor slăbiciunii lor, pentru ca în fine să intre în staulul turmei Mântuitorului”.

“Ascultaţi cuvântul nostru, o voi toţi care, în ţinuturile Orientului sau la frontierele lui, vă lăudaţi că purtaţi numele creştin şi care cu toate acestea nu sunteţi nicidecum în comuniune cu sfânta Biserică romană; şi voi mai ales care, însărcinaţi fiind cu funcţiuni sfinte şi investiţi cu cele mai înalte demnităţi bisericeşti, aveţi autoritate asupra popoarelor. Gândiţi-vă şi aduceţi-vă aminte de vechea stare a Bisericilor voastre, când erau unite între ele şi cu celelalte Biserici ale universului catolic prin legătura unităţii şi luaţi apoi seama la ce au servit diviziunile care au urmat şi al căror rezultat a fost că s-a rupt unitatea fie a doctrinei, fie a conducerii bisericeşti, nu numai cu bisericile occidentale, dar chiar şi între propriile voastre biserici. Aduceţi-vă aminte de simbolul credinţei, în care mărturisiţi a crede împreună cu noi într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică, şi vedeţi dacă se poate găsi această unitate a Bisericii catolice, sfinte şi apostolice în sânul unei asemenea împărţiri a Bisericilor voastre, când voi refuzaţi să o recunoaşteţi în comuniunea Bisericii romane”, sub autoritatea căreia un aşa mare număr de Biserici sunt şi au fost totdeauna unite în toate părţile lumii”.

Pentru a susţine necesitatea unităţii Bisericii, papa citează cuvintele din evanghelia după Ioan XVIII, 11, 20-23, care cuprind rugăciunea Mântuitorului către Tatăl ca apostolii să fie una. Vorbeşte apoi despre prerogativele Sfântului apostol Petru, pe care Mântuitorul a pus temelia Bisericii Sale unice, prerogative ce trec asupra papilor: “Şi aceste prerogative aparţin de asemenea episcopilor

romani, urmaşii lui Petru; căci, după moartea lui Petru, Biserica nu poate să fie lipsită de temelia pe care a fost zidită de Hristos, ea care trebuie să dureze până la sfârşitul secolelor”.

În sprijinului primatului papal, enciclica citează din Sf. Irineu locul: “Ad hanc enim Ecclesiam propter potentiorem principalitatem necesse est omnem convenire Eclesiam, hoc est eos qui sunt undique fideles, in qua semper ab his, qui sunt undique, conservata est ea quae est ab apostolis traditio”.

“Ştim – continuă papa – că voi toţi ţineţi să păstraţi doctrina păzită de strămoşii voştri. Urmaţi deci vechilor episcopi şi vechilor creştini din toate ţinuturile Orientului; nenumărate monumente adeveresc că ei respectau de acord cu occidentalii autoritatea pontifilor romani”. În continuarea mărturiilor orientale favorabile primatului papal, se citează cazul Sfântului Atanasie cel Mare şi al Sfântului Ioan Hrisostom, care ar fi făcut apel la episcopii Romei, primul la Iuliu I, al doilea la Inocenţiu I, precum şi aprecierea măgulitoare făcută de sinodul al IV-lea ecumenic (451) pus greşit de traducătorul în greceşte al enciclicei papale “εν Καρχιδόνι” la Cartagena în loc de “εν Χαλκηδόνι” la Calcedon, în care s-a strigat după citirea epistolei dogmatice a papei Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon”, şi care după mărturia părinţilor prezenţi ar fi fost prezidat de papă prin delegaţii săi, “aşa cum capul prezidează membrele”.

“Şi am putea să cităm nu numai actele sinodului de la Calcedon, ci şi pe ale tuturor celorlalte vechi sinoade din Orient, prin care se dovedeşte că pontifii romani au avut totdeauna primul loc în sinoade, mai ales în sinoadele ecumenice, şi că autoritatea lor a fost invocată şi înainte de ţinerea sinoadelor şi după închiderea lor. De altfel, în afară de sinoade, avem un mare număr de locuri din scrierile părinţilor şi ale vechilor autori din Orient, ca şi multe acte din istoria lor, din care rezultă evident, că autoritatea supremă a pontifilor romani a fost totdeauna în vigoare în tot Orientul, din timpul strămoşilor voştri”.

Fiind “prea lung a le cita pe toate”, se aminteşte numai de cazul de la Corint din “secolul apostolilor”, când, în urma unor neînţelegeri aduse la cunoştinţa lui Clement Romanul, acesta a trimis Corintenilor “acea vestită epistolă a sfântului pontif şi a Bisericii romane”, pe care Corintenii şi orientalii au ţinut-o în mare cinste.

Terminând cu aceasta seria argumentelor istorice, papa insistă iarăşi: “Vă îndemnăm deci şi vă conjurăm să nu mai întârziaţi a intra în comuniune cu sfântul Scaun al lui Petru, în care este temelia adevăratei Biserici a lui Hristos, cum adeveresc şi tradiţia vechilor părinţi şi înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos cuprinse în sfintele evanghelii şi pe care le-am citat. Căci nu este şi nici nu va fi niciodată posibil ca să fie în comuniunea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică aceia care vor să fie separaţi de tăria pietrei, pe care Biserica a fost în chip divin zidită”.

“Niciun motiv nu vă poate scuza de a nu reveni la Biserica cea adevărată şi la comuniunea acestui sfânt Scaun. Ştiţi bine, că în lucrurile privitoare la mărturisirea religiei divine nu este nimic prea aspru, care să nu trebuie a fi suportat pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata vieţii veşnice. Cât ne priveşte, vă dăm asigurarea, că nimic nu ne-ar fi mai dulce decât să vă vedem revenind la comuniunea noastră. Departe de a căuta să vă întristăm prin vreo prescripţie, care să vă pară aspră, vă vom primi cu o bunăvoinţă cu totul părintească şi cu cea mai afectuoasă dragoste, după obiceiul de totdeauna al sfântului Scaun. Nu vă vom cere decât lucrurile absolut necesare: Reveniţi la unitate; fiţi de acord cu noi în mărturisirea adevăratei credinţe, pe care-o ţine şi învaţă Biserica catolică; cu Biserica însăşi, păstraţi comuniunea cu scaunul suprem al lui Petru. Cât priveşte sfintele voastre rituri, nu vor fi de înlăturat decât lucrurile introduse după despărţire, care ar fi contrare credinţei şi unităţii catolice. După înlăturarea lor, vechile voastre liturghii orientale vor rămâne neatinse. Am şi declarat în prima parte a acestei epistole cât ne sunt de scumpe aceste liturghii şi cât de scumpe au fost totdeauna şi înaintaşilor noştri, pentru vechimea lor şi pentru măreţia ceremoniilor lor, atât de potrivite ca să hrănească pietatea.

“Ceva mai mult, am chibzuit şi am hotărât, cât priveşte slujitorii sfinţiţi, preoţii şi pontifii naţiunilor orientale, care vor reveni la unitatea catolică, să observăm aceeaşi conduită, pe care au avut-o şi predecesorii noştri în atâtea prilejuri, în timpul imediat precedent celui în care trăim şi în cele

anterioare; le vom păstra rangul şi demnităţile şi vom pune pe ei nu mai puţin temei decât pe ceilalţi clerici catolici din Orient, pentru menţinerea şi propagarea cultului religiei catolice printre popoarele lor. Vom avea în fine aceeaşi bunăvoinţă şi aceeaşi dragoste pentru ei şi pentru laicii, care vor veni la comuniunea noastră, ca şi pentru toţi ceilalţi catolici orientali. Ne vom strădui fără preget şi cu cea mai mare grijă ca să bine merităm de la unii şi de la alţii.

“Binevoiască prea bunul Dumnezeu să dea putere eficace cuvântului nostru şi să răsplătească binecuvântările Sale asupra acelora dintre fraţii şi fiii noştri, care împărtăşesc solicitudinea noastră pentru mântuirea sufletelor voastre! O, de ne-ar fi dată mângâierea de a vedea unitatea catolică restabilită printre creştinii din Orient şi de a găsi în această unitate un nou ajutor pentru a propaga din ce în ce mai mult adevărata credinţă a lui Iisus Hristos printre neamurile necredincioase! Nu încetăm a o cere Dumnezeului milelor, Tatălui luminilor, prin unicul Său Fiu, Mântuitorul nostru, prin rugăciunile şi suplicaţiunile cele mai călduroase, invocând protecţia prea Sfintei Fecioare, Maica lui Dumnezeu, a sfinţilor apostoli, a martirilor, a părinţilor, care prin predica lor, prin sângele lor, prin virtuţile şi prin scrierile lor, au păstrat şi au propagat în Orient adevărata religie a lui Hristos. Plini de bucuria de a vă vedea revenind la staulul Bisericii catolice şi de a vă binecuvânta ca pe fraţii şi fiii noştri, şi în aşteptarea zilei în care ne va fi dată această bucurie, mărturisim din nou afecţiunea şi dragostea noastră catolicilor răspândiţi în ţinuturile Orientului, tuturor patriarhilor, primaţilor, arhiepiscopilor, episcopilor, clericilor şi laicilor şi le trimitem din adâncul inimii binecuvântarea noastră apostolică”.

(Acta Pii Pontificis Maximi, vol. I, Roma, 1854, p. 78; Rohrbacher/J.Chantrel, Histoire universalle de l’Eglise catholique. Annales ecclésiastiques, Paris, 1900, p. 19/23, trad. de T.M. Popescu, Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, Bucureşti, 1935, p. 46-52)

Epistolă Enciclică a Bisericii una, sfinte, catolice şi apostolice către ortodocşii de pretutindeni

Tuturor celor de pretutindeni, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţi Arhierei, prea cucernicului cler din jurul lor şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii una, sfinte, catolice şi apostolice, îmbrăţişare frăţească în Duhul Sfânt şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca propovăduirea evanghelică, sfântă şi dumnezeiască a răscumpărării noastre să fie vestită de către toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată, cum a descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici Mântuitorul nostru, cel Care pentru aceasta S-a deşertat pe Sine, luând chip de rob, coborând din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti, şi cum aceia, devenind martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice au răsunat în toată lumea (căci în tot pământul a ieşit graiul lor, şi până la marginile lumii cuvintele lor); şi în sfârşit, aşa neatinsă, cum ne-au predat-o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii catolice, cei de la marginile pământului, care au repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până la noi, în sinoade şi fiecare în parte. Dar precum odinioară în Edem, începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, a făcut pe om călcător al poruncii dumnezeieşti celei cunoscute, tot astfel amăgind pe mulţi cu timpul şi în Edemul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi insuflându-le gânduri rele şi potrivnice lui Dumnezeu şi făcându-i uneltele sale, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi, ce sunt nevinovaţi dar vieţuiesc fără pază, în pahare aurite aşa zicând cu hristologia evanghelică, şi care “neluând seama mai mult la cele auzite” (Evrei II, 1) şi vestite de părinţii lor (Deuteronom XXXII, 7) potrivit Evangheliei şi la fel pururea cu învăţătorii cei de mai înainte, nici socotind îndestulător spre mâmtuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi autoritatea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi inovaţii , ca în îmbrăcăminte, şi desfăşură în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei stricată.

2. De acolo ereziile cele în multe sfâşiate şi îngrozitoare, pe care Biserica cea catolică, primind chiar din scutecele ei armătura lui Dumnezeu şi apucând cuţitul Duhului, “care este cuvântul lui

Dumnezeu” (Efeseni VI, 17), a fost nevoită să le combată, şi împotriva tuturor a triumfat până azi şi va triumfa biruitoare în toţi vecii, înfăţişându-se totdeauna mai strălucită şi mai puternică după luptă.

3. Dar din aceste erezii unele au şi dispărut cu totul, altele se duc, altele s-au veştejit, altele şi înfloresc mai mult sau mai puţin fiind în putere până la timpul restabilirii lor, altele iarăşi reapar, ca să-şi meargă drumul lor de la naştere până la distrugere. Căci fiind gânduri şi născociri nenorocite de oameni nenorociţi, trăsnite cu anatema celor şapte Sinoade ecumenice, ca şi ei, se nimicesc, chiar de ar mai ţine o mie de ani. Numai Ortodoxia Bisericii catolice şi apostolice, cea însufleţită de Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, ea dăinuieşte veşnic, după făgăduinţa cea nemincinoasă a Domnului: “Porţile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 18), adică gurile nelegiuiţilor şi ereticilor (cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi), oricât de grozave ar fi, oricât de meşteşugite la cuvânt şi de convingătoare, oricât de uimitoare, nu vor birui dreapta învăţătură cea liniştită şi tăcută. Dar oare “ce este că drumul celor păcătoşi merge bine?” (Ieremia XII, 1) şi nelegiuiţii se semeţesc şi se înalţă ca cedrii Libanului (Psalm XXXVI, 45), turburând ardoarea cea liniştită a lui Dumnezeu? Pricina acestui lucru este nespusă, şi Biserica, deşi se roagă zilnic ca să lipsească de la ea boldul acesta, acest înger al lui Satan, aude de la Domnul totdeauna: “Destul îţi este ţie harul Meu; căci puterea mea întru slăbiciune se desăvârşeşte” (II Corinteni XII, 9). De aceea “mai cu plăcere se laudă întru slăbiciunile sale, ca să sălăşluiască asupra ei puterea lui Hristos” şi “pentru ca cei încercaţi să se vădească” (I Corinteni XI, 19).

4. Dintre aceste erezii răspândite – pentru judecăţi pe care le ştie Dumnezeu – pe o mare parte a pământului era cândva Arianismul, iar astăzi este şi Papismul, dar şi acesta (ca şi acela, care a dispărut cu totul), deşi este în putere acum, nu va birui până la sfârşit, căci va trece şi va fi doborât şi va răsuna marele glas din cer: “Doborâtu-s-a” (Apocalipsa XII, 10).

5. Părerea cea nouă “că Duhul sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul” este potrivnică lămuririi hotărâte a Domnului nostru, dată cu grijă pentru aceasta (Ioan XV, 26): “Care de la Tatăl purcede”, şi potrivnică mărturisirii întregii Biserici catolice, după cum este încredinţată de către cele şapte Sinoade ecumenice: “Care de la Tatăl purcede” (Simbolul credinţei). I. Pentru că înlătură progresiunea cea mărturisită de Evanghelie a persoanelor dumnezeieşti ale Fericitei Treimi, progresiune dintr-o singură cauză, unică, dar diferită. II. Pentru că introduce raporturi diferite şi inegale între ipostasele cele de aceeaşi putere şi împreună mărite, şi confundarea sau amestecarea lor. III. Pentru că dovedeşte aşa zicând că fiind imperfectă, ba chiar obscură şi greu de înţeles până la ea mărturisirea Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică. IV. Pentru că atacă pe sfinţii Părinţi din sinodul intâi ecumenic de la Niceia şi din Sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol, ca şi cum adică ar fi teologhisit nedesăvârşit despre Fiul şi Sfântul Duh şi ar fi trecut sub tăcere o asemenea însuşire a Dumnezeirii fiecăreia din cele două persoane, deşi era nevoie să fie lămurite toate însuşirile lor dumnezeieşti împotriva şi a Arienilor şi a Macedonienilor. V. Pentru că insultă pe Părinţii Sinodului al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea ecumenic, care au vestit în lume desăvârşit şi întreg dumnezeiescul Simbol, încât şi cu blesteme înfricoşate şi cu pedepse nedezlegate au oprit orice adaos sau scădere sau schimbare sau mutare fie şi de o cirtă, şi lor înşişi şi oricăror alţii; ca şi cum ar trebui să fie îndreptat şi mărit, şi prin urmare toată învăţătura teologică a Părinţilor catolici ar fi de schimbat, descoperindu-se parcă noi însuşiri tuturor celor trei persoane al Fericitei Treimi. VI. Pentru că s-a strecurat la început în Bisericile Apusului, ca un “lup în piele de oaie” cu însemnarea adecă nu de purcedere, după înţelesul grecesc din Evanghelie şi din simbol, ci cu însemnarea de trimitere, cum se apăra papa Martin faţă de Maxim Mărturisitorul şi cum explica Anastasie Bibliotecarul sub Ioan VIII. VII. Pentru că forţează în chip deosebit, cu neînchipuită îndrăzneală, şi falsifică Simbolul însuşi, care este depozit comun al creştinismului. VIII. Pentru că a adus atâtea tulburări în Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile. IX. Pentru că a fost dezaprobată în chip solemn de la prima înfăţişare de către doi papi de veşnică amintire, Leon III şi Ioan VIII, care – acesta – în epistola către Sfântul Fotie, a pus în rândul lui Iuda pe cei care au introdus-o întâi în dumnezeiescul Simbol. X. Pentru că a fost condamnată de multe sfinte Sinoade ale celor patru Patriarhi ai Răsăritului. XI. Pentru că a fost lovită cu anatemă, ca o inovaţie şi adăugire în Simbol, la Sinodul al optulea ecumenic cel

întrunit la Constantinopol pentru pacea Bisericilor Răsăritene şi apusene. XII. Pentru că odată introdusă în Bisericile din Apus, fie a născut făpturi de ruşine, fie a atras după sine în curând alte inovaţii, cele mai multe potrivnice poruncilor celor hotărât scrise în Evanghelie ale Mântuitorului nostru şi ţinute cu scumpătate până la introducerea ei în Bisericile în care s-a furişat, ca: stropire în loc de botez, refuzarea sfântului Potir laicilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, dar folosirea de hostii, azimă în loc de pâine, lăsarea din Liturghii a binecuvântării, adică a dumnezeieştii chemări a prea Sfântului Duh celui Care sfinţeşte slujirea şi desfiinţarea vechilor ceremonii apostolice ale Bisericii catolice, oprind de exemplu ungerea cu Sfântul Mir şi împărtăşirea cu prea curatele Taine a pruncilor botezaţi; necăsătorirea preoţilor, infailibilitatea şi vicariatul lui Hristos în persoana Papii şi celelalte, înlăturând astfel tot tipul vechi apostolic aproape al tuturor tainelor şi al întregii învăţături, pe care-l ţinea vechea sfântă şi dreptcredincioasă Biserică a Romei, pe atunci mădular prea cinstit al sfintei Biserici catolice şi apostolice. XIII. Pentru că a îndemnat pe teologii Apusului, apărătorii ei, neavând niciun loc, nici în Scriptură, nici în Părinţi, pentru a da chip plăcut greşitelor învăţături enumerate, nu numai la răstălmăcirea Scripturilor, cum nu vedem la niciunul din Părinţii sfintei Biserici catolice, dar şi la falsificarea textelor sfinte şi neatinse ale dumnezeieştilor Părinţi răsăriteni ca şi apuseni. XIV. Pentru că a apărut ca ceva străin, nemaiauzit şi blasfemator chiar şi pentru celelalte comunităţi creştine existente, care, pentru alte drepte pricini, au fost înlăturate din Staulul catolic. XV. Pentru că nu se poate încă apăra nici măcar cu probabilitate din Scripturi, sau cel puţin în chip raţional din Părinţi, cu tot zelul şi cu toată lupta apărătorilor ei, în niciuna din acuzaţiile enumerate. O asemenea părere poartă toate caracteristicile învăţăturii greşite, ce provin din firea şi însuşirile ei. Şi deoarece orice învăţătură greşită, care atinge cugetarea catolică cu privire la Fericita Treime şi la progresiunile dumnezeieşti, şi încă chiar existenţa prea Sfântului Duh, este şi se numeşte erezie, şi cei care cugetă astfel eretici, după hotărârea celui întru sfinţi Damasus Papă al Romei: “ Dacă cineva va avea dreaptă părere despre Tatăl şi Fiul, dar nu va avea despre Sfântul Duh, este eretic” (Mărturisirea credinţei catolice, pe care Papa a trimis-o Episcopului Paulin al Tesalonicului de aceea Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, mergând pe urmele sfinţilor Părinţi, răsăriteni ca şi apuseni, a declarat odinioară pe timpul Părinţilor şi declară iarăşi astăzi în sinod, că această părere nouă mai sus arătată, că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul, este în esenţă erezie, iar partizanii ei, oricine ar fi, eretici, potrivit cu susnumita hotărâre sinodală a Prea Sfinţitului Papă Damasus, şi adunările lor eretice, şi orice comuniune duhovnicească şi religioasă a fiilor ortodocşi ai Bisericii catolice cu unii ca aceia neîngăduită, mai ales în virtutea canonului 7 al Sinodului al treilea ecumenic.

6. Această erezie, care a atras după sine şi foarte multe inovaţii, precum s-a arătat, cunoscută fiind pe la jumătatea secolului al şaptelea, necunoscută şi anonimă la început, şi încă diferite însemnări având în provinciile apusene ale Europei, furişându-se cu încetul în timp de patru sau cinci secole, covârşind vechea Ortodoxie a acelor părţi prin nepăsarea Păstorilor de atunci şi prin protecţia Suveranilor a dus la rătăcire puţin câte puţin nu numai Bisericile atunci ortodoxe încă ale Spaniei, dar şi pe cele germane, galice şi italiene, a căror ortodoxie se vestea odinioară în toată lumea, şi cu care adeseori comunicau dumnezeieştii noştri Părinţi, ca marele Atanasie şi Vasile cel până la cer strălucitor, şi a căror împreună bună înţelegere şi lucrare cu noi până la Sinodul al şaptelea ecumenic a păstrat neatinsă învăţătura Bisericii catolice şi apostolice. Dar în urmă, prin pizma celui care urăşte binele, inovaţiile ei cu privire la Teologia cea sănătoasă şi ortodoxă a prea Sfântului Duh (a cărui “hulire nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum nici în celce va să fie”, după hotărârea Domnului, Matei XII, 31-32) şi una după alta, inovaţiile privitoare la dumnezeieştile taine şi mai ales la taina cea de-lume-mântuitoare a Botezului şi a dumnezeieştii Împărtăşiri şi a Preoţiei, ca nişte făpturi îngrozitoare urmându-i, au pus stăpânire şi pe Roma cea veche însăşi, de unde luând caracter oficial în Biserică, au primit spre a se deosebi şi numele de Papism. Căci episcopii ei supranumindu-se Papi, deşi la început unii dintre ei s-au declarat în chip ecumenic împotriva inovaţiei, ca Leon III şi Ioan VIII, precum am spus mai sus, şi au dezaprobat-o în toată lumea, unul prin acele plăci de argint, iar celălalt prin epistola sa către Sfântul Fotie la Sinodul al optulea ecumenic şi prin cea către Sfendopulchros (Sveatopulk) pentru Metodiu episcopul Moraviei, cei mai mulţi dintre urmaşii lor,

momiţi de privilegiile antisinodale ce decurgeau pentru ei din erezie, întru apăsarea Bisericilor lui Dumnezeu şi găsind în ele mult folos lumesc şi “câştig mult”, închipuind conducerea monarhică în Biserica cea catolică şi monopol al harurilor Sfântului Duh, nu numai au schimbat cât îi priveşte religia veche, despărţindu-se prin arătatele inovaţii de cealaltă veche şi existentă încă formă de conducere creştină, ci s-au silit nu fără neîngăduite tratative, cum ne încredinţează istoria cea adevărată, ca să atragă cu ei de la Ortodoxie la apostasia lor şi celelalte patru Patriarhii, şi să robească astfel Biserica cea catolică voilor şi poruncilor oamenilor.

7. Înaintaşii şi Părinţii noştri de fericită amintire de atunci întru osteneală şi sfat îndeobşte, văzând călcată în picioare învăţătura strămoşească evanghelică şi sfâşiat cu mâini nelegiuite vestmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului nostru, mişcaţi de dragoste părintească şi frăţească, au plâns pierderea atâtor creştini “pentru care a murit Hristos” şi au depus mult zel şi iubitoare stăruinţă, şi în sinoade şi în particular, pentru ca, salvând învăţătura ortodoxă a sfintei Biserici catolice, să coasă împreună la loc de vor putea ceea ce s-a sfâşiat, şi ca doctori încercaţi au chibzuit laolaltă pentru mântuirea mădularului suferind, îndurând multe supărări şi dispreţ şi prigoniri, numai ca să nu se despartă în bucăţi corpul lui Hristos, numai ca să nu se calce în picioare hotărârile dumnezeieştilor şi venerabilelor sinoade. Dar istoria cea nemincinoasă ne-a încredinţat de neînduplecata stăruinţă apuseană în rătăcire. Aceşti bărbaţi de fericită amintire au încercat în faptă şi în această chestiune adevărul cuvintelor celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile cel până la cer strălucitor, care zicea şi atunci din experienţă despre Episcopii Apusului şi în deosebi despre Papa însuşi: “Care nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care vor să le anunţe adevărul şi întind prin ei înşişi erezia” (Către Eusebiu al Samosatei) şi astfel cunoscând neîndreptarea lor după prima şi a doua cercetare frăţească, “lăsându-i în pace” şi evitându-i i-au lăsat la mintea lor cea neîncercată” (“căci mai bun este războiul decât o pace care desparte de Dumnezeu”, cum a spus şi cel întru sfinţi Părintelui nostru Grigorie despre Arieni). De atunci nu mai este nicio comuniune duhovnicească între noi şi ei. Căci au săpat cu mâinile lor prăpastie adâncă între ei şi ortodoxie.

8. Dar pentru aceasta Papismul n-a încetat de a turbura Biserica cea liniştită a lui Dumnezeu, ci trimiţând pretutindeni aşa numiţi Misionari, oameni traficanţi de suflete, “înconjoară pamântul şi marea, ca să facă un prozelit”, să înşele pe vreunul dintre ortodocşi, să strice învăţătura Domnului nostru, să falsifice prin adaos dumnezeiescul Simbol al sfintei noastre Credinţe, să arate de prisos Botezul cel lăsat de Dumnezeu, inutilă împărtăşirea cu Potirul Testamentului şi câte altele nenumărate a insuflat demonul inovaţiei scolasticilor, care au îndrăznit totul în evul mediu şi Episcopilor Romei celei vechi, care au cutezat toate pentru iubirea de stăpânie. Fericiţii pentru evlavie înaintaşii şi Părinţii noştri, deşi în multe feluri şi în multe chipuri supăraţi şi prigoniţi dinăuntru şi dinafară, direct şi indirect de către Papism, “încrezându-se în Domnul”, au izbutit să păstreze şi să ne predea şi nouă întreagă această nepreţuită moştenire a Părinţilor lor, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom trece ca pe un tezaur de mult preţ generaţiilor ce vor veni până la sfârşitul veacului. Dar nu încetează până astăzi şi nu vor înceta pentru aceasta Papiştii să atace după obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor, ca unor apostaţi de la credinţa lor cea strămoşească. De-ar fi dat Dumnezeu să îndrepte ei aceste atacuri contra ereziei, care a năvălit în Apus şi a pus stăpânire pe el! Cine se îndoieşte, că dacă zelul lor pentru distrugerea Ortodoxiei s-ar fi întrebuinţat cumva pentru distrugerea ereziei şi a inovaţiilor, după sfaturile cele lui Dumnezeu plăcute ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, acei ultimi Papi ortodocşi de fericită pomenire, de mult n-ar mai fi rămas nici urmă din ea pe lume şi am putea acum să spunem “acelaşi lucru”, după făgăduinţa apostolică? Dar zelul urmaşilor lor nu era pentru apărarea Credinţei ortodoxe, ca zelul vrednicului de amintire întru fericiţi Leon al III-lea.

9. Până în timpul de acum, atacurile personale ale Papilor înaintaşi încetase şi nu mai erau decât cele ale misionarilor; de curând însă Papa Pius al IX-lea, care a primit episcopatul Romei la 1847 a dat la 6 ianuarie acest an o Enciclică intitulată Către Orientali, având douăsprezece pagini în traducerea greacă, pe care trimisul său a răspândit-o ca pe o miasmă venită de undeva din afară înăuntrul Turmei noastre ortodoxe. În această enciclică se adresează către cei care în diferite timpuri şi

din diferite comunităţi creştine au apostaziat şi au dezertat la Papism şi prin urmare îi sunt partizani, dar se îndreaptă intenţionat şi către ortodocşi, nu în particular şi numindu-i, dar citând pe nume (pag. 3, r. 14-18, pag. 4, r. 19 şi pag. 9, r. 5, 17 şi 23) pe dumnezeieştii şi sfinţii noştri Parinţi, calomniindu-i adică pe ei şi pe noi moştenitorii şi urmaşii lor; pe ei ca ascultând zice-se de ordinele papale şi de hotărârile venite de la Papi, ca de la arbitrii Bisericii catolice, iar pe noi ca pe nişte neascultători de pildele acelora şi prin urmare calomniindu-ne faţă de Turma noastră cea de Dumnezeu încredinţată, ca pe nişte depărţiţi de Părinţii noştri şi nepurtători de grijă pentru datoriile noastre cele sfinte şi pentru mântuirea sufletească a fiilor noştri duhovniceşti. Şi uzurpând anume ca pe o proprietate a lor Biserica cea catolică a lui Hristos, pentru că deţin, cum se laudă, scaunul episcopal al Fericitului Petru, voieşte să amăgească astfel pe cei mai simpli cu apostasia de la Ortodoxie, adăugând acele cuvinte surprinzătoare pentru oricine s-a hrănit cu învăţătura teologică (pag. 10, r. 29), “nici nu există motiv să pretextaţi contra întoarcerii la adevărata Biserică şi comuniune cu acest sfânt scaun”.

10. Desigur că fiecare dintre fraţii şi fiii noştri în Hristos cu educaţie şi instrucţie religioasă, citind cu atenţie şi cu înţelepciunea cea dată lui de Dumnezeu, observă că şi cuvintele Episcopului de acum al Romei, ca şi ale înaintaşilor lui de la schismă, nu sunt cuvinte de pace, cum zice (pag. 7, r. 8) şi de iubire, ci cuvinte de amăgire şi absurde, tinzând la interes, după obiceiul înaintaşilor lui antisinodali. De aceea şi suntem siguri, că aşa cum nu s-au înşelat până azi, ortodocşii nu se vor înşela nici de acum înainte; căci cuvântul Domnului nostru este sigur (Ioan X, 5): “Nu vor urma pe cel străin, ci vor fugi de la el, pentru că nu cunosc glasul celor străini”.

11. Cu toate acestea, am socotit de datoria noastră părintească şi frăţească şi ca o obligaţie sfântă, ca să vă întărim prin prezenta rugăminte în ortodoxia pe care o ţineţi din strămoşi şi să arătăm totodată în treacăt netemeinicia celor gândite de Episcopul Romei şi ce este vădit că el cugetă. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi împodobeşte scaunul, ci cu tronul apostolic se sileşte să-şi stabilească autoritatea şi cu autoritatea mărturisirea sa. Dar lucrul nu stă aşa. Căci nu numai că scaunul Romei se socoteşte a fi cinstit cumva de către fericitul Petru dintr-o simplă tradiţie, dar nici scaunul domnesc al fericitului Petru, mărturisit de Sfânta Scriptură, adică Antiohia, a cărei Biserică este de aceea mărturisită de Sfântul Vasile (Epist. 48 către Atanasie cel Mare) ca “cea mai însemnată dintre Bisericile din lume”, şi, ceea ce este şi mai mult, Sinodul al doilea ecumenic scriind către Sinodul Apusenilor (prea cinstiţilor şi cucernicilor fraţi şi împreunăliturghisitori Damasus, Ambrozie, Britton, Valerian şi ceilalţi) mărturiseşte zicând "Biserica cea prea veche şi în adevăr apostolică din Antiohia Siriei, în care pentru prima dată s-a întrebuinţat cinstitul nume al creştinilor, nici aceasta, zicem, Biserica apostolică din Antiohia, n-a avut vreodată dreptul de a nu fi judecată cu Sfânta Scriptură şi cu hotărârile sinodale, ca una care în adevăr se poate mândri cu scaunul lui Petru. Dar ce zicem? Însăşi persoana fericitului Petru a fost judecată înaintea tuturor după adevărul Evangheliei (Galateni II) şi a fost găsit după mărturie scripturistică “vinovat şi nu drept mergând”. Ce trebuie atunci crezut despre cei care se laudă şi se semeţesc numai cu ocuparea scaunului lui? Şi în adevăr însuşi marele Vasile, cel până la cer strălucitor, acest didascal ecumenic ai Ortodoxiei în Biserica cea catolică, la care şi Episcopii Romei sunt nevoiţi să trimită (pag. 8, r. 31), lămurit şi curat ne-a arătat mai sus ce consideraţie trebuie să avem pentru judecăţile nepătrunsului Vatican: “Care nu cunosc adevărul nici nu suferă să-l înveţe, certându-se cu cei care le vestesc adevărul şi întărind prin ei înşişi erezia”, Aşa că înşişi acei sfinţi Părinţi ai noştri, pe care admirându-i pe drept, ca pe nişte luminători şi învăţători chiar ai Apusului, ni-i enumera Fericirea Sa şi ne sfătuieşte să-i urmăm (aceeaşi pagină), ne învaţă să nu judecăm Ortoxia după sfântul scaun ci scaunul însuşi şi pe cel de pe scaun să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi regulile sinodale şi după credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia invăţăturii celei de totdeauna. Aşa au judecat şi au condamnat în Sinod Părinţii noştri şi pe Honorius Papă al Romei şi pe Dioscur Papă al Alexandriei şi pe Macedonie şi pe Nestorie Patriarhi de Constantinopol şi pe Petru Knafevs Patriarhul Antiohiei şi pe ceilalţi. Căci dacă şi “urâciunea pustiirii a stat în locul cel sfânt”, după mărturia Scripturilor (Daniel IX, 27 şi Matei XXIV, 15), de ce n-ar fi şi inovaţia şi erezia pe scaun sfânt? Şi de aci se arată dintr-o privire zădărnicia şi slăbiciunea şi a celorlalte argumente (pag. 8, r. 9, 11, 14) în favoarea puterii despotice a Episcopului Romei. Căci dacă

Biserica lui Hristos nu s-ar fi întemeiat pe piatra cea neclintită a mărturisirii lui Petru (care era răspuns comun din partea apostolilor întrebaţi “Voi cine ziceţi că sunt?” (Matei XVI, 15): “Tu eşti Hristosul Fiul Dumnezeului celui viu” (ibidem 16), cum ne tălmăcesc nouă dumnezeieştii Părinţi răsăriteni şi apuseni, s-ar fi întemeiat pe temelie greşită chiar pe însuşi Petru, dar încă pe Papa, care, după ce şi-a însuşit şi cheile împărăţiei cerurilor, ce fel de întrebuinţare a făcut de ele se vădeşte din istorie. Dar şi însemnarea întreitului “Paşte oile mele” dumnezeieştii noştri Părinţi comuni de acord învaţă, că nu era un privilegiu al fericitului Petru asupra celorlalţi Apostoli, şi cu atât mai puţin şi al urmaşilor lui, ci o simplă restabilire a lui în apostolat, din care căzuse prin întreită lepădare. Dumnezeiescul Petru însuşi se arată a primi astfel înţelesul întreitei întrebări a Domnului “Mă iubeşti?” şi “mai mult” şi “decât aceştia” (Ioan XXI, 16). Căci aducându-şi aminte de “chiar dacă toţi” s-ar scandaliza de tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată (par.12), “s-a întristat că i-a zis a treia oară mă iubeşti”. Dar urmaşii lui iau zicerea în chip oportun în înţelesul cel foarte plăcut lor.

12. Dar zice Fericirea Sa (pag. 8, r. 12), că Domnul nostru a spus lui Petru (Luca XXII, 32): “Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu lipsească credinţa ta, iar tu întorcându-te oarecând întăreşte pe fraţii tăi”. Rugăciunea Domnului nostru s-a făcut pentru cuvântul, că Satan încercase (ibidem 31) să scandalizeze credinţa tuturor Ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit numai pentru Petru, şi tocmai de aceea anume, pentru că grăia cuvinte de iubire de sine şi se îndreptăţea pe sine mai presus decât ceilalţi (Matei XXVI, 33): “Chiar dacă toţi s-ar scandaliza de Tine, eu nu mă voi scandaliza niciodată”. Dar această îngăduinţă a fost trecătoare, “a început să blesteme şi să jure, că nu cunosc pe acest om”. Atât de slabă este firea omenească lăsată la puterea ei însăşi, “duhul este osârduitor, iar trupul neputincios” (Matei XXVI, 41), trecătoare, am zis, pentru că iarăşi venindu-şi în sine, prin întoarcerea sa întru lacrimi de pocăinţă, să întărească şi mai mult pe fraţii săi întru Acela pentru Care ei nici n-au jurat greşit, nici nu s-au lepădat. O, înţeleptele judecăţi ale lui Dumnezeu! Cât de dumnezeiască şi de tainică era cea din urmă noapte pe pământ a Mântuitorului nostru! Cina aceea sfântă, aceasta este crezută a fi săvârşită şi astăzi în fiecare zi “aceasta să faceţi întru pomenirea mea” (Luca XXII, 19). Şi “ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta, vestiţi moartea Domnului până ce va veni” (I Corinteni XI, 26). Dragostea frăţească cea cu atâta grijă vestită nouă de către învăţătorul nostru comun, “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35), ale cărei zapis şi condiţii Papii le-au sfâşiat întâi, apărând şi primind inovaţii eretice împotriva celor evanghelizate nouă şi rânduite de către învăţătorii şi Părinţii noştri comuni, însăşi această dragoste, zicem, lucrează şi astăzi în sufletele popoarelor creştine şi în deosebi al celor care le conduc. Căci mărturisim cu tărie în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, că rugăciunea Mântuitorului nostru (pag. 7, r. 33) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea comună a creştinilor şi pentru unitatea întru una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică, în care şi credem, “ca să fie una precum şi noi una suntem” (Ioan XVII, 22), lucrează în noi, ca şi în Fericirea Sa, şi aici dorinţa şi zelul nostru frăţesc întâlnesc pe ale Fericirii Sale, cu această singură deosebire, că în noi lucrează cu condiţia de a păstra întreg şi neatins dumnezeiescul Simbol cel neprihănit şi desăvârşit al Credinţei creştinilor după glasul evanghelic şi după hotărârile celor şapte sfinte Sinoade ecumenice şi învăţătura Bisericii catolice celei de totdeauna, iar în Fericirea Sa pentru întărirea şi predominarea autorităţii şi funcţiunii celor care stau pe Scaunul apostolic şi cea a noii lor învăţături. Iată pe scurt capitolul întregii deosebiri şi neînţelegeri dintre noi şi aceia şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care după cum ne-a prezis Dumnezeu (ibidem X, 16), “şi alte oi am, care nu sunt din acest staul. Şi acelea Mi se cade să le aduc şi vor asculta de glasul Meu” (“care de la Tatăl purcede”), nădăjduim că, cu împreuna-lucrare a vestitei înţelepciuni a Fericirii Sale, se va ridica din mijloc în zilele noastre. Fie spusă acum şi cea de a treia. Căci dacă socotim după cuvintele Fericirii Sale, cu rugăciunea Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să-şi calce jurământul, rămâne legată şi unită cu scaunul lui Petru şi că se referă virtual şi la cei care stau un timp în el, deşi cum s-a mai spus (par. 11), cu nimic nu contribuie la întărirea părerii (după cum din exemplul fericitului Petru însuşi din Scriptură aflăm, încă şi după pogorârea Sfâtului Duh), încredinţăm totuşi din cuvintele Domnului, că va veni timpul, când această dumnezeiască rugăciune, cea pentru lepădarea lui Petru, ca să nu lipsească întru sfârşit credinţa lui, va lucra şi asupra vreunuia dintre urmaşii

scaunului lui, care va şi plânge amar ca el şi întorcându-se oarecând ne va întări şi mai mult pe noi fraţii lui în mărturisirea ortodoxă pe care o ţinem din strămoşi. Şi dea Dumnezeu ca acest urmaş al lui Petru să fie Fericirea Sa! Dar la această umilă rugăminte a noastră ce împiedică să adaugăm şi sincerul nostru sfat cordial în numele sfintei Biserici catolice? Noi nu îndrăznim nicidecum să zicem, cum a zis (pag. 10, r. 22) Fericirea Sa, “fără altă întârziere”. Zicem însă fără grabă, cu matură chibzuinţă, şi încă, de va trebui, cu sfatul episcopilor şi teologilor şi învăţătorilor celor mai înţelepţi, mai evlavioşi şi totdeauna mai iubitori de adevăr şi nepărtinitori, de care destui au astăzi, după dumnezeiască iconimie, toare popoarele din apus.

13. Zice Fericirea Sa, că Episcopul de Lugdunum, Sfântul Irineu, scrie întru lauda Bisericii romane: “Toată Biserica, adică credincioşii de pretutindeni, trebuie să fie de acord, pentru întâietatea ei, cu această Biserică, în care totdeauna s-a ţinut în totul de către credincioşii de pretutindeni tradiţia cea dată de Apostoli”. Deşi acest sfânt spune cu totul altceva, decât ceea ce cred cei de la Vatican, le lăsăm înţelesul şi explicarea lor cea după bunul plac şi zicem: Cine tăgăduieşte că vechea Biserică romană era apostolică sau ortodoxă? Şi nimeni dintre noi nu va pregeta să o numească şi pildă a Ortodoxiei. Noi mai ales vom adăuga spre marea ei laudă, după istoricul Sozomen (Istoria bis., cartea III, cap. 13) şi chipul în care, până la un timp, a putut să păstreze Ortodoxia ce-i lăudăm şi pe care Fericirea Sa l-a părăsit: “Pentru că în general Biserica cea din tot Apusul, conducându-se curat de dogmele Părinţilor, a fost scutită de ceartă şi de rătăcirile ei”. Oare cine dintre Părinţi sau dintre noi înşine a tăgăduit întâietatea ei canonică în ordinea Ierarhiei, atât timp cât s-a condus curat de dogmele Părinţilor, alăturându-se regulii infailibile a Scripturii şi a sfintelor Sinoade? Dar cum nu găsim păstrată în ea nici dogma Fericitei Treimi după simbolul dumnezeieştilor Părinţi adunaţi la sinodul I de la Niceea şi la al doilea de la Constantinopol, pe care l-au mărturisit şi l-ai întărit, şi sub atâtea blesteme au pus ca pe nişte caterisiţi pe cei ce-l vor schimba, fie şi cu o cirtă, celelalte cinci sinoade ecumenice, nici forma cea apostolică a dumnezeiescului Botez, nici invocarea Duhului celui de taină săvârşitor asupra celor Sfinte, ci vedem în ea şi dumnezeiescul Potir socotit - fie departe de noi - „ca o băutură de prisos" şi foarte multe altele, necunoscute nu numai sfinţilor noştri Părinţi, care au fost totdeauna canon şi dreptar catolic infailibil al Ortodoxiei, precum şi Fericirea Sa învaţă cu respectul adevărului (pag. 2), dar şi vechilor sfinţi Părinţi ai Apusului. Dar încă şi acest Primat, pentru care combate din toate puterile Fericirea Sa, ca şi înaintaşii săi, a decăzut de la un semn frăţesc şi privilegiu ierarhic la supremaţie. Ce trebuie deci să credem despre tradiţiile ei nescrise, dacă cele scrise au suferit aşa transformare şi schimbare în rău ? Sau cine este atât de îndrăzneţ şi de încrezut în autoritatea Scaunului apostolic, încât să cuteze a spune, că dacă ar trăi din nou cel întru sfinţi Părintele nostru Irineu şi ar vedea-o astăzi ruptă de vechea şi originara învăţătură apostolică în atât de esenţiale şi catolice articole ale creştinismului, nu s-ar împotrivi el cel dintâi la inovaţiile şi la dispoziţiile arbitrare ale Bisericii romane celei pe drept lăudate atunci, ca una ce se conducea curat după Dogmele părinteşti? Văzând, de pildă, că Biserica romană nu numai înlătură din canonul ei liturgic după inspiraţia scolasticilor străvechea şi apostolica invocare a Duhului celui de taină sfinţitor, şi că mutilează Ierurgia în chip deplorabil în partea ei cea mai esenţială, dar se şi sileşte cu hotărâre ca să o scoată şi din liturghia celorlalte comunităţi creştine, calomniind în chip atât de nedemn Scaunul apostolic cu care se laudă, că „s-au strecurat după shismă" (pag. 11, r. 11), ce n-ar zice despre această inovaţie acest dumnezeiesc Părinte ? El care ne asigură (cartea IV, cap. 34, ed. Massuet,18) „că pâinea cea din pământ, primind şi evocarea lui Dumnezeu, nu mai este pâine comună" etc., numind evocare invocarea. Că prin ea crede Irineu că se săvârşeşte Misterul jertfei, a notat în chip deosebit şi Francois Feuardent din ordinul numiţilor călugări minori papali, care a editat la 1639 scrierile sfântului cu sholii, la cap. 18 al primei cărţi, pag. 114: „Panem et calycem commixtum per invocationis verba corpus et sanguinem Christi vere fieri", că Irineu învaţă „pâinea euharistiei şi Paharul amestecat prin cuvintele invocării devin adevărat corp şi sânge al lui Hristos". Iar dacă ar auzi despre vicariatul şi arbitrariul lui, ce ar zice el, care şi pentru o mică şi aproape indiferentă dispută despre serbarea Paştilor (Eusebiu, Ist. bis. V, 24) a reţinut violenţa Papii Victor în Biserica liberă a lui Hristos, sfătuindu-l tocmai contrariul cu atât curaj şi succes? Astfel că chiar martorul invocat de Fericirea Sa pentru

primatul Bisericii romane arată că autoritatea ei nu este suverană nici arbitrală, cum n-a avut-o niciodată nici însuşi fericitul Petru, ci un privilegiu frăţesc în Biserica cea catolică şi o distincţie acordată Papilor pentru faima şi pentru privilegiul Oraşului. Aşa cum şi Sinodul al IV-lea ecumenic, pentru a menţine independenţa Bisericilor cea hotărâtă de Sinodul al III-lea ecumenic (can. 8), urmând Sinodului al 11-lea ecumenic (can. 3) şi însuşi Sinodului 1 ecumenic (can. 6), care numind supremaţia arbitrară a Papii peste Apus Obicei, a decis: Pentru că Oraşul acela este capitală, Părinţii i-au acordat pe drept τά Пρεσβεία (can. 28), nespunând nimic despre emanaţia apostolică de la Petru cea însuşită de ei şi mai puţin decât orice despre vicariatul Episcopilor ei şi despre Păstoria catolică. Iar o asemenea tăcere profundă asupra unor atât de mari privilegii, şi nu numai aceasta, dar şi motivarea întâietăţii lor nu cu „paşte oile Mele", nici cu ,,pe această piatră voi zidi Biserica Mea", ci pur şi simplu cu obiceiul şi cu calitatea de oraş-capitală, şi aceasta nu de la Domnul ci de la Părinţi, va părea cu atât mai paradoxală - suntem convinşi - Fericirii Sale, care gândeşte altfel despre întâietatea sa (pag. 8, r. 16), cu cât Ea însăşi, cum vom vedea (par. 15), ţine în mare stimă mărturia ce crede a fi găsit în favoarea scaunului Său apostolic a Sinodului al IV-lea ecumenic amintit, şi cu cât sfântul Grigore Dialogul, numit şi cel Mare (cartea I, ep. 25), obişnuia să numească aceste patru Sinoade ecumenice ca patru Evanghelii şi piatră în patru colţuri, pe care s-a zidit Biserica cea catolică.

14. Zice Fericirea Sa (pag. 10, r. 12), certându-se între ei Corintenu au făcut arătare către Clement Papa al Romei, care judecând cazul le-a scris, iar ei atât de mult au îmbrăţişat hotărârea lui, încât o citeau şi in Biserică. Dar acesta este un argument foarte slab al autorităţii papale în Casa lui Dumnezeu. Căci atunci fiind Roma centru al conducerii şi capitală, în care rezidau împăraţii, trebuia ca orice chestiune de oarecare importanţă, cum este cea istorisită a Corintenilor, să se hotărască acolo, mai ales dacă una din părţile ce erau în neînţelegere recurgea la ajutor dinafară, cum se întâmplă şi până astăzi. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, în cazuri extraordinare şi greu de rezolvat scriu patriarhului de Constantinopol, pentru că este în reşedinţă imperială şi încă pentru întâietatea lui sinodală. Şi dacă colaborarea frăţească va îndrepta ceea ce este de îndreptat, bine! Dar dacă nu, se anunţă lucrul şi Conducerii după rânduială. Dar acest concurs frăţesc întru credinţa creştină nu se vinde prin robirea Bisericilor lui Dumnezeu. Acestea fiind zise şi despre exemplele citate de Fericirea Sa din sfinţii Atanasie cel Mare şi Ioan Hrisostom (p. 9, r. 5, 17) despre protecţia frăţească şi cuvenită întâietăţii Episcopilor Romei Iuliu şi Inocenţiu, a cărei datorinţă o cer de la noi astăzi urmaşii acelora prin falsificarea dumnezeiescului Simbol, deşi Iuliu însuşi s-a indignat atunci contra unora, că „turbură Bisericile nestăruind în învăţătura de la Niceea" (Sozomen, Istoria bisericească, cartea III, cap. 7) şi a ameninţat (ibidem)... „sau în viitor nu vor fi toleraţi, de nu vor înceta cu inovaţiile". De notat încă, în cazul Corintenilor, că atunci fiind numai trei scaune patriarhale, cel mai aproape şi cel mai indicat ca loc pentru Corinteni era al Romei, către care şi trebuiau să se îndrepte canonic. Nu vedem deci în acestea nimic extraordinar, care să arate supremaţia Papii în Biserica liberă a lui Dumnezeu.

15. Dar zice, în fine, Fericirea Sa (aceeaşi pagină, r. 20), că Sinodul al IV-lea ecumenic (pe care din greşeală desigur îl mută de la Calcedon la Cartagena), a strigat după citirea epistolei Papii Leon I: „Petru a vorbit astfel prin Leon ". Lucrul este adevărat. Dar nu trebuia să treacă cu vederea Fericirea Sa şi cum şi după ce fel de lucrare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat întru lauda lui Leon. Pentru că aceea poate din preocuparea de a fi concisă pare necompletă în acest punct foarte necesar, care arată cu evidenţă cu cât stă mai presus autoritatea Sinodului ecumenic nu numai decât a Papii, dar şi decât a Sinodului lui, iată vom arăta noi în public faptul, aşa cum a fost. Din cei peste şase sute de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Calcedon, aproape două sute, cei mai învăţaţi dintre ei, au fost însărcinaţi de Sinod ca să cerceteze şi după literă şi după sens amintita Epistolă a lui Leon, şi nu numai atât, ci să raporteze şi în scris şi sub semnătură părerea lor asupra ei, dacă este sau nu ortodoxă. Cele aproape două sute de aprobări şi cercetări parţiale ale Epistolei se găsesc în deosebi în şedinţa a patra a numitului Sfânt Sinod, cu acest fel de cuprins, de exemplu:

„Maximos al Antiohiei Siriei a zis: Epistola Sfântului Arhiepiscop Leon al Romei celei împărăteşti este de acord cu cele expuse de către cei trei sute optsprezece sfinţi Părinţi de la Niceea şi cei o sută cincizeci de la Constantinopol noua Romă şi cu credinţa expusă la Efes de preş. sfinţitul Episcop Ciril. Şi am subscris".

Şi iarăşi:„Teodorei prea cucernicul Episcop al Cirului: Epistola prea sfinţitului Arhiepiscop domnul

Leon este de acord cu credinţa expusă la Niceea de către sfinţii şi fericiţii Părinţi şi cu Simbolul Credinţei cel întocmit la Constantinopol de către cei o sută cincizeci şi cu Epistolele fericitului Ciril. Şi acceptând sus numita Epistolă, am subscris". Şi aşa mai departe, toţi mărturisesc: „Epistola concordă", „Epistola este conformă", „Epistola este conformă cât priveşte sensul" etc., după atât de multă şi aşa de riguroasă cercetare făcută alături cu sfintele Sinoade de mai înainte şi după deplină informare asupra ortodoxiei ideilor, şi nu pentru că era pur şi simplu Epistolă a Papii, au scos, fără nicio pizmă, această exclamaţie faimoasă, cu care şi Fericirea Sa acum lăudându-se se mândreşte. Dar dacă şi Fericirea Sa ne-ar fi comunicat lucruri conforme şi de acord cu sfintele şapte Sinoade ecumenice de mai înainte, în loc să se laude cu pietatea înaintaşilor săi cea vestită de înaintaşii şi Părinţii noştri într-un Sinod ecumenic, s-ar putea lăuda pe drept cu propria sa Ortodoxie, vestind adică în loc de onoruri strămoşeşti virtuţi proprii. Aşa că depinde şi acum de Fericirea Sa, ca scriindu-ne de acelea, de care, cercetându-le şi comparându-le cei două sute de Părinţi să le găsească de acord şi conforme cu Sinoadele mai sus pomenite, de Ea - zicem - depinde ca să audă şi de la noi păcătoşii astăzi nu numai „Petru a vorbit aşa", şi orice alt se mai cuvine, dar şi: Fie sărutată sfânta mână, care a şters lacrimile Bisericii catolice.

16. Şi este permis întru totul să aşteptăm de la înţelegerea Fericirii Sale un lucru atât de mare, vrednic de adevăratul urmaş al fericitului Petru, al lui Leon I şi Leon III, cel care pentru paza Credinţei ortodoxe a gravat pe table inexpugnabile dumnezeiescul Simbol fără inovaţie, lucru care va reuni Bisericile Apusului cu Biserica sfântă catolică, în care sunt încă vacante şi gata de primire şi scaunul de întâi-stătător canonic al Fericirii Sale şi celelalte scaune ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea catolică, aşteptând în tot cazul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat, împreună cu Turmele lor, nu numeşte nominal intruşi la locul de conducere al celor in funcţiune, traficând cu Preoţia. Şi am aşteptat „cuvânt de mângâiere" şi-l nădăjduiam, cum scria Sfântul Vasile către Sfântul Ambrozie, Episcop de Mediolanum (Epist. 55), „să se reînnoiască vechile urme ale Părinţilor", când nu fără mare surprindere am citit numita enciclică adresată răsăritenilor, în care cu nemângâiată durere de suflet vedem şi pe Fericirea Sa cea lăudată pentru înţelepciune, ca şi pe înaintaşii ei de după schismă, vorbind cuvinte de falsificare, adică de falsă înscriere în Sfântul nostru Simbol cel fără defect, pecetluit de cele şapte Sinoade ecumenice; de călcare a sfintelor liturghii, a căror numai cerească ţesătură şi numele celor care le-au întocmit şi aerul de venerabilă antichitate si autoritatea ce le-a fost dată de Sinodul al şaptelea ecumenic (actul VI) ar fi amorţit şi ar fi făcut să se abţină chiar mâna nelegiuită şi a toate cutezătoare, care a pălmuit pe Domnul Slavei. Din acestea am presupus în ce labirint de vătămare fără ieşire şi la ce ireparabilă greşeală de răsturnare a dus Papismul chiar şi pe cei mai înţelepţi şi mai evlavioşi Episcopi ai Bisericii romane, încât să nu mai poată face altfel pentru menţinerea infailibilei şi prin urmare invidiatei autorităţi vicariale şi a primatului de stăpânire cu cele ce decurg din el, decât să-şi bată joc şi de cele mai sfinte şi intangibile lucruri, şi să îndrăznească împotriva tuturor, şi aceasta îmbrăcaţi în cuvânt cu evlavia „antichităţii venerabile" (pag. 11, r. 16), în realitate însă mânia inovatoare rămâne înăuntru neînduplecată împotriva Sfinţeniei, zicând „trebuie să fie înlăturate din acestea cele introduse în ele după despărţire"!! etc. (ibidem, r. 11), amestecând astfel până şi în Cina Domnului veninul inovaţiei. Şi se pare din aceste cuvinte, după cum crede Fericirea Sa, că s-a întâmplat şi în Biserica ortodoxă catolică ceea ce vede că s-a întâmplat în a Romei după Papism: adică schimbare dintr-odată în toate tainele şi stricare după vorbăria scolastică, în care încrezăndu-se, se mulţumeşte cu gândul că şi sfintele noastre Liturghii şi Taine şi Dogme au suferit la fel, respectuoasă totuşi totdeauna cu „antichitatea lor venerabilă!" şi din condescendenţă orişicum apostolică! fără - cum zice (pag. 11, r. 5) - „să ne întristeze cu vreo prescripţie aspră!" - dintr-o asemenea necunoaştere a rânduielilor noastre apostolice şi catolice a provenit în tot cazul şi cealaltă declaraţie a sa (pag. 7, r.

22): „Dar nici între voi nu s-a putut menţine unitatea învăţăturii şi a sfintei Supravegheri", atribuindu-ne în chip curios nouă propria lor suferinţă, cum oarecând şi Papa Leon al IX-lea scria celui întru fericiţi Mihail Cerularie, acuzând pe Greci că au schimbat Simbolul Bisericii catolice, neruşinându-se nicidecum nici de demnitatea sa, nici de istorie. Dar suntem încredinţaţi, că dacă Fericirea Sa şi-ar aduce aminte de arheologia şi de istoria bisericească, de învăţătura dumnezeieştilor Părinţi şi de vechile liturghii a Galiei, a Spaniei şi de evhologhiul vechii Biserici romane, va afla cu surprindere câte alte fiice monstruoase a născut Papismul în Apus, care şi acum trăiesc, pe când Ortodoxia a păstrat la noi Biserica cea catolică mireasă curată pentru mirele ei, deşi fără să aibă nicio poliţie lumească, sau, cum zice Fericirea Sa (pag. 7, r. 23) ,, supraveghere sfântă", ci legată numai prin legătura dragostei şi prin afecţiunea pentru mama comună în unitatea Credinţei pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apoc. V, 1), adică cu cele şapte Sinoade ecumenice, şi în ascultarea adevărului. Pentru câte „ trebuiesc în adevăr să fie înlăturate din dogmele şi tainele papale de astăzi", întrucât sunt, porunci omeneşti, pentru ca sa se poată reîmpăca Biserica cea întru toate inovatoare a Apusului cu Credinţa catolică ortodoxă cea neschimbată a Părinţilor noştri comuni, spre care, precum cunoaşte după cele ce zice (pag. 8, r. 30), este zelul nostru comun „de a lua seama la învăţătura cea păstrată de către strămoşii noştri", bine face învăţându-ne (ibidem r. 31) să ,, urmăm vechilor Ierarhi şi credincioşi ai provinciilor orientale" cari, de felul cum înţelegeau autoritatea învăţătorească a Arhiepiscopilor Romei celei vechi şi ce idee despre ei trebuie să avem în Biserica ortodoxă şi în ce fel trebuie să primim învăţăturile lor, ne-au lăsat nouă pildă prin sinoade (§ 15) şi ne-a lămurit clar Vasile cel până la cer strălucitorul (§ 17). Şi cum trebuie să înţelegem şi supremaţia, acelaşi mare Vasile formulează în puţine cuvinte ,,voiam să scriu corifeului lor" (ibidem), deoarece noi nu facem aci un tratat.

17. Din toate acestea conchide orice om instruit în învăţătura catolică cea sănătoasă, dar îndeosebi Fericirea Sa, cât este de nepios şi antisinodal a se cuteza să se schimbe dogmele şi liturghiile noastre şi celelalte ierurgii, săvârşite şi încă şi mărturisite ca fiind de aceeaşi vârsta cu propovăduirea creştină, pentru respectul ce li s-a acordat totdeauna, şi crezute intangibile chiar şi de vechii Papi ortodocşi, cărora altădată erau comune ca şi nouă acestea. Şi se înţelege cât este de cuviincioasă şi sfânta îndreptarea inovaţiilor, a căror introducere în Biserica Romei noi ştim în ce timp s-a făcut, şi fericiţii noştri Părinţi au protestat la timp împotriva inovaţiei. Dar sunt pentru Fericirea Sa şi alte motive pentru uşurinţa acestei schimbări. Întâi, că ale noastre au fost altădată respectabile şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi ierurgii şi mărturiseau acelaşi Simbol iar cele inovate nici nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici nu pot fi dovedite fie măcar şi din scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni nici nu sunt recomandate fie prin vechimea, fie prin catolicitatea lor. Apoi, la noi n-au putut niciodată nici patriarhi, nici sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică Poporul însuşi, care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată şi la fel cu a Părinţilor săi, cum au experimentat în faptă şi mulţi dintre Papii de după shismă şi dintre Patriarhii latinizanţi, care n-au izbutit nimic, pe când în Biserica apuseană, cum au făcut în diferite timpuri Papii, au decretat cele noi fie uşor, fie prin constrângere, pentru iconomie, după cum se justificau către Părinţii noştri, deşi împărţeau corpul lui Hristos, tot astfel Papa poate, pentru dumnezeiască în adevăr şi foarte îndreptăţită iconomie, refăcând nu mreajă, ci însăşi haina cea sfâşiată a Mântuitorului să reconstituie cele vechi şi respectabile „în stare să păstreze pietatea", precum zice şi Fericirea Sa (pag. 11, r. 16), pe care şi el însuşi le cinsteşte, cum zice (ibidem, r. 14), şi înaintaşii săi, adăugând cuvântul memorabil al unuia dintre fericiţii săi înaintaşi (acesta este Celestin, în timpul Sinodului al III-lea ecumenic): Desinat novitas incessere vetustatem, „să înceteze noutatea de a ataca vechimea". Şi bucure-se măcar de acest câştig Biserica cea catolică din infailibilitatea de până acum a declaraţiilor Papilor. In tot cazul trebuie să mărturisim, că pentru o asemenea întreprindere, deşi Pius IX este atât de mare şi ca înţelepciune şi ca pietate şi ca zel pentru unirea creştină în Biserica cea catolică, precum zice, va întâmpina totuşi greutăţi şi osteneli şi dinăuntru şi dinafară. Dar noi suntem întru aceasta datori, mai ales, să amintim Fericirii Sale-şi fie cu iertare această îndrăzneală! - însăşi tema Epistolei sale (pag. 8, r. 32), „că în cele privitoare la mărturisirea dumnezeieştii religii, nu există nimic atât de grozav, care să nu trebuiască îndurat şi pentru slava lui Hristos şi pentru răsplata din viaţa veşnică". Revine Fericirii

Sale ca să arate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al unui sfat plăcut lui Dumnezeu, tot astfel este şi cel care de bunăvoie apără adevărul evanghelic şi sinodal, încă şi cu sacrificiul propriilor sale interese, ca să fie cum zice profetul (Isaia LX, 17): „Prinţ în pace şi episcop, în dreptate". Fie! Dar până să se întâmple această întoarcere dorită a Bisericilor apostate la corpul Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică, al cărei „cap Hristos" este (Pavel, Ep. Efe- seni IV, 15), iar noi fiecare „membre în parte", orice sfat venit de la ei şi orice îndemn din oficiu, tinzând la distrugerea credinţei noastre celei fără pată păstrate de la Părinţi, este nu numai suspectă şi trebuie evitată, dar se şi condamnă sinodal pe drept, ca nelegiuit şi pierzător de suflet. Şi în această categorie întră în primul rând şi numita enciclică a Episcopului Romei celei vechi, Papa Pius IX, către Orientali, şi ca atare o declarăm în Biserica cea catolică.

18. Pentru aceea, iubiţi fraţi şi împreună-liturghisitori ai Smereniei noastre, ca totdeauna, aşa şi acum, mai ales în această împrejurare a publicării numitei Enciclice, socotim pentru noi ca o datorie de neînlăturat după obligaţia noastră patriarhală şi sinodală, ca să nu se piardă nimeni din sfântul Staul al Bisericii catolice ortodoxe, Mama cea prea sfântă a noastră a tuturor, să ne amintim în fiecare zi şi să vă îndemnăm şi pe voi întru aceasta, pentru ca amintindu-vă unii altora cuvintele şi îndemnurile fericitului Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, pe care el i-a chemat de la Efes, să repetăm unii către alţii: „Luaţi seama la voi şi la toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Căci ştiu aceasta, că vor veni după plecarea mea ”lupi răpitori" la voi, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi vorbind lucruri stricate, pentru a smulge ucenici în urma lor. De aceea privegheaţi (Faptele Apostolilor XX). Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind aceste sfinte porunci, au făcut plângere mare şi căzând pe grumazul lui îl sărutau. De aceea dar şi noi, fraţilor, auzindu-l sfătuindu-ne cu lacrimi, să cădem cu gândul pe grumazul lui şi sărutându-l să-l mângâiem cu statornica noastră făgăduinţă", că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va îndepărta de la învăţătura evanghelică, nimeni nu ne va rătăci de la călăuza cea sigură a Părinţilor noştri aşa cum nici pe ei nimeni n-a putut să-i amăgească, cu toată silinţa ce şi-au dat în diferite timpuri cei ridicaţi asupra lor de către ispititorul, ca să auzim de la Stăpânul: ,,Bine slugă bună şi credincioasă", înfăptuind scopul Credinţei, adică mântuirea sufletelor noastre şi a Turmei celei cugetătoare, căreia ne-a pus Duhul Sfânt Păstori.

19. Această poruncă şi îndemnare apostolică o transmitem prin voi şi întregii adunări ortodoxe, în orice parte a pământului s-ar găsi, Preoţilor şi Ieromonahilor, Ierodiaconilor şi Monahilor, într-un cuvânt întregului Cler şi Poporului evlavios, conducători şi conduşi, bogaţi sau săraci, părinţilor şi copiilor, învăţătorilor şi şcolarilor, celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi, stăpânilor şi servilor, pentru ca toţi întărindu-ne şi sfătuindu-ne unii pe alţii „să putem rezista la meşteşugirile diavolului". Căci aşa ne îndeamnă pe toţi şi fericitul Petru Apostolul: “Fiţi cumpătaţi, privegheaţi, că protivnicul nostru diavolul ca un leu care răcneşte umblă, căutând pe cine să înghită. Căruia rezistaţi-i tari în credinţă ".

20. Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni şi prin om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos, pe care au vestit-o dumnezeieştii Apostoli, au întărit-o sfintele Sinoade ecumenice, au transmis-o prin succesiune prea marii Dascăli înţelepţi ai lumii şi a confirmat-o sângele vărsat al sfinţilor Martiri. “Să ţinem mărturisirea" pe care am primit-o curată de la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie, ca pe o insuflare a diavolului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvărşită Credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăogire, nici vreo schimbare oarecare, şi cei care îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos, s-a şi supus de bună voie anatemei veşnice, pentru blasfemie împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum adică n-ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele ecumenice. Această înfricoşată anatemă, fraţi şi fii iubiţi în Hristos, nu o rostim noi astăzi, ci a rostit-o cel dintâi Mântuitorul nostru (Matei XII, 32): „Celui care va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul de acum, nici în cel viitor"; a rostit-o dumnezeiescul Pavel (Galateni I, 6): „Mă mir că aşa de iute aţi trecut de la Hristos Cel ce v-a chemat în har la altă evanghelie, care nu este altceva, decât că sunt unii dintre voi, care vă turbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos; dar chiar dacă noi sau înger din cer va vesti vouă altceva decât v-am vestit, anatema să fie", au rostit-o cele şapte Sinoade

ecumenice şi toată ceata de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi. De aceea toţi cei care inovează sau prin erezie sau prin schismă, de bună voia lor s-au îmbrăcat, după psalmist (psalm CVIII, 17) „cu blestemul ca şi cu o haină", fie că ar fi fost Papi, fie Patriarhi, fie clerici, fie laici. „Chiar înger din cer, anatema să fie, dacă cineva vesteşte vouă altceva decât aţi primii". Aşa cugetând Părinţii noştri şi ascultând de cuvintele cele de suflet mântuitoare ale lui Pavel, au stat statornici şi neclintiţi în credinţa cea prin succesiune încredinţată lor şi au păstrat-o neschimbată şi neîntinată printre atâtea erezii şi ne-au transmis-o nouă curată şi nefalsificată, cum curată a ieşit din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Aşa cugetând şi noi, o vom transmite curată, cum am primit-o, generaţiilor viitoare, nimic schimbând, ca să se poată înfăţişa şi aceia, ca noi, neavând a se ruşina, când vorbesc despre credinţa strămoşească.

21. De aceea, fraţi şi fii ai noştri iubiţi întru Domnul “curăţindu-ne sufletele cu ascultarea adevărului", după cuvântul Apostolului (I Petru I, 22), să luăm seama la cele auzite, ca nu cumva să trecem pe lângă ele (Evrei II, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care o ţinem nu are a se ruşina, fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de sfinţii Apostoli, de către sfintele şapte Sinoade ecumenice, propovăduită în toată lumea, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, cari, înainte de a apostazia de la Ortodoxie la erezii, ţineau această Credinţă şi ei, sau măcar părinţii sau strămoşii lor. Este mărturisită de întreaga istorie, ca aceea care a triumfat împotriva tuturor ereziilor, ce au prigonit-o şi o prigonesc, precum vedeţi, până astăzi. Unii după alţii, sfinţii dumnezeieşti Părinţi şi înaintaşi ai noştri, începând de la Apostoli, şi cei pe care Apostolii i-au pus urmaşi până astăzi, constituind un singur şi neîntrerupt lanţ şi ţinându-se de mână, închid împreună o sfântă Incintă, a cărei „uşă este Hristos" şi în care toată Turma ortodoxă este păstorită în păşunile cele roditoare ale Edemului tainic, şi nu ,,pe cărări prăpăstioase şi aspre!", cum crede Fericirea Sa (pag. 7, r. 12). Biserica noastră deţine înseşi textele sigure şi nefalsificate ale dumnezeieştilor Scripturi, traducerea cea adevărată şi dreaptă a Vechiului Testament, iar pentru cel nou însuşi originalul; ceremoniile sfintelor Taine şi în deosebi cele ale dumnezeieştii Liturghii sunt înseşi acele strălucite şi mişcătoare ceremonii transmise de la Apostoli. Niciun neam, nicio comunitate creştină nu poate să se laude cu Iacob, cu Vasile, cu Hrisostom; venerabilele Sinoade ecumenice, aceşti şapte stâlpi ai casei înţelepciunii, în aceasta şi la noi s-au ţinut. Aceasta posedă originalele sfintelor lor hotărâri. Păstorii ei şi cinstitul Presbiteriu şi Tagma monahală păstrează însăşi demnitatea cea prea veche şi curată a primelor secole ale creştinismului, şi în vredniciile şi în viaţă, încă şi în însăşi îmbrăcămintea lor cea simplă. Da, în adevăr, în acest sfânt Staul continuu au sărit şi sar, precum vedem şi în timpul nostru, „lupi răpitori", după prezicerea Apostolului, ceea ce arată, că adevăraţii miei ai Arhipăstorului în el sunt adăpostiţi, dar el a cântat şi va cânta în veac “înconjurând m-au înconjurat şi în numele Domnului m-am apărat de ei" (psalm CXVII, 11). Să adăugăm şi o amintire tristă, dar necesară pentru dovedirea şi încredinţarea adevărului cuvintelor noastre: Toate neamurile creştine, câte se văd astăzi cinstind numele lui Hristos, neexceptând nici chiar Apusul şi nici Roma însăşi, cum ne încredinţăm şi din lista primilor Papi, au fost învăţate credinţa cea adevărată în Hristos de către sfinţii noştri înaintaşi şi Părinţi, deşi mai târziu bărbaţi vicleni, dintre care mulţi Păstori şi Arhipăstori ai numitelor neamuri, cutezând cu gânduri ticăloase şi cu păreri eretice, au întinat, vai, ortodoxia acelor neamuri, precum ne învaţă istoria cea nemincinoasă, precum a prezis Pavel.

22. Pentru aceea, fraţi şi fii ai noştri duhovniceşti, să cunoaştem bine cât de mare este harul, pe care Dumnezeu 1-a dat Credinţei noastre ortodoxe şi Bisericii Lui una, sfinte, catolice şi apostolice, care, ca o Mamă credincioasă soţului ei, ne creşte pe noi întru a nu fi de ruşine şi a ne apăra bine, cu curaj demn „pentru nădejdea cea din noi". Dar ce vom răsplăti Domnului noi păcătoşii „pentru toate cele ce a dat nouă?" Domnul şi Dumnezeul nostru cel fără de trebuinţă, cel Care ne-a câştigat pe noi cu însuşi sângele Său, nimic altceva nu cere de la noi, decât numai devotament din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta şi nepătata Credinţă a Părinţilor noştri; iubirea şi afecţiunea pentru Biserica ortodoxă cea care ne-a renăscut pe noi nu prin stropire inovatoare, ci prin dumnezeiasca baie a Botezului apostolic; cea care ne hrăneşte pe noi după Testamentul cel veşnic al Mântuitorului nostru cu însuşi cinstitul Lui Corp şi ne adapă din destul, ca o adevărata mamă, cu cinstitul Lui Sânge vărsat pentru mântuirea noastră şi a lumii. Să o înconjurăm dar cu gândul „ca puii pe cloşcă", în orice parte a

pământului ne-am găsi, la Miazănoapte sau la Miazăzi, la Răsărit sau la Apus. Să ţintim privirile şi cugetele noastre la dumnezeiasca şi prea strălucita ei faţă şi frumuseţe. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei cea luminoasă, cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini „mirele cel frumos la vedere", când a răscumpărat-o din robia celui viclean şi şi-a împodobit-o ca pe o mireasă veşnică. Să simţim în sufletele noastre înseşi acel reciproc sentiment de durere de mamă iubitoare de copii şi de copii iubitori de mamă, când oameni cu gânduri de lupi şi traficanţi de suflete se silesc şi meşteşugesc, fie s-o ia pe ea roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la mamele lor. Să întărim acest sentiment clerici şi laici, acum mai ales, când vrăjmaşul cel cugetător al mântuirii noastre, oferind înlesniri înşelătoare (pag. 11, r. 2, 25), întrebuinţează asemenea instrumente şi umblă pretutindeni, cum zice fericitul Petru „căutând pe cine să înghită", şi când „în calea aceasta, pe care mergem", în pace şi fără răutate, pune cursele lui cele înşelătoare.

23. Iar Dumnezeul păcii, „cel Care a ridicat din morţi pe Păstorul oilor cel Mare", „Care nu dormitează şi nu se dă somnului păzind pe Israil", va păzi inimile şi cugetele voastre" şi va îndrepta căile voastre spre tot lucrul cel bun. Fiţi sănătoşi bucurându-vă în Domnul.1848, luna Mai, indiction VI.

(J.D. Mansi, J.B. Martin, L. Petit,Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, Paris, 1909, tom. 40, col. 377-418, trad. de T.M. Popescu, op. cit., p. 105-140)

Enciclica sinodală a Bisericii din Constantinopol către Bisericile lui Hristos de pretutindeni

Iubiţi-vă unul pe altul cu deadinsul (I Petru 1, 22).Biserica noastră este de părere că legătura dintre una şi alta şi o înţelegere reciprocă între mai

multe Biserici creştine nu trebuie să fie împiedecată prin deosebirile de doctrină care există între ele şi că o asemenea înţelegere este foarte de dorit şi de trebuinţă, ba în multe chipuri chiar şi folositoare, spre folosul bine gândit al fiecărei Biserici în parte, cum şi pentru întreaga creştinătate, pregătind astfel şi uşurând întreaga şi binecuvântata unire, la care fie să putem ajunge cândva cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceia Biserica noastră socoteşte timpul de acum ca foarte potrivit pentru a înfăţişa şi a socoti împreună această însemnată chestiune. Fără îndoială, având în vedere vechile prejudiţii, tradiţiuni şi chiar pretenţiuni, este foarte cu putinţă ca aceleaşi greutăţi, care atât de des, au împiedecat lucrarea unirii, să se ridice din nou sau să fie scoase înainte. Cu toate acestea, având în vedere că, de data aceasta, este vorba numai să ne punem în legătură şi să ne înţelegem, greutăţile nu vor mai fi atât de mari, şi dacă va fi bună voinţă şi tragere de inimă, nici nu vor putea fi ele o piedică de nebiruit.

Noi socotim că acum, când s-a înfiinţat o Ligă a Naţiunilor, care a început cu aşa de bune făgăduinţe pentru viitor, este vremea cea mai potrivită când un astfel de lucru se poate îndeplini. Deci plini de nădejde, noi dorim să arătăm în scurt gândurile şi părerile noastre, despre chipul unei astfel de legături şi înţelegeri şi cum socotim noi că ar fi cu putinţă. Pe acestea noi le înfăţişăm socotirii şi judecăţii fraţilor noştri din Răsărit, cât şi venerabilelor Biserici din tot Apusul.

Noi socotim că două lucruri ar putea să contribuie foarte mult pentru a ajunge la o înţelegere atât de dorită şi de folositoare, cum şi a o încheia şi a o arăta în chip public.

Înainte de toate, noi socotim de trebuinţă înlăturarea oricărei neîncrederi şi frecături dintre feluritele Biserici, pricinuite de năzuinţa, care se vede la unele din ele, de a momi şi converti pe credincioşii altor confesiuni. Căci fiecare ştie ceea ce, din nenorocire, se întâmplă chiar acum, tur-burând pacea lăuntrică a Bisericilor, şi mai cu seamă a celor din Răsărit, peste care au venit întristări şi încercări noi de la cei de aceiaşi religiune; şi, faţă de slabele rezultate căpătate, cât de mare este, în schimb, ura şi împotrivirea pricinuită de năzuinţa din partea unora din ele, de a face prozeliţi şi a momi pe închinătorii altor confesiuni creştine.

Şi astfel sinceritatea şi, mai presus de toate, încrederea statornicindu-se din nou între Biserici, noi socotim drept cel mai însemnat lucru ca iubirea să se înfiripeze şi să se întărească din nou între ele, încât să nu se mai privească una pe alta ca străini şi vrăjmaşi, ci ca rude şi prieteni în Hristos, ca împreună moştenitori şi împreună trup şi împreună părtaşi făgăduinţei lui Hristos prin evanghelie

(Efeseni 3, 6). Şi când cele mai multe Biserici vor fi inspirate de iubire şi o vor pune mai presus de orice, în judecata lor despre alţii şi în legătură una cu alta, atunci, în loc de a înmulţi şi lărgi neînţelegerile de faţă, vor fi în stare să le micşoreze şi să le slăbească pe cât cu putinţă. Hrănind un interes statornic pentru bunăstarea, aşezarea şi înflorirea celorlalte Biserici, câştigând şi o mai deplină cunoştinţă despre ele prin râvna lor de a urmări ce se petrece în acele Biserici, şi arătându-se gata de a le da o mână de ajutor şi ocrotire, ori de câte ori vine prilejul, ele vor îndeplini prin aceasta multe lucruri bune pentru cinstea şi folosul atât al lor însuşi, cât şi al întregii creştinătăţi, iar chestiunea unirii va face mulţi paşi înainte!

După părerea noastră, prietenia şi buna îmbrăţişare unuia către altul ar putea să se arate cu deosebire în chipul următor: I. prin primirea unui calendar comun, aşa ca toate Bisericile să poată prăznui în acelaşi timp marile sărbători ale creştinătăţii; 2. prin schimbarea de scrisori frăţeşti la marile sărbători ale anului bisericesc când este obiceiul a face aşa sau în alte împrejurări deosebite; 3. prin începerea de legături frăţeşti între reprezentanţii feluritelor Biserici în locurile unde se găsesc; 4. prin legături între feluritele şcoli de teologie sau individual între teologi şi prin schimbare de reviste şi alte publicaţiuni religioase; 5. prin primirea în şcolile bisericeşti şi seminarii ale tinerilor de altă confesiune; 6. prin adunarea de congrese pancreştine, pentru studierea chestiunilor de un interes obştesc; 7. prin examinarea parţială, mai mult din punct de vedere istoric, a controverselor dogmatice, în cursurile despre ele sau în tratatele de teologie; 8. prin respectul reciproc al obiceiurilor şi riturilor consfinţite în feluritele Biserici; 9. prin autorizarea de a săvârşi slujba înmormântării şi îngroparea creştinilor morţi în ţări străine, în locurile de rugăciune şi cimitirele unei confesiuni deosebite; 10. prin regularea chestiunii căsătoriilor mixte între închinătorii feluritelor confesiuni; 11. în sfârşit, prin ajutarea reciprocă, atunci când este vorba de operele pioase pentru a întări credinţa, pentru binefacere şi altele.

O astfel de înţelegere vie şi din toată inima între Biserici va fi binefăcătoare pentru întreaga fiinţă a Bisericii, mai mult decât pentru fiecare Biserică în parte, dacă ne gândim cât de multe sunt primejdiile care le atacă pe toate la un loc, fiindcă aceste primejdii privesc înseşi temeliile credinţei creştine şi însăşi întocmirea vieţii şi societăţii creştineşti. Căci războiul, care abia s-a isprăvit, a scos la iveală multele rele care copleşeau viaţa naţiunilor creştine şi a descoperit, în multe împrejurări, o atât de mare lipsă de respect pentru înseşi principiile de dreptate şi umanitate, încât nu numai a înmulţit relele, dar a mai urzit şi altele, de o natură mai mult practică, şi împotriva cărora, fireşte, toate Bisericile trebuie să lucreze cu cea mai mare grijă şi luare-aminte 1. Alcoolismul câştigă teren pe fiecare zi: 2. luxul fără frâu se răspândeşte sub pretextul că face viaţa mai frumoasă şi mai veselă; 3. corupţiunea, care cu greu se acopere cu haina libertăţii şi emancipării; 4. pildele de imoralitate pe care literatura, teatrul, pictura şi muzica le răspândesc atât de des, sub pretextul că slujesc cauza gustului şi a artelor frumoase; 5. în sfârşit, cultul bogăţiilor şi dispreţul idealurilor mai înalte. Toate acestea şi altele la fel sunt primejdii serioase pentru formarea societăţilor creştineşti şi cer un studiu comun şi cooperare din partea tuturor Bisericilor creştine.

In sfârşit, este de datoria Bisericilor care se împodobesc cu sfântul nume al lui Hristos de a nu uita şi a nu mai fi nepăsătoare către porunca Lui cea nouă şi mare a iubirii, şi a nu rămânea în chip ruşinos în urna autorităţilor politice, care, aplicând cu inimă duhul evangheliei şi al dreptăţii lui Hristos, au şi întemeiat, cu semne bune pentru viitor, Liga Naţiunilor, pentru apărarea dreptăţii şi cultivarea iubirii şi armoniei printre neamuri.

Pentru toate aceste pricini, noi, nădăjduind că şi celelalte Biserici vor împărtăşi gândurile noastre şi părerile arătate mai sus, pentru trebuinţa de a porni, măcar ca un început, o astfel de cooperare şi legătură între Biserici, cerem de la fiecare din ele: să ne împărtăşească ce cugetă ele despre asta, aşa că, după ce ne vom fi înţeles asupra obiectului, să şi putem păşi împreună la împlinirea lui şi astfel, adevăraţi fiind întru dragoste, să creştem toate întru El, care este capul, Hristos, din care tot trupul potrivit alcătuindu-se şi încheindu-se prin toată pipăirea dării, după lucrare întru măsura fiecărui mădular, face creşterea trupului spre zidirea sa singur întru dragoste (Efeseni 4, 15-16).

Dat în Patriarhia din Constantinopol, în luna lui Ianuarie, în anul mântuirii 1920.

(Trad. de Arhim. I. Scriban, Apropierea Bisericilor, în „Biserica Ortodoxă Română", nr. 10/1923, p. 712-713)

Declaraţia comună a Papei Paul VI şi Patriarhului Ecumenic Atenagora I prin care-şi exprimă hotărârea de a elimina din memorie şi din Biserică excomunicările din 1054 (original: franceză)

1. Plini de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru favoarea pe care în îndurarea Sa le-a dăruit-o de a se întâlni frăţeşte la Locurile Sfinte în care s-a realizat taina mântuirii noastre prin moartea şi învierea Domnului Iisus şi unde a luat naştere Biserica prin revărsarea Duhului Sfânt, Papa Paul VI şi Patriarhul Atenagora I au avut în vedere planul pe care l-au întocmit atunci fiecare de partea sa de a nu lăsa nimic nefăcut în crearea de deschideri inspirate de iubire şi care să poată facilita dezvoltarea rela -ţiilor frăţeşti astfel inaugurate între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, convinşi că astfel răspund chemării harului dumnezeiesc care conduce azi Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă împreună cu toţi creştinii să depăşească deosebirile lor ca să fie din nou „ una", aşa cum s-a rugat pentru ei Tatălui Domnul Iisus.

2. Intre obstacolele în calea dezvoltării acestor relaţii frăţeşti de încredere şi stimă e şi amintirea hotărârilor, acţiunilor şi întâmplărilor dureroase care au avut loc în 1054 prin sentinţa de excomunicare a patriarhului Mihail Kerularios şi altor două persoane de către legaţii Scaunului Romei conduşi de cardinalul Humbert, legaţi care au făcut la rândul lor obiectul unei sentinţe corespunzătoare din partea patriarhului şi sinodului constantinopolitan.

3. Nimic nu poate fi făcut pentru a schimba faptul că aceste evenimente au fost ce au fost în acea perioadă istorică deosebit de tulbure. Acum însă, la o judecată mai calmă şi mai dreaptă asupra lor, trebuie recunoscute excesele de care au fost marcate şi care au atras după ele consecinţe care au trecut mult dincolo de ceea ce sa intenţionat şi prevăzut de cei răspunzători de ele. Cenzura lor privea anumite persoane, nu Bisericile, şi nu erau menite să rupă comuniunea bisericească între Scaunele Romei şi Constantinopolului.

4. Din acest motiv, Papa Paul VI şi Patriarhul Atenagora în Sinodul său, siguri că exprimă dorinţa comună de dreptate şi sentimentul unanim de iubire al credincioşilor lor şi amintindu-şi de porunca Domnului: „Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău " (Mt 5, 23-24), declară de comun acord:a) că regretă cuvintele jignitoare, reproşurile josnice şi actele simbolice blamabile care au marcat şi însoţit de ambele părţi tristele evenimente ale acelei epoci;b) că regretă şi îndepărtează din memoria şi din mijlocul Bisericii sentinţele de excomunicare care au urmat, a căror aducere-aminte acţionează până în epoca noastră ca un obstacol în calea apropierii reciproce în iubire, şi le condamnă la uitare;c) că deplâng aceste precedente creatoare de tulburare şi evenimentele care le-au urmat şi care sub influenţa diferitor factori, incluzând o neînţelegere şi o neîncredere de ambele părţi, au dus ulterior la o ruptură reală a comuniunii bisericeşti.

5. Papa Paul VI şi Patriarhul Atenagora I împreună cu Sinodul său sunt conştienţi că acest gest, care exprimă dreptate şi iertare reciprocă, nu poate fi de ajuns pentru a pune capăt diferenţelor vechi sau mai noi care există încă între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă şi care prin lucrarea Duhului Sfânt vor putea fi depăşite prin curăţirea inimilor, prin părere de rău pentru lucrurile rele din istorie şi printr-o dorinţă practică de a ajunge la o înţelegere şi exprimare comună a credinţei apostolice şi a exigenţelor pe care aceasta ni le impune.

Înfăptuind acest act simbolic ei speră că el va fi plăcut lui Dumnezeu gata să ne ierte atunci când ne iertăm unii pe alţii şi că va fi apreciat de întreaga lume creştină, dar mai presus de toate de corpul general atât al Bisericii Romano-Catolice, cât şi al Bisericii Ortodoxe ca expresia unei dorinţe sincere de reconciliere şi o invitaţie de a continua în spirit de încredere, stimă şi iubire reciprocă dialogul care

le va conduce cu ajutorul lui Dumnezeu să trăiască din nou, spre mai marele bine al sufletelor şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu, în deplina comuniune a credinţei, a armoniei frăţeşti şi vieţii sacramentale ce au domnit între ele în primul mileniu din viaţa Bisericii.

7 decembrie 1965

Enciclica „Ambulate in dilectione" a papei Paul VI (original: latină)

„Umblaţi în iubire precum şi Hristos ne-a iubit pe noi" (Ef.5, 2). Aceste cuvinte de îndemn ale Apostolului neamurilor se aplică nouă celor numiţi creştini după numele Mântuitorului nostru şi ne presează mai cu seamă în acest timp când suntem împinşi să lărgim mai mult câmpul iubirii noastre. Prin harul lui Dumnezeu sufletele noastre sunt aprinse de dorinţa de a face orice efort pentru a restaura unitatea între cei chemaţi să o păstreze întrucât au fost încorporaţi în Hristos. Şi noi, care prin rânduiala Proniei dumnezeieşti stăm pe Scaunul Sfântului Petru, luând în inimă această poruncă a Domnului, ne-am exprimat deja în repetate rânduri ferma noastră hotărâre de a folosi orice prilej folositor şi potrivit pentru a împlini această voinţă a Mântuitorului. Ne vin în minte tristele evenimente care în urma unor serioase disensiuni au condus în 1054 la ruptura între Bisericile Romei şi Constantinopolului. Nu fără motiv înaintaşul nostru Sfântul Grigore VII scria după acest eveniment: „Aşa cum înţelegerea a fost la început izvor al binelui, tot aşa răcirea ulterioară a iubirii de ambele părţi s-a dovedit un izvor de vătămare" (Ep. ad Michelem Constantinopolitanum imperatorem, Reg. I, 18; ed. Caspar, p. 30). Mai mult, lucrurile au ajuns până acolo încât legaţii papali au pronunţat o sentinţă de excomunicare împotriva lui Mihail Kerularios, patriarhul Constantinopolului, şi a altor doi oameni ai Bisericii, iar patriarhul cu sinodul său a luat ca represalii aceeaşi măsură. Acum însă, că vremurile şi minţile s-au schimbat, suntem foarte fericiţi să aflăm că venerabilul nostru frate Atenagora, Patriarhul Constantinopolului, împreună cu sfântul său Sinod, sunt una cu noi în dorinţa de a ne lega prin iubire, ,,plăcută şi sănătoasă legătură a minţilor" (Sfântul Augustin, Sermo 350, 3; PL 39, 1534). Aşa stând lucrurile şi doritori să progresăm pe calea dragostea frăţeşti de care putem fi conduşi la o unitate desăvârşită şi putem îndepărta obstacolele şi piedicile, în prezenţa episcopilor adunaţi la cel de-al Ill-lea Sinod Ecumenic de la Vatican declarăm că regretăm cuvintele şi faptele spuse şi făcute în acel timp şi care nu mai pot fi aprobate acum. Mai mult, dorim să anulăm din memoria Bisericii şi să îndepărtăm din mijlocul ei sentinţa de excomunicare pronunţată atunci şi să o îngropăm în uitare. Ne bucurăm că ne-a fost hărăzit să împlinim această faptă a iubirii frăţeşti aici la Roma, lângă mormântul Apostolului Petru, în aceeaşi zi în care acelaşi lucru se întâmplă în Constantinopol, Noua Romă, în ziua în care Bisericile apuseană şi răsăriteană prăznuiesc liturgic pomenirea Sfântului Ambrozie, recunoscut de amândouă episcop şi dascăl al Bisericii. Fie ca bunul Dumnezeu, cauza şi izvorul păcii, să aducă la bun sfârşit această bună voinţă reciprocă şi să întoarcă în bine, spre slava Sa şi folosul sufletelor, această mărturie publică a iubirii frăţeşti.Dată în Roma, la mormântul Sfântului Petru, cu pecetea pescarului, la 7 decembrie 1965, în al treilea an al pontificatului nostru.

Tomosul Patriarhului Ecumenic Atenagora şi al Sinodului Său (original: greacă)

Atenagora, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului Noua Romă şi Patriarh Ecumenic

In numele sfintei, celei de o fiinţă, de viaţă dătătoarei şi nedespărţitei Treimi,„Dumnezeu este iubire" (1 In 4, 9) şi iubirea e caracteristica dată de Dumnezeu după care se

recunosc ucenicii lui Hristos, puterea care ţine la un loc Biserica şi obârşia în ea a păcii, unităţii minţii şi inimii, şi a ordinii şi, în acelaşi timp, o manifestare permanentă şi uimitoare a Duhului Sfânt în ea.

Prin urmare, cei însărcinaţi de Dumnezeu cu cârmuirea Bisericilor lui Dumnezeu trebuie să se îngrijească mereu de această ,, legătură a desăvârşirii" (Col 3, 14) şi să o folosească cu cea mai mare atenţie, grijă şi trezie. Dacă s-ar întâmpla, ca în vechime, ca iubirea să se răcească şi unitatea în Hristos să fie ruptă, trebuie cât mai repede cu putinţă să oprim acest rău şi să-l vindecăm.

S-a întâmplat ca, prin judecăţi cunoscute doar de Dumnezeu, în anul 1054 Biserica să fie lovită de o cumplită furtună astfel încât relaţiile generale între Bisericile Romei şi Constantinopolului au fost periclitate şi iubirea care le-a ţinut împreună a fost atât de lezată încât anatema şi-a găsit loc în Biserica lui Dumnezeu. Legaţii Romei, cardinalul Humbert şi colegii lui, au anatemizat pe patriarhul Mihail Kerularios şi doi dintre oamenii lui, iar patriarhul Mihail Kerularios împreună cu Sinodul său a anatemizat şi el documentul legaţilor romani împreună cu cei care l-au emis şi cei implicaţi împreună cu ei. Faţă de toate acestea a devenit obligaţia Bisericilor Romei şi Constantinopolului de a imita bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu îndreptând împreună aceste lucruri şi restabilind pacea.

Acum că în aceste vremuri de pe urmă ni s-a arătat bunăvoirea lui Dumnezeu şi ne-a indicat calea împăcării şi păcii între altele prin cele împlinite prin grija reciprocă binecuvântată şi rodnică atât a Romei celei Vechi, cât şi a cele Noi pentru cultivarea unor relaţii frăţeşti între ele, ni s-a părut potrivit fiecăruia din noi să facem paşi pentru a corecta ceea ce s-a întâmplat în trecut şi să îndepărtăm pe cât ne stă în putinţă ceea ce poate fi îndepărtat din şirul de obstacole ce stau înaintea noastră în vederea promovării şi creşterii, edificării şi desăvârşirii iubirii.

Prin urmare, noi, adică smerenia noastră împreună cu preavenerabilii şi preacinstiţii mitropoliţi, fraţii şi coliturghisitorii noştri iubiţi, socotind momentul de faţă un timp plăcut Domnului, ne-am reunit şi ne-am sfătuit în sinod. Şi în comuniune de vederi şi intenţie cu Roma cea Veche am hotărât să îndepărtăm din memoria şi mijlocul Bisericii zisa anatemă pronunţată de Mihail, patriarhul Constantinopolului, şi sinodul său. De aceea declarăm şi punem în scris că anatema pronunţată în marele secretariat al Marii Bisericii din partea noastră de lume în anul mântuirii 1054, luna iulie, anul al şaptelea al indicţiei, e de acum îndepărtată din memoria şi din mijlocul Bisericii şi trebuie privită ca atare de toţi. Şi aceasta din mila Dumnezeului a toată milostivirea. Fie ca El prin mijlocirile preafericitei noastre Stăpâne, Maica lui Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria, ale sfinţilor şi slăviţilor Apostoli Petru întâiul corifeu şi Andrei cel întâi-chemat şi ale tuturor sfinţilor să dea pace Bisericii Lui şi să o păzească în toţi vecii.

Spre întărire ca semn durabil şi mărturie constantă a acestui fapt a fost întocmit prezentul act patriarhal şi sinodal care a fost semnat şi andosat în sfântul registru al Sfintei noastre Biserici, o copie identică fiind trimisă Sfintei Biserici a Romei celei Vechi spre cunoştinţă şi depunere în arhivele ei.In anul mântuirii 1965, 7 decembrie, anul al 4-lea al indicţiei.(Tomos Agapis. Documente (1958-1971), editori D. Papandreou, B. Archontonis, P. Duprey şi Ch. Dumont, Tipografia Poliglotta Vaticana, Roma, 1971, Documentele 127, 128, 129, trad. rom. de I.I. Ică jr, în „Revista Teologică", nr. 4/2004, p. 108-112)

LISTE DE PATRIARHI ŞI PAPI

Patriarhi ai Constantinopolului

Mihail I Cerularie ................................................................1043-1059Constantin III Lichudis.........................................................1059-1063Ioan VIII Xifilinos ...............................................................1064-1075Cosmal..................................................................................1075-1081Eustratie Garidas..................................................................1081-1084Nicolae III Kyrdiniates-Grammaticos .................................1084-1111

Ioan IX Agapetos .................................................................1111-1134Leon Stypes (Stypiotes)........................................................1034-1143Mihail II Curcuas Oxitul......................................................1143-1146Cosma II Atticus ..................................................................1146-1147Nicolae IV Muzalon ............................................................1147-1151Teodot II...............................................................................1151-1152Neofit I.................................................................................1153-1154Constantin IV Chliarenos ....................................................1154-1157Luca Chrysovergis ...............................................................1157-1170Mihail III Anchialos.............................................................1170-1178Hariton Eugeniotis ...............................................................1178-1179Teodosie...............................................................................1179-1183Vasile II Camateros..............................................................1183-1186Niceta II Muntanes ..............................................................1186-1189Dositei de Ierusalim..............................................................1189Leonţiu Theotokites .............................................................1189-1191Gheorghe II Xifilinos...........................................................1191-1198Ioan X Camateros ................................................................1198-1206Mihail IV .............................................................................1208-1214Teodor II ..............................................................................1214-1216Maxim II...............................................................................1216Mamuil I ..............................................................................1217-1222Gherman II...........................................................................1222-1240Metodiu................................................................................1240 (3luni)Manuil II ..............................................................................1244-1254Arsenie..................................................................................1255-1259;1261-1265Nichifor II ............................................................................1260Gherman III .........................................................................1265-1266Iosif I....................................................................................1266-1275;1282-1283Ioan Bekkos .........................................................................1275-1282Grigorie III...........................................................................1283-1289Atanasie I .............................................................................1289-1293;1303-1309Ioan XII Cosma....................................................................1294-1303Nifon I..................................................................................1310-1314Ioan XIII Glykis...................................................................1315-1319Gherasim I ...........................................................................1320-1321Isaia......................................................................................1322-1332Ioan XIV Calecas.................................................................1334-1347Isidor I..................................................................................1347-1350Calist I..................................................................................1350-1353;1355-1363Filotei Kokkinos ..................................................................1353-1354;1364-1376Macarie I...............................................................................1376-1379;1390-1391Nil ........................................................................................1379-1388Antonie IV ...........................................................................1389-1390;1391-1397Calist II Xantopulos..............................................................1397 (3luni)Matei I..................................................................................1397-1410Eutimie II .............................................................................1410-1416Iosif II ..................................................................................1416-1439Mitrofan II ...........................................................................1440-1443Grigorie III Mammas............................................................1443-1453

Ghenadie II Scholarios ……………………………………1454-1456;1462-1463;1464-1465Isidor II ................................................................................1456-1462Sofronie I .............................................................................1463-1464Ioasaf I .................................................................................1465-1466Marcu II Xylocaravis............................................................1466Simeon I de Trapezunt.........................................................1466-1467;1471-1472;1482-1486Dionisie I .............................................................................1467-1471;1488-1490Rafail I .................................................................................1475-1476Maxim III.............................................................................1476-1481Nifon II ................................................................................1486-1488;1497-1498;1502Maxim IV.............................................................................1491-1497Ioachim I...............................................................................1498-1502;1504Pahomie I .............................................................................1503-1504;1504-1513Teolipt I................................................................................1513-1522Ieremia I...............................................................................1522-1545Ioanichie I ............................................................................1526Dionisie II ............................................................................1546-1554Ioasaf II.................................................................................1554-1565Mitrofan III ..........................................................................1565-1572;1579-1580Ieremia II .............................................................................1572-1579;1580-1584;1587-1595Pahomie II............................................................................1584-1585Teolipt II ..............................................................................1585-1586Matei II ................................................................................1596;1598-1601;1603Gabriel I ...............................................................................1596Teofan I ...............................................................................1597Meletie I Pigas .....................................................................1597-1598Neofit II................................................................................1602-1603;1607-1612Rafail II.................................................................................1603-1607Chiril I Lukaris...........................................................................................1612;1620-1623;1623-1633;1633-1634; ...................................................................................................................1634-1635;1637-1638Timotei II .............................................................................1612-1620Grigorie IV...........................................................................1623Antim II ...............................................................................1623Atanasie III ..........................................................................1634;1652Chiril II.................................................................................1633;1635-1636;1638-1639Neofit III ..............................................................................1636-1637Partenie I...............................................................................1639-1644Partenie II.............................................................................1644-1646;1648-1651Ioanichie II……………............................................................1646-1648;1651-1652;1653-1654;1655-1656Chiril III ...............................................................................1652;1654Paisie I .................................................................................1652-1653;1654-1655Partenie III ...........................................................................1656-1657Gabriel II..............................................................................1657Partenie IV………...................................................................1657-1662;1665-1667;1671;1675-1676;1684-1685Dionisie III...........................................................................1662-1665Clement................................................................................1667

Metodie III ...........................................................................1669-1671Dionisie I….....................................................................1671-1673;1676-1679;1682-1684;1686-1687;1693-1694Gherasim II ..........................................................................1673-1674Atanasie IV ..........................................................................1679Iacob ....................................................................................1679-1682;1685-1686;1687-1688Calinic II ..............................................................................1688;1689-1693;1694-1702Neofit IV ..............................................................................1688-1689Gabriel IV ............................................................................1702-1707Neofit V................................................................................1707Ciprian I ...............................................................................1707-1709;1713-1714Atanasie V............................................................................1709-1711Chiril IV...............................................................................1711-1713Cosma III .............................................................................1714-1716Ieremia III ............................................................................1716-1726;1732-1733Paisie II ……………….....................................................................1726-1732;1740-1743;1744-1748;1751-1752Serafim I...............................................................................1733-1734Neofit VI ..............................................................................1734-1740;1743-1744Chiril V ................................................................................1748-1751;1752-1757Calinic III.............................................................................1757Serafimii ..............................................................................1757-1761Ioanichie II...........................................................................1761-1763Samuil I................................................................................1763-1768;1773-1774Meletie II .............................................................................1768-1769Teodosie II ...........................................................................1769-1773Sofronie II.............................................................................1774-1780Gabriel IV ............................................................................1780-1785Procopie I.............................................................................1785-1789Neofit VII.............................................................................1789-1794;1798-1801Gherasim III.........................................................................1794-1797Grigorie V.............................................................................1797-1798;1806-1808;1818-1821Calinic IV.............................................................................1801-1806;1808-1809Ieremia IV.............................................................................1809-1813Chiril VI...............................................................................1813-1818Eugen II ...............................................................................1821-1822Antim III ..............................................................................1822-1824Hrisant I ...............................................................................1824-1826Agatanghel I.........................................................................1826-1830Constantin I..........................................................................1830-1834Constantin II ........................................................................1834-1835Grigorie VI...........................................................................1835-1840;1867-1871Antim IV...............................................................................1840-1841;1848-1852Antim V ...............................................................................1841-1842Gherman IV .........................................................................1841-1845;1952-1853Meletie III ............................................................................1845Antim VI...............................................................................1845-1848;1853-1855;1871-1873Chiril VII .............................................................................1855-1860Ioachim II.............................................................................1860-1863;1873-1878Sofronie III...........................................................................1863-1866

Iochim III..............................................................................1878-1884;1901-1912Ioachim IV ...........................................................................1884-1886Dionisie V.............................................................................1887-1891Neofit VIII ...........................................................................1891-1894Antim VII.............................................................................1895-1896Constantin V ........................................................................1897-1901Gherman V...........................................................................1913-1918Meletie IV.............................................................................1921-1923Grigorie VII .........................................................................1923-1924Constantin VI.......................................................................1924-1925Vasile III...............................................................................1925-1929Fotie II .................................................................................1929-1935Veniamin I............................................................................1936-1946Maxim V ..............................................................................1946-1948Athenagora I ........................................................................1949-1972Dimitrie I (Papadopoulos) ...................................................1972-1991Bartholomaios I....................................................................1991-

Patriarhi ai Alexandriei

Leontie .................................................................................1052-1059Alexandru II.........................................................................1059-1062Ioan IV Codonat ..................................................................1062-1100Eulogiu II .............................................................................1100Chiril ....................................................................................?Sava......................................................................................1117Teodosie...............................................................................?Sofronie III...........................................................................1166-1171Elefterie................................................................................1175-1180Marcu III...............................................................................1195-1209Nicolae I...............................................................................1210-1243Grigorie I .............................................................................1243-1263Nicolae II .............................................................................1263-1276Atanasie II............................................................................1276-1316Grigorie II ............................................................................1316-1354Grigorie III...........................................................................1354-1366Nifon.....................................................................................1366-1385Marcu IV..............................................................................1385-1389Nicolae III.............................................................................1389-1398Grigorie IV...........................................................................1398-1412Nicolae IV............................................................................1412-1417Atanasie III ..........................................................................1417-1425Marcu V ...............................................................................1425-1435Filotei....................................................................................1435-1459Marcu VI..............................................................................1459-1484Grigorie V.............................................................................1484-1486Ioachim ................................................................................1487-1565Silvestru................................................................................1569-1590Meletie Pigas .......................................................................1590-1601Chiril III Lukaris..................................................................1601-1620

Gherasim I ...........................................................................1620-1636Mitrofan................................................................................1636-1639Nichifor................................................................................1639-1645Ioanichie ..............................................................................1645-1657Paisie....................................................................................1657-1678Partenie I...............................................................................1678-1688Gherasim II ..........................................................................1688-1710Samuil ..................................................................................1710-1723Cosma II...............................................................................1723-1737Cosma III .............................................................................1737-1746Matei ....................................................................................1746-1766Ciprian .................................................................................1766-1783Gherasim III.........................................................................1783-1788Partenie II.............................................................................1788-1805Teofil III ..............................................................................1805-1825Ierotei I.................................................................................1825-1845Artemie ................................................................................1845-1847Ierotei II ...............................................................................1847-1858Calinic..................................................................................1858-1861Iacov ....................................................................................1861-1865Nicanor ................................................................................1866-1869Sofronie IV ..........................................................................1870-1899Fotie .....................................................................................1900-1925Meletie II .............................................................................1926-1935Nicolae V .............................................................................1936-1939Hristofor II............................................................................1939-1966Nicolae II Varelopoulos ......................................................1968-1986Partenie III ...........................................................................1987-1997Petru VII...............................................................................1997-2004Theodoros II.........................................................................2004-

Patriarhi ai Antiohiei

Petru III.................................................................................1052-1056Dionisie................................................................................1056-1057Teodosie III..........................................................................1057-1059Emilian.................................................................................1074-1079/1080Nichifor................................................................................1079/1080Ioan IV sau V.......................................................................1088/1089 sau 1091-1100Ioan V sau VI ......................................................................1106-1134Luca .....................................................................................1137/1138-1156Sotericcchos Panteugenos....................................................1156-1157Atanasie III ..........................................................................1157-1171Chiril II ................................................................................1172-1179Teodor IV Balsamon............................................................1189-1195Simeon II .............................................................................1206-1235David....................................................................................1242-1247Eftimie I ...............................................................................1258-1274Teodosie V de Villehardouin ..............................................1275-1283/1284Arsenie..................................................................................1283/1284-1286

Chiril III ...............................................................................1287-1308Dionisie I sau II ...................................................................1309-1316Chiril IV...............................................................................?Dionisie II sau III.................................................................?Sofronie................................................................................?Ignatie II...............................................................................1344-1350Pahomie I .............................................................................1359-1368;1375-1377;1378-1386Mihail 1................................................................................1368-1375Marcul..................................................................................1377-1378Nil ........................................................................................1388-?Nicon....................................................................................?-1395Mihail II ...............................................................................1395-1412Pahomie II............................................................................1412Ioachim I...............................................................................1424-1425Marcu II ...............................................................................1426/1427-?Dorotei I...............................................................................1434/1435-1451Mihail III..............................................................................1451-1456Marcu III...............................................................................1456-1457/1458Ioachim II.............................................................................1458-1459Mihail IV .............................................................................1470/1474-1484Dorotei II .............................................................................1484-1500Mihail V...............................................................................1523/1524-1529Dorotei III ............................................................................?-1530/1531Ioachim III ...........................................................................1530/1531-1534Mihail VI .............................................................................1534-1542/1543Ioachim IV ...........................................................................1542/1543-1575Macarie II.............................................................................1543-1550Mihail VII ............................................................................1576-1592Ioachim V ............................................................................1581-1592Ioachim VI ...........................................................................1593-1604Dorotei IV.............................................................................1604-1612Atanasie II............................................................................1612-1620Ignatie III .............................................................................1620-1634Chiril IV...............................................................................1620-1627Eftimie II..............................................................................1634Eftimie III ............................................................................1634-1647Macarie III ...........................................................................1647-1672Chiril V ................................................................................1672;1682-1720Neofit ...................................................................................1672-1682Atanasie III ..........................................................................1685-1694;1720-1724Silvestru ...............................................................................1724-1766Filimon.................................................................................1766-1767Daniil ...................................................................................1767-1791Antemios..............................................................................1791-1813Serafim.................................................................................1813-1823Metodie.................................................................................1823-1850Ierotei....................................................................................1850-1885Gherasim..............................................................................1885-1891Spiridon................................................................................1894-1898Meletie .................................................................................1899-1906

Grigorie IV Haddad .............................................................1906-1930Alexandru III .......................................................................1931-1958Teodosie VI..........................................................................1958-1970Ilie IV (Elias Moauad) .........................................................1970-1979Ignatie IV Hazim .................................................................1979-

Patriarhi ai Ierusalimului

Sofronie II.............................................................................1059-1064Eftimie I ...............................................................................1083Simeon II .............................................................................1092-1099Ioan VIII ..............................................................................1098-1106/1107Sava......................................................................................1117/1118Nicolae..................................................................................1126-1156Ioan IX..................................................................................1157Nichifor II ............................................................................1166-1171Leonţiu..................................................................................1174/1175-1184/1185Dositei I ...............................................................................1187-1189Marcu II ...............................................................................1189/1190-1195Eftimie .................................................................................?-1222Atanasie II............................................................................?-1235Sofronie III...........................................................................?Grigorie I .............................................................................1273-1285Tadeu....................................................................................?-1296Atanasie III ..........................................................................1303-1308;1308-?Gabriel Vroulas....................................................................?-1309Grigorie II ............................................................................?-1322Lazăr I...................................................................................1342-1367Gherasim..............................................................................?-1341Dorotei I...............................................................................1377/1378-1402Teofil ...................................................................................1419-1424Teofan II...............................................................................?-1430Ioachim ................................................................................1437-1464Avraam.................................................................................?-1468Iacob ....................................................................................?-1482Grigorie III...........................................................................?Marcu III...............................................................................?-1505Dorotei II .............................................................................1505-1543Gherman ..............................................................................1543-1579Sofronie IV ..........................................................................1579-1608Teofan III .............................................................................1608-1644Paisie....................................................................................1645-1660Nectarie................................................................................1661-1669Dositei II Notara ..................................................................1669-1707Hrisant Notara......................................................................1707-1731Meietie .................................................................................1731-1737Partenie ................................................................................1737-1766Efrem II................................................................................1766-1770Sofronie V............................................................................1770-1775Avramie II............................................................................1775-1787

Procopie I.............................................................................1789-1788Antim ...................................................................................1788-1808Policarp ................................................................................1808-1827Atanasie V............................................................................1827-1844Chiril II ................................................................................1845-1872Procopie II ...........................................................................1872-1875Ierotei....................................................................................1875-1882Nicodim ...............................................................................1883-1890Gherasim..............................................................................1891-1897Damian.................................................................................1897-1931Timotei.................................................................................1935-1955Benedict................................................................................1957-1980Diodor...................................................................................1981-2000Irinaios I...............................................................................2001-

Papi ai Romei

Victor II................................................................................1055-1057Ştefan IX...............................................................................1057-1058Benedict X ...........................................................................1058-1059Nicolae II .............................................................................1059-1061Alexandru II.........................................................................1061-1073Honorie II (antipapă) ...........................................................1061-1072Sfântul Grigorie VII.............................................................1073-1085Clement III (antipapă)..........................................................1084-1100Victor III ..............................................................................1086-1087Urban II................................................................................1088-1099Pascal II ...............................................................................1099-1118Teodoric (antipapă)..............................................................1100-1102Albert....................................................................................1102Silvestru IV (antipapă).........................................................1105-1111Gelasiu .................................................................................1118-1119Grigorie VIII (antipapă).......................................................1118-1121Calixt II.................................................................................1119-1124Honorie III ...........................................................................1124-1130Celestin II.............................................................................1124Inocenţiu II...........................................................................1130-1143Anaclet II .............................................................................1130-1138Victor IV ..............................................................................1138;1159-1164Celestin II.............................................................................1143-1144Luciu II ................................................................................1144-1145Eugeniu III ...........................................................................1145-1153Anastasiu IV ........................................................................1153-1154Hadrian IV ...........................................................................1154-1159Alexandru III .......................................................................1159-1181Pascal III ..............................................................................1164-1168Calist III ...............................................................................1168-1178Inocenţiu III .........................................................................1179-1180Luciu III ...............................................................................1181-1185Urban III ..............................................................................1185-1187

Grigorie VIII.........................................................................1187Clement III...........................................................................1187-1191Celestin III ...........................................................................1191-1198Inocenţiu III .........................................................................1198-1216Honorie III ...........................................................................1216-1227Grigorie IX...........................................................................1227-1241Celestin IV............................................................................1241Inocenţiu IV .........................................................................1243-1254Alexandru IV .......................................................................1254-1261Urban IV ..............................................................................1261-1265Clement IV...........................................................................1265-1268Grigorie X.............................................................................1271-1276Inocenţiu V ..........................................................................1276Hadrian V.............................................................................1276Ioan XXI ..............................................................................1276-1277Nicolae III.............................................................................1277-1280Martin IV .............................................................................1281-1285Honoriu IV...........................................................................1285-1287Nicolae IV............................................................................1288-1292Sf. Celestin V.......................................................................1294Bonifaciu VIII......................................................................1294-1303Benedict XI...........................................................................1303-1304Clement V.............................................................................1305-1314Ioan XXII.............................................................................1316-1334Nicolae V .............................................................................1328-1330Benedict XII.........................................................................1334-1342Clement VI...........................................................................1342-1352Inocenţiu VI .........................................................................1352-1362Urban VI ..............................................................................1362-1370Grigorie XI...........................................................................1370-1378Urban VI (la Roma) .............................................................1378-1389Clement VII .........................................................................1378-1394Bonifaciu IX ........................................................................1389-1404Benedict XIII .......................................................................1394-1423Inocenţiu VII........................................................................1404-1406Grigorie XII .........................................................................1406-1415Alexandru V.........................................................................11409-1410Ioan XXIII ...........................................................................1410-1415Martin V...............................................................................1417-1431Clement VIII.........................................................................1423-1429Benedict XIV........................................................................1425-?Eugen IV...............................................................................1431-1447Felix V .................................................................................1439-1449Nicolae V .............................................................................1447-1455Calixt III...............................................................................1455-1458Pius II...................................................................................1458-1464Paul II...................................................................................1464-1471Sixt IV..................................................................................1471-1484Inocenţiu VIII ......................................................................1484-1492Alexandru VI Borgia ...........................................................1492-1503

Pius III .................................................................................1503Iuliu II ..................................................................................1503-1513Leon X .................................................................................1513-1521Hadrian VI ...........................................................................1522-1523Clement VII .........................................................................1523-1534Paul III .................................................................................1534-1549Iuliu III.................................................................................1550-1555Marcel II ..............................................................................1555Paul IV..................................................................................1555-1559Pius IV .................................................................................1559-1565Sf. Pius V..............................................................................1566-1572Grigorie XIII.........................................................................1571-1585Sixt-Quint ............................................................................1585-1590Urban VII.............................................................................1590Grigorie XIV........................................................................1590-1591Inocenţiu IX .........................................................................1591Clement VIII.........................................................................1592-1605Leon XI.................................................................................1605Paul V ..................................................................................1605-1621Grigorie XV..........................................................................1621-1623Urban VIII ...........................................................................1623-1644Inocenţiu X ..........................................................................1644-1655Alexandru VII.......................................................................1655-1667Clement IX...........................................................................1667-1669Clement X.............................................................................1670-1676Inocenţiu XI .........................................................................1676-1689Alexandru VIII.....................................................................1689-1691Inocenţiu XII........................................................................1691-1700Clement XI...........................................................................1700-1721Inocenţiu XIII ......................................................................1721-1724Benedict XIII .......................................................................1724-1730Clement XII .........................................................................1730-1740Benedict XIV........................................................................1740-1758Clement XIII.........................................................................1758-1769Clement XIV........................................................................1769-1774Pius VI .................................................................................1775-1799Pius VII ................................................................................1800-1823Leon XII...............................................................................1823-1829Pius VIII...............................................................................1829-1830Grigorie XVI........................................................................1831-1846Pius IX .................................................................................1846-1878Leon XIII .............................................................................1878-1903Sf. Pius X .............................................................................1903-1914Benedict XV ........................................................................1914-1922Pius XI .................................................................................1922-1939Pius XII.................................................................................1939-1958Ioan XXIII ...........................................................................1958-1963Paul VI..................................................................................1963-1978Ioan Paul I............................................................................1978Ioan Paul II...........................................................................1978-2005

Benedict XVI........................................................................19 aprilie 2005-

LISTE DE REGI ŞI ÎMPĂRAŢI

Împăraţi bizantini

Constantin IX Monomahul ..................................................1042-1054Teodora ................................................................................1054-1057Mihail...................................................................................1056-1057Isan I Comneanul..................................................................1057-1059Constantin X Dukas..............................................................1059-1067Roman IV Diogenes ............................................................1068-1071Mihail VII Parapinake .........................................................1071-1078Ioan Dukas............................................................................1072Nichifor II Vrienios..............................................................1077-1078Nichifor III Botaniates..........................................................1078-1081Alexie I Comnenul...............................................................1081-1118Ioan II Comnenul..................................................................1118-1143Manuil Comnenul ................................................................1143-1180Alexie II Comnenul .............................................................1180-1183Isac II Anghelos ...................................................................1185-1195;1203-1204Isac III Anghelos..................................................................1195-1203Alexie IV Murţuflos.............................................................1204Teodor I Laskaris (la Niceea) ..............................................1204-1222Ioan III Duka Vatatzes (la Niceea).......................................1222-1254Teodor II Laskaris (la Niceea ) ............................................1254-1258Mihail VIIII Paleologul (la Niceea)…………………1258-1261; la Constantinopol 1261-1282Andronic II Paleologul ........................................................1282-1328Andronic III Paleologul .......................................................1328-1341Ioan V Paleologul ................................................................1341-1391Ioan VI Cantacuzino.............................................................1347-1354Andronic IV Paleologul........................................................1376-1379Manuil II Paleologul ............................................................1391-1425Ioan VIII Paleologul ............................................................1425-1448Constantin XI Dragases .......................................................1448-1453

Împăraţi latini de Constantinopol

Balduin I de Flandra ............................................................1204-1205Henric de Flandra ................................................................1206-1216Petru de Courtenary .............................................................1217Iolanda .................................................................................1217-1219Robert de Courtenary...........................................................1221-1228Balduin II .............................................................................1228-1261Ioan de Brienne....................................................................1231-1237

Ţari bulgari

Asan I...................................................................................1185-1196Petru......................................................................................1196-1197Ioniţă Kalojoan ....................................................................1197-1207Boril .....................................................................................1207-1218Ioan Asan II..........................................................................1218-1241Căliman Asan.......................................................................1241-1246Mihail Asan..........................................................................1241-1256Constantin Tih......................................................................1257-1277Ivailo.....................................................................................1277-1279Ioan Asan III ........................................................................1279-1280Gheorghe I Terter.................................................................1280-1292Smileţ....................................................................................1292-1298Ciaka.....................................................................................1299Teodor Svestoslav................................................................1300-1322Gheorghe I Terter.................................................................1322-1330Mihail Şişman.......................................................................1323-1330Ivan Ştefan............................................................................1330-1331Ivan Alexandru.....................................................................1331-1371Ivan Şişman .........................................................................1371-1393Ivan Straşimir (la Vidin) ......................................................1360-1396

Jupani şi crai sârbi

Mihail (în Zeta)....................................................................1052-1081Bodin....................................................................................1081-1101Vulkan..................................................................................1083-1114Ştefan Nemania....................................................................1166-1196Ştefan II Nemania (Primîncoronatul) ..................................1196-1217; rege 1217-1228Ştefan Radoslav ...................................................................1228-1234Ştefan Vladislav...................................................................1234-1243Ştefan Uroş I ........................................................................1243-1276Ştefan Dragutin.....................................................................1276-1282Ştefan Uroş II Milutin..........................................................1282-1321Ştefan Deceanski .................................................................1321-1331Ştefan Duşan (ţar din 1345)..................................................1331-1355Ştefan Uroş (ţar) ..................................................................1355-1371Vukaşin (rege)......................................................................1365-1371Lazăr (cneaz) .......................................................................1371-1389Ştefan Lazarevici (despot din 1402).....................................1389-1427Gheorghe Brankovici (despot din 1429)..............................1427-1456Lazăr Brankovici (despot)....................................................1456-1458

Sultani otomani

Osman...................................................................................1288-1325Urcan....................................................................................1326-1362

Murad I ................................................................................1362-1389Baiazid I...............................................................................1389-1402Mehmed I.............................................................................1402-1421Suleiman ..............................................................................1402-1410Musa ....................................................................................1411-1413Murad II ...............................................................................1421-1451Mehmed II Cuceritorul (în Constantinopol după 1453).......1451-1482Baiazid II .............................................................................1481-1512Selim I..................................................................................1512-1520Soliman I Magnificul ...........................................................1520-1566Selim II ................................................................................1566-1574Murad III..............................................................................1574-1595Mehmed III ..........................................................................1595-1603Ahmed I ...............................................................................1603-1617Mustafa I...............................................................................1617-1618;1622-1623Osman II ..............................................................................1618-1622Murad IV .............................................................................1623-1640Ibrahim.................................................................................1640-1648Mehmed IV...........................................................................1648-1687Soliman II ............................................................................1687-1691Ahmed II...............................................................................1691-1695Mustafa II.............................................................................1695-1703Ahmed III.............................................................................1703-1730Mahmud I ............................................................................1730-1754Osman III .............................................................................1754-1757Mustafa III ...........................................................................1757-1774Abdul-Hamid .......................................................................1774-1789Selim III ...............................................................................1789-1807Mustafa IV............................................................................1807-1808Mahmud II ...........................................................................1808-1839Abdul-Megid........................................................................1839-1861Abdul-Aziz ..........................................................................1861-1876Murad V...............................................................................1876Abdul-Hamid II ...................................................................1876-1909Mehmed V ...........................................................................1909-1918Mehmed VI...........................................................................1918-1922Abdul-Megid II.....................................................................1923-1924Mustafa-Kemal Atatürk (primul preşedinte al Turciei).......1923-1938

Aceste liste au fost întocmite după I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993, p. 592-602; H.G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, München, 1959, p. 802-804; G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, München, 1963, p. 479-482; Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, 403-420.