Capitolul 2

Evoluţia istorică a urbanismului

2.1. Urbanismul antic

Urbanismul antic reprezintă ansamblul de experienţe acumulate în timp de către om în ceea ce priveşte organizarea spaţiilor destinate folosinţelor civile, religioase, militare, productive şi de recreere din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul Evului Mediu.

Cu toate că nu rezultă că în antichitate ar fi fost formulate teorii referitoare la raţionalizarea folosirii teritoriului, comparabile cu cele ale urbanismului modern, nu există totuşi nici un dubiu că suporturile teoretice ale planificării urbanistice îşi au originea în urbanismul antic.

Acesta a apărut din cele mai vechi timpuri, s-a afirmat şi s-a dezvoltat o dată cu civilizaţiile mesopotamice, egiptene, femiciene, etrusce, grece şi romane, şi de asemenea cu cele orientale şi central americane care însă, spre deosebire de cele anterioare, o parte s-au stins prematur, iar o altă parte au rămas circumscrise culturilor locale care le-au generat.

Aşadar primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Centrală, India şi China. În nordul şi vestul Europei civilizaţia urbană a apărut mai târziu, mai ales datorită expansiunii romane.

Polii de interes ai lumii antice au rămas cele două imperii: cel grecesc şi cel roman.

Grecia. Dacă până în secolul VI î.H. trăsătura caracteristică pentru alcătuirea oraşelor a fost dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele VI-V î.H se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul”(oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină armonios viaţa spirituală – foarte activă – cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte existenţe funcţionale.

Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului european, atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, constituind „spaţiul ideal” (se şi face afirmaţia „o frumuseţe, o simetrie perfectă, ca şi arta greacă”). Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu”, iar Octavian Paler – în lucrarea sa „Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei”.

Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor.

Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.H. şi se caracterizează prin apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei” (fiecare oraş avea acropola sa; locul – un platou deasupra unei stânci – era socotit sacru, iniţial el având funcţie de apărare,

1

pe el se construia un număr însemnat de temple. Spre acest loc se ajungea printr-o frumoasă intrare triumfală, numită Propilee).

Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt două: coloana şi oraşul. Coloana este o reflectare a spiritului Greciei, oglindă a timpului. Oraşele greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprind două tipuri majore de preocupări: religioase – în partea cea mai înaltă a oraşului – Acropola, cu zone care adăposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice).

Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.H., fiind marcată de o impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare. Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a cărui denumire vine de la numele arhitectului Hippodamos din Millet); se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă, evacuarea apelor uzate etc. Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-culturale: stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.

Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 -31 î.H. – (precedată de cea elenă – secolul V î.H.) este numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui Fidias”, fie „secolul lui Pericle”, datorită operelor de o imensă valoare artistică create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un organism complex, răspunzând unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi raţional, influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social – ca întreg şi a fiecărui locuitor – ca parte a acestui întreg.

De asemenea s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii, reprezentaţiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre, care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori, având formă de semicerc. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus plasate, să poată vedea jocul actorilor de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană, tot în formă de semicerc, numită scenă, dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit orchestră. Arhitecţii au căutat, de cele mai multe ori, să construiască astfel de amfiteatre pe o pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate acestea au ridicat amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor. Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustică specială, majoritatea folosind ca material piatra calcaroasă.

Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare cu apă, canalizare etc.) a polis-urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp constituie un reper, un punct de referinţă – neperisabil – pentru zilele noastre.

Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind doar epigonul celei greceşti”.

2

Imperiul roman. Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor, aplicând în realizările urbanistice norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific, şi în zilele noastre.

Elementul cheie pentru succesul multor încercări la care s-au ”angajat” romanii au fost drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu, în scopul administrării, exploatării şi menţinerii acestuia. Pe reţeaua de drumuri, poduri, căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat, mai târziu, cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane.

Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau:- apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca

importanţă şi dimensiune şi, de asemenea, diversificate ca funcţiuni prioritare:٠ oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium (Londra); Vindobonai (Viena);٠oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;٠oraşe administrative: Roma, Atena, Efes;٠oraşe balneare şi de odihnă: Pompei, Herculanum, Neapole.

- structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite „insulae”, având ca axe ortogonale „cardo maximus” pe direcţia N-S şi „decumanus maximus” pe direcţia E-V, două artere perpendiculare deosebite de celelalte străzi prin dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului, bazilica, construcţiile comerciale;

- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriu, corespunde unor utilizări complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. În interiorul oraşelor, profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri, tunele, apeducte (jgheaburi mari din piatră, având lungimea de câţiva km, susţinute de stâlpi groşi, legaţi între ei cu arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă), instalaţii portuare. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distanţă;

- organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de construire a statului – pe o serie de regulamente care se refereau la:٠ probleme de proprietate (limitări în interesul proprietăţii);٠ clasificarea străzilor, indicându-se lăţimi minimale obligatorii ( Via – pentru vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus – pentru animale);٠ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora;٠ probleme speciale de igienă. Aici nu se pot omite termele – ca şi construcţii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de baie, biblioteci, săli de muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi locuri de întâlnire a cetăţenilor care vroiau să discute despre probleme publice sau afaceri. Astfel s-au format Termele lui Caracala – care adăpostesc astăzi stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţionat mai sunt – ca şi elemente de arhitectură – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi

3

columnele (cele mai cunoscute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).

După căderea Imperiului Roman, urbanismul antic se exprimă mai ales în

structuri fizice şi organizatorice care dovedesc afirmarea creştinismului în Occident: castele, biserici, mănăstiri. Dar se mai exprimă şi supunându-se legilor economiei, prin formarea multor aşezări noi care au apărut după deplasările în masă ale populaţiei de la oraşe. În toată perioada Evului Mediu teritoriul se restructurează, păstrând puţini poli importanţi legaţi între ei, dar se îmbogăţeşte cu o multitudine de mici aşezări. Oraşele îşi pierd importanţa, având loc depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice (Roma de la o populaţie de 1 milion locuitori ajunge, după anul 476 la 1000 locuitori). Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi, având un rol prioritar de apărare, adevărate aşezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată.

Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale se concretizează în: număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000 de locuitori); prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii); densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei; construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului; reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în

care erau amplasate clădirile religioase – în general supradimensionate – şi clădirile publice (de exemplu primăriile);

lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuintelor) şi dotarea tehnico-edilitară.

La sfârşitul primului mileniu, trecerea de la sistemul feudal la cel comunal coincide cu o reluare generală a activităţii urbanistice la nivel european şi o revitalizare a vieţii urbane. Oraşele se extind, se restructurează şi se fortifică, întemeindu-se altele noi. Apar primele norme privind construcţiile, reţeaua de drumuri etc. Elementul esenţial în dezvoltarea oraşelor sunt străzile de legătură care sunt reactivate sau reconstruite.

Schemele organizatorice ale majorităţii oraşelor fondate între secolele XI-XIV nu mai sunt caracterizate de o geometrie regulată rigidă, ci dobândesc forme diferite în funcţie de caracteristicile topografice ale locuitorilor, condiţiilor istorice, politice şi economice prezente.

Unele oraşe se formează şi se dezvoltă de-a lungul străzii principale, primind o configuraţie predominant liniară, altele iau forme concentrice cu construcţii dispuse în inel în jurul celor mai importante construcţii. Când dezvoltarea urbană este împiedicată de-a lungul uneia sau mai multor laturi din cauza situaţiei topografice (prezenţa unui relief muntos, a unor lacuri sau râuri), oraşul se dezvoltă pe laturile opuse, primind o configuraţie „în evantai”.

Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstreză nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat şi care prezintă importanţă istorică, fiind necesar să fie protejate prin politici urbane speciale.

2.2. Urbanismul premodern

4

Urbanismul premodern se defineşte în mod convenţional ca fiind ansamblul de teorii, studii şi realizări referitoare la teritoriu, în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului XIV şi secolul XVIII, în Europa.

Renaşterea culturală din secolele XV-XVI, începând cu Umanismul şi culminând cu Romantismul stimulează studiile referitoare la oraş şi se reflectă în experienţele urbanistice ale epocii, care rămân expresii ale puterii politice şi economice. Sub impulsul transformărilor economice şi politice ale societăţii, urbanismul în secolul XV înregistrează contribuţii importante pe plan teoretic şi realizări la fel de importante, chiar dacă nu atât de numeroase, pe plan practic.

La sfârşitul secolului XV, descoperirile geografice deschid popoarelor europene un nou spaţiu economic, politic şi cultural. Alături de puterea politică a suveranilor se afirmă puterea economică a bancherilor şi a comercianţilor. Dezvoltarea comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările de capital sporesc importanţa marilor oraşe, care devin centre de atracţie a celor mai importante experienţe culturale şi sedii ale noilor iniţiative edilitare şi urbanistice. Componenta urbanistică găseşte încă loc în studiile şi tratatele secolui XVI, dar într-o manieră secundară în raport cu politica, arhitectura şi problemele militare.

În secolul XVI urbanismul din Europa tinde să abandoneze modelul oraşului ideal 1 pentru a se adapta exigenţelor cu caracter militar şi de reprezentare a puterii.

Forma oraşului se adaptează exigenţelor tehnicii militare care presupune existenţa unei pieţe centrale pentru strângerea trupelor şi un perimetru de preferinţă poligonal, cu unghiuri obtuze. Se răspândeşte obiceiul de a construi în interiorul oraşului în ţesut ortogonal, iar perimetrul său în schimb, sub formă poligonală, chiar neregulată, supunându-se doar principiilor cu caracter defensiv. Eliberate de aceste canoane, sunt experienţele urbanistice care vor fi întreprinse în această nouă epocă. Acestea sunt, pentru început, oarecum întâmplătoare, în timp ce mai târziu vor primi forma de tablă de şah sau ţesut pătrat. Printre noile oraşe fondate în secolul XVI în Europa, grupul cel mai numeros este acela al oraşelor fortificate.

Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale, dar preocupările pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor, construirea de noi pieţe, preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare.

Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică, estetică: curentul numit Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa, sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Din dogmatică, aservită religiei, ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe concrete.Ştiinţele pozitive, bazate pe matematică, progresează rapid; noile descoperiri geografice lărgesc orizonturi, oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana – controlată de turci – în Atlantic.

1 *Tema oraşului ideal propusă de Filarete este reluată de Leonardo şi numeroşi alţi autori italieni şi străini şi este înţeleasă nu în sens utopic, ci ca model demn de urmat în contrucţia oraşului real.

5

Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi, literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane ( prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor antice), ei au creat o nouă artă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti), Leonardo (Da Vinci), Tizian (Vecellio).

Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Monica (domul din Florenţa), primul monument renascentist.

Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul), ci şi artistul.

“Perspectiva” este cuvântul “cheie” al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci “Cina cea de taină”, cât şi în urbanism.

Câteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt: Stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de

apărare; Castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate

fortificaţiile) au fost integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă faţade atrăgătoare pentru numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje;

Amplasarea construcţiilor în zone funcţionale; Ierarhizarea străzilor şi a pietelor după destinstia lor; Amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe : Prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile

comerciale ; Promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru

vehicule şi pentru pietoni; Preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publica.

Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile sociale şi tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit,în mod cert prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor.

În secolul XVII activitatea urbanistică se intensifică în toată Europa, paralel cu dezvoltarea capitalismului mercantil şi cu tendinţele politice spre despotismul centralizat.

Concepţia de fast, bogăţie, de putere este foarte bine exprimată în noua dimensiune artistică a stilului baroc. Sub impulsul noilor necesităţi, datorate creşterii demografice, se preferă extinderea oraşelor existente; se creează ample spaţii monumentale; se trasează străzi fără să se acorde prea multă atenţie geometriei lor, ci luând în seamă sensul proporţiei şi căutând efectul scenografic; se organizează grădini la marginile oraşelor.

În Italia, iniţiativele urbanistice sunt concentrate îndeosebi asupra Romei, unde papii se închină în faţa operelor artiştilor precum Maderno, Borromini şi Bernini. În Franţa, urbanismul baroc, cu toate că se apropie de cultura italiană, primeşte totuşi caracteristici proprii şi originale. Urbaniştii sunt chemaţi să dea formă scenei în care se mişcă clasa politică, activitate care se exprimă în sistematizarea pieţelor regale din Paris

6

şi din alte oraşe, în întemeierea oraşelor precum Richelieu (dorită de Cardinalul care i-a dat numele) sau de Charleville, şi culminează cu realizarea Reggiei de Versailles (1667), definită ca fiind cea mai spectaculoasă dintre operele reprezentative din acea vreme.

În secolul XVIII, în domeniul urbanismului nu se înregistrează noutăţi semnificative sub aspectul realizărilor care rămân mai degrabă episodice şi încă orientate spre căutarea efectului scenografic şi de celebrare a puterii.

Secolul XVIII este de asemenea şi secolul Iluminismului şi de demarare a industrializării. O dată cu evoluţia gândirii politice şi a cercetării ştiinţifice şi cu manifestarea problemelor sociale şi economice, îşi găseşte loc ideea modernă conform căreia urbanismul trebuie să caute răspunsuri adecvate exigenţelor funcţionale şi necesităţilor sociale care se manifestă în societate.

2.3. Bazele urbanismului modern

Prin urbanism modern se înţelege urbanismul practicat în secolul XIX în Europa şi în general în Occident.

Acesta începe cu sfârşitul vechiului regim, mai exact cu sfârşitul sistemului politic bazat pe monarhia absolută, înlăturată prin Revoluţia Franceză.

Giuseppe Samonà, autor a numeroase studii din domeniul urbanistic, este convins că urbanismul modern, fie că este conceput în Europa secolului XVIII, fie că s-a născut în secolul trecut pe o undă a unei mişcări difuze de refuz a oraşului industrial care a înlocuit, fără nici o ordine sau structură oraşul antic.

Conflictele sociale, cele mai mari nedreptăţi, gravele degradări ale mediului produse de oraşul industrial, mai ales în Anglia şi în anumite părţi din Europa de Nord şi din SUA, determină formarea unei grupări de opoziţie pentru modelul capitalist de dezvoltare a oraşului. Din această grupare făceau parte filantropi şi utopişti precum: Owen, Fourier, Godin, scriitori precum Dickens, exponenţi ai mişcării romantice precum Ruskin şi Morris, şi filozofi ca Engels.

Astăzi este în mod unanim recunoscut meritul de a fi fost ascultate importantele mişcări de opinie publică, aproape mereu adunate în asociaţii umanitare, ale căror idei şi proiecte au stat la baza teoriilor sociale de îmbunătăţire a organizării politice şi economice ale societăţii şi care au fost fundamentale pentru formarea şi răspândirea culturii urbanistice moderne.

Dezvoltarea urbanistică în secolul XIX

Pe parcursul secolului al XIX-lea, în tot Occidentul industrializat s-au întemeiat noi oraşe şi s-au extins peste măsură cele antice, atât datorită interesului economic presant de a construi cât şi din cauza speculaţiei difuze asupra terenurilor de construcţie.

Dezvoltarea haotică a oraşelor avea loc în prezenţa unei distrugeri progresive a spaţiilor libere, prin creşterea continuă a valorii terenurilor pentru construcţii şi a unei deficienţe generalizate de servicii publice, cu consecinţe grave de ordin economic şi social, dar mai ales de ordin igienic şi sanitar. În realitate, dacă problemele referitoare la evacuarea apelor uzate, aprovizionarea cu apă potabilă, circulaţia, jocurile pentru copii etc, puteau cu uşurinţă să fie rezolvate în afara oraşelor sau în micile nuclee locuite unde

7

spaţiul era mare, acestea deveneau sursa unor mari pericole în noile cartiere mari şi compacte.

La jumătatea secolului XIX au fost publicate primele legi din domeniul sanitar, care au constituit baza legislaţiei urbanistice ulterioare.

Necesitatea unei legislaţii urbanistice era dictată şi de avântul căilor ferate, care puneau mari probleme de spaţiu şi de coordonare a iniţiativelor edilitare. Prima cale ferată a fost deschisă publicului în Anglia în 1825; în 1830 în Franţa şi SUA; în 1835 în Germania şi Belgia; în 1838 în Rusia şi în 1839 în Italia şi Olanda.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, se înfruntau în Europa liberalismul politic şi individualismul economic pe de o parte şi colectivismul socialist pe de altă parte, într-o confruntare dificilă care este încă vie în structura socială europeană.

Din punct de vedere teoretic şi practic, între jumătatea secolului XIX şi primii ani ai secolului XX s-au conturat în Europa direcţii diferite privind sistematizarea urbanistică a oraşelor: aceea a lui Haussmann pentru Paris şi aceea a lui Howard pentru Londra. Prima îşi stabilea ca obiectiv transformarea oraşelor existente prin intervenţii radicale capabile să le adapteze noilor exigenţe. Cea de-a doua urmărea în schimb descongestionarea oraşelor existente construind în exteriorul lor o serie de noi oraşe.

Planul Haussmann pentru Paris

Când pe scena din Paris şi-a făcut apariţia inflexibilul prefect al Senei – Georges Eugene Haussmann (1809-1891), însărcinat de Napoleon al III-lea să realizeze un vast program de reconstrucţie şi restructurare pentru capitala franceză la exigenţele unui imperiu, Parisul depăşise 1 milion de locuitori şi efectele aglomeraţiei erau absolut evidente sub aspectul igienei şi al degradării mediului.

Haussmann şi-a dus la bun sfârşit mandatul din 1852-1869, îmbunătăţind în mod absolut starea de igienă a oraşului, punând în valoarea, cu unele modificări, clăridirile monumentale, principalele clădiri publice şi cele ale aristocraţiei. El a propus construcţia de noi străzi largi şi drepte pentru noile exigenţe ale traficului şi pentru a uni cartiere între ele, dar şi cu centrul, precum şi gări, centre comerciale şi de afaceri.

Haussmann s-a folosit de vechile cartiere pentru a forma o reţea de bulevarde, în mod particular eficace pentru o apărare împotriva răscoalelor populare recurente. Ideile de bază ale planului lui Haussmann au fost următoarele:

străzi şi pieţe trasate cu o riguroasă axialitate; acelaşi stil arhitectonic pentru toate faţadele clădirilor îndreptate spre

principalele străzi şi pieţe; stabilirea străzilor ca fiind căi de acces spre anumite clădiri şi a pieţelor,

reprezentând puncte focale de întâlnire pentru diferite evenimente.Haussmann a realizat primul plan urbanistic al unui oraş într-un timp relativ scurt

şi are meritul de a fi reuşit să anticipeze şi să facă posibile transformările într-un oraş mare, precum Parisul.

Propunerea lui Ebenezer Howard

8

Urbanistul englez Ebenezer Howard (1850-1928), în jurul anului 1898 a avut fantastica intuiţie de a propune o nouă formă de aşezare urbană la care nimeni înaintea lui nu se gândise şi care a influenţat mult gândirea urbanistică contemporană.

Ideea de „oraş - grădină” va rămâne una dintre cele mai importante idei ale urbanismului modern. Howard şi-a dat seama pornind de la observarea directă a realităţii sociale din propria ţară, cum populaţia în creştere puternică şi continuă era atrasă de centrele industriale existente şi în mod particular de marile oraşe deja supraaglomerate. El a dedus că planurile filantropice ale oraşelor industriale descentralizate şi mai ales falansterele nu numai că erau irealizabile, dar sfârşeau prin a-i lăsa mai săraci şi mai puţin liberi pe cei cărora le erau destinate. Tot atunci a descoperit că zonele din afara oraşelor erau supuse unui proces rapid de despopulare, pierzându-şi orice atracţie din punct de vedere economic şi social.

Din analiza celor două fenomene, acela de suprapopulare a oraşelor industriale şi acela de despopulare a provinciilor, Howard a dedus că soluţia problemelor specifice oraşului şi exteriorului său trebuia să fie găsită în mod unitar. Aceasta a făcut ca Howard să propună guvernului englez să realizeze aşezări urbane noi, de interes regional, cumulând avantajele legate de igienă cu cele de mediu ale aşezărilor rurale, cu cele socio-culturale ale oraşului.

Acestei noi forme de aşezare umană i s-a dat numele de „oraş-grădină” unde, aşa cum a spus de multe ori Howard, „urbanul şi ruralul se unesc şi din unirea lor se naşte o nouă viaţă, o nouă civilizaţie”.

Ideile de bază ale oraşului – grădină au fost trei:a) terenul destinat fiecărui oraş – grădină (400 ha pentru terenul de construcţie şi

200 ha pentru terenul agricol) nu era fracţionabil şi trebuia să rămână în proprietatea comunităţii;

b) comunitatea asigura controlul asupra creşterii şi limitării creşterii populaţiei din fiecare oraş – gradină. Ajunsă la numărul stabilit de locuitori (maxim 32.000), creşterea ulterioară nu trebuie să ducă la supraaglomerare, aşa cum se întâmplă în cazul oraşelor existente, ci trebuia să aibă loc numai prin întemeierea unui alt oraş – gradină, conform aceloraşi principii. Aceste oraşe, izolate prin definiţie unele de altele prin centuri verzi, puteau fi eventual grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 km), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori.

c) oraşul – grădină trebuia să asigure un echilibru între urban şi rural, iar în dezvoltarea sa internă trebuia să stabilească un echilibru între localităţi, activităţi productive şi terţiare şi între funcţiunile politice, sociale şi recreative.

Modelul spaţial al oraşului – grădină propus de Howard este construit din inele concentrice pornind din centru; unul dintre aceste inele, cel central, este conceput ca un mare parc circular spre care se înfăţişează clădirile publice principale, în timp ce în alte inele sunt situate clădirile de locuinţe, urmate apoi de un inel care conţine industiile, apoi o cale ferată şi în cele din urmă o fâşie agricolă (fig. 1);

9

Figura 1 - Schema de organizare a oraşului grădină gândită de E. Haward. Sectorul circular (figura din dreapta) sugerează aplicarea schemei în zona londoneză.

Ringul din Viena

Printre intervenţiile de transformare a marilor oraşe, care au avut loc în a doua jumătate a secolului XIX, merită amintită cea referitoare la Ringul din Viena.

În 1857, împăratul Francesco Giuseppe s-a decis să treacă la sistematizarea extinsei arii neconstruite care înconjura fortificaţiile vechiului oraş, arie dincolo de care se dezvoltaseră noile cartiere.

Fortificaţiile au fost dărâmate şi s-a trasat în jurul perimetrului centrului istoric o grandioasă circumvalaţiune denumită chiar „ring” (inel), pe care au fost amplasate principalele clădiri publice: Parlamentul, Universitatea, Palatul Comunal, Teatrul, bibliotecile, muzeele, galeriile, pieţele, totul presărat cu ample spaţii verzi (fig. 2).

10

Figura 2 - Ringul din Viena (1859-1872): cu alb clădirile private, cu haşuri clădirile publice şi cu negru zonele verzi.

Ringul vienez a avut numeroase merite:

a unit vechiul oraş, prin reţeaua stradală, de oraşul modern, fără a distruge vechiul ţesut, cum se întâmplase înainte la Paris;

a absorbit presiunea traficului extern, protejând caracteristicile mediului din zona centrului istoric, care era strict separat de exteriorul oraşului;

a înlesnit formarea unui veritabil centru de servicii care deservea atât oraşul vechi, cât şi pe cel nou;

Operaţiunea vieneză, efectuată din motive de prestigiu, a avut o mare rezonanţă şi a fost un exemplu pentru sistematizarea altor oraşe din nordul Europei ca: Lipsia, Lubecca, Copenhaga, unde centrele vechi au fost întreţinute aproape intacte în interiorul unui inel verde care înlocuia fortificaţiile antice.

În a doua jumătate a secolului XIX studiile cu caracter urbanistic au fost îmbogăţite cu noi contribuţii ale gânditorilor care au arătat o atenţie deosebită fenomenului oraş şi transformărilor sale. Era vorba nu numai de arhitecţi şi urbanişti, ci şi de sociologi, istorici, geografi, literaţi. Diferitele studii tindeau să considere oraşul şi teritoriul său ca pe un organism în evoluţie unde intervenţiile ar fi trebuit să fie în măsură să se potrivească cu schimbările continue. Unele dintre aceste studii s-au transformat în adevărate proiecte.

11

Oraşul liniar al lui Arturo Soría y Mata

Ideea de oraş liniar s-a conturat, în istoria urbanismului modern, pornind de la propunerea de „oraş liniar” a spaniolului Arturo Soría y Mata (1844-1920) şi a prins formă prin propunerile lui N.A. Miliutin în Rusia şi ale lui Le Corbusier cu proiectul „Cité industrielle lineaire”.

„Oraşul liniar” a fost conceput de Soría ca o aşezare umană organizată după o linie preferenţială a sistemului de trafic stradal, feroviar şi fluvial, cu scopul de a orienta dezvoltarea, în mod teoretic nedefinită, a unui oraş.

Conform lui Soría, „tipul de oraş aproape perfect este acela care se întinde de-a lungul unei singure străzi late de 500m, foarte lungă, dacă este necesar de la Cadice la Petersburg, de la Pekin la Bruxelles”.

Ideea de oraş liniar părea fascinantă în măsura în care oferea cetăţenilor avantajul utilizării mijloacelor de transport urban care să parcurgă un ax unic în raport cu care erau organizate principalele funcţiuni urbane ca: reşedinţa, industria, serviciile, spaţiile verzi etc.

Un exemplu de oraş liniar a fost acela proiectat de Soría y Mata între anii 1882 – 1920 în formă de potcoavă de cal în jurul Madridului, cu o lungime de 58 km între localităţile Fuencarral şi Pozuelo de Alarcon.

Propunerea lui Soría urmărea rezolvarea a două probleme ale planificării urbanistice: legătura dintre străzi şi mijloacele de transport şi cea dintre străzi şi organizarea teritoriului.

În realitate, în propunerea lui Soría axa stradală principală avea rolul de a uşura circulaţia, asigurând parcursul mijloacelor de transport, în timp ce asocierea funcţiunilor urbane în jurul axei favoriza formarea unui ţesut urban diferit de cel tradiţional.

Propunerea oraşului liniar apare pentru prima oară în martie 1882 în ziarul spaniol „Progresul” la care Soría era redactor şi acţionar. La 30 de ani de la data acelui anunţ, de la proiectul iniţial care trezise atâta entuziasm în acea vreme, doar o mică lungime de drum, de 5 km, a fost realizată. Este vorba despre acea parte a oraşului liniar cuprinsă între strada Aragona şi Pineta di Chamartin (fig. 3).

Figura 3 - Schema oraşului liniar al lui Soría

12

Odată cu izbucnirea primului război mondial, Campania madrilenă de urbanism care a promovat iniţiativa şi a condus întreaga operaţiune, mai ales din punct de vedere financiar, s-a aflat în pragul falimentului. Neaşteptata moarte a lui Soría în anul 1920 a pus capăt iniţiativei, iar din oraşul liniar rămâne doar amintirea, persistând dificultăţile (nedepăşite în totalitate) cu care se confruntă locuitorii, în mod cotidian, în ceea ce priveşte legătura dintre reşedinţă şi locul de muncă.

În Olanda, Hendrik Petrus Berlage (1856 – 1934) a fost principalul exponent al mişcării pentru o nouă arhitectură, fiind de asemenea proiectantul celei mai mari realizări urbanistice din Europa în prima parte a secolului XX, fiind vorba despre expansiunea oraşului Amsterdam (1902-1917). O altă operă care l-a făcut faimos a fost proiectul Bursei din Amsterdam (1899-1903). Berlage a introdus conceptele de densitate urbană, tipologie urbană, tipologie stradală şi de asemenea noţiunea de bloc de locuinţe, înţeles ca o construcţie realizată din 4 etaje cu grădină interioară, de-a lungul unui perimetru având lăţimea de 50 m şi lungimea variabilă de 100-200 m.

Din dorinţa lui Berlage şi a şcolii sale din Amsterdam de a introduce în planul general cvartalul (cladirea de locuinţe) şi de aici trasee stradale regulate şi simetrice, de a impune reguli pentru folosirea materialelor, schiţe ale faţadelor clădirilor şi a elementelor de mobilier urban, a rezultat evidentă intenţia de a obţine un mediu plăcut şi corect din punct de vedere urbanistic.

În Franţa, un precursor al aşa-numitului urbanism funcţional şi în general al mişcării Moderne, a fost Tony Garnier (1869-1948). El a acordat o atenţie deosebită factorilor igienici, problemelor privind reţeaua stradală şi în general proceselor de dezvoltare urbană. Faima sa s-a datorat proiectului „ Cité industrielle”, prezentat la Grand prix de Rome în 1901.

Conform lui Tony Garnier, oraşul industrial trebuia să fie proiectat pentru 35.000 locuitori, pe un teren atât plan, cât şi muntos, pe cât posibil străbătut de torenţi şi traversat de un râu. Instalaţiile industriale trebuiau amplasate în zona de câmpie, la confluenţa dintre un torent şi un râu. Între zona industrială şi cea rezidenţială, Garnier prevedea trecerea unei căi ferate de mare comunicaţie, pe cât posibil străbătând un podiş. Şi mai sus în raport cu clădirile rezidenţiale el prevedea serviciile sanitare, la sud, ferite de vânturile reci şi amplasate pe terasamente îndreptate spre râu.

Fiecare parte a oraşului trebuia, conform ideii lui Garnier, să fie izolată, astfel încât să permită eventualele extinderi.

Printre exigenţele cu caracter administrativ, în afara respectării regulilor urbanistice şi de igienă, Garnier ceruse ca administraţia publică să poată dispune în mod liber de terenul pe care să se poată construi oraşul şi să fie în măsură să furnizeze serviciile de primă necesitate.

Din punct de vedere urbanistic, Tony Garnier susţinea că terenul pe care urma să se construiască trebuia să fie divizat în loturi de 150 m lungime în direcţia est – vest şi 30 m lăţime pe direcţia nord – sud. Aceste loturi de teren trebuiau să fie, la rândul lor subdivizate în loturi pătrate, având latura de 15 m, cu cel puţin o latură îndreptată spre stradă.

Fiecare lot sau ansamblul loturilor, odată construit, trebuia să păstreze liberă cel puţin jumătate din suprafaţa sa; partea liberă a fiecărui lot trebuia să fie apoi destinată grădinii publice, doar pentru accesul pietonilor, astfel încât să uşureze legăturile cu interiorul oraşului.

13

Proiectul oraşului industrial al lui Tony Garnier coincide, atât prin finalitatea socială pe care o inspiră, cât şi pentru epoca în care a fost prezentat opiniei publice, cu teoriile lui Howard asupra oraşului – gradină. Spre deosebire de acesta din urmă, Garnier a fost foarte puţin înţeles de contemporanii săi, ideile sale fiind studiate şi apreciate doar mai târziu.

2.4. Mişcarea modernă – intenţiile şi protagoniştii săi

La începutul secolului XX s-au manifestat în tot Occidentul, din America de Nord până în Europa, exigenţe de planificare, revizuire, raţionalizare a programelor, deciziilor, intervenţiilor, mai ales în opoziţie cu acele forţe culturale, economice şi politice, care începând cu a doua jumătate a secolului XIX au devenit responsabile pentru expansiunea metropolelor.De aici o invincibilă tendinţă de doborâre a graniţelor, de distrugere a schemelor consolidate şi, în schimb, creşterea încrederii în marile posibilităţi de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică.

Studiile şi experienţele care s-au maturizat în acest mediu în artele figurative şi în arhitectură şi care au influenţat toate celelalte ştiinţe, chiar însăşi politica, au îndrumat acel proces cultural de raţionalizare şi organizare a dezvoltării care a fost denumit Mişcare modernă.

Ca orice transformare istorică importantă, Mişcarea modernă a numărat un număr mare de contribuţii individuale şi colective. Nu toţi autorii acestor contribuţii însă au atins notorietatea.

În domeniul urbanistic au fost foarte importante în SUA studiile sociologului L. Mumford şi opera lui Frank Lloyd Wright. În Europa se remarcă cercetările istorice ale lui S. Gildion, opera lui Walter Gropius şi a colaboratorilor săi, teoriile şi proiectele lui Le Corbusier, lucrările de arhitectură ale lui Ludwig Mies van der Rohe.

De asemenea, au fost foarte importante ideile traduse de Karl von Eesteren în Planul Urbanistic pentru Amsterdam, rezultatele obţinute cu Planul Urbanistic al lui Patrick Abercrombie pentru Londra şi intervenţiile Administraţiei socialiste din Viena cu Karl Marx Hof.

2.5. Urbanismul din anii ’30 şi până în prezent

În anii ’30, disciplina „urbanism” poate fi considerată conceptual formată, dar în domeniul experienţelor practice ea oscilează între tendinţe opuse.

Curentului raţionalist care caută mai întâi de toate eficienţa obiectivă a echipării urbanistice, i se alătură curentele, aşa-numite organice, îndreptate spre valorificarea raportului dintre om şi natură. Din primul fac parte numeroasele propuneri ale lui Le Corbusier ca „Plan Voisir” pentru Paris şi „Ville Radieuse”; ultimele sunt reprezentate de „Boadacre City”, oraşul ideal al lui F.L.Wright.

În anii ’50, o dată cu refacerea economică şi cu opera de reconstrucţie, se înregistrează un mare avânt de iniţiative urbanistice la scară mondială: planuri de

14

reconstrucţie, proiecte de noi oraşe etc. În proiectarea urbanistică este mereu prezentă gândirea raţionalistă, dar se simte şi necesitatea de a renunţa la schemele prea rigide.

În Polonia, unde se experimentează cele mai mature şi mai avansate forme de planificare, profesorul Boleslaw Malisz elaborează în anii ’60 aşa-numita „teorie a pragului” din care derivă analiza pragului, o metodologie larg adoptată de urbaniştii din întreaga lume. Teoria pragului se bazează pe constatarea conform căreia oraşele în expansiunea lor se confruntă cu nişte limite (praguri) determinate de caracteristicile solului (limite fizice), de starea infrastructurii (limite tehnologice) şi de folosinţa terenului (limite structurale). Aceste limite nu sunt absolute, ci pot fi depăşite prin investiţii suplimentare (costurile pragului), care conduc la un cost unitar mare pe locuitor al expansiunii oraşului.

Cu ajutorul controlului între soluţiile alternative, analiza pragului tinde să minimizeze acest cost, adică să identifice pentru dezvoltarea urbanistică acele zone care prezintă costuri minime de prag.

În anii ’70, dezvoltarea urbanistică în Europa se confruntă cu două probleme importante: aceea a reînnoirii urbane prin expansiunea oraşului existent şi aceea a realizării echipărilor şi a serviciilor sociale pe întregul teritoriul.

Politicii indiscriminatei creşteri a pieţei noilor case practicată până imediat după război se încearcă să i se substituie politica de recuperare a patrimoniului edilitar existent, cu evidente avantaje economice, sociale şi de mediu.

Urbanismul anilor ’70 încearcă aşadar să se întoarcă la originile sale sociale prin intermediul aportului activ a unei părţi dintre tehnicieni, administratori, oameni politici care arată un interes deosebit pentru societatea reală cu problemele sale nerezolvate, prima dintre toate aceea a rentei funciare urbane 2 , cauza creşterii necontrolate a oraşului şi a gravelor distorsiuni a pieţei construcţiilor. Urbanismul tradiţional orientat mai mult pe logica expansiunii oraşului decât pe acţiunea de refacere a sa, tinde să fie înlocuit de urbanismul „alternativ” orientat pe reorganizarea şi refacerea oraşului existent.

La sfârşitul anilor ’80 problemele de dezvoltare teritorială se prezintă în termeni foarte diferiţi faţă de cum se prezentau la începutul anilor ’70. S-a sfârşit epoca marii expansiuni a oraşelor, care acum pierd locuitori, nu numai din cauza scăderii demografice, dar mai ales din cauza tendinţei populaţiei de a se stabili în zona centrelor mai mici, atât din cauza relocalizării multor aşezări productive, cât mai ales în căutarea condiţiilor de viaţă mai bune sub aspect economic şi de mediu.

Aspectele privind mediul, care se impun din ce în ce mai puternic, scot în evidenţă necesitatea limitării consumului teritorial şi a protecţiei valenţelor naturale şi istorico-culturale, cât şi a celor economice sub aspectul productivităţii agricole. Tema refolosirii structurilor edilitare existente (atât cele industriale, cât şi cele rezidenţiale degradate) este de cea mai mare importanţă.

Refacerea infrastructurală cere decizii la nivel teritorial, nu numai proiecte care se inserează în mod adecvat în mediu. Evaluarea impactului asupra mediului a proiectelor de infrastructură şi a planurilor urbanistice introduse de directivele Comunităţii Europene devin obiect al dispoziţiilor legislative şi sunt larg aplicate.

2 Renta funciară urbană – reprezintă diferenţa dintre valoarea reală a terenului şi valoarea pe care acesta o dobândeşte pe piaţă după ce a fost construit. Natura parazitară a rentei funciare derivă din faptul că ea se poate forma sau poate creşte peste măsură chiar şi fără vreo intervenţie din partea proprietarului.

15

Cercetările cognitive sunt astăzi cu mult mai aprofundate şi mai documentate; se recurge la identificarea şi evaluarea bunurilor cultural-ambientale existente în teritoriu şi la formularea normelor specifice pentru protecţia şi refolosirea lor.

Prescripţiile cartografice şi normative ale planurilor urbanistice se îmbogăţesc în linie generală, în conţinut şi detalii tehnice.

Urbanismul, în esenţă, tinde să se golească în bună parte de acele conţinuturi sociale care l-au motivat şi l-au susţinut în deceniile precedente. Urbanismul traversează o gravă criză etică şi culturală.

La jumătatea anilor ’90 începe să se manifeste un semnal timid de revenire la un urbanism mai concordant cu propriile principii şi cu propria finalitate. Se înregistrează în acelaşi timp un fenomen puternic inovativ în ceea ce priveşte forma şi substanţa: afirmarea politicilor guvernatoare finalizate prin recuperarea şi recalificarea urbană şi ambientală, conduse mai curând prin decrete ministeriale, decât prin acte normative.

Obiectul planului urbanistic se lărgeşte azi prin elementele de peisaj şi de mediu, stabilind legături între urbanism şi ecologie.

În Germania, este stabilit prin lege că orice transformare teritorială semnificativă nu poate avea un bilanţ negativ din punct de vedere ecologic.

La nivel european este de remarcat importanţa documentului „Noua Cartă a Atenei din 1998” prezentată la Congresul Internaţional din Atena din mai 1998 de către Consiliul European al Urbaniştilor.

Este vorba despre un document în care se fac propuneri la nivel european cu privire la stimularea competiţiei economice, favorizarea coeziunii economice şi sociale, îmbunătăţirea reţelelor de legături trans-europene, stimularea dezvoltării durabile şi a calităţii vieţii. Tot prin acest document s-au adus contribuţii asupra conceptului de dezvoltare durabilă, adică dezvoltarea care reuneşte laolaltă calitatea mediului urban, solidaritatea socială şi coeziunea economică, încercând să satisfacă nevoile prezente fără a prejudicia pe cele ale generaţiilor viitoare.

Scopul Cartei a fost acela de a furniza o contribuţie concretă la construcţia unei culturi „europene” a oraşului şi a teritoriului.

La nivel mondial merită să fie amintită Conferinţa Internaţională asupra Aşezărilor Umane (Habitat II) care a avut loc la Istanbul în iunie 1996 şi a constituit punctul final al unui demers iniţiat cu 20 de ani în urmă la Vancouver (Canada) unde, pentru prima oară, guvernele din 132 de ţări s-au reunit pentru a dezbate probleme legate de teritoriu, oraş şi locuinţă.

Conferinţa s-a finalizat cu aprobarea Declaraţiei de la Istanbul şi a Agendei Habitat, agenda pentru politicile de locuire din secolul XXI.

Carta este structurată pe zece principii, fiecare dintre acestea individualizând relaţiile dintre oraş şi unul dintre cele zece elemente pe care cultura urbanistică le consideră esenţiale pentru a asigura calitatea şi eficienţa mediului urban şi deci a vieţii cetăţenilor.

16

17