Scoala Federala de Antrenori

Programa pentru licenta UEFA C si tematica cursului

1. Cunostinte din domeniul fotbalului -istoricul si evolutia jocului de fotbal in lume si in Romania:

Când vorbim despre istoria fotbalului, relatat de autori de diverse naţionalităţi, constatăm că majoritatea susţin că acest joc a luat fiinţă în ţara lor.

Exemplificând a existat o dispută între Franţa (Soule) şi Italia (gioco del calcio), care au reclamat paternitatea fotbalului codificat. Adevărul este că acest joc codificat a luat fiinţă indiscutabil în Anglia. Federaţia Engleză a fost creată în anul 1863. Profesionismul a fost introdus în anul 1884. Acest lucru ne permite să concluzionăm că fotbalul englez are un număr în plus de ani înaintea celui continental, chiar mondial.

O altă remarcă este aceea că evoluţia jocului de fotbal a fost paralelă cu istoria civilizaţiilor (B. Eillet - “Istoria sporturilor”).

Astfel, cercetând jocurile în Extremul Orient se observă că ele urmează mişcările marilor războaie. Aşa de exemplu, războaiele lui Alexandru cel Mare au purtat civilizaţia din Extremul Orient către Orientul apropiat, iar mai târziu războaiele lui Iuliu Cezar au purtat în Galia civilizaţia galo-romană, împreună cu jocurile respective. Cel mai reprezentativ şi de acurateţe, care conţinea în fond caracteristicile actualului fotbal a fost “Harpastum”, care se va transforma în “soule”, sau “choule”, bineînţeles cu pronunţate diferenţe regionale. Este interesant să vedem etapele evoluţiei jocului de fotbal. Vom începe cu Extremul Orient.

Legat de acest teritoriu Confucius în cartea sa “K’ong fon tseu”, vorbeşte despre jocurile cu balonul şi notează că în cadrul derulării lor se foloseau capul şi piciorul. În China, pe timpul împăratului Cheng - Ti (32 î.e.n.) se juca cu siguranţă fotbal. Jocul se chema “Tsu-Chu”, ceea ce semnifica, lovirea unei mingi cu piciorul. Entuziasmul era mare, astfel, că poeţii şi istoricii epocii au făcut din respectivii jucători adevăraţi eroi naţionali.

În Japonia, cam în aceeaşi perioadă, se vorbeşte de asemenea despre un joc foarte apropiat fotbalului. Datorită regiunilor diferite, bineînţeles că şi regulile aveau unele diferenţe. Civilizaţia Extremului Orient a fost preluată de către Orientul Apropiat, esenţial prin războaiele lui Alexandru cel Mare. Acest lucru s-a reflectat categoric şi în jocuri. Astfel se constată existenţa la Roma a jocului Harpastum, joc ce se constituie într-o prelungire a celor din evul mediu şi astfel el a determinat naşterea în Italia a jocului “Gioco del Calcio”.

Jocul era practicat de elita societăţii şi de către înalţii demnitari ai bisericii. Elocvent este faptul că Papa Clement al VII-lea, Leon X, Urbaiu al VII-lea, au fost la timpul lor campioni ai fotbalului florentin.

Trecând mai departe în Franţa, mai precis în Bretania şi în Normandia se constată că Harpastum fiind exportat se transformă în “soule” sau”choule”. Ca şi în Harpastum câmpul de joc avea dimensiuni mari, cum ar fi extramităţile unei străzi, distanţa dintre două biserici din oraşe vecine, piaţa publică, etc. Se juca “chouler” în general duminica după amiază. Marile întreceri de “chouler” aveau loc în timpul carnavalelor. Guillaume Cuceritorul a introdus jocul în Anglia după bătălia de la Hastings (16.10.1066).

În anul 1314, pe 13 aprilie, regele Eduard al II-lea îl interzice pe motiv de concurenţă a tirului cu arcul şi că produce busculade, dezordine şi zgomote în oraşe, provocând multe accidente.

De asemenea, în 12 iunie 1349 a interzis în zilele de sărbătoare desfăşurarea de jocuri stupide ca fotbalul.

În anul 1823 fotbalul şi-a luat forma viitoare distingându-se definitiv de rugby prin regulile separate stabilite de Williams Ellis. Astfel, în Anglia fotbalul a luat amploare deosebită.

În 1863 s-a creeat Federaţia Engleză de Fotbal. În afara Marii Britanii jocul era propagat de către marinari, soldaţi şi negustori. Danemarca a fost a doua ţară din Europa care a avut o asociaţie naţională. În Italia un optician suedez a fondat unul din primele cluburi, iar prinţul de Savoia un altul. În America de Sud, primul club a fost creeat în Argentina, când doi fraţi englezi au solicitat într-un ziar din Buenos Aires, voluntari. Astfel în 1884 fotbalul figura în programul liceelor din Buenos Aires.

India a fost prima ţară asiatică ce a adoptat jocul. Un exemplar al “Legii jocului” a fost adus de un profesor la colegiul din Calcutta în 1883, iar în 1892 a avut loc prima competiţie de cupă în ţară.

În Africa prima Asociaţie Naţională a fost fondată în Africa de Sud în 1921. În 1904 într-o reuniune la Paris a luat fiinţă Federaţia Internaţionala de Fotbal Asociaţie (F.I.F.A.). De atunci numărul membrilor afiliaţi la F.I.F.A. a crescut : 5 în 1938, 73 în 1950, 146 în 1974 şi în prezent depăşeşte cifra 220.

În 1917 se creează Confederaţia Sud-Americană de fotbal, pentru a organiza competiţii continentale (CONMEBOL), având 10 membri: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela.

În 1954 se fondează U.E.F.A., iar în 1961 se constituie Confederaţia Africană de Fotbal, Confederaţia Americii de Nord, Centrală şi Caraibe. În 1964 s-a înfiinţat şi Confederaţia de Fotbal din Oceania.

Este important în evoluţia jocului şi organizarea lui, cum s-a mai relatat faptul că F.I.F.A. a fost fondată, la Paris în 1904, de catre Asociaţiile din Franţa, Belgia, Danemarca, Olanda, Spania, Suedia şi Elveţia.

Organizarea F.I.F.A. este descrisă în statut şi în Regulamentul de funcţionare. Sediul său se află la Zurich încă din anul 1927. Statutul constituie baza legală a

acestei Federaţii, care la ora actuală are peste 220 de membri, descrie scopul, sarcinile, rolul, precum si diferitele sale organe.

Scopul F.I.F.A. este după cum urmează:

* de a promova jocul de fotbal;

* de a dezvolta relaţiile amicale între Asociaţiile Naţionale, între jucătorii lor;

* de a controla jocul de fotbal, luând toate măsurile necesare pentru ca Statutul şi Regulamentul să fie respectate;

* de a decide în rezolvarea diferendelor ce apar pe parcurs.

F.I.F.A. nu admite nici un fel de discriminare, privind vreo ţară sau vreun individ, pe motiv de rasă, religie sau politică. Membrii săi fac parte din Asociaţiile Naţionale şi sunt aleşi de Congres, care este organul legislativ şi are loc din doi în doi ani.

Cu această ocazie se alege Comitetul Executiv, comisiile sale permanente, organele executive şi Secretariatul General, care este organ administrativ. Limba oficială este limba engleză. Limbile engleză, franceză, spaniolă, germană şi rusă sunt limbi oficiale ale Congresului F.I.F.A.

Dacă apare vreo contestaţie în sensul traducerii textului, limba engleză este cea care hotărăşte justeţea.

Din punct de vedere financiar sursele F.I.F.A. provin din: cotizaţii fixe; cotizaţii variabile sub forma unui procentaj asupra reţetelor meciurilor internaţionale A şi turneelor organizate; cotă parte asupra beneficiilor realizate în urma competiţiilor direct de către F.I.F.A.; diferite donaţii.

Competiţiile organizate direct de F.I.F.A. sunt: Cupa Mondială, care are loc din 4 în 4 ani, Turneul de Fotbal Olimpic şi Campionatul Mondial de juniori, care mai nou are loc începând cu vârsta de 17 ani şi are loc din doi în doi ani.

Regulamentul F.I.F.A. tratează particularităţile jocului de fotbal şi consecinţele care decurg din ele, cum ar fi calificările în urma jocurilor, definitivarea meciurilor, interdicţiile relative de organizare, transferările de jucători, regulile jocului decise de International Fotbal Association Board şi publicate anual de către F.I.F.A.

DATE IMPORTANTE DIN DEZVOLTAREA JOCULUI DE FOTBAL

Antichi-tate

-Se fac referiri despre fotbal în scrierile din China, Japonia, Grecia şi Roma antică.

Evul Mediu

-Apar indicaţii şi propuneri legate de joc în Insulele Britanice, Italia şi Franţa.

1314 -

Apare “Edictul” regelui Eduard al II-lea al Angliei care interzice jocul de fotbal, pentru că el concurează tirul cu arcul şi călăria.

1561 -

Richard Mulcaster, institutor englez menţionează jocul într-un tratat asupra instrucţiei tineretului, influenţat de jocul de “calcio” din Florenţa.

1580 -Giovanni Bardi publică o serie de legi ale jocului de ”calcio”.

1680 -În Anglia, fotbalul trece sub patronajul regal al lui Charles al II-lea.

1848 -Se stabilesc primele reguli la Cambridge.

1863 - Se fondează Federaţia din Anglia.

1877 -Formaţiunile şi Asociaţiile din Marea-Britanie îşi asigură un cod uniform.

1884 -

Cele patru Asociaţii Britanice adoptă acest cod uniform şi formează International Football Association Board.

1886 -Federaţia din Anglia începe să formeze oficiali pentru meciuri.

1888 -Se inaugurează sistemul de ligă şi se autorizează fotbaliştii profesionişti. Arbitrii primesc dreptul de control.

1899 -Federaţia din Anglia aprobă primul joc internaţional cu o echipă germană.

1904 -

Se fondează F.I.F.A. la Paris pe 21 mai prin unificarea Asociaţiilor din Franţa, Belgia, Danemarca, Olanda, Suedia şi Elveţia.

2.Sisteme de joc. Evolutia sistemelor de joc de-a lungul timpului.

Sistemul de joc reprezintă forma generală de aşezare, de organizare şi coordonare a acţiunilor pe timpul jocului a echipei în totalitate, repartizarea judicioasă a jucătorilor în teren, a sarcinilor pe zone, culoare, compartimente şi posturi, atât pentru atac, cât şi pentru apărare.

Această aşezare şi organizare apare evident la începutul jocului, ea nefiind rigidă, dinamica ulterioară a jocului şi cerinţele diferite ale jucătorilor, generale şi speciale, făcând ca acest sistem să funcţioneze. Echipa va acţiona ca un tot bine dirijat şi structurat, arătând că, în procesul de instruire s-a acţionat bine, în vederea obţinerii victoriei.

Cerințe ale sistemului de joc

Sistemul de joc trebuie să fie evolutiv în funcţie de modificările regulamentului sau de noutăţile care apar în pregătirea fizică, tehnică şi tactică a jucătorilor. În acelaşi timp, el trebuie să fie elastic, având posibilitatea de adaptare la acţiunile adversarului şi de trecere a echipei proprii din apărare în atac şi invers.

Sistemul de joc al fiecărei echipe trebuie să fie echilibrat, abordând cu aceeaşi intensitate şi seriozitate momentele de atac şi apărare, în funcţie de propriile posibilităţi şi ale celorlalţi competitori.

Sistemul de joc cu 4 fundaşi

Primii care au folosit acest sistem 1 – 4 – 2 – 4 au fost brazilienii, la Campionatul Mondial din 1958. La noi în ţară, a fost încercat la început de către antrenorii Lupaş şi Drăguşin, Progresul Bucureşti, iar apoi de alţi antrenori.

Caracteristici ale sistemului cu 4 fundaşi:

a) Forţa axului longitudinal ce-l reprezintă aşezarea:

- celor 2 fundaşi centrali;

- celor 2 (sau mai mulţi) mijlocaşi;

- celor 2 atacanţi centrali.

b) Existenţa celor trei linii de jucători:

- linia de fundaşi – cu sarcini specifice;

- linia de mijlocaşi – cu sarcinile lor;

- linia de atacanţi – cu sarcini de atac.

Nu vom intra în amănuntele sarcinilor jucătorilor în acest, el fiind deja depăşit de actualele aşezări şi dinamica jucătorilor. Vrem numai să subliniem că, la vremea lui, acest sistem a reprezentat un progres şi că fiecare compartiment avea sarcini precise, bine precizate în cadrul sistemului, atât în atac, cât şi în apărare, sarcini generale şi speciale.

3.Selectia sportivilor in jocul de fotbal. Calitati specific jucatorului de fotbal

Talentul fotbalistic

Conform opiniilor exprimate în anul 1993 de către Nadori, prin talent sportiv se înţelege „predispoziţia superioară mediei de a putea realiza mari performanţe”. Un talent fotbalistic reprezintă o variantă extremă în exprimarea parametrilor legaţi de practicarea fotbalului. În măsura în care nu poate fi atinsă o performanţă de foarte mare nivel, decât dacă se impune de timpuriu un antrenament corespunzător, descoperirea talentelor şi valorificarea lor capătă o importanţă capitală în fotbal.

Problema identificării talentelor constă în găsirea parametrilor care să permită prognosticarea cea mai rapidă şi mai fiabilă a capacităţilor de performanţă viitoare. (Predescu T., 1995). Descoperirea unui talent presupune selecţia talentelor sportive, organizată de diferite Cluburi Sportive de Fotbal cu ajutorul unor mijloace diferite. Valorificarea talentelor în fotbal constă în măsuri specializate, puse la punct pentru dezvoltarea capacităţilor şi deprinderilor fotbalistice specifice, în primul rând la tinerii fotbalişti talentaţi.

Problema selecţiei talentului fotbalistic aparţine domeniului cel mai critic, şi în acelaşi timp cel mai important, atât al cercetării, cât şi al practicii sportive. „Selecţie înseamnă a alege dintre mai mulţi subiecţi pe baza caracteristicilor existente sau probabile, presupunând în acelaşi timp că subiecţii selecţionaţi sunt apţi, într-o măsură mai mare decât adulţii, pentru anumite activităţi, pentru anumite sporturi” (Nadori L., 1993).

Prin urmare, selecţia nu este altceva decât „procesul prin care sunt individualizaţi indivizii înzestraţi cu talent şi capacităţi favorabile sportului, cu ajutorul unor metode şi teste ştiinţific valide”.

Talentul fotbalistic rezultă din inter-relaţia dintre factorii endogeni şi cei exogeni.

Dintre factorii endogeni se pot evidenţia: capacităţile motrice (forţă, viteză, coordonare, etc.); caracteristicile antropometrice; sistemele şi aparatele fiziologice şi funcţionale; factorii psihologici, etc.

Factorul exogen care influenţează cel mai mult performanţa în fotbal îl reprezintă antrenamentul sportiv şi nu trebuie să uităm raportul strâns existent între factorii exogeni şi cei endogeni.

O atenţie specială merită una din recentele direcţii ale cercetării privind talentul fotbalistic, adică linia genetică care include în principal: cercetarea privind arborele genealogic; raportul între performanţa motrică (deprinderi motrice, capacităţi motrice) a copiilor şi a părinţilor; studii efectuate cu gemenii, de ambele sexe; studiul caracteristicilor transmise ereditar (grupa sanguină, structura locomotorie, etc.)

Primul pas în efectuarea unui program eficient de selecţie, îl constituie determinarea criteriilor de selecţie în fotbal. Aceasta se efectuează pe baza sistemului de calităţi/valori cerute de practicarea fotbalului. Prin sistem de calităţi/valori (sau model funcţional) din fotbal, trebuie să se înţeleagă ansamblul calităţilor cerute fotbal, în vederea obţinerii performanţei maxime, luând în considerare şi procentul de dezvoltare atins în acest sport.

Tinerii dotaţi cu talent fotbalistic prezintă următoarele caracteristici de bază: reacţie mai eficientă la stimuli; reacţie mai favorabilă la stimulii de înaltă intensitate; aplicarea mai corectă şi creatoare a tehnicilor; soluţionarea individuală a problemelor; capacitate de învăţare rapidă, creativitate.

Studiile făcute asupra structurii de personalitate şi unor mari sportivi ne confirmă faptul că performanţele lor sunt condiţionate de: aptitudinile de ordin perceptiv decizional; aptitudini ce ţin de structura personalităţii din domeniul temperamental, caracterial şi al capacităţii de autorealizare (motivaţia de performanţă).

Cei mai mulţi jucători se caracterizează prin dorinţa de întrecere şi de victorie, capacitatea de stăpânire a emoţiilor, încrederea în forţele proprii, toate acestea dublate de aptitudinile specifice fotbalului.

Foarte multe dintre studii pornesc de la un model de jucător, indicându-i calităţile (întregul profil) şi recomandând deci o selecţie în raport de acestea.

Pentru fotbal considerăm ca fiind temporar accesibilă următoarea structură de selecţie: indicatori biologici; indicatori antropometrici; indicatori fiziologici; indicatori motrici (calităţile motrice de bază examinate analitic); indicatori psihologici şi sociologici.

Făcându-se o analiză mai cuprinzătoare a caracteristicilor diferitelor ramuri şi sporturi, a cerinţelor activităţii de performanţă şi luând în considerare şi faptul că sportivul de performanţă este o personalitate, care trebuie considerată în întreaga sa manifestare, s-a ajuns la ideea că aptitudinile psiho - comportamentale sportive se prezintă ca un sistem a cărui funcţionalitate

depinde de eficienţa fiecărui compartiment şi de modul cum sunt armonizate şi integrate acestea în structura de ansamblu a personalităţii.

M. Epuran propune un model complex de selecţie şi control (model sistematic al aptitudinilor comportamentale sportive care evidenţiază larga implicare a factorilor psihici şi a tuturor parametrilor performanţei sportive), astfel:

- aptitudinile generale psiho - comportamentale sportive (inteligenţa sportivă, capacitatea mobilizării resurselor energetice, capacitatea refacerii după succes, insucces, efort, etc.);

- aptitudinile motrice (viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea, elasticitatea sau supleţea);

- aptitudinile psiho – motrice (kinestezia, ideo-motricitatea, coordonările senzoriale – motrice, viteza de anticipare, schema corporală, echilibrul, etc.);

- aptitudinile reglatorii adaptive de tip cognitiv (atenţie, capacităţile senzoriale şi perceptive, capacitatea de gândire în interpretarea situaţiilor, imaginaţia şi creativitatea); de tip afectiv (echilibrul afectiv, capacitatea de refacere psihică, capacitatea de stăpânire, rezistenţa la factorii stresanţi, ataşamentul faţă de club, patriotismul, responsabilitatea, dragostea de muncă);

- aptitudinile atitudinale şi temperamentale (colaborarea, subordonarea intereselor individuale celor colective, spiritul de echipă, capacitatea de adaptare uşoară, etc.);

Fiecare antrenor este obligat să le adopte, având libertatea de a folosi în plus şi alte criterii de selecţie, perfecţionare sau promovare care îi aparţin. Din raţiuni didactice şi pentru a uşura înţelegerea şi reţinerea structurii şi a interconecţiunilor aptitudinilor psiho–comportamentale, acestea sunt redate în schiţa următoare:

Sistemul aptitudinilor psiho-comportamentale sportive

1. Aptitudini generale: inteligenţa motrică; capacitatea de învăţare şi execuţie; capacitatea de mobilizare a energiei; capacitatea de refacere fizică şi psihică.

2. Aptitudini motrice şi psihomotrice:

2.1. Aptitudini motrice: viteza; forţa; rezistenţa.

2.2. Aptitudini psihomotrice: coordonarea (îndemânarea); echilibrul; kinestezia; percepţiile spaţio - temporale; lateralitatea.

3. Aptitudini reglatorii adaptive:

3.1. Cognitive: atenţia; percepţiile specializate; memoria; imaginaţia; creativitatea.

3.2. Afective: echilibru afectiv; stăpânire afectivă; refacere după succes, eşec, accident; rezistenţă la stress.

3.3. Volitive: energia; dârzenia; perseverenţa; rezistenţa la oboseală şi durere.

3.4. Atitudinale şi temperamentale: motivaţia de victorie; interes pentru fotbal; răspundere; disciplină; spirit critic şi autocritic; temperament vioi – puternic - echilibrat; caracter deschis.

3.5. Sociale: colaborare; capacitate de comunicare; capacitate de autoapreciere.

În cadrul selecţiei în fotbal, practic se aplică două concepte şi metode bine diferenţiate: abordarea indirectă şi cea directă. Prima înseamnă că, tânărul ajunge la acest sport care îl interesează printr-o fază suplimentară, în timp ce prin abordarea directă trebuie să se înţeleagă iniţierea imediată în fotbal.

De asemenea, selecţia în fotbal are un caracter permanent. Forma cea mai eficientă de selecţie iniţială (screening) este un sistem de competiţii care să includă toate nivelurile, de la competiţii locale, la întâlnirile naţionale

(Campionatele şcolare), înmagazinând în mod adecvat toate datele (R. Manno, 1996).

Potrivit cunoştinţelor actuale, ştiinţa fotbalului consideră ca importante o serie de calităţi care pot fi considerate drept componente ce conduc la succes. Acestea sunt: viteza de alergare 30 m, 60m; rezistenţa (timp sau distanţă); coordonare motrică; capacitate de joc; multilateralitate; date antropometrice. Astfel, fişa individuală a viitorului performer în fotbal, trebuie să conţină următoarele:

Fişa individuală a viitorului performer în fotbal

COMPOZIŢIA ÎN FIBRE A MUŞCHIULUITIMP DE AVANSARE REFLEX

FORŢA MUSCULARĂ MAXIMĂ

CAPACITATE MAXIMĂ DE REZISTENŢĂ AEROBĂ

DETENTA

ALERGARE DE REZISTENŢĂ

CONSUM MAXIM DE OXIGEN

CAPACITATE DE REZISTENŢĂ AEROBĂ

CAPACITATE DE REZISTENŢĂ ANAEROBĂ

CIRCUMFERINŢA ANTEBRAŢULUI (CONTRACTAT)

MOBILITATEA ARTICULAŢIEI SCAPULO- HUMERALĂ

STATURA

CONSUM MAXIM DE OXIGEN

GREUTATE CORPORALĂ

ÎNĂLŢIMEA DIN AŞEZAT

TIMP DE REACŢIE

ALERGARE 60 M

MOBILITATEA COLOANEI VERTEBRALE

CAPACITATE MAXIMĂ ANAEROBĂ

ALERGARE 30 M

LĂŢIMEA UMERILOR

VITEZA ÎNVĂŢĂRII MOTRICE

Un rol activ deosebit în îndrumarea copiilor spre practicarea fotbalului, îl joacă părinţii, profesorii şi antrenorii.

De asemenea, F.R.F., precum şi cluburile sportive concep şi organizează procesul de identificare a talentelor, definind calităţile/capacităţile sportive specifice care trebuie testate şi de a stabili standardele /normele pentru fiecare test.

În tabelul . putem observa un ghid orientativ pentru stabilirea sectoarelor care trebuie testate în fotbal.

Importanţa sectoarelor recomandate în vederea testării are un caracter diferit în funcţie de categoria de vârstă. Următoarele observaţii sunt de factură foarte generală, dar totuşi importante:

Măsurătorile antropometrice: Statura şi greutatea nu reprezintă un factor cheie în perioadele prepubertară şi pubertară (la fete, 10-13 ani; la băieţi, 12-14 ani).

Model propus spre utilizare în testarea deprinderilor

fundamentale în fotbal

Nr.

crt.

Calităţi testate

Grupe de vârstă / performanţă

6-7

8 – 9

10-13

14-15

16-18

19-22

1. Date antropometrice

- greutate

- înălţime

2. Calităţi motrice

- viteză

- putere

- flexibilitate

- rezistenţă

- coordonare

3. Deprinderi:

- tehnice

- tactice

4. Pasiunea pt joc

5. Calităţi psihologice

- concentrare

- motivaţie

- combativitate

- autodepăşire

- altele

6. Evaluare medic

7. Altele

Păstrarea datelor înregistrate la măsurarea înălţimii şi greutăţii sportivilor, chiar de la o vârstă mică, va arăta procentajul/rata de creştere, în special în timpul puseurilor de creştere.

Capacităţi fizice: În faza timpurie a testării, vârsta 6-9 ani, calităţi/capacităţi sportive, ca viteza, mobilitatea sunt mai importante decât deprinderile tehnico-tactice. O bună coordonare poate reprezenta o calitate esenţială pentru dobândirea deprinderii: cu cât copilul posedă o coordonare mai bună, cu atât mai mare este probabilitatea de a dobândi deprinderi fine, chiar perfecte. Mobilitatea/flexibilitatea se antrenează cel mai bine în primii ani de pregătire şi se

întreţine începând din perioada postpubertară. În schimb, o dezvoltare mult mai bună a forţei şi a rezistenţei se realizează în perioada postpubertară, culminând în ultima parte a adolescenţei.

Deprinderile trebuie testate permanent, ilustrând însă şi progresele tehnice şi tactice. Forma şi acurateţea deprinderilor trebuie testate întotdeauna cu consecvenţă.

Pasiunea pentru joc: plăcerea de joc, entuziasmul, satisfacţia de a practica sportul respectiv, reprezintă calităţi evidente ale celui implicat într-un sport. Cu toate acestea, cum pasiunea pentru joc nu poate fi testată obiectiv, nefiind un element măsurabil concret, persoana cea mai potrivită să facă o evaluare în această privinţă, este chiar antrenorul. Se va acorda un punctaj de la 1 la 5 fiecărui sportiv, 1 fiind valoarea cea mai bună.

Testele psihologice, cum sunt concentrarea la antrenamente şi meciuri, sunt deosebit de importante. Cei care nu se pot concentra pe o perioadă mai lungă de timp, nu îşi pot ameliora deprinderile decât mai lent sau, uneori, nu mai participă la meci („ies” din meci), au devin participanţi inactivi. Combativitatea, denumită adesea putere de luptă, reprezintă o calitate superioară atât pentru jucătorii ofensivi, cât şi pentru cei defensivi, fiind apreciată de-a lungul întregii cariere sportive a unui jucător. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capacitatea de a face faţă stresului la antrenamente, înaintea şi în timpul meciurilor. Dacă aceste calităţi sunt dublate de viteză, forţă şi rezistenţă, antrenorul „a pus mâna” pe un jucător ideal.

Controlul medical şi evaluarea stării de sănătate a sportivului trebuie să fie făcute de medic, pentru a avea siguranţa că toţi jucătorii sunt indivizi sănătoşi. Orice probleme anatomice şi fiziologice trebuie depistate de timpuriu, medicul fiind cel care trebuie să decidă asupra modalităţii de remediere a acestora.

Fotbalul este un joc de echipă deosebit de complex, calităţile şi talentul fiind esenţiale pentru succesul unui jucător. În acest sens, tabelul următor ilustrează diferitele calităţi necesare în fotbal. Încă o dată, pentru a-i ajuta pe cei care se ocupă de identificarea talentelor, se recomandă folosirea grilelor de evaluare, cu

punctaje care se acordă pentru fiecare calitate şi care evidenţiază importanţa lor pentru jucătorul de succes.

Astfel, cele 11 calităţi enumerate în acest tabel pot fi puse oricând în discuţie şi fiecare antrenor poate să vină cu propriile lui contra-exemple. Dacă se observă fiecare din calităţile enumerate, există tentaţia de a acorda un singur punct pentru fiecare. Pentru realizarea punctajului corespunzător fiecărei calităţi, trebuie să se stabilească cât de determinant este rolul acesteia în performanţa finală existentă în fotbal. De exemplu, statura este departe de a constitui un factor determinant în fotbal, dar ea este de netăgăduit în baschet sau volei. Să fie oare ideal ca toţi jucătorii de fotbal să fie înalţi, puternici, rapizi, cu o bună coordonare şi o bună rezistenţă aerobă şi anaerobă ? Cu siguranţă ! Dar dacă ne uităm la cei mai buni jucători din lume sau din propria ţară, putem observa că mulţi jucători excelenţi au numai 1,70 m, uneori fiind chiar mai scunzi.

Calităţile necesare în practicarea fotbalului

(după Bompa-1999; Colibaba, Bota-1998 şi Waten-1992)

Nr. crt.

CALITĂŢI

1. Înălţime

2. Greutate

3. Agilitate / rapiditate

4. Viteză / timp de reacţie

5. Putere:picior; braţ

6. Putere anaerobă

7. Anduranţă aerobă

8. Coordonare

9. Concentrare / durata atenţiei

10. Autocontrol / disciplină

11. Combativitate

Greutatea jucătorului este esenţială pentru poziţia postului de fundaş lateral în fotbal. De asemenea, timpul de reacţie, viteza/rapiditatea şi forţa sunt determinante pentru orice jucător.

O importanţă foarte mare o prezintă şi rezistenţa anaerobă, iar în ceea ce priveşte rezistenţa aerobă, aceasta trebuie să fie antrenată corespunzător, deoarece importanţa ei nu se înregistrează numai în timpul meciului, ci şi în procesul de refacere între unităţile de antrenament şi după meciuri.

Cu cât rezistenţa aerobă este mai mare, cu atât mai rapidă va fi refacerea în urma oboselii generate de antrenament şi meciuri.

Referitor la celelalte calităţi/capacităţi enumerate, coordonarea trebuie considerată o cerinţă prealabilă pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor. Un fotbalist cu un nivel înalt al coordonării va fi întotdeauna un jucător de înaltă măiestrie sportivă. O singură observaţie însă, referitoare la combativitate. Acesta trebuie să fie privită ca însemnând putere de voinţă, agresivitate în meci, putere de luptă, în special în condiţii de mare oboseală. Jucătorul cu un punctaj de 1 la combativitate, nu va renunţa niciodată să lupte pentru victorie, punând permanent în dificultate adversarul, atât în atac, cât şi în apărare. Este jucătorul cel mai activ şi mai energic. Este o adevărată binecuvântare pentru un antrenor să aibă o echipă alcătuită din astfel de jucători. Şi totuşi, combativitatea este, în mare măsură o calitate moştenită. Poate fi ea oare ameliorată? Cu siguranţă ! Prin dezvoltarea puterii anaerobe şi, mai ales, a celei aerobe. Cu cât capacitatea de rezistenţă este mai mare, cu atât mai uşor este pus în dificultate adversarul pe teren. Atenţie la antrenamentul aerob specific !

În concluzie, identificarea talentelor se referă la procesul de depistare a celor mai înzestraţi tineri sportivi care, pentru obţinerea celor mai bune rezultate viitoare, trebuie să fie supuşi unui antrenament pe termen lung, progresiv şi bine organizat. Un mod diferit de acţiune înseamnă a face loc hazardului în abordarea antrenamentului, adesea cu consecinţe, preferabil, de evitat.

Selecţia la copii şi juniori

Definiţie:

Selecţia la copii şi juniori reprezintă preocuparea sistematică a antrenorilor desfăşurată în vederea depistării sportivilor cu aptitudini corespunzătoare pentru practicarea fotbalului sau în vederea celor mai indicaţi sportivi pentru a participa la competiţiile prevăzute în calendarul competiţional.

Cluburile, asociaţiile, federaţiile (în general cei care finanţează sportul de performanţă) nu sunt dispuse să cheltuiască fonduri şi timp pentru sportivii a căror şansă să devină performeri, este minimă.

Care antrenor ar fi dispus să-şi consume timpul şi energia cu sportivii netalentaţi, al căror progres este anticipat ca necorespunzător ?

Evident, nici investitorul şi nici antrenorul nu sunt dispuşi la o acţiune fără sorţi de izbândă. Pentru a evita o muncă şi o investiţie care nu vor aduce rezultate, se impune un proces de selecţie foarte riguros desfăşurat.

Pentru ca procesul de selecţie să beneficieze de şanse de reuşită este necesar ca, pe de o parte, antrenorii să cunoască în amănunt calităţile specifice practicării fotbalului de performanţă, iar pe de altă parte, cei supuşi selecţiei să posede acele calităţi la un nivel cât mai ridicat, cunoscut fiind faptul că unele dintre aceste calităţi sunt perfectibile prin antrenament, iar altele mai puţin.

În acest sens, ori de câte ori este vorba despre calităţile ce ţin de caractere native (dimensiunile longitudinale ale corpului, viteza, îndemânarea), exigenţa

selecţionerului trebuie să fie maximă. De asemenea, o atenţie deosebită trebuie acordată şi calităţilor psihice ale celui observat.

Conform opiniilor profesorului Viorel Cojocaru, selecţia urmăreşte stabilirea cât mai obiectivă a următoarelor date:

- potenţialul biofiziologic şi biometric al fiecărui copil;

- nivelul deprinderilor motrice, varietatea şi complexitatea acestora;

- nivelul deprinderilor tehnico-tactice;

- capacitatea intelectuală, receptivitatea şi constituţia psihică.

Aceste date exprimate prin cifre, alături de observaţiile pedagogice şi sociologice îndreptate spre cunoaşterea mediului socio-familial în care se dezvoltă copilul/juniorul, dorinţele şi tendinţele manifestate de fiecare, constituie tabloul de cunoaştere complexă, condiţia obligatorie conceperii şi dirijării unei munci de pregătire cât mai aproape de realităţile practice concrete (posibilităţile materialului uman).

Calităţile psihice pe care trebuie să le deţină copiii şi juniorii ce vor fi selecţionaţi, care pot pune în valoare calităţile motrice, tehnico-tactice şi morfo - funcţionale, sunt:

- voinţa manifestată prin perseverenţa şi dârzenia cu care se pregăteşte să ia parte la jocuri;

- capacitatea de analiză rapidă a situaţiilor ivite în joc, urmată de răspunsul cel mai potrivit din punct de vedere tehnico-tactic;

- încrederea în forţele proprii şi în cele ale coechipierilor;

- echilibrul afectiv.

Criterii de selecţie

1. Starea de sănătate şi tipul constituţional:

se stabilesc posibilităţile: morfologice de adaptare la efort; funcţionale de adaptare la efort;

se va ţine cont de raportul înălţime-greutate; suplimentar se vor reţine şi copiii cu o talie mai mare (cativa), chiar

dacă nu au o îndemânare deosebită.

2. Motricitate generală şi specifică:

numai în baza unei îndemânări generale bune şi foarte bune putem dezvolta mai târziu deprinderi specifice;

experienţa motrică, varietatea acesteia, la o vârstă cât mai fragedă, stau la baza selecţiei timpurii;

scoaterea în evidenţă a motricităţii se poate realiza prin: desfăşurarea unor jocuri dinamice; prin jocul de fotbal: uşurinţa în manevrarea mingii; deplasarea în teren. 3. Capacitatea de însuşire a deprinderilor:

receptivitatea capătă o importanţă deosebită; urmărim rapiditatea de învăţare şi consolidare a unui element, procedeu,

înlănţuire de procedee. 4. Tipul psihologic:

Reliefează caracterul de concurs al viitorilor fotbalişti concluzionat prin:* iniţiativă;

* perseverenţă; = în antrenament şi jocuri

* dârzenie şi curaj

La selecţie este important de urmărit:

simţul de răspundere; aprecierea justă a unor situaţii de joc; personalitate în rezolvarea situaţiilor de joc.

Fazele selecţiei de copii şi juniori

După prof. dr. Ioan Drăgan acestea sunt în număr de trei:

I. Selecţia primarăII. Selecţia secundarăIII. Selecţia finală – junior – senior – marea performanţă

I. Selecţia primară

Aceasta este dominată de:

a) starea de sănătate;b) gradul de dezvoltare fizică.

a) Starea de sănătate:

* răspuns precis – aptitudinea sau inaptitudinea – pentru marea performanţă;

* trebuie reţinuţi copiii perfect sănătoşi, fără sechele, antecedente patologice.

b) Dezvoltarea fizică:

* nu vor fi selecţionaţi copii cu deficienţe fizice pronunţate (scolioze, lordoze, picior plat);

* nu e bine să facem supoziţii privind dezvoltarea fizică decât după pubertate, deoarece nu putem anticipa modificările acestei perioade.

c) Anamneza

date de antecedente ereditare: starea de sănătate a părinţilor; talia, greutatea; au practicat sport de performanţă? Dezvoltarea psihomotrică a copilului de la naşterea până la data selecţiei:

gradul de inteligenţă; motivaţia pentru fotbal; situaţia la învăţătură; motricitatea factorii de mediu social.

Fazele selecţiei în etapa primară cuprind:

1. DEPISTARE, prin:

lecţii de educaţie fizică, campionat inter-clase, campionatul şcolilor generale, miuţa din cartiere;

cupe organizate în vacanţe; discuţii cu profesorii de educaţie fizică.

2. VERIFICARE, efectuată la Cluburile Sportive Şcolare, licee sportive, centre de fotbal, cluburi privatizate, prin:

convocare; organizarea controlului medical; gruparea pe echipe; probe de control.

3. ÎNCADRAREA COPIILOR ÎN ACTIVITATEA SECŢIILOR, prin:

selecţionarea sportivilor în echipe; urmărirea altor copii sau a celor care nu au fost reţinuţi; elaborarea planului de pregătire (6 luni – 1 an); înlocuirea celor care nu corespund.

În această etapă nu trebuie să uitam de CRITERIILE MEDICO-BIOLOGICE de mare eficienţă în selecţia la copii.

1. Sportivul nu poate depăşi cadrul stabilit prin ereditare;

2. Trebuie căutaţi copii cu potenţial genetic de nota 10, care poate fi perturbat doar de factorii de mediu.

3. Exigenţa mai mare la fotbal, unde selecţia e limitată de factorii ereditari stabili (viteza + îndemânarea) şi chiar talie.

4. Actul deciziei e determinat în selecţie, deoarece implică cheltuieli în timp şi antrenăm GREŞELI.

5. Studierea vârstei biologice pe trei criterii: osos; endocrin; vârsta somatică.

Selecţia sportivilor este impusă atât de motive BIOLOGICE, cât şi de factori ce ţin de sportivi, deoarece:

- posibilităţile organismului sunt limitate datorită inter-relaţiilor dintre factorii ereditari şi ai mediului.

În decursul anilor părerile au fost diverse:

- omul e supus predispoziţiilor ereditare;

- omul se transformă numai datorită factorilor de mediu.

În realitate, aceşti doi factori se reprezintă astfel:

EREDITATEA: - aduce o anumită formă de reacţii la condiţiile mediului;

- stabileşte limita în care corpul omului (exemplu înalţimea = 160–180).

MEDIUL: - influenţează organismul, determinând ca el să-şi exprime parţial sau total potenţialul genetic.

Primordiali sunt factorii ereditari, dar în corelaţie cu ceilalţi.

Posibilităţile de influenţare a factorilor ereditari prin factorii de mediu e diferită. Astfel, factorii ereditari pot fi: stabili sau labili.

Factorii ereditari stabili:

* se modifică puţin sub influenţa mediului;

* omul îi poate modifica puţin (ex. înălţimea).

Factorii ereditari labili:

* se modifică mult sub influenţa factorilor de mediu;

* omul îi poate modifica după dorinţă.

Criteriile medico-sportive necesare selecţiei se pot modifica puţin.

Factori labili: dimensiunile circulare ale corpului şi dizarminiile şi nepotrivirile cu modelul dintre lungime, grosime sau dimensiunile segmentelor; caracteristicile fizice de forţă şi rezistenţă generală.

Sportivul nu poate depăşi cadrul stabilit de ereditate.

* Trebuie căutaţi subiecţi cu un potenţial genetic de nota 10;

* Exigenţa de selecţie să fie diferită în funcţie de cerinţele fiecărui sport (exemplu fotbalul).

Spre exemplu, la sportivii la care performanţa este limitată de factorii ereditari stabili trebuie ca exigenţa să fie mai mare, exigenţa poate fi mai mică în cazul în care performanţa e generată de factorii ereditari labili (forţa, rezistenţa).

Responsabilitatea actului de selecţie

Selecţia este un verdict (dau sau nu) dat sportivului şi care implică cheltuieli. Ea se face în perioada de creştere, când se prezice (este o mare decizie). Selecţia este făcută în etape, fiind un proces complex.

Selecţia necesită două aspecte:

1. cunoaşterea cerinţelor performanţei fiecărui sport (ex. fotbalul);2. evoluţia substratului morfo-funcţional care condiţionează aceşti factori

în organismul uman. Se urmăreşte stadiul obţinut în fiecare an de vârstă, pe înălţime, greutate, frecvenţă cardiacă, capacitatea vitală. Aceste valori medii sunt numite NORMALE.

În mod normal copilul diferă de cifrele normale, ceea ce explică greşelile care se fac la selecţie. Diferenţele între vârsta cronologică şi stadiul la care a ajuns să se dezvolte individul reprezintă VÂRSTA BIOLOGICĂ, care trebuie studiată în funcţie de: criteriul osos (vârsta osoasă); criteriul endocrin; vârsta somatică.

La stabilirea acestor criterii este utilizată aceeaşi metodologie.

Pentru stabilirea vârstei biologice sunt necesare:

- data de referinţă cuprinzând media dintr-un număr mare de cazuri a aspectelor osoase, endocrine, somatice, pentru fiecare an de vârstă cronologică;

- examinarea subiecţilor şi stabilirea stadiului osos, endocrin şi somatic atinse;

- căutarea în tabelele de referinţă biologică la care se găseşte stadiul subiectului, care reprezintă VÂRSTA BIOLOGICĂ a subiectului.

VÂRSTA BIOLOGICĂ reprezintă vârsta cronologică la care se întâlneşte în mod normal stadiul biologic, constatat la individul examinat.

1. CRITERIUL ENDOCRIN:

se foloseşte de stadiul endocrin atins de subiect; se caută în tabele de către doctor; e un criteriu imprecis, presupunând în plus colaborarea cu un medic de

specialitate. 2. CRITERIUL OSOS:

se bazează pe faptul că punctele de osificare apar la vârste diferite în oasele scheletului;

există şi aici tabele pentru fiecare categorie; în practică se foloseşte radiografia mâinii stângi (în articulaţia pumnului

există un mare număr de oase care se osifică la vârste diferite). Acest criteriu prezintă unele dezavantaje, întrucât necesită instalaţii şi cadre de specialitate.

Avantajele lui se referă la precizia mare şi la posibilitatea de apreciere ulterioară a procesului de creştere (se poate aprecia starea cartilajelor de creştere – când sunt dispărute).

3. CRITERIUL SOMATIC

Pe baza măsurătorilor asupra corpului se stabileşte vârsta biologică.

Principalul criteriu e îndemânarea, care face parte din dimensiunea pregătirii, fiind puţin modificabilă.

Criteriul somatic este accesibil (fiind răspândit). Ca dezavantaje enumerăm: este mai puţin precis decât criteriul osos şi nu dă relaţii despre procesul creşterii.

Putem aprecia vârsta la care înălţimea corporală trebuie să se apropie de valorile finale astfel:

B – 14 ani – înălţimea reprezintă 90 % din înălţimea adultului;

F – 12 ani – înălţimea reprezintă 90 % din înălţimea adultului.

Studierea vitezei de creştere

Dacă de la an la an copilul creşte mai mult, înseamnă că procesul de creştere se poate desfăşura în continuare. Dacă se observă o încetinire a creşterii, rezultă că perspectiva este mai mică.

Astfel, un băiat de 14 ani are 170 cm înălţime, iar la 20 ani are 188–190 cm înălţime. Dacă la 13–14 ani creşte în ritm cu valorile normale, acest lucru nu va fi deosebit chiar dacă înainte a crescut .

Vârsta primei selecţii Criterii:

- cunoaşterea factorilor limitatori în sportul respectiv;

- vârsta când se poate prevedea stadiul final al acestor factori;

- nu există o singură vârstă a primei selecţii valabilă pentru toate sporturile.

Factorii limitatori care impun grupe de selecţie

1. Factori somatici:

dimensiunile longitudinale (factorii imitatori) sunt condiţionate de factorii ereditari stabili; înălţimea corpului are implicaţii în obţinerea performanţelor în numeroase discipline. Vârsta la care putem face selecţia este influenţată de factorii somatici.

Astfel, băieţii de 14 ani si fetele de 12 ani pot fi selectionaţi pentru marea performanţă. De asemenea, băieţii de 17 ani şi fetele de 14 ani se consideră că au înălţimea ca cea a adultului.

2. Calităţile fizice:

„Îndemânarea este calitatea de a da rapid răspuns motric adecvat în orice situaţie şi orice mediu, cu consum minim de energie fizică şi nervoasă”.

Substratul biologic al îndemânării este în cortex, care elaborează modelul mişcării şi care, prin aria motrică din scoarţă, trimite comenzile de efectuare a mişcării.

„Supleţea este o calitate a îndemânării în care există o bună coordonare a contracţiilor şi o mobilitate mare în toate articulaţiile.”

Aria motrică se maturizează foarte repede la 12 ani, având schema identică cu cea a adultului.

Analizarea kinestezică, ca structură şi reacţie, duce la concluzia că subiectul e maturizat la 14 ani, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete.

În FOOTBALL ASSOCIATION, sportivul este apreciat în selecţie astfel: să fie interesat; să aibă entuziasm şi dorinţa de a fi neînvins.

Elementele marii performanţe sunt: tehnica corectă; sănătatea; concentrarea mentală; decizia şi judecata; acţiunea.

II. Selecţia secundară

Selecţia secundară reprezintă momentul adevăratei selecţii sportive faţă de adolescentul ieşit din furtuna pubertăţii (14–15 ani), cu un grad de instruire.

Selecţia secundară presupune aprecierea dinamică a unor organisme deja adaptate cerinţelor fotbalului, după următorii parametri: morfologici;funcţionali; neuropsihici.

La jucătorii de câmp:

1. Talie medie spre înaltă, cu greutate corespunzătoare;2. Forţa lombară mare (180–200 % faţă de greutate);3. Capacitate vitala bună (50–55 cm/aer/kg corp);4. Capacitate maxima aerobă bună;5. Atenţie distributivă şi stabilitatea atenţiei (test PRAGA);6. Inteligenţa concretă;7. Reactivitate bună şi foarte bună;8. Acuitate cromatică normala;9. Coordonarea vizual-metrică;

La portari apar caracteristici aparte: talie înaltă; anvergura mare; circumferinţa mare a palmelor; detenta mare; reactivitate bună, reflexe vii; stabilitate a atenţiei; inteligenţă concretă; atenţie concentrată.

La toate cele semnalate trebuie adăugat progresul realizat sub aspecte fotbalistice de apreciere TEHNIC + TACTIC, la care inteligenţa de joc nu ramâne pe ultimul loc.

Helmuth Schöen recomandă urmatoarele CRITERII PRACTICE DE SELECŢIE:

1. În momentul când are mingea este capabil să aplice tehnica sa în cadrul luptei cu adversarul?

2. Când coechipierii se află în posesia mingii: Se demarcă şi anticipează faza de joc chiar dacă nu este în apropierea

sa? Urmăreşte jocul pe întreaga suprafaţă a terenului?3. Când mingea este în posesia adversarului direct:

Dă dovada de voinţă şi îndemanare de a-l deposeda prin lupta om la om?

4. Când mingea este în posesia echipei adverse:

Ştie să apere zona ameninţată? Observă simultan mingea şi mişcarea adversarului?

5. Integrarea sa în cerinţele comportării echipei: Cum rezolvă sarcinile ce-i revin în cadrul echipei? Satisface cerinţele unui joc constructiv şi ofensiv?

III. SELECŢIA FINALĂ junior mare – senior

În comparaţie cu cea primară sau secundară în care principalele criterii se refereau la starea de sănătate, dezvoltarea morfologică şi calităţile funcţionale cu mare pondere ereditară (viteză, explozie, detentă, coordonare), selecţia finală reclamă o alta orientare a acestor criterii.

Acum, eşantionul din care se face alegerea este format din jucători consacraţi, cei mai valoroşi din ţară, cu mare experienţă competiţională, privind calităţile neuropsihice, cele care pot asigura unui jucător de valoare din punct de vedere fizic, tehnic şi tactic, aspiraţia către marea performanţă de nivel european mondial.

În această situaţie primează calităţile neuro-psihice, cele care pot asigura unui jucător valoarea din punct de vedere fizic, tehnic, tactic, şi aspiraţia către marea performanţă. Acest stadiu de selecţie se caracterizează prin: starea de sănătate foarte bună; creşterea numărului de antrenamente individuali-zate pe săptămână; creşterea numărului de jocuri oficiale (juniori A, B, tineret speranţe) pe an competiţional; solicitarea crescută la efort psihic şi fizic; consolidarea tuturor cunoştinţelor şi deprinderilor pe componentele antrenamentului, cu accent pe latura psihologică a acestora. În această perioadă, atât dezvoltarea intelectuală, cât şi cea afectivă, motivaţia şi interesele se întrepătrund în originalitatea personalităţii adolescentului. Pe plan intelectual, adolescentul a atins un bun nivel al cunoaşterii realităţii, funcţiile de percepţie şi prelucrare a informaţiei fiind bine dezvoltate şi sprijinindu-se atât pe o bună capacitate de mobilizare a atenţiei, pe o bună rezistenţă la eforturile intelectuale, cât şi prin prezenţa unor interese cognitive. Gândirea care a dobândit nivelul abstractizării este critică, înclinată spre problematizare. Formarea conştiinţei de sine este un proces îndelungat, care începe cu schiţarea schemei corporale, din prima copilărie şi se încheie, în adolescenţă, când cuprinde, atât raportarea individului la sine, cât şi a acestuia la ceilalţi, nu

numai într-un anumit moment, într-o ipostază izolată, ci în dinamica vieţii şcolare, sportive şi sociale. Comparaţia cu alţii, aprecierile, analizele critice, mai ales, ale acţiunilor şi rezultatul lor, conduc la formarea unei imagini de sine, pe care însuşi adolescentul urmăreşte să o transforme după un model ales de el. Adolescentului îi place să fie lăudat, apreciat, remarcat, el acordă atenţie înfăţişării exterioare şi de cele mai multe ori conştiinţa de sine, amorul propriu, îl fac să se contempleze şi să se supraevalueze. Prezentăm în continuare o psihogramă a jucătorului de fotbal în devenire: 1. APTITUDINI PSIHOMOTRICE: coordonarea generală; coordonarea vizual-motrică; reactivitate (timpul de reacţie la stimuli în situaţii simple şi complexe); memorie; procese perceptive şi de reprezentare spaţială; spirit de observaţie; capacitatea de înţelegere, limbaj; găndire logică, tehnico-tactică, capacitate imaginativă.

2. CERINŢE PENTRU SFERA EMOŢIONALĂ: rezistenţa la STRES; rezistenţa la tensiunea emoţională, stabilitate psihică; capacitate de autocontrol, echilibru comportamental; posibilitatea de a evita uzura prin supramotivare; posibilitatea de răspuns adaptiv în situaţii conflictuale;receptivitate faţă de sarcini sau instrucţiuni; perseverenţa în acţiune, combativitate.

3. NIVEL DE CUNOŞTINŢE: de cultură generală; de specialitate; specifice de soluţionare a sarcinilor de echipă.

2. Aptitudini motrice şi psihomotrice:

2.1. Aptitudini motrice: viteza; forţa; rezistenţa.

2.2. Aptitudini psihomotrice: coordonarea (îndemâ-narea); echilibrul; kinestezia; percepţiile spaţio - temporale; lateralitatea.

3. Aptitudini reglatorii adaptive:

3.1. Cognitive: atenţia; percepţiile specializate; memoria; imaginaţia; creativitatea.

3.2. Afective: echilibru afectiv; stăpânire afectivă; refacere după succes, eşec, accident; rezistenţă la stress.

3.3. Volitive: energia; dârzenia; perseverenţa; rezistenţa la oboseală şi durere.

3.4. Atitudinale şi temperamentale: motivaţia de victorie; interes pentru fotbal; răspundere; disciplină; spirit critic şi autocritic; temperament vioi – puternic - echilibrat; caracter deschis.

3.5. Sociale: colaborare; capacitate de comunicare; capacitate de autoapreciere.

În cadrul selecţiei în fotbal, practic se aplică două concepte şi metode bine diferenţiate: abordarea indirectă şi cea directă. Prima înseamnă că, tânărul ajunge la acest sport care îl interesează printr-o fază suplimentară, în timp ce prin abordarea directă trebuie să se înţeleagă iniţierea imediată în fotbal.

De asemenea, selecţia în fotbal are un caracter permanent. Forma cea mai eficientă de selecţie iniţială (screening) este un sistem de competiţii care să

includă toate nivelurile, de la competiţii locale, la întâlnirile naţionale (Campionatele şcolare), înmagazinând în mod adecvat toate datele (R. Manno, 1996).

Potrivit cunoştinţelor actuale, ştiinţa fotbalului consideră ca importante o serie de calităţi care pot fi considerate drept componente ce conduc la succes. Acestea sunt: viteza de alergare 30 m, 60 m; rezistenţa (timp sau distanţă); coordonare motrică; capacitate de joc; multilateralitate; date antropometrice. Astfel, fişa individuală a viitorului performer în fotbal, trebuie să conţină următoarele:

Fişa individuală a viitorului performer în fotbal

Compoziţia în fibre a muşchiului

Timp de avansare reflex

Forţa musculară maximă

Capacitate maximă de rezistenţă aerobă

Detenta

Alergare de rezistenţă

Consum maxim de oxigen

Capaciate de rezistenţă aerobă

Capacitate de rezistenţă anaerobă

Circumferinţa antebraţului (contractat)

Mobilitatea articulaţiei scapulo-humerală

Statura

Consum maxim de oxigen

Greutate corporală

Înălţimea din aşezat

Timp de reacţie

Alergare 60 m

Mobilitatea coloanei vertebrale

Capacitate maxomă anaerobă

Alergare 30 m

Lăţimea umerilor

Viteza învăţării motrice

Un rol activ deosebit în îndrumarea copiilor spre practicarea fotbalului, îl joacă părinţii, profesorii şi antrenorii. De asemenea, F.R.F., precum şi cluburile sportive concep şi organizează procesul de identificare a talentelor, definind calităţile/capacităţile sportive specifice care trebuie testate şi de a stabili standardele /normele pentru fiecare test.

În tabelul următor putem observa un ghid orientativ pentru stabilirea sectoarelor care trebuie testate în fotbal.

Importanţa sectoarelor recomandate în vederea testării are un caracter diferit în funcţie de categoria de vârstă. Următoarele observaţii sunt de factură foarte generală, dar totuşi importante:

Măsurătorile antropometrice: Statura şi greutatea nu reprezintă un factor cheie în perioadele prepubertară; vă propun un model pentru testarea deprinderilor fundamentale în fotbal.

Model propus spre utilizare în testarea deprinderilor

fundamentale în fotbalNr.

Crt.

Calităţi testate

Grupe de vârstă / performanţă

6-8

8–10

10-13

14-15

16-18

19-22

1. Date antropometrice

- greutate

- înălţime

2. Calităţi motrice

- viteză

- putere

- flexibilitate

- rezistenţă

- coordonare

3. Deprinderi:

- tehnice

- tactice

4. Pasiunea pt joc

5. Calităţi psihologice

- concentrare

- motivaţie

- combativitate

- autodepăşire

- altele

6. Evaluare medic

7. Altele

Păstrarea datelor înregistrate la măsurarea înălţimii şi greutăţii sportivilor, chiar de la o vârstă mică, va arăta procentajul/rata de creştere, în special în timpul puseurilor de creştere.

Capacităţi fizice: În faza timpurie a testării, vârsta 6-10 ani, calităţi/capacităţi sportive, ca viteza, mobilitatea sunt mai importante decât deprinderile tehnico-tactice. O bună coordonare poate reprezenta o calitate esenţială pentru dobândirea deprinderii: cu cât copilul posedă o coordonare mai bună, cu atât mai mare este probabilitatea de a dobândi deprinderi fine, chiar perfecte. Mobilitatea/flexibilitatea se antrenează cel mai bine în primii ani de pregătire şi se întreţine începând din perioada postpubertară. În schimb, o

dezvoltare mult mai bună a forţei şi a rezistenţei se realizează în perioada postpubertară, culminând în ultima parte a adolescenţei.

Deprinderile trebuie testate permanent, ilustrând însă şi progresele tehnice şi tactice. Forma şi acurateţea deprinderilor trebuie testate întotdeauna cu consecvenţă.

Pasiunea pentru joc: plăcerea de joc, entuziasmul, satisfacţia de a practica sportul respectiv, reprezintă calităţi evidente ale celui implicat într-un sport. Cu toate acestea, cum pasiunea pentru joc nu poate fi testată obiectiv, nefiind un element măsurabil concret, persoana cea mai potrivită să facă o evaluare în această privinţă, este chiar antrenorul. Se va acorda un punctaj de la 1 la 5 fiecărui sportiv, 1 fiind valoarea cea mai bună.

Testele psihologice, cum sunt concentrarea la antrenamente şi meciuri, sunt deosebit de importante. Cei care nu se pot concentra pe o perioadă mai lungă de timp, nu îşi pot ameliora deprinderile decât mai lent sau, uneori, nu mai participă la meci („ies” din meci), au devin participanţi inactivi. Combativitatea, denumită adesea putere de luptă, reprezintă o calitate superioară atât pentru jucătorii ofensivi, cât şi pentru cei defensivi, fiind apreciată de-a lungul întregii cariere sportive a unui jucător. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capacitatea de a face faţă stresului la antrenamente, înaintea şi în timpul meciurilor. Dacă aceste calităţi sunt dublate de viteză, forţă şi rezistenţă, antrenorul „a pus mâna” pe un jucător ideal.

Controlul medical şi evaluarea stării de sănătate a sportivului trebuie să fie făcute de medic, pentru a avea siguranţa că toţi jucătorii sunt indivizi sănătoşi. Orice probleme anatomice şi fiziologice trebuie depistate de timpuriu, medicul fiind cel care trebuie să decidă asupra modalităţii de remediere a acestora.

Fotbalul este un joc de echipă deosebit de complex, calităţile şi talentul fiind esenţiale pentru succesul unui jucător. În acest sens, tabelul următor ilustrează diferitele calităţi necesare în fotbal. Încă o dată, pentru a-i ajuta pe cei care se ocupă de identificarea talentelor, se recomandă folosirea grilelor de

evaluare, cu punctaje care se acordă pentru fiecare calitate şi care evidenţiază importanţa lor pentru jucătorul de succes.

Astfel, cele 11 calităţi enumerate în acest tabel pot fi puse oricând în discuţie şi fiecare antrenor poate să vină cu propriile lui contra-exemple. Dacă se observă fiecare din calităţile enumerate, există tentaţia de a acorda un singur punct pentru fiecare. Pentru realizarea punctajului corespunzător fiecărei calităţi, trebuie să se stabilească cât de determinant este rolul acesteia în performanţa finală existentă în fotbal. De exemplu, statura este departe de a constitui un factor determinant în fotbal, dar ea este de netăgăduit în baschet sau volei. Să fie oare ideal ca toţi jucătorii de fotbal să fie înalţi, puternici, rapizi, cu o bună coordonare şi o bună rezistenţă aerobă şi anaerobă ? Cu siguranţă ! Dar dacă ne uităm la cei mai buni jucători din lume sau din propria ţară, putem observa că mulţi jucători excelenţi au numai 1,70 m, uneori fiind chiar mai scunzi.

Calităţile necesare în practicarea fotbalului

Nr. crt.

CALITĂŢI

1.

Înălţime

2.

Greutate

3.

Agilitate / rapiditate

4.

Viteză / timp de reacţie

5.

Putere: picior; braţ

6.

Putere anaerobă

7.

Anduranţă aerobă

8.

Coordonare

9.

Concentrare / durata atenţiei

10.

Autocontrol / disciplină

11.

Combativitate

Greutatea jucătorului este esenţială pentru poziţia postului de fundaş lateral în fotbal. De asemenea, timpul de reacţie, viteza/rapiditatea şi forţa sunt determinante pentru orice jucător.

O importanţă foarte mare o prezintă şi rezistenţa anaerobă, iar în ceea ce priveşte rezistenţa aerobă, aceasta trebuie să fie antrenată corespunzător, deoarece importanţa ei nu se înregistrează numai în timpul meciului, ci şi în procesul de refacere între unităţile de antrenament şi după meciuri.

Cu cât rezistenţa aerobă este mai mare, cu atât mai rapidă va fi refacerea în urma oboselii generate de antrenament şi meciuri.

Referitor la celelalte calităţi/capacităţi enumerate, coordonarea trebuie considerată o cerinţă prealabilă pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor. Un fotbalist cu un nivel înalt al coordonării va fi întotdeauna un jucător de înaltă măiestrie sportivă. O singură observaţie însă, referitoare la combativitate. Acesta trebuie să fie privită ca însemnând putere de voinţă, agresivitate în meci, putere de luptă, în special în condiţii de mare oboseală. Jucătorul cu un punctaj de 1 la combativitate, nu va renunţa niciodată să lupte pentru victorie, punând permanent în dificultate adversarul, atât în atac, cât şi în apărare. Este jucătorul cel mai activ şi mai energic. Este o adevărată binecuvântare pentru un antrenor să aibă o echipă alcătuită din astfel de jucători. Şi totuşi, combativitatea este, în mare măsură o calitate moştenită. Poate fi ea oare ameliorată? Cu siguranţă ! Prin dezvoltarea puterii anaerobe şi, mai ales, a celei aerobe. Cu cât capacitatea de rezistenţă este mai mare, cu atât mai uşor este pus în dificultate adversarul pe teren. Atenţie la antrenamentul aerob specific !

În concluzie, identificarea talentelor se referă la procesul de depistare a celor mai înzestraţi tineri sportivi care, pentru obţinerea celor mai bune rezultate viitoare, trebuie să fie supuşi unui antrenament pe termen lung, progresiv şi bine organizat. Un mod diferit de acţiune înseamnă a face loc hazardului în abordarea antrenamentului, adesea cu consecinţe, preferabil, de evitat.

Selecţia copiilor

Definiţie:

Selecţia copiilor reprezintă preocuparea sistematică a antrenorilor desfăşurată în vederea depistării sportivilor cu aptitudini corespunzătoare pentru practicarea fotbalului sau în vederea celor mai indicaţi sportivi pentru a participa la competiţiile prevăzute în calendarul competiţional.

Cluburile, asociaţiile, federaţiile (în general cei care finanţează sportul de performanţă) nu sunt dispuse să cheltuiască fonduri şi timp pentru sportivii a căror şansă să devină performeri, este minimă.

Care antrenor ar fi dispus să-şi consume timpul şi energia cu sportivii netalentaţi, al căror progres este anticipat ca necorespunzător ?

Evident, nici investitorul şi nici antrenorul nu sunt dispuşi la o acţiune fără sorţi de izbândă. Pentru a evita o muncă şi o investiţie care nu vor aduce rezultate, se impune un proces de selecţie foarte riguros desfăşurat.

Pentru ca procesul de selecţie să beneficieze de şanse de reuşită este necesar ca, pe de o parte, antrenorii să cunoască în amănunt calităţile specifice practicării fotbalului de performanţă, iar pe de altă parte, cei supuşi selecţiei să posede acele calităţi la un nivel cât mai ridicat, cunoscut fiind faptul că unele dintre aceste calităţi sunt perfectibile prin antrenament, iar altele mai puţin.

În acest sens, ori de câte ori este vorba despre calităţile ce ţin de caractere native (dimensiunile longitudinale ale corpului, viteza, îndemânarea), exigenţa selecţionerului trebuie să fie maximă. De asemenea, o atenţie deosebită trebuie acordată şi calităţilor psihice ale celui observat.

Conform opiniilor profesorului Viorel Cojocaru, selecţia urmăreşte stabilirea cât mai obiectivă a următoarelor date:

- potenţialul biofiziologic şi biometric al fiecărui copil;

- nivelul deprinderilor motrice, varietatea şi complexitatea acestora;

- nivelul deprinderilor tehnico-tactice;

- capacitatea intelectuală, receptivitatea şi constituţia psihică.

Aceste date exprimate prin cifre, alături de observaţiile pedagogice şi sociologice îndreptate spre cunoaşterea mediului socio-familial în care se dezvoltă copilul, dorinţele şi tendinţele manifestate de fiecare, constituie tabloul de cunoaştere complexă, condiţia obligatorie conceperii şi dirijării unei munci de pregătire cât mai aproape de realităţile practice concrete (posibilităţile materialului uman). Calităţile psihice pe care trebuie să le deţină copiii ce vor fi selecţionaţi, care pot pune în valoare calităţile motrice, tehnico-tactice şi morfo - funcţionale, sunt:

- voinţa manifestată prin perseverenţa şi dârzenia cu care se pregăteşte să ia parte la jocuri;

- capacitatea de analiză rapidă a situaţiilor ivite în joc, urmată de răspunsul cel mai potrivit din punct de vedere tehnico-tactic;

- încrederea în forţele proprii şi în cele ale coechipierilor;

- echilibrul afectiv.

Selecţia primară

Aceasta este dominată de:

c) starea de sănătate;d) gradul de dezvoltare fizică.

a) Starea de sănătate:

* răspuns precis – aptitudinea sau inaptitudinea – pentru marea performanţă;

* trebuie reţinuţi copiii perfect sănătoşi, fără sechele, antecedente patologice.

Anamneza este foarte importantă oferindu-ne:

date de antecedente ereditare: starea de sănătate a părinţilor; talia, greutatea; au practicat sport de performanţă?

b) Dezvoltarea fizică:

* nu vor fi selecţionaţi copii cu deficienţe fizice pronunţate (scolioze, lordoze, picior plat, probleme de vedere sau auz);

* nu e bine să facem supoziţii privind dezvoltarea fizică decât după pubertate, deoarece nu putem anticipa modificările acestei perioade.

Dezvoltarea psihomotrică a copilului de la naşterea până la data selecţiei: gradul de inteligenţă; motivaţia pentru fotbal; situaţia la învăţătură; motricitatea factorii de mediu social.

Fazele selecţiei în etapa primară cuprind:

1. DEPISTARE, prin:

lecţii de educaţie fizică, campionat inter-clase, campionatul şcolilor generale, miuţa din cartiere;

cupe organizate în vacanţe; discuţii cu profesorii de educaţie fizică.

2. VERIFICARE, efectuată la Cluburile Sportive Şcolare, licee sportive, centre de fotbal, cluburi privatizate, prin:

convocare; organizarea controlului medical; gruparea pe echipe; probe de control.

3. ÎNCADRAREA COPIILOR ÎN ACTIVITATEA SECŢIILOR, prin:

selecţionarea sportivilor în echipe; urmărirea altor copii sau a celor care nu au fost reţinuţi; elaborarea planului de pregătire (6 luni – 1 an); înlocuirea celor care nu corespund.

În această etapă nu trebuie să uitam de CRITERIILE MEDICO-BIOLOGICE de mare eficienţă în selecţia la copii.

1. Sportivul nu poate depăşi cadrul stabilit prin ereditate;

2. Trebuie căutaţi copii cu potenţial genetic de nota 10, care poate fi perturbat doar de factorii de mediu.

3. Exigenţa mai mare la fotbal, unde selecţia e limitată de factorii ereditari stabili (viteza + îndemânarea) şi chiar talie.

4. Actul deciziei e determinat în selecţie, deoarece implică cheltuieli în timp şi antrenăm GREŞELI.

5. Studierea vârstei biologice pe trei criterii: osos; endocrin; vârsta somatică.

Selecţia sportivilor este impusă atât de motive BIOLOGICE, cât şi de factori ce ţin de sportivi, deoarece:

- posibilităţile organismului sunt limitate datorită inter-relaţiilor dintre factorii ereditari şi ai mediului.

În decursul anilor părerile au fost diverse:

- omul e supus predispoziţiilor ereditare;

- omul se transformă numai datorită factorilor de mediu.

În realitate, aceşti doi factori se reprezintă astfel:

EREDITATEA: - aduce o anumită formă de reacţii la condiţiile mediului;

- stabileşte limita în care corpul omului (exemplu înălţimea = 160–180 cm).

MEDIUL: - influenţează organismul, determinând ca el să-şi exprime parţial sau total potenţialul genetic.

Primordiali sunt factorii ereditari, dar în corelaţie cu ceilalţi.

Posibilităţile de influenţare a factorilor ereditari prin factorii de mediu e diferită. Astfel, factorii ereditari pot fi: stabili sau labili.

Factorii ereditari stabili:

* se modifică puţin sub influenţa mediului;

* omul îi poate modifica puţin (exemplu: înălţimea).

Factorii ereditari labili:

* se modifică mult sub influenţa factorilor de mediu;

* omul îi poate modifica după dorinţă.

Criteriile medico-sportive necesare selecţiei se pot modifica puţin.

Factori labili: dimensiunile circulare ale corpului şi dizarminiile şi nepotrivirile cu modelul dintre lungime, grosime sau dimensiunile segmentelor; caracteristicile fizice de forţă şi rezistenţă generală.

Sportivul nu poate depăşi cadrul stabilit de ereditate.

* Trebuie căutaţi subiecţi cu un potenţial genetic de nota 10;

* Exigenţa de selecţie să fie diferită în funcţie de cerinţele

fiecărui sport (exemplu fotbalul).

Spre exemplu, la sportivii la care performanţa este limitată de factorii ereditari stabili trebuie ca exigenţa să fie mai mare, exigenţa poate fi mai mică în cazul în care performanţa e generată de factorii ereditari labili (forţa, rezistenţa).

Responsabilitatea actului de selecţie Selecţia este un verdict (dau sau nu) dat sportivului şi care implică cheltuieli. Ea se face în perioada de creştere, când se prezice (este o mare decizie). Selecţia este făcută în etape, fiind un proces complex.

Selecţia necesită două aspecte:

3. cunoaşterea cerinţelor performanţei în fotbal;4. evoluţia substratului morfo-funcţional care condiţionează aceşti factori

în organismul uman. Se urmăreşte stadiul obţinut în fiecare an de vârstă, pe înălţime, greutate, frecvenţă cardiacă, capacitatea vitală. Aceste valori medii sunt numite NORMALE.

În mod normal copilul diferă de cifrele normale, ceea ce explică greşelile care se fac la selecţie. Diferenţele între vârsta cronologică şi stadiul la care a ajuns să se dezvolte individul reprezintă VÂRSTA BIOLOGICĂ, care trebuie studiată în funcţie de: criteriul osos (vârsta osoasă); criteriul endocrin; vârsta somatică.

La stabilirea acestor criterii este utilizată aceeaşi metodologie.

Pentru stabilirea vârstei biologice sunt necesare:

- data de referinţă cuprinzând media dintr-un număr mare de cazuri a aspectelor osoase, endocrine, somatice, pentru fiecare an de vârstă cronologică;

- examinarea subiecţilor şi stabilirea stadiului osos, endocrin şi somatic atinse;

- căutarea în tabelele de referinţă biologică la care se găseşte stadiul subiectului, care reprezintă VÂRSTA BIOLOGICĂ a subiectului.

VÂRSTA BIOLOGICĂ reprezintă vârsta cronologică la care se întâlneşte în mod normal stadiul biologic, constatat la individul examinat.

1. CRITERIUL ENDOCRIN:

se foloseşte de stadiul endocrin atins de subiect; se caută în tabele de către doctor; e un criteriu imprecis, presupunând în plus colaborarea cu un medic de

specialitate. 2. CRITERIUL OSOS:

se bazează pe faptul că punctele de osificare apar la vârste diferite în oasele scheletului;

există şi aici tabele pentru fiecare categorie; în practică se foloseşte radiografia mâinii stângi (în articulaţia pumnului

există un mare număr de oase care se osifică la vârste diferite). Acest criteriu prezintă unele dezavantaje, întrucât necesită instalaţii şi cadre de specialitate.

Avantajele lui se referă la precizia mare şi la posibilitatea de apreciere ulterioară a procesului de creştere (se poate aprecia starea cartilajelor de creştere – când sunt dispărute).

3. CRITERIUL SOMATIC

Pe baza măsurătorilor asupra corpului se stabileşte vârsta biologică.

Principalul criteriu e îndemânarea, care face parte din dimensiunea pregătirii, fiind puţin modificabilă.

Criteriul somatic este accesibil (fiind răspândit). Ca dezavantaje enumerăm: este mai puţin precis decât criteriul osos şi nu dă relaţii despre procesul creşterii.

Vârsta primei selecţii

Criterii:

- cunoaşterea factorilor limitatori în sportul respectiv;

- vârsta când se poate prevedea stadiul final al acestor factori; - nu există o singură vârstă a primei selecţii valabilă pentru toate sporturile.

Factorii limitatori care impun grupe de selecţie

1. Factori somatici: dimensiunile longitudinale (factorii imitatori) sunt condiţionate de

factorii ereditari stabili; înălţimea corpului are implicaţii în obţinerea performanţelor în numeroase discipline. Vârsta la care putem face selecţia este influenţată de factorii somatici.

2. Calităţile fizice:

„Îndemânarea este calitatea de a da rapid răspuns motric adecvat în orice situaţie şi orice mediu, cu consum minim de energie fizică şi nervoasă”.

Substratul biologic al îndemânării este în cortex, care elaborează modelul mişcării şi care, prin aria motrică din scoarţă, trimite comenzile de efectuare a mişcării.

„Supleţea este o calitate a îndemânării în care există o bună coordonare a contracţiilor şi o mobilitate mare în toate articulaţiile.”

În FOOTBALL ASSOCIATION, sportivul este apreciat în selecţie astfel: să fie interesat; să aibă entuziasm şi dorinţa de a fi neînvins.

Elementele marii performanţe sunt: tehnica corectă; sănătatea; concentrarea mentală; decizia şi judecata; acţiunea.

CRITERII DE SELECŢIE

1. Starea de sănătate şi tipul constituţional:

se stabilesc posibilităţile: morfologice de adaptare la efort; funcţionale de adaptare la efort;

se va ţine cont de raportul înălţime-greutate; suplimentar se vor reţine şi copiii cu o talie mai mare (cativa), chiar

dacă nu au o îndemânare deosebită. 2. Motricitate generală şi specifică:

numai în baza unei îndemânări generale bune şi foarte bune putem dezvolta mai târziu deprinderi specifice;

experienţa motrică, varietatea acesteia, la o vârstă cât mai fragedă, stau la baza selecţiei timpurii;

scoaterea în evidenţă a motricităţii se poate realiza prin: desfăşurarea unor jocuri dinamice; prin jocul de fotbal: uşurinţa în manevrarea mingii; deplasarea în teren. 3. Capacitatea de însuşire a deprinderilor:

receptivitatea capătă o importanţă deosebită;

urmărim rapiditatea de învăţare şi consolidare a unui element, procedeu, înlănţuire de procedee.

4. Tipul psihologic:

Reliefează caracterul de concurs al viitorilor fotbalişti concluzionat prin: iniţiativă; perseverenţă în antrenament şi jocuri; dârzenie şi curaj La selecţie este important de urmărit: simţul de răspundere; aprecierea justă a unor situaţii de joc; personalitate în rezolvarea situaţiilor de joc.

IDENTIFICAREA FACTORILOR EREDITARI ŞI INFLUENŢA LOR ÎN PROCESUL DE SELECŢIE ŞI PREGĂTIRE

AL COPIILOR

Participarea constantă la antrenamente este cea mai importantă condiţie externă pentru identificarea aptitudinilor sportive în fotbal. Ne punem întrebarea, ce sunt aptitudinile sportive ? Aptitudinile sportive în fotbal se referă la abilitatea unui tânăr jucător de a finaliza cu succes procesul de antrenament pentru copii, astfel încât să poată parcurge alte etape de antrenament în vederea atingerii de nivele superioare de performanţă. Simplificând, putem defini talentul fotbalistic drept o condiţie specială psiho-fizică şi drept o activitate care parcurge o anumită evoluţie, astfel încât depăşeşte media. În prezent, în fotbalul de înaltă performanţă se pune problema să depistăm talente, să-i atragem pe cei mai talentaţi tineri la o anumită vârstă, care printr-o prognoză judicioasă a dezvoltării biologice şi un proces de antrenament raţional, condus şi dirijat ştiinţific, tânărul de azi să ajungă performerul de mâine. Dar ce reprezintă în fond acest talent ? Este suficient oare acest talent pentru a construi un fotbalist profesionist ? Există azi în lumea specialiştilor din fotbal unele puncte de vedere cvasiunanime. Astfel, un prim punct de vedere, o opinie autorizată este cea care identifică talentul pentru fotbal cu un profil optim din punct de vedere morfologic şi funcţional, cu o psihomotricitate deosebită, ieşită din comun, pe un teren familial propice fotbalului din toate punctele de vedere, cu o motivaţie pentru fotbal ce merge până la “fanatism”. Răspunzând la cea de a doua întrebare, facem precizarea că numai acest talent, dotare de excepţie pe multiple planuri, nu este suficient pentru de deveni un mare profesionist.

În primul rând acest talent trebuie depistat dintr-o masă mare de tineri şi pregătit corespunzător pentru viaţă, pentru societate şi apoi pentru fotbal. Cui revine acest moment decisiv din viaţa fotbalistului ? În primul rând profesorului de educaţie fizică şi antrenorului şi nu în ultimul rând părinţilor, familiei. Profesorul de educaţie fizică are nobila misiune ca într-un cadru organizat să asigure pregătirea psihofizică a tinerilor şi să depisteze pe cei mai dotaţi, pe care să-i promoveze într-un centru de copii şi juniori. După această selecţie (depistare primară), copilul trebuie să efectueze un stagiu de pregătire psihomotrică multilaterală, de 1-2 ani, tot în şcoala unde învaţă sau la o şcoală unde sunt condiţii optime din punct de vedere tehnico-organizatoric, urmând ca după acest stagiu să înceapă instruirea sportivă propriu-zisă, deci să se aplice selecţia primară specifică fotbalului. Abia acum începe un proces de antrenament specializat, adecvat fotbalului, fără a neglija nici un moment că cel puţin până la pubertate această pregătire se face sau trebuie să se facă într-o armonie deplină cu pregătirea fizică multilaterală pentru formarea unui tânăr armonios dezvoltat, cu pregătirea şcolară şi de muncă pentru viaţă, pentru societate. Deci, talentul bine îndrumat de şcoală, familie, colectivul sportiv, cu un proces de antrenament optim, cu o sănătate perfectă şi o motivaţie de excepţie, iată factorii principali, nu toţi ai performanţei. Am putea sintetiza astfel cele două întrebări: numai talentul - înţeles în spiritul celor descrise de noi – fără al doilea element (pregătirea fotbalistică de excepţie în contextul unei pregătiri multilaterale – fizice şi spirituale) nu duce la înalta performanţă, după cum o pregătire optimă ştiinţifică fără talent, dotare biologică nu te poate duce pe culmile gloriei sportive, decât în mod execepţional, şi/sau conjunctural. De aceea, selecţia medico-biologică apare ca o componentă a performanţei, prin rolul ei în depistarea precoce a talentelor pentru celelalte componente ale selecţiei, criteriul biologic fiind deseori prioritar. Aceste criterii obiective de selecţie reprezintă rodul unor prelucrări statistice a numeroase date obiective, în centrul lor aflându-se “modelul biologic” al fotbalistului de elită de azi şi de mâine. Viaţa ne arată cu claritate că acest model biologic variază cel puţin de la un deceniu la altul, aşa cum variază şi metodica antrenamentului sau însăşi biologia fotbalistului. Astfel, în abordarea corectă, aplicativă a selecţiei trebuie să dăm dovadă de multă mobilitate, clarviziune şi în acelaşi timp prognoză riguroasă, cu atât mai mult cu cât însăşi datele ştiinţifice evoluează într-un ritm accelarat. Iată numai un exemplu ce aparţine cu siguranţă ultimilor ani. Se ştia mai de mult că în compoziţia fibrelor musculare la om există aşa-zisele fibre albe, “fast fibers”, fazice, rapide, al căror echipament enzimatic este favorabil eforturilor

explozive, de forţă-viteză şi fibre roşii, “slow fibers”, tonice, lente, al căror echipament enzimatic este favorabil eforturilor încete, mai puţin explozive, dar de mare durată, ceea ce a făcut ca aceste cunoştinţe să fie aplicate în selecţie mai ales pe baza considerentului că numărul acestor fibre este condiţionat genetic şi nu se pot modifica într-un sens sau altul. În ultimii ani, numeroşi oameni de ştiinţă au adus dovezi evidente – biopsii musculare la fotbalişti – prin care au dovedit că datorită unui anumit tip de antrenament este posibil ca un procent din aceste fibre, prezent la selecţie, să fie transformat în celălalt profil ca urmare a eficienţei procesului de antrenament la nivelul muscular scheletic. Aşa par a evolua şi conceptele privind numărul neuronilor şi regenerarea lor, regenerarea celulelor hepatice şi renale, etc. Se înţelege astfel că, selecţia dirijată în fotbal reprezintă un sistem complex ce se aplică atât copiilor cât şi tinerilor - după modelul selecţiei şcolare şi universitare – şi operând cu indicatori obiectivi (socio-economici, culturali, biologici, tehnico-pedagogici şi metodici) urmăreşte să evidenţieze acel potenţial complex care sub influenţa unui antrenament ştiinţific să conducă la marea performanţă în condiţiile neinterferării negative a creşterii, instruirii şcolare şi sanogenezei. Se înţelege din această încercare de definiţie dată selecţiei dirijate în fotbal, cât de responsabilă este această acţiune pentru profesorul – antrenor, pentru medic sau psiholog. În continuare vom încerca să detaliem principalii indicatori cu care se operează azi în selecţie. Factorul genetic îl putem evidenţia într-o oarecare măsură din anamneza medico-sportivă, care cuprinde atât antecedentele heredo-colaterale ale copilului sau tânărului supus selecţiei, cât şi ale părinţilor: configuraţia morfologică, nivelul cultural, educaţional, atitudinea faţă de sport, antecedentele sportive familiale, reprezintă posibilităţi curente accesibile în această selecţie. Evidenţierea cromatinei sexuale (corpuscului Barr) ne dă diagnosticul de sex din punct de vedere genetic. Iată o serie de factori ereditari, care reprezintă calităţile tinerilor fotbalişti ce se impun a fi monitorizate atent şi solicitate din timp prin antrenamente şi programe de dezvoltare specifice: fibra musculară; forţa musculară maximă; capacitatea maximă de rezistenţă aerobă; săritura în înălţime; alergarea de rezistenţă; volumul maxim de oxigen; capacitatea de rezistenţă aerobă; capacitatea de rezistenţă anaerobă; măsurarea antebraţului (contractat); mobilitatea scapulo-humerală; înălţimea; consumul maxim de oxigen; greutatea corporală; înălţimea trunchiului şezând; timpul de reacţie; alergarea pe distanţa de 60 m; mobilitatea coloanei vertebrale; capacitatea anaerobă maximă; alergarea pe distanţa de 30 m; lăţimea umerilor; viteza de învăţare a mişcărilor. Datorită corelaţiilor insuficiente, controlul evoluţiei în timp a parametrilor implicaţi este dificil în vederea formulării unei prognoze referitoare la evoluţie.

Astfel, în fotbal, spre deosebire de sporturile individuale, sportivii trebuie să aibă calităţi tehnice şi de coordonare, ca şi calităţi organico-musculare şi, mai ales, calităţi cognitive (tactică individuală şi de grup). Starea de sănătate reprezintă indicatorul cu cea mai mare stabilitate de-a lungul diverselor etape de selecţie, pe care le vom analiza în continuare. Toţi specialiştii sunt de acord că sloganul de bază trebuie să fie: “să alegem pe cei mai sănătoşi dintre sănătoşi”, iar indicatorul sănătate trebuie tratat cu maximă severitate, mai ales iniţial. Se înţelege în acest context că boli ale sistemului cardiovascular, anomalii congenitale, boli endocrine sau ale sistemului nervos cu tulburări de comportament, afecţiuni hepato-renale, boli de sânge, defecte ale organului vizual, etc., trebuie excluse apriori de le selecţia sportivă. În această direcţie sentimentalismul trebuie lăsat la o parte, iar copilul îndrumat către terapia prin sport şi eventual pe această cale ar putea ajunge la selecţia iniţială cândva, în mod cu totul excepţional, prin corectarea deficienţelor mai puţin grave. Criteriul morfologic, biotipul constituţional ar reprezenta un alt indicator cu care operează atât biologii, cât şi antrenorii în selecţie. Fără îndoială există azi biotipul morfologic favorabil probei respective, care merge chiar la detalii (circumferinţa plamară, anvergura, alonja, lungimea membrelor inferioare, dimensiunile plantare, etc.); câteva principii trebuie însă respectate şi dintre acestea semnalăm următoarele: prognoza creşterii osoase (prin metode radiologice), respectarea legilor de creştere a organismului, abţinerea de la scăderea forţată în greutate prin metode artificiale sau creşterea forţată în greutate, transformând un tânăr armonios dezvoltat în caz patologic (obezitate), etc. Biotipul morfologic mai înseamnă şi o constituţie favorabilă eforturilor de forţă (tip android, musculos) sau de rezistenţă (tipul mediu, subponderal, hipotrof din punct de vedere muscular), de viteză-forţă explozivă (longilini cu trenul inferior lung, cu musculatura efilată, etc.) sau din jocurile sportive (tipul atletic complet) şi altele. Nu trebuie să uităm că un proces de antrenament ştiinţific poate şi trebuie să ducă în câţiva ani de activitate sistematică la realizarea biotipului somatic; contrar putem aprecia nereuşita antrenamentului din punct de vedere bilogic. Indicatorii funcţionali ai capacităţii de efort psihofizic reflectă mai mult consecinţa procesului de antrenament decât rolul jucat de un factor obiectiv, condiţionat genetic în mare parte aşa cum se considera până nu de mult. De aceea operăm cu acest indicator în selecţie la nivel de înaltă performanţă pentru aprecierea gradului de antrenament şi a formei sportive. Vorbind de aceşti indicatori avem în vedere unuii indici funcţionali cardiovasculari, respiratori, neuropsihici, neuromusculari, endocrinome-tabolici, precum şi indicatorii capacităţii aerobe şi anaerobe de efort.

Indicatorii motricităţii (viteză, forţă, rezistenţă, mobilitate, etc.) aparţin antrenorului şi profesorului, medicul dublând aceşti indicatori cu baza fiziologică care este obiectivizată. De obicei antrenorul, folosind cronometrul, “ochiul”, metrul, efectuează o preselecţie, după care medicul o consolidează, confirmând-o prin aplicarea unei baterii complexe de teste. În căutarea talentelor, evaluarea unui jucător de fotbal se poate realiza prin intermediul următorilor parametri, conform opiniilor lui D’Ottavio: - abilităţi de joc: simţul tactic în posesia mingii şi fără minge; integrarea în colectiv; creativitatea; performanţa tehnică; performanţa globală în timpul meciului; performanţa globală în timpul turneului; capacitatea de a juca pe mai multe posturi; caracteristici psihologice. - rapiditate şi eficienţă: de anticipare; perceptivă; de prelucrare a informaţiilor; decizională; de mişcare şi acţiune; abilităţi tehnice şi tactice manifestate în contextele simple şi complexe; adaptare la situaţii neprevăzute. Pe de altă parte, subiecţii cu o vârstă biologică mai mare, mai mulţi ani de antrenament şi factori de activitate consolidaţi (antropometrici, fizici, tehnici, tactici) au un potenţial de dezvoltare mai redus în comparaţie cu subiecţii mai apropiaţi de media grupei de vârstă sau care manifestă o întârziere din punctul de vedere al anumitor caracteristici. Astfel, persoanele care ajung la o anumită vârstă biologică şi la un nivel mai avansat al tehnicii mai devreme, le rămâne o marjă mai mică de perfecţionare. Evoluţia acestora se încetineşte în timp, ajungându-se în unele cazuri până la compromiterea totală a performanţei. Deosebit de important este faptul că, posibilităţile de dezvoltare ale jucătorilor vor depinde de:

- raportul dintre vârsta biologică şi nivelul de pregătire; - valoarea parametrilor de performanţă. De asemenea, există posibilitatea ca anumite potenţiale talente să nu obţină rezultatele preconizate. Aceasta se poate datora apariţiei anumitor erori de interpretare a diverşilor indicatori folosiţi pentru evaluarea talentelor sau că indicatorii folosiţi nu au avut suficientă stabilitate în timp. O altă posibilitate este ca factorii psihologici, motivaţionali şi sociali să fi avut un impact negativ asupra parcursului tehnic al sportivului. Concluzia este că identificarea talentelor nu este o ştiinţă absolută. Parcursul pregătirii unui jucător de fotbal, din copilărie, până la maturitate, trebuie să însumeze cel puţin zece ani, în care tânărul jucător să primească stimuli şi informaţii, având la început o formă mai mult sau mai puţin generalizată, care să se specializeze treptat. Deci, există posibilitatea ca anumite aptitudini să se observe la vârsta de 7-8 ani.

„Promisiunile" se vor îndeplini mai uşor, dacă tabloul general al factorilor care definesc activitatea sportivă prezintă un potenţial semnificativ de perfecţionare. Astfel, în vederea promovării talentelor este important să se selecteze o metodă de prognoză adecvată. În acest sens, conform opiniilor lui D’Ottavio, dezvoltarea cronologică, biologică şi tehnică a viitoarelor talente din fotbal, presupune parcurgerea următoarelor etape: - etapa 6-12 ani: * activitate motrice polifuncţională; * activitate sportivă multivalentă; * antrenare generală a motricităţii. - etapa 12-16 ani: * orientare sportivă; * definirea aptitudinilor; * identificarea aptitudinilor; * manifestarea talentului; * selectarea talentului; * pe baza obiectivelor şi a unui model de referinţă, efectuarea analizei performanţei şi analizei parametrilor de performanţă. - etapa 16-18 ani: * promovarea talentului şi asigurarea unei pregătiri specifice în cluburi profesioniste; * stabilirea performanţei şi a factorilor de prognoză; * urmărirea evoluţiei talentelor; * stabilirea rezultatelor prevăzute şi a rezultatelor neprevăzute. Din punct de vedere didactic admitem că operăm această selecţie cel puţin la trei niveluri temporale. 1. Selecţia primară (iniţială) – corespunde primului contact al copilului cu antrenamentul din fotbal. Această selecţie are loc, de regulă, la 5-6 ani, deci vârsta preşcolară. 2. Selecţia secundară, pubertară are loc în jurul pubertăţii, localizată ca vârstă între 12-16 ani, ceea ce presupune un stagiu de antrenament de minim 4 ani. Dacă la selecţia primară se iau în considerare antecedentele familiale (părinţi, fraţi, surori), structura neuropsihică a copilului şi antecedentele patologice, starea de sănătate şi dezvoltarea fizică (să se încadreze în indicii de dezvoltare fizică ai copiilor la nivelul mediu şi să nu aibă deficienţe fizice mari de gradul I), motivaţia pentru fotbal, etc., la selecţia secundară, care reprezintă adevărata selecţie pentru fotbalul de performanţă, trebuie să luăm în considerare micromodelul biologic a cel puţin 4 ani de antrenament în fotbal cu amprentele respective şi, pe de altă parte, prognoza dezvoltării care să ne dea o oarecare

certitudine că micromodelul de azi, scăpat de pubertate, poate atinge “macromodelul biologic” de mâine. Acest micromodel are în vedere atât indicatorii morfologici, de structură, cât şi funcţionali şi de capacitate de efort, toţi factorii favorizanţi ai performanţei din proba respectivă. Dacă la acest nivel de selecţie, după cel puţin 4 ani de antrenament, nu s-a obţinut micromodelul biologic aşteptat (cel mai adesea pubertatea poate fi implicată în această nereuşită, eventual un antrenament inadecvat), se poate practica aşa-zisa “orientare medico-sportivă şi pedagogică” care valorifică aceşti 4 ani de antrenament şi influenţele naturale, pubertare, oferind premise de satisfacţie în fotbal, într-o probă a căror cerinţe bilogice în special sunt mai aproape de realităţile modelului. Mulţi copii talentaţi în fotbal se pierd datorită egoismului unor tehnicieni, care nu înţeleg că proprii lor elevi care au un stagiu în fotbal de cel puţin 4-6 ani, şi ajung la vârsta junioratului fără să fi realizat măcar categoria I de clasificare, au şanse relativ scăzute să obţină mai târziu performanţe mari în acelaşi sport (puţinele excepţii, extrem de rare, susţin acest punct de vedere) şi că neorientându-i în sporturi apropiate îi pierd de regu;ă pentru marea performanţă, lăsând în conştiinţa acestor copii deziluzii irecuperabile pentru tot restul vieţii. De aceea, considerăm ca extrem de important rolul medicului şi antrenorului la acest nivel de selecţie, unde trebuie să opereze în strânsă colaborare la selecţie şi orientare pentru a reduce la minim procentul nereuşitelor în fotbal. 3. Selecţia finală pentru marea performanţă reprezintă ultima etapă de selecţie în fotbal. Se poate afirma că la acest nivel de selecţie operează cu prioritate performanţa în fotbal, iar modelul biologic al campionatului pentru moment nu poate fi întotdeauna generalizat şi fixat ca obiectiv pentru cei care vin din urmă, grăbiţi întotdeauna să-l ajungă pe acesta şi de ce nu să-l întreacă. La acest nivel de selecţie, performanţa constituie unul din indicatorii de bază, dar nici indicatorii biologici nu pot fi uitaţi, ajungând din nou la entitatea selecţiei, care reprezintă un proces interdisciplinar. În condiţiile selecţiei pentru participarea la un campionat mondial sau continental, unde competiţia durează mai multe zile, se impune o aclimatizare la altitudine, la fus orar, sau la condiţiile climatice deosebite ori o rezistenţă psihofizică deosebită pentru competiţia care durează mai multe zile, indicatorii bilogici de selecţie devenind la fel de importanţi ca şi performanţa sportivă luată ca element individual. Astfel, indicatorii biologici care reflectă o bună robusteţe fizică (capacitate aerobă şi anaerobă) sau psihică (rezistenţă la stress, psihoreactivitate, menţinerea unui randament crescut în condiţii de stress, atenţie concentrată, etc.), la care includem nivelul stării de sănătate, devin hotărâtori în selecţionarea unui fotbalist pentru asemenea evenimente sportive.

Dintre doi fotbalişti cu rezultate foarte bune îl vom prefera, pentru concursurile de tip turneu, pe acela cu o sănătate optimă, cel cu unele sechele, chiar dacă are o performanţă uşor superioară faţă de colegul său, putând recidiva şi compromite competiţia. De asemenea, dintre doi fotbalişti sensibili egali pe planul performanţei îl vom alege, pentru competiţii cu miză, gen turnee, pe acela cu o capacitate biologică şi profil psihic mai bune, chiar dacă colegul are o performanţă ceva mai bună. Pe de altă parte, antrenorul preferă între doi fotbalişti cu performanţe apropiate, la competiţiile desfăşurate pe teren propriu sau în deplasare, pe cel mai robust psihic, fizic şi tehnic, chiar dacă celălalt este campionul. Analiza şi compararea rezultatelor pe plan intern cu cele obţinute în deplasare face ca antrenorul în colaborare cu medicul şi psihologul să acorde câştig de cauză la selecţie nu campionului, ci omului doi sau trei care are o “stare de start” mai bună şi obţine rezultate mai bune pe plan intern sau internaţional. În concluzie, selecţia reprezintă un proces continuu, un motor al performanţei, după cum forma sportivă reflectă apogeul momentului.

4.ETAPELE DEZVOLTARII JUCATORULUI PARTICULARITATI MORFO FUNCTIONALE PE GRUPE(6-10 ANI, 10-14 ANI , 15-19ANI)

Particularitati morfo-functionale 6-10 ani

- la vârsta de 6-10 ani, sistemul muscular al copiilor este într-o continuă dezvoltare; acesta ajunge spre 28 % din greutatea corporală;

- masa musculară se dezvoltă relativ lent, muşchii flexori sunt mai bine reprezentaţi decât extensorii, fapt ce trebuie avut în vedere de către antrenor care, prin exerciţii de fortificare a muşchilor antigravitaţionali, va preîntâmpina instalarea deficienţelor de ţinută sau căderea umerilor;

- tonusul muscular este mai scăzut şi permite efectuarea mai amplă a mişcărilor, dar este defavorabil mişcărilor fine şi precise;

- forţa musculară este relativ redusă, iar menţinerea echilibrului necesita un efort suplimentar;

- structura musculaturii este similară adultului, diferă însă proporţia fibrelor musculare şi anume: la copiii de 6 ani, fibrele lente (roşii) ST sunt în proporţie de 55,6 la fete şi de 62,1 la băieţi, iar capacitatea glicolitică a fibrelor musculare rapide este semnificativ superioară la băieţi în raport cu fetele.

- capacitatea glicolitică anaerobă este redusă la copii şi aceasta este compensată de capacitatea mărită de a utilize sistemul energetic aerob;

- la vârsta de 6-10 ani, musculatură dispune de enzimele oxidative necesare, care permit utilizarea acizilor graşi liberi, chiar mai rapid decât adultul, economisind astfel rezervele de glucoză;

- copiii trebuie să deţină o bună dezvoltare fizică;

- organele interne se dezvoltă apropiindu-se de pragul de maturi-tate;

- procesul de creştere în înălţime prezintă un grad de încetinire, iar acesta se face prioritar pe baza membrelor inferioare; talia creşte cu aproximativ 5cm anual;

- se intensifică procesul de osificare, dar există încă mult ţesut cartilaginos şi risc crescut de deformări;

- sistemul articular se întăreşte, dar prezintă totuşi aspecte de instabilitate;

- greutatea creşte cu aproximativ 2,3-3,5 kg anual;

- creierul copiilor de 8 ani atinge dimensiunea adultului.

Particularităţi funcţionale la 6-10 ani

- frecvenţa cardiacă (PULSUL) este mai mare în stadiul iniţial;

- tensiunea arterială este şi ea cu valori mici;

- muşchii intercostali nu sunt dezvoltaţi suficient;

- toracele prezintă o formă îngustă;

- căile respiratorii prezintă diametre mici;

- respiraţia reflectă o amplitudine cu valori mici;

- capacitate de adaptare la efort este din ce în ce mai bună;

- biochimismul intern se activează;

- apar primele modificări în sistemul endocrin;

- din punct de vedere funcţional, fenomenul esenţial este predo-minanţa excitaţiei şi slaba dezvoltare a inhibiţiei de diferenţiere, fapt ce determină instabilitatea relativă a concentrării şi dificultatea menţinerii atenţiei timp mai îndelungat.

- predominanţa excitaţiei corticale face ca stimulii externi să producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile şi printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere.

- receptivitate în formarea deprinderilor motrice;

- capacitatea de efort cardio-vascular este mai crescută la bǎieţi faţă de fete.

- activităţile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, influenţată şi de o plasticitate deosebită a sistemului nervos, avantaj funcţional ce conferă copilului o mare receptivitate în comparaţie cu adulţii;

- plasticitatea deosebită a sistemului nervos favorizează recepţionarea unui număr crescut de noţiuni, mişcări, cuvinte, iar slaba dezvoltare a inhibiţiei de diferenţiere îngreunează fixarea noţiunilor noi. Această neconcordanţă se rezolvă printr-un număr mai mare de repetări a noţiunilor sau a actelor motrice; astfel,

copilul antepubertar fiind capabil să-şi însuşească, într-un ritm crescut, un volum mai mare de cunoştinţe noi decât adultul.

PARTICULARITĂŢI PSIHOMOTRICE

LA VÂRSTA DE 6-10 ANI

Nevoia de oxigen

Energia necesară pentru contracţia musculară este furnizată de compuşii organici (fosfagenul) din muşchi. Aceştia se refac prin degradarea glucidelor în urma oxigenării. Reacţiile chimice succesive produc acid, iar fără oxigen acidul se transformă în acid lactic.

Oxigenul este transportat până la muşchi de către globulele roşii (fiind importantă o bună circulaţie şi vascularizarea musculară), datorită impulsului cardiac.

Nevoia de oxigen – Vascularizarea – Ritmul Cardiac

Marile tipuri de efort în alergare

Efort de viteză pură

Alergare cu viteză maximă pe o distanţă redusă: muşchiul posedă rezerve energetice suficiente timp de 6-7 secunde.

Situaţii energetice: - anaerobie alactacidă;

- oxigen suficient; nu se produce acid lactic

Situaţii privind inima: - nu există efort cardiac

Efort de rezistenţă

Alergare cu viteză maximă pe o distanţă maximă: aportul de oxigen este insuficient. O parte se transformă în acid lactic

Situaţii energetice: anarobie lactică: oxigen insuficient, acid lactic

Situaţii privind inima: puls cardiac intens, 160 – 180 bătăi pe minut şi mai mult. Adaptarea cardiacă solicitată tonicitatea fibrelor musculare

Efort de rezistenţă prelungită

Alergare cu viteză adaptată la o durată maximă; aportul de oxigen este suficient. Se stabileşte un echilibru între cererea muşchiului şi aportul datorat aparatului cardiovascular şi pulmonar. Teoretic efortul poate fi de durată.

Situaţii energetice aerobic: echilibru de oxigen, nu se produce acid lactic sau dacă se produce este foarte puţin

Situaţii privind inima: puls cardiac moderat 130 – 150 bătăi pe minut. Adaptarea cardiacă solicitată energia contracţiilor cardiace

Pentru copiii de la 6 la 10 ani, se recomandă să acţionăm asupra:

- Anaerobiei alactice – prin jocuri de viteză pură pe distanţe scurte: 6-7 secunde, 30-40 metri, viteză de reacţie la stimuli auditivi, să fie ca un arc: încordat, atent, întinderi în sus, în jos, împingeri: pe un picior, pe ambele picioare, alternativ, educaţie fizică generală.

- Aerobiei – prin jocuri de rezistenţă fundamentală: să înveţe să-şi stăpânească pulsul, să înveţe să-şi controleze respiraţia, să înveţe sî-şi asculte corpul, să fie sociabil pentru un efort concomitent.

Ştiind că anarobiei lactice copilul care se implică profund îşi dezvoltă spontan această capacitate: în partide, jocuri şi competiţii.

- Orientare spre lucrul aerobic;

- Pulsul maxim trebuie să atingă 220 pe minut. Pulsul său maxim= 220 ca bază minus vârsta (la un copil de 8 ani)=220-8=212;

- Maxima aerobică=70% din 212;

- Aerobic – rezistenţă fundamentală: 60-65% din 212;

- La 15 secunde 30<P<35.

Particularităţi morfo-funcţionale şi psihice ale fotbaliştilor

juniori, vârsta 17-18 ani

În comparaţie cu celelalte stadii de dezvoltare, juniorii mari de 17-18 ani

prezintă particularităţile adolescentului sportiv cu tendinţa de promovare la

echipele de seniori. Particularităţile psihologice şi morfo-funcţionale, cât şi

aspiraţiile acestor viitori performeri au reprezentat subiecte de analiză pentru

specialiştii domeniului, cât şi pentru domeniile ajutătoare fotbalului.

Juniorii pot fi caracterizaţi după următoarele particularităţi psihologice de

manifestare, limitele fiind enumerate astfel (Epuran M., 1980,1985): tipul coleric

- puternic, neechilibrat, excitabil; tipul sanguin - puternic echilibrat, mobil; tipul

flegmatic - puternic, echilibrat inert şi tipul melancolic - slab, lent.

Această etapă a adolescentului definitivează trăsăturile viitorului fotbalist

pregătindu-l atât pentru viaţă cât şi pentru marea performanţă, iar personalitatea

jucătorului este condiţionată şi influenţată direct de mediul social şi pedagogic cu

care vine în contact. Pe de altă parte, antrenamentul în fotbal trebuie să conducă

la dobândirea capacităţii profesionale şi a independenţei conduitei. De asemenea,

motivaţia şi interesele juniorului se întrepătrund cu originalitatea personalităţii

jucătorului.

Diacikov V., (1978); Golu M., (1975); Zatiorski V.M., (1979); Hebbelink M.,

(1980); Builin I.F., Kurmanşin I.F., (1981); Bontilă G., (1995); Niculescu M., (2000)

au studiat făcând aprecieri faţă de particularităţile acestei grupe de vârstă şi

influenţa între ele şi pregătirea sportivă.

Acest adolescent dă dovadă de o capacitate extraordinară de mobilizare a

capacităţii psihice, spirit de sacrificiu şi o atitudine pozitivă faţă de oameni, de

muncă şi societate. Promovarea unor tineri dotaţi la echipele de juniori poate

duce la rezultate pozitive privind formarea viitorului performer.

După opiniile autorilor Piaget J., (1972); Novak A., (1977), particularităţile

psiho-pedagogice se conturează pe fondul echilibrării proceselor de excitaţie şi

inhibiţie, sportivii fiind capabili de autocontrol comportamental. Aceste

particularităţi psiho-pedagogice sunt descrise de Epuran M., (1980); Chelcea S.,

(1982). Aceştia menţionează că informaţiile senzoriale câştigă mult în profunzime

şi stabilitate; se înregistrează o dezvoltare evidentă a sensibilităţii cutanate şi a

simţului muscular; eficienţa observaţiei creşte concomitent cu durata concentrării

atenţiei, fiind o perioadă de organizare a activităţii intelectuale, însă randamentul

este oscilant în funcţie de interesele fluctuante şi particularităţile de instalare a

oboselii; apare dominant atitudinea fermă, posibilitatea stăpânirii de sine; creşte

exigenţa sportivului faţă de propria persoană dar şi receptivitatea faţă de

modelele din viaţă; dezvoltarea calităţilor motrice se realizează concomitent cu

îmbunătăţirea deprinderilor motrice ceea ce permite exerciţii de mare dificultate.

În ceea ce priveşte particularităţile psihice, acestea sunt reprezentate astfel:

intelectul atinge un bun nivel de cunoaştere a realităţii; se constituie conştiinţa

de sine; se manifestă afirmarea EU-lui; continuă erotizarea conduitei; se

conturează clar idealul de viaţă.

Conform opiniilor autorilor Stănculescu V., (1982); Duşamin S.A.,

Sigalevski V.V. (1988); Apolzan D., (2000); Cojocaru V. (2002); Rădulescu M,

Cojocaru V., Drăgan A., (2003), se menţionează că particularităţile psihice au

următoarele caracteristici: viaţa psihică este dominată de preocupări

superioare, intelectuale şi morale, de interese afective puternice şi de

necesitatea pregătirii pentru viaţă; personalitatea se formează sub influenţa

complexă a şcolii, familiei şi antrenorului, apărând schimbarea de optică prin

raportarea la lume, la cunoaşterea ei şi la afirmarea de sine; afectivitatea este

legată de apariţia prieteniei juvenile, a pasiunilor exclusive şi excesive; la

începuturile integrării sociale, echilibrul emoţional se stabilizează; gândirea

este legată de apariţia propriei personalităţi, de ideea însuşirii profesiunii de

fotbalist (exemplul nostru). De asemenea se respectă obligaţiile şcolare şi cele

de fotbalist, iar sentimentele fiind în mare măsură interiorizate. Referitor la

voinţă, tânărul de 17- 18 ani este capabil de abnegaţie şi sacrificiu, sentimentul

prieteniei fiind dezvoltat. Alte particularităţi psihice sunt etalate astfel:

procesele de cunoaştere se organizează la un nivel superior; cunoştinţele

teoretice şi practice se însuşesc pe baza unui discernământ selectiv; memoria

şi atenţia sunt funcţiuni din ce în ce mai active ce sprijină gândirea şi judecata,

putând fi efectuate cele mai complexe operaţii de analiză şi sinteză psihică;

gesturile şi opiniile personale se afirmă cu mai multă vigoare, punând în

evidenţă din ce în ce mai mult caracterele individuale şi se acordă mai multă

atenţie stilului de muncă, exercitându-se mai mult spiritul autocritic.

După Epuran M., (1968, 1979, 1990); Astrand P.O, (1971); Iarov K.P., (1977);

Cojocaru V., Mircescu L., (1980); Hirtz P., (1988), această perioadă poate fi numită

perioada senzitivă - fiind cea mai propice în dezvoltarea maximă a fiecărei

funcţiuni, calităţi sau cantităţi.

Privind particularităţile psihice ale adolescenţei 17-18 ani, autorii Epuran M., (1968, 1976, 1980,1994); Piaget J., (1972); Popescu-Neveanu P., (1978); Niculescu M., (2000), menţionează că la această vârstă erotizarea senzorială continuă şi apare în plus o intelectualizare a acestei dimensiuni. Se stabilizează câmpul vizual şi cromatic, individul dobândind o capacitate suplimentară în a denumi culorile. La fete apare şi o acuitate odorifică specifică. Interesul pentru activitatea şcolară este fluctuant, nu de puţine ori apărând perioade când aceasta i se pare anostă, devitalizată şi, în compensaţie, se activează deschiderea sa culturală. Pe plan intelectual, în adolescenţă, specific este stadiul operaţiilor formale

care, în opinia lui Piaget J. (1972), este punctul terminus în evoluţia gândirii şi

inteligenţei. Apare un nou tip de gândire: logic, dialectic, cauzal. Altfel spus,

gândirea individului evadează din perimetrul lui “aici şi acum”, dominând cu

pertinenţă şi dezinvoltură probleme complexe, ipotetice şi, în general, lumea

abstracţiunilor. De asemenea, în această perioadă se dobândesc câteva abilităţi

noi:

distincţia dintre real şi posibil;

utilizarea de simboluri secundare (acelea care pot desemna alte

simboluri);

coordonarea unor variabile multiple.

După părerea autorilor Epuran M., (1968, 1976, 1980); Niculescu M.,

(2000), tipul de memorie caracteristic acestei perioade este cel de lungă durată,

iar în adolescenţa prelungită, atât memoria de lungă durată, cât şi cea de scurtă

durată.

Aceeaşi autori afirmă că limbajul prezintă următoarele caracteristici:

- debitul verbal continuă să crească, atât cel oral (200 cuvinte/minut), cât şi cel

scris (14 - 20 cuvinte /minut);

- apare limbajul literar, dar, în acelaşi timp, se cristalizează şi un anumit stil

personal de exprimare;

- vocabularul continuă să se nuanţeze, fiind prezente şi numeroase expresii

tehnice;

- se consolidează corectitudinea gramaticală a limbii materne;

- se stabilizează caracteristicile scrisului şi ale semnăturii;

- apare plăcerea discuţiilor în contradictoriu;

- se formează o deschidere spre limbile străine, fenomen îmbucurător dacă

avem în vedere că, există şi o abilitate deosebită în această direcţie.

De asemenea, viaţa afectivă se nuanţează şi ea în perioada adolescenţei.

Emotivitatea devine mai echilibrată. Pe fondul acestei deschideri faţă de bine şi

frumos, apar sentimente superioare (intelectuale, estetice, morale), iar cât

priveşte raporturile cu familia, asperităţile se estompează şi armonia se

restabileşte. În alegerea partenerului, modul cum individul se raportează la

imaginile parentale nu trebuie deloc minimalizat, deoarece, în caz de respingere

al acestora, mecanismul alegerii va funcţiona după criterii antimonice sau

aleatoare.

Conform opiniilor autorilor Parvanov B., (1969); Golu M., (1975); Epuran M.,

(1980, 1994); Niculescu M., (2000), referitor la motivaţie, în această perioadă,

este prezent întregul set de trebuinţe, critice fiind trebuinţele sinelui (de

cunoaştere şi estetice). Luând în considerare raportul dintre motivaţie şi pârghia

recompensă - pedeapsă, s-a constatat că succesul şi recompensa sunt mai

stimulative decât insuccesul şi pedeapsa. Aceasta din urmă e mai fertilă decât

indiferenţa. Nu se pedepseşte un eşec pentru că accentuează sentimentul de

insecuritate. În pubertate (şi în adolescenţă), dacă pedeapsa este

supradimensionată apare revolta, dacă e subdimensionată, apare culpabilitatea.

Pentru elevii slabi se recomandă (este mai stimulativă) încurajarea, iar pentru cei

buni reproşul discret.

După părerea lui Stănculescu V., (1982); Motroc I., (1994); Hahn E., (1996);

Apolzan D., (2000); Miu Şt., (2001); Colibaba – Evuleţ D., (2002); Dragnea C.,

(2002); Hoştiuc, Drăgan A., (2002); Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A., (2003),

capacitatea fizică la juniorii mari îmbracă următoarele aspecte:

- dimensiuni corporale în conformitate cu cerinţele modelului de jucător de

post;

- baterii de teste care să demonstreze nivelul de pregătire specifică (fizică,

tehnică, tactică) sunt bine fundamentate;

- variabile ale capacităţii fizice specifice: probe specifice pe posturi în care

calităţile motrice specifice (precizie, îndemânare, viteză, forţă, combativitate) sunt

implementate în principalele elemente tehnice şi acţiuni tactice este individuale;

- capacitatea psihică va fi apreciată prin calificative sau semne care să

consemneze prezenţa (+) sau absenţa (-) următoarelor calităţi psihice: viteza şi

calitatea gândirii operative, viteza de recepţionare a informaţiilor (legate de

atenţie), tipul de atenţie manifestat, precizia percepţiilor spaţiale şi temporale,

timpul de coincidenţă, viteza de reacţie motrică, privirea periferică, reacţiile

kinestezice, capacitatea de diferenţiere a forţei musculare implementată în

procedeele tehnice fundamentale (pase, tras la poartă, degajări, deposedări),

viteza de alergare şi de execuţie a stereotipurilor dinamic formate, combativitatea

şi perseverenţa, patima pentru practicarea jocului.

Observaţiile asupra acestor manifestări psihice trebuie făcute atât în procesul de pregătire cât şi în

cadrul jocurilor oficiale (Epuran M., 1968, 1976, 1980,1994; Parvanov B., 1969; Piaget J., 1972; Popescu-

Neveanu P., 1978; Niculescu M., 2000).

În literatura de specialitate unii specialişti cum sunt Cojocaru V., (1970);

Demeter A. (1970, 1981); Ozolin N.G., (1972); Epuran M., Holdevici I., (1980);

Mircescu L., Şiclovan I., (1987) Matveev L. (1990); Dragnea A. (1993, 1996), au

aprofundat aceste particularităţi morfo-funcţionale la vârsta de 17- 18 ani.

În ceea ce priveşte particularităţile fiziologice caracteristice vârstei de 17-18 ani, conform opiniilor autorilor Demeter A., (1970, 1972, 1981, 1982, 1984); Avramoff E., (1988); Orha I., (1994); Pufulete E., (1994); Banister E., (1997), musculatura bine reprezentată, acompaniată de o bună coordonare neuromotorie şi o capacitate crescută de învăţare, asimilare şi fixare, constituie baze ale ameliorării capacităţii de performanţă la această vârstă. Această fază este o a doua etapă (după cel de-al doilea stadiu şcolar) de ameliorare a performanţei motrice, când accentul se poate pune pe volum şi intensitate. Acest lucru este dictat şi de stabilizarea secreţiilor hormonale şi, în principal, a axului hipotalamo-hipofizar implicat în eficienţa reglărilor corespunzătoare. Adolescenţa este perioada de perfecţionare a tehnicii şi de dobândire a

tuturor calităţilor fizice, specifice unei discipline sportive. Echilibrul proporţiilor

corpului, atingerea nivelului de la adult a parametrilor biologici şi funcţionali,

stabilitatea psihică şi nivelul intelectual, fac ca această etapă să fie considerată a

doua vârstă de aur a învăţării.

În lucrarea “Fotbalul cu copii şi juniori”, Motroc I. (1996) face câteva aprecieri

faţă de particularităţile vârstei citând autorii consacraţi.

După părerile altor autori ca Bîkov K.M., (1957); Chiriac I., (1965); Ceritelli

(1967); Demeter A., (1967); Ionescu A. (1967, 1970); Rugby B., (1968); Matveev

L.P., (1977); Dumitriu V. (1979, 1990); Nesturova şi colab. (1979); Ifrim M., (1988,

1993), există o deosebire netă între pubertate şi adolescenţă. Această nouă

etapă, adolescenţa, poate fi caracterizată ca o etapă de schimbare a proprietăţilor

corporale, de perfecţionare funcţională, şi anume: ţesutul muscular se dezvoltă

mult şi subcutanat apare un strat cutanat de grăsime; coloana vertebrală îşi

delimitează curburile, adolescentul prezentându-le pe toate (cervicală, dorsală,

lombară) ca o cerinţă obligatorie pentru o postură corectă, bineînţeles cu condiţia

de a se încadra în limitele fiziologice; statura continuă să crească, limitele la 17-18

ani fiind cuprinse între 1,75-1,85 m..

Conform opiniilor autorilor Tanner I.M. (1955); Barhad B.,(1958); Epuran M.,

Semkin A.A., (1988); Gudkov I.A., (1988); Timotin S.P., (1993); Motroc I., (1996), în

perioada adolescenţei efectul anabolizant proteic al hormonului de creştere este

preluat la băieţi de hormonii masculini, iar muşchii scheletului răspund la

testosteron, mărindu-şi greutatea şi dimensiunile fibrelor. La 18 ani capacitatea

vitală ajunge la 4000-4500 cm3, iar frecvenţa respiratorie (care scade concomitent

cu înaintarea în vârstă) ajunge la 15-18 respiraţii/min (frecvenţa adultului).

Apneea voluntară se ameliorează depăşind un minut, iar la 18 ani globulele

roşii ating 4 - 4,5 milioane şi globulele albe 6000 - 7000. Cantitatea de

hemoglobină este de 80 – 97 % apropiindu-se de valorile adultului, iar secreţia

hormonală prezintă şi ea unele aspecte particulare.

Pe de altă parte, lupta continuă pentru minge, răspunderea morală în faţa

echipei, momentele de mare tensiune din timpul unor faze fierbinţi, reprezintă un

adevărat stres fizic şi psihic pentru fiecare jucător. În aceste condiţii

hiperexcitabilitatea corticală este susţinută prelungită, întărită de hipotalamus,

producându-se secreţia hormonului hipofizar adenocorticotrop (ACTH) care, la

rândul său comandă producţia sporită de hormoni corticosuprarenali (cortizol,

cortizon). De asemenea, învingerea emoţiilor puternice, relaxarea binefăcătoare,

stăpânirea de sine, sunt calităţi de mare preţ pentru fotbaliştii juniori, de multe

ori deficitari în asemenea situaţii.

Autorii Astrand P.O., (1971); Ardeleanu C., (1972); Horne E., Kovacs Şt.

(1983); Motroc I., (1985, 1994, 1996); Rădulescu M. (1984), care au aprofundat

aceste particularităţi morfo-funcţionale specifice fotbaliştilor juniori 17-18 ani, le

definesc în următoarea manieră prezentată în continuare.

După părerea autorilor mai sus menţionaţi, particularităţile somatice sunt

descrise astfel: dezvoltarea organismului se apropie de maturitate; aparatul

cardio-vascular îşi încheie dezvoltarea spre sfârşitul perioadei; creşte volumul şi

greutatea miocardului, iar reţeaua vasculară a muşchilor scheletici şi a celorlalte

organe periferice se măreşte. De asemenea, particularităţile funcţionale sunt

prezentate în următoarea manieră: frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială sunt

în general apropiate de cele ale adultului; frecvenţa respiratorie se apropie de

cea a adultului având valoarea de 18 respiraţii/minut; oxigenarea ţesuturilor se

îmbunătăţeşte datorită echilibrului dintre dimensiunile inimii şi vaselor; glandele

cu secreţie internă se maturizează şi se definitivează dezvoltând caracterele

sociale.

După Hruscev A. (1973); Stănculescu V., (1982); Duşamin S.A., Sigalevski V.V.

(1988); Apolzan D., (2000); Cojocaru V. (2002); Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan

A., (2003), caracteristicile morfo-funcţionale sunt descrise destul de detaliat.

Astfel, ureea creşte în urină dovedind valoarea crescută a metabolismului proteic

şi buna funcţionare a aparatului renal; se admite că în jurul vârstei de 17-18 ani

creierul atinge greutatea sa maximă, funcţiile psihice se dezvoltă multilateral prin

creşterea diametrelor şi perimetrelor corpul se apropie de dimensiunile adultului.

Proporţiile dintre segmente se fixează şi rămân definitive, organele ajung la

dimensiuni normale iar funcţiunile lor se încadrează în sinergia globală a

organismului, sistemul nervos ajuns la un nivel corespunzător de dezvoltare

controlează şi reglează acest complex funcţional.

Aşadar, particularităţile morfo-funcţionale şi psihice la 17–18 ani pot crea

premise pentru abordarea marii performanţe, suportul pe care se va dezvolta

sportivul.

Consultând literatura de specialitate, am constatat că modelul morfo-

funcţional şi psihic la vârsta de 17-18 ani care se profilează pe o serie de

caracteristici şi sunt esenţiale creşterii performanţei fiecărui fotbalist junior,

includ caracteristicile morfologice de bază ale fotbaliştilor la vârsta de 17–18 ani

ce sunt definite de o musculatură bine dezvoltată, muşchii mărindu-şi greutatea şi

dimensiunile fibrelor, manifestându-se o creştere a diametrelor şi perimetrelor

corpului, care asigură apropierea de dimensiunile adulţilor.

Cu privire la caracteristicile psihice, personalitatea fotbaliştilor la vârsta de

17-18 ani este într-o continuă dinamică, asupra căreia îşi exercită influenţa şcoala,

familia, antrenorul de fotbal, gândirea fiind într-o conexiune puternică cu această

formare a personalităţii. Voinţa este puternică, fotbaliştii fiind capabili de

abnegaţie şi sacrificiu, memoria şi atenţia ajungând la un grad înalt de dezvoltare

asigură efectuarea unor analize şi sinteze psihice cu un grad superior de

complexitate.

Aşadar, conturarea sistemelor morfologice, funcţionale şi psihice ale fiecărui

fotbalist la parametrii optimi ai vârstei de 17-18 ani, determină creşterea

performanţelor sportive ale acestora, fiecare fotbalist fiind o verigă de bază ce

participă la dinamismul echipei.

Trăsăturile de caracter

Definesc comportarea şi relaţiile jucătorului în procesul de instruire şi în jocuri. Ele se manifestă prin emoţii, sentimente, forme diferite de exprimare a voinţei. Sunt influenţate de nivelul conştiinţei şi de capacitatea de autoconducere.

În dezvoltarea acestora sunt folosite convorbirile, munca perseverentă la antrenamente, consecvenţa, exigenţa, fermitatea, educaţia.

Pentru dezvoltarea personalităţii este necesară dezvoltarea şi educarea unor trăsături pozitive. Astfel, interesele se educă prin obţinerea unor rezultate cât mai bune pe plan profesional, şcolar şi sportiv. Pe plan sportiv prin preătirea teoretico-metodică, iar în antrenamente să se depună eforturi continue. Este necesar ca aptitudinile personale să fie dezvoltate şi perfecţionate printr-o pregătire de calitate, deoarece aceasta se dezvoltă inegal şi variat, necesitând folosirea unor elemente şi structuri din alte discipline şi jocuri sportive.

În procesul de autoeducare accentul se va pune pe creşterea capacităţilor de autocunoaştere şi autoobservare, pregătirea teoretico-metodică, şedinţe de analize şi de pregătire a jocului, autoeducarea voinţei prin respectarea programului de pregătire şi viaţă sportivă, învingerea stărilor emoţionale folosind încălzirea şi pregătirea psihologică de concurs.

Pentru antrenor, o preocupare de bază o reprezintă formarea şi dezvoltarea gradului de asociabilitate, modelarea comportamentului în funcţie de cerinţele şi condiţiile de joc, analize, control şi îndrumare permanentă a activităţii.

Alte mijloace care pot determina trăsăturile de caracter

În ultima perioadă de timp, se vorbeşte tot mai des despre capacitatea de cunoaştere a individului, folosind şi alte mijloace, diferite de cele ale psihologiei, precum fiziognomia şi fizionomia. Acestea permit determinarea tipurilor de caractere în funcţie de conformaţia trupului şi a membrelor sub aspect fizionomic, la care se adaugă mimica, gesturile şi mersul.

Fizionomia stabileşte trăsăturile de caracter şi tipurile de indivizi după trăsăturile capului, în special ale feţei, cu unele adausuri la gesturile capului, privire, râs, voce.

Trăsăturile de caracter sunt stabilite prin analiza celor cu caracter pozitiv, cu cele având un caracter negativ, efectuând o compensare, în care cele pozitive sunt dezvoltate, iar cele negative sunt compensate printr-o înlocuire cu altele. În practică sunt cunoscute peste 170 de tipuri de trăsături.

1. Adaptabilitatea (gândire suplă, maleabilă) faţă eliptică (ovală, lungă), lăţimea frunţii şi a maxilarului inferior aproape egale, cap pătrat, nas cu nări mobile, păr cafeniu închis.

2. Agitat, impetuos (schimbă mereu atitudinea şi gestul), sprâncene dezordonate, scurte, stufoase.

3. Ambiţie (dorinţă de laude şi renume), faţă şi fruntea eliptică (lungă, ovală), bărbie scurtă şi ascuţită, bărbie pătrată şi ieşită înainte, păr ondulat, scurt şi aspru.

4. Analitic (meticulos) omoplaţi strânşi spre spinare, mers cu paşi mărunţi, partea bărbiei ieşită spre în afară şi curbată în jos, păr negru nebuclat, piele cafenie, buze uşor interdeschise, sprâncene care se ridică cu marginile superioare în sus.

5. Aroganţa (dispreţ, sfidare, îngânfare, orgolios) dă mâna de sus, întinde vârfurile degetelor, cap lat, sprâncene îmbinate, ureche aşezată prea sus sau prea jos, gât aplecat înapoi, privire de sus în jos şi peste umăr, privire dreaptă şi pătrunzătoare în ochi.

6. Autoritate (individualitate, personalitate, fermitate), linii perpendiculare între orbite, nasul cu muşchi la rădăcină, ureche mare şi pronunţată, păr cafeniu.

7. Bun simţ, faţă trapezoidală, bărbie pătrată, piele moale.

8. Calm (liniştit, flegmatic, nepăsare, sânge rece, stăpânire de sine, tăcut), picioare „O”, atitudine şi gesturi simple, măsurate, strângere de mână moale, frunte înaltă.

9. Capricios (inconsecvent, om dificil, schimbător, cu toane, temperament greu de mulţumit) statura sub 1,5 m, umeri înguşti şi ridicaţi, faţă ovală cu aspect triunghiular, frunte triunghiulară înclinată mult înapoi, nas mare curbat şi cu vârful gros, buza de jos ieşită în afară şi ridicată în sus, dinţii de sus ieşiţi înainte, ochi mici şi cu unghi dinpre nas, lăsaţi în jos.

10. Curaj (bărbăţie, cutezanţă, dârzenie) braţe lungi, picioare groase şi nervoase, vârful craniului ridicat în sus, faţa rotundă şi scurtă, sprâncene drepte şi foarte arcuite.

11. Devotat (consecvent, credincios la principii şi idei), toceşte talpa pe toată suprafaţa încălţămintei, faţă eliptică, buze drepte, ochi căprui mai întunecaţi şi ochii negrii.

12. Dezordonat: mers spontan şi agitat, sprâncene dezordonate, dese, neegale, dinţii de sus ieşiţi înainte.

13. Disciplinat (ascultător, spirit de disciplină, supus) cap îngust, lung, faţă ovală cu aspect triunghiular având frunte lată, gât lung, slab, drept şi palid, privire dreaptă şi pătrunzătoare.

14. Egoism (nerecunoscător, agodentrism) vârful craniului mai ieşit în sus şi mai ascuţit, faţa ovală cu aspect triunghiular îngust, obraji cărnoşi, frunte concavă, bărbie lungă mare şi foarte proeminentă.

15. Energic (forţă mare, puternic, robust, tărie, vitalitate).

16. Hărnicie (activ, muncitor, sârguincios).

17. Îndemânare (dibaci, pricepere practică, talent).

18. Mediocritate (ignorant, calităţi reflexive slabe, lipsă de pricepe-re, precauţie exagerată, vitalitate psihică redusă).

19. Nesiguranţă (incert, şovăitor, fire îndoielnică).

20. Perseverent (combativ, constant, consum de energie pentru alţii, statornic, tenace, stăruinţă).

21. Sociabilitate (spirit social, expansivitate).

La determinare se va face o analiză cu cele pozitive şi negative care pot fi compensate.

Antrenamentul sportiv. Bazele generale ale teoriei si emtodicii

jocului de fotbal.

TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL

. Definiție

Tehnica jocului de fotbal reprezintă ansamblul de deprinderi motrice specifice ca formă și conținut (procedee tehnice) care se desfășoară după legile activității nervoase superioare și ale biomecanicii, folosit în scopul practicării cu randament maxim a jocului.

Procedeul tehnic se referă atât la manevrarea mingii, cât și la deplasarea în teren a jucătorilor. Tehnica în jocul de fotbal constituie fundamentul pe care se dezvoltă și se perfecționează jocul. Ridicarea fotbalului la un nivel superior, cât și răspândirea acestuia în toate țările lumii se datorează unei cât mai desăvârșite perfecționări a acestui factor. Importanța factorului tehnic se reflectă și în influența pe care o exercită asupra celorlalți factori și în special asupra factorului tactic.

Pentru a aplica o tactică superioară, pentru a realiza mai ușor ideile tactice, sunt necesare în primul rând, execuții tehnice.

Măiestria tehnică a jucătorului de fotbal este o condiție importantă a dezvoltării gândirii lui tactice. Cunoscând și posedând bine o varietate cât mai mare de procedee tehnice, jucătorul poate realiza planul tactic conceput, fără dificultăți vizibile.

În fotbal, tehnica este legată, cu excepția jocului portarului, de manevrarea mingii cu picioarele, segmente mai puțin îndemânatice. Manevrarea mingii cu picioarele prezintă un mare grad de dificultate și este incomparabil mai grea decât manevrarea mingii cu mâna. Aceasta este și cauza ce stă la baza faptului că, însușirea și perfecționarea tehnicii în fotbal durează mai mult față de celelalte jocuri sportive. Execuțiile de finețe și subtilitate, numărul mare de procedee efectuate cu piciorul în condiții foarte variate și mereu schimbătoare, măresc considerabil nota spectaculoasă a jocului de fotbal.

Sistematizare

Acest capitol îşi propune să reprezinte pentru studenţii facultăţilor de Educaţie Fizică, un material util în munca pe care o vor depune cu elevii şcolilor generale, în vederea predării fotbalului la acest nivel de vârstă, cât şi pentru profesori şi antrenori.

Materialul îşi propune să îmbine partea practică (mijloacele instruirii) cu cea metodică (metodă de predare) şi să reprezinte un ghid rezultat din activitatea mea ca antrenor la acest nivel când am avut timp să testez mai multe generaţii de copii.

Eu nu îmi propun o prezentare eşalonată pe lecţii sau pe semestre, ci o defalcare pe elementele care compun jocul de fotbal cu metodica învăţării lui.

Baza lucrării o va reprezenta: „tehnica şi tactica executării procedeelor tehnice, greşelile care pot apare în execuţie, tactica jocului, indicaţiile şi unele exerciţii privind metodica învăţării, legătura tehnic-tactic, ca şi unele indicaţii privind selecţia şi alcătuirea unei echipe şcolare (7 x 7 sau 11 x 11) cu trimitere directă la cunoaşterea regulamentului de joc”.

Menţionez că studenţii anului I nu sunt toţi fotbalişti, lucru care implică două aspecte:

1. Chiar fotbaliştii de performanţă trebuie să înţeleagă că, una este să fii instruit şi să preiei nişte programe, şi alta e să ai cunoştinţele metodice de bază ale jocului de fotbal, moment în care apare satisfacţia muncii şi aprecierea colectivului.

2. Pentru cei care nu sunt fotbalişti, dar vor deveni profesori, trebuie să înţeleagă că prin „rațional” şi prin cunoştinţe acumulate - chiar dacă nu sunt executanţi deosebiţi - pot asigura desfăşurarea corespunzătoare a procesului de instruire.

Un lucru esenţial la nivelul pregătirii elevilor din şcolile generale, este faptul că nu e bine să tratăm copiii ca adulţii, să nu uităm de particularităţile fiziologice ale vârstei, să nu uităm că la această vârstă copiii sunt foarte receptivi, iar o deprindere greşită se corectează foarte greu. Învăţarea tehnicii corecte la această vârstă reprezintă temelia pentru acei copii care au aptitudini deosebite pentru fotbal, însemnând trambulina de lansare în activitatea de performanţă la cluburile de fotbal. Să nu uităm că în general şcolile sunt dotate cu terenuri de handbal, care prin dimensiunile lor sunt perfect adaptate particularităţilor de vârstă ale copiilor, îndemânarea fiind calitatea care poate fi dezvoltată pe aceste spaţii mici în care driblingul, combinaţiile şi golul apar la intervale scurte de timp care fac deliciul copiilor; deci să nu uităm că toate elementele pe care-i învăţăm pe copii trebuie aplicate în condiţiile jocului.

Materialul pe care-l voi prezenta va parcurge elementele jocului de fotbal, dar pe lângă explicaţie şi demonstraţie (dacă nu sunt buni executanţi, alegem dintre copii pe cei mai dotaţi), mijloace, metodica învăţării, corectările

deficienţelor reprezintă un paragraf care trebuie bine însuşit pentru depistarea la timp a greşelilor, cât şi prevenirea lor.

În orele de fotbal cu copiii trebuie să avem multă răbdare, deoarece nu toţi reuşesc să stabilizeze deprinderea într-un timp scurt, multe calităţi tehnico-tactice formându-se într-o perioadă de timp în care continuitatea, repetarea, cât şi unele calităţi moral-volitive devin determinante.

Un aspect important de ordin organizatoric, care nu trebuie uitat, îl reprezintă materialele necesare instruirii copiilor de această vârstă. Pentru a preveni o greşeală metodică cu grave repercusiuni asupra însuşirii corecte a procedeelor tehnico-tactice, voi aminti:

1. Mingile mai uşoare în greutate (nr. 3, 4, 5 corespunzătoare vârstei):

- permit învăţarea corectă a procedeelor;

- nu creează frică în lovirea mingii cu capul (una din cauzele că în fotbalul românesc foarte puţini fotbalişti au o tehnică corectă şi sunt recunoscuţi la jocul aerian);

- permit transmiterea mingii la distanţe diferite;

- încurajează copiii în trasul la poartă de la distanţe diferite;

- dezvoltă încrederea în forţele proprii.

2. Folosirea aparatelor ajutătoare simple care uşurează procesul de instruire (zid de tras, portiţe mici, jaloane, suport pentru mingi suspendate, panouri, groapa cu nisip).

Plecând la depistarea copiilor cei mai valoroşi din şcoală pe lângă testările fizice, observările în cadrul jocurilor se pot face în baza unor criterii:

1. În momentul când au mingea:

- este capabil să aplice tehnica sa în condiţii dificile şi mai ales în timpul luptei cu adversarul ? 2. Când coechipierii se află în posesia mingii:

- se demarcă şi anticipează faza de joc chiar dacă mingea nu se află în apropierea sa ? 3. Când mingea este în apropierea adversarului direct:

- dă dovadă de voinţă şi îndemânare pentru a-l deposeda în lupta om la om ?

4. Când mingea este în posesia echipei adverse:

- ştie să apere zona ameninţată ? - observă în acelaşi timp mingea şi mişcările adversarului ?

5. Integrarea sa în cerinţele comportării echipei:

- cum rezolvă sarcinile care-i revin în cadrul echipei ? - satisface cerinţele desfăşurării unui joc constructiv şi colectiv?

Un alt aspect metodic important îl reprezintă în cadrul echipelor de copii nespecializarea strictă pe posturi, deoarece pubertatea poate aduce modificări importante, iar în baza unor principii ale fotbalului jucătorul trebuie să devină polivalent.

În continuare, voi intra în problemele de esenţă ale acestui îndrumar încercând să vă furnizez acele cunoştinţe care vă sunt strict necesare în procesul predării fotbalului la şcoala generală.

În primul rând o lecţie de fotbal trebuie să ţină cont de:

- încălzire generală (fără minge sau cu minge);

- încălzire specifică (mijloace apropiate jocului de fotbal cu implicaţii asupra grupelor musculare specifice din efortul jocului);

- partea fundamentală cu temele lecţiei:

a) învăţare;

b) repetare – consolidare.

- partea de încheiere (concluzii)

Lucrarea de faţă nu va prezenta înşiruiri sistematizate care se uită uşor, ci aspecte practico-metodice indispensabile ale principalelor procedee tehnico-tactice în legătura lor indisolubilă, necesare profesorilor care predau fotbalul în şcoala generală.

Însuşirea tehnicii, poate cu excepţia jocului portarului, este legată de membrele inferioare ale corpului omenesc, cele mai puţin îndemânatice, sarcina învăţării fiind mult mai grea.

Un lucru de care trebuie să ţinem cont în instruire este faptul că însuşirea tehnicii trebuie să aibă nuanţă tactică şi legată de condiţia jocului (ex. un jongleur de la circ poate menţine mingea mai mult ca un fotbalist, însă introdus în condiţii de joc balanţa se schimbă).

Voi exemplifica în continuare o simplă clasificare a elementelor tehnice din fotbal, urmând a le concretiza pe cele mai importante.

1. Mişcări fără minge.

2. Mişcări cu minge.

Caracteristicile tehnicii jocului de fotbal

Tehnica nu trebuie privită ca ceva de sine stătător, ci legată de procesul de joc – în interdependență cu tactica, pregătirea fizică, psihologică și teoretică.

Tehnica este științifică, pentru că se perfecționează permanent pe baza interpretării datelor furnizate de științele biologice. În perfecționarea tehnicii trebuie să se țină seama de elementele noi din domeniul fiziologiei și în special de legile activității nervoase superioare, precum și de legitățile anatomiei, biomecanicii și altor științe conexe educației fizice fizice și sportului.

Tehnica este evolutivă, deoarece orice element sau procedeu se perfecționează prin găsirea unor rezolvări mai bune, mai utile.

Primul element tehnic care a apărut în fotbal a fost lovirea mingii cu piciorul (cu vârful labei piciorului), executat într-un fel simplu, cât mai aproape de mișcarea naturală de mers sau de alergare. Mai târziu, când jocul s-a mai dezvoltat, a apărut lovirea mingii cu șiretul, cu latul, cu exteriorul labei piciorului, cu călcâiul, etc.

Alături de lovirea mingii cu piciorul, un element tehnic important a fost driblingul (conducerea mingii plus mișcări înșelătoare) necesar depășirii adversarului. Treptat, pe măsura dezvoltării jocului și a regulamentului de joc, au apărut și celelalte elemente ale tehnicii.

Tehnica este îngreuiată în desfășurarea jocului, deoarece procedeele se realizează din mișcare, pe spații restrânse, jenat de adversar, deci în permanentă criză de timp și spațiu.

Tehnica este perceptibilă. Insuficiențele în pregătirea fizică, unele lipsuri tactice, trec neobservate de spectatori, dar nu și pentru specialiști. În schimb, execuțiile tehnice pot fi apreciate de oricine. Transmiterea corectă a mingii, preluarea corectă, precizia execuțiilor, sunt criterii de apreciere a tehnicii jucătorilor. Valoarea tehnică a jucătorilor nu se apreciază numai după execuțiile lor tehnice, ci și după cum știe să le aplice în mod creator în favoarea echipei.

Pregătirea tehnică poate fi caracterizată prin:

- precizia în execuția procedeelor tehnice de bază și a celor specifice posturilor. Precizia permite jucătorilor echipei să practice un joc colectiv-constructiv, să aibă inițiativa în joc, mărind eficacitatea acțiunilor de joc de atac și apărare;

- viteza în execuţia procedeelor tehnice, obţinută prin rapiditatea mişcării în sine, prin simplificarea execuţiei. Viteza de execuţie se mai obţine şi prin folosirea celui mai simplu şi potrivit procedeu pentru situaţia creată şi pentru scopul urmărit;

- uşurinţa în execuţie, fără concentrări în joc, chiar în situaţiile cele mai dificile. Manevrarea mingii şi mişcările relaxate în vederea acestor manevrări, se bazează pe siguranţa ce o dă însuşirea perfectă a diferitelor procedee tehnice;

- varietatea accentuată în execuţie, ceea ce presupune ca jucătorii să dispună pentru acelaşi element tehnic de cât mai multe procedee tehnice, indiferent dacă este vorba de preluare, conducere sau fentă. Jucătorul posedând o varitate de procedee, nu este legat în rezolvarea diferitelor faze de joc, de un anumit procedu tehnic, ci foloseşte pe cel mai potrivit pentr rezolvarea fazei respective;

- utilitatea este o altă caracteristică a tehnicii moderne. Jucătorii de elită mondială, cu toate virtuozităţile lor, nu caută să se afirme personal, ci valorifică măiestria lor în mod creator, pentru soluţionarea eficientă a diferitelor faze de joc. Virtuozitatea nu înseamnă numai execuţia unui anumit procedeu tehnic, ci conţine şi o soluţie tactică deosebită.

Metodica pregătirii tehnice

Mișcările fără minge în fotbal

a) Alergarea în jocul de fotbal

Prin ce se caracterizează alergarea fotbalistului ?

- Detentă puternică la pornire şi a unei desprinderi rapide de pe sol în momentul startului (atenţie lipseşte aruncarea în înălţime a genunchiului celuilalt picior), necesare în momentul schimbării rapide a direcţiei de alergare (agilitate);

- Pasul fotbalistului va fi mai scurt ca al sprinterului sau semifondistului, el călcând sub propriul corp;

- Ritmul uniform de alergare nu aparţine fotbalistului, deoarece el va fi nevoit în funcţie de situaţia de joc să-l schimbe mereu;

- El va avea în timpul alergării muşchii uşor încordaţi, atent la fiind atent la agenţii externi (deposedări, împingeri);

- Alergarea fotbalistului va fi deosebită de cea a atletului pentru a lua un factor de comparaţie. Braţele jucătorului de fotbal nu fac mişcări puternice în plan paralel cu direcţia de înaintare, ci sunt puţin oblic pentru a menţine echilibrul jucătorului şi a-i asigura protecţia;

- Startul fotbalistului datorită situaţiilor imprevizibile sa face mult mai uşor din alergare uşoară, dar în condiţiile plecării din poziţii statice alergarea pe pingea este cea mai eficientă.

b) Schimbarea direcţiei alergării (agilitate)

Obligat de mişcările adversarului, jucătorul va fi nevoit să schimbe direcţia alergării precedată de opriri bruşte. De aceea el va ataca aproape de adversari cu pași mărunți, pentru ca CGG să fie mai aproape de sol, iar schimbarea de direcţie uşurată.

c) Tehnica săriturilor în fotbal

Tehnica săriturilor e legată de tehnica desprinderilor de pe sol şi supleţea musculară.

- Desprinderea de pe sol poate fi făcută pe un picior sau pe ambele picioare: loc; cu elan.

- Eficacitatea săriturii cu elan pe un picior este superioară săriturii de pe ambele picioare, dar jocul oferă soluţii şi ipostaze nebănuite, jucătorul neavând timpul necesar pentru a-şi pregăti desprinderea;

- Dezvoltarea supleţii va ajuta jucătorii în cadrul săriturilor instantanee, mai ales în condiţii de adversitate.

Ţinând cont de indicaţiile metodice, mijloacele pot fi alese din atletism sau jocuri adecvate vârstei pe care le puteţi selecta din bibliografie.

Mișcările cu mingea în fotbal

Mecanismul de bază al lovirii mingii cu piciorul constă în:

- luarea poziţiei faţă de minge;

- pendularea piciorului care execută lovirea;

- lovitura propriu-zisă;

- urmărirea mingii cu piciorul.

Cerinţe ale lovirii mingii cu piciorul:

- precizia (de pe loc, mişcare, adversitate) care pot fi superioare forţei sau tăriei ei.

- tăria mingii lovite depinde de:

* viteza elanului, respectiv de viteza labei care execută lovitura;

* amplitudinea piciorului care execută lovitura;

* elasticitatea mingii;

* duritatea labei piciorului;

* viteza cu care vine mingea;

* greutatea mingii.

Acțiunea mecanică de lovire a mingii cu piciorul nu este chiar așa de simplă, datorită dificultăților ce provin în joc, cum ar fi: jenarea de către adversar,

execuția în viteză, condiția terenului, timpul existent, condiții variate schimbătoare, etc.

Sub acțiunea forței de lovire imprimate, mingea se va deplasa în direcția în care a acționat forța. Dacă forța aplicată este îndreptată spre centrul de greutate al mingii, atunci ea se va deplasa pe o traiectorie imaginară în linie dreaptă, care pornește din punctul de lovire și trece prin centrul mingii. Traiectoria și direcția pe care o va lua mingea după lovire depinde de punctul unde se aplică lovitura. Dacă mingea este lovită în centrul ei, ea va lua o traiectorie joasă, razantă cu solul, dar dacă este lovită la baza ei, va avea o traiectorie înaltă.

În cazul în care piciorul lovește mingea lateral stânga sau dreapta față de punctele menționate (centru mingii), atunci ea va devia de la linia dreaptă și va urma o traiectorie curbă.

Motivul acestei devieri este că acțiunea forței de lovire fiind laterală, se imprimă mingii o rotație pronunțată la stânga sau la dreapta, în urma căreia mingea se abate de la traiectoria ei normală. Mingea lovită astfel este denumită “minge cu efect” sau minge tăiată. Aceste lovituri trebuie exersate îndelungat, deoarece traiectoria se curbează și ajungerea la destinație nu depinde numai de locul unde este lovită mingea, ci și de îndemânarea și mobilitatea gleznei, precizia și forța loviturilor.

Forța este necesară pentru a trimite mingea fie la distanțe mari (degajări, deschideri, centrări), fie pentru trasul la poartă. Puterea loviturii depinde de forța cu care se aplică lovitura, care la rândul ei depinde de accelerarea masei musculare care acționează, deci sunt în raport direct proporțional.

Viteza cu care se deplaseză mingea lovită mai depinde și de viteza de sosire a ei, precum și de amplitudinea mișcării de pendulare a piciorului.

Trecând la biomecanica lovirii mingii cu piciorul, vom descrie următoarele elemente:

- elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul plecării până în momentul aplicării loviturii, este în funcție de distanța la care se transmite mingea

și de forța pe care jucătorul dorește să o imprime. Toate aceste relații sunt direct proporționale.

- piciorul de sprijin prezintă două aspecte și anume:

* direcția piciorului de sprijin care asigură traiectoria, înălțimea pe care o va urma mingea după lovire. Pentru a imprima mingii o traiectorie joasă, razantă cu pământul, piciorul de sprijin trebuie să fie așezat lângă minge și în aceeași linie, la o distanță de 10-20 cm. Genunchiul piciorului de sprijin trebuie să fie flexat. Pentru a imprima mingii o traiectorie cu boltă, lovitura trebuie aplicată în jumătatea inferioară a ei, dar în același timp piciorul trebuie așezat puțin înapoi și lateral față de minge. În momentul lovirii, centrul de greutate este lăsat pe piciorul de sprijin, ceea ce permite piciorului de lovire să manevreze în voie.

* poziția corpului în momentul lovirii. Apropiindu-se de minge și situând piciorul de sprijin lângă ea, corpul în virtutea inerției continuă mișcarea înainte până ajunge aproape de verticala mingii: umerii duși ușor înainte, iar corpul aplecat.

Piciorul care lovește este îndoit din articulația șoldului și flexat din genunchi, ca la mișcarea din alergare. În momentul pregătirii mișcării de lovire, umerii și brațele încep să pivoteze în direcția opusă, iar în momentul lovirii genunchiul se extinde. Piciorul care a lovit mingea continuă mișcarea sa înainte înainte și în sus, în timp ce corpul se înalță pe vârful piciorului de sprijin. Brațul opus piciorului care a lovit mingea termină mișcarea în fața corpului.

Piciorul care lovește. Pendularea piciorului cu care se lovește, deci curba pe care o face piciorul față de poziția piciorului de sprijin, influențează traiectoria, tăria și distanța până unde va fi transmisă mingea.

La toate loviturile se cere o pendulare pronunțată și mai ales o flexie cât mai bună din articulația genunchiului, chiar și la mingile trimise la distanțe mai scurte, pentru că numai așa se obține lovirea corectă a mingii.

În prima fază a pendulării, mușchii, articulațiile și în general corpul efectueză această mișcare complexă, în mod relaxat. Lovirea propriu-zisă se face

prin reducerea piciorului din articulația șoldului, urmată de extensia treptată a genunchiului. Viteza mișcării de pendulare este direct proporțională și dependentă de forța pe care vrem să o imprimăm mingii, cât și cu mărimea amplitudinii mișcării de pendulare. În faza de pendulare a piciorului spre înainte, mușchii articulațiile și în special, articulația gleznei, vor fi încordate. Traiectoria mingii mai depinde și de momentul când se produce lovirea, respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă sau este pe curba ascendentă.

Mingea lovită pe curba descententă va avea o traiectorie joasă, fiindcă în acest moment piciorul acționează paralel cu pământul, iar piciorul de sprijin este situat în aceeași linie cu mingea.

De asemenea, genunchiul piciorului cu care se lovește este situat deasupra mingii. Până în momentul lovirii propriu-zise, greutatea corpului va fi în întregime pe piciorul de sprijin și numai după lovirea mingii greutatea corpului va aluneca înainte, pe piciorul care a executat lovitura.

La executarea loviturii care se produce pe curba ascendentă, piciorul cu care se lovește mingea va depăși linia piciorului de sprijin. Greutatea corpului până în momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul de sprijin și va continua să rămână și după executarea loviturii. Lovită în acest fel, mingea va avea o traiectorie înaltă, întrucât în această mișcare piciorul acționează de jos în sus.

Imprimarea forței corporale. Lovirea mingii este o mișcare complexă a întregului corp. Această mișcare cere o bună coordonare a tuturor componentelor ei. A imprima forța corporală loviturii înseamnă a-i asigura mingii forța și viteza necesare în trasul la poartă și în transmiterile la distanțe mari.

Mișcarea brațelor asigură și ajută la menținerea echilibrului în momentul lovirii.

Sintetizând, aceste componentele ale mișcării de lovire se leagă între ele într-o succesiune normală, formând o unitate și trebuie să fie foarte bine cunoscute de antrenori sau profesori, servind în special în munca de corectare a greșelilor de execuție.

În ceea ce privește clasificarea loviturilor cu piciorul, acestea pot fi: cu latul; cu ristul plin, interior, exterior; cu vârful; cu genunchiul; cu călcâiul.

Tehnica lovirii mingii cu latul

Acest procedeu asigură cea mai precisă dirijare a mingii datorită suprafeţei mari de lovire.

Ca aspect metodic, pot menţiona că datorită însuşirii rapide de către copii, ea are efect stimulativ deosebit şi e bine ca în cadrul învăţării tehnicii să se înceapă ce acest procedeu.

Tehnica lovirii mingii cu latul:

- „latul” este delimitat de articulaţia degetului mare, osul călcâiului şi partea interioară a osului gleznei.

- lovirea mingii cu latul, de pe:

- loc

- elan (vor fi tratate împreună)

a) Elanul va fi uşor şi relaxat, iar mărimea vitezei de alergare nu va asigura o lovire mai puternică.

- este bine ca indicaţie metodică să furnizăm copiilor ca elanul să se facă pe direcţia mingii, iar dacă aceasta vine din lateral, ne deplasăm pentru a respecta indicaţia de mai sus.

b) Potrivirea şi ridicarea piciorului care execută lovitura:

- piciorul este întors din şold în afară, în aşa fel ca planul longitudinal al labei piciorului să fie pe direcţia loviturii, genunchiul piciorului care execută lovitura fiind uşor flexat;

- laba piciorului ridicată la 8 – 10 cm. deasupra solului.

Din această poziţie, piciorul care execută lovitura este uşor pendulat din şold spre spate, în timp ce celălalt picior este situat lângă minge (10 –15 cm.) cu genunchiul uşor flexat; laba piciorului pe direcţia de unde vine mingea.

- pendularea piciorului de lovire nu trebuie să fie exagerată 450 – 500

unghi cu solul, trunchiul uşor aplecat înainte, privirea fixată pe minge; braţul de pe partea opusă lovirii uşor flexat, celălalt pe lângă corp pentru a asigura echilibrul.

Lovitura începe prin pendularea piciorului de lovire, iar glezna şi articulaţia genunchiului vor fi încordate numai în momentul lovirii pentru a asigura un lanţ uşor de pârghie mai puternic.

Lovitura propriu-zisă este urmată de însoţire, pendularea piciorului de lovire continuându-şi mişcarea, pregătind scopul tactic al procedeului – pasă prin „dă şi du-te”.

Metodica învățării lovirii mingii cu latul

1. Explicaţie, demonstraţie.

2. Lovirea unor mingi atârnate (scop principal – sesizarea de către copii a suprafeţei de lovire – atenţie, începem din start cu latul pentru ambidextrie).

Etape de învăţare:

1. Executarea de pe loc, fără minge, a mişcărilor.

2. Lovirea mingii statice către un partener sau zid.

3. Lovirea mingii statice, dar de la 60-70 cm. înapoia ei, lovirea fiind precedată de un uşor pas săltat.

4. Lovirea mingii statice după câţiva paşi de alergare.

5. Rostogolirea mingii înainte şi apoi lovirea ei.

6. Partenerul trimite mingea uşor pe jos, copilul urmând să execute lovitura cu latul de pe loc, apoi din uşoară alergare.

7. Lovirea mingii cu latul la zid (distanţa 3 – 4 m. de zid), la început cu piciorul de bază, apoi alternativ.

8. Transmiterea mingii dintr-o direcţie laterală spre un partener; lovirea mingii se va face cu piciorul mai îndepărtat de minge, astfel ca în momentul executării loviturii, elevul să se afle exact în faţa partenerului său. Este bine ca acest exerciţiu să se efectueze în triunghi.

9. Doi elevi faţă în faţă execută în mod continuu pase mărind şi micşorând distanţa (6-10 m.); ca indicaţie metodică jucătorii vor sta permanent în joc de gleznă, iar înaintea lovirii mingii vor face pasul înainte (pentru învăţarea ieşirii în întâmpinare), lovire şi apoi plecare un pas după lovire, după care se retrag la locul lor. Nu voi insista asupra lovirii mingii din aer cu latul prezentând elementele cele mai importante ale jocului.

Gre eli de execu ie i corectarea lorș ț ș

- Fără voia executantului mingea poate căpăta o puternică mişcare de rotaţie în sens lateral datorită poziţiei greşite a labei piciorului, axa longitudinală a labei necăzând perpendicular pe direcţia lovirii;

- Greşeala poate proveni şi din faptul că elevul nu stă perfect perpendicular pe direcţia lovirii, chiar dacă poziţia labei piciorului e corectă;

- O greşeală este lovirea mingii scurt, prin pocnire, rezultatul fiind o lovitură lipsită de precizie; cauza este lipsa pendulării piciorului de lovire şi a învârtirii mingii după lovire;

- Mişcarea de lovire trebuie să fie asemănătoare unei împingeri;

- În momentul executării lovirii, articulaţia genunchiului, dar mai ales a gleznei, nu sunt încordate; în consecinţă, suprafaţa de lovire nefiind suficient de rigidă, tăria mingii va slăbi; pentru a corecta această greşeală vom folosi mingi mai grele;

Exerciții pentru jucătorii avansați

Lovirea mingii cu latul se foloseşte mai rar izolat, varianta combinaţiilor cu alte elemente ale jocului (preluare, conducere) fiind mai apropiată în faza învăţării jocului de fotbal.

Voi începe cu prezentarea unor exerciţii metodice care pot fi găsite reprezentate grafic în anexă.

1. Pase în doi din alergare.

- pasa la întâlnire;

- exerciţiul poate fi combinat cu preluare – pas.

2. Pase în trei din alergare cu latul.

- mingea pasată între trei jucători aflaţi aproape în linie;

- pase în triunghi cu un jucător aflat cu spatele la direcţia de înaintare, înaintea celorlalţi doi sau în afara lor în direcţia de înaintare;

- atenţie la poziţia faţă de minge.

3. Joc la poziţia faţă de minge.

4. Pasarea mingii sub formă de suveică cu latul:

- se poate combina cu preluare;

- ieşire în întâmpinare;

- forma suveicii cu deplasare la coada şirului propriu sau al şirului opus.

5. Pasarea mingii în cerc (jucătorii aleargă în jurul arcului, iar cel din mijloc posedă cu fiecare).

6. Acelaşi exerciţiu, dar dă şi du-te unde ai pasat, păstrând cercul.

7. Pasa în doi din joc de gleznă (unul pasează pe jos, altul cu traiectoria arcuită).

8. Distanţa 8-10 m., pase în doi cu două mingi (loc sau mişcare).

9. Pase în trei cu două mingi (triunghi, unul din jucători retransmite mingea primită de la partener sau primeşte da la unul şi pasează cu celălalt. Sens invers de pasare când mingea vine de la celălalt coechipier.

10. Joc de pase între trei coloane (triunghi).

Variante:

- dă şi du-te – primeşte de la o coloană mingea şi se deplasează la coada şirului celeilalte (sensul se schimbă pentru ambidextrie).

11. Exerciţiu în patru coloane.

a) pas în dreapta, pleacă în stânga şi invers;

b) pas dreapta sau stânga şi pasează pe oblic.

12. Pasarea mingii între trei de pe loc cu două mingi aflate la extremităţi; jucătorul din mijloc pasează redublat cu fiecare dintre extremităţi alternativ.

13. În trei liniar pasă scurtă, pasă – lungă (distanţa 20-25 m.).

14. Joc de pase în cerc – cu un jucător în centrul cercului.

- Jucătorul x de pe marginea cercului pasează la jucătorul din centrul cercului, care continuă exerciţiul de dă şi du-te cu alt partener de pe marginea cercului.

15. Pase în doi cu schimb de locuri (învăluiri) – dă şi du-te prin spatele partenerului:

- se poate executa: - direct;

- preluare – pas.

- distanţa 3-10 m. în funcţie de particularităţile colectivului şi scopul urmărit. 16. Pase în trei cu schimb de locuri; mingea pleacă din centru, traseele fiind aceleaşi ca la exerciţiul de mai sus.

17. Pasarea mingii în coloană cu un jucător; după pas cu jucătorul căpitan aleargă la coada şirului; după un număr de execuţii, jucătorul desemnat este înlocuit cu altul pentru a-i asigura numărul de repetări şi responsabilitate.

După cum se observă, am recomandat un mic număr de exerciţii, însă eşalonate (de la uşor la greu), rămânând ca studenţii prin studiul materialelor bibliografice să-şi selecteze tot ce consideră că le este util pentru activitatea lor.

De asemenea, am exemplificat cu exerciţii având şi conţinut tactic referitoare la pasarea mingii cu latul, făcând trecerea spre fracţiuni de joc prin pasarea mingii.

Tehnica intrării în posesia mingii

Prin intrarea în posesia mingii se înţelege preluarea mingii şi luarea ei sub controlul jucătorului; am evitat cuvântul stopare, deoarece în evoluţia sa fotbalul a renunţat la stoparea mingii, bazându-se pe cele două elemente de mai sus.

Procedeele de intrare în posesie a mingii pot fi clasificate în două feluri:

A. În funcţie de înălţimea mingii:

- razante;

- semi – înalte;

- înalte.

B. Partea corpului care vine în contact cu mingea:

- cu piciorul;

- cu abdomenul;

- cu pieptul;

- cu capul.

Preluarea mingii cu piciorul poate fi:

- cu latul;

- ristul - interior; plin; exterior.

- cu talpa;

- cu călcâiul;

- cu coapsa.

Tehnica preluării mingii cu latul

Se execută cu aceeaşi parte a piciorului cu care se efectuează lovirea mingii cu latul. Cele trei variante ale preluării cu latul:

- mingi rostogolite;

- mingi semi – înalte;

- mingi ricoşate din pământ.

Dacă la mingile rostogolite dorim stoparea mingii, piciorul de pendulare este dus înaintea piciorului de sprijin, relaxat, iar în momentul contactului cu mingea se retrage brusc din şold.

După cum aminteam, în fotbal din cauza crizei de spaţiu şi timp, această oprire a mingii e pe cale de dispariţie, luarea cu sine a mingii pe poziţia viitoare, fiind în concordanţă cu cerinţele jocului.

Referitor la preluarea cu latul a mingilor rostogolite, este indicată plecarea după preluare pe poziţia pe care o dorim, finalizând biomecanica de lovire; putem aminti că poziţia piciorului care pendulează se află în momentul contactului cu mingea, înapoia piciorului de sprijin care pivotează în direcţia în care dorim să acţionăm.

Ca observaţie, poziţia labei piciorului de sprijin ne indică direcţia preluării. De remarcat că laba piciorului care efectuează preluarea, ca şi articulaţia genunchiului, trebuie să fie relaxate pentru a nu crea o suprafaţă rigidă. Mai trebuie să ţinem cont de forţa cu care vine mingea.

Tehnica preluării din aer a mingilor razante

- Mingea venită la o înălţime (sub cea a genunchiului) poate fi preluată cu latul.

- Executarea mişcării este aproape identică cu tehnica preluării mingii rostogolite, laba piciorului trebuie ridicată mai sus, în raport cu înălţimea la care vine mingea, ceea ce se poate realiza prin flexare mai amplă a genunchiului. Prin ducerea înapoi a piciorului întors din şold, conducem mingea până sub corpul nostru. Ducerea înapoi a piciorului nu trebuie să treacă mult sub linia corpului. Datorită relaxării sistemului de articulaţii a piciorului, forţa cu care vine mingea scade în aşa măsură că, după izbire, mingea nu ricoşează la mai mult de un metru de jucător.

Tehnica preluării mingii cu latul în momentul ricoșării de pe sol

Această tehnică se foloseşte la mingile venite din faţă.

Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi, cu vârful îndreptat în direcţia din care vine mingea şi la o distanţă 0,5 – 1 lungime de gheată, înaintea locului în care se presupune că mingea va atinge pământul.

Celălalt picior este răsucit din şold, în aşa fel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii, la fel ca la lovitura cu latul.

Piciorul trebuie să formeze un unghi de aproximativ 45 0 cu solul, articulaţiile fiind relaxate.

Trunchiul este uşor aplecat înainte, umărul din partea piciorului de sprijin este puţin adus înainte faţa de celălalt, la fel ca şi braţul care este întins înainte pentru a menţine echilibrul (celălalt braţ relaxat, pe lângă corp). Privirea urmăreşte mingea în permanenţă.

După izbirea mingii de laba piciorului, greutatea corpului este lăsată pe piciorul de sprijin, piciorul de pendulare continuându-şi cursa pe primul pas.

Este important ca piciorul de sprijin să fie aşezat pe sol înainte de locul de cădere a mingii, deoarece în cazul unei nereuşite mingea se va lovi de gamba piciorului.

Tehnica preluării mingilor venite de sus cu mijlocul șiretului

Pe limbaj mai „fotbalistic”, această preluare înseamnă stopare din aer, amortizare. Tehnica preluării mingilor venite de sus cu mijlocul șiretului cere un dezvoltat simţ al mingii.

Baza procedeului este cedarea lansată a suprafeţei de izbire în momentul contactului cu mingea.

Piciorul care execută mişcarea flexat din genunchi se ridică din şold, articulaţia labei relaxată conduce mingea în traiectoria ei spre sol, viteza scăzând cu cât piciorul se apropie de sol.

Braţele lateral, piciorul de sprijin uşor relaxat, trunchiul uşor aplecat înainte asigură un bun echilibru.

Mingea trebuie însoţită pe un traseu mai lung, ea pierzându-şi astfel din viteza de cădere.

Tehnica preluării mingii cu șiretul exterior

- Tehnica preluării – întreaga greutate a corpului se află pe piciorul de sprijin. Genunchiul este uşor flexat, trunchiul aplecat înainte, braţele menţin echilibrul ridicate, privirea tot timpul la minge.

- Ne întoarcem cu piciorul de sprijin puţin lateral faţă de direcţia de sosire a mingii, ridicând în acelaşi timp piciorul celălalt de-a curmezişul, în faţa corpului.

Piciorul adus în faţa corpului trebuie întors spre interior din gleznă – cam în felul loviturii cu şiretul exterior – şi întins puţin în jos. Îndată după izbirea sa de pământ, mingea se loveşte cu şiretul exterior al piciorului, ţinut cu laba deasupra mingii şi se opreşte repede pe sol.

Jocul ne arată că după preluare se trece cu greutatea pe piciorul care a executat procedeul, pentru a scurta timpul şi spaţiul.

Tehnica preluării mingii cu pieptul

- Nu necesită pregătiri speciale, suprafaţa de contact este mai mare, iar indicaţia se adresează în special la mingile înalte.

- Preluarea cu pieptul are două variante:

1. amortizarea, stoparea.

2. luarea cu sine pe poziţia viitoare.

Tehnica preluării – luarea cu sine

- uşoară fandare pe spate, genunchii uşor flexaţi, greutatea repartizată pe ambele picioare, toracele bombat.

- împingerea înainte a şoldului este ajutată de împingerea genunchilor din glezne, braţele lateral asigurând echilibrul, privirea urmăreşte mingea.

- în momentul contactului cu pieptul, genunchii se întind, şoldul fiind tras înapoi, toracele retras, trunchiul formând un arc înclinat înainte.

La amortizare se încordează musculatura toracelui şi printr-o extensie a trunchiului şi cu un impuls din genunchi şi glezne, mingea rămâne pe piept.

Tehnica preluării mingii prin mişcare înşelătoare cu corpul

- Este de maximă importanţă în fotbalul modern, ţinând cont de marcajul strict în care eliberarea de un adversar înseamnă crearea de superioritate.

- De menţionat, când jucătorul are adversarul în spate şi iese în întâmpinarea mingii.

- Deci, în momentul când mingea se apropie, jucătorul execută o schimbare de direcţie pe un picior pentru a fixa adversarul, trecând apoi cu greutatea pe celălalt cu preluarea mingii (interior, exterior, piciorul drept sau stâng).

Metodica învățării diferitelor procedee de preluare

Metodica î nvățării preluării cu latul

Cuprinde următoarele etape:

a) Executarea mişcării din poziţia statică, fără minge;

b) Stând pe loc, jucătorul aşteaptă cu piciorul întins mingea rostogolindu-se încet în faţă. În momentul în care mingea atinge laba piciorului, el îşi trage piciorul înapoi, căutând să menţină contactul minge – picior (e bine de executat cu o minge mai grea sau minge medicinală).

c) Acelaşi exerciţiu cu o minge rostogolită mai repede.

d) Mingea rostogolită la început încet, apoi repede, trebuie oprită de jucător pe loc, fără pregătire.

e) Mingea rostogolită e oprită din alergare.

f) Legăm mingea cu o sfoară, iar când aceasta se apropie de picior o oprim (amortizare).

g) Partenerul la 3 – 4 m. aruncă mingea, celălalt face oprire sau preluare când mingea ricoşează de la sol (acelaşi exerciţiu executat de la distanţe mai mari).

Metodica învățării preluării mingii cu latul în momentul

ricoșării de pe sol

Etape:

a) Execuţia fără minge; luarea poziţiei corpului şi a picioarelor, efectuarea de flexii pe piciorul de sprijin şi menţinerea echilibrului. b) Jucătorul stă cu piciorul care execută preluarea pendulat spre spate, luând poziţia de preluare. Partenerul îi aruncă mingea uşor arcuită, astfel ca după atingerea solului să se atingă de partea internă a labei piciorului.

c) Jucătorul îşi aruncă singur mingea, astfel ca aceasta să cadă după umărul din partea piciorului care execută lovitura, iar trunchiul uşor răsucit.

d) Executarea preluării din alergare uşoară cu mingea aruncată de partener.

e) Aceeaşi preluare cu întoarcere 450 şi apoi 900.

Metodica învăţării 2 etape:

a) executarea mişcării fără minge;

b) executarea mişcării cu o minge umplută;

c) acelaşi exerciţiu cu o minge puţin umflată;

d) jucătorul îşi aruncă singur mingea, o lasă să cadă, după care execută amortizarea;

e) individual aruncată mingea în sus cu preluare sau minge aruncată de partener;

f) din alergare uşoară, cu întoarcere 900, din jonglare.

Această amortizare poate fi legată de o pasă cu latul, cu ristul plin aşa cum o cere jocul.

Metodica învățării preluării mingii cu șiretul exterior

Etape de învăţare:

a) Întâi se execută fără minge.

b) Apoi din minge pe sol pentru a ne obişnui cu deprinderea.

c) Minge aruncată de partener şi execuţia preluării, după ce aceasta ricoşează din sol, o dată, apoi de două ori.

d) Preluarea mingii din mers, alergare cu întoarcere 45 – 900.

Metodica învăţării preluării – luarea cu sine

Foarte important pentru a nu inhiba elevii este folosirea unor mingi mai uşoare adecvate vârstei lor, pentru a învăţa corect şi folosi util acest procedeu.

Etapele învățării:

a) executarea mişcării fără minge (individual sau la comandă);

b) preluarea mingii de la un partener aflat la 2 – 3 m., mingea preluată va fi prinsă în mâini;

c) acelaşi exerciţiu din alergare uşoară spre minge;

d) din jonglarea mingii, aruncarea ei în sus, preluare cu pieptul;

e) pase medii cu partener şi preluare cu pieptul.

Metodica învăţării preluării mingii prin mişcare înşelătoare

cu corpul

a) Jucătorul cu spatele la un jalon sau jucător static.

El îşi alege momentul în care execută fentă cu corpul într-o parte şi deplasare în direcţie opusă; (se poate folosi şi fentă dublă) execuţia fiind făcută fără minge.

b) Jucătorul care execută mişcarea înşelătoare, aşează mingea pe sol în faţa sa. După fentă cu corpul într-o direcţie, preia mingea în direcţia opusă.

c) Acelaşi exerciţiu din mişcare cu adversar la spate, se efectuează fentă şi schimbare de direcţie.

d) Un partener transmite pas din faţă şi elevul execută fentă simplă sau dublă şi schimbare de direcţie.

e) Acelaşi exerciţiu, dar cu adversar la spate.

Greșeli de execuție și corectarea lor

Greșeli de execuție în preluarea mingii cu latul:

a) Rigiditatea articulaţiilor (mai ales la începători) situaţie în care mingea ricoşează departe de executant; se recomandă în această situaţie folosirea mingilor grele (umplute).

b) Jucătorul trage prea târziu piciorul înapoi; mingea se loveşte de un corp rigid, motiv pentru care tragerea piciorului înapoi se va face la comanda profesorului.

c) Mingea nu se izbeşte de suprafaţa respectivă, ci de fluierul piciorului, de gleznă sau de partea labei din jurul călcâiului.

Această greşeală se datorează faptului că jucătorul nu urmăreşte mingea cu privirea, nu o conduce cu ochiul spre suprafaţa de lovire adecvată, ci se mulţumeşte să urmărească traiectoria mingii cu privirea periferică.

Greșeli de execuție în preluarea mingii cu latul în momentul ricoșării de pe sol:

a) Piciorul pendulat spre spate este ridicat prea sus, astfel că mingea atingând pământul, trece pe sub laba piciorului.

b) Greutatea corpului nu este lăsată complet pe piciorul de sprijin; în consecinţă, în momentul atingerii jucătorul va călca pe minge. După executarea preluării se produce trecerea greutăţii pe piciorul care efectuează preluarea, pentru a face primul pas cu acest picior.

c) Suprafaţa de izbire este prea rigidă şi anume, din cauza încordării gleznei mingea ricoşează mai departe decât ar trebui.

d) Mingea nu se loveşte de suprafaţa labei piciorului, ci de genunchi sau gambă, cauza fiind neurmărirea cu privirea a mingii până în momentul atingerii ei.

e) Poziţia greşită a piciorului de sprijin în urma punctului probabil de cădere a mingii, duce la ricoşarea mingii în sus.

Greșeli frecvente în preluarea mingilor venite de sus cu mijlocul șiretului:

- Piciorul ridicat începe mişcarea de coborâre prea repede sau prea târziu; în primul caz mingea şi piciorul nu se întâlnesc, iar în al II-lea se produce execuţia rigidă ricoşând departe de executant.

Greșeli frecvente în preluarea mingilor cu șiretul exterior:

- Nu se răsuceşte laba piciorului spre interior şi nu se întinde în jos. Concluzia: mingea sare din muchia exterioara a labei piciorului.

Greșeli frecvente în preluarea mingii – luarea cu sine:

a) planul frontal al pieptului trebuie să stea perpendicular pe direcţia mingii, pentru a nu devia lateral.

b) retragerea pieptului se face cu întârziere, efectul fiind ricoşarea mingii la distanţă de executant.

c) la mingile cu traiectorie aproape verticală, pieptul nu este suficient de bombat, mingea trecând paralel cu pieptul.

Tehnica lovirii mingii cu șiretul plin

- Mijlocul şiretului este partea dinainte a labei piciorului care leagă degetele de metators şi articulaţia gleznei sau mai simplu, partea piciorului acoperită de şiret.

- Permite transmiterea mingii la o distanţă mai mare, însă în procesul de instruire creează probleme la începători, care de frica lovirii degetelor de sol nu încordează suficient laba piciorului, producând erori tehnice greu de corectat.

- Această lovire poate fi folosită la pase, centrări, tras la poartă, degajări.

Tehnica lovirii mingii cu șiretul plin (ristul plin) constă în:

- Elanul 6 – 7 m. de minge.

- Direcţia elanului, aceeaşi cu direcţia în care se va deplasa mingea.

- Elanul cu paşi normali, ultimul pas întins pentru a permite luarea poziţiei faţă de minge; elanul piciorului de pendulare.

- Piciorul de sprijin 10 – 15 cm. lateral de minge, piciorul de lovire este ridicat spre spate; pendularea spre spate se face din articulaţia coapsei, cu piciorul relaxat. Amplitudinea pendulării e mai mare ca la orice alt procedeu de lovire, apoi piciorul puternic flexat ca din genunchi, iar gamba ridicată brusc, potrivit ridicării coapsei, laba uşor încordată cu vârful în jos.

- Braţul opus piciorului cu care se execută lovirea este dus înainte, iar celălalt – lateral, puţin înapoia corpului, ajută la menţinerea echilibrului. Trunchiul este drept, iar privirea pe minge.

Mişcarea de lovire începe din şold, coapsa este trasă brusc înainte, pe urmă datorită intervenţiei active a muşchiului cvadriceps, gamba este aruncată înainte din genunchi; între timp creşte încordarea în jos a labei piciorului din gleznă, atingând valoarea maximă în momentul lovirii.

Mişcarea continuă cu aplecarea trunchiului înainte şi căderea pe piciorul de lovire.

În momentul atingerii mingii, genunchiul este uşor flexat, iar în cazul când intenţionăm să executăm o lovitură razantă, se află deasupra mingii.

Dacă intenţionăm să imprimăm mingii o traiectorie semi-înaltă, ambii genunchi vor rămâne înapoia mingii.

Metodica învățării lovirii mingii cu șiretul plin

Pentru a evita evenimentele accidentării (jucătorii lovesc cu vârful în pământ), vom începe învăţarea prin lovirea mingii aflate în aer, furând jucătorii şi de inhibiţie.

Etapele învăţării lovirii mingii cu șiretul plin sunt:

a) Lovirea repetată a unei mingi atârnate.

b) Lovirea mingii către un partener, după ce aceasta loveşte solul.

c) Din alergare uşoară aruncarea mingii în sus, timp în care piciorul pendulează şi execută mişcarea de preferinţă, la un zid de unde revine.

d) Ţinând mingea în mână o lăsăm să cadă, după care o trimitem partenerului sau lucru la zid.

e) Acelaşi exerciţiu din alergare.

f) Mingea aruncată de partener din drop, greutatea lăsată pe piciorul de sprijin (loc, mers, alergare uşoară).

h) Lăsată mingea să cadă de două – trei ori, după care o retrimitem.

Etapele lovirii mingii de pe sol sunt:

- Lovirea mingii de pe loc, apoi din mişcare cu un elan prealabil;

- Conducerea mingii cu latul şi apoi lovirea cu şiretul.

Greșeli de execuție și corectarea lor

a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii; apare greşeala lovirii cu şiretul interior sau exterior; remediem greşeala trăgând pe teren o linie dreaptă.

b) Laba piciorului nu e încordată şi îndreptată în jos, astfel traiectoria mingii va fi scurtă şi există posibilitatea ridicării mingii.

c) Pendularea piciorului de lovire executată numai din genunchi – rezultatul – lovitura slabă, înseamnă că pendularea nu s-a făcut din coapsă. Această pendulare scurtă este însă indicată în fotbalul modern, pe spaţii mici

unde jucătorii nu au timp să-şi pregătească mult timp mişcarea; astfel, după dribling scurt lovire scurtă în careu, în general în criză de spaţiu şi timp.

d) La începători, din cauza întinderii prea rapide a articulaţiei genunchiului el loveşte cu vârful în pământ; pentru a-l corecta vom insista în exersarea lovirii de pe loc, insistând pe întinderea genunchiului la momentul oportun.

e) Când piciorul de sprijin rămâne în urma mingii, traiectoria va fi înaltă; pentru a corecta această greşeală, vom executa de pe loc, marcând locul piciorului de sprijin.

f) Trunchiul înclinat pe spate asigură o traiectorie înaltă mingii; pentru corectare, vom cere ca elevul să atingă cu mâna opusă piciorul de lovire.

Exerciții pentru jucătorii avansați

1. Tras la poartă din poziţii statice, distanţe mici, medii, unghiuri diferite;

2. Menţinerea mingii, urmată de lovire cu şiretul plin;

3. Joc de pase în doi, chiar precedat de preluare cu latul, pas cu ristul plin, apoi condiţionat pe un culoar;

4. Tras la poartă la ţintă (zid marcat);

5. Pase în doi cu latul, tras la poartă cu ristul plin sau din învăluiri în doi.

Tehnica lovirii mingii cu șiretul interior

Şiretul interior reprezintă suprafaţa interioară a oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a degetului mare, până la partea inferioară a osului gleznei.

- Posibilităţile de folosire: pase scurte, lungi, medii, centrări, degajări, tras la poartă, etc.

- Reprezintă unul din elementele de pasare de bază în jocul de fotbal.

În ceea ce privește tehnica lovirii mingii cu șiretul interior, la executarea lovirii cu piciorul stâng vom pleca cu elanul din dreapta marginii în arc de cerc, ultimul pas mai lung.

Luarea poziţiei faţă de minge:

- piciorul de sprijin se află mai departe de minge 25 – 30 cm.;

- în funcţie de traiectoria mingii, laba piciorului va lovi mingea în mijlocul ei (din lateral) sau dinapoi; - umărul opus piciorului de lovire va fi împins înainte, piciorul de sprijin flexat, iar braţul oblic sus;

- se produce o răsucire a trunchiului din şold în momentul pendulării 30 – 400, încât axa longitudinală a labei să formeze acest unghi, trunchiul lăsat pe spate;

- vârful îndreptat spre în afară şi ridicat spre spate;

- urmează pendularea care începe din şold, iar în momentul lovirii genunchiul este puţin flexat concomitent cu încordarea labei şi a musculaturii.

Metodica învățării lovirii mingii cu șiretul interior

a) executarea mişcării fără minge: - loc;

- mişcare;

b) lovirea de pe loc (doi parteneri 5 – 6 m. distanţă);

c) pas săltat cu elan oblic şi lovire;

d) alergare uşoară, lovire, apoi din minge venită pe jos de la

partener;

e) pas în triunghi;

f) din drop lovire la partener (static);

g) minge lovită din drop, din alergare uşoară.

Greșeli de execuție și corectarea lor

a) mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea puternică; greşeala se datorează elanului în linie dreaptă, el nereuşind să întoarcă laba suficient spre în afară;

b) mingea nu ia traiectoria semi – înaltă sau înaltă – cauza constă în faptul că laba piciorului nu intră suficient sub minge;

c) mai ales la înaintaşi, se observă că în momentul lovirii se înclină prea mult pe spate din şoldul piciorului de sprijin, efectul fiind trecerea mingii peste spaţiul porţii;

Aceeaşi înclinaţie metodică pentru corectare ca la trasul la poartă, ca după execuţie să atingă cu braţul opus piciorul care pendulează.

d) lovirea mingii cu partea dinspre degetul mare, deci cu o suprafaţă mică şi nesigură nu va asigura precizia lovirii.

Exerci ii pentru jucătorii avansa iț ț

- asigură consolidarea lovirii legat şi de alte procedee (preluare, centrare, tras la poartă);

- pase în doi peste al III- lea jucător;

- lovitură de colţ (chiar mini corner) cu execuţie la ţintă;

- pase în doi ocolind un jalon;

- execuţie la zid, de tras în pătrate marcate;

- tras la poartă cu interiorul, cu zid;

- preluare cu latul pas cu interiorul, preluare partenerul cu latul şi tras la poartă cu interiorul;

- un jucător centrează cu interiorul, celălalt finalizează cu ristul plin, cu latul sau cu interiorul, adică cu elementele jocului pe care le deţinem;

- pase în doi cu interiorul (distanţa 30 m. – careuri x 10 m. pase peste careul din mijloc);

Tehnica lovirii mingii cu șiretul exterior

Şiretul exterior este denumită partea labei piciorului cuprinsă între marginea exterioară a marginii şiretului şi muchia exterioară a labei sau suprafaţa dintre articulaţia care leagă degetul mic de metators până aproape de prelungirea exterioară a gleznei.

Suprafaţa plană de lovire i-a făcut pe jucători să folosească des acest procedeu atât în pasare, cât şi în trasul la poartă.

Elanul poate fi executat drept sau arcuit atât din dreapta sau stânga mingii, totul depinzând de pivotarea care se execută de către piciorul de sprijin legată de situaţia de joc, de pasă sau tras la poartă.

Tehnica lovirii respectă etapele de la lovitura cu şiretul interior, numai că laba piciorului care execută lovirea este puternic încordată din gleznă şi îndreptată în jos şi înăuntru. Poziţia trunchiului e determinată de scopul loviturii.

La mingile aeriene, lovirea din volé cu şiretul exterior prezintă nişte particularităţi:

- mişcarea piciorului care execută pendularea se asemănă cu „cosirea” planul fiind aproape paralel cu solul;

- piciorul de sprijin flexat, iar trunchiul aplecat pe aceeaşi parte, cu braţele lateral pentru menţinerea echilibrului;

- ca indicaţie metodică, această lovitură se execută la centrările din lateral cu exteriorul piciorului de pe partea respectivă, din două motive (este piciorul mai apropiat de minge şi depărtat de adversar, asigurând biomecanica corectă).

Metodica învățării lovirii mingii cu șiretul exterior

Din cauza posibilei inhibiţii a elevilor începători cauzată de lovirea cu laba în pământ, în metodica de învăţare voi începe cu lovirea din volé.

a) Jucătorul ţine mingea în mână lateral pe partea piciorului care execută lovitura, o lasă să cadă, după care o loveşte trimiţând-o la un partener aflat la 5 – 6 m;

b) După un elan de câţiva paşi, exerciţiul de mai sus;

c) Un partener aflat la 5 – 6 m. aruncă mingea arcuit, care după ricoşarea din pământ este transmisă cu ristul exterior;

d) Lovirea mingii din drop stil degajare portar;

e) Din jonglarea mingii, aruncarea ei în sus şi după două ricoşări, trimisă partenerului;

f) Lovirea mingii statice după un elan de un pas, apoi după un elan de câţiva paşi, apoi din alergare;

g) Pase în doi cu lovirea amintită din minge rostogolită.

Greșeli de execuție și corectarea lor

- Acest procedeu se execută după ce elevii şi-au însuşit mecanismul de bază al principalelor procedee de lovire amintite.

- Frecvent jucătorul întoarce laba spre interior, dar nu o întinde în jos. În consecinţă, mingea este lovită cu muchia exterioară a labei piciorului, obţinându-se un efect prea puternic.

- Dacă greşeala se datorează rigidităţii gleznei, o vom relaxa; dacă cauza este lipsa simţului mingii, o vom remedia cu ajutorul unor mingi suspendate.

- La lovirea mingilor din volé, greşeala cea mai frecventă este izbirea mingii cu laba piciorului sub centrul ei şi nu deasupra, aşa cum ar fi corect. Cauza greşelii constă în faptul că direcţia pendulării piciorului spre minge nu este paralelă cu solul. Pentru remediere vom apleca trunchiul spre piciorul de sprijin.

Exerciții pentru jucătorii avansați

1. Exersarea lovirii cu şiretul exterior la zid (cu preluare diferită sau direct).

2. Tras la poartă din minge mişcată, din pase în doi, cu încrucişare.

3. Din centrare, lăsată mingea să cadă, urmată de volé cu ristul exterior.

4. Pase în doi cu ristul exterior printr-un culoar marcat.

Tehnica lovirii mingii cu capul

- Deşi fotbalul modern tinde spre folosirea paselor pe jos, eficienţa jocului cu capul se exprimă în lupta atac – apărare, baza reprezentând-o calităţile + tehnica corectă a jucătorului;

- După cum aminteam în introducere, fotbalul românesc este deficitar la jocul aerian (atac în special), deoarece în metodica de învăţare cu copii şi juniori nu s-a aprofundat acest element. Cauza ? Terenurile cu praf, zgură, mingi neadecvate, lipsa aparatelor ajutătoare, etc.;

- La începători nu vom cere decât lovirea mingii cu partea frontală a capului de pe loc, din mişcare şi apoi din săritură;

- Suprafaţa lată a frunţii, ca şi rezistenţa la izbire mare, încurajează pe tinerii executanţi;

- O altă observaţie metodică e faptul că elevul poate urmări cu privirea traiectoria mingii.

Clasificarea loviturilor mingii cu capul: cu partea centrală a frunţii; cu partea laterală a frunţii.

Mingea poate fi transmisă: înainte; înapoi; lateral.

Lovirea mingii cu capul poate fi executată: de pe loc; din alergare.

Tehnica lovirii mingii cu partea centrală a frunții

- Cu capul, de pe loc, înainte.

- Picioarele uşor depărtate şi fandate, genunchii şi gleznele uşor flexate, trunchiul puţin aplecat înainte din şolduri, aceasta reprezentând poziţia pregătitoare.

- În prima fază, înclinăm trunchiul din articulaţia coxo-femurală spre spate, genunchii flexaţi mai puternic sunt duşi mai înainte, corpul fiind aplecat înainte din glezne.

- În continuare, cu o mişcare energică (musculatura gâtului e încordată) trunchiul revine înainte şi o dată cu revenirea puternică a gâtului, lovim cu capul în minge.

- În momentul lovirii, genunchii fac o puternică extensie.

Tehnica lovirii mingii cu capul din săritură

În timpul jocului se întâmplă ca traiectoria mingii să fie mai înaltă decât înălţimea capului sau mai mulţi jucători să lupte aerian pentru minge, fapt care determină execuţia mişcării din săritură.

În aceste condiţii simţul ritmului, supleţea, detenta sunt calităţile care trebuie adăugate tehnicii corecte.

Săritura poate fi executată: - de pe loc pe un picior;

- cu elan pe ambele picioare.

Ca indicaţie metodică, elevii trebuie învăţaţi să lovească mingea în punctul maxim al săriturii, pentru că în acest moment corpul rămâne un moment nemişcat în aer, permiţând folosirea masei trunchiului corespunzător.

Tehnica lovirii mingii cu capul din bătaie pe ambele picioare

- Uşoară fandare, labele picioarelor paralele, vârfurile puţin apropiate;

- Din poziţia întinsă executăm o uşoară genuflexiune cu ambele picioare, trecând ambele braţe în spate cu mâinile îndreptate oblic în jos, trunchiul puţin aplecat înainte;

- Din această poziţie se execută împingerea printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor înainte şi în sus, întindem cu putere genunchii şi gleznele şi ne desprindem de pe sol;

- În timpul săriturii trunchiul şi capul se înclină puţin pe spate, apoi cu o mişcare bruscă lovim mingea;

- Mingea trebuie urmărită tot timpul cu privirea, deci atenţie la corectări, să obişnuim elevii să nu închidă ochii;

- Revenirea pe pământ se face pe ambele picioare printr-o flexie, pentru amortizarea şocului.

Tehnica l ovirii mingii cu capul din săritură executată din alergare

cu bătaie pe un singur picior

- Avantaje: săritura mai înaltă, forţa de lovire mai mare.

Fazele mişcării sunt următoarele: elanul ,ghemuirea, bătaia, efortul în aer (lovitura cu capul), revenirea pe pământ.

Deci, de reţinut elanul cu paşi normali, flexarea genunchiului piciorului de bătaie cu coborârea centrului de greutate, bătaia prin rulajul călcâiului – pingea cu desprindere, iar când corpul a atins punctul maxim al săriturii, se înclină spre spate iar la contact execută brusc o pendulare dinapoi-înainte.

Braţele îşi continuă curba lor ca la săritura pe ambele picioare. Amortizarea identică ca mai sus.

Metodica învățării lovirii mingii cu capul

Etape:

a) Executarea mişcării fără minge (accent pe descrierea făcută anterior), prima parte executată lent, iar extensia cu stimularea lovirii, energic.

b) În etapa a II-a cei doi timpi executaţi legat, dar fără minge.

c) Mingile agăţate de bară sau suport de mingi şi executarea loviturii.

d) Doi parteneri cu o minge care este aruncată partenerului pentru lovire, distanţa 3-5 m.

e) Jucătorii aşezaţi în cerc – cel din mijloc aruncă mingea pe rând elevilor de pe marginea cercului.

f) Suveică cu capul – la capăt profesorul aruncă mingea la cei din şir, care lovesc mingea şi trec în spatele lui.

g) Suveică cu capul între două şiruri aflate faţă in faţă, distanţa 2-3m. (Dă şi du-te la coada şirului propriu sau celălalt).

Metodica învățării lovirii mingii cu capul din bătaie

pe ambele picioare

Etape:

a) Exersare fără minge;

b) Execuţia la minge atârnată (15 – 20 cm. deasupra capului);

c) Exersare în doi (unul aruncă mingea, celălalt execută mişcarea);

d) Execuţie în triunghi (pentru execuţia cu răsucire).

Greșeli de execuție și corectarea lor

Greșeli în lovirea mingii cu capul:

1. Nu loveşte mingea cu fruntea, ci cu creştetul sau cu faţa; cauza este nerespectarea poziţiei fundamentale, ca şi faptul că nu priveşte mingea, neapreciind bine distanţa.

2. Nu efectuează extensia din trunchi executând mişcarea numai din gât sau ţine gâtul moale în momentul loviturii.

3. Loveşte mingea cu partea laterală a frunţii, deoarece nu se află drept pe direcţia din care vine mingea.

La executarea lovirii mingii cu capul, lateral, tehnica este aceeaşi numai că se produce o răsucire a trunchiului spre direcţia dorită (mingea e lovită cu fruntea).

Pentru învăţare, mingile atârnate, cât şi exerciţiile în triunghi şi pătrat, asigură învăţarea acestui procedeu.

Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă. Jucătorul neputându-şi pregăti metodic mişcările pregătitoare, concentrarea atenţiei fiind distribuită între minge şi pregătirea execuţiei.

În metodica învăţării pe cupluri, un partener aruncă mingea cu două mâini de jos, celălalt execută când mingea a ajuns în dreptul capului.

Exerciţiile sub formă de suveică (dă şi du-te) sau în triunghi pentru lovirea cu fruntea lateral.

Greșeli în lovirea mingii cu capul din bătaie pe ambele picioare:

- Nu coincide momentul săriturii cu lovirea (execuţie contratimp)

elevul sare prea devreme sau prea târziu;

- O altă greşeală este că bătaia nu se efectuează pe verticală, frânarea neefectuându-se corect; în acest caz, jucătorul comite fault dacă este în condiţii de adversitate.

Greșeli în lovirea mingii cu capul din săritură executată din alergare, cu bătaie pe un singur picior:

a) Nu se loveşte cu fruntea, ci cu creştetul; se va aşeza o minge la înălţimea bărbiei repetând execuţia.

b) Jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală executând mişcarea numai din gât. În cazul începătorilor, greşeala va putea fi corectată prin aruncarea unor mingi cu traiectoria scurtă.

c) Nefolosirea forţei corporale se poate datora şi flexării insuficiente a articulaţiilor. Această deficienţă poate fi corectată prin repetarea mişcărilor fără minge.

d) Contrar voinţei noastre, mingea lovită cu capul nu se îndreaptă în jos, ci atingând fruntea, sare în sus.

- Cauza – jucătorii nu se ridică deasupra mingii, iar planul frunţii e îndreptat în sus;

- Greşeala poate fi îndreptată dacă elevilor li se vor arunca mingi cu traiectorie mai joasă.

e) O greşeală frecventă este „intrarea sub traiectoria mingii” cauzată de săritura care nu se efectuează pe verticală, iar elanul necorespunzător. Corectarea se face prin sărituri cu elan 2 – 3 paşi şi prin corectarea poziţiei.

Deşi mai rare în procesul de învăţare, putem întâlni şi alte greşeli:

- executarea loviturii cu capul de pe loc cu fandare laterală;

- mişcarea de lovire cu capul nu este continuă, e fragmentată;

- lovirea cu capul în direcţie laterală nu este executată cu fruntea plină, ci cu partea ei laterală.

Remedierea acestor greşeli se face prin lucru individual.

Exerci ii pentru jucătorii avansa iț ț

1. Pase în cerc. Jucătorii formează un cerc cu diametrul 8 – 10 m. La mijloc, un jucător mai îndemânatic care trimite mingea cu capul la elevii de pe marginea cercului care le retransmit în centru.

- Poate fi organizat şi sub formă de concurs (să nu cadă mingea, cine efectuează un număr mai mare de pase contra – timp).

2. Lovirea mingii cu capul în timpul alergării în cerc.

- se pasează cu centrul, dar din alergare. 3. Pasarea mingii în cerc cu schimb de locuri.

- diametrul careului 7 – 8 m. şi se joacă un dă şi du-te unde ai pasat cu capul. 4. Joc cu capul în zig-zag (6 elevi pe două linii faţă în faţă, în zig-zag pasează) putând fi organizat şi sub formă de întrecere pe echipe.

5. Joc cu capul în coloană – 2 coloane faţă în faţă şi se execută dă şi du-te de pe loc sau din alergare, dacă distanţa este mai mare.

6. Acelaşi exerciţiu se poate efectua şi în trei coloane.

7. Joc cu capul în coloană şi în alergare la capătul şirului propriu; se trece în partea opusă coloanei un elev sau profesorul.

8. Joc cu capul în cerc cu schimbul de locuri cu jucătorul din centru. Cel din centru pasează şi efectuează dă şi du-te; cel care a primit transmite mingea în centru unde apare următorul din cerc, ş.a.m.d..

9. Din alergare pase în trei cu schimb de locuri (mingea pleacă din centru, iar jucătorul trece prin spatele celui căruia a pasat).

10. Pase în trei (scurtă, lungă cu capul, prin jucătorul din mijloc). – aşezare coloană.

11. Un jucător aruncă mingea, iar celălalt loveşte cu fruntea, din faţă un adversar semi-activ.

12. Lovitura cu capul la poartă din minge aruncată de partener.

13. Mingea va cade pe grupe de 2-3-4 jucători (concurs).

14. Joc volé cu capul peste plasă ( se poate permite şi cu piciorul).

Tehnica mișcărilor înșelătoare (fentele)

- Fentele reprezintă mişcările întreprinse de un jucător pentru a induce în eroare adversarul.

Scopul exprimat mai sus de a păcăli adversarul trebuie valorificat numai atunci când o cere jocul şi cu eficienţă, pentru că altfel devine ca un bumerang.

- Factorii psihici şi fizici care condiţionează mişcările unui bun dribleur sunt:

1. Imaginaţia bogată şi variată.

2. Rapiditatea reacţiei, a gândirii (jucători cu segmente mai mici).

3. Rapiditatea dependentă de viteza de contracţie a muşchilor.

4. Îndemânarea.

5. Simţul ritmului.

Tehnica mişcărilor înşelătoare cu capul fără minge

- Pot fi executate cu corpul, trunchiul, braţele, capul, privirea când dorim să depăşim un adversar şi când dorim să nu demarăm înapoi pentru a scăpa de marcajul strict;

- Reacţia adversarului la viteza de reacţie, execuţie şi gândire a executantului nu poate fi la acelaşi nivel, fiind condiţionată de timp.

Voi da câteva exemple de fente cu corpul pe posturi:

a) Portarul (face aceste fente la lovitura de pedeapsă, la ieşirile la blocaj).

b) Fundaşii – prin mişcări false de depărtare sau apropiere de adversar pentru a-l determina pe atacant să depărteze mingea sau pentru a-i anticipa mişcarea următoare.

c) Atacanţii – desprinderi bruşte de lângă adversar pentru a primi mingea sau pentru a contribui la demarcările simultane.

Tehnica mişcărilor înşelătoare cu mingea

Nu voi preciza în material care sunt deoarece, jucătorii în baza calităţilor psiho-fizice, cât şi datorită bagajului lor de cunoştinţe tehnico-tactice, devin foarte creativi.

Metodica învățării mișcărilor înșelătoare

Metodica învăţării fentelor cu capul fără minge

- Jocurile, ştafetele pentru viteza de reacţie reprezintă mijloace prin care jucătorii îşi selectează şi formează aceste deprinderi:

a) din coloană, alergare cu ocolirea unui obiect (ştafetă pe coloane, concurs);

b) alergare şerpuită cu ocolirea unor obstacole aşezate 3 – 4 m. unul de celălalt;

c) într-un pătrat elevii aleargă printre ei fără a se atinge, în viteză maximă;

d) careu 10 x 10 m. cu jucătorii la extremităţi; unul dintre elevi încearcă prin fente să depăşească colegul pentru a ajunge la linia de fund adversă;

e) careu 20 x 10 m. marcat la jumătate cu o linie; unul din elevi la o margine, celălalt la ½ distanţei; plecat în viteză de la margine elevul încearcă să-şi depăşească colegul, ajungând la colţul din dreapta al pătratului mic sau pe diagonală la cel din stânga;

f) Prinselea în jurul unui jalon;

g) La un zid un jucător cu mingea la picior la 5 - 7 m. de zid; celălalt la zid încearcă să-l atingă cu mingea pe cel fără minge.

h) Bare în joc, prinselea în cerc;

i) Doi elevi având distanţa între ei de 1 metru, aleargă în acelaşi sens; cel din spate încearcă să imite mişcările celui din faţă.

Numărul mijloacelor este foarte mare, rămânând ca studenţii să-şi aleagă din materialele bibliografice pe acelea considerate cele mai atractive, adecvate vârstei şi eficiente.

Metodica învăţării fentelor cu mingea

De mare importanţă mi se pare metodica de învăţare, cu etapele succesive, ale diferitelor fente cu mingea.

1. Conducerea simplă a mingii în linie şerpuită.

2. Conducerea simplă printre jaloane aşezate în linie dreaptă cu interiorul, exteriorul (distanţa între jaloane redusă până la 1,5 – 2 m. şi mărită viteza).

3. Executarea mişcării înşelătoare în faţa unui adversar nemişcat (oglindă).

4. Executarea mişcării înşelătoare în timp ce adversarul aleargă înainte încet, iar pe urmă, când în timpul alergării încearcă să ne jeneze.

5. Exersarea pe perechi, liberă a fentei cu adversar semi-activ, activ, apoi în condiţii de joc legat, de tras la poartă, etc.

Un alt mod de a depăşi adversarul este cel folosit prin îmbinarea fentelor ce corpul, cu cele cu mingea.

1. Stând pe loc, cu picioarele într-o fandare uşoară, executăm o dublă aplecare a trunchiului, apoi continuăm alergarea în direcţia primei mişcări.

2. Executarea aceluiaşi exerciţiu în fata unui jalon, apoi cu adversar (pasiv, semi-activ, activ).

3. Acelaşi exerciţiu, dar adversarul se apropie încet, apoi în viteză mai mare spre jucătorul cu mingea.

4. Executarea mişcării din alergare uşoară spre un obstacol, apoi adversar pasiv, semi-activ.

5. Executarea fentei pe grupe de jucători, apoi în condiţii apropiate de joc.

Tehnica deposedării de minge

Definiţie – Luarea mingii adversarului, aflată în posesia sa sau dacă lovim cu piciorul sau capul mingea dirijată spre adversar. Deposedarea este un element tehnic; la întrebările „când şi cum ? ” răspunde tactica.

Pentru efectuarea unei deposedări participă pe lângă calităţile tehnicii şi o serie de factori psiho-fizici de care trebuie să ţinem cont atât în procesul selecţiei, cât şi al instruirii.

1. Orientarea rapidă şi decizia rapidă.

2. Atenţia jucătorului (concentrare + atenţia distributivă) să urmărească mingea, nu mişcările adversarului.

3. Curajul reprezintă o superioritate psihică faţă de adversar.

4. Forţa corporală.

5. Îndemânarea (executarea procedeului, evitarea leziunilor căderii).

Clasificarea procedeelor de deposedare: din faţă; spate; lateral.

Tehnica deposedării de minge din față

Deposedarea din faţă – denumită şi acroşaj; este foarte dificilă deoarece este cu faţa, iar apărătorul cu spatele.

- Apărătorul trebuie să sesizeze exact momentul când jucătorul în posesie a depărtat puţin mingea de picior, trebuind să dispună de viteză de reacţie şi gândire, decizie oportună.

Tehnica deposedării de minge prin alunecare

- Greu de exersat la nivelul şcolii generale, deoarece la marea majoritate terenurile sunt din bitum şi zgură, fiind greu accesibil copiilor de a le efectua. Aceasta este una şi din cauzele pentru care fotbaliştii români sunt inferiori la recuperarea prin alunecare, deoarece nu lucrează de mici şi nu-şi formează deprinderea şi curajul de a scoate mingea prin alunecare;

- Se execută din spatele adversarului sau din lateral;

- Actualmente ele se execută cu scopul de a rămâne în posesia mingii şi numai cu caracter distructiv.

- Ca tehnică de reţinut că se execută cu piciorul depărtat de adversar, iar cel de sprijin parcurge prin flexare gamba, coapsa, trunchiul pe partea externă, plus braţul;

- Privirea aţintită pe minge.

Metodica învățării deposedării de minge

Metodica învăţării deposedării de minge din față

1. Doi jucători faţă în faţă, la distanţă mică, mingea între ei; la semnal lovesc simultan cu latul mingea.

2. Acelaşi exerciţiu, dar unul dintre jucători trebuie să împingă într-o parte mingea împreună cu piciorul celuilalt jucător.

3. A şi B se apropie în alergare uşoară unul de celălalt, B încercând să-l deposedeze.

4. Acelaşi exerciţiu în viteză de joc.

Metodica învăţării deposedării de minge prin alunecare

a) Din fandare înainte, elevul se lasă pe piciorul din faţă lateral (gambă, coapsă, trunchi).

b) Acelaşi exerciţiu din mers sau alergare uşoară.

c) Acelaşi exerciţiu executat cu o minge aflată în faţa jucătorului.

d) Alunecarea de pe loc în faţa adversarului.

e) Acelaşi exerciţiu, numai că jucătorul încearcă deposedarea din alergare la un jucător static.

f) Ambii jucători în alergare uşoară; deposedarea se efectuează în momentul în care adversarul împinge mingea puţin în faţă.

g) Exersare liberă 1 x 1.

Greșeli de execuție și corectarea lor

Greșeli frecvente în deposedarea de minge din față

- Deposedarea este greşită dacă greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin;

- Greşeşte jucătorul care nu încordează piciorul de deposedare;

- Eficacitatea deposedării scade dacă jucătorul nu-şi foloseşte forţa corporală.

Greșeli frecvente în deposedarea de minge prin alunecare

1. Jucătorul care execută deposedarea nu se rostogoleşte, rămânând cu trunchiul drept, el fiind expus la accidentări.

2. La executarea deposedării din spate atenţie pentru a nu face fault, deoarece se acordă avertisment.

În situaţia în care se execută din faţă, deposedarea se efectuează cu atac lateral.

Tehnica aruncării de la margine

- Când mingea a ieşit cu întreaga circumferinţă dincolo de una din liniile laterale, ea va fi repusă din locul prin care a ieşit, cu mâna.

- Minimalizată ea poate duce la efecte grave într-un joc, exemplu: o aruncare greşită, reexecutată de adversar poate duce la marcarea unui gol; dacă-i dăm nuanţă tactică, o schemă la autori sau blocarea adversarului, sunt momente fixe de joc care trebuie speculate la maxim.

- Un jucător care aruncă mingea la distanţă mare este o mare realizare, actul putând fi considerat corect.

- Cuprinderea mingii cu ambele mâini (degetele desfăcute pe minge, degetele mari apropiate).

- Uşoară fandare, mâinile peste cap, extensie în trunchi cu aruncarea mingii.

- Mâinile îşi continuă curba şi după aruncarea propriu-zisă.

Aruncarea cu elan respectă aceeaşi tehnică, numai că se execută din mişcare; atenţie îndreptată asupra fixării tălpilor pe sol în momentul aruncării, pentru a fi regulamentară.

Metodica învățării aruncării de la margine

a) Ţinerea corectă a mingii care trebuie luată de jos.

b) Executarea aruncării numai din braţe cu extensie pe spate şi aruncarea mingii.

c) Executarea întregii mişcări de pe loc fără minge, cu minge.

d) Executarea întregii mişcări din mişcare fără minge, cu minge.

e) Executarea mişcării complete de pe loc şi cu elan.

Greșeli de execuție și corectarea lor

a) Jucătorul se foloseşte mai mult de un braţ decât de celălalt.

b) Mingea trebuie aruncată de deasupra capului.

c) În timpul aruncării, un jucător îşi ridică un picior sau ambele – chiar şi pentru o clipă – de pe sol.

d) În timpul aruncării trece cu un picior sau ambele peste linia de tuşă.

Sub aspectul greşelii tehnice vom urmări:

a) Jucătorul sprijină mâinile lateral de minge.

b) Jucătorul ţine degetele apropiate.

c) Aruncare cu articulaţia mâinii încordate.

d) Fandare cu picioarele prea depărtate.

e) Greutatea corpului nu este dusă înainte în timpul aruncării.

f) Trecerea trunchiului din poziţia aplecat pe spate, în poziţie aplecat înainte nu se face cu energie.

g) Nearmonie între mişcarea braţelor, a picioarelor şi a trunchiului.

În prima parte a lucrării aţi putut intra în posesia unor date absolut necesare, privind învăţarea tehnicii jocului de fotbal în şcoala generală. Acest capitol, în strânsă legătură cu partea I a lucrării, face trecerea spre joc, dând nuanţă tactică elementelor şi procedeelor tehnice. Mai concret spus, când şi unde se folosesc elementele tehnice în timpul jocului.

Voi prezenta o sistematizare a tacticii principalelor procedee de lovire cu piciorul.

Lovirea mingii cu latul se foloseşte pentru:

- pase scurte;

- finalizarea din apropierea porţii;

- degajări.

Lovirea mingii cu şiretul plin se foloseşte la:

- pase;

- degajări;

- schimbările direcţiei de joc;

- lansări;

- tras la poartă;

- deschideri.

Lovirea mingii cu şiretul interior pentru:

- tras la poartă;

- degajări;

- lansări;

- deschideri;

- lovituri fixe;

- un doi-uri (devieri).

Lovirea mingii cu şiretul exterior serveşte la :

- tras la poartă;

- pase surprinzătoare;

- devieri, un doi-uri.

Tactica lovirii mingii cu latul

- Şcoala engleză de fotbal pune mare accent pe această pasă, care dă mare siguranţă în cadrul jocului.

- Am exemplificat la tehnica lovirii mingii cu latul, metodic, câteva mijloace de învăţare şi perfecţionare.

- Mulţi profesori încearcă să complice instruirea prin folosirea unor exerciţii greoaie, puţin adaptabile în dorinţa de a apare cu ceva nou.

- Nu trebuie să uităm că şi la echipa naţională de fotbal, handbal, baschet (suveica cu preluare – pas în variante) are eficienţă mare. De aceea, numărul

mare de mijloace şi folosirea lor adecvată în cadrul procesului de instruire adoptat particularităţilor şi nivelului de instruire, fac să crească randamentul.

- Deci, variante de suveică, încrucişările 2 – 3 jucători, pase în doi din mişcare, jocuri în careuri 3 x 2, 4 x 2 pe spaţii limitate, asigură prin numărul de repetări formarea siguranţei pe acest procedeu de lovire.

- În metodica învăţării, la avansaţi creştem viteza de execuţie, combinăm preluarea cu dribling şi pas sub forma unor acţiuni de joc care duc la progresul elevilor.

- Exersarea trasului la poartă – finalizare – din apropierea porţii cu latul, loviturile de la 11 m. sau 7 m. pentru cei mai mici sunt alte exemple.

Tactica lovirii mingii cu şiretul plin

- Şiretul plin se foloseşte în cadrul paselor pe distanţe diferite, însă cu lovire din lateral, nu din faţă ca şi în cazul trasului la poartă.

- Centrările şutate (trasor), schimbările direcţiei de joc la care mingea trebuie să ajungă cu o viteză mai mare la coechiper, presupun acest procedeu de lovire.

- Exerciţiile se combină în condiţii izolate şi apropiate de joc.

- În exerciţiile pe cupluri, triunghi, în care distanţa este variabilă, lovirea cu ristul plin poate fi combinată cu preluare, conducere, lovire sau tras la poartă.

- Într-o fază mai avansată apare adversarul semi-activ pentru a condiţiona preluarea şi pasa cu un anumit picior şi transmiterea mingii în funcţie de mişcarea coechipierului şi a adversarului.

- Exerciţiile vor urmări scurtarea treptată a mişcărilor în plus (preluare, timp de gândire, tehnică superioară).

- La elevii V – VIII vom ţine cont atât de însuşirea procedeului, cât şi de particularităţile morfologice (forţă de lovire) în comparaţie cu cei de liceu.

- Pe lângă folosirea combinată a diferitelor procedee tehnice în cadrul unui exerciţiu, va trebui să aplicăm temele învăţate cu aplicare în cadrul jocurilor.

Exemplu: gol marcat după a pasă lungă cu şiretul plin sau gol, cu şiretul plin de la semi-distanţă sau gol din centrare cu ristul plin se punctează dublu, pentru a stimula elevii în aplicarea prin intermediul jocului a temelor.

Nu aş dori să intru în amănunte, dar diversitatea de mijloace este imensă, totul este ca ele să fie folosite în baza principiilor de la uşor la greu, de la simplu la complex, aceasta presupunând cunoştinţe metodice aprofundate.

Tactica lovirii mingii cu șiretul interior

- Este unul din procedeele des folosite în joc, prin ele reuşindu-se şuturi la poartă care ocolesc adversarii, pase peste adversari surprinzătoare la distanţe diferite, centrări care scot adversarii din joc;

- Suprafaţa mare de lovire dă o siguranţă mai mare jucătorului, execuţia cu interiorul făcând-o accesibilă;

- Antrenarea acestui procedeu se face cum am amintit şi mai înainte, numai pentru procedeul respectiv sau cu nuanţă tactică dacă îl legăm de alte procedee în condiţii apropiate de joc. Exemple: preluare, pas cu interiorul la partener, tras la poartă cu ristul interior (mingi razante, volé, drop).

- Centrare cu interiorul, precedată de un – doi cu partener, conducere şi finalizare partenerul direct cu interiorul sau precedată de preluare (exerciţiul lucrat şi în condiţii de adversar semi-activ).

- Se poate lucra în 2, 3, 4 jucători, cu cât complexitatea creşte înseamnă că bagajul de cunoştinţe este mai bine stăpânit.

Tactica lovirii mingii cu șiretul exterior

- Pasele cu exteriorul sunt marcate, ele reprezentând apanajul jucătorilor cu o tehnică superioară;

- Ele se rezolvă cu o economie de mişcări şi creează surpriză adversarilor.

- Jucătorii folosesc trasul la poartă cu ristul exterior în mod frecvent, deoarece suprafaţa de lovire e mare iar mingea poate lua traiectorii neaşteptate (folia - seca - brazilienii) dacă mingea este lovită corect.

- Am prezentat o serie de mijloace în prima parte, acum doar că amintesc fuziunea în acţiuni de joc a acestui procedeu, cu alte procedee care dau înlănţuirea firească de care are nevoie jucătorul.

- Exerciţiul în careu 20 x 20 m., 4 x 2 cu două atingeri care prin complexitatea lui obligă jucătorul şi la execuţii din deviere cu exteriorul legate de preluare, fentă cu corpul, demarcaj, execuţie cu latul cu interiorul, acţiuni ca un-doi, un-doi pentru al treilea, pas oblic, dă şi du-te, etc.

Deci, în înlănţuirea de procedee apar şi două elemente ale temei noastre (lovirea cu ristul exterior). Exemplu: un-doi, pas la margine cu exteriorul, centrare şi finalizare din careu cu exteriorul, exerciţiu executat fără adversar, adversar semi-activ sau activ.

- Exersarea trasului la poartă cu ristul exterior din unghiuri diferite, precedat de preluare, conducere, un – doi fără şi cu adversar sau pe grupe de jucători.

Caracterul tactic al principalelor procedee de lovire a mingii cu capul

Lovirea mingii cu fruntea se foloseşte pentru:

- tras la poartă (săritură sau plonjon);

- duel aerian;

- pasele înalte şi laterale;

- degajări.

Trecând la aspectul tactic, munca ne va fi uşurată prin mijloace şi indicaţii metodice dacă elevii deţin o tehnică corectă care să le poată permite execuţia. Conform opiniilor lui Gabriel Manolache, în cazul trasului la poartă trebuie să ţinem cont de nişte indicaţii metodice:

1. Jucătorul să se afle pe cadrul porţii.

2. În cele mai frecvente cazuri mingea trimisă de unde vine.

3. Aprecierea corectă a momentului săriturii.

4. Execuţia din mişcare.

În cadrul duelului aerian:

1. Săritura efectuată pe verticală (legat de tehnică) pentru a nu comite fault, iar săritura sa fie înaltă.

2. La execuţia din lateral (prin plan sau aprecierea corectă a distanţei de unde vine mingea).

În cazul degajărilor trebuie ţinut cont de faptul că cea mai sigură degajare este de unde vine mingea, traiectoria trebuind să fie înaltă, iar în anumite situaţii tactice există şi soluţii pe care le alege sportivul.

Voi specifica şi câteva exerciţii de perfecţionare;

1. 4 – 5 jucători din unghiuri diferite trimit mingi în careu, de unde sunt respinse cu capul (fără şi apoi cu adversar semi-activ, activ).

2. Joc pe ½ de teren între cele două echipe care încearcă prin lovituri cu capul să depăşească linia celeilalte – câştigă echipa care a ajuns prima la limita terenului advers.

3. Minge aruncată între doi jucători, care ajunge primul degajează.

4. Joc 7 x 7, teren redus, ½ teren de handbal, 7 x 7 pase cu capul, gol cu capul; când mingea cade e repusă cu mâna, dar jucată numai cu capul.

5. Cornere scurte, iar în careu 4 x 4, 5 x 5, (atacanţi contra apărători).

6. Exerciţii de finalizare cu capul, cu centrări din unghiuri diferite (fără şi cu adversar semi-activ).

Caracterul tactic al preluării mingii

Preluarea cu latul sau exteriorul se foloseşte în următoarele situaţii:

1. Intrarea în posesia mingii.

2. Schimbării direcţiei de acţionare cu minge.

3. Depăşirea adversarului când preluarea se combină cu fente, driblinguri, etc.

4. Construirii atacului şi contra-atacului.

5. Element intermediar al combinaţiilor.

Preluarea cu pieptul se foloseşte în cazurile:

1. Reducerii pe sol a mingilor cu traiectorie semi-înaltă în vederea continuării acţiunilor.

2. Schimbării direcţiei de acţiune.

3. Depăşirii direcţiei de acţiune.

Asupra preluării cu capul, respectiv coapsa, nu voi insista, menţionându-le mai sus pe cele mai importante. Am menţionat la preluarea mingii mijloace cu caracter tactic, iar în continuare voi puncta doar câteva variante.

La suveicile folosite se introduce:

- preluare cu un picior, pas cu celălalt;

- se combină preluarea cu conducerea, fentă, combinaţie sau pasă +tras la poartă (variantele şi le aleg profesorii, în condiţii izolate şi apropiate dejoc);

- de asemenea, jocuri 4 x 2 cu două atingeri în care preluarea are un rol important, în general jocuri cu un număr redus de jucători în care se limitează numărul de atingeri - dă preluării un pronunţat caracter tactic, fiind condiţionată de poziţia adversarilor şi coechipierilor.

Tactica conducerii mingii

Se foloseşte în cazul:

1. depăşirii adversarilor;

2. atragerii adversarilor pentru a permite o nouă grupare a coechipierilor.

3. iniţierii unui atac sau contraatac.

4. încercării de deposedare a adversarilor.

Ca aspecte metodice:

- piciorul cu care conduce mingea să fie cel mai depărtat de adversar;

- conducerea mingii este cuplată în condiţii apropiate de joc sau de joc cu fente, dribling, pas, tras la poartă;

- ea se poate face pe spaţiu liber, dar şi cu fixare sau eliminare de adversar;

- exerciţiile prezentate la conducerea mingii pot fi combinate pentru a ne apropia de condiţiile jocului individual, formând grupe de jucători.

Exemplu: fără adversar;

- ştafete cu conducerea mingii în viteză maximă;

- conducere printre 2 – 3 jaloane, un-doi cu antrenorul, tras la poartă;

- conducere de minge, partenerul încercând deposedare;

- conducere, dribling 1 x 1 (spaţiu limitat 10 x 10, 20 x 10 m. sau în condiţii apropiate de joc, într-o porţiune de teren), terminată cu finalizare.

Tactica fentelor

Fentele se folosesc în cazurile:

- depăşirii adversarilor;

- creării superiorităţii numerice, demarcaj;

- mascării acţiunilor reale ce urmează a fi întreprinse;

- surprinderea adversarilor;

- evitării luptei directe cu adversarul.

Fentele cu mingea sau cu corpul sunt de o maximă importanţă în fotbalul viitorului, deoarece în timpul unui joc adversarii nu pot fi depăşiţi numai printr-un

joc de pase, ci trebuie eliminaţi 1 x 1; de asemenea, fentele pot fixa adversarii sau în cazul demarcării.

Marcajul strict al adversarilor obligă jucătorii care vor să intre în posesia mingii să se demarce, încercând prin mişcări înşelătoare să se îndepărteze de adversar.

Mijloacele prezentate în prima parte ce se referă la fente pot fi completate cu exerciţii în condiţii apropiate de joc 2 x 1, 3 x 2, 1 x 1, jocuri cu temă în care jucătorii sunt obligaţi să fenteze înainte de pas. Adversarii pot fi pasivi, semi-activ sau activi.

Aşadar, tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective organizate, coordonate unitar şi raţional, atât în apărare cât şi în atac, în limitele regulamentului de joc şi ale corectitudinii, în vederea obţinerii victoriei, valorificând calităţile jucătorilor proprii, precum şi lipsurile adversarului, cu alte cuvinte, succesiunea şi dinamica în acţiunile jucătorilor impuse de jocul în sine (totalitatea fazelor şi variantelor de aşezări în teren, cu ajutorul cărora acţionează fiecare jucător sau echipă, atât în atac, cât şi în apărare).

a) Tactica se prezintă ca un ansamblu de acţiuni individuale şi colective (2 – 3 sau mai mulţi jucători).

b) Tactica se desfăşoară – ca loc de acţiune:

- în faţa propriei porţi;

- la mijlocul terenului;

- în faţa porţii adverse.

Echipa aflată în atac acţionează tactic prin:

- ieşirea cât mai organizată şi rapidă din faţa porţii proprii;

- la mijloc se încearcă organizarea atacului şi pregătirea fazei de finalizare;

- în faţa porţii adverse se desfăşoară finalizarea şi acţiunile ce preced această finalizare, în vederea obţinerii golului.

Echipa din apărare acţionează astfel:

- în faţa propriei porţi, cu marcaj strict şi atacuri decisive;

- la mijlocul terenului – supraveghere, intercepţie, tatonare şi dirijarea atacului advers în zone mai puţin periculoase (laterale);

- în faţa porţii adverse se face pressing în vederea recuperării mingii sau a incomodării apărătorilor adverşi.

c) Ca modalitate de exprimare avem tactica de joc:

- în atac – cu posesia mingii, organizarea acţiunilor ofensive şi de finalizare;

- în apărare – tactica de împiedicare a adversarului să finalizeze şi deposedarea acestuia de minge.

d) Ca aspect, avem:

- tactica generală ce cuprinde toate acţiunile de joc individuale şi colective pentru atac şi apărare;

- tactica specială ce cuprinde maniera specifică de a acţiona şi rezolva sarcinile de joc în momente şi condiţii mai deosebite (pe finaluri, când conduce echipa proprie, sau adversarul, cu jucător eliminat la început de joc sau repriză, etc.). Conform prof. dr. Adrian Dragnea, tactica se fundamentează pe: - capacitatea cognitivă (cât mai multe cunoştinţe);

- abilitatea tehnică;

- pregătirea fizică;

- capacitatea de a discerne şi a decide.

Tactica este condiţionată de:

- principiile tacticii;

- ideile tactice;

- normele tactice;

- regulamente ale acestuia.

Toate acestea au ca rezultat un comportament foarte bun în jocurile amicale şi oficiale şi în final, câştigarea lor.

Cerințele tacticii

- Să fie accesibilă echipei;- Să fie maleabilă – în sensul posibilelor schimbări adaptate situaţiilor noi

ce apar în joc;- Să fie evolutivă – permiţând jucătorilor sau tehnicienilor să aducă

noutăţi şi idei noi. Pregătirea teoretică legată de tactică îşi are rolul său deosebit în vederea dezvoltării gândirii creatoare a jucătorilor, precum şi dotarea acestora cu cunoştinţe şi abilităţi necesare exprimării tacticilor celor mai adecvate, în vederea obţinerii victoriei.

Această pregătire teoretică poate să cuprindă următoarele aspecte care stau la baza exprimării tactice:

- studiul literaturii de specialitate;- observări de jocuri;- înregistrări filmate;- înregistrări ale unor acţiuni;- dezbateri tematice;

- formarea capacităţii de gândire creatoare;- educarea capacităţii de anticipare şi multe altele.

Sistematizarea tacticii

I. Tactica în atac – succesiunea necesară şi distinctă a acţiunilor individuale şi colective întreprinse de atacanţi şi relaţiile dintre ei, de la intrarea în posesia mingii până la finalizare sau deposedare.

A. Principiile generale ale tacticii:

- trecerea rapidă din apărare în atac şi din atac în apărare;- concentrarea asupra tuturor acţiunilor de joc pe durata acestuia;- efectuarea acţiunilor la momentul potrivit şi fără greşeli;- dezvoltarea simţului anticipativ în atac şi apărare;- crearea superiorităţii numerice (atac, apărare);- colaborarea în cadrul echipei (sprijin reciproc) şi determinarea

adversarului să greşească. B. Principiile speciale pentru atac:

- păstrarea mingii în posesia echipei, ca preocupare generală în vederea finalizării sau a altor scopuri tactice;

- principiul jocului în adâncime;- principiul câştigării de spaţii în terenul advers (penetrării);- principiul mobilităţii, al schimbării ritmului şi părţilor de joc;- principiul improvizaţiei sau schimbării atunci când adversarul a

descoperit intenţiile atacanţilor;- principiul lărgirii frontului de atac (desfacerea apărării adversarului).

C. Principii speciale pentru apărare:

- principiul asigurării contra jocului în adâncime al adversarului şi îndepărtării acestuia;

- principiul întârzierii atacului advers;- principiul echilibrului numărului de jucători în apărare faţă de numărul

de atacanţi;

- principiul orientării apărării pe zonele şi direcţiile de atac ale adversarului;

- principiul controlului retragerii – folosirea tatonării.

II. Tactica colectivă pentru atac reprezintă folosirea principiilor de atac şi a regulilor după care acţionează echipa, atunci când toţi jucătorii colaborează între ei, acţionând împotriva apărării adverse.

III. Tactica colectivă în apărare reprezintă folosirea principiilor şi a regulilor de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători, având ca scop întârzierea, oprirea sau destrămarea acţiunilor de atac ale adversarului prin deposedarea acestora de minge şi înlăturarea pericolului de a primi gol.

Fazele atacului:

a) Faza I - intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare în atac (zonele 1 şi 2 ale terenului);

b) Faza a II-a - pregătirea şi desfăşurarea atacului (zonele 2 şi 3 ale terenului);

c) Faza a III-a - finalizarea atacului (zona 4 a terenului). Fazele apărării:

a) Faza I - pierderea mingii şi lupta pentru recuperarea ei (pressing);b) Faza a II-a - replierea rapidă, organizarea apărării şi lupta pentru

recuperare (pressing şi apărare combinate);c) Faza a III-a - organizarea apărării imediate, lupta pentru recuperarea

mingii şi apărarea porţii. Măsuri de apărare la: aruncarea de la margine, cornere, lovituri libere, lovituri de la 11 m, minge ricoşată de la portar sau din barele porţii.

Formele atacului

A. Contra-atacul;

B. Atacul rapid;

C. Atacul poziţional;

D. Atacul cu circulaţie de minge şi jucători.

Vom puncta pe scurt ce reprezintă şi cum are loc fiecare din aceste forme de atac:

A. Contra-atacul, aşa după cum se autodefineşte, este acţiunea ce se desfăşoară instantaneu, cu o mare precizie şi în mare viteză, declanşată de echipa aflată în apărare, din momentul în care a intrat în posesia mingii în timpul unui atac al adversarului, surprins în poziţii avansate şi cu forţe reduse în apărare.

De obicei, contra-atacul poate şi trebuie să fie declanşat de jucătorul care intră în posesia mingii, indiferent de postul sau poziţia pe care acesta o are în momentul respectiv, evident putând fi declanşat şi, sau mai ales, de portarul propriu.

Orice contra-atac are ca faze:

- iniţierea;- desfăşurarea;- finalizarea.

Cerinţele de bază în realizarea unui contra-atac sunt:

- gândirea tactică superioară (alegerea celui mai bun moment de declanşare);

- promptitudinea şi precizia pasei adresată celui mai bine plasat dintre vârfuri;

- o pregătire fizică şi morală foarte bine pusă la punct ale jucătorilor ce desfăşoară contra-atacul, cu o forţă de pătrundere capabilă să treacă rapid la finalizarea necesară.

B. Atacul rapid se desfăşoară în timp scurt spre poarta adversă, având ca bază verticalizarea jocului printr-un număr minim de pase (lansări în adâncime ale atacanţilor) şi alegerea drumului cel mai simplu şi direct spre finalizare.

El poate fi simplu, declanşat din 2 – 3 pase precise şi desfăşurat în mare viteză, prin demarcări reuşite ale jucătorilor ce primesc mingea şi o transmit sau a celui ce finalizează.

Mai poate fi atac rapid prin acţiuni combinative realizate în viteză, cu demarcări precise şi eficiente, fără conduceri sau întârzieri inutile, ce ar duce la anularea avantajului numeric sau al atacului propriu-zis.

C. Atacul poziţional

Când nu avem posibilitatea să desfăşurăm contra-atac sau atac rapid, recurgem la alegerea atacului poziţional, la care participă mai mulţi jucători. În funcţie de aşezarea adversarului în apărare, căutăm să alegem cel mai eficient drum, cea mai vulnerabilă parte sau culoar al adversarului, în vederea pătrunderii, sau pasei ce urmează să o efectuăm, funcţie de poziţia vârfurilor proprii, sau a jucătorilor noştri ce participă la atac, în vederea finalizării acestuia.

Cred că este necesar să specificăm că, în toate formele de atac (contra-atac, atac rapid şi atac poziţional), o importanţă covârşitoare o au precizia şi viteza paselor, precum şi demarcările jucătorilor proprii (eficienţa acestora, modul cum se debarasează de adversar).

O precizare utilă ar fi aceea că dirijarea atacurilor proprii va ţine cont de valorificarea calităţilor jucătorilor echipei ce atacă, precum şi de slăbiciunile apărătorilor, fie cunoscute mai demult, fie depistate în jocul respectiv de către antrenor dar, îndeosebi de către jucători.

D. Atacul cu circulaţie de minge şi jucători

Pe lângă cerinţele subliniate la celelalte forme de atac, în plus aici se urmăreşte desfacerea sistemului de apărare al adversarului şi scoaterea acestuia din dispozitiv sau depăşirea lui prin pase precise, pe poziţii viitoare cu încercări de ruperi de ritm şi pătrunderi surprinzătoare ale jucătorilor în terenul advers.

Factorii care determina organizarea unui antrenament, corelatia dintre factorii antrenamentului si jocului .

- FIZIC : incalzirea in jocul de fotbal capacitatea de efort aeroba si anaeroba

Fiecare jucător într-o echipă de fotbal are propriul profil fiziologic şi propriile lui caracteristici.

Înţelegerea sistemelor energetice şi a modului în care acestea se aplică în antrenament este foarte importantă pentru toţi antrenorii care elaborează şi implementează programe specifice jocului de fotbal.

În acest sens, opiniile lui Tudor Bompa sunt deosebit de relevante. Astfel, complexitatea fiziologică a fiecărui post necesită înţelegerea sistemelor energetice dominante în fiecare jucător, precum şi a modului în care acestea sunt legate de antrenamentul de forţă. Antrenorii care separă antrenamentul de forţă şi cerinţele referitoare la programarea sa de celelalte caracteristici fiziologice ale jocului, fac o mare greşeală, care peste timp poate afecta rata succesului. În continuare vom reflecta integrarea antrenamentului de forţă şi a sistemelor energetice.

Sistemele energetice

Energia reprezintă capacitatea de a lucra. Lucrul este aplicarea forţei sau contractarea muşchilor pentru a aplica forţa împotriva rezistenţei. Totodată, energia este necesară pentru a efectua lucrul fizic în timpul antrenamentului. Astfel, organismul obţine energia din conversia la nivelul celulelor din muşchi a hranei într-un compus hipercaloric numit adenozin trifosfat (ATP), care este stocat în celulele musculare.

ATP, aşa cum sugerează şi denumirea, constă într-o moleculă de adenozină şi două molecule de fosfat. În procesul de creare a energie, ATP este descompus în ADP+P (fosfat). Pentru a asigura o alimentare constantă de ATP în scopul unei alimentări constante cu energie, ADP se ataşează altei molecule de fosfat pentru a reproduce ATP.

Energia necesară pentru contracţia musculară în timpul pregătirii cu greutăţi sau al efectuării de exerciţii aerobe, este eliberată în corp prin convertirea energiei mari ATP în ADP+P. Atunci când are loc acest proces, energia este eliberată şi apare mişcarea. Deoarece organismul poate stoca doar o cantitate limitată de ATP în celulele muşchiului, rezervele de ATP trebuie refăcute constant, pentru a se facilita antrenamentul pe o perioadă mai mare de timp.

Organismul poate reface rezervele de ATP prin utilizarea unuia dintre cele trei sisteme energetice, în funcţie de tipul de antrenament: sistemul alactacid anaerob (sau ATP-CP), sistemul lactacid anaerob şi sistemul aerob.

Sistemul alactacid anaerob (ATP-CP)

Muşchii pot înmagazina doar o cantitate mică de ATP. Din acest motiv, depozitele energetice se golesc rapid când începe o activitate solicitantă. De exemplu, ATP înmagazinat în muşchi este suficient pentru primele 6-10 repetări dintr-un set extenuant de 12-15 repetări. O senzaţie de arsură în muşchii solicitaţi înainte de încheierea celor 15 repetări, indică faptul că atât sistemul ATP-CP, cât şi sistemul acidului lactic au fost implicate în eliberarea de energie necesară setului.

Drept răspuns la golirea depozitului de ATP din muşchi, fosfatul de creatină numit şi fosfocreatina (PC), se descompune în creatină C şi fosfat P. Fosfocreatina,

ca şi ATP, este înmagazinată în muşchi. Transformarea PC în C+P nu eliberează energie care să fie folosită direct pentru contracţia musculară. Organismul trebuie să folosească această energie pentru a resintetiza ADP+P în ATP. Pentru că PC este înmagazinat în cantităţi mici în celula musculară, acest sistem poate furniza energie doar timp de cel mult 10 secunde. Aceasta este sursa de energie principală pentru activităţi extrem de scurte şi explozive, cum sunt sprint 50-60 m, 5-6 sărituri şi sprinturi scurte cu schimbări de direcţii şi cu pase şi şuturi.

Cunoaşterea acestui sistem de energie a făcut ca suplimentele pe bază de creatină să fie foarte populare în rândul mijlocaşilor şi fundaşilor laterali, care urmăresc dezvoltarea dimensiunii muşchilor şi a puterii, care participă la efort în timpul jocului de fotbal.

Sistemul acidului lactic

Corpul reacţionează diferit la eforturi intense prelungite, de până la cca 40 de secunde, cum ar fi sprinturi pe 200 m şi 400 m, antrenamentul cu greutăţi cuprinzând seturi de până la 40-50 de repetări, cele din antrenamentul de rezistenţă musculară, scurtă sau medie. Primul care asigură energie este sistemul ATP-CP, urmat după 8-10 secunde de sistemul acidului lactic. Acesta descompune glicogenul depozitat în celulele musculare şi în ficat, cedând energia pentru resinteza ATP din ADP+P. Din cauza absenţei O2 în timpul descompunerii glicogenului, se formează şi un subprodus denumit acid lactic (LA).

Când efortul de mare intensitate continuă un timp mai lung, se acumulează în muşchi mari cantităţi de acid lactic, cauzând oboseala şi în cele din urmă împiedicând jucătorul să menţină nivelul de intensitate. Utilizarea continuă de glicogen pe parcursul exerciţiilor, duce în final la golirea rezervelor de glicogen şi la nevoia de refacere a acestora. Consumul de carbohidraţi, fructe şi legume, odihna suficientă, sunt mijloace care ajută la refacerea de glicogen.

Sistemul aerob

Sistemul aerob are nevoie de 60 până la 80 de secunde pentru a produce energia necesară în resinteza ATP din ADP+P. Spre deosebire de alte sisteme, acesta permite resinteza ATP în prezenţa oxigenului, ceea ce înseamnă resinteza energiei prin descompunerea glicogenului, lipidelor şi a proteinelor. Frecvenţele cardiacă şi respiratorie trebuie să crească suficient pentru a transporta o cantitate corespunzătoare de O2 la celulele musculare.

Glicogenul este sursa de energie folosită pentru resinteza ATP în sistemele atât lactacid, cât şi aerob. Sistemul aerob, spre deosebire de sistemul anaerob lactic, produce puţin acid lactic sau deloc, ceea ce permite sportivului să continue efortul. Sistemul aerob este sursa energetică primară în probe care durează între 2 minute şi 2 până la 3 ore. Efortul prelungit dincolo de 2-3 ore poate duce la antrenarea lipidelor şi proteinelor în procesul de refacere a rezervelor de ATP, pe măsură ce se golesc rezervele de glicogen din organism.

În oricare din aceste cazuri, de pe urma descompunerii glicogenului, lipidelor sau proteinelor, rezultă ca produse secundare dioxidul de carbon (CO2) şi apa (H2O), ambele eliminate din organism prin respiraţie şi transpiraţie. Pe măsură ce capacitatea aerobă a unei persoane se îmbunătăţeşte, se ameliorează şi capacitatea sa de a utiliza lipidele ca sursă de energie.

Majoritatea jucătorilor de fotbal prezintă în timpul jocului o solicitare continuă a unui sistem energetic sau a altuia, de aceea antrenorii trebuie să acorde o atenţie deosebită tuturor posturilor din echipă. Astfel, într-un joc sunt folosite toate cele trei sisteme energetice, în funcţie de intensitate, ritm şi durata meciului. Majoritatea jucătorilor folosesc sistemul folosesc sistemul energetic anaerob în timpul fazei active a meciului şi au o bază puternic aerobă pentru recuperarea şi regenerarea în pauze şi după terminarea meciului. Tabelul nr. 3.2.1 prezintă tipul de sistem energetic necesar antrenamentului de forţă maximă, în funcţie de durată.

Tabelul nr. 3.2.1.

ANAEROB (nu depinde de aerob) AEROB (depinde de aerob)

SISTEM

ENERGETIC

Alactacid

Acid lactic Aerob

DURATA 0

6 h

10 s 40 s 70 s

2 min 6 min 25min 1-2 h

Tipul de

antrenament

de forţă necesar

M x S

P

M x S M x S

P, P-E P, P-E

M-ES

MxS MxS MxS MxS

P,P-E P-E M-EM (<80%)

M-EM ME-L ME-L M-EL

unde: P – putere; P-E – putere rezistenţă;

M-ES – rezistenţă musculară de scurtă durată;

M-EM – rezistenţă musculară de durată medie;

M-EL – rezistenţă musculară de lungă durată.

Aşadar, tabelul nr. 3.2.1 reflectă relaţiile dintre sistemele energetice (durata în secunde, minute şi ore şi tipul antrenamentului de forţă).

Prin urmare, indiferent dacă efortul este în principal anaerob, aerob sau o combinaţie a amândurora, dezvoltarea forţei maxime este considerată baza pe care celelalte capacităţi dominante vor fi maximizate.

Pe de altă parte densitatea sporită a fibrelor musculare (depunerea filamentelor de proteină din muşchi), şabloanele de recrutare a unităţii motorii şi sincronizarea unităţilor motorii au ca rezultat mai mulţi muşchi disponibili pentru a fi utilizaţi în eforturi care necesită un grad mare de putere, dominant anaerobe

şi mai mulţi muşchi disponibili pentru a fi utilizaţi în eforturi care se bazează pe anduranţă; pe măsură ce fibrele musculare lente cresc în dimensiune şi diametru se oferă o arie de suprafaţă mai mare pentru capilarizare şi densitate mitocondrială.

Fiecare jucător corespunzător postului pe care joacă are propriile atribute şi profil fiziologic. Mai mult decât atât, capacităţile biomotrice dominante şi combinaţiile lor distinctive sunt unice pentru fiecare post.

Astfel, specialiştii în antrenament eficient înţeleg foarte bine ce diferenţiază un post de altul şi aplică aceste principii fiziologice în procesul de antrenament de zi cu zi.

Următoarea secţiune, despre sistemele energetice şi modul în care acestea relaţionează cu antrenamentul de forţă, precum şi modul în care cele şase zone de intensitate pot fi folosite în antrenamentul de forţă, vor facilita aplicarea acestor caracteristici specifice antrenamentului în fotbal.

Cu alte cuvinte, tabelul nr. 3.2.1 şi tabelul nr. 3.2.2 care urmează demonstrează că în fotbal se foloseşte energia produsă de toate cele trei sisteme energetice. În fotbal se folosesc mai multe sisteme energetice combinate, antrenamentul şi fiziologia acestui sport fiind mai complexe.

Tabelul nr. 3.2.2. reflectă cele şase zone de intensitate, subliniind aspectul general al pregătirii sistemelor energetice şi caracteristicile lor fiziologice şi de antrenament. Acest tabelul ilustrează tipul de antrenament pentru fiecare zonă de intensitate, durata sugerată a repetărilor şi seriilor, numărul sugerat de repetări, intervalul de repaus necesar pentru îndeplinirea scopului antrenamentului, concentraţia de acid lactic ce se acumulează după o repetare sau o sesiune de antrenament şi procentajul intensităţii maxime necesare pentru stimularea unui sistem energetic dat. Aplicarea practică a celor şase zone de intensitate trebuie planificată în funcţie de potenţialul jucătorilor, toleranţa lor la lucru şi ceea ce este specific unei faze de antrenament date.

Tabelul nr. 3.2.2.

Zona

de

intensi

tate

Tipul

de

antrena-

ment

Durata

unei repetări

Nr. de

repetări

Intervalele

de

odihnă

Concen

traţia

de acid

lactic în

milimoli

Procen-

tajul de

intensi

tate maximă

1.

Sistemul alactacid

4 –12 s

10 – 30

2 – 5 min

1 – 2

95

2.

Antrenam/

toleranţe la

acid lactic

150-400

20-90s.

6 – 10

1 – 5min

12 - 18

85 - 95

3.

antren.

consum

1000 –

1500

8 – 12

2 – 3 min

6 - 12

80 - 85

maxim de

oxigen

3–5 min

4.

antren.

pragului anaerob

2–7 min

4 – 8

5 min

4 - 6

65 - 80

5.

antren.

pragului

aerob

10 min – 2 h

1 – 6

2 – 3min

2 -3

60

6.

Compen-sarea aerobă

45 min-

2 h 1 – 2

2 – 5min

2 -3

40 - 50

Aplicarea zonelor de intensitate în antrenamentul unui fotbalist este mai familiară antrenorilor din sporturile individuale. Metodologia utilizată pentru aplicarea zonelor de intensitate în fotbal va determina eficienţa antrenamentului şi performanţa.

PARTICULARITĂŢI PRIVIND FUNCŢIA ANAEROBĂ

LA COPII ŞI JUNIORI

Copiii, în mod obişnuit, atrag atenţia datorită izbucnirilor scurte a intensităţii activităţii fizice în timpul jocurilor sportive şi, în general, în timpul jocului. Mulţi copii se angajează în jocuri de fotbal care încurajează un consum intens al exerciţiilor pe terenul de joacă sau în timpul antrenamentului într-o şcoală de fotbal.

Există un număr de aplicaţii cognitive şi psihologice pentru un astfel de comportament. De asemenea, vom ţine seama de faptul că metabolismul anaerobic şi randamentul se dezvoltă între copilărie şi viaţa (perioada) adultă.

Randamentul definit ca produs al forţei şi al vitezei, este generat de contracţiile musculare. Factorii metabolici care susţin randamentul pot fi luaţi în considerare în acest caz. Principala cheie în ceea ce priveşte randamentul este un echilibru între producerea energiei şi consumul ei. Rezerva acestei energii în forma ATP (adenosine trifosfat) este definită ca anaerobică dacă este folosită să sprijine contracţia musculară maximă pe durată scurtă şi să folosească glucoza sau glicogenul ca şi combustibil.

Capacitatea de a lucra anaerobic, de a face muncă anaerobică se schimbă în funcţie de vârstă şi sex.

Cuantificarea sumei ATP-ului produs şi folosit este încă dificilă atunci când este comparată cu măsurarea randamentului folosit pentru bicicleta ergonomică sau munca manuală.

De obicei, capacitatea scăzută a copiilor de a genera energie anaerobică implică concentrări scăzute ale glicogenului (glucozei) şi a enzimelor intramusculare datorită insuficienţei glucozei. La copii, aceasta are drept rezultat valori scăzute ale acidului lactic şi randament scăzut. Această supoziţie este bazată pe mulţimea datelor obţinute de-a lungul aproape a 20 de ani.

Metodele întrebuinţate în anii 1960 şi 1970 implicau luarea unei biopsii musculare. Au fost probleme etice vizavi de această cale. Metodele moderne dau posibilitatea oamenilor de ştiinţă să folosească tehnici mai puţin agresive în urmărirea informaţiilor din această zonă.

Datele recente din studiile care comparau adulţii cu copiii, au sugerat că în timpul efortului fizic maxim, metabolismul anaerobic este relativ mai scăzut la copii decât la adulţi. Într-unul dintre programe, copiii au realizat un exerciţiu final care producea valoare (Pi/Per) de numai 27 % din cea generată de adulţi, chiar şi atunci când valorile rămase ale energiei disponibile prin sistemul fosfagen sunt aceleaşi la copii şi la adulţi.

Diferenţele dintre randament raportat la masa copilului, pot fi văzute în funcţie de vârstă şi sex. Principalele motive, atât pentru ambele sexe, cât şi pentru diferenţele de vârstă, sunt atribuite mărimii musculare. Aceste date sunt utile în încercarea de a descoperi talente şi, în particular, pentru acele aspecte ale fotbalului care presupun antrenamente susţinute, ca alergarea de viteză şi săriturile în înălţime.

Între 10 şi 18 ani există o creştere cu 75 % a randamentului la băieţi, comparată cu o creştere modestă de 25 % la fete. Această diferenţă este mai acută între 13 şi 14 ani. Maximum de randament la fete este la vârsta de 15 ani, în timp ce la băieţi este între 17 şi 18 ani.

Când se analizează diferenţele dintre adult şi copil la săritura în înălţime, creşterea reală este de 6 folduri între 10 şi 20 de ani. Când intervine masa corpului (greutatea), rata creşterii este numai de 3 folduri. Diferenţele dintre vârstă şi sex, în ceea ce priveşte randamentul maxim în timpul pedalării pot fi următoarele: adulţii au un avantaj clar în timpul primelor 2-3 secunde. Fetele şi băieţii de 12 ani au acelaşi timp – de peste 6 secunde – cu toate că valorile fetelor sunt numai de 75 % din cele ale băieţilor, iar randamentul celor în vârstă de 12 ani este de aproximativ de trei ori mai mare decât cel al celor de 17 ani. Aceste date furnizează antrenorului de fotbal informaţii importante când analizează performanţele anaerobice ale tinerilor fotbalişti. Această funcţie este deosebit de importantă în toate activităţile fotbalului care necesită o astfel de pregătire, în

timp ce îndemânarea şi tehnica pot dezvolta rapiditate în practică, schimbările psihologice ale antrenamentului având de asemenea, o deosebită importanţă.

Acestea sunt câteva date ale elitei tinerilor fotbalişti, dar datele tinerilor înotători sugerează că diferenţa dintre fete şi băieţi este mai mică în elita sporturilor pentru copii.

Pe de altă parte, este important ca antrenorul să ia în considerare dezvoltarea puterii, a randamentului anaerobic în funcţie de vârstă şi de maturizare. Astfel, creşterea calităţii şi a cantităţii acestei componente a pregătiri fizice ar trebui să fie evaluată alături de îndemânările principale ale fotbalului. De exemplu, un tânăr jucător al „Academiei de Fotbal”, ce are vârsta de 14 ani şi este aflat la începutul pubertăţii, poate fi la fel de tehnic ca un titular, însă nu va exista randamentul necesar ca să execute respectiva tehnică la acelaşi nivel ca şi un jucător egal la îndemânare, dar mai matur. Cu alte cuvinte, în mod cert cei care sunt mai maturi pot demonstra în mod simplificativ o creştere mai mare a randamentului faţă de cei mai puţin maturi. În concluzie, când sunt dezvoltate abilităţile fotbalistice printre jucătorii talentaţi, schimbările ar trebui să ţină seama de aceste modificări ale randamentului aerobic.

ECHILIBRUL DINTRE SURSELE DE ENERGIE ŞI

NECESARUL NUTRIŢIONAL

Consumul de energie în timpul antrenamentului şi jocului este foarte mare. Deci, suplimentele nutriţionale pentru un jucător, pentru anumite motive, sunt de mare importanţă. În acest sens, este esenţial ca jucătorul să păstreze un echilibru bun de energie pe perioade lungi de timp, pentru a fi asigurată evoluţia optimă şi pentru a prevenite probleme variate de sănătate. Astfel, când echilibrul energie devine negativ, apar probleme. Studii noi arată, de exemplu, că un echilibru de energie negativ pentru perioade lungi de timp, slăbeşte sistemul imunitar şi creşte oboseala muşchilor şi a altor organe.

Un fotbalist de nivel ridicat care se antrenează 5-6 zile pe săptămână şi joacă un meci o dată pe săptămână, ar trebui să aibă un consum de energie total de cel puţin 3000-3500 de cal/zi, în funcţie de mărimea corpului şi de activitatea fizică. O fotbalistă de nivel ridicat are necesarul zilnic cu 500-600 cal/zi mai mic decât fotbaliştii. Este dificil să constataţi cu acurateţe dacă un jucător are un echilibru bun de energie, în schimb dacă un jucător cu greutatea corpului normală se menţine pentru o perioadă îndelungată de timp, aceasta este o indicaţie clară că echilibrul de energie este normal. Pot apărea variaţii mici de greutate în decursul câtorva zile şi la bărbaţi şi la femei.

Experienţa sugerează că jucătorii mai tineri, în special, pot avea un echilibru de energie negativ. Din diferite motive, ei adesea mănâncă neregulat în viaţa de zi cu zi ce îi determină să mănânce puţin. Ţinerea evidenţei asupra dietei în decursul unei săptămâni, este o metodă simplă de verificare. Aspectele calitative ale dietei nu ar trebui puse în discuţie până când necesarul corect de energie nu este satisfăcut.

Surse de energie

Din toate substanţele care dau energie mare – proteinele, grăsimile şi carbohidraţii sunt cei mai importanţi. Acest lucru înseamnă că, conţinutul de carbohidraţi din alimentaţia din zilele dinaintea meciului ar trebui să fie mare. Pastele, orezul, cartofii şi pâinea procură cea mai importantă sursă de carbohidraţi din alimentaţie.

Înainte era recomandată o dietă care începea cu 2-3 zile de antrenament intensiv şi o alimentaţie cu un conţinut scăzut de carbohidraţi şi după aceea schimbată cu o dietă cu un conţinut ridicat de carbohidraţi în ultimele 2 zile.

Această explozie de carbohidraţi nu este necesară. Un jucător bine antrenat are o concentraţie mărită de glicogen în muşchi, dacă masa după ultimul antrenament dinaintea unui meci conţine o proporţie mare de carbohidraţi.

Procesul de explozie a glicogenului în muşchi este încetinit după un efort mare. Deoarece un asemenea efort reprezintă cea mai importantă proprietate a jocului de fotbal, este posibil ca jucătorul să aibă un stoc mai redus de glicogen decât cel normal în timpul perioadelor de antrenament intensiv. Acesta poate fi un motiv pentru care mulţi jucători sunt obosiţi şi extenuaţi după cantonamente grele şi/sau după câteva meciuri consecutive.

Mulţi examinatori susţin ideea că o alimentaţie bogată în carbohidraţi are un efect pozitiv asupra capacităţii de performanţă în timpul jocului de fotbal.

Echilibrul de energie şi necesarul nutriţional

- Organismul are un echilibru de energie bun când consumul de energie (într-o perioadă lungă de timp) nu este mai mare decât cantitatea de energie produsă de organism – necesarul de energie este satisfăcător;

- Organismul are de asemenea, nevoi calitative asupra consumului de energie;

- Alimentaţia trebuie să cuprindă substanţele nutritive esenţiale - necesarul nutriţional să fie satisfăcător.

Simbioza dintre alimentaţie şi joc

Alimentaţia servită cu câteva ore înainte de meci ar trebui să fie uşoară, deoarece potenţialul de creştere a conţinutului de glicogen în muşchi este marginal.

După meci şi şedinţele de antrenament, când conţinutul de glicogen în muşchi este scăzut, capacitatea de construire a depozitului în muşchi este crescută semnificativ.

După câteva ore, această creştere a capacităţii de stocare începe să scadă. De aceea, este recomandat ca, de exemplu, jucătorii să bea o băutură cu carbohidraţi, sau să mănânce banane care conţin carbohidraţi, cât de curând posibil după încetarea activităţii.

O gustare sau băutură de 75-100 gr. de carbohidraţi ar trebui consumată în prima jumătate de oră după meci sau antrenament. Aceasta ar trebui completată cu o masă bine echilibrată.

Înainte de meci:

- o masă principală cum este prânzul sau cina, cu 3-4 ore înainte;

- o gustare uşoară cu 1-3 ore înainte.

După meci:

- alimentaţie sau băutură cu carbohidraţi imediat după meci (în decursul a o jumătate de oră), cum sunt băuturile sportive sau bananele;

- o masă completă după o oră sau mai multe ore, pentru refacerea stocului de carbohidraţi.

Lichide:

În timpul unui meci, depozitele de carbohidraţi sunt epuizate. Deoarece necesarul de fluide este de asemenea mare, din anumite motive este adecvat ca jucătorii să bea lichide ce conţin zahăr, pe cât posibil în timpul meciului. Rezistenţa creşte dacă o băutură cu zahăr este consumată în locul apei. Concentrarea şi precizia jucătorului sunt de asemenea îmbunătăţite. Un studiu efectuat în Anglia a arătat că echipele care au consumat băuturi cu zahăr au marcat mai multe goluri şi au primit mai puţine goluri, decât atunci când beau numai apă.

Băuturile ar trebui să conţină cel mult 5-7 % zahăr, împreună cu puţină sare. Al doilea uşurează absorbţia apei în intestinul subţire. Dacă concentraţia de zahăr şi sare este prea mare împreună cu alţi aditivi de gust din băuturi, acest lucru poate avea efect negativ şi împiedică lichidul să treacă de stomac.

Un jucător poate consuma o băutură cu zahăr înainte şi după încălzire la un meci. Temerile că o băutură cu zahăr poate avea efecte negative asupra performanţei, dacă este băută înainte de meci, nu au fost confirmate.

Necesarul de proteine:

Proteinele sunt baza organismului, şi sunt folosite, împreună cu alte lucruri, pentru construirea ţesutului muscular. În timpul repaosului, necesarul de proteine este în jur de 0,7 g/kg/zi – cu alte cuvinte, 50-60 g pentru un adult.

Deoarece o alimentaţie normală are un conţinut relativ mare de proteine, consumul zilnic poate fi până la 100 g. Diferenţa dintre generarea, consumul şi necesarul de proteine este, de aceea, foarte extinsă. Necesarul de proteine se măreşte într-o proporţie în timpul antrenamentului uşor, dar nu atinge niveluri deosebit de mari, asigurând jucătorului un echilibru genetic bun.

În timpul perioadelor de antrenament greu şi intensiv, nevoia de proteine creşte, dar nu cu aceeaşi rată ca şi consumul de energie. Aceasta înseamnă că diferenţa dintre necesarul şi consumul de proteine creşte. Cu cât jucătorul se antrenează mai mult, cu atât este mai mare diferenţa. În ciuda acestui lucru, nu este nevoie de un extra supliment de proteine sub formă de tablete, pudră sau similar.

Dacă echilibrul energetic este negativ, aminoacizii sunt folosiţi ca sursă de energie. Laptele, carnea, multe legume şi produse din cereale conţin cei mai mulţi aminoacizi de care are nevoie organismul.

Riscul ca echilibrul energetic să devină negativ este mai mare la femei şi la jucătorii tineri. Dacă acest echilibru negativ ţine o perioadă mai mare de timp,

capacitatea de antrenament a jucătorului scade şi creşte riscul de accidentare şi îmbolnăvire.

Alt aspect ce trebuie avut în vedere este tipul de aminoacizi din alimentaţie. O teorie relativ nouă arată că cei cunoscuţi ca aminoacizii derivaţi în lanţ sunt folosiţi de muşchi într-o măsură mai mare decât alţi aminoacizi în timpul efortului fizic, în comparaţie cu o stare de repaus. Ca rezultat, puţini aminoacizi derivaţi în lanţ rămân în sânge. Acest lucru înseamnă că aminoacizii aromatici domină aprovizionarea creierului. Aceşti aminoacizi sunt substratul de substanţe ce trimit semnal creierului (neuropeptide), care sunt legate de oboseală şi posibil şi de alte reacţii cum sunt oboseala fizică.

Această teorie poate explica ceea ce este cunoscut ca oboseala centrală în timpul exerciţiilor pe termen lung. Pe teren, aceasta poate fi exprimată prin incapacitatea menţinerii concentraţiei în joc, „ascunderea” şi „refuzul mingii”, consumul de aminoacizi derivaţi în lanţ putând contracara aceste semne de oboseală. Unele experimente sugerează că asta ar fi cauza, dar alte studii au nevoie să verifice acest lucru. Aminoacizii derivaţi în lanţ se găsesc în carne.

Băuturi în timpul antrenamentelor şi meciurilor:

- necesarul zilnic de bază de lichide este de 2-3 litri pe zi;

- senzaţia de sete nu este un indicator bun al nivelului de lichide de care are nevoie organismul;

- lichidul pe care un jucător îl bea în timpul unui meci trebuie să conţină până la 5-7 % zahăr, deoarece acesta afectează pozitiv concentrarea şi precizia;

- consumul continuu de lichide de-a lungul zilei, şi nu numai în timpul mesei, ajută organismul să-şi menţină echilibrul de fluide.

Vitamine şi minerale:

Discuţia despre necesarul de vitamine şi minerale în sport este aprinsă.

Acesta se datorează în parte influenţei încrederii în efectele suplimentelor nutritive şi în parte convingerii că suplimentele de vitamine şi minerale sunt dăunătoare, dar că cineva poate lua la fel de bine suplimente, „doar în caz”. Nici una dintre aceste explicaţii nu poate fi acceptată.

Se susţine că fotbaliştii care au un echilibru energetic bun, consumă majoritatea vitaminelor şi mineralelor ce se utilizează. Baza acestei idei este că absorbţia vitaminelor şi mineralelor creşte datorită unei sporiri a transformării energiei, dacă jucătorul are un echilibru energetic bun. Excepţia este fierul. Absorbţia fierului din mâncare în intestin este în mod relativ scăzută. Numai 10-15 % este absorbit. Absorbţia poate fi mărită dacă, de exemplu mâncarea conţine o cantitate mare de vitamina C. Pe de altă parte, alte componente ale alimentaţiei, cum sunt pâinea din făină integrală şi ceaiul, pot inhiba absorbţia.

Fierul se pierde în cantităţi mici prin transpiraţie şi urină, cât şi prin sângerările din stomac şi tractul intestinal. Proporţia sportivilor şi sportivelor anemice nu este mai mare decât la oameni în general. Acest lucru poate susţine ideea că antrenamentul nu duce la pierderea de fier.

Dacă se descoperă anemia, trebuie luat fier suplimentar. Să dai suplimente în plus unui jucător care nu suferă de anemie este un lucru iresponsabil. O supradoză de fier poate avea efecte negative.

În prezent se foloseşte un exces de vitamina A, C şi E, cu justificarea că ele sunt capabile să contracareze frecvenţa întâmplătoare a radicalilor oxidanţi liberi care funcţionează în acelaşi fel ca antioxidanţii. Această teorie este interesantă, dar numărul de studii este insuficient şi rezultatele contradictorii pentru a se putea stabili vreun posibil efect pozitiv.

Antioxidanţii sunt ubequinone (Q10) şi licopene, acesta din urmă fiind o descoperire recentă şi care se găseşte în unele specii de struguri. Considerând că fotbalul emite nevoi de regenerare a energiei atât anaerobe (ce creează acid lactic), cât şi aerobe (necesită oxigen) , antioxidanţii pot fi de interes în prevenirea

efectelor dăunătoare ale radicalilor oxidanţi. Nu există nici o evidenţă că suplimenţii ce cuprind antioxidanţi, pot preveni apariţia bolilor.

În concluzie, o alimentaţie bogată în carbohidraţi are un efect pozitiv tangibil asupra capacităţii de performanţă biologică. Un jucător cu un echilibru energetic bun nu are nevoie de vreo suplimentare de mâncare, cu excepţia fierului, atunci când acesta este deficitar.

-TACTIC: GENERALITATI

tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective organizate, coordonate unitar şi raţional, atât în apărare cât şi în atac, în limitele regulamentului de joc şi ale corectitudinii, în vederea obţinerii victoriei, valorificând calităţile jucătorilor proprii, precum şi lipsurile adversarului, cu alte cuvinte, succesiunea şi dinamica în acţiunile jucătorilor impuse de jocul în sine (totalitatea fazelor şi variantelor de aşezări în teren, cu ajutorul cărora acţionează fiecare jucător sau echipă, atât în atac, cât şi în apărare).

a) Tactica se prezintă ca un ansamblu de acţiuni individuale şi colective (2 – 3 sau mai mulţi jucători).

b) Tactica se desfăşoară – ca loc de acţiune:

- în faţa propriei porţi;

- la mijlocul terenului;

- în faţa porţii adverse.

Echipa aflată în atac acţionează tactic prin:

- ieşirea cât mai organizată şi rapidă din faţa porţii proprii;

- la mijloc se încearcă organizarea atacului şi pregătirea fazei de finalizare;

- în faţa porţii adverse se desfăşoară finalizarea şi acţiunile ce preced această finalizare, în vederea obţinerii golului.

Echipa din apărare acţionează astfel:

- în faţa propriei porţi, cu marcaj strict şi atacuri decisive;

- la mijlocul terenului – supraveghere, intercepţie, tatonare şi dirijarea atacului advers în zone mai puţin periculoase (laterale);

- în faţa porţii adverse se face pressing în vederea recuperării mingii sau a incomodării apărătorilor adverşi.

c) Ca modalitate de exprimare avem tactica de joc:

- în atac – cu posesia mingii, organizarea acţiunilor ofensive şi de finalizare;

- în apărare – tactica de împiedicare a adversarului să finalizeze şi deposedarea acestuia de minge.

d) Ca aspect, avem:

- tactica generală ce cuprinde toate acţiunile de joc individuale şi colective pentru atac şi apărare;

- tactica specială ce cuprinde maniera specifică de a acţiona şi rezolva sarcinile de joc în momente şi condiţii mai deosebite (pe finaluri, când conduce echipa proprie, sau adversarul, cu jucător eliminat la început de joc sau repriză, etc.). Conform prof. dr. Adrian Dragnea, tactica se fundamentează pe: - capacitatea cognitivă (cât mai multe cunoştinţe);

- abilitatea tehnică;

- pregătirea fizică;

- capacitatea de a discerne şi a decide.

Tactica este condiţionată de:

- principiile tacticii;

- ideile tactice;

- normele tactice;

- regulamente ale acestuia.

Toate acestea au ca rezultat un comportament foarte bun în jocurile amicale şi oficiale şi în final, câştigarea lor.

Cerințele tacticii

- Să fie accesibilă echipei;- Să fie maleabilă – în sensul posibilelor schimbări adaptate situaţiilor noi

ce apar în joc;- Să fie evolutivă – permiţând jucătorilor sau tehnicienilor să aducă

noutăţi şi idei noi. Pregătirea teoretică legată de tactică îşi are rolul său deosebit în vederea dezvoltării gândirii creatoare a jucătorilor, precum şi dotarea acestora cu cunoştinţe şi abilităţi necesare exprimării tacticilor celor mai adecvate, în vederea obţinerii victoriei.

Această pregătire teoretică poate să cuprindă următoarele aspecte care stau la baza exprimării tactice:

- studiul literaturii de specialitate;- observări de jocuri;- înregistrări filmate;- înregistrări ale unor acţiuni;- dezbateri tematice;

- formarea capacităţii de gândire creatoare;- educarea capacităţii de anticipare şi multe altele.

Sistematizarea tacticii

I. Tactica în atac – succesiunea necesară şi distinctă a acţiunilor individuale şi colective întreprinse de atacanţi şi relaţiile dintre ei, de la intrarea în posesia mingii până la finalizare sau deposedare.

A. Principiile generale ale tacticii:

- trecerea rapidă din apărare în atac şi din atac în apărare;- concentrarea asupra tuturor acţiunilor de joc pe durata acestuia;- efectuarea acţiunilor la momentul potrivit şi fără greşeli;- dezvoltarea simţului anticipativ în atac şi apărare;- crearea superiorităţii numerice (atac, apărare);- colaborarea în cadrul echipei (sprijin reciproc) şi determinarea

adversarului să greşească. B. Principiile speciale pentru atac:

- păstrarea mingii în posesia echipei, ca preocupare generală în vederea finalizării sau a altor scopuri tactice;

- principiul jocului în adâncime;- principiul câştigării de spaţii în terenul advers (penetrării);- principiul mobilităţii, al schimbării ritmului şi părţilor de joc;- principiul improvizaţiei sau schimbării atunci când adversarul a

descoperit intenţiile atacanţilor;- principiul lărgirii frontului de atac (desfacerea apărării adversarului).

C. Principii speciale pentru apărare:

- principiul asigurării contra jocului în adâncime al adversarului şi îndepărtării acestuia;

- principiul întârzierii atacului advers;- principiul echilibrului numărului de jucători în apărare faţă de numărul

de atacanţi;

- principiul orientării apărării pe zonele şi direcţiile de atac ale adversarului;

- principiul controlului retragerii – folosirea tatonării.

II. Tactica colectivă pentru atac reprezintă folosirea principiilor de atac şi a regulilor după care acţionează echipa, atunci când toţi jucătorii colaborează între ei, acţionând împotriva apărării adverse.

III. Tactica colectivă în apărare reprezintă folosirea principiilor şi a regulilor de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători, având ca scop întârzierea, oprirea sau destrămarea acţiunilor de atac ale adversarului prin deposedarea acestora de minge şi înlăturarea pericolului de a primi gol.

Fazele atacului:

d) Faza I - intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare în atac (zonele 1 şi 2 ale terenului);

e) Faza a II-a - pregătirea şi desfăşurarea atacului (zonele 2 şi 3 ale terenului);

f) Faza a III-a - finalizarea atacului (zona 4 a terenului). Fazele apărării:

d) Faza I - pierderea mingii şi lupta pentru recuperarea ei (pressing);e) Faza a II-a - replierea rapidă, organizarea apărării şi lupta pentru

recuperare (pressing şi apărare combinate);f) Faza a III-a - organizarea apărării imediate, lupta pentru recuperarea

mingii şi apărarea porţii. Măsuri de apărare la: aruncarea de la margine, cornere, lovituri libere, lovituri de la 11 m, minge ricoşată de la portar sau din barele porţii.

Formele atacului

A. Contra-atacul;

B. Atacul rapid;

C. Atacul poziţional;

D. Atacul cu circulaţie de minge şi jucători.

Vom puncta pe scurt ce reprezintă şi cum are loc fiecare din aceste forme de atac:

A. Contra-atacul, aşa după cum se autodefineşte, este acţiunea ce se desfăşoară instantaneu, cu o mare precizie şi în mare viteză, declanşată de echipa aflată în apărare, din momentul în care a intrat în posesia mingii în timpul unui atac al adversarului, surprins în poziţii avansate şi cu forţe reduse în apărare.

De obicei, contra-atacul poate şi trebuie să fie declanşat de jucătorul care intră în posesia mingii, indiferent de postul sau poziţia pe care acesta o are în momentul respectiv, evident putând fi declanşat şi, sau mai ales, de portarul propriu.

Orice contra-atac are ca faze:

- iniţierea;- desfăşurarea;- finalizarea.

Cerinţele de bază în realizarea unui contra-atac sunt:

- gândirea tactică superioară (alegerea celui mai bun moment de declanşare);

- promptitudinea şi precizia pasei adresată celui mai bine plasat dintre vârfuri;

- o pregătire fizică şi morală foarte bine pusă la punct ale jucătorilor ce desfăşoară contra-atacul, cu o forţă de pătrundere capabilă să treacă rapid la finalizarea necesară.

B. Atacul rapid se desfăşoară în timp scurt spre poarta adversă, având ca bază verticalizarea jocului printr-un număr minim de pase (lansări în adâncime ale atacanţilor) şi alegerea drumului cel mai simplu şi direct spre finalizare.

El poate fi simplu, declanşat din 2 – 3 pase precise şi desfăşurat în mare viteză, prin demarcări reuşite ale jucătorilor ce primesc mingea şi o transmit sau a celui ce finalizează.

Mai poate fi atac rapid prin acţiuni combinative realizate în viteză, cu demarcări precise şi eficiente, fără conduceri sau întârzieri inutile, ce ar duce la anularea avantajului numeric sau al atacului propriu-zis.

C. Atacul poziţional

Când nu avem posibilitatea să desfăşurăm contra-atac sau atac rapid, recurgem la alegerea atacului poziţional, la care participă mai mulţi jucători. În funcţie de aşezarea adversarului în apărare, căutăm să alegem cel mai eficient drum, cea mai vulnerabilă parte sau culoar al adversarului, în vederea pătrunderii, sau pasei ce urmează să o efectuăm, funcţie de poziţia vârfurilor proprii, sau a jucătorilor noştri ce participă la atac, în vederea finalizării acestuia.

Cred că este necesar să specificăm că, în toate formele de atac (contra-atac, atac rapid şi atac poziţional), o importanţă covârşitoare o au precizia şi viteza paselor, precum şi demarcările jucătorilor proprii (eficienţa acestora, modul cum se debarasează de adversar).

O precizare utilă ar fi aceea că dirijarea atacurilor proprii va ţine cont de valorificarea calităţilor jucătorilor echipei ce atacă, precum şi de slăbiciunile apărătorilor, fie cunoscute mai demult, fie depistate în jocul respectiv de către antrenor dar, îndeosebi de către jucători.

D. Atacul cu circulaţie de minge şi jucători

Pe lângă cerinţele subliniate la celelalte forme de atac, în plus aici se urmăreşte desfacerea sistemului de apărare al adversarului şi scoaterea acestuia din dispozitiv sau depăşirea lui prin pase precise, pe poziţii viitoare cu încercări de ruperi de ritm şi pătrunderi surprinzătoare ale jucătorilor în terenul advers.

Formele apărării

A. Apărarea om la om;

B. Apărarea combinată;

C. Apărarea în zonă.

Fiecare din aceste forme prezintă avantaje dar şi dezavantaje, echipele folosind în funcţie de concepţia de joc şi de sistemul adoptat, una din ele sau combinaţii, aşa cum vom arăta atunci când vom vorbi despre sistemul de joc.

Sistematizarea mijloacelor tehnico-tactice

Mijloacele tehnico-tactice specifice atacului:

a) Individuale: - posesia mingii: - driblingul;

- piruetele;

- fentele;

- şuturile.

b) Colective:- pasele - după distanţă;

- după direcţie;

- după traiectorie;

- după poziţia coechipierului.

- demarcajul;

- schimbul de locuri;

- un – doi –ul;

- centrările;

- preluările;

- devierile;

- degajările.

Mijloace tehnico-tactice specifice apărării:

a) Individuale: - marcajul, supraveghere pressing;

- tatonarea, hărţuiala;

- dublarea, acoperirea;

- intercepţia;

- deposedarea;

b) Colective: - dublajul;

- pasul înainte (la offside);

- pressingul.

Mijloace tehnico-tactice specifice fazelor fixe:

a) În atac: - lovitura de la 11 m.;

- loviturile libere;

- repunerea de la margine;

- cornerul;

- lovitura de începere.

b) În apărare: - zidul;

- lovitura de la 11 m.;

- cornerul;

- loviturile libere;

- lovitura de începere.

Mijloacele tehnico-tactice specifice portarului:

- dirijarea apărării;- anihilarea contra-atacului;- degajările cu mâna sau piciorul la jucători bine plasaţi (în poziţii

favorabile).

Metode de pregătire a tacticii

Formele teoretice – despre care am mai amintit.

Formele practice care cuprind:

a) Exerciţii complexe, izolate sau de joc cu jucătorii care vor colabora;

b) Jocul la o poartă;

c) Jocul pe teren redus;

d) Jocul şcoală, condus de antrenor care opreşte şi explică cum trebuie să acţioneze jucătorii;

e) Jocurile de verificare;

f) Jocurile oficiale.

Tactica, aşa cum am văzut, nu poate fi concepută decât în corelaţie strânsă cu tehnica, pregătirea fizică şi ceilalţi factori ai antrenamentului, între ea şi restul factorilor existând o interdependenţă evidentă. Antrenorul, în procesul de instruire, va avea în vedere acest aspect.

De asemenea, în procesul învăţării, dobândirii şi perfecţionării principiilor, mijloacelor şi tuturor noţiunilor tacticii, trebuie să avem în vedere gradarea în funcţie de vârsta şi valoarea echipelor pe care le pregătim.

-PSIHOLOGIC:

• Perioada dintre intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului elementar este adesea descrisă, fie ca un fel de sfârşit al copilăriei, fie cu particularităţi de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare, fie ca etapa de debut primar al adolescenţei, fie ca etapa distinctă a copilăriei.

• În copilăria timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de experienţă adaptivă.

• Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor radicale de condiţionare a dezvoltării psihice în ansamblu sau pe care le provoacă şi ca urmare a dificultăţilor pe care copilul le poate întâmpina şi depăşi în mod independent. Învăţarea şi alfabetizarea constituie condiţiile majore implicate în viaţa de zi cu zi a copilului după 6 ani. Această condiţie nouă de existenţă acţionează profund asupra personalităţii lui.

• Şcoala impune modelele ei de viaţă, dar şi metodele sociale de a gândi şi acţiona. Ea creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară, cât şi condiţia de exprimare a acesteia (mai ales exprimarea verbală şi comportamentală). Prin pregătirea pentru activităţi complexe şi variate, şcoala formează capacitatea de activitate, respectul faţă de muncă, disciplină şi responsabilitate ca trăsături psihice active.

• Procesul creşterii se temperează uşor între 6-8 ani, pentru a se intensifica ulterior. La 6 ani, dentiţia provizorie începe să fie înlocuită cu dentiţia permanentă. Dupa 7 ani este intensă osificarea la nivelul bazinului la fetiţe, precum şi procesele de calcifiere la nivelul osăturii mâinii. Articulaţiile se întăresc şi ele. Creşte şi volumul muşchilor, se dezvoltă musculatura fină a mâinii.

• La 7 ani, creierul cântăreşte aproximativ 1200 g, lobii frontali ajungând la 27% din totalul substanţei nervoase a creierului. Dupa 6 ani se organizează legături funcţionale implicate în lectură şi scriere.

• Totuşi, copilul nu este robust, nici solid ca la 5 ani. Dimpotrivă, la 6 ani este sensibil, dificil, instabil, oboseşte uşor.

• În ceea ce priveşte îndemânarea, creşte forţa musculară şi se accentuează caracterul ambidextru, dar şi extremele de stângaci şi dreptaci se pun în evidenţă, creând probleme în procesul scrierii. În această perioadă transformările psihice se fac lent, nespectacular.

• Prima schimbare care iese în evidenţă este latura de orientare generală. Pe acest plan se face o părăsire a intereselor evidente în perioada preşcolară, ca desenul, modelajul. Există o mai mare atenţie acordată jocului cu reguli în colectiv. Copiii trec şi printr-o excesivă sensibilizare faţă de noi reguli.

• Uneori, conduita lor este centrată pe suspiciunea de încălcare a regulilor impuse, de către cei din jur (colegii săi).

• La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptării în viaţa socială. Dupa 7 ani, se manifestă treptat o mai mare detaşare psihologică, o creştere a expansiunii, o mai mare extroversiune şi trăiri numeroase euforice şi de exaltare, semn că adaptarea şcolară a depăşit o fază tensională. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. La 7 ani începe să crească evident curiozitatea faţă de mediul extraşcolar şi faţă de mediul stradal.

• Tot la această vârstă are loc şi o creştere uşoară a rapidităţii reacţiilor; copilul pare mereu grăbit.

• Vârsta de 8 ani este foarte sensibilă pentru educaţia socială, dat fiind faptul că adaptarea a depăşit încă o etapă tensională şi copilul a început să treacă într-o fază de mai mult echilibru şi mai mare stăpânire a condiţiilor de activitate şcolară pe care le traversează. Începe să devină ceva mai reflexiv şi preocupat de numeroase probleme, dintre care şi aceea a provenienţei copiilor, dar şi de probleme privind apartenenţa socială, identitatea de neam.

• Băieţii au mai mari dificultăţi decât fetiţele în învăţarea citit-scrisului. În urma unei largi anchete a reieşit faptul că la învăţătorii care considerau că nu există diferenţe acestea nu existau, pe când la cei ce spuneau invers, existau diferenţele respective.

• Există diferenţe relativ importante în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare al limbajului copiilor la intrarea în şcoală. Acestea privesc nivelul exprimării, latura fonetică a vorbirii orale, structura lexicului, nivelul exprimării gramaticale în litere.

• La acestea se adaugă neînţelegeri parţiale sau totale ale sensului cuvintelor, nesesizarea sensului figurat al cuvintelor, necunoaşterea termenilor tehnici şi ştiinţifici, confundarea paronimelor, confuzii privind sinonimele şi omonimele, tendinţa de a crea cuvinte noi pentru noţiuni ale căror denumiri nu se cunosc ori nu au fost reţinute.

• Un alt fenomen legat de particularităţile limbajului oral la copii în primele clase constă în dificultatea de a realiza exprimări explicite. Utilizarea delimitativă şi restrictivă a limbajului la situaţii mai mult de comunicare ori dialog simplu în viaţa de familie, creează o sărăcie a exprimării specifice, un fel de tendinţă spre exprimări eliptice, economicoase, dar neglijente adesea, fără nuanţări şi fără caracteristici ale vorbirii.

• Competenţa lingvistică este în genere mai dezvoltată decât performanţa verbală. Prima este întreţinută de limbajul pasiv al copilului. Vocabularul total cuprinde 1500-2500 cuvinte la intrarea copilului în şcoală (600 cuvinte în vocabularul activ), 4000-4500 cuvinte spre sfârşitul perioadei şcolare mici (1500-1600 în vocabularul activ).

• În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este apreciată întotdeauna ca un factor al reuşitei sau succesului, iar slăbiciunea sau absenţa ei – ca factor generator de erori sau eşecuri. Ea este prima realitate psihică ce se scoate în faţă, cu titlu pozitiv sau negativ, ori de câte ori trebuie să dăm seama de rezultatele unei acţiuni concrete sau a alteia.

• Prin imperativul « fii atent » se înţelege modul de a ne mobiliza şi canaliza, în modul cel mai adecvat, toate potenţele şi capacităţile în direcţia ieşirii cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării obiectivului propus.

• Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psiho-comportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptivă.

• În mod normal, pe la 6-8 ani copilul este capabil de o atenţie suficient de stabilă pentru a se putea integra în activitatea şcolară. Totuşi, în primul an de şcoală, insuficienţa atenţiei elevilor este pregnantă.

• Din cauza noutăţii situaţiilor cărora trebuie să li se adapteze, copiii de 6-8 ani se caracterizează printr-un volum deosebit de redus al atenţiei şi prin dificultatea distribuirii ei asupra mai multor activităţi sau obiecte.

• Datorită acestui volum redus şi a incapacităţii de distribuire a atenţiei, copiii fac adeseori impresia că nu sunt atenţi. În acelaşi timp, datorită faptului că întreaga ambianţă este nouă şi neobişnuită, atenţia copiilor se distrage uşor de la sarcina principală. O altă caracteristică a atenţiei copilului este predominarea atenţiei involuntare asupra celei voluntare. Din aceasta cauză, dacă lecţia nu trezeşte suficient interes, copii devin neatenţi.

• În fiecare clipă a existenţei sale, omul receptionează un număr mare de informaţii venite, fie pe exterior, fie din interiorul organismului. Astfel, elevul care se află într-o clasă primeşte informaţii asupra luminozităţii şi temperaturii sălii, recepţionează prezenţa celorlalţi elevi. Interesul psihologilor faţă de problema atenţiei a înregistrat mari fluctuaţii de la considerarea acesteia ca «nerv al întregului sistem psihologic» până la punerea sub semnul îndoielii a validităţii termenului însuşit de atenţie.

• Atenţia este un proces psihic specific real şi unitar. Evoluţia sa de la reacţia de orientare neselectivă până la atitudinea pregătitoare sau atenţia efectivă, este determinată de semnificaţia obiectivului supus atenţiei petru subiectul dat.

• Întrucât atenţia nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se află în slujba unei activităţi de cunoaştere, elaborarea şi perfecţionarea ei are loc ca proces implicit, pe măsura antrenării exercitării activităţii date. Acest caracter cognitiv-creativ al atenţiei ne permite să înţelegem atât efectele sale facilizatoare asupra proceselor de cunoaştere, cât şi menţinerea sa concentrată pe obiectul sau lucrarea efectuată.

• Fenomenul de atenţie se caracterizează printr-o îngustare a câmpului perceptiv, prin orientarea acestui câmp înspre un anumit obiectiv, care este selectat dintre multiplele surse de informaţii sau acţionează simultan asupra percepţiei.

• Atenţia este o condiţie necesară pentru asimilarea cunoştinţelor. În mod obişnuit, starea de atenţie se manifestă vizibil prin reacţii receptoare, prin reacţii postulare şi prin mimica specifică: încordarea muşchilor feţei, privirea

concentrată. Toate aceste reacţii constituie orientarea activă a organismului către selecţia informaţiilor. Dimpotrivă, distragerea atenţiei se exprimă prin agitaţie continuă, ori printr-o altă atitudine care arată absenţa mobilizării pentru activitate.

• Manifestările exterioare nu ne ajută întotdeauna să stabilim dacă elevul este sau nu atent.

• În activitatea şcolară sunt antrenate diferite forme de atenţie. Astfel, atenţia involuntară este condiţionată de unele particularităţi ale obiectelor şi excitaţiilor: mărimea, intensitatea, noutatea, variabilitatea. Atenţia involuntară nu cere eforturi speciale de concentrare, deoarece obiectul sau fenomenul în sine îi captează şi le mobilizează procesele perceptive. Atenţia involuntară nu asigură întotdeauna fixarea conştientă şi temeinică a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor. Este necesar ca atenţia să se bazeze pe voinţa proprie, fie când se percepe un material intuitiv, fie când se transmit cunoştinţe abstracte sau se consolidează o deprindere.

• Atenţia voluntară se caracterizează prin orientarea intenţionată, inversă şi susţinută a activităţii psihice pentru înţelegerea problemelor şi sarcinilor dificile, inclusiv pentru însuşirea unui material care în sine nu pare interesant.

• La vârsta de 6-8 ani, atenţia prezintă încă multe laturi ce trebuie avute în vedere. Volumul şi intensitatea atenţiei sunt relativ reduse la şcolar. El urmăreşte excesiv persoana învăţătoarei, dar nu e la fel de atent la ceea ce face sau ce spune aceasta. Distribuirea atenţiei este dificilă, încât micul şcolar nu poate să cuprindă şi să rezolve în acelaşi timp mai multe activităţi. Urmărirea vizuală a unui material intuitiv şi înţelegerea descrierii verbale simultane constitue de fapt două operaţii, din care elevul efectuează adesea numai una singură. Având ca sarcină de lucru să scrie nişte litere din abecedar, elevul se concentrează numai asupra executării formei grafice, nerespectând indicaţiile cu privire la ţinerea instrumentului de scris în mână, poziţia caietului, a corpului la scris.

• Flexibilitatea atenţiei, ca proprietate de a trece rapid de la o activitate la alta este slabă. Atenţia involuntară are o pondere mai mare faţă de atenţia voluntară.

• Elevii se antrenează cu plăcere în activităţile în care folosesc povestirea sau cele desfăşurate pe bază de materiale intuitive, dar urmăresc destul de greu exerciţiile de analiză şi sinteză verbală sau de predare teoretică a operaţiilor aritmetice.

• Atenţia consumă multă energie şi de aceea fenomenul de oboseală se instalează cu precădere la nivelul acestui proces. Şcolarul mic, după o concentrare de câteva minute la scris, abandonează scrisul şi se îndeletniceşte cu altceva. Pe parcursul săptămânii, se observă o oscilaţie a capacităţii copilului de a fi atent.

• Distragerea atenţiei se constată la elevii din clasa I la prima şi la ultima oră. La şcolarii clasei a II-a, deşi scad valorile la unele feluri de atenţie, cresc la altele.

• La vârsta de 6-8 ani, o pondere deosebită, chiar absolută se acorda repetiţiei şi exerciţiului ca factori determinanţi ai învăţării. Adaptarea senzorială ca şi obişnuinţele nu pot fi excluse din sfera învăţării. Învăţarea nu se confundă nici cu actele înnăscute, nici cu maturizarea, nici cu oboseala, motivaţia, totuşi în condiţii naturale aceasta nu poate fi separată de factorii respectivi. Învăţarea se aşează sub semnul unor acţiuni sociale speciale, cum sunt cele de instruire şi educare. Este vorba de strategiile de instruire şi educare care se aplică sau pe care şi le aplică cel care învaţă şi de a căror calitate depinde modul de orientare, extensiunea şi eficienţa formativă a acţiunilor lui de învăţare, trecerea conduitei lui sub controlul dominant al învăţării şi ridicare la rang de lege a dezvoltării psihice prin învăţare.

• Învăţarea şcolară reprezintă forma tipică în care se efectuează învăţarea la om, forma ei completă, deoarece la nivelul ei învăţarea nu decurge pur şi simplu de la sine, ci este concepută, anticipată şi proiectată să decurgă într-un fel anume ca activitate dominantă.

• Între cortex şi centrii subcorticali există o inechilibru relativ;

• Sistemul Nervos prezintă un nivel ridicat al excitabilităţii;

• Gândirea reflectă o formă intuitivă la cote ridicate;

• Diferenţierea nu exprimă o formă evoluată;

• Memoria relevă un caracter concret;

• Imaginaţia nu prezintă un grad ridicat de organizare;

• Capacitatea de observare prezintă un trend dezvoltat;

• Viaţa afectivă prezintă un grad mai mare al stabilităţii.

• După 8 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul devine ceva mai meditativ, se atenuează caracterul pregnant al expansivităţii în conduite.

• Şi în planul integrarii în colectiv intervin unele schimbări; copilul devine mai sensibil la informaţii sociale, la opinia de clasă.

• Între 8 şi 10 ani are loc o creştere evidentă a spiritului de evaluare a copilului, spiritul critic se dezvoltă la fel. Primul aspect al modificărilor mai semnificative pe acest plan se exprimă în schimbări ale caracterului investigativ şi comprehensiv al percepţiei şi observaţiei ca instrumente ale cogniţiei.

• Antrenate şi exercitate, capacităţile senzoriale, perceptive şi interpretative (sau comprehensive) ale percepţiei devin mai acute şi eficiente. Sensibilitatea discriminativă şi pragurile perceptive absolute se dezvoltă.

• În procesul scrierii există un permanent control prin limbajul interior, chiar şi la nivelul clasei a IV-a, există o permanentă dialogare a copilului în timp ce scrie. Evaluarea mărimii este încă deficitară (copiii de 8-10 ani subestimează mărimile şi distanţele).

• Spaţiul personal se structurează spre 10 ani şi este impregnat de expansiunea personalităţii. Se semnalează creşterea volumului simbolurilor şi apoi a conceptelor în perioada şcolară mică (dispune de peste 300 concepte relativ

valide). Cerinţa de relaţionare a însuşirilor conceptelor la contextul şi obiectivele date se ajustează abia spre 10 ani, devenind activă.

• La nivelul clasei a III-a se manifestă o scădere evidentă a neatenţiei, scade în principal distragerea, dar creşte opozabilitatea faţă de caracterul repetitiv, neatractiv al cunoştinţelor. Rezistenţa psihologică a copiilor devine mai mare, iar scăderea generală a neatenţiei este evidentă. Doar lecţiile neinteresante şi cele cu un caracter repetitiv accentuat generează neatenţia mascată şi oboseala.

• Începe să se manifeste imaginaţia creatoare.

• Afectivitatea se maturizează.

• Control asupra emoţiilor.

• Se manifestă curajos, răbdător

• Voinţa este în continuă dezvoltare

• Apare elementul conştient, intenţionat

• Interesele se corelează cu capacităţile şi aptitudinile.

Dezvoltarea psihomotricităţii la 6-10 ani

Dezvoltarea maximă a aptitudinilor motrice şi a deprinderilor psihice. Cum se caută ? Se educă.

Deprinderi psihice:

a. Conştientizarea corporală; b. Controlul atenţiei – concentrării; c. Antrenamentul mental;

d. Controlul emoţiilor;e. Controlul anxietăţii;f. Controlul energiei psihice;g. Dezvoltarea gândirii pozitive;h. Dezvoltarea încrederii în sine;i. Dezvoltarea combativităţii; j. Controlul agresivităţii; k. Controlul stresului.

Structura aptitudinilor generale motrice:

- Capacitatea de învăţare a acţiunilor motrice;

- Rezistenţa la factorii perturbatori;

- Capacitatea de mobilizare a energiei fizice şi psihice;

- Capacitatea de refacere.

La sportivi:

- Calităţile biomotrice;

- Factorii afectivi;

- Cum se pregătesc;

- Integrare socială;

- Selecţie cu: creativitate; buna pregătire fizică; coordonare;

- Antrenamentul personalităţii (fără presiune în antrenament,

deoarece se reflectă în joc).

- Dezvoltarea ambidextriei;

- Antrenamentul din plăcere;

- Antrenamentul variat – joc al distanţelor, al vitezelor;

- Variatie în tehnică (un element cu alta continuitate)

- Încurajarea copiilor;

- Selecţia talentului (ce face în timpul liber, capacitatea motrică);

- Cum selecţionăm (vizual dar şi prin testări);

- Alegerea selectionaţilor (cum se va forma şi are plăcerea de

mişcare).

Aspecte psihice: dorinţa de afirmare, încredere în forţele proprii, aspiraţie şi imagine matură, accese de încăpăţânare şi obrăznicie, memoria logică, creşte capacitatea de asimilare, dezvoltarea capacităţii spaţio - temporală.

- Structura personalităţii;

- Funcţiile de recepţie şi prelucrare a informaţiei sunt bine

dezvoltate;

- Buna capacitate de mobilizare a atenţiei;

- Gândirea este critică, înclinată spre problematizare.

Metode de cunoştere şi evaluare a calităţilor psihice la vârsta de 6-10 ani

În jocul de fotbal, factorul psihic este prezent permanent (în pregătire, în timpul jocului şi al refacerii după efort).

Influenţele factorului psihic sunt dependente de vârstă şi de transformările morfo-funcţionale care apar în procesele de creştere şi de dezvoltare.

Pregătirea psihologică constituie un proces complex la care participă familia, şcoala, clubul sportiv şi nu în ultimul rând calităţile individuale ale copilului, care trebuie cunoscute şi evaluate permanent.

Prezentăm în continuare un „model” privind aptitudinile generale şi speciale pentru jocul de fotbal:

1. Sfera psiho-senzorială: - percepţii spaţio-temporale: aprecierea corectă a distanţelor

şi a vitezei mingii în mişcare, precum şi cele ale jucătorilor;

- sensibilitatea kinestezică: aprecierea corectă a forţelor la

nivel de efector (picior, cap, mână).

2. Sfera psiho-motricităţii: - coordonarea psihomotrică generală;

- activitate practică generală: precizia şi rapiditatea reflexelor

optico-motoare şi auditiv-motoare;

3. Sfera psiho-intelectulă: - atenţia (concentrare, distributivitate, stabilitate, volum);

- plasticitatea proceselor de gândire (rapiditate, supleţe,

independenţă, caracter critic şi autocritic)

4. Dinamica şi structura personalităţii:

- echilibru temperamental;

- posibilităţile de reechilibrare după tensiuni emoţionale

(primirea şi înscrierea golului, pierderea posesiei mingii,

ratări din situaţii favorabile şi lovituri libere).

Clasificarea metodelor de cunoaştere şi evaluare

a calităţilor psihice

Empirice: convorbirea, observarea.

Ştiinţifice: teste simple şi mixte.

1. Observarea Repere: mimică, intonaţie, gesturi. Mimica stabileşte că ceea ce se spune, corespunde cu ceea ce simte. Intonaţia ne ajută să reducem unele realităţi care au reieşit când se vorbeşte. Modulaţia vorbirii indică expresivitatea momentelor de trăire interioară şi de convingeri personale. Mimica şi fonica ne ajută la cunoaşterea importanţei unei afirmaţii făcute. Expresia feţei şi modul de articular a unor cuvinte permit cunoaşterea stării de spirit.

2. Convorbirea Necesită adunarea de date şi informaţii privind familia, şcoala, observări, evaluări (teste), precum şi un plan. Conţine motivaţia dorinţei de a juca fotbal, cum se simte la echipă, familia (structură, condiţii de hrană şi de odihnă), o scurtă anamneză a părinţilor (vârstă, ocupaţie, dacă a practicat sportul, dacă a suferit boli). 3. Testele – necesită să fie folosite în aceleaşi condiţii pentru toţi copiii (vârstă, înainte de efort). Se vor repeta după 3-6 luni, iar aprecierile să nu fie definitive.

Cunoaşterea şi educarea calităţilor psihice

a) Atenţia (concentrarea, distribuţia, stabilitatea, volumul). Metode: exersarea cu modificări de execuţie, număr mare de repetări, individualizare. Mijloace: alergări cu schimbări de direcţie şi tempou combinate cu acte motrice, executate la comenzi de fluier; acte motrice executate la comenzi inverse, jocuri dinamice cu şi fără minge, jocuri la patru porţi mici, deprinderi tehnico-tactice cu modificări de execuţie (parametrii, combinaţii, repere).

Jocuri

Pasă în ordinea de pe tricou: 4:4 – 7:7, 2x10’, repaus 5-7’. Jocul începe de la nr. 1 şi se continuă până la nr. 5. Punctaje: 1 pct. când pasele se realizează pe circuitul 1-5, intercepţie a mingii, având ca

variantă numărul de atingeri ale mingii înainte de pasă.

Joc la căpitanul echipei: 4:4 – 6:6, 2x10’, repaus 5-7’. Punctaje: 1 pct. când se realizează pasa, când mingea iese din teren, când se atinge mingea în joc. Se acordă 3 pct. când sea realizează tot circuitul.

Necesitate:

2 4

● ● ●

○ ● ○ ●

Pentru a realiza cerinţele fazei de joc, este necesară obişnuirea copiilor cu ridicarea „capului din pământ” (execuţii, transmiteri), dar şi pentru formarea şi dezvoltarea „vederii periferice”. De asemenea, formarea simţului mingii (kinestezia) pentru o apreciere cât mai reală a distanţelor, vitezelor de deplasare (jucători, minge), traiectorii, în special în perioada învăţării şi consoludării deprinderilor tehnico-tactice.

b) Emotivitatea

La nivelul copiilor (vârstă, grad de experienţă scăzut sau lipsă) apare frecvent sub diferite forme: timiditate, încordare, sensibilitate, nervozitate, transpiraţie abundentă înainte de joc, complexare.

Principalii factori care produc emoţiile sunt de ordin fizic (frig, ploaie, căldură), oboseală, adversar, arbitrii, spectatori, coechipieri, succesul şi insuccesul, accidente.

Mijloace de combatere: discuţii, încurajări, exerciţii, ştafete, concurs, jocuri în inferioritate şi superioritate numerică şi valorică, încălzire corespunzătoare înainte de efort.

c) Memoria (volumul, organizarea, mobilitatea, rapiditatea).

Prezintă importanţă prin ponderea învăţării. O problemă deosebită este păstrarea informaţiilor, care este influenţată „de fenomenul de uitare”, care are o valoare mare imediat după învăţare, scade treptat, apoi stagnează. Trebuie să remarcăm rezultatele studiilor recente care fac referiri la capacitatea de reţinere a creierului uman, ale datelor şi informaţiilor din fiecare zi. Cele mai puţin importante se uită rapid. Valorile de reţinere sunt 10 % din ce citim; 20 % din ce auzim; 30 % din ce vedem ; 50 % din ceea ce vedem şi auzim; 70 % din ce spunem şi 90 % din ce facem.

În joc, datorită influenţelor cerinţelor şi a condiţiilor fazelor, memoria suferă procese de restructurare.

Necesitate: folosirea de metode şi de mijloace din pedagogie.La planificarea lecţiei, în prima parte, se prevede o repetare a cunoştinţelor predate la lecţia precedentă, iar unele exerciţii se repetă de mai multe ori.

d) Gândirea tactică (rapiditate, independenţă, adaptare, decizie)

Este dependentă de valoarea inteligenţei. Mijloace: analize şi comparaţii ale antrenamentelor şi ale jocurilor; exerciţii în condiţii variate şi deosebite (spaţii mici, spaţii aglomerate, dezechilibrări); întreceri cu adversari de valori diferite; exerciţii şi jocuri în condiţii atmosferice nefavorabile (orientarea jocului pe suprafeţe bune de jucat, evitarea paselor pe jos, simplificarea acţiunilor prin lovirea mingii din aer, folosind pase directe şi devieri).

e) Inteligenţa

Inteligenţa practică la copii se poate evalua de la începutul pregătirii şi formării prin observări care privesc uşurinţa de înţelegere şi de învăţare a noţiunilor teoretice şi de execuţie a deprinderilor şi a actelor motrice; iniţiativă, cooperare; găsirea rapidă de soluţii şi de decizii necesitate de fazele de joc.

f) Voinţa (atingerea scopului, fermitate, curaj, dârzenie, stăpânire de sine).

Dezvoltarea se face pe seama învingerii obstacolelor şi a greutăţilor care apar în joc.

Metode: exerciţii, ştafete, jocuri având caracter de întrecere, execuţii cu handicap (efective, scor); exerciţii cu limitarea de execuţii (atingeri minge, obligatorii); exerciţii în condiţii de oboseală.

Cerinţe: precizie în execuţii, jocuri de pregătire, formarea simţului de analiză.

Exemple: în lupta pentru deposedare este necesară iniţiativă, curaj, fermitate. Mijloace: exerciţii de tracţiuni şi împingeri, dezechilibrări, sărituri, 1:1, sărituri la piept. Execuţii de lovituri de la 11 m pentru stăpânirea de sine.

În cazul creşterii treptate a complexităţii efortului, folosim: execuţii de acţiuni tehnico-tactice în viteză maximă şi cu precizie. Exemplu; conducerea mingii 10-15 m, călcare, preluare pe o altă direcţie cu tras la poartă.

Creşterea valorii efortului: alergări de rezistenţă 1200-2200 m, efectuate la sfârşitul lecţiei, jocuri cu handicap, 3:4, 2:3.

În cazul folosirii acţiunilor de joc în condiţii de oboseală, nu se va pune accentul pe precizia execuţiei: când se prelungeşte durata de antrenament, nu se va modifica intensitatea. Modelarea pregătirii în condiţii asemănătoare jocului necesită adversari, arbitraje nefavorabile.

g) Personalitatea

1. Temperamentul

Temperamentul, ca latură dinamică şi energetică a personalităţii, se poate exprima prin mişcări, limbaj, reacţii emoţionale, mod de adaptare la situaţii nou create, etc.

Tipurile clasice de temperament: sanguin, coleric, flegmatic şi melancolic cu următoarele calităţi principale: forţă, echilibru şi mobilitate. Se cunoaşte că nu există tipuri pure de temperament, ele apar combinate, cu trăsături prodominante pentru un anumit tip. Cunoaşterea trăsăturilor temperamentale ne pot ajuta şi orienta în stabilirea aşezării în teren a jucătorilor şi în mod special a repartizării sarcinilor care le revin în cadrul compartimentului şi al echipei.

Cunoaşterea se face prin folosirea fişelor de observare.

Recomandări în cazul jucătorilor cu temperament predominant sanguin: adaptarea la antrenamente şi jocuri se obţine mai uşor; jucătorul prezintă

vioiciune, iniţiativă, spirit de cooperare, dorinţă de succes care se manifestă puternic. Nu are conflicte în antrenamente cu coechipierii, se încadrează uşor în disciplina echipei, nu protestează la deciziile arbitrilor, nu manifestă agresiune faţă de adversar, dar în unele cazuri poate fi superficial. Uneori, dacă nu este controlat, nu execută cu conştiinciozitate exerciţiile monotone, cele care se repetă de mai multe ori, cele care necesită eforturi deosebite. Este necesar să fie ferit de anturaje neportrivite, cu influenţe negative spre o viaţă sportivă necorespunzătoare. Jucătorul trebuie controlat şi să ştie acest lucru.

Jucătorul cu temperament predominant coleric suportă mai greu monotonia în antrenamente, situaţiile stresante îl pot conduce la manifestări şi izbucniri violente (conflicte cu adversari, coechipieri şi antrenor). Prezintă reacţii revendicative şi contrare regulamentului. Insuccesele repetate pot mobiliza jucătorul, dar îl pot conduce şi la manifestări vilente. Antrenorul va trebui să acţioneze cu mult tact şi răbdare.

La jucătorul cu temperament predominant melancolic apar manifestări şi situaţii de autoexigenţă, sensibilitate mare şi înclinaţii spre sentimentalism. În unele situaţii, jucătorul nu este realist, iar la insucces devine visător. La unele antrenamente poate obţine rezultate mai bune decât în jocuri. La jocurile cu miză mare se pot pierde şi pot fi dominaţi de adversarii direcţi. La antrenamente îşi respectă riguros programul. Este necesară prezenţa şi intervenţia antrenorului, atât la antrenamente cât şi la jocuri.

În cazul jucătorului cu temperament predominat flegmatic, se poate conta pe temperamentul lui, care are în general reacţii normale. Manifestă perseverenţă în antrenamente şi jocuri, munceşte conştiincios, nu-şi pierde stăpânirea de sine în momente dificile, dar poate fi depăşit datorită ritmului lent de acţionare. Este necesar ca antrenorul să aibă răbdare, deoarece rezultatele bune se obţin mai târziu. Jucătorul va fi folosit în situaţiile deosebite ale jocului.

Unele manifestări negative ale trăsăturilor temperamentale se pot reduce şi chiar anihila prin compensare, care se poate obţine prin dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter şi a unor atitudini corespunzătoare. Jucătorii trebuie

să fie îndrumaţi şi orientaţi pentru a obţine un proces de autoformare care să conducă şi la autoeducaţie.

Trăsăturile de caracter

Definesc comportarea şi relaţiile jucătorului în procesul de instruire şi în jocuri. Ele se manifestă prin emoţii, sentimente, forme diferite de exprimare a voinţei. Sunt influenţate de nivelul conştiinţei şi de capacitatea de autoconducere.

În dezvoltarea acestora sunt folosite convorbirile, munca perseverentă la antrenamente, consecvenţa, exigenţa, fermitatea, educaţia.

Pentru dezvoltarea personalităţii este necesară dezvoltarea şi educarea unor trăsături pozitive. Astfel, interesele se educă prin obţinerea unor rezultate cât mai bune pe plan profesional, şcolar şi sportiv. Pe plan sportiv prin preătirea teoretico-metodică, iar în antrenamente să se depună eforturi continue. Este necesar ca aptitudinile personale să fie dezvoltate şi perfecţionate printr-o pregătire de calitate, deoarece aceasta se dezvoltă inegal şi variat, necesitând folosirea unor elemente şi structuri din alte discipline şi jocuri sportive.

În procesul de autoeducare accentul se va pune pe creşterea capacităţilor de autocunoaştere şi autoobservare, pregătirea teoretico-metodică, şedinţe de analize şi de pregătire a jocului, autoeducarea voinţei prin respectarea programului de pregătire şi viaţă sportivă, învingerea stărilor emoţionale folosind încălzirea şi pregătirea psihologică de concurs.

Pentru antrenor, o preocupare de bază o reprezintă formarea şi dezvoltarea gradului de asociabilitate, modelarea comportamentului în funcţie de cerinţele şi condiţiile de joc, analize, control şi îndrumare permanentă a activităţii.

Alte mijloace care pot determina trăsăturile de caracter

În ultima perioadă de timp, se vorbeşte tot mai des despre capacitatea de cunoaştere a individului, folosind şi alte mijloace, diferite de cele ale psihologiei, precum fiziognomia şi fizionomia. Acestea permit determinarea tipurilor de caractere în funcţie de conformaţia trupului şi a membrelor sub aspect fizionomic, la care se adaugă mimica, gesturile şi mersul.

Fizionomia stabileşte trăsăturile de caracter şi tipurile de indivizi după trăsăturile capului, în special ale feţei, cu unele adausuri la gesturile capului, privire, râs, voce.

Trăsăturile de caracter sunt stabilite prin analiza celor cu caracter pozitiv, cu cele având un caracter negativ, efectuând o compensare, în care cele pozitive sunt dezvoltate, iar cele negative sunt compensate printr-o înlocuire cu altele. În practică sunt cunoscute peste 170 de tipuri de trăsături.

1. Adaptabilitatea (gândire suplă, maleabilă) faţă eliptică (ovală, lungă), lăţimea frunţii şi a maxilarului inferior aproape egale, cap pătrat, nas cu nări mobile, păr cafeniu închis.

2. Agitat, impetuos (schimbă mereu atitudinea şi gestul), sprâncene dezordonate, scurte, stufoase.

3. Ambiţie (dorinţă de laude şi renume), faţă şi fruntea eliptică (lungă, ovală), bărbie scurtă şi ascuţită, bărbie pătrată şi ieşită înainte, păr ondulat, scurt şi aspru.

4. Analitic (meticulos) omoplaţi strânşi spre spinare, mers cu paşi mărunţi, partea bărbiei ieşită spre în afară şi curbată în jos, păr negru nebuclat, piele cafenie, buze uşor interdeschise, sprâncene care se ridică cu marginile superioare în sus.

5. Aroganţa (dispreţ, sfidare, îngânfare, orgolios) dă mâna de sus, întinde vârfurile degetelor, cap lat, sprâncene îmbinate, ureche aşezată prea sus sau prea jos, gât aplecat înapoi, privire de sus în jos şi peste umăr, privire dreaptă şi pătrunzătoare în ochi.

6. Autoritate (individualitate, personalitate, fermitate), linii perpendiculare între orbite, nasul cu muşchi la rădăcină, ureche mare şi pronunţată, păr cafeniu.

7. Bun simţ, faţă trapezoidală, bărbie pătrată, piele moale.

8. Calm (liniştit, flegmatic, nepăsare, sânge rece, stăpânire de sine, tăcut), picioare „O”, atitudine şi gesturi simple, măsurate, strângere de mână moale, frunte înaltă.

9. Capricios (inconsecvent, om dificil, schimbător, cu toane, temperament greu de mulţumit) statura sub 1,5 m, umeri înguşti şi ridicaţi, faţă ovală cu aspect triunghiular, frunte triunghiulară înclinată mult înapoi, nas mare curbat şi cu vârful gros, buza de jos ieşită în afară şi ridicată în sus, dinţii de sus ieşiţi înainte, ochi mici şi cu unghi dinpre nas, lăsaţi în jos.

10. Curaj (bărbăţie, cutezanţă, dârzenie) braţe lungi, picioare groase şi nervoase, vârful craniului ridicat în sus, faţa rotundă şi scurtă, sprâncene drepte şi foarte arcuite.

11. Devotat (consecvent, credincios la principii şi idei), toceşte talpa pe toată suprafaţa încălţămintei, faţă eliptică, buze drepte, ochi căprui mai întunecaţi şi ochii negrii.

12. Dezordonat: mers spontan şi agitat, sprâncene dezordonate, dese, neegale, dinţii de sus ieşiţi înainte.

13. Disciplinat (ascultător, spirit de disciplină, supus) cap îngust, lung, faţă ovală cu aspect triunghiular având frunte lată, gât lung, slab, drept şi palid, privire dreaptă şi pătrunzătoare.

14. Egoism (nerecunoscător, agodentrism) vârful craniului mai ieşit în sus şi mai ascuţit, faţa ovală cu aspect triunghiular îngust, obraji cărnoşi, frunte concavă, bărbie lungă mare şi foarte proeminentă.

15. Energic (forţă mare, puternic, robust, tărie, vitalitate).

16. Hărnicie (activ, muncitor, sârguincios).

17. Îndemânare (dibaci, pricepere practică, talent).

18. Mediocritate (ignorant, calităţi reflexive slabe, lipsă de pricepe-re, precauţie exagerată, vitalitate psihică redusă).

19. Nesiguranţă (incert, şovăitor, fire îndoielnică).

20. Perseverent (combativ, constant, consum de energie pentru alţii, statornic, tenace, stăruinţă).

21. Sociabilitate (spirit social, expansivitate).

La determinare se va face o analiză cu cele pozitive şi negative care pot fi compensate.

Pregătirea psihologică se referă la trei mari grupe de procese: de cunoaștere, de afectivitate și de voință.

1) – Procesele de cunoaștere se referă la realitatea obiectivă, întâlnită îndeosebi în joc cu ajutorul percepțiilor:

a) terenul cu diferitele lui linii, spații, porți; de el sunt legate acte și acțiuni tehnico-tactice;

b) jucători (parteneri, adversari) cu diferita lor așezare, în funcție de care sunt executate aceleași procedee tehnico-tactice.

Gândirea este legată de cantitatea și calitatea cunoștințelor active. Dezvoltarea ei pretinde respectarea unor reguli, în special cea a evoluției în trepte. Simpla expunere teoretică, fără folosirea materialelor intuitive, a tablei și apoi a terenului, nu poate rezolva problema îmbunătățirii gândirii de joc a fotbalistului.

2) Afectivitatea (emoțiile, sentimentele) este domeniul asupra căruia antrenorul se concentrează cel mai mult. Perioadele cele mai mari pentru diminuarea randamentului jucătorilor sunt provocate de:

- încordarea excesivă care apare înaintea jocului;

- slăbirea mobilizării la jocurile fără miză;

- stările depresive ale jucătorului provocate de motive extra - sportive sau de evoluția jocului;

- diminuarea sentimentului de întrecere – victorie;

- stările de oboseală psihico-nervoasă, provocate de preocupări numeroase, conflicte sufletești, etc.

- stări de oboseală provenite din efort, căldură, frig, etc.

3) Voința este o calitate psihică ce determină în mod conștient acțiunile omului spre atingerea unui scop anumit. În fotbal, realizarea scopului se dobândește prin învingerea multiplelor dificultăți ce apar fie din exterior (adversarul, timpul, terenul, publicul, arbitrul, etc.), fie din interior (oboseala, frica, enervarea, durerea cauzată de lovituri, etc.). La fotbaliști ea trebuie dezvoltată și desăvârșită, deoarece condițiile din competiții, cu deplasări săptămânale, diferiți adversari, public zgomotos, sunt cel mai adesea defavorabile.

Principiile psihologice ale antrenamentului sportiv

Conceptul de antrenament sportiv cuprinde:

- modelarea antrenamentului la condițiile jocului oficial;

- variația și gradarea stresului din antrenament la condițiile jocului oficial;

- reglarea stării de tensiune în conformitate cu condițiile jocului oficial;

- individualizarea antrenamentului;

- socializarea pregătirii (înțelegând că toate aspectele sociale trebuie să fie luate în considerare).

Realizarea unui nivel moral și constant al pregătirii psihologice depinde, în mare măsură, de calitatea muncii de educație, care se desfășoară în club, în secția de fotbal, ca și de exemplul personal al antrenorului.

Rolul antrenorului este de a folosi acele mijloace care solicită simultan jucătorul atât din punct de vedere tehnico-tactic, cât și al calităților morale specifice.

Căi și mijloace de realizare a pregătirii psihologice

a) Educarea motivației jucătorilor pentru practicarea fotbalului de performanță, este orientată în două direcții:

- Aspectul moral de practicare a celui mai popular sport, de atingerea unui înalt nivel profesional de joc, de afirmare pe plan intern și internațional ca o personalitate deosebită, cunoscută și apreciată;

- Aspectul material care-și găsește rezolvarea favorabilă de cointeresare materială, prin fotbalul profesionist la care a aderat și fotbalul din țara noastră.

b) Convorbirile etice organizate pe diferite teme de către factorii de conducere și antrenori. Discutarea deschisă, sinceră a unor probleme ce se conjugă strâns cu viața jucătorilor, ca de exemplu: prietenia, solidaritatea colectivului, eroismul sportiv, ca și analiza unor eventuale cazuri de abateri de la normele de conduită ale jucătorilor.

c) Ca mijloace eficiente pentru dezvoltarea gândirii, se recomandă:

- prezentarea sistemului de joc, progresiv cu participarea activă a jucătorilor;

- întărirea explicației cu materiale intuitive (tablă, filme, planșă, etc.);

- introducerea unor teme precise în jocuri (școală, omogenizare, verificare și competiționale);

- observarea jocului altor echipe, urmată de discuții și analize.

d) Dezvoltarea spiritului colectiv prin:

- îmbinarea interesului colectiv cu cel personal;

- îmbinarea prestigiului jucătorilor cu cel al antreno-rului;

- necesitatea aplicării unor măsuri juste și menținerea lor con-secventă;

- menținerea și dezvoltarea permanentă a spiritului de echipă.

f) Educarea perseverenței, a dârzeniei, a hotărârii, se realizează prin pregătirea dirijată a jucătorului în condiții grele (efort mare, timp nefavorabil, exerciții de mare dificultate, jocuri în condiții de inferioritate numerică, etc.);

g) Educarea voinței se realizează într-un întreg complex educativ-social de la vârsta cea mai fragedă, iar întreg procesul de instruire vizează următoarele aspecte:

- spiritul de disciplină;

- voința de a obține victoria, de a fi combativ, de a se afirma; - spiritul de disciplină;

- voința de a învinge dificultățile, oboseala sau alte dificultăți întâmplătoare;

- stăpânirea de sine sau voința de a-și stăpâni nervii.

Intervenția pentru controlarea, antrenarea și

îmbunătățirea capacității psihologice

Acțiunile ce stimulează și dezvoltă, pot fi activate de antrenor în timpul antrenamentului cotidian asistat de un psiholog sportiv.

A. Inteligența:

- Formulare de întrebări pe situații de joc;

- Solicitare de explicații de ce a realizat o anumită acțiune de joc;

- Solicitarea altor situații de joc;

- Solicitarea de a explica anumite situații de joc;

- Expunerea funcțiilor specifice ale unui post în cadrul echipei;

- Evidențierea lecturii corecte a jocului;

- Evidențierea capacității de a lua decizii importante

- Stimularea discuției între jucători cu scopul de a fi „prompți” pentru a înțelege jocul în scopul luării deciziilor inteligente.

B. Atenție – concentrare:

- Informarea și conștientizarea jucătorului privind erorile de atenție;

- Indicarea punctelor de referință ale fiecărui post;

- Identificarea elementelor din jur pe care se focali-zează atenția;

- Învățarea de focaliza atenția pentru a pricepe detaliile jocului;

- Corelarea atenției cu acțiunea;

- Amplificarea și reducerea punctelor de focalizare a atenției;

- Blocarea distragerilor externe;

- Blocarea distragerilor interne (gândurile);

- Evidențierea dezvoltării corecte a atenției;

- Corectarea erorilor de atenție;

- Utilizarea activității practice imaginative

C. Adaptarea la tensiune:

- Informarea și aducerea la cunoștința jucătorului despre excesiva sau insuficienta lui tensiune;

- Ridicarea nivelului de activare sau mărire a tensiunii;

- Utilizarea respirației abdominale pentru controlarea anxietății;

- Utilizarea exercițiului de relaxare Breve (metoda Jacobson) pentru controlarea anxietății (neliniștii);

- Evidențierea nivelului de tensiune apt, potrivit;

- Evidențierea faptului de a fi implicat în propria acțiune de joc, izolat de tot, înțelegându-și propriul corp;

- Utilizarea activității practice imaginative.

D. Motivația pentru întrecere:

- Specificarea în mod clar a funcțiilor fiecărui jucător, concretizând lecțiile de dezvoltare în teren;

- Specificarea clară a fiecărui compartiment, concretizând lecțiile de dezvoltare în teren;

- Precizarea clară a funcțiilor echipei, concretizând lecțiile de dezvoltare în teren;

- Indicarea obiectivelor ce implică corecții în conduită (comportament);

- Specificarea altor funcții (direcția în teren, sprijinul colegilor, funcțiile conducătorului);

de obținere;

- Evidențierea intențiilor și apropierea de funcția care a fost dorită;

- Evidențierea funcției sau a lecțiilor bine realizate;

- Evidențierea atitudinii la competiție, la luptă;

- Informarea jucătorului despre venitul său, conștientizând ceea ce face bine pentru a-l apropria de ceea ce i s-a cerut și pentru a i se arăta ceea ce trebuie încă îmbunătățit;

- Aprecierea și recunoașterea atitudinii de concentrare pentru ur-mătoarea partidă;

- Solicitarea, cererea, grăbirea, stimularea jucătorului pentru a se gândi să se pregătească intens pentru competiție;

- Evidențierea valorilor și potențialului său pentru a putea învinge adversarul;

- Evidențierea forței, precum și a potențialului maxim și constant la efort;

- Evidențierea forței și capacității de luptă cu mingea;

- Evidențierea forței și dispoziției de a se ciocni și a avea contact fizic cu adversarul.

E. Încrederea în el însuși:

- Specificarea și elogierea jucătorului sau a echipei pentru propria lor calificare;

- Susținerea și încurajarea după eroare;

- Analizarea și elogierea muncii bine desfășurate;

- Analizarea motivelor ce au determinat ultimul succes;

- Traducerea posibilelor dificultăți în soluții de aplicare;

- Evidențierea atitudinii de recunoaștere completă a propriului potențial, cu intenția de stimulare și de a continua îmbunătățirea;

- Evidențierea atitudinii de a acționa cu decizie, cu determinarea unui jucător care este în stare să reușească, sau va reuși într-un mod care nu prezintă dubii;

- Evaluarea adversarului considerat „a priori” inferior și calcularea riscului pentru evitarea supra-aprecierii;

- Utilizarea activității practice imaginative

F. Asumarea inițiativei și luarea deciziilor:

- Solicitarea jucătorului să ia inițiativă și decizii pe parcursul jocului;

- Evidențierea curajului sau inițiativei de a lua decizii;

- Evidențierea deciziei luate corect;

- Analizarea deciziei luate și sugerarea de a lua altă decizie.

G. Tăria de a înfrunta dificultățile

- Comentarea și explicarea valorii de păstrare a bunei dispoziții și continuarea de a căuta soluții când apar dificultăți;

- Evidențierea unei valori;

- Evidențierea acelor jucători ale căror acțiuni sunt caracterizate de tenacitate, de forță, de vigoare, de perseverență, de constanță, precum și de control emoțional înaintea înfruntării dificultăților;

- Crearea la jucători a calității de a învinge dificultățile și deci a încrederii lor în găsirea soluțiilor.

I. Toleranța la oboseală și durere:

- Informarea efectului oboselii în vederea îmbunătățirii condiției fizice;

- Evidențierea faptului de a se ridica repede fără să piardă timp cu plângerile, după o intrare dură;

- Încurajarea și continuarea efectuării efortului;

- Evidențierea efortului maxim;

- Evidențierea jocului de contact;

- Ignorarea plângerilor pentru dureri ușoare.

J. Receptivitatea și asimilarea:

- Evidențierea atitudinii de a asculta și a pune întrebări;

- Formularea întrebărilor după o explicație pentru a vedea ce jucători au înțeles;

- Evidențierea rezultatelor pozitive privind ceea ce a fost explicat și cerut;

- Evidențierea acceptării criticilor;

- Evidențierea acceptării greșelilor.

K. Identificarea și integrarea în grup:

- Culegerea de informații ce ajută la cunoașterea mai bună a jucă-torului;

- Solicitarea punctului de vedere al jucătorului;

- Darea de informații pentru a înțelege rolul fiecărui jucător în cadrul echipei;

- Stabilirea regulilor de bază ce conduc la conviețuirea în grup;

- Stabilirea obiectivelor echipei;

- Simularea unui conflict între jucător și echipă, cu propunerea de a-l convinge și a-l compromite în încercare de a găsi soluții;

- Distribuirea rolurilor informale între membrii echipei;

- Analizarea dinamicii interne a echipei;

- Organizarea meselor în sala de prânz;

- Organizarea camerelor;

- Propunerea de a organiza împreună câteva activități extra - fotbalistice;

- Organizarea unor reuniuni periodice cu propunerea de a analiza cum stau lucrurile la echipă;

- Evidențierea respectării normelor interne;

- Evidențierea sacrificiului individual în beneficiul echipei.

JOCUL SI ANTRENAMENTUL PORTARULUI

SELECTIA PORTARULUI

Ca materiale sportive utilizate în cadrul pregătirii copiilor la fotbal, întâlnim: porţi uşoare, de dimensiuni diferite; încălţăminte cu talpă flexibilă; meduze pentru echilibru-dezechilibru. În ceea ce priveşte porţile mici care sunt în mod normal folosite la antrenamentele tuturor grupelor de vârstă, soluţia optimă constă în utilizarea porţilor care pot fi întoarse invers (1,50 m x 1m şi 1,50 m x 0,60 m), deoarece acestea sunt confecţionate din material uşor şi pot fi montate şi demontate cu uşurinţă. Evident, în afară de echipamentul convenţional, cum ar fi jaloanele mobile, conurile şi popicele sau obstacolele de mici dimensiuni, şcolile de fotbal trebuie să aibă în dotare trepte de cauciuc cu o înălţime de 20-25 cm. Acest gen de echipament, folosit cu precădere în sălile de sport pentru fitness şi aerobic, pot fi utilizate şi pentru antrenamentele de fotbal, la început sub forma unui joc cu mingea, pentru a induce un anumit grad de stimulare neuromusculară reflexă (contracţie, elasticitate). Această activitate şi stimulii aferenţi, foarte eficientă mai ales în cazul copiilor din categoria „începători", are ca efect stimularea adaptării proprioceptive la nivel muscular şi articular, ca urmare a variaţiilor de lungime şi viteză la care este supus sistemul muscular în timpul exerciţiilor de sărituri (în sus şi în jos, pe un picior sau pe ambele picioare etc.). După cum se poate observa, toate aceste

solicitări se adresează axei longitudinale a corpului. De aceea, volumul acestor exerciţii trebuie să fie relativ mic. În acest sens, treptele „proprioceptive" nu trebuie să lipsească din dotarea şcolilor de fotbal. Recent, a început să fie studiat efectul folosirii unei „gogoşi" de cauciuc (fără gaură în mijloc), care rezistă la greutatea corpului şi care permite simularea dezechilibrului provocat de încercarea de menţinere a poziţiei drepte a corpului (pe unul sau două picioare) şi generarea de adaptări proprioceptive. Aceste adaptări au loc la nivelul structurilor articulare şi musculare/tendoanelor, mai ales la membrele inferioare, dar şi la nivelul sistemului vestibular, sediul echilibrului. Trebuie menţionat faptul că o bună sensibilitate proprioceptivă permite achiziţia unor abilităţi tehnice mai precise, în ceea ce priveşte dozajul efortului muscular în diverse situaţii didactice (capacitatea de diferenţiere chinestezică, capacităţile legate de ritm etc.), ca şi prevenirea leziunilor şi a factorilor patologici care pot afecta sistemul osteo-articular şi sistemul musculo-tendinos. De asemenea, „semilunile" gonflabile, denumite din cauza formei şi „meduze" obligă structurile senzoriale periferice să facă faţă la diverse grade de dezechilibru, în funcţie de poziţie şi de gradul de umflare a echipamentului. „Meduzele" sunt extrem de utile pentru exersarea menţinerii echilibrului, mai ales atunci când sunt combinate cu anumite mişcări tehnice. În activităţile de fotbal pentru copii şi mai ales la şcolile de fotbal, este extrem de greşit să se folosească încălţăminte care să nu permită flexia şi extensia normală a piciorului. Acest lucru poate fi cauzat de o bază relativ rigidă a pantofului (material rigid), de grosimea tălpii (spaţiul dintre picior şi sol) şi folosirea unei tehnologii inadecvate (tipul de straturi, aer, gel) pentru realizarea acestei părţi a pantofului. La alergare şi la sărituri, „rularea" rapidă a părţii din faţă a piciorului, corelată cu o amplitudine suficientă şi amortizarea relativă la aterizare au un efect pozitiv asupra calităţii elementelor tehnice şi a mişcărilor aferente. „Meduza" poate fi utilizată sistematic pentru antrenamente specifice în această direcţie. Solicitarea la care este supus subiectul când acesta încearcă să îşi menţină echilibrul pe echipament determină contractarea constantă a muşchilor extensori (gastrocnemieni) în sens concentric şi excentric, respectiv a muşchilor flexori (tibial anterior, peroneal) pentru încetinirea mişcării corpului în faza descendentă. În afară de muşchi, sunt activate şi articulaţiile gleznei şi ale piciorului pentru efectuarea de mişcări cât mai ample. „Meduza" oferă, de asemenea, posibilitatea de a adopta o mare varietate de poziţii ale corpului datorită numărului mare de unghiuri care pot fi obţinute (orientarea către exterior sau către interior, echilibru pe un singur picior, utilizarea

presiunii „meduzei" pentru obţinerea de unghiuri de lucru diferite). Astfel, „meduza" oferă o varietate de variabile proprioceptive. Pe de altă parte, capacitatea de echilibru se constituie pe analizatorii optici şi vestibulari. În concluzie, putem spune că echipamentul sportiv este determinant pentru: stimulii de învăţare, introducerea treptată a stimulilor de învăţare, creativitatea în elaborarea de programe şi motivarea copiilor.

Şcoala alergării şi a săriturii

Alergările sunt exerciţii fizice naturale, cunoscute copiilor, care trebuie atent consolidate, deoarece au efecte pozitive asupra dezvoltării capacităţii de efort a organismului şi asupra dezvoltării unor calităţi motrice de bază; ele sunt de asemenea părţi componente ale unor jocuri sportive. Săriturile, având largi posibilităţi de utilizare în activitatea obişnuită şi în practică sportivă, exercită influenţe multiple asupra organismului, perfecţionând motricitatea generală. Ele sunt prezente ca deprinderi elementare sau complexe în cadrul unor procedee tehnice din jocul de fotbal. Pregătirea efectuată încă de la vârste fragede, conduce la împlinirea organismului, pe toate planurile, creându-se suportul general pe care se pot grefa, cu efecte favorabile, eforturile reclamate de marea performanţă.

Şcoala alergării

Obiective:

1. - învăţarea unor moduri de alergare derivate, folosite în timpul instruirii:

- alergare cu pas accelerat;- alergare cu pas în tempo maxim;- alergare de viteză cu pornire din diferite poziţii;- alergare cu start din picioare;- alergare cu start de jos;- alergare peste obstacole;

- alergare uşoară.

2.- învăţarea exerciţiilor "speciale" de alergare:- alergare cu joc de glezne;- alergare cu pendularea gambelor înapoi;- alergare cu genuchii sus;

- alergare laterală (cu paşi adăugaţi şi cu paşi încrucişaţi).

Învăţarea pasului alergător de accelerare

- alergare cu creşterea treptată a vitezei până la atingerea valorii de 80-90% din posibilităţile maxime, 30 m;

- alergare cu creşterea treptată a vitezei până la 95-100% pe o distanţă de 50-60 m; execuţiile sunt individuale, în perechi sau grupuri mici (4-6 elevi) aşezaţi în linie, cu deplasare în linie dreaptă;

- alergare în tempo-variat; distanţa de alergare 100-150 m, în care se execută 5-6 schimbări de viteză, ajungându-se ia 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor;

- trecere din alergare cu joc de glezne în alergare accelerată; frecvenţa jocului de glezne creşte treptat, până la maximum, apoi se trece în alergare accelerată cu pas din ce în ce mai lung;

- trecere din alergare cu genunchii sus în alergare accelerată (ca la exerciţiul precedent); - accelerări bruşte, efectuate din poziţii înalte, de pe loc, prin dezechilibrare înainte; - starturi din picioare, în linie dreaptă, pornindu-se de la început cu viteză maximă; distanţa de lucru 20-30 m; oprirea din alergare se face pe o distanţă mai mare, lucrându-se individual, pe grupe, aşezaţi în linie;

Învăţarea pasului lansat în tempo maxim

- alergare cu accelerare, în linie dreaptă, cu atingerea vitezei maxime la finalul distanţei de 30 m;-alergare cu accelerare, în linie dreaptă, 20-30 m, cu viteză maximă, urmată de

alergare liberă, fără efort;-alternarea alergării accelerate cu atingerea vitezei maxime şi menţinerea ei pe o

distanţă de 10-20 m, urmată de încetinirea vitezei şi oprire (alergare cu start lansat);

-acelaşi exerciţii, la care distanţa de menţinere a vitezei maxime poate creşte la 30, 40 şi 50 m; se poate introduce controlul vitezei prin cronometrare pe distanţa menţinerii vitezei maxime;

-alternarea alergării accelerate cu alergarea cu menţinerea vitezei maxime, scăderea vitezei pe partea a treia şi reluarea ciclului de mai multe ori;

Alergare de viteză cu pornire din diferite poziţii

- schimbări de poziţii la diferite semnale (sonore sau vizuale); - din stând în sprijin ghemuit; - din ghemuit sprijinit în fandat sprijinit; - din sprijin fandat în sprijin ghemuit, cu întoarcere 180 grade; - din culcat facial în sprijin ghemuit sau în stând.

Învăţarea startului din picioare

Elevul aflat înapoia liniei de plecare se aşează cu piciorul cel puternic lângă linia de plecare. Celălalt picior se află la o distanţă de 1 , 5 - 2 lungimi de talpă înapoi sprijinit; trunchiul este aplecat înainte, iar greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă; braţele sunt îndoite din articulaţia cotului, braţul opus piciorului din faţă este dus înainte, celălalt înapoi; capul se găseşte în prelungirea trunchiului cu privirea îndreptată înainte şi în jos, dincolo de linia de plecare; alergarea începe printr-o împingere energică în piciorul dinainte, simultan cu ducerea rapidă a celuilalt picior înainte, concomitent cu lucrul activ al braţelor.

Învăţarea startului de jos

- start din picioare, greutatea corpului pe piciorul dinainte, piciorul de dinapoi sprijinit la o distanţă mai mare (două lungimi de talpă); pornirea se face liberă şi la comandă, pe grupe de 4-6 elevi, aşezaţi în linie. - plecare din stând aplecat, cu o singură mână sprijinită pe sol, cealaltă înapoi deasupra umărului; pornire liberă şi la comandă pe grupe de 4-6 elevi, aşezaţi în linie. - plecări din poziţia sprijin ghemuit, libere şi la comandă pe grupe de 4-6 elevi, aşezaţi în linie. - starturi de jos, libere şi la comandă, cu trecere prin poziţiile "pe locuri" şi "gata", deplasare în linie dreaptă pe 5-10 m, apoi pe 20-30 m cu atenţia îndreptată şi asupra lansării de la start.

Învăţarea alergării cu pendularea gambelor înapoi

-stând cu mâinile pe şolduri, ducerea alternativă a călcâielor spre şezută;

-acelaşi exerciţiu cu ridicare pe vârful piciorului de sprijin;-din stând, pendularea alternativă a gambelor înapoi (lent) cu acţionarea

concomitentă a braţelor;-acelaşi exerciţiu din mers;-din mers rapid ridicarea alternativă a călcâielor spre şezută;-acelaşi exerciţiu cu uşoară săltare pe piciorul de sprijin; - alergare cu uşoară pendulare a gambelor înapoi, cu menţiunea de atingere a şezutei cu călcâiele;-acţiune completă a braţelor şi picioarelor, care pendulează gambele înapoi din

deplasare pe linie dreaptă, câte unul şi în grup de 3-5 copii, aşezaţi pe linie;-alergare cu pendularea gambelor înapoi, cu accent pe sprijin pe partea de dinainte

a tălpii (pe pingea).

Învăţarea alergării cu genunchii sus

-din stând, cu mâinile pe şolduri, ridicarea alternativă a coapselor la orizontală;-acelaşi exerciţiu cu acţiunea coordonată a braţelor;-aceeaşi execuţie cu ridicare pe vârful piciorului de sprijin;-din deplasare, mers uşor, ridicarea alternativă a genunchilor la orizontală şi

coordonarea acţiunii braţelor;-uşoară alergare cu ridicarea coapselor la orizontală, menţinerea mâinilor pe

şolduri;-alergare cu ridicarea genunchilor la orizontală şi acţiunea concomitentă a braţelor;-alergare cu genunchii sus, cu menţionarea sprijinului numai pe pingea (partea

anterioară a tălpii) şi acţiunea coordonată a braţelor cu picioarele; - alergare cu genunchii sus 15-20 minute; -alergare cu genunchii sus pe semne marcate pe sol;

LIDERIAT-MANAGEMENT

ROLUL ANTRENORULUI

Planul antrenamentului Programe de pregătire elaborate care să ţină cont de particularităţile de

vârstă;

Instruirea să se desfăşoare corespunzător vârstelor biologice (atenţie la pregătirea fizică şi tehnico-tactică);

Preocupare pentru folosirea principiului individualizării în cadrul antrenamentului;

Preocupare pentru îmbunătăţirea jocului portarului;

Prioritate pentru învăţarea şi perfecţionarea jocului cu capul;

Utilizarea exerciţiilor sub formă de joc în condiţii de întrecere şi agresivitate;

Antrenamentele trebuie să pună jucătorilor probleme de ordin tactic complexe, care să le solicite;

Gândirea, participarea activă şi conştientă;

Preocupare pentru dezvoltarea combativităţii;

Să se acorde importanţa pregătirii teoretice şi cunoaşterii regulamentului de joc.

În plan organizatoric:

Specializarea pe categorii de vârstă;

Fiecare antrenor să lucreze cu o grupă maxim doi ani, după care să o predea. Aceasta implică o responsabilitate mai mare din partea colectivului de antrenori şi o mai bună colaborare între ei pentru obţinerea performanţei, folosirea în antrenament a materialelor ajutătoare.

Cerinţele activităţii antrenorului privind instruirea tinerilor jucători

1. Să-i iubească pe tineri.2. Să-i cunoască.3. Să le servească drept reper.4. Să fie exigent şi tolerant.5. Să-i asculte.

6. Să urmarească o reală comunicare cu toţi jucătorii.7. Să fie în sintonie cu ei, în complicitate.8. Să le acorzi libertate.9. Să dea încredere şi să încurajeze, să nu fie sclavul rezultatului.10.„Mai mult copii decât adulţi”.

Atitudini de evitat:

1. Să strigi în permanenţă.2. Să vrei să-i antrenezi şi să-i faci să joace ca seniorii.3. Să exersezi prea mult timp acelaşi procedeu.4. Să critici jucătorul în faţa celorlalţi.5. Prezentări prea lungi, întreruperi de şedinte prea frecvente.6. Şedinţe neadaptate vârstei.7. Şedinţe de rutină.8. Să accepţi nerespectarea unor principii.9. Să laşi abaterile şi neconcordanţele să erodeze jocul.10.Să ignori elementele fundamentale de tehnică.

Concluzii:

- Antrenorul: un om de acţiune;- Să fii pentru asta !- Să ştii să profiţi de experienţă;- Să îmbini acţiunea cu reflecţia;- Curiozitatea şi starea de alertă;- Să fii optimist şi să răzbeşti;- Să păstrezi un dram de seninătate, să te detaşezi;- Credibilitatea mesajului, credibilitatea celui care vorbeşte;- Mai întâi de toate, un om pragmatic şi de bun simţ;- Raporturile dintre oameni;- Fiecare cu adevărul lui;- Să trăieşti în pas cu epoca.

DOCUMENTE DE EVIDENTIERE SI PLANIFICARE

Planurile anuale de antrenament şi metodologia elaborării acestora

În practica antrenamentului sportiv se întocmesc următoarele tipuri de planuri: planul anual (cu unul sau mai multe macrocicluri); planul pe mezociclu (numit până nu demult „de etapă”); planul pe microciclu sau ciclu săptămânal de antrenament şi planul de lecţie. Propriu-zis aceste tipuri de planuri concretizează structura antrenamentului.

Planurile anuale sunt primele forme ale planificării în care se concretizează programele. Elementele componente ale acestor planuri sunt: obiectivele de instruire şi de performanţă propuse a se realiza în macrociclurile planului; calendarul competiţional (datele, locurile de desfăşurare a jocurilor); mezociclurile de pregătire şi tipul acestora; microciclurile de antrenament şi caracterul lor; zile şi ani de pregătire şi refacere; locurile de pregătire; formele de pregătire şi cine o asigură; probele de control şi datele aplicării lor; datele controlului medical (investigaţii de teren, analiză complexă, etc.); curba formei sportive pe fiecare macrociclu; mijloacele şi indicatorii principali de volum şi intensitate.

Numărul mare al factorilor ce intră în componenţa planului de pregătire anual, determină şi o anumită dificultate în procesul de elaborare, deoarece aceştia trebuie concepuţi corelativ, încât să conveargă spre realizarea celor două tipuri de obiective, amintite mai sus.

Metodologia stabilirii obiectivelor anuale respectă demersul prezentat anterior la elaborarea obiectivelor pentru programe de pregătire. Reamintim necesitatea efectuării unei analize amănunţite a activităţii a activităţii desfăşurate în anul anterior, evidenţiind, pe componente ale antrenamentului, atât aspectele pozitive, cât şi lipsurile manifestate în pregătire. Deficienţele constatate devin automat în anul următor obiective de instruire (este de la sine înţeles că se pot enunţa ca obiective de instruire şi unele aspecte pozitive, în direcţia menţinerii lor la un nivel ridicat). De reţinut, că acestea condiţionează randamentul viitor concretizat în obiectivele de performanţă.

Mezociclurile de pregătire sunt structuri concrete de pregătire rezultate din conceperea şi reunirea a 3-4 microcicluri sau cicluri săptămânale. Orientarea şi conţinutul fiecărui mezociclu sunt date de cerinţele metodice generale ale

desfăşurării antrenamentului. Acesta se concretizează în obiectivele mezociclului (numite şi intermediare sau sarcini) şi conţinutului antrenamentului pe fiecare din săptămânile respective. Obiectivele mezociclurilor cuprind în enunţul lor, de obicei, şi metodele şi mijloacele prin care se realizează.

Microciclurile de antrenament reproduc cu exactitate conţinutul lecţiilor de antrenament, în funcţie de orientarea macrociclului pe care îl compun. În ce priveşte forma lor de alcătuire, nu există unitate. În jocurile sportive se practică sistemul enumerării mijloacelor de pregătire raţionalizate şi standardizate pe componente ale antrenamentului şi dozarea acestora în lecţiile programate nu numai pe săptămână, ci pe întreg mezociclul.

Volumul de antrenament se concretizează în numărul de zile de antrenament, de efort, zile de concurs şi zile de refacere, toate acestea fiind repartizate pe structurile antrenamentului. Locurile şi formele de pregătire evidenţiază localităţile care pot asigura prin climat şi bază materială cele mai bune condiţii de pregătire. Aceasta după formă, poate fi concretizată sau descentralizată, variante preferate în funcţie de sarcinile antrenamentului.

Curba sau graficul formei sportive reprezintă sub formă intuitivă evoluţia capacităţii de performanţă a sportivului, în concordanţă cu sarcinile pregătirii şi mai ales cu datele de desfăşurare ale jocurilor oficiale. Aşa cum aminteam în capitolele anterioare, cel mai înalt nivel al formei sportive se preconizează a fi atins cu prilejul celui mai important joc, obiectiv sau perioadă.

Evaluarea în antrenament

a) Necesitatea, scopul şi locul evaluării complexe în antrenamentul sportiv de înaltă performanţă.

Antrenamentul sportiv de înaltă performanţă constituie o activitate socială deosebit de complexă care implică din partea societăţii eforturi materiale şi financiare considerabile. În acest context, evaluarea efectelor antrenamentului se alătură şi capătă importanţă tot atât de mare ca şi fazele de proiectare,

programare şi desfăşurare a activităţii. În acelaşi timp, evaluarea reprezintă condiţia fundamentală pentru dirijarea ştiinţifică a antrenamentului.

b) Caracteristicile evaluării în antrenamentul sportiv de înaltă performanţă.

Antrenamentul sportiv (ca orice sistem care trebuie să funcţioneze bine) posedă o anumită formă de evaluare, cu precizarea că aceasta este deosebit de complexă. În cadrul ei se folosesc procedee de evaluare care oferă jaloane de control pentru întregul proces de antrenament, dar şi separat pentru componentele sale de natură motrico-pedagogică, medico-biologică, psiho-socială, etc.

Rolul acestor procedee este de a asigura eficienţă maximă acestui tip de sistem dinamic, complex, atât în cadrul dirijării operative, cât şi în perspectivă. De altfel, una din caracteristicile fundamentale ale evaluării este de a direcţiona proiectarea procesului de antrenament, pe baza datelor de analiză a activităţii desfăşurate anterior.

Elementele de conţinut ale evaluării complexe se prezintă ca un sistem de tipuri de evaluare structurate după o logică internă specifică antrenamentului sportiv. Cunoaşterea capacităţii de adaptare la efort, a măiestriei tehnice şi a capacităţii tactice, a stării de sănătate, a nivelului consumului de energie şi a reactivităţii intime celulare, precum şi a capacităţii psihice a sportivului, constituie tot atâtea obiective de evaluat şi interpretat în sistem.

Pentru fiecare din acestea se folosesc în practică sisteme metodologice de evaluare adecvate care evidenţiază nivelul de reactivitate al sportivului (starea de adaptare la care se află) în scopul întemeierii unor predicţii privind viitoarea activitate sau comportamentul competiţional. Sistemele de prelucrare a datelor includ procedee corelative multifactoriale în programul de calculator.

Tipuri de evaluări în antrenamentul sportiv

Scopul principal al evaluării constă în evidenţierea modificărilor funcţionale prezente sub forma stărilor de adaptare, determinate de influenţele antrenamentului de durată lungă, medie sau scurtă. În funcţie de aceste durate ale antrenamentului se constituie ca tipuri de evaluare următoarele: evaluarea de etapă, evaluarea curentă şi evaluarea operativă.

A. Evaluarea de etapă se realizează de regulă în finalul unor intervale de timp mai lungi, cum sunt: macrociclurile anuale şi etapele în cadrul diferitelor perioade. Sarcina principală a acestei evaluări este de a evidenţia gradul de adaptare la efort al sportivului sub influenţa antrenamentului de lungă durată. Ca sarcină care se sprijină pe prima, este elaborarea strategiei de pregătire pentru macrociclul sau etapa viitoare.

În cadrul evaluării de etapă se apreciază multilateral efectul pregătirii, la factorii antrenamentului, capacitatea de efort fizic şi psihic, etc. Este necesar a se evidenţia aspectele negative, eventualele rămâneri în urmă, precum şi rezervele insuficient valorificate care vor permite o evoluţie corespunzătoare în viitor.

B. Evaluarea curentă sau de mezociclu ori microciclu este subordonată ca organizare şi conţinut evaluării de etapă. Se consideră necesar ca în finalul fiecărui mezociclu să se aplice probe de control specifice sau nespecifice, în funcţie de orientarea mezociclului respectiv. Această aplicare de probe este valabilă numai pentru perioada pregătitoare, deoarece în cea competiţională verificarea se realizează prin concurs.

C. Evaluarea operativă se aplică cu precădere în lecţiile de antrenament, având ca scop fundamental alegerea celor mai bune exerciţii (structuri raţionalizate şi standardizate). În acest scop se vor folosi cele mai diferite teste şi de preferinţă acordându-le exerciţiile fundamentale precis standardizate. În continuare, vom prezenta modelul caietului antrenorului deosebit de util în activitatea sa:

CAIETUL ANTRENORULUI

Este documentul de evidenţă al antrenorului şi în acelaşi timp de verificare a muncii de zi cu zi.

Nr.crt.

FIŞĂ INDIVIDUALĂ – MODEL

1. NUMELE ŞI PRENUMELE2. DATA ŞI LOCUL NAŞTERII3. ADRESA4. TELEFON5. ŞCOALA6. POSTUL ÎN ECHIPĂ7. TALIA8. GREUTATEA9. ANVERGURA10. DIAMETRUL BIACROMIAL11. DIAMETRUL BITROHANTERIAN12. CAPACITATEA VITALĂ13. CAPACITATEA AEROBĂ-

ALACTACIDĂ14. VITEZA DE REACŢIE15. VITEZA DE EXECUŢIE16. VITEZA DE DEPLASARE (30 m)17. LUNGIME DE PE LOC18. ARUNCAREA MINGII CU MÂNA19. DEGAJĂRI CU PICIORUL20. FLOTĂRI21. TRACŢIUNI ÎN BRAŢE22. GENUFLEXIUNI PE UN PICIOR

STÂNG DREPT23. TESTUL COOPER

24

LOVIREA MINGII CU PICIORUL CU STĂNGUL CU DREPTULCU LATULCU ŞIRETUL PLINCU ŞIRETUL EXTERIORCU ŞIRETUL INTERIORDIN VOLE

DIN DEMI-VOLECU CĂLCIULDIN DEVIEREPRELUAREA MINGII ROSTOGOLITE

25

CU STĂNGUL CU DREPTULCU LATULCU EXTERIORULCU INTERIORUL

226

PRELUAREA MINGII VENITĂ CU BOLTĂ PRIN AMORTIZARECU CAPULCU PIEPTULCU COAPSA ST DRCU ŞIRETUL PLIN ST DR

727

DEPOSEDAREA ADVERSARULUI DE MINGEDIN FAŢĂ ST DRDIN LATERAL ST DRDIN SPATE ST DR

28 CONDUCEREA MINGII CU STÂNGUL CU DREPTULCU ŞIRETUL PLINCU ŞIRETUL EXTERIORCU ŞIRETUL INTERIOR

29 PROTEJAREA MINGIIDE PE LOCDIN MIŞCARE

30 MIŞCAREA ÎNŞELĂTOARE PE PARTEA ST. PE PARTEA DR.SIMPLĂDUBLĂ

31 LOVIREA MINGII CU CAPUL

DE PE LOC CU PICIOARELE PE ACEEAŞI LINIEDE PE LOC CU UN PICIOR ÎN FAŢĂDIN SĂRITURĂ CU BĂTAIE PE UN PICIORDIN SĂRITURĂ PE AMBELE PICIOAREDIN ALERGAREDIN PLONJON

32 ARUNCAREA MINGII DE LA MARGINEDE PE LOCCU ELANCU PICIOARELE PE ACEEAŞI LINIECU UN PICIOR ÎNAINTE

33 MARCAJULSTRICTLA INTERCEPŢIE

34 DEMARCAJUL

Exemplificăm în continuare un număr de 10 planuri de lecţie de antrenament la nivelul unei grupe de 17-18 ani:

PLAN DE ANTRENAMENT - 1

Grupa 17-18 ani Antrenamentul:Antrenor: Data:

Nr. jucători 18 Caracterul: fizic-tehnic, tactic

Teren: Gazon nivelat Durata: 100 min.

Materiale: 10 mingi, 10 pieptăraşe, 10 conuri Intensitatea: 75%

Obiective: Dezvoltarea vitezei specifice şi îmbunătăţirea jocului în criză de spaţiu şi timp

Nr. crt.

Structură antrenament

Mijloace

Repe

tări

Dur

ată

Pauz

ă

Observaţii

1. Pregătirea organismului pentru efort

(20’)

Alergare uşoară

Varietate în forme de alergare

Stretching pentru antrenament

5’

5’

10’

Se execută cu

intensitate medie

2. Partea fundamentală

(60’)

Folosim intervale specifice:

10+20+30+40+50+60

60+50+40+30+20+10

execuţie în 4/4 la dus înapoi în joc de gleznă

Joc 10x10 pe ½ teren, 2 atingeri sau în viteză maximă cu mingea la picior, gol dublu din un-doi, un-doi pentru al treilea

2x

2x

10’

20’

Se joacă la porţi

normale

3. Revenire (20’) Mers cu respiraţie.

Sterching

2x 5’

15’ De întindere

4. Indicaţii Atenţie la ieşirea din zonele aglomerate, un-doi, dribling sau schimbarea direcţiei

de joc.

Exerciţiile de streching de la finalul antrenamentului sunt de relaxare-întindere, mai ales pe grupe musculare solicitate.

PLAN DE ANTRENAMENT – 2

Grupa 17-18 ani Antrenamentul:

Antrenor: Data:

Nr. jucători 18 Caracterul: fizic

Teren: Gazon nivelat Durata: 75 min.

Materiale: 2 mingi, 10 pieptăraşe Intensitatea: 80%

Obiective: Dezvoltarea RxV şi FxV

Nr. crt.

Structură

antrenament

Mijloace

Repe

-tăr

i

Dur

a-tă Obser

vaţii

1. Încălzirea

Pregătirea

organismului

Alergare uşoară

Complex de gimnastică

Exerciţii de

5’

5’

pentru efort (15’)

elongaţie

Exerciţii dinamice

Joc de mişcare

5’

2. Partea fundame

ntală (40’)

3x6’, pauză 5’

I 40’’ 2/4 + 20’’ 3/4

II 40’’ 2/4 + 10’’ ¾ +

10’’ 4/4

III 30’’ 2/4 + 15’’ 3/4

15’’ 4/4

Circuit forţă:

6 ateliere, coardă, ridicări din culcat în şezând, extensii folosind extensorul, semigenoflexiuni (h-20kg), ridicări din culcat anterior, sărituri cu genunchii sus

3 sem

3

20’

20’

Se lucrea

ză: 30’’

lucru

30’’ pauză

Circuit

intensiv

3. Joc cu temă (10’)

9x9: din 2 atingeri finalizare liberă

(Dă şi du-te)

2 10’

4. Revenire (10’)

Mers cu respiraţie

streching de relaxare

1x 10’

5. Indicaţii Control în permanenţă la pulsul jucătorilor pentru a începe pe un organism refăcut (120 p/min)

Exerciţiile de forţă se execută cu viteză maximă

PLAN DE ANTRENAMENT – 3

Grupa 17-18 ani Antrenamentul:Antrenor: Data:

Nr. jucători 18 Caracterul: tehnico - tactic

Teren: Gazon nivelat Durata: 100 min.

Materiale: 10 mingi, 10 pieptăraşe, Intensitatea: 70%

10 conuri,10 beţe

Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a driblingului

Nr. crt.

Structură antrenam

entMijloace

Repe

-tăr

i

Dur

a-tă

Pauz

ă Obser-

vaţii

1. Încălzirea

Pregătirea

organismului

pentru efort (20’)

Alergare uşoară, ex. speciale.

Complex de gimnastică

Exerciţii de supleţe şi elongaţie musculară

Joc 4x2 în careuri, 10/10 – 2 atingeri

5’

5’

5’

5’

Speciale ex.

de coordonare.

Accent pe

amplitudine.

(pe perechi).

2. Partea fundame

ntală (50’)

Doi jucători la minge, pase de pe loc.

Acelaşi exerciţiu din deplasare (tandem, cuplu).

Pase din deplasare cu accelerare la finalizare pe (diagonală)

Dribling cu tras la poartă de la 16 cm, centru, stânga,

10x

10x

5’

5’

10’

15’

15’

Frecvenţa la pas

(serii 1’).

Accent pe

frecvenţă.

Se lucrează alternati

v şi în viteză.

Primeşte pasa din

zone diferite.

dreapta (activ, semiactiv).

1x1 semiactiv la 16 m.

3. Joc cu temă (20’)

8x8 între careurile de 16m. a) 2 atingeri, a 3-a pasă este lungă;

b) pas după dribling.

2x10’

20’

Se joacă la porţi

normale apărate

de portari.

4. Revenire (5’)

Mers cu respiraţie.

Ex. streching relaxare.

10’

5. Indicaţii Orice exerciţiu să aibă

finalizare

De la această vârstă prezenţa adversarului semiactiv şi activ este absolut necesară

PLAN DE ANTRENAMENT – 4

Grupa 17-18 ani Antrenamentul:

Antrenor: Data:

Nr. jucători 20 Caracterul: tehnico-tactic

Teren: Durata: 90 min.

Materiale: 10 mingi, 10 pieptăraşe, Intensitatea: 60%

2 panouri, 5 conuri, 5 beţe

Obiective: Consolidarea centrărilor şi a lovirii mingii cu capul

Nr. crt.

Structură antrename

ntMijloace

Repe

Dur

ată

Pau-

zăObservaţii

1. Încălzirea Alergare uşoară.

5’ Se lucrează

Pregătirea organismului pentru

efort

(20’)

Jonglerii individuale cu mingea

Lucru în 2 la minge: preluare, lovire cu piciorul, cap, de pe loc şi din deplasare.

3x1 în careuri 10/10

5’

5’

5’

cu intensit

ate medie.

2. Partea fundament

ală (40’)

Centrare din conducere.

Centrare din un-doi cu panoul din careu.

Centrare din pas lung.

Finalizare cu capul din minge venită din lateral, se finalizează la colţul scurt-lung.

Finalizare cu capul din

10x

10x

10x

10x

10x

20’

20’

Demarcare pe

unghiuri deschis

e.

Execută fiecare jucător.

minge venită din faţă.

3. Joc cu temă (20’)

7x7 pe ½ de teren din 2 atingeri, şi gol dublu din centrări sau cu capul.

20’

Pe culoarel

e laterale jucătorii nu sunt atacaţi

la centrări.

4. Revenire (5’)

Mers cu respiraţie.

Mişcări de relaxare braţe-picioare.

10’

5. Indicaţii generale

Atenţie la calitatea mingilor la acest antrenament (uşoare).

Se corectează

în

permanenţă

poziţia

corpului în

timpul

centrării cu

accent pe

piciorul de

sprijin şi pe

cel de lovire.

Extensia trunchiului, momentul săriturii şi tehnica lovirii.

PLAN DE ANTRENAMENT – 5

Grupa 17-18 ani Antrenamentul

Antrenor: Data:

Nr. jucători 20 Caracterul: fizic

Teren: Sală 20 x 15 m. Durata: 100 min.

Materiale: 1 minge baschet, 1 minge volei Intensitatea: 60 %

Obiective: Dezvoltarea rezistenţei specifice cu ajutorul sporturilor

complementare;

Dezvoltarea forţei generale.

Nr. crt.

Structură antrena

mentMijloace

Repe

tări

Dur

ată Obse

r-

vaţii

1. Încălzirea

Pregătirea

organismului

pentru efort (20’)

Alergare uşoară + forme de alergare.

Complex de gimnastică.

Joc în careuri 4x2, din 2 atingeri.

Streching.

5’

5’

5’

5’

2. Partea fundame

ntală (60’)

Joc de baschet în sală, regulament simplu, 4 x 4 ½ teren, (dă şi du-te în spaţiu liber sau la susţinere) .

Joc cu capul peste plasa de volei, 3 x 3 pe 3 m. (au voie şi cu piciorul).

Circuit de forţă 6

3

20’

20’

10’

2 repet

ări

30’’ lucru,

30’’ pauz

ă.

ateliere axate pe principalele grupe musculare (viteza maximă).

3. Revenire (20’)

Mers cu respiraţie + recomandări, întinderi musculare,

grupe solicitate.

Exerciţii de streching.

20’

4. Indicaţii Jocurile complementare aduc o stare proprie mai ales în perioadele de lucru (pregătitoare)

PLAN DE ANTRENAMENT – 6

Grupa 17-18 ani AntrenamentulAntrenor: Data:

Nr. jucători 20 Caracterul: F. TH. TC.

Teren: Durata: 70 min.

Materiale: 5 mingi, 20 pieptăraşe Intensitatea: 80%

Obiective: Consolidarea acţiunilor de contraatac cu apariţia jucătorilor din

linia a II-a şi a III-a, jocul agresiv în zonă, construcţia în atac poziţional.

Nr. crt.

Structură antrenament

Mijloace

Repe

-tă

ri

Dur

at ă

Pauz

ă

Observaţii

1. Încălzirea

Pregătirea organismului pentru efort

(25’)

Alergare uşoară.

Gimnastică cu partener.

4 x 2 ( 20 x 20 m)

1 atingere

1x

5’

10’

10’ Intensitate medie.

2. Partea fundamentală

(40’)

Joc 5 x 5 la o poartă fără ieşire pe contra-atac (posesie, finalizare),

5 x 5 ¼ teren posesie.

Joc 5 x 5 ½ teren la o poartă.

20’

20’

Limitare număr de atingeri 1,2,3.

Cei din apărare

vor ieşi cu mingea la centru (4

sau

5 pase)

3. Revenire (5’) Mers cu respiraţie.

Jonglerii cu mingea, individual.

5’

4. Indicaţii La antrenament se lucrează pe compartimente.

Jucătorii în apărare

blochează jucătorii ce pleacă pe spaţii libere şi

fac paravan la

cel cu mingea.

PLAN DE ANTRENAMENT – 7

Grupa 17-18 ani AntrenamentulAntrenor: Data:

Nr. jucători: 20 Caracterul: F. TH. TC.

Teren: Durata: 95 min.

Materiale: 10 mingi, 10 jaloane, 18 pieptăraşe Intensitatea: 60%

Obiective: Consolidarea un-doi la finalizare şi a contraatacului

Nr. crt.

Structură

antrenament

Mijloace

Repe

-D

ura- Observ

aţii

1. Încălzirea

Pregătirea

organismului pentru efort (20’)

Încălzire individuală, exerciţii dinamice, exerciţii de supleţe, de elongaţie.

Joc 3 x 2 liber al II-lea pas este un-doi.

10’

10’

Accent pe

amplitudine.

Acţiune în

triunghi 1-2, 1-2 pentru al III-lea.

2. Partea fundame

ntală (50’)

Suveici în 5 jucători la mijloc se execută un-doi-uri.

Exerciţii de finalizare din un-doi pe unghiuri diferite fără adversar.

Exerciţii de finalizare cu jucător

10x

10’

10’

10’

Pentru fiecare jucător

2 repetiţii

.

Jucătorul fix de

16 m

mobil la 16m.

Exerciţii de un-doi, 2 x 2, 3 x 3, dar cu adversar semiactiv la 16m.Aceleaşi exerciţii cu adversar activ 2 x 2, 3 x 3.

10’

10’

3. Joc cu temă (15’)

8 x 8 / 9 x 9 pe tot terenul cu accent pe un-doi-uri fin. cu gol.

3 x 5’

15’ Porţi normale apărate de

portari, gol

dublu din 1-2.

4. Revenire (10’)

Mers cu respiraţie.

Jonglerii cu mingea, individual.

10’

5. Indicaţii Obişnuiţi să

accelereze

după

pasă, să mărească viteza de deplasare a lui şi a mingii prin un-doi aproape de careul advers.

PLAN DE ANTRENAMENT – 8

Grupa 17-18 ani Antrenamentul

Antrenor: Data:

Nr. jucători: 20 Caracterul: tehnic-tactic

Teren: Durata: 85 min.

Materiale: 10 mingi, 10 jaloane, 10 pieptăraşe Intensitatea: 75%

Obiective: Dezvoltarea simţului porţii şi a distanţei la atacanţi/mijlocaşi

Nr. crt.

Structură antrenam

ent

Mijloace

Repe

tări

Dur

ată

Pauz

ă Observaţii

1. Încălzirea Alergare

5’ Diferite forme

Pregătirea organism

ului pentru

efort (15’)

uşoară

+ mobilitate.

Lucru cu mingea individual (simţul mingii).

Exerciţii din şcoala alergării şi a săriturii.

5’

5’ de alergar

e. Intensit

ate medie.

2. Partea fundamentală (50’)

Din menţinere, tras la poartă din vole, drop, de la 16 m, unghiuri diferite.

10’

10’

15’

Jucătorii sunt

cu spatele

la poartă,

în lateral şi cu

faţa la poartă.

Din menţinere,

preluare-fentă, stânga-dreapta şi tras la poartă de la 16 m, unghiuri diferite.

Exerciţii de 1x1cu portarul din minge preluată la careu.

Exerciţii de tras la poartă din minge preluată pe

15’

16m

3. Joc cu temă (15’)

4 x 4 / 5 x 5 în cercul de la 16 m., 2 atingeri şi a 3-a pasă tras la poartă

O poartă

se aşează pe 16

m, apărată

de portari.

4. Revenire (5’)

Mers cu respiraţie.

Exerciţii de relaxare

5. Indicaţii Metodic: fără adversar, cu adversar şi apoi cu adversari activi şi semiactivi la finalizar

e

PLAN DE ANTRENAMENT – 9

Grupa 17-18 ani Antrenamentul

Antrenor: Data:

Nr. jucători: 10 Caracterul: tehnic-tactic

Teren: Durata: 80 min.

Materiale: 10 mingi, 5 jaloane, 5 pieptăraşe Intensitatea: 60%

Obiective: Consolidarea marcajului şi demarcajului (Atacanţi - Mijlocaşi)

Nr. crt.

Structură antrenam

entMijloace

Repe

tări

Dur

ată

Pauz

ă Observaţii

1. Încălzirea

Pregătirea organism

ului pentru

efort (20’)

4 x 2;

Streching.

10’

10’

20 x 20m., se acţionea

ză pe musculat

ura specifică

.

2. Partea Execuţii Accent

fundamentală (40’)

în 2 la finalizare, coordonare între demarcare şi pasă, unghiuri diferite la 16m.

Execuţii între atacanţi şi mijlocaşi în viteză pe zona centrală şi zonele laterale.

Execuţii pe demarcări simultane cu adversar semiactiv.

10’

10’

10’

10’

pe calitatea pasei şi a demarcă

rii

Se lucrează 3x2 pe 16 m

Exerciţii de 1 x 2 pe 16 m. şi unghiuri diferite.

3. Joc cu temă (15’)

5 x 5 / 4 x 4, ½ teren marcaj strict.

15’ Liber număr

de atingeri,

două porţi

mari, cu 5 atacuri fiecare.

4. Revenire (5’)

Mers cu respiraţie.

Exerciţii de relaxare

5’

5. Indicaţii Exerciţii de finalizare, atenţie la jucătorul demarcat.

Demarcarea să coincidă cu pasa, de aceea, lucraţi la început fără adversar.

Atenţie la pauze, la jocurile cu marcaj strict.

Folosiţi pauzele pentru explicaţii şi corectare.

PLAN DE ANTRENAMENT – 10

Grupa 17-18 ani Antrenamentul

Antrenor: Data:

Nr. jucători: 10 Caracterul: tehnic-tactic

Teren: Durata: 90 min.

Materiale: 8 mingi, 10 conuri, 4 pieptăraşe Intensitatea: 60%

Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a recuperării colective.

Nr. crt.

Structură antrenament

Mijloace

Repe

tări

Dur

ată

Pauz

ă

Observaţii

1. Încălzirea

Pregătirea organismului pentru efort

(20’)

Alergare uşoară.

Lucru cu mingea individual. Lucrul în 2: pasă, preluare, menţinere, jonglerii.

Joc 4 x 2,

menţinerea mingii.

5’

5’

5’

5’

Accent pe frecvenţa paselor şi

intensitatea lucrului,

careu 20 x 20 m

2. Partea fundamentală

(40’)

Transmiteri ale mingii la 20 - 35 m de pe loc şi mişcare, dar de pe zonele lor.

Pase în lung de linie şi diagonală.

5’

5’

Accent pe recuperare colectivă, unghiuri

închise, ½ teren dublaj.

Exerciţii 5 x 4 şi 4 x 5 pentru calitatea dublajului şi marcajului la 16 m.

Exerciţii 6 x 6.

10’

10’

3. Joc cu temă (25’)

8 x 8 jocul liber dar cu marcaj strict, ½ teren.

25’Se joacă la porţi mari

4. Revenire (5’) Mers cu respiraţie.

Exerciţii de relaxare

5’

5. Indicaţii Accent pe precizia pasei lungi şi ieşirea din zona proprie de atac.

Inteligenţă în deposedare.

PROPUNERI FIŞĂ INDIVIDUALĂ LA FOTBAL

JUNIORI MARI – SENIORI

1. Sportivul:

2. Vârsta:

3. Clubul:

4. Ani de instruire:

5. Adresa:

6. Postul în echipǎ :

Scurtă caracterizare :

Nota/Calificativ

1.

Protejarea şi preluarea mingii cu adversar în condiţii

de joc

a. aflat cu spatele la adversar

b. aflat lateral în conducere

2.1 x 1 (cum rezolvă) în

3. Trasul la poartă din unghiuri

a. careu fără adversar

Diferite

cu adversar

b. în afara careului

fără adversar

cu adversar

4.Calitatea şi varietatea centrărilor

a. fără adversar

b. cu adversar

5.Lovirea mingii cu

capul în condiţii de adversitate

degajarelateral

din faţă

finalizare

6. Scoaterea mingii de la adversar

Faţă

lateral

spate

7. Siguranţa în păstrarea şi transmiterea mingii în condiţii de joc

8. Clarviziune în joc

9. Pasa decisivă

10. Zonele de teren în care poate acţiona

11.

Calitatea

marcajului

demarcajului

spaţii libere

adâncime

12.

Calitatea pressing-ului şi

recuperării colective

13.

Participarea la ambele faze ale jocului

14.

Talie, aspect somatic

15.

Rezistenţă la efortul specific de joc

16.

Viteză deplasarecondiţii izolate

5-10 m.

30-50 m.

cond. de joc

(conducerea cu adversar)

5-10 m.

30-50 m.

17.

Forţa detenta la pornire

pe verticală

de contact

de lovire

18.

Abilitatea pe spaţii mici

19.

Voinţa (autodepăşirea)

la antrenament

la joc

20.

Stabilitatea emoţională în joc

21.

Curaj în condiţiile contactului cu adversarul

22.

Calitatea concentrării atenţiei pe parcursul unui joc

23.

Tenacitatea

24.

Personalitatea în joc

25.

Caracterul

26.

Temperamentul

27 Comportamentul Joc

. disciplinar în viaţa

extra-sportivă

28.

Relaţiile de grup

29.

Anticiparea fazei de joc

30.

Jocul fără minge

31.

Calităţi deosebite, perspectiva

32.

Rezultate, probe şi norme de control (fizice, fizico-tehnice)

33.

Concluzii

ELEMENTE DE BAZA PRIVIND MEDICINA IN JOCUL DE FOTBAL :

PRIMUL AJUTOR :MASURI GENERALE DE ACORDARE A ACESTUIA .

Febra musculară se prezintă ca o senzaţie de constricţie dureroasă localizată la anumite grupe musculare aparând de regulă a doua zi după executarea unui efort fizic neobişnuit pentru persoana în cauză, în ceea ce priveşte intensitatea şi durata lui sau punerea în acţiune a unor grupe musculare pe care le foloseşte de obicei în mică măsură.

Aceasta se poate exacerba în următoarele două, trei zile, diminuând apoi progresiv. Această senzaţie dureroasă poate avea o intensitate şi durată variabilă în funcţie de caracteristicile efortului executat şi de particularităţile individuale de adaptare.

Febra musculară poate să apară ca o jenă resimţită în timpul contracţiilor musculare, exacerbându-se atunci când exercităm o presiune asupra muşchiului. În alte cazuri mai severe durerea este intensă, spontană, mult exacerbată la presiunea sau contracţia muşchilor, determinând scăderea preciziei şi limitarea mişcării. Uneori, când interesează numeroase grupe musculare şi este foarte intensă, febra musculară se poate însoţi de o creştere a temperaturii corpului la 38°-39°C.

Febra musculară apare de cele mai multe ori după contracţii musculare mai intense şi repetate de multe ori, însă se poate să apară şi după eforturi moderate ale unor grupe musculare pe care persoana în cauză nu le execută în mod curent.

Febra musculară este un simptom localizat şi tardiv al procesului fiziologic de oboseală. Factorii care condiţionează apariţia şi particularităţile în diferite împrejurări, sunt variaţi. Ei depind de natura efortului executat şi de particularităţile individuale de reacţie. În efortul de lungă durată, factorii fiziologici care contribuie la apariţia febrei musculare sunt: acumularea produşilor rezultaţi din procesele biochimice ale contracţiei musculare, scăderea rezervelor energetice şi dezechilibrul ionic din musculatura activă.

În timpul efortului se elimină o cantitate crescută de săruri minerale. Mai ales scăderea clorului sanguin dă crampe musculare şi senzaţie de astenie. Toate aceste modificări influenţează desfăşurarea obişnuită a proceselor biochimice, repercutându-se asupra sensibilităţii muşchiului, provocând febră musculară.

La persoanele antrenate există o economie deosebită a proceselor fiziologice de adaptare la efort şi o mare rezistenţă a proprioceptorilor aparatului locomotor faţă de procesele fizice şi biochimice ce au loc în timpul efortului, febra musculara instalându-se numai atunci când intensitatea şi durata efortului sunt deosebit de mari. La persoanele mai puţin obişnuite cu efortul fizic sau la persoanele care

execută munci fizice unilaterale, ea apare frecvent atunci când se prezintă condiţiile de efort arătate până acum.

Febra musculara determină un consum crescut de energie în timpul activităţii datorită tulburării stereotipului dinamic şi întăririi în acţiune în scop compensator a unor grupe musculare care nu sunt solicitate în aceeaşi măsură în mod obişnuit. Precizia executării actelor motrice scade, ceea ce duce la scăderea randamentului de lucru favorizând traumatismele.

Primul ajutor medical:

Pentru prevenirea febrei musculare, primul şi cel mai important mijloc este antrenamentul fizic. Pentru aceasta, în cadrul antrenamentului trebuiesc respectate principiile fiziologice fundamentale (multilate-ralitatea, continuitatea, progresivitatea, etc.). De asemenea, este necesară respectarea regulilor de igiena a alimentaţiei, evitarea surmenajului. Este utilă folosirea mijloacelor ajutătoare pentru restabilirea organismului, cum ar fi: băile călduţe (37°-38°C) şi masajul general.

Pentru tratamentul febrei musculare ne stau la dispoziţie următoarele mijloace:

- exerciţiile fizice de intensitate şi de durată moderată, aplicate sub forma lecţiilor de gimnastică igienică. Atunci când simptomele sunt severe, se recomandă chiar întreruperea antrenamentelor sportive. Exerciţiile fizice moderate prezintă un mijloc de odihnă activ, care favorizează procesele de restabilire ale organismului.

- băile sau duşurile calduţe au efect favorabil prin stimularea circulaţiei şi prin acţiunea calmantă asupra extero şi proprioceptorilor. Ele au un efect analgetic şi relaxator înlaturând contractura musculară.

Leziunile musculare

Dupa gravitatea lor, leziunile musculare pot fi clasificate astfel: întinderi musculare; rupturi fibrilare; rupturi fasciculare; rupturi totale.

Întinderile musculare

Reprezintă forma cea mai uşoară a leziunilor musculare şi sunt produse prin acţiunea acută a forţelor interne care întind excesiv ţesutul muscular.

Leziunile sunt microscopice interesând formaţiuni intracelulare. Continuitatea ţesutului muscular nu este întreruptă.

Diagnosticul de întindere musculară se pune pe baza datelor:

* anamneza care indică modul de producere, semnele subiective, agentul cauzal;

* semnele clinice generale şi locale.

Semnele clinice locale:

1. Subiective: - Durerea spontană. Sportivul declară că în timpul efectuării bruşte a unei mişcări, a simţit o durere localizată precis, într-o anumită zonă a muşchiului, sub formă de arsură.

- Impotenţa funcţională este parţială sau totală.

2. Obiective: - Mişcările active ale segmentului lezat sunt posibile, dar au o amploare redusă şi produc dureri la nivelul leziunii.

- Mişcările pasive nu sunt dureroase, decât în momentul în care amplitudinea mişcării este atât de mare, încât întinde muşchiul lezat.

Primul ajutor medical:

1. Punerea în repaus a muşchiului lezat, prin imobilizarea segmentului de membru, cu ajutorul unei atele.

2. diminuarea durerii plin aplicaţii locale reci (comprese reci, pungă cu gheaţă, kelen).

Contraindicaţii:

Este contraindicat masajul regional, deoarece agravează leziunea şi măreşte hemoragia, prin vasodilataţie.

Este contraindicată aplicarea de căldură locală, care deşi e analgetică şi relaxantă (pentru că nu există întinderi musculare pure – ele se asociază cu rupturi ale capilarelor) deoarece aceasta produce vasodilataţie, favorizând hemoragia.

Evoluţia:

Se vindecă în 5-10 zile fără complicaţii; pentru a grăbi vindecarea după 24 de ore de la accident se recomandă aplicarea unor mijloace ce activează circulaţia în zona lezată (aplicaţii calde, fizioterapie, masaj uşor).

Reluarea antrenamentului:

Este permisă după dispariţia completă a durerii, reluarea efortului în timpul antrenamentului se face gradat prin exerciţii adecvate pentru încălzirea muşchiului lezat.

Rupturile fibrilare sau clacajul

Se produc prin întinderea excesivă a ţesutului muscular, depăşind elasticitatea acestuia, determinând întreruperea continuităţii structurilor lui anatomice (a fibrelor musculare).

Clacajul este o denumire ce provine datorită faptului că accidentatul are impresia că aude un zgomot ca o pocnitură, în momentul ruperii fibrelor musculare.

Diagnosticul se pune pe baza datelor de anamneză şi a examenului clinic.

Semnele clinice subiective:

a) Durerea spontană, violentă, se manifestă ca o lovitură de bici primită asupra muşchiului.

b) Impotenţa funcţională (incapacitatea de a efectua mişcări voluntare ale segmentului lezat) este (redusă) parţială sau totală.

2) Semnele clinice obiective:

a) Echimoza este localizată la distanţă (decliv) faţă de locul rupturii musculare.

b) Palparea. Durerea localizată la nivelul leziunii, interesează o zonă ca o linie în axul longitudinal al muşchiului. Restul muşchiului este nedureros la palpare.

c) Mişcările active. Contracţia voluntară a muşchiului, atunci când e posibilă, este dureroasă.

d) Mişcările pasive (efectuate de examinator) sunt dureroase atunci când muşchiul este pus sub tensiune (este întins).

Primul ajutor medical:

Imobilizarea segmentului lezat.

După accident, segmental lezat ia în mod spontan o pozitie antagică (mai putin dureroasă şi care protejeaza segmentele respective). Această poziţie este de flexie a articulaţiilor învecinate muşchiului lezat. Imobilizarea segmentului se face în această poziţie antagică cu ajutorul atelelor.

Diminuare durerii se realizează prin administrarea de analgetice pe cale orală prin aplicaţii locale sau prin infiltraţii cu novocaină în trunchiul nervos. Diminuarea hemoragiei se realizează prin bandaj compresiv, aplicaţii reci.

Contraindicaţii:

Continuarea efortului agravează rupturile musculare, măreşte hemoragia, de aceea se recomandă încetarea efortului – repaus parţial sau total.

Nu se fac aplicaţii locale deoarece datorită vasodilataţiei se măreşte hemoragia; de asemenea nu se face masajul regiunii respective, deoarece prin acţiune mecanică se obţine vasodilataţia locală ce agravează hemoragia, iar pe cale reflexă, de asemenea, se obţine activarea circulaţiei ce favorizează hemoragia.

Evoluţie şi tratament:

Timpul necesar vindecării depinde de mărimea rupturii. Tulburările funcţionale dispar în 2-4 săptămâni; în primele 2-3 zile după traumatism se efectuează imobilizarea în poziţie antagică (poziţie luată spontan de membrul lezat), iar în următoarele 5-10 zile imobilizarea se face aşezând segmentul în poziţie anatomică.

Se utilizează căldură sub formă umedă (comprese, băi, împachetări cu nămol) şi uscată (aer cald, raze infraroşii), fizioterapie, raze ultraviolete, masaj. După înlăturarea atelei, se recomandă: gimnastică medicală, masaj, medicamente ce diminuează procesele inflamatorii şi favorizează resorbţiile locale. De asemenea, medicamentele decon-tractuante. Reluarea antrenamentului se face după 1-1,5 luni de la accident. Se recomandă o atenţie deosebită încălzirii muşchiului lezat utilizând exerciţii adecvate, efortul făcându-se gradat.

Rupturile fasciculare

Constau în ruperea fibrelor unui fascicul muscular. Diagnosticul se pune pe baza datelor culese prin:

- anamneza care indică agentul cauzal, modul de producere, semnele subiective

- examenul clinic local.

Semne clinice locale:

a) Subiective:

- durerea spontană: violenţa ca o lovitură de bici primită asupra muşchiului;

- impotenţa funcţională totală pentru segmentul de membru lezat.

b) Obiective:

- inspecţia:

* poziţia antalgică luată de membrul respectiv imediat după accident (flexia articulaţiilor învecinate muşchiului lezat).

* depresiunea în plină masă musculară apare imediat după accident. La scurt timp după accident depresiunea dispare, fiind înlocuită cu lichid (sânge, limfă).

* echimoza localizată local şi la distanţă (decliv) faţă de locul leziunii

- palparea:

* durerea provocată este localizată la nivelul leziunii;

* depresiunea are o formă rotundă sau ovală la palpare cu marginile dure.

Primul ajutor medical:

- imobilizarea segmentului lezat în poziţie antalgică cu ajutorul atelelor;

- diminuarea durerilor prin administrare de antialgice pe cale orală (antinevralgice) sau local (pulverizaţii cu kelen, infiltraţii cu novocaină);

- diminuarea hemoragiei prin: bandaj compresiv, aplicaţii reci;

- transportul de urgenţă la spital.

Rupturile musculare totale

Sunt accidente care apar sub acţiunea forţelor externe şi în mod excepţional sub acţiunea forţelor interne.

Diagnosticul se pune pe baza datelor culese prin:

- anamneza care indică agentul cauzal, modul de producere, semnele subiective

- examenul clinic local.

Semnele clinice locale:

a) Subiective:

- durerea spontană violentă, sincopală, localizată la nivelul muşchiului respectiv;

- impotenţa funcţională totală pentru membrul respectiv.

b) Obiective:

- inspecţia:

- poziţia antalgică a segmentului de membru lezat (poziţia de flexia a articulaţiilor învecinate muşchiului lezat);

- depresiune profundă in masa musculară ce apare imediat după accident, iar la scurt timp dispare fiind înlocuită de sânge sau limfă;

- echimoza apare imediat după accident şi cuprinde toată suprafaţa membrului traumatizat.

- palparea:

- durerea provocată este foarte vie pe segmentul de membru ce cuprinde muşchiul lezat;

- depresiunea în masa articulară este profundă, rotundă sau ovală, cu marginile dure.

Primul ajutor medical:

- imobilizarea segmentului lezat în poziţie antalgică.

- diminuarea durerilor prin: administrarea de antialgice.

- diminuarea hemoragiei prin bandaj compresiv, apli-caţii reci.

- transportul de urgenţă la spital.

Entorsele

Entorsele sunt traumatisme articulare acute produse prin exagerarea unei mişcări fiziologice peste limitele ei, sau prin executarea unei mişcări nefiziologice din articulaţia respectivă.

Raporturile anatomice dintre suprafeţele articulare pot fi pentru moment modificate, dar ele revin spontan, imediat după traumatism la poziţia normal anatomică. Într-o entorsă sunt posibile următoarele leziuni:

- leziuni ale elementelor articulare: ligamente, capsula articu-lară, membrana sinovială, suprafeţe articulare, etc.

- leziuni ale ţesuturilor celular subcutanat, muşchi, nervi, vase de sânge şi limfatice, moi periarticulare: tegumente, ţesut.

Clasificarea entorselor:

Dupa gravitatea lor entorsele se clasifică în:

- entorse de gradul I (uşoare). Leziunile ligamentare sunt minore, se văd numai la microscop fiind rupture fibrilare ligamentare. Articulaţia îşi păstrează stabilitatea şi apare normală la examenul radiologic.

- entorsele de gradul II (medii). Leziunea caracteristică este ruperea parţială (incompletă) a ligamentelor. Articulaţia are o stabilitate micşorată şi examenul radiologic efectuat în poziţie forţată a articulaţiei, pune în evidenţă lărgirea spaţiului articular.

- entorsele de gradul III (grave). Ligamentele sunt complet rupte sau smulse din punctele lor de inserţie de pe os, articulaţia devine instabilă şi examenul radiologic efectuat în poziţia în care se găsesc articulate, evidenţiază lărgirea spaţiului articular şi posibile fragmente osoase smulse

Examenul clinic se face prin comparaţie cu articulaţia omoloagă, descriindu-se semnele subiective şi obiective locale. Examenul radiologic se face obligatoriu în cazul entorselor pentru a depista fragmentele osoase posibil smulse, fisurile şi fracturile.

Semnele clinice locale:

- durerea spontană este foarte vie, imediat dupa traumatism, şi este localizată la nivelul articulaţiei lezate, iradiind proximal şi distal de articulaţie;

- durerea provocată de examinator în scop diagnostic prin palparea articulaţiei, permite localizarea leziunilor ligamentare, eventual depistarea unor fragmente osoase;

- impotenţa funcţională reprezintă incapacitatea de a efectua mişcări voluntare în articulaţia lezată. Ea apare imediat dupa accident. În entorsele de gradul I dispare repede, rămânând doar o jenă funcţională, pentru că în entorsele de gradul III impotenţa funcţională să fie totală de la început, persistând vreme îndelungată.

Mişcările pasive, efectuate de examinator în scop diagnostic sunt posibile, dar evidenţiază o laxitate articulară anormală (deplasarea capetelor osoase păstrează poziţia anatomică).

- tumefierea articulaţiei este datorată tulburărilor circulatorii de la nivelul articulaţiei, manifestându-se prin:

a) edem – acumulare de lichid, în ţesut celular subcutanat, cu infiltraţia hidrică a pielii;

b) acumulare de lichid intra-articular, ce poate fi HIDRARTROZA (hipersecreţie de lichid sinovial) sau HEMARTROZA (acumulare de sânge provenit de la vasele rupte de la nivelul capsulei articulare).

Când lichidul se acumulează rapid intra-articular, presupunem că este sânge, iar când lichidul se acumulează în timp intra-articular, presupunem că este lichid sinovial (deoarece lichidul sinovial se secretă treptat).

În cazul edemului, pielea este lucioasă şi transparentă cu ştergerea cutelor obişnuite şi pierderea elasticităţii. Prin apăsarea ei pe un plan osos profund, apare o depresiune locală, numita GODEU.

La 24 de ore după accident apar echimozele (vânătăile) localizate periarticular şi distal de circulaţie, reprezentând manifestarea clinică a vaselor de

sânge rupte extracapsular. Apariţia echimozei este un semn obligatoriu pentru indicaţia de a efectua un examen radiologic al articulaţiei, pentru a exclude o fractură.

- temperatura locală a tegumentelor de la nivelul articulaţiei este crescută datorită vasodilataţiei produsă direct de agentul cauzal sau reflex datorită durerii.

Prim ajutor medical:

Constă în repaos articular, prin imobilizarea provizorie în poziţie antalgică a segmentului de membru respectiv (semiflexie luată spontan după accident); combaterea durerii cu antialgice şi infiltraţii de niovocaină; diminuarea hemoragiei prin aplicaţii locale reci, bandaj compresiv şi liniştirea (sedarea) accidentatului cu romargan, etc.

Evoluţie şi tratament:

În entorsele de gradul I, tratamentul constă în imobilizare provizorie 3-4 zile cu vindecare în 7 zile. La 48 de ore după accident se aplică fizioterapie, masaj al musculaturii regionale şi exerciţii de tonificare a musculaturii. Exerciţiile vor fi făcute în aşa fel încât să nu pună sub tensiune ligamentele lezate. Se vor utiliza proceduri foarte simple de fizioterapie, ca de exemplu: aplicarea de căldură uscată pe articulaţia respectivă (punga de cauciuc cu apă caldă, săculeţ cu sare sau cu nisip încălzit).

Entorsele de gradul II necesită imobilizarea în aparat gipstat 2-4 săptămâni, după care sunt indicate 2-3 săptămâni de fizioterapie, gimnastică medicală şi masaj.

Entorsele de gradul III necesită imobilizarea în aparat gipsat 1-3 luni şi/sau intervenţia chirurgicală, dupa care urmează 1-2 luni de recuperare prin: fizioterapie, gimnastică medicala şi masaj.

Reeducarea funcţională trebuie să înceapă încă din perioada imobilizării, prin contracţii statice alternate cu relaxări ale musculaturii regionale şi exerciţii de întreţinere generală pentru segmentele sănătoase ale corpului.

3.9.3. Leziunile ligamentelor laterale

Leziunile ligamentelor laterale sunt leziunile cele mai frecvente în entorsele genunchiului, şi anume, cel mai frecvent este lezat ligamentul lateral intern. Lezarea lui se produce în vag (abducţie) a genunchiului.

- leziunile ligamentului lateral intern se manifestă prin durere pe faţa internă a genunchiului care se accentuează în flexia peste 45° şi tumefacţie a articulaţiei. Abducţia pasivă forţată a gambei provoacă durere violentă. Punctele dureroase la palpare sunt pe faţa cutanată a condilului femoral intern şi pe faţa internă a extremităţii proximale a tibiei. Dacă ligamentul este rupt complet, abducţia pasivă a gambei cu genunchiul în extensie permite o mişcare anormală în acest sens. Genunchiul este instabil la sprijin.

- leziunile ligamentului lateral extern se manifestă prin durere pe faţa externă a genunchiului, punctele dureroase la palpare fiind la nivelul inserţiei ligamentului; tumefacţia întregii articulaţii. Mişcările pasive forţate de abducţia gambei, provoacă dureri violente.

Prim ajutor medical:

Constă în aplicarea unei comprese reci în primele 24-48 de ore şi miobilizarea provizorie cu o faşă trasă în forma cifrei 8 a genunchiului.

În entorsele de gradul I se indică după 48 de ore de fizioterapie, iar după un repaus de 4-5 zile (timp în care se face masajul coapsei) se trece la mişcări de tonifiere a musculaturii coapsei care ajută funcţia ligamentelor genunchiului. Activitatea sportivă se reia după dispariţia tuturor simptomelor.

Entorsele de gradul II necesită imobilizarea în aparat gipsat 2-3 săptămâni, iar entorsa de gradul III necesită imobilizare în aparat gipsat 2-3 luni. În entorsele de gradul III este preferabilă intervenţia chirurgicală care scurtează timpul imobilizării la 45 de zile. În aceste cazuri este foarte importantă reeducarea funcţională în timp şi după imobilizare.

Leziunile de menisc

Meniscurile sunt formaţiuni cartilaginoase semilunare care se găsesc între suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei.

a) meniscul intern se rupe când piciorul este fixat pe sol, încarcat cu greutatea corpului, cu genunchiul în flexie şi se imprimă coapsei o mişcare bruscă de rotaţie internă şi de extensie. Meniscul este strivit între cele două extremităţi (femur şi tibie).

b) meniscul extern se rupe când în aceleaşi condiţii coapsa execută o mişcare de rotaţie externă, bruscă şi de extensie. Leziunile meniscului intern sunt cele mai frecvente.

Leziunile de menisc se manifestă clinic prin: blocajul genunchiului în semiflexie, durere şi tumefacţia articulaţiei. Blocajul genunchiului poate ceda la o mişcare la scurt timp sau la câteva zile după accident. La o nouă mişcare identică cu cea care a produs accidentul, blocajul reapare.

Profesorul de educaţie fizică, respectiv antrenorul, trebuie să cunoască împrejurările în care se pot produce leziunile meniscurilor, să cunoască semnele clinice importante, pentru a trimite sportivul în timp util la medicul specialist.

Primul ajutor medical:

Atunci când se instalează blocajul genunchiului se administrează antialgice, calmante şi decontracturante, încercand deblocarea genunchiului, prin mişcări de pendulare a gambei, însoţite de mişcări mici de rotaţie. După blocare se

imobilizează articulaţia cu o atelă plasată posterior genunchiului, după care se transportă accidentatul la spital. Dacă nu s-a reuşit deblocarea, se imobilizează genunchiul în flexie şi se transportă accidentatul la un serviciu medical, unde se face deblocarea cu ajutorul anesteziei locale şi imobilizarea corespunzătoare. Tratamentul leziunilor de menisc presupune imobilizarea în aparat gipsat 4-6 săptămâni, şi după caz intervenţia chirurgicală.

Fractura femurului

Fracturile diafizei femurale: deplasarea fragmentelor este frecventă, ea făcându-se sub acţiunea grupelor musculare astfel încât fragmentul proximal se deplasează în abducţie şi uşoară flexie, iar fragmentul distal îl încalecă pe cel proximal şi se aşează în abducţie.

Membrul inferior lezat se prezintă în rotaţie externă accentuată, coapsa deformată prezentând o convexitate externă, iar membrul inferior este scurtat cu 2-6 cm faţă de omologul său. Palparea pune în evidenţă anormală, durerea vie la nivelul liniei de fractură şi crepitaţiile osoase.

Fracturile supracondiliene de femur şi condiliene se manifestă prin deformarea şi tumefierea genunchiului. La palpare se simte pe faţa anterioară a coapsei, în fracturile supracondiliene sau pe feţele laterale ale genunchiului, în fracturile condiliene, linia de fractură. Genunchiul se găseşte în semiflexie.

Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu o atelă în poziţia de semiflexie a genunchiului, atela întinzându-se de la călcâi până la bazin, fiind aşezată pe faţa posterioară a membrului inferior.

Fractura rotulei

Se produce prin traumatism direct sau prin smulgeri (în săriturile de la înălţime). Accidentatul prezintă dureri strict localizate la nivelul rotulei, fragmentul proximal al rotulei este deplasat în sus, fiind tras de contracţia cvadricepsului.

Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu o atelă aşezată în plan posterior, pentru a fixa genunchiul în extensie.

Fractura gambei

Fracturile diafizei peroneului sunt rar singulare şi se produc prin mecanism direct.

Fracturile diafizelor ambelor oase al gambei.

Liniile de fractură ale celor două diafize se află la acelaşi nivel sau cea a peroneului este mai sus situată, fragmentele osoase sunt de obicei încălecate.

Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu 3 atele, una aşezată posterior, care se întinde de la călcâi până la jumătatea coapsei şi celelalte două atele se aşează lateral, imobilizându-se şi piciorul pentru a nu se face mişcări de lateralitate ce ar putea să complice fractura, calmarea durerilor, sedarea şi transportul de urgenţă la spital.

Fracturile maleolelor: mecanismele de producere sunt prin abducţie sau abducţie forţată a piciorului.

a) fracturile unimaleolare: sunt fără deplasare şi se manifestă prin durere, tumefacţie ce apare imediat după accident, impotenţa funcţională este mică, accidentatul putând să meargă fără ajutor. Palparea pune în evidenţă durerea vie de la nivelul bazei şi vârfului maleolei.

b) Fracturile bimaleolare: se manifestă după modul de producere:

- produse prin abducţie se manifestă prin durere vie, impotenţa funcţională şi tumefierea gleznei. La inspecţie se poate observa o deplasare în abducţie a piciorului. Palparea pune în evidenţă durerea la nivelul ambelor maleole. Dacă se prinde cu o mână partea inferioară a gambei şi cu cealaltă, laba piciorului de sub maleolă, imprimându-se mişcări fine de lateralitate, se observă o mobilitate anormală şi se simt crepitaţiile osoase.

- produse prin abducţie prezintă la inspecţie o deplasare în afara piciorului, asociată cu o rotaţie externă a piciorului.

Traumastismele craniene

Traumatismele craniene sunt produse sub acţiunea forţelor mecanice externe care determină tulburări şi leziuni ale sistemului nervos central.

Clasificare: În funcţie de gravitatea lor, traumatismele craniene sunt împărţite în: comoţii cerebrale (gr. I), contuzii cerebrale uşoare (gr. II), contuzii cerebrale grave (gr. III) şi traumatisme de gr. IV. După numărul leziunilor anatomice, traumatismele craniene pot să producă leziuni ale pielii capului, ale cutiei craniene şi ale creierului.

a) după gravitatea lor:

1. traumatisme craniene de gr. I (comoţiile cerebrale).

Reprezintă traumatismele în care accidentatul îşi pierde cunoştinţa maxim o oră, iar tulburările nervoase apărute după accident dispar în primele 4 zile.

2. traumatisme craniene de gr. II (contuziile cerebrale uşoare).

Se caracterizează prin pierderea cunoştinţei pe o durată de la 1-24 ore, iar tulburările nervoase dispar în primele trei săptamani. Pot să apară complicaţii tardive în 12 % din cazuri.

3. traumatismele craniene de gr. III (contuziile cerebrale grave).

Se caracterizează prin pierderea cunoştinţei până la 7 zile, tulburările nervoase apărute în urma accidentului persistă şi după 3 săptămâni, iar complicaţiile cerebrale tardive apar în 24% din cazuri.

4. traumatisme craniene de gr. IV.

Se caracterizează prin pierderea cunoştinţei cu o durată mai lungă de 7 zile, iar complicaţiile cerebrale tardive apar în toate cazurile.

b) după numărul leziunilor anatomice şi după profunzimea lor:

1. leziunile pielii capului: pot fi plăgi liniare sau contuzii care interesează toate planurile ţesutului moale până la periost.

2. leziunile cutiei craniene: fracturile craniului au tendinţa de a iradia.

3. leziunile creierului sunt:

Comoţia cerebrală

Se caracterizează prin lipsa leziunilor anatomice, macroscopice şi prin pierderea de scurtă durată a cunoştinţei (nu depăşeşte o oră). Uneori se produce numai o stare confuzională fără alte modificări sau se manifestă doar prin: dureri de cap (cefalee), greaţă şi vărsături.

Semnele clinice: Durerea spontană produsă prin traumatism asupra părţilor moi externe, cefalee, ameţeli, greţuri şi tulburări de echilibru, pierderea cunoştinţei de la câteva minute, până la o oră.

Primul ajutor medical:

1. repaus în decubit dorsal la locul accidentului, până când dispar semnele clinice subiective (cefalee, greţuri). Autodeplasarea este permisă numai după ce se constată că în ortostatism nu apar tulburări de echilibru sau dereglări ale

tensiunii arteriale. Dacă aceste tulburări persistă transportul se face culcat, fixându-se capul şi evitându-se zdruncinăturile.

2. aplicaţii reci pe cap (comprese reci, pungă cu gheaţă).

3. până la venirea medicului sau până ce accidentatul ajunge la spital, se urmăreşte cum evoluează semnele subiective şi frecvenţa cardiacă, tensiunea arterială, temperatura, notându-se la intervale de timp valorile lor.

4. tratamentul de specialitate este făcut numai de către medicul specialist.

5. repausul parţial sau total se păstrează până la dispariţia semnelor subiective, până când ortostatismul prelungit nu produce tulburări de echilibru (echilibrul nu este tulburat la închiderea ochilor şi la mişcările ample ale cefei).

6. reluarea efortului se face numai după avizul medicului specialist, în urma examenului clinic şi al electro-encefalogramei normale. Antrenamentul specific începe după 1-2 luni, dacă accidentatul suportă bine eforturile de acomodare.

Tendinitele pure

Apar la nivelul tendoanelor voluminoase şi bine individualizate, şi sunt datorate unui dezechilibru static peste care se suprapune surmenajul funcţional.

Tendinitele pure se localizează la nivelul tendonului ahilian, în care pentru statica normală este necesar un toc de 1,5-2 cm, pe care încălţămintea sportivă dacă nu îl asigură, se produce o supraîncărcare statică a tendonului, iar în cazul tendonului rotulian supraîncărcarea statică este produsă de poziţia în semiflexie a genunchiului.

La început apar dureri la nivelul joncţiunii tendino-musculare, tendonul este dureros, dar nu-şi modifică volumul şi consistenţa. Iritaţia exagerată a terminaţiilor nervoase din regiunea joncţiunii, produce pe cale reflexă tulburări de

nutriţie a tendonului, pentru ca în faza următoare de evoluţie tendonul să devină dur, să se îngroaşe şi să prezinte mici noduli dureroşi.

Leziuni cronice articulare

La nivelul articulaţiilor, leziunile cronice pot să intereseze cartilagiile articulare, membranele sinoviale şi ligamentele. Datorită micro-traumatismelor repetate, se produc la nivelul articulaţiilor spasme vasculare reflexe însoţite de tulburări de nutriţie care duc cu timpul la instalarea unor procese degenerative ale elementelor articulare îmbrăcând aspectul de ARTROZĂ sau/şi proliferări osoase denumite OSTEOFITE.

Localizări frecvente ale artrozelor prin micro-traumatisme la fotbalişti:

1. Artroza genunchiului apare frecvent la fotbalişti.

2. Artroza simfizei pubiene apare frecvent la fotbalişti datorită solicitării repetate a simfizei pubiene în abducţia forţată a coapselor.

3. Leziunile cronice osteo-periostale.

Leziunile cronice ale coloanei vertebrale interesează elementele anatomice componente ale coloanei, şi pot fi:

- procese degenerative ale discurilor intervertebrale;

- procese artrozice la nivelul articulaţiilor interapofizare;

- procese iritative la nivelul inserţiilor muschilor spinali.

Articulaţiile dintre corpurile vertebrale se fac prin intermediul discurilor vertebrale şi al ligamentelor. Discul intervertebral se află între corpurile vertebrelor şi este format dintr-un nucleu gelatinos numit nucleu pulpos, înconjurat de un inel fibro format la rândul său din lame elastice dispuse concentric care se îndreaptă oblic de la o vertebră la cealaltă. Vertebrele alăturate

sunt legate între ele la periferia corpurilor, prin fibre ligamentare longitudinale scurte. Peste aceste fibre care unesc câte 2 vertebre se găsesc fibrele lungi care constituie ligamentul comun anterior şi ligamentul comun posterior. Nucleul pulpos are rolul de amortizor şi distribuitor al presiunilor exercitate pe disc cu ocazia diferitelor mişcări.

Discul vertebral în copilărie este hrănit prin intermediul unor vase de sânge care vin de la vertebrele învecinate. Începând de la vârsta adultă ea nu mai există, şi nutriţia discului se face prin procesele de difuziune şi osmoză.

Această particularitate a discului vertebral face ca el să sufere procese de deshidratare şi de îmbătrânire, începând de la o vârstă foarte tânără (25-30 ani). Asupra discurilor vertebrale se exercită în timpul diferitelor mişcări ale trunchiului şi membrelor, presiuni de diferite intensităţi, mai mari la nivelul coloanei cervicale şi lombare. Aceste presiuni repetate reprezintă micro-traumatisme care provoacă alterarea structurii discurilor, accelerarea proceselor de îmbătrânire.

În activitatea sportivă, se produc astfel de micro-traumatisme la fotbalişti, în timpul loviturilor cu capul. Modificarea structurii discului are ca efect compromiterea funcţiei sale de amortizor al presiunii şi atunci apar dureri la efort şi senzaţie de oboseală locală, însoţite de contractura muşchilor spinali în regiunea afectată.

Răul de căldură

Răul de căldură este o stare patologică produsă de temperatura ridicată a mediului înconjurător, care determină creşterea temperaturii centrale a corpului peste limitele fiziologice. Răul de căldură se instalează când sistemul termoreglator nu mai poate face faţă cerinţelor impuse de expunerea prelungită a corpului la temperatura ridicată a mediului înconjurător, datorată razelor solare sau unei alte surse de caldură artificiale.

Corpul omenesc cedează direct căldura sa mediului prin:

- iradiere-emiterea de raze calorice;

- conducţie-transmiterea din aproape, în aproape;

- convenţie-transmiterea prin intermediul curenţilor de aer.

Singura posibilitate de răcire a tegumentelor o reprezintă evaporarea transpiraţiei. Umiditatea crescută a mediului înconjurător şi lipsa curenţilor de aer, stânjenesc puternic răcirea tegumentelor, ducând la instalarea răului de căldură. Răul de căldură în activitatea sportivă apare în urma unui efort prelungit, cu transpiraţie abundentă în condiţii în care pierderea de căldură (termoliza) este stânjenită. Se observă instalarea lui în zilele foarte calde, umede şi fără vânt.

Semne clinice:

Sportivul simte o senzaţie de oboseală accentuată şi progresivă, cefalee, ameţeli, palpitaţii, crampe musculare. Transpiraţia este foarte abundentă şi neputându-se evapora, rămâne pe tegumente în cantitate mare, astfel încât sportivul pare a fi ca scos din apă. Pulsul este frecvent şi slab bătut, tensiunea arterială este uşor scăzută, iar temperatura centrală a corpului este mult crescută. Această creştere a temperaturii centrale a corpului, exprimă incapacitatea sistemului termoreglator de a menţine crescută şi în limite fiziologice, temperatura centrală a corpului.

Starea generală a sportivului este alterată, acesta răspunzând greu la întrebări sau neadecvat. În cazurile grave devine înconştient, ajungând până la comă.

Primul ajutor medical:

Sportivul va fi transportat de urgenţă într-o cameră răcoroasă unde va fi stropit tot cu apă rece sau înfăşat în cearşafuri ude sau i se vor face duşuri în cadă, cu apă rece.

O metodă eficientă o constituie stropirea capului sau înfăşarea lui cu o pânză îmbibată în alcool (favorizează evaporarea). Se folosesc ventilatoare sau

curenţi de aer produşi prin orice alt mijloc, şi oxigeno-terapie. Tratamentul accidentatului la spital este obligatoriu.

Prevenirea răului de căldură se face prin: programarea activităţilor sportive într-un cadru în care temperatura mediului nu este excesiv de ridicată, cu o umiditate scăzută şi cu curenţi de aer. Se va utiliza un echipament sportiv adecvat, care să nu stânjenească evaporarea transpiraţiei. Fotbaliştii care trebuie să participe la meciuri ce se desfăşoară în condiţii de mediu nefavorabile, vor fi adaptaţi progresiv, într-o perioadă anterioară competiţiei. Înainte şi în timpul efortului se va consuma apă sărată (2 gr. de sare la 1 l de apă) care diminueazǎ transpiraţia şi previne apariţia crampelor musculare.

Degerăturile

Degerăturile sunt tulburările şi leziunile locale produse de temperatura scăzută a mediului înconjurător, care a determinat coborârea temperaturii unor părţi ale corpului sub limitele fiziologice. În cazul degerăturilor, temperatura centrală a corpului are valori normale. Tulburările şi leziunile caracteristice sunt localizate numai la nivelul ţesuturilor şi organelor asupra cărora acţiunea frigului este foarte puternică, determinând modificări în funcţionarea celulelor.

Factorii favorizanţi:

1. Factorii care diminuează circulaţia locală de sânge:

- distribuţia săracă a reţelei vasculare, de la nivelul extremităţilor membrelor, urechilor, nasului;

- stânjenirea circulaţiei locale prin încălţăminte prea strânsă;

- oboseala prin mecanisme neuro-endocrine tulbură atât producerea de căldură, cât şi reglarea circulaţiei locale.

2. Factorii care măresc conductibilitatea termică a aerului (umiditatea şi curenţii de aer).

În aer uscat şi imobil, temperaturi coborâte până la -40°C pot fi suportate.

În aer umed la 0°C apar degeraturi datorită faptului că apa este de 20 de ori mai bună conductoare de căldură decât aerul.

În aer uscat dar cu vânt de 140km/h, puterea de răcire este de 25 de ori mai mare decât în aerul cald uscat.

Puterea de răcire este şi mai mare la aceeaşi temperatură, dacă se asociază umiditatea şi curenţii de aer, explicându-se apariţia degerăturilor la temperatura de 0°C.

Clasificarea degerăturilor dupa gravitatea lor:

1. Degerăturile uşoare sau de gr. I, se caracterizează prin: culoarea roşie a tegumentelor, sensibilitate crescută, mâncărimi, usturimi, arsuri şi dureri. Temperatura locala a regiunii degerate este apropiată de cea normală.

2. Degerăturile medii sau de gr. II se caracterizează prin: culoarea palidă a tegumentelor, scăderea sensibilităţii acestora (anestezie), scăderea temperaturii locale cu păstrarea supleţii ţesutului.

3. Degeraturile grave sau de gr. III.

Evoluţia:

Degerăturile de gr. I dispar rapid şi nu lasă nici un fel de tulburare locală.

Degerăturile de gr. II au o evoluţie mai lentă, de 24-36 de ore, după expunerea la frig. Regiunea prezintă edeme dureroase şi vezicule cu lichid seros sau sanguino-lent care se numesc flictene, nu se sparg, dar se retrag spontan în câteva zile şi nu lasă urme. În timp, pereţii vasculari din zona degerată se îngroaşă,

se micşorează lumenul şi scade debitul de sânge local, dând culoarea palidă a tegumentului. Leziunile filetelor nervoase duc la scăderea sensibilităţii zonei degerate.

Degerăturile de gr. III produc moartea celulelor, evoluând spre necroză şi amputarea spontană a zonei degerate. Necroza neinfectată, uscată, apărută în urma degeraturilor, se prezintă clinic prin tegumente cianotice, uscate, ca după câteva săptămâni sau luni de zile să se detaşeze singure de pe corp. Necroza infectată, umedă, apare ca o complicaţie infecţioasă a formei uscate ce agravează evoluţia.

Primul ajutor medical:

- în cazul degerăturilor de gr. I zona degerată va fi uşor mascată de mână sau cu o ţesătură moale. Este permisă intrarea directă, de afară într-o cameră cu temperatura normală.

- în cazul degeraturilor de gr. II, regiunea va fi încălzită progresiv, prin masarea cu o blană sau ţesatură de lână moale, până îşi recapată culoarea normală şi sensibilitatea. Se va evita intrarea directă într-o cameră cu temperatura normală, deoarece se produc tulburări circulatorii în zona degradată şi anume, vasodilataţia bruscă ce agravează leziunile. Semnul principal al corectei treceri în camera încălzită îl constituie culoarea tegumentelor regiunii degerate. Trecerea treptată a culorii de la alb-gălbui, la culoarea normală a tegumentelor, certifică corectitudinea încălzirii. Apariţia cianozei tegumentelor indică vaso-dilataţia locală bruscă cu stagnarea sângelui în zona prea repede încălzită. În acest caz, se va trece la răcirea prin aplicaţii locale reci a regiunii degerate, până la apariţia cianozei, după care se reia încălzirea treptată a tegumentelor.

Îngheţul

Îngheţul este o stare patologică de temperatură coborată a mediului înconjurător, care determină scăderea temperaturii centrale a corpului omenesc sub limitele fiziologice.

Semnele clinice:

Instalarea îngheţului se produce treptat. La început, când temperatura centrală a corpului nu a coborât prea mult, predomină senzaţia puternică de frig, aparând temperaturi involuntare generalizate denumite frisoane. Dacă temperatura corpului scade la 30°C, apar tulburări ale sistemului central, cum ar fi: senzaţia de oboseală accentuată, somnolenţa, halucinaţiile.

Senzaţia de frig este înlocuită de o stare de bine, de euforie şi de caldură plăcută în tot corpul. Când temperatura centrală a corpului scade până la 24°C, se instalează moartea prin stop cardiac.

Primul ajutor medical - Constă în reîncălzirea progresivă şi activarea circulaţiei îngheţatului. Subiectul îngheţat va fi transportat într-o cameră neîncălzită, unde este masat pe tot corpul până ce tegumentele îşi recapată culoarea normală, ceea ce înseamnă că circulaţia sângelui s-a normalizat.

Temperatura camerei se încălzeşte treptat şi ori de câte ori apare tendinţa la cianoză se opreşte încălzirea. Se administrează îngheţatului băuturi iniţial reci şi apoi treptat încălzite, îndulcite, adăugându-se şi vitamina C. Astăzi se propune reîncălzirea rapidă prin introducerea îngheţatului într-o baie fierbinte 40-45°C, până ce tegumentele îşi recapată culoarea normală, iar temperatura centrală a corpului ajunge la 37°C.

Dupa aceea subiectul va fi transportat într-o cameră complet încălzită, unde va fi bine învelit şi i se vor administra băuturi calde, dulci şi cu vitamina C.

În sinteză, consider că refacerea biologică reprezintă un factor al antrenamentului de o maximă importanţă în jocul de fotbal, motiv pentru care am încercat să detaliez simbioza pregătire-refacere.

ALIMENTATIA SPORTIVULUI :

Consumul de energie în timpul antrenamentului şi jocului este foarte mare. Deci, suplimentele nutriţionale pentru un jucător, pentru anumite motive, sunt de mare importanţă. În acest sens, este esenţial ca jucătorul să păstreze un echilibru bun de energie pe perioade lungi de timp, pentru a fi asigurată evoluţia optimă şi pentru a prevenite probleme variate de sănătate. Astfel, când echilibrul energie devine negativ, apar probleme. Studii noi arată, de exemplu, că un echilibru de energie negativ pentru perioade lungi de timp, slăbeşte sistemul imunitar şi creşte oboseala muşchilor şi a altor organe.

Un fotbalist de nivel ridicat care se antrenează 5-6 zile pe săptămână şi joacă un meci o dată pe săptămână, ar trebui să aibă un consum de energie total de cel puţin 3000-3500 de cal/zi, în funcţie de mărimea corpului şi de activitatea fizică. O fotbalistă de nivel ridicat are necesarul zilnic cu 500-600 cal/zi mai mic decât fotbaliştii. Este dificil să constataţi cu acurateţe dacă un jucător are un echilibru bun de energie, în schimb dacă un jucător cu greutatea corpului normală se menţine pentru o perioadă îndelungată de timp, aceasta este o indicaţie clară că echilibrul de energie este normal. Pot apărea variaţii mici de greutate în decursul câtorva zile şi la bărbaţi şi la femei.

Experienţa sugerează că jucătorii mai tineri, în special, pot avea un echilibru de energie negativ. Din diferite motive, ei adesea mănâncă neregulat în viaţa de zi cu zi ce îi determină să mănânce puţin. Ţinerea evidenţei asupra dietei în decursul unei săptămâni, este o metodă simplă de verificare. Aspectele calitative ale dietei nu ar trebui puse în discuţie până când necesarul corect de energie nu este satisfăcut.

Surse de energie

Din toate substanţele care dau energie mare – proteinele, grăsimile şi carbohidraţii sunt cei mai importanţi. Acest lucru înseamnă că, conţinutul de carbohidraţi din alimentaţia din zilele dinaintea meciului ar trebui să fie mare. Pastele, orezul, cartofii şi pâinea procură cea mai importantă sursă de carbohidraţi din alimentaţie.

Înainte era recomandată o dietă care începea cu 2-3 zile de antrenament intensiv şi o alimentaţie cu un conţinut scăzut de carbohidraţi şi după aceea schimbată cu o dietă cu un conţinut ridicat de carbohidraţi în ultimele 2 zile.

Această explozie de carbohidraţi nu este necesară. Un jucător bine antrenat are o concentraţie mărită de glicogen în muşchi, dacă masa după ultimul antrenament dinaintea unui meci conţine o proporţie mare de carbohidraţi.

Procesul de explozie a glicogenului în muşchi este încetinit după un efort mare. Deoarece un asemenea efort reprezintă cea mai importantă proprietate a jocului de fotbal, este posibil ca jucătorul să aibă un stoc mai redus de glicogen decât cel normal în timpul perioadelor de antrenament intensiv. Acesta poate fi un motiv pentru care mulţi jucători sunt obosiţi şi extenuaţi după cantonamente grele şi/sau după câteva meciuri consecutive.

Mulţi examinatori susţin ideea că o alimentaţie bogată în carbohidraţi are un efect pozitiv asupra capacităţii de performanţă în timpul jocului de fotbal.

Echilibrul de energie şi necesarul nutriţional

- Organismul are un echilibru de energie bun când consumul de energie (într-o perioadă lungă de timp) nu este mai mare decât cantitatea de energie produsă de organism – necesarul de energie este satisfăcător;

- Organismul are de asemenea, nevoi calitative asupra consumului de energie;

- Alimentaţia trebuie să cuprindă substanţele nutritive esenţiale - necesarul nutriţional să fie satisfăcător.

Simbioza dintre alimentaţie şi joc

Alimentaţia servită cu câteva ore înainte de meci ar trebui să fie uşoară, deoarece potenţialul de creştere a conţinutului de glicogen în muşchi este marginal.

După meci şi şedinţele de antrenament, când conţinutul de glicogen în muşchi este scăzut, capacitatea de construire a depozitului în muşchi este crescută semnificativ.

După câteva ore, această creştere a capacităţii de stocare începe să scadă. De aceea, este recomandat ca, de exemplu, jucătorii să bea o băutură cu carbohidraţi, sau să mănânce banane care conţin carbohidraţi, cât de curând posibil după încetarea activităţii.

O gustare sau băutură de 75-100 gr. de carbohidraţi ar trebui consumată în prima jumătate de oră după meci sau antrenament. Aceasta ar trebui completată cu o masă bine echilibrată.

Înainte de meci:

- o masă principală cum este prânzul sau cina, cu 3-4 ore înainte;

- o gustare uşoară cu 1-3 ore înainte.

După meci:

- alimentaţie sau băutură cu carbohidraţi imediat după meci (în decursul a o jumătate de oră), cum sunt băuturile sportive sau bananele;

- o masă completă după o oră sau mai multe ore, pentru refacerea stocului de carbohidraţi.

Lichide:

În timpul unui meci, depozitele de carbohidraţi sunt epuizate. Deoarece necesarul de fluide este de asemenea mare, din anumite motive este adecvat ca jucătorii să bea lichide ce conţin zahăr, pe cât posibil în timpul meciului. Rezistenţa creşte dacă o băutură cu zahăr este consumată în locul apei. Concentrarea şi precizia jucătorului sunt de asemenea îmbunătăţite. Un studiu efectuat în Anglia a arătat că echipele care au consumat băuturi cu zahăr au marcat mai multe goluri şi au primit mai puţine goluri, decât atunci când beau numai apă.

Băuturile ar trebui să conţină cel mult 5-7 % zahăr, împreună cu puţină sare. Al doilea uşurează absorbţia apei în intestinul subţire. Dacă concentraţia de zahăr şi sare este prea mare împreună cu alţi aditivi de gust din băuturi, acest lucru poate avea efect negativ şi împiedică lichidul să treacă de stomac.

Un jucător poate consuma o băutură cu zahăr înainte şi după încălzire la un meci. Temerile că o băutură cu zahăr poate avea efecte negative asupra performanţei, dacă este băută înainte de meci, nu au fost confirmate.

Necesarul de proteine:

Proteinele sunt baza organismului, şi sunt folosite, împreună cu alte lucruri, pentru construirea ţesutului muscular. În timpul repaosului, necesarul de proteine este în jur de 0,7 g/kg/zi – cu alte cuvinte, 50-60 g pentru un adult.

Deoarece o alimentaţie normală are un conţinut relativ mare de proteine, consumul zilnic poate fi până la 100 g. Diferenţa dintre generarea, consumul şi necesarul de proteine este, de aceea, foarte extinsă. Necesarul de proteine se

măreşte într-o proporţie în timpul antrenamentului uşor, dar nu atinge niveluri deosebit de mari, asigurând jucătorului un echilibru genetic bun.

În timpul perioadelor de antrenament greu şi intensiv, nevoia de proteine creşte, dar nu cu aceeaşi rată ca şi consumul de energie. Aceasta înseamnă că diferenţa dintre necesarul şi consumul de proteine creşte. Cu cât jucătorul se antrenează mai mult, cu atât este mai mare diferenţa. În ciuda acestui lucru, nu este nevoie de un extra supliment de proteine sub formă de tablete, pudră sau similar.

Dacă echilibrul energetic este negativ, aminoacizii sunt folosiţi ca sursă de energie. Laptele, carnea, multe legume şi produse din cereale conţin cei mai mulţi aminoacizi de care are nevoie organismul.

Riscul ca echilibrul energetic să devină negativ este mai mare la femei şi la jucătorii tineri. Dacă acest echilibru negativ ţine o perioadă mai mare de timp, capacitatea de antrenament a jucătorului scade şi creşte riscul de accidentare şi îmbolnăvire.

Alt aspect ce trebuie avut în vedere este tipul de aminoacizi din alimentaţie. O teorie relativ nouă arată că cei cunoscuţi ca aminoacizii derivaţi în lanţ sunt folosiţi de muşchi într-o măsură mai mare decât alţi aminoacizi în timpul efortului fizic, în comparaţie cu o stare de repaus. Ca rezultat, puţini aminoacizi derivaţi în lanţ rămân în sânge. Acest lucru înseamnă că aminoacizii aromatici domină aprovizionarea creierului. Aceşti aminoacizi sunt substratul de substanţe ce trimit semnal creierului (neuropeptide), care sunt legate de oboseală şi posibil şi de alte reacţii cum sunt oboseala fizică.

Această teorie poate explica ceea ce este cunoscut ca oboseala centrală în timpul exerciţiilor pe termen lung. Pe teren, aceasta poate fi exprimată prin incapacitatea menţinerii concentraţiei în joc, „ascunderea” şi „refuzul mingii”, consumul de aminoacizi derivaţi în lanţ putând contracara aceste semne de oboseală. Unele experimente sugerează că asta ar fi cauza, dar alte studii au nevoie să verifice acest lucru. Aminoacizii derivaţi în lanţ se găsesc în carne.

Băuturi în timpul antrenamentelor şi meciurilor:

- necesarul zilnic de bază de lichide este de 2-3 litri pe zi;

- senzaţia de sete nu este un indicator bun al nivelului de lichide de care are nevoie organismul;

- lichidul pe care un jucător îl bea în timpul unui meci trebuie să conţină până la 5-7 % zahăr, deoarece acesta afectează pozitiv concentrarea şi precizia;

- consumul continuu de lichide de-a lungul zilei, şi nu numai în timpul mesei, ajută organismul să-şi menţină echilibrul de fluide.

Vitamine şi minerale:

Discuţia despre necesarul de vitamine şi minerale în sport este aprinsă.

Acesta se datorează în parte influenţei încrederii în efectele suplimentelor nutritive şi în parte convingerii că suplimentele de vitamine şi minerale sunt dăunătoare, dar că cineva poate lua la fel de bine suplimente, „doar în caz”. Nici una dintre aceste explicaţii nu poate fi acceptată.

Se susţine că fotbaliştii care au un echilibru energetic bun, consumă majoritatea vitaminelor şi mineralelor ce se utilizează. Baza acestei idei este că absorbţia vitaminelor şi mineralelor creşte datorită unei sporiri a transformării energiei, dacă jucătorul are un echilibru energetic bun. Excepţia este fierul. Absorbţia fierului din mâncare în intestin este în mod relativ scăzută. Numai 10-15 % este absorbit. Absorbţia poate fi mărită dacă, de exemplu mâncarea conţine o cantitate mare de vitamina C. Pe de altă parte, alte componente ale alimentaţiei, cum sunt pâinea din făină integrală şi ceaiul, pot inhiba absorbţia.

Fierul se pierde în cantităţi mici prin transpiraţie şi urină, cât şi prin sângerările din stomac şi tractul intestinal. Proporţia sportivilor şi sportivelor anemice nu este mai mare decât la oameni în general. Acest lucru poate susţine ideea că antrenamentul nu duce la pierderea de fier.

Dacă se descoperă anemia, trebuie luat fier suplimentar. Să dai suplimente în plus unui jucător care nu suferă de anemie este un lucru iresponsabil. O supradoză de fier poate avea efecte negative.

În prezent se foloseşte un exces de vitamina A, C şi E, cu justificarea că ele sunt capabile să contracareze frecvenţa întâmplătoare a radicalilor oxidanţi liberi care funcţionează în acelaşi fel ca antioxidanţii. Această teorie este interesantă, dar numărul de studii este insuficient şi rezultatele contradictorii pentru a se putea stabili vreun posibil efect pozitiv.

Antioxidanţii sunt ubequinone (Q10) şi licopene, acesta din urmă fiind o descoperire recentă şi care se găseşte în unele specii de struguri. Considerând că fotbalul emite nevoi de regenerare a energiei atât anaerobe (ce creează acid lactic), cât şi aerobe (necesită oxigen) , antioxidanţii pot fi de interes în prevenirea efectelor dăunătoare ale radicalilor oxidanţi. Nu există nici o evidenţă că suplimenţii ce cuprind antioxidanţi, pot preveni apariţia bolilor.

În concluzie, o alimentaţie bogată în carbohidraţi are un efect pozitiv tangibil asupra capacităţii de performanţă biologică. Un jucător cu un echilibru energetic bun nu are nevoie de vreo suplimentare de mâncare, cu excepţia fierului, atunci când acesta este deficitar.

RAPORTUL ALIMENTAŢIE – CONSUM ENERGETIC ÎN JOCUL DE FOTBAL

Performanţa individuală a unui fotbalist depinde de o serie de numeroşi factori, dintre care trebuie amintite:

- ritmurile odihnă – efort;

- încărcăturile din antrenament;

- regimul alimentar.

Ultimul aspect joacă un rol de mare importanţă. În acest sector, principiul general căruia ne conformăm este că alimentaţia trebuie să fie echilibrată şi, acolo unde este necesar, completată.

Prin urmare, pentru a stabili corect alimentaţia unui fotbalist este indispensabil să fie însuşite o serie de elemente.

Primul este cunoaşterea caracteristicilor antropo-metrice ale subiectului examinat. Aceste caracteristici nu se pot limita exclusiv la parametrii fundamentali: greutatea şi statura, ci trebuie să se extindă şi la evidenţierea masei grase şi slabe, precum şi a compartimentelor hidrice, elemente care pot fi, în prezent determinate la modul rapid şi verosimil, prin metoda impendento - metrică.

Al doilea element este constituit de evaluarea atentă a dietei practicate în mod obişnuit de fotbalist, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, precum şi a timpului afectat acesteia în raport cu solicitările competiţionale.

În fine, un ultim element este reprezentat de consumul energetic pe care îl implică activitatea practicată. În această privinţă, o serie de studii recente au permis să se stabilească faptul că, distanţa medie parcursă de un fotbalist în timpul unui meci este în jurul a 10-12 km, parcurşi cu o viteză variabilă şi că numai 10 % se parcurg la viteza maximă individuală.

Pe baza acestor observaţii s-a calculat consumul energetic total în timpul unui meci, ca fiind de 1500-1800 kcal. Acest lucru implică faptul că, ţinând cont şi de celelalte variabile (caracteristicile antropometrice, metabolism bazal, acţiunea dinamico-specifică a elementelor, activităţi normale zilnice, etc.), alimentaţia trebuie să furnizeze pentru un fotbalist de talie medie, un aport caloric între 2800 şi 3200 kcal.

Alimentaţia va fi echilibrată atunci când elementele nutritive fundamentale sunt prezente în procentaje optime, care în general sunt: 55 % carbohidraţi, 30 % lipide şi 15 % proteine.

După cum se ştie, carbohidraţii provin predominant din paste făinoase, orez, dulciuri, pâine, fructe, etc., în timp ce lipidele sunt introduse în principal prin diferite condimente, ca ulei de diferite soiuri, unt, margarină şi, în parte, prin carnea animală.

La rândul lor, proteinele sunt introduse în mică cantitate prin vegetale (deosebit de bogate sunt legumele), în timp ce majoritatea sunt luate din peşte sau carne.

În trecut, atenţia predominantă era acordată cărnii de porc, întrucât i se atribuia o importanţă considerabilă în dezvoltarea musculară şi în aportul de fier.

În prezent, se consumă pe scară largă şi carnea de pasăre, care s-a dovedit extrem de bogată în consum proteic şi mineral, cu un procentaj de grăsimi inferior celei de porc sau vită şi uşor digerabilă.

Alimentaţia echilibrată presupune un consum zilnic de circa 1g/kilocorp, atât de lipide (9,3 kcal/g), cât şi de proteine (4,2 kcal/g), cota rămasă fiind acoperită de carbohidraţi (4,1 kcal/g). Aceasta trebuie să fie completată ţinându-se cont de necesarul hidric, electrolitic, mineral, vitaminic şi de alte principii active.

Procentajele acestor componente sunt legate de condiţiile specifice de climă şi mediu, precum şi de consumul energetic.

La fotbalişti, s-au evidenţiat pierderi ponderale de circa 1,5–3 kg în timpul partidelor jucate la temperaturi moderate, cu vârfuri de 4–5 kg, când acestea s-au desfăşurat în condiţii climatico-ambientale nefavorabile, adică la temperaturi ridicate şu cu umiditate relativă înaltă.

Alimentaţia de tip mediteranean este în măsură să garanteze orice tip de necesitate metabolică. Totuşi, în cazul unor pierderi repetate în succesiune rapidă, doar mecanismul de reintegrare alimentară se poate dovedi inadecvat, prin urmare fiind corect să se recurgă şi la suportul altor elemente (săruri minerale, vitamine, oligoelemente, carnetina, etc.)

De asemenea, o importanţă deosebită trebuie acordată tipului şi cronologiei meselor în raport cu orarul antrenamentelor şi al competiţiilor.

Din punct de vedere calitativ şi cantitativ aceasta masă pre-competiţie trebuie să fie relativ uşoară, bogată în carbohidraţi şi relativ săracă în grăsimi şi proteine. Ea trebuie servită cu circa 4 ore înainte de efortul competiţional.

O atenţie deosebită trebuie acordată şi mesei de după meci sau antrenament, care trebuie să constituie „primul ajutor” în refacerea componentelor hidroelectrolitice şi a rezervelor de glicogen muscular şi hepatic, în acelaşi timp trebuind să fie programată astfel încât să fie evitate alimentele şi băuturile (alcoolul), care pot apăsa ulterior asupra organelor de depurare (ficat, rinichi, etc.), solicitate în eliminarea substanţelor toxice acumulate în perioada competiţiei.

Aspecte privind alimentaţia sportivilor în zilele

de antrenament

Una din problemele pe care şi le pun fotbaliştii, este cea legată de tipul de alimentaţie în zilele „normale”, adică în cele în care este prevăzut antrenamentul.

În general, nu e un regim alimentar care trebuie urmat, deoarece alimentaţia corectă trebuie să devină un obicei care să permită jucătorului să aibă o eficienţă deplină. Sunt astfel anumite „reguli” care trebuie respectate pentru a obţine din alimente avantajul maxim.

În primul rând trebuie ştiut faptul că grăsimile pot să reprezinte un duşman pentru sănătate. Astfel, substanţele cuprinse în preparatele grase, condimentate, în salamuri, după câteva zeci de minute de la ingerare pătrund în sânge şi provoacă o diminuare a reflexelor şi o mai slabă coordonare. Pe perioade mai lungi, uneori după ani de zile, acţionează la nivelul aparatului circulator limitându-i funcţionalitatea.

Lipidele sunt însă necesare pentru viaţa organică, motiv pentru care trebuie preferate cele nesaturate, faţă de cele saturate, uleiurile de origine vegetală fiind mai sigure decât grăsimile de origine animală: unt, untură, slănină.

Proteinele sunt de asemenea, indispensabile pentru buna funcţionare a organismului. Multe persoane cred că ar fi mai bune cele din carne, dar se poate recurge la ouă, lapte, brânzeturi.

În raţia zilnică de proteine de origine animală trebuie să fie aproximativ jumătate din total, în vreme ce restul de 50 % va reveni celor de origine vegetală.

De exemplu, pentru a avea un aport bun de proteine vegetale cu o valoare biologică optimă, se pot folosi cereale şi legume, tradiţionalele paste făinoase şi fasolea.

În felul acesta sunt evitate pericolele care provin dintr-o digestie dezechilibrată, bazată pe carne, acumulări de substanţe acide, cum ar fi acidul uric.

Mâncările şi băuturile bogate în substanţe zaharoase, trebuie luate cu o anumită moderaţie. Zaharurile simple sunt vinovate de anumite rezultate nu întotdeauna pozitive, care se pot manifesta sub forma unei creşteri a glicemiei.

Zaharozei (zahărului obişnuit) îi este de preferat fructoza (zahărul din fructe), care fiind independentă de insulină nu provoacă salturi ale glicemiei sau ale insulinei.

Într-o alimentaţie corectă se găsesc în număr mare fibrele alimentare, care de obicei se găsesc în verdeţuri şi fructe, dar din diferite puncte de vedere sunt foarte folositoare şi cerealele integrale.

Trebuie să se ţină seama şi de sărurile minerale şi de vitamine, atât pentru faptul că de multe ori în alimentele obişnuite sunt prea puţine, cât şi pentru faptul că s-a descoperit că sunt indispensabile pentru combaterea radicalilor liberi care provoacă îmbătrânirea ţesuturilor şi a organismului în totalitate, precum şi multe îmbolnăviri.

De asemenea, trebuie amintită importanţa sării în mâncare. Sarea de bucătărie trebuie controlată cât mai mult, pentru a se putea preveni, şi în parte vindeca, hipertensiunea.

O deosebită atenţie trebuie acordată băuturilor alcoolice (lichioruri aperitive) care influenţează mai degrabă negativ asupra prestaţiilor fizice şi intelectuale, chiar în cazul unor doze scăzute.

Are de asemenea, importanţă combinarea mâncărurilor. De exemplu, în acelaşi meniu nu trebuie să coincidă hidraţii de carbon şi proteinele, respectiv două alimente proteice.

Nu sunt indicate pastele făinoase sau orezul urmate de felul doi bazat pe carne, sau după un biftec să se mănânce brânză. În asemenea cazuri, se creează probleme de digestie, care ţinând seama de prestaţia atletică din timpul meciului de fotbal, pot condiţiona randamentul organic al fotbalistului.

Trebuie de asemenea, evitate feluri de mâncare care provoacă tulburări. Laptele este un aliment optim, destul de complet, dar în anumite cazuri pune probleme digestive şi intestinale, întrucât lactoza – zahărul din lapte – nu poate fi digerat din lipsa enzimei specifice, lacatoza.

Strategia alimentară a fotbaliştilor referitoare la repartizarea meselor într-o zi, impune anumite cerinţe. Ca urmare a faptului cǎ un meci de fotbal se întinde pe o perioadă de 90-120 minute, alimentaţia fotbaliştilor determină o mai bună asigurare cu hidraţi de carbon, şi pentru că este necesară o anumită forţă explozivă în joc, apare necesitatea unei asigurări proteice a jucătorilor.

Diferenţe substanţiale, pe lângă cele legate de alegerea alimentelor, pot fi remarcate şi în cazul repartizării meselor peste zi.

Lăsând la o parte excepţiile, pot fi definite unele direcţii generale, care pun o subdivizare a diferitelor elemente nutritive de-a lungul zilei.

În mod deosebit, este potrivit să se ştie că micul dejun este foarte important, deoarece multe cercetări au evidenţiat faptul că prima masă din zi este de multe ori necorespunzătoare, provocând o deosebită scădere a glicemiei la jumătatea dimineţii, ceea ce determină o mai mare oboseală, chiar de ordin psihic, în orele următoare.

Pentru menţinerea unei condiţii fizice optime prin intermediul alimentaţiei, nu este de ajuns să se acorde atenţie calităţii mâncării, fiind neapărat necesar să se ştie cum să fie repartizate diferitele elemente nutritive de-a lungul unei zile şi să se urmeze o corectă strategie alimentară.

Micul dejun – pentru ca acesta să fie ideal, ar trebui să fie îmbelşugat, dar nu excesiv cum e cel anglo-saxon cu elemente hrănitoare şi în acelaşi timp digerabile. O simplă cafea, cum obişnuiesc italienii, este insuficientă pentru a furniza carburantul necesar pentru întreaga dimineaţă.

Un suc natural de citrice ca aperitiv, pregăteşte stomacul după deşteptarea de dimineaţă, ca să primească alimente.

Pentru o bună stare a intestinului se recomandă să se consume cereale integrale, alimente bogate în fibre, care pot fi înmuiate în lapte sau eventual în ceai.

Trebuie menţionată cafeaua cu lapte, mai ales în cursul dimineţii în care este prevăzut un program cu importante activităţi fizice, deoarece combinaţia de cafea cu lapte necesită o digestie lungă şi laborioasă. De aceea, ca băutură se recomandă ceaiul sau laptele simplu.

Aportul de amide este garantat de pâine, mai bine dacă este prăjită, fiind mai uşor de digerat; alţi hidraţi de carbon se pot obţine din marmeladă.

Micul dejun mai cuprinde un aport moderat de proteine, sub formă de şuncă slabă sau brânză proaspătă, sau de la un ou fiert circa trei minute.

Masa de prânz – nu trebuie să încarce mult aparatul digestiv, pentru a se asigura condiţiile ideale de desfăşurare a oricărei activităţi pe durata după-amiezei. Mulţi preferă un singur fel de mâncare, respectiv un fel unic, pe bază de hidraţi de carbon (paste făinoase sau orez) sau de proteine (carne, peşte, brânză).

Dacă după-amiază, în program este prevăzut un antrenament, sunt mai indicaţi hidraţii de carbon, dar în lipsă merg foarte bine şi proteinele.

Trebuie acordată atenţie grăsimilor, îndeosebi celor prelucrate îndelung. Se vor evita cele prăjite, iar pentru pregătirea garniturilor şi a salatelor este recomandabilă o mică cantitate de ulei de măsline, de calitate superioară.

Singurul fel care în unele zile poate să fie pe bază de paste făinoase sau de orez cu legume, poate fi precedat dau urmat de o porţie de verdeţuri. De

exemplu, când primul fel este pe bază de hidraţi de carbon, verdeţurile vor constitui aperitivul; cu carne şi cu peşte, pot constitui garnitura tradiţională.

O chiflă şi câteva pahare de apă minerală completează masa de prânz.

Cina – trebuie să contribuie la echilibrarea diferenţei apărute între caloriile consumate şi cele obţinute în cursul celorlalte mese.

Cina urmează să fie în stil italian, cu primul fel din paste făinoase sau orez – ca atare sau în supă (se recomandă o supă de legume, deoarece când se transpiră mult aceasta constituie o bună sursă de recuperare, pe fundul fierturii existând multe săruri).

Cel de al doilea fel de mâncare poate fi pe bază de carne, peşte, ouă sau brânză, cu o garnitură de legume mixte.

Dacă la prânz s-au consumat mulţi hidraţi de carbon, este mai bine să se consume o porţie de carne; pe de altă parte, se poate lua o primă masă bogată, în care caz e preferabil un singur fel de proteine.

Pentru a încheia cina, eventual se poate prefera un desert: o prăjitură fără cremă sau o îngheţată cu fructe.

Eventuala gustare – se poate vorbi de gustări: una la jumătatea dimineţii şi alta după-amiaza. În ambele cazuri, fructele constituie un element optim care furnizează vitamine, săruri, fibre şi apă.

De obicei, se consumă fructe la sfârşitul meselor, dar acest lucru constituie o greşeală, deoarece prelungeşte timpul pentru digestie. Fructele sunt indispensabile pentru o bună funcţionare a întregului organism, dar trebuie luate la intervale mari faţă de mese.

Gustarea de după-amiază trebuie să fie bogată în lichide (ingerate prin intermediul băuturilor şi al fructelor), dacă s-a transpirat mult. De asemenea, trebuie să aibă un bun aport caloric dacă s-a produs o mare risipă de energie (la un antrenament lung şi intens).

Dacă sunt preferate gustări deja preparate, trebuie evitate cele care conţin prea multă zaharoză, grăsimi sau conservanţi.

Grupe de alimente necesare activităţii sportive a fotbaliştilor

Pentru a înţelege care sunt alimentele care furnizează deţin anumite calităţi nutritive sau de alimentaţie, unii autori au propus clasificarea alimentelor în grupe.

Prezentăm aici una din asemenea clasificări. Astfel, alimentele dintr-un anumit grup au caracteristici comune şi în general vorbind, pot fi schimbate între ele (deşi este necesar să precizăm că fiecare aliment îşi are caracteristicile sale particulare).

În grupa „A” de exemplu, carnea de cal conţine mai mult fier decât cea de peşte, în vreme ce oul asigură cantităţi discrete de anumite lipide, care în carne sunt prezente în cantităţi minime).

Grupa „A” – carne, peşte, ouă. În acest grup sunt cuprinse carnea de vită, carnea de cal, de oaie, de porc, de piu, de iepure, vânat, inclusiv ficatul şi alte măruntaie, peştele, ouăle. Acestea sunt alimente care furnizează:

- proteine de mare valoare biologică;

- vitaminele B1, B2, PP, B12;

- fier în forma cea mai asimilabilă.

Grupa „B” – lapte, iaurt şi brânzeturi. Este grupa laptelui (proaspăt, condensat, deshidratat, praf) şi a derivatelor, începând cu iaurtul şi brânzeturile. Aceste alimente oferă:

- proteine cu mare valoare biologică;

- vitaminele B1 şi B2;

- calciu.

Grupa „C” – legume. În acest grup sunt incluse: fasolea, lintea, mazărea, bobul, soia. Ele asigură:

- proteine cu valoare biologică medie; valoarea biologică creşte dacă împreună cu legumele se consumă cereale (alimente din grupa „D”), întrucât aminoacizii esenţiali care lipsesc într-un grup sunt prezenţi din abundenţă în celălalt grup şi invers;

- hidraţi de carbon;

- fibre alimentare;

- vitaminele B1, B2 şi PP;

- fier, chiar dacă este de un tip mai greu asimilabil;

- calciu.

Grupa „D” – cereale şi derivate din cereale. Din acest grup fac parte cerealele (grâu, porumb, orez, ovăz, etc.) şi derivatele cum ar fi: pâinea, grisinele, pastele făinoase, mămăliga, etc. Ele aduc un aport de:

- hidraţi de carbon;

- vitamine B1, B2 şi PP;

- proteine cu valoare biologică medie (complementare alimen-telor din grupa „C” a legumelor);

- fibre alimentare în cantităţi foarte variabile, în funcţie de gradul de rafinare.

Grupa „E” – uleiuri şi grăsimi. Principalele alimente din acest grup sunt: untul, uleiul de măsline, untdelemnul, untura, slănina, margarina. Ele asigură organismului:

- lipide, inclusiv cele care conţin acizi graşi esenţiali (în particular uleiuri);

- în unele cazuri vitamina sau provitamina A (ulei de măsline) şi vitamina E (ulei).

Grupa „F” – legume şi fructe de culoare galbenă, portocalie sau verde închis. Aparţin acestei grupe: morcovii, dovleacul, caisele, piersicile galbene, prunele, bananele, merele, perele, ardeii, sfecla, varza, conopida, cicoarea, spanacul, fasolea verde, dovleceii, etc. Aceste alimente asigură:

- provitamina A, respectiv caroten;

- fibre alimentare;

- hidraţi de carbon (dar în cantităţi variabile, cele mai mari fiind în fructe, cele mai mici în legume);

- săruri minerale, în special fosfor, magneziu şi fier.

Grupa „G” – roşii şi citrice. Aparţin acestei grupe: roşiile, portocalele, lămâile, mandarinele, iar după unii şi căpşunile şi kiwi. Ele asigură organismului:

- vitamina C (care de altfel se găseşte şi în alimente de origine vegetală, începând cu diferite tipuri de varză, de salată, în multe fructe, etc.);

- fibre alimentare.

Alegerea alimentelor din diferite grupe

Unii susţin că în fiecare zi ar trebui consumat cel puţin un aliment din fiecare grupă. Este o simplificare dusă la extrem.

În realitate, această împărţire a alimentelor trebuie să servească atunci când este nevoie să se aleagă între o hrană şi alta, când se face o analiză asupra celor consumate sau care urmează să fie consumate.

Aportul de proteine poate proveni din grupa A sau din cele din grupa B sau dintr-o combinare a alimentelor din grupele şi D.

Hidraţii de carbon pot proveni din alimente din grupele C şi D, dar şi din grupele F şi G.

Lipidele pot ajunge în organism nu numai din alimente din grupa E, dar şi datorită alimentelor din grupele A şi B.

Raţionamente asemănătoare pot fi făcute pentru vitamina C şi pentru fier.

În concluzie, această clasificare a alimentelor pe grupe poate fi, fără îndoială, utilă pentru a cunoaşte cât mai rapid caracteristicile nutritive ale unui aliment şi posibilitatea de a-l înlocui cu altul, dar aceasta nu epuizează complet problematica legată de alegerea hranei.

Consumuri recomandate pentru alimente din diferite grupe

Sunt indicate alimentele care pot fi consumate chiar zilnic, apoi cele care pot fi consumate până la de 2-3 ori pe săptămână şi în sfârşit, cele care se vor consuma rar.

Grupa „A” – carne, peşte, ouă

Regulat (în fiecare zi)

- pui, găină, curcan, fiert sau la cuptor;

- carne de viţel slabă, la grătar, la cuptor sau fiartă;

- peşte slab (cod, ton, etc.) la cuptor, fiert în apă.

Moderat (de 2-3 ori pe săptămână)

- carne de porc;

- ficat şi alte măruntaie;

- ouă (tari, moi sau omletă) – fără grăsimi;

- crustacei, moluşte;

- peşte gras (scrumbie, hering, sardine, etc.)

- carne de vită.

Rar (1 dată pe săptămână)

- salamuri;

- carne şi peşte rece;

- omletă sau două ochiuri în ulei;

- peşte în ulei;

- cârnaţi;

- slănină;

- produse industriale pe bază de carne sau peşte.

Grupa „B” – lapte, iaurt şi brânzeturi

Regulat (zilnic)

- lapte parţial degresat sau complet degresat;

- iaurt degresat sau semi-gras;

- brânzeturi proaspete (urdă, caş, brânză de vaci);

- brânză topită fără grăsime;

- iaurt cu fructe.

Moderat (de 2-3 ori pe săptămână)

- brânzeturi tari;

- brânzeturi cu diferite ierburi (Gorgonzola);

- brânză topită (cu peste 40 % grăsime);

- lapte şi iaurt nesmântânit;

Rar (1 dată pe săptămână)

- desert şi budincă pe bază de lapte;

- îngheţată şi creme/frişcă;

Grupa „C” – legume

Regulat (în fiecare zi)

- legume proaspete;

- fasole verde proaspătă şi cu lămâie;

- mazăre proaspătă, fiartă.

Moderat (de 2-3 ori pe săptămână)

- fasole proaspătă, fiartă sau în ciorbă;

- bob proaspăt;

- linte fiartă sau în ciorbă;

- năut fiert sau în ciorbă.

Rar (1 dată pe săptămână)

- bob uscat în sos;

- fasole sau linte în sos;

- produse industriale pe bază de soia.

Grupa „D” – cereale şi produse din cereale

Regulat (în fiecare zi)

- pâine albă sau integrală;

- paste făinoase cu roşii proaspete;

- cereale integrale;

- cartofi fierţi la cuptor, piure sau în ciorbă;

- macaroane în supă.

Moderat (de 2-3 ori pe săptămână)

- orez;

- paste făinoase cu sos de unt;

- pizza;

- paste făinoase cu ou;

- biscuiţi (nu prea graşi şi păstrând echilibrul cu consumul de pâine şi de zahăr).

Rar (1 dată pe săptămână sau mai rar)

- cartofi prăjiţi;

- produse de cofetărie;

- castane;

- cips (cât mai rar posibil, deoarece conţin până la 40 % grăsimi).

Grupa „E” – uleiuri şi grăsimi

Regulat (în fiecare zi)

- ulei de măsline, de floarea soarelui, de porumb, de seminţe de soia.

Moderat (de 2-3 ori pe săptămână)

- unt;

- margarină;

- maioneză.

Rar (1 dată pe săptămână sau mai rar)

- grăsimi prăjite;

- slănină;

- costiţă.

Grupa „G” – roşii şi citrice

Regulat (în fiecare zi)

- portocale, lămâi, mandarine;

- zmeură;

- conopidă;

- roşii;

- salată verde.

Moderat (de 2-3 ori pe săptămână)

- ananas în sirop;

- ardei;

- sucuri de fructe, zaharate;

- struguri, banane, smochine.

Rar (1 dată pe săptămână sau mai rar)

- măsline;

- smochine uscate;

- murături;

- ardei în ulei.

Alegerea alimentelor pentru o digestie maximă

Atunci când acasă sau la restaurant trebuie să alegeţi ceea ce mâncaţi, iar digestia va trebui să se facă în grabă deoarece peste câteva ore vă veţi antrena, se va impune să acordaţi o dublă atenţie la ceea ce se va introduce în organism.

În primul rând, vor fi eliminate alimentele care cer o digestie laborioasă, precum şi alimentele faţă de care există o anumită repulsie, ce provoacă alergie la care s-a observat pe baza experienţelor anterioare că provoacă tulburări.

Foarte important este să se reducă aportul total de grăsimi, a căror prezenţă prelungeşte întotdeauna timpul de digestie. În mod deosebit trebuie eliminate grăsimile prăjite sau fierte îndelungat, în timp ce grăsimile crude se vor alege dintre uleiul fin de măsline şi unt (întotdeauna în anumite cantităţi).

Chiar şi fructele, atât de importante pentru sportivi, nu trebuie consumate în timpul sau la sfârşitul mesei, mai ales dacă dorim să avem o digestie rapidă.

Un lucru căruia i se acordă puţină atenţie este îmbinarea meselor, a alimentelor. Profesorul Pecchiai a dovedit astfel, că asocierea incorectă a două alimente poate determina o sensibilă prelungire a timpului de digestie. Pentru a digera o anumită mâncare, trebuie să intervină enzime digestive de un anumit tip şi să existe un anumit grad de aciditate în acel sector al tubului digestiv (stomacal sau intestinal) unde are loc însăşi digestia.

De aceea, este important să nu apară un contrast între necesităţi specifice ale unor alimente şi cele aparţinând altor alimente în ceea ce priveşte enzimele şi gradul de aciditate.

Iată o listă cu asocieri de mâncăruri care fac dificilă şi incompletă digestia:

- laptele cu carnea sau laptele cu oul;

- alimentele proteice (carnea, oul, brânzeturile) cu alimentele dulci (pâinea şi marmelada, pâinea şi mierea, torturile, prăjiturile) sau băuturile dulci;

- alimentele bogate în amizi cu alimente proteice, cum sunt pastele făinoase şi biftecul; - mâncărurile şi băuturile acide (oţetul, sucul de lămâie, sucuri de fructe) cu alimente proteice (carne, ouă);

- două mâncăruri proteice împreună, de exemplu carnea şi brânza sau carnea şi oul.

Acesta este unul din motivele pentru care se sugerează să se recurgă la masa de prânz la un singur fel de mâncare, mai ales atunci când se ştie că după amiaza se va face antrenament. Este bine ca prânzul să fie alcătuit din alimente pe bază de paste făinoase sau orez bogate în hidraţi de carbon, care sunt mai uşor de digerat şi în acelaşi timp cele mai folositoare pentru acoperirea glicogenului din muşchi sau ficat.

Tabel

ALIMENTE ACIDIFIANTE, ALCALINIZATE ŞI NEUTRE

Acidifiante Alcalinizate Neutre

Toate cărnurile Fructele (cu excepţia

prunelor şi a

Unt

Brânzeturi

Gălbenuş de ouă

Cereale

Cartofi dulci

Ceai negru

Cafea

căpşunilor)Verdeţuri (cu excepţia

spanacului)

Legume

Cartofi

Nuci, castane

Miere de albine

Smântână

Ulei

Amid

Slănină

Zahăr

Tapioca

De abia după mulţi ani (cu ajutorul unor prelevări minuscule de fragmente din muşchi), alţi oameni de ştiinţă au înţeles ce anume determină această diferenţă în capacitatea de efort; o alimentaţie bogată în hidraţi de carbon poate determina conţinutul de glicogen din muşchi.

De altfel, o concentraţie crescută de glicogen (un gen de amidă constituită din mai multe molecule dintr-un zahăr simplu, glucoza, legate între ele) permite prelungirea prestaţiei având o anumită intensitate.

Prima aplicaţie practicată la acest regim alimentar pare să fie cea din 1969, când britanicul Ron Hill, sfătuit de un fiziolog, l-a adoptat înaintea maratonului de la Campionatele Europene de la Atena, unde chiar pe ultimii kilometri l-a ajuns şi l-a întrecut pe belgianul Roeland, care urmând o alimentaţie normală epuizase rezervele de glicogen şi în consecinţă redusese tempoul.

Trebuie ţinut seama că la individul normal care adoptă un regim mixt, conţinutul de glicogen din muşchi este de circa 1,5 gr la 100 gr de muşchi. La sportivii care de mulţi ani se pregătesc cu multă străduinţă, concentraţia de glicogen este de multe ori mai mare, de 2 grame la 100 gr. muşchi.

După un antrenament prelungit (de peste 90 de minute) sau intens (de exemplu cu multe repetări, fiecare durând câteva minute, cu o viteză puţin mai

mare decât cea a pragului anaerobic) cantitatea de glicogen din muşchi este foarte redusă.

Dacă sportivul se alimentează îndeosebi cu hidraţi de carbon, conţinutul de glicogen din muşchii săi va depăşi net cantitatea normală, iar în cea de-a treia sau a patra zi va fi de peste 2,5 gr. sau 3 gr. la cei care se antrenează de ani de zile.

În 1967, Saltin şi Hermansen au observat că există sisteme pentru a ajunge la concentraţii de glicogen şi mai ridicate.

Dacă după un antrenament sportivul se alimentează consumând numai lipide şi proteine (cu alte cuvinte sportivul exclude hidraţii de carbon), muşchii continuă să conţină o cantitate foarte scăzută de glicogen.

Dacă sportivul va începe din acest moment, să se alimenteze prioritar cu hidraţi de carbon timp de trei zile, muşchii săi vor ajunge să conţină în medie chiar 3,5 gr. de glicogen la fiecare 100 gr. de muşchi, sau unii sportivi chiar mai mult.

La un moment dat, s-a părut că ar exista un singur sistem pentru ca sportivul să se prezinte la o competiţie cu muşchii foarte bogaţi în glicogen, şi anume:

- timp de trei zile să urmeze un regim alimentar constituit în principal din proteine şi lipide;

- timp de alte trei zile, un regim alimentar mult mai bogat în hidraţi de carbon şi foarte sărac în lipide.

Acest regim alimentar este numit „prin disociere”, deoarece în esenţă, substanţele hrănitoare nu erau preluate împreună, ci separate, mai întâi proteinele şi grăsimile, timp de trei zile (regim hipoglicid), cu alte cuvinte sărac în hidraţi de carbon, apoi timp de alte trei zile hidraţi de carbon (regim hiperglicid, respectiv bogat în hidraţi de carbon).

Foarte curând s-a observat că, dacă se urmează mai riguros un asemenea regim alimentar, îndeosebi în prima fază pot apărea probleme. Pe lângă faptul că timp de trei zile trebuie să se renunţe la pâine, paste făinoase, orez, fructe, zahăr şi alte alimente, se întâmplă de exemplu, ca reducerea glicogenului în muşchi să

facă foarte obositor antrenamentul, în vreme ce scăderea procentului de glucoză în sânge (hipoglicemia) ducea la o oboseală ridicată, depresie psihică şi iritabilitate. Cu alte cuvinte, a fost clar că avantajele reale, de pe urma faptului că sportivul se supune primelor trei zile de regim, erau întrucâtva limitate.

În acest sens, regimul alimentar propus de Saltin şi Hermansen, pentru a creşte cantitatea de glicogen din muşchi, este compus din două perioade de câte trei zile:

- în primele trei zile (din ziua a şasea până la a patra zi de dinaintea competiţiei) se folosea un regim hipoglucid, cu alte cuvinte bazat în special pe proteine şi grăsimi, cu excluderea hidraţilor de carbon;

- în cele trei zile care precedeau competiţia s-a trecut la un regim hiperglucid, respectiv bogat în glucide (hidraţi de carbon);

- în prima perioadă, în plus, se fac antrenamente; în speţă trebuie făcut un antrenament prelung şi intens în cea de-a şasea, a şaptea zi de dinaintea competiţiei, pentru a goli muşchii de glicogen şi în felul acesta, favorizând umplerea lor la refuz;

- în cea de-a doua perioadă (ultimele zece zile) trebuie făcut puţin antrenament, pentru a nu consuma glicogenul;

- de la valorile obişnuite de 1,5 – 2 grame de glicogen la fiecare 100 de grame de muşchi, în aceste şase zile de regim alimentar se ajunge, după opinia lui Saltin şi Hermansen, la peste 3 grame.

Lista alimentelor şi a băuturilor pentru regimul hiperglucid, este următoarea:

- foarte potrivite sunt: pastele făinoase, orezul, pâinea, grisinele, biscuiţii şi prăjiturile fără frişcă şi fără creme, fructele (din cele uscate şi uleioase, de tip nuci, alune, arahide şi migdale), legumele şi verdeţurile;

- în cantităţi obişnuite: miere, marmeladă, bucăţi de zahăr sau de fructoză, băuturi dulci (oranjada, cola, etc.), lapte slab;

- în cantităţi limitate: carne slabă, peşte (gătit fără grăsime), şunca crudă fără grăsime;

- se vor evita (sau se vor lua în cantităţi minime): ulei şi unt (se vor folosi în cantităţi mici, numai pentru paste făinoase, orez sau salată), salamuri, lapte integral, brânzeturi (se admite caşul slab sau brânza slabă pentru paste făinoase sau orez), ouă.

Fotbalistul care urmează regimul alimentar „prin disociere”, chiar dacă, aşa cum se recomandă, va consuma cantităţile obişnuite de calorii, va ajunge la meci având o greutate corporală mai mare decât cea obişnuită, cu câteva sute de grame. O asemenea creştere a greutăţii este o consecinţă nu numai a creşterii glicogenului, dar şi a faptului că în muşchi glicogenul este foarte bine hidratat, fiecare gram dintr-o asemenea substanţă se combină în fapt cu 2,5 – 3 grame de apă („apă de hidratare”).

Probabil acesta este motivul pentru care fotbaliştii care au urmat acest regim alimentar, au afirmat că uneori simţeau că au muşchii umflaţi.

Conform opiniilor cercetătorilor, se mai poate întâmpla ca umflarea excesivă să ducă la o rupere a unor fibre musculare („rabdomiolisis”) cu o scădere a prestaţiei şi cu puternice dureri ale muşchilor.

Din toate aceste motive, se recomandă celui care doreşte să mărească conţinutul de glicogen în muşchi, să folosească numai regimul bogat în hidraţi de carbon din ultimele trei (sau patru) zile, fără a fi prea rigid; o linguriţă de ulei peste pastele făinoase sau peste orez, este fireşte admisă, fără a compromite rezultatul meciului.

Este însă bine să nu se exagereze cu zaharurile simple: miere, marmeladă, băuturile sau mâncărurile bogate în zahăr, care nu se vor consuma în cantităţi mai mari decât normalul.

Iată câteva exemple de mic-dejun, gustare, prânz şi cină pe perioada regimului hiperglucidic:

Mic-dejun:

- suc de citrice, putându-se folosi zahăr;

- lapte slab, cafea sau ceai, chiar cu zahăr;

- pâine sau felii prăjite, cu miere sau marmeladă,

sau cereale integrale, sau biscuiţi slabi.

Gustare:

- pâine cu miere sau marmeladă, sau fructe;

- eventual cafea chiar cu zahăr.

Prânz sau cina:

- paste făinoase sau orez cu sos de roşii, fără grăsime

sau cu puţin unt sau ulei; sau paste făinoase sau

orez cu puţin ulei de măsline sau unt crud şi brânză;

- eventual puţină şuncă crudă; sau o mică porţie de

carne slabă (peşte sau ficat) la grătar; sau urdă;

- cartofi fierţi şi/sau morcovi fierţi, cu lămâie sau

pătrunjel, oţet şi puţine picături de ulei de măsline;

- fructe (mere, pere, portocale, banane, etc.) dar nu

fructe uscate; sau îngheţată de fructe;

- apă sau puţină bere, vin sau băuturi gazoase.

Alimentele şi băuturile pentru regimul hipoglucidic vor fi:

Foarte potrivite: carnea de toate genurile; toate produsele pe bază de peşte, şuncă, ouă, brânzeturi, apă, ceai şi cafea fără zahăr;

Potrivite: diferite tipuri de salată;

În cantităţi limitate: alte tipuri de verdeţuri (cu excepţia legumelor şi a cartofilor), lapte;

În cantităţi minime: pâine, paste făinoase, grisine, legume, cartofi, fructe, vine, bere.

De evitat: zahărul, băuturile dulci (oranjadă, cola, citrice), marmeladă, miere, prăjituri, biscuiţi, îngheţată, băuturi super-alcoolizate.

Exemple de mic-dejun, gustare, prânz şi cină pe perioada de regim alimentar hipoglucidic:

Mic-dejun:

- ceai sau cafea fără zahăr, lapte fără zahăr;

- ouă fierte sau la tigaie, sau şuncă, sau brânză.

Gustare:

- ceai sau cafea fără zahăr;

- eventual o bucată de brânză.

Prânz sau cina:

- supă, sau supă cu un ou;

- carne sau peşte, sau brânză, sau şuncă;

- salată (eventual salată mixtă cu verdeţuri de sezon,

dar fără cartofi;

- apă naturală sau gazoasă;

- cel mult jumătate de chiflă la o masă.

În privinţa riscurilor provenind din faptul că acest regim ar fi repetat de mai multe ori într-un an, acestea nu există la un individ sănătos. Având mai mult glicogen în stocare, muşchii vor consuma o mai mică cantitate de proteine şi, în consecinţă, recuperarea după meci va fi mai rapidă.

IGIENA SPORTIVULUI –ECHIPAMENT ADECVAT –TIMP, VARSTA

-IGIENA PERSONALA –SPALAT PE DINTI , ODIHNA

REFACERE RECUPERARE

Deshidratarea şi rehidratarea la fotbalişti

- importanţa şi detaliile privind deshidratarea şi rehidratarea sunt mult mai puţin cunoscute de către antrenorii români;

- „paznicul” ce ne păzeşte de deshidratare (setea) este mai puţin fidel şi mai puţin demn de încredere (deci ne poate induce în eroare) decât paznicul înfometării (foamea);

- hidratarea este cel puţin la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, ca alimentaţia pentru fotbalişti.

De ce este foarte importantă rehidratarea pentru fotbalişti ? Deoarece alimentaţia inadecvată are efecte negative doar asupra prestaţiei din teren a fotbalistului, prin urmare asupra performanţei, pe când hidratarea necorespunzătoare conduce la deshidratare.

Deshidratarea poate avea efecte devastatoare:

- asupra performanţei fizice şi psihice (le scade drastic/con- siderabil);

- asupra sănătăţii;

- supraîncălzire/şoc caloric;

- cârcei;

- rupturi musculare şi tendinoase, etc.

Cum poate fi abordată tema rehidratării şi deshidratării la fotbalişti?

Această temă poate fi abordată în două moduri:

a) prin oferirea unor „reţete” şi tipare de a acţiona/interveni;

b) prin prezentarea şi explicarea:

- aspectelor fiziologice ce stau la baza deshidratării şi a rehidratării;

- principiilor după care trebuie să ne ghidăm în aceste probleme.

Deşi mulţi antrenori ar dori „reţete” în loc de principii, acest lucru nu este recomandat din mai multe motive ce ţin de specificul jocului de fotbal.

Care sunt aceste motive ?

a) efortul fizic din fotbal este intermitent, inconstant şi imprevi-zibil;

b) există o mare variabilitate inter-individuală şi intra-individuală în ce priveşte efortul depus (deci şi deshidratarea) într-un meci sau antrenament;

c) condiţiile ambientale (temperatură, vânt, umiditate) variază foarte mult de la o situaţie la alta, ceea ce este diferit de ce se întâmplă chiar în cazul altor jocuri (volei, baschet, handbal);

d) nu se ştie de ce jucătorii de fotbal (la fel ca şi cei de la alte jocuri) au o capacitate redusă de a aprecia şi previziona gradul de deshidratare (amploarea sudoraţiei);

e) regulamentul jocului de fotbal nu permite înlocuiri temporare de jucători, ca în alte jocuri, ci doar înlocuiri definitive.

Astfel, toate aceste motive reprezintă factorii ce fac dificilă evaluarea corectă a gradului de deshidratare în fotbal.

Dar fotbalul are şi avantajul ca prin:

- modul de desfăşurare;

- desele întreruperi;

- şi acum chiar prin regulament (până în 1995, F.I.F.A. nu permitea consumul de lichide decât strict în pauze); rehidratarea este posibilă în condiţii destul de bune. Totul este ca antrenorul, medicul şi jucătorii să vrea să o facă şi să ştie cum să realizeze o rehidratare adecvată. Totodată, există foarte multe cercetări care probează că, se pot atinge pierderi de lichide de până la 3,6 – 4 litri/meci, iar pe de altă parte, destul de frecvent temperatura rectală depăşeşte 40 de grade Celsius.

Efectele negative ale deshidratării

a) deshidratarea uşoară (până la 20 % din greutatea corporală);

- scade performanţa fizică (deoarece glicogenul se consumă mai repede; acidul lactic creşte mai mult, frecvenţa cardiacă este mai accelerată);

- afectează evident coordonarea motorie (deci tehnica) şi gândirea tactică.

b) deshidratarea severă poate fi chiar fatală. De exemplu, într-un studiu efectuat, 34 de jucători au ajuns în colaps, 28 de fotbalişti decedaţi prin hipertermie (supraîncălzire) şi deshidratare, iar 50 de fotbalişti au decedat datorită şocului caloric.

Echilibrul hidric ca element de bază în procesul de

pregătire - refacere

Apa este componenta principală a organismului uman, ea reprezentând în medie 65 % din greutatea corporală (pentru a fi mai exacţi, de la 45 la 75 % în raport cu fracţiunea de grăsimi corporale prezente). Astfel, patrimoniul hidric este conţinut, în parte, în interiorul celulelor (compartimentul intracelular: 30–40 % din greutatea corporală) şi, în parte, în compartimentul extracelular, care cuprinde plasma sanguină, lichidul interstiţial, limfa şi lichidele cavităţii seroase (pleura, peritoneu, sinoviile articulare, etc.) precum şi unele lichide produse de organism (ex. sucul gastric), această cotă atingând 20-25 % din greutatea corporală.

Prin urmare, la un adult normal cu greutatea de 70 kg, se pot considera ca orientative următoarele valori:

● APA INTRACELULARĂ – 30,8 LITRI

● APA EXTRACELULARĂ – 11,2 LITRI (din care 3,5 litri plasmă)

● APA TOTALĂ – 42 LITRI

Volumul hidric corporal este conservat în cadrul unor limite constante, printr-un echilibru sensibil între intrări şi ieşiri.

Intrările sunt reprezentate aproape în totalitate de alimente şi băuturi, doar o cantitate mică fiind produsă şi/sau eliberată în cadrul proceselor metabolice din ţesuturi (oxidarea zaharurilor şi a grăsimilor, distrugerea rezervelor de glicogen, etc.).

Apa se pierde însă, prin urină, fecale, salivă, transpiraţie şi evaporare din plămâni (aşa numita „respiraţio insensibilis”). Pierderea de apă prin piele (dermă) şi plămâni, variază amplu în raport cu temperatura, umiditatea atmosferică şi activitatea musculară.

De fapt, necesitatea menţinerii în limitele fiziologice a temperaturii corporale, implică activarea unor mecanisme de termodispersie, dintre care cel mai important este reprezentat de evaporarea transpiraţiei.

Într-adevăr, s-a calculat că, în absenţa unui asemenea mecanism, temperatura corporală ar urca cu circa 0,3 grade C pe minut. Aceasta confirmă producţia mărită de transpiraţie, observată în timpul eforturilor fizice, care poate fi cuantificată la circa 1-1,5 l./oră.

Tabel

Bilanţul hidric

INTRĂRI IEŞIRIALIMENTE 1200 cc

(solide şi semisolide)

DERMĂ (transpiraţie)

500 cc

CĂI AERIENE

BĂUTURI 1000 cc

„Respiraţio insensibilis”

350cc

OXIDĂRI METABOLICE

300 cc

RINICHI (urina)

1500cc

APARAT DIGESTIV (fecale)

150 cc

TOTAL 2500cc

TOTAL 2500cc

Dacă acest fenomen este însoţit de unele adaptări fiziologice compensatorii (ca de exemplu reducerea producţiei de urină), apare necesitatea unei refaceri adecvate şi corecte a lichidelor. Pierderile hidrice chiar modeste (egale, de exemplu, cu 3 % din greutatea corporală) pot într-adevăr influenţa negativ calitatea performanţei fizice până la a compromite, dacă sunt foarte mari (10 % din greutatea corporală), starea sănătăţii fotbalistului, expunându-l riscurilor deshidratării şi şocului caloric.

Abordarea practică a deshidratării şi rehidratării la o

echipă de fotbal

Problema deshidratării şi rehidratării fiind atât de complexă şi importantă, trebuie abordată foarte sistematic, profesional şi în permanenţă (nu doar la meciurile mai importante). Aceasta presupune luarea în consideraţie şi soluţionarea următoarelor aspecte:

1. Evaluarea gradului de deshidratare (în cazul fiecărui jucător) în antrenamente şi jocuri;

2. Caracterizarea fiecărui jucător din perspectiva ingestiei spontane în lichide;

3. Lucruri de care trebuie să ţinem cont în alegerea soluţiilor pe care vrem să le administrăm;

4. Strategia şi protocolul hidratării jucătorilor.

În continuare, vom oferi câteva indicaţii esenţiale cu privire la fiecare dintre cele patru aspecte menţionate anterior.

1. Evaluarea gradului de deshidratare în cazul fiecărui jucător la antrenament şi meciuri.

Este o activitate ce intră în sarcina medicului, dar dacă echipa nu are medic, ea va trebui executată de masor sau antrenor.

În esenţă, este vorba de întocmirea unor fişe individuale, în care se vor consemna cât mai des posibil datele indicate în continuare.

Astfel, în fişa individuală se înregistrează:

a) culoarea urinii înainte de meci (ideal este să fie ca apa);

b) greutatea (foarte exactă, cu cântărirea până la 50 de grame, iar cântarul trebuie să fie unul cât se poate de exact: înainte de meci (antrenament); la pauză, la sfârşitul meciului (antrenamentului).

În acest sens, cântărirea se va face:

- complet dezbrăcat, pentru a nu cântări şi sudoarea cu care este îmbibat echipamentul;

- şters bine cu prosopul, pentru a nu cântări şi sudoarea care se află întinsă pe piele.

c) la modul ideal: temperatura bucală sau rectală, luate cu un termometru obişnuit (dacă se ia temperatura bucală, este necesar ca jucătorul să ţină gura închisă şi să respire numai pe nas);

d) temperatura ambiantă pe teren;

e) umiditatea atmosferică.

2. Caracterizarea fiecărui jucător din perspectiva ingestiei spontane în lichide.

Acest lucru este foarte necesar, deoarece există două categorii de fotbalişti: unii care se hidratează (acceptă să se hidrateze); alţii care refuză („nu obişnuiesc” – „reluctanţi”. Prin urmare, trebuie să ştim în care dintre cele două categorii se încadrează fiecare jucător.

Deci, în fişa individuală se consemnează:

a) câte lichide consumă:

- în mod spontan, adică dacă nimeni nu-i spune nimic, nu-l îndeamnă să bea (pentru a măsura exact, se folosesc sticle individuale);

- în ultima oră înainte de antrenament (meci);

- la încălzire;

- în prima repriză;

- în a doua repriză;

- în primul sfert de oră după meci (antrenament).

b) temperatura ambiantă;

c) umiditatea atmosferică.

3. Lucruri de care trebuie să ţinem cont în alegerea soluţiilor pe care vrem să le administrăm.

a) palatabilitatea soluţiei (cât de băubilă este soluţia). Trebuie să-i placă jucătorului (gust/aromă/ cât de dulce);

b) „digestibilitatea” soluţiei (trecerea ei din stomac, în intestin):

- temperatura (preferabil mai rece);

- concentrarea substanţelor conţinute.

c) utilitatea/eficienţa soluţiei.

Foarte important este ca soluţia să conţină glucide (mai ales când meciurile sunt la 3 zile). Glucidele au rol:

- energetic (cruţă glicogenul; oferă muşchilor şi creierului glucoză);

- amână/reduce oboseala centrală, ceea ce are mare importanţă pentru randamentul tehnic şi tactic, dar şi pentru mecanism: reduce intrarea triptofanului în creier şi prin aceasta, reduce concentraţia serotoninei (serotonina

se mai numeşte şi a 5-a hidroxitriptamină, fiind substanţa care cauzează oboseala centrală în efortul fizic).

d) posibile efecte adverse:

- apa gazoasă (balonări, acidifiere);

- soluţiile prea concentrate (nu trec în intestin, greutate în stomac, diaree, crampe).

4. Strategia şi protocolul hidratării jucătorilor:

a) Principii:

- individualizarea în funcţie de ce avem de notat în fişele jucătorului;

- strategia şi protocolul se aplică în antrenamente şi meciuri;

- se ţine foarte strict cont de temperatura şi umiditatea atmosferică:

- lichidele să fie mai reci (măsuri organizate special);

- măsuri speciale pentru aclimatizarea la căldură când în localitatea de bază a echipei este iarnă, şi urmează să se dispute un meci într-o zi caldă.

b) La momentul începerii meciului fiecare jucător trebuie să fie euhidratat (adică să aibă urina ca apa, galbenă deschis sau galbenă închisă). Celor care în mod spontan, adică „lăsaţi de capul lor”, nu se hidratează corect (prezintă urina închisă), li se dirijează aportul de lichide şi în ultimele 2–3 ore dinaintea meciului.

c) Pe durata încălzirii se administrează 5 ml soluţie/kg.corp. Este o cantitate de lichide foarte bine suportată de fotbalişti.

d) Pe parcursul primei reprize:

- se va folosi orice ocazie pentru ca toţi (dacă se poate) jucătorii să bea 100-150 ml soluţie la 10-15 minute (regula golirii stomacului);

- în cazuri speciale, se pot chiar provoca (deliberat) pauzele pentru hidratare.

e) La pauză. Se administrează lichide:

- imediat după fluierul arbitrului (pe marginea terenului), nu abia în cabină, deoarece se pierde mult timp;

- în cabină, ad libitum (cât vrea fiecare);

- imediat înainte de intrarea în teren (pe marginea terenului, nu doar în cabină)

f) Pe parcursul reprizei secunde: idem repriza I.

Refacerea capacităţii după efort

Refacerea organismului după efort poate fi definită drept acel complex de mijloace naturale şi artificiale, provenite din mediul intern sau extern, dirijat în scopul accelerării proceselor de re-echilibrare a funcţiilor organismului şi chiar a depăşirii vechiului plafon funcţional.

Conform opiniilor lui Bota C:

- Refacerea este o componentă a antrenamentului sportiv, cuprinzând două laturi:

a) componenta de muncă (ergotropă): efortul propriu-zis;

b) componenta de refacere (trofotropă), cu durata de câteva minute (refacerea în timpul efortului de 90 de minute al jocului sau al antrenamentului) ori care durează până la ore şi chiar zile;

- Refacerea parametrilor sferei vegetative, cum sunt: respiraţia şi circulaţia, care se refac în timpul efortului specific fotbalului, în secunde şi minute, astfel:

a) parametrii sferei vegetative: în câteva minute;

b) parametrii metabolici: în câteva ore;

c) parametrii neuroendocrini: în 2-3 zile după efectuarea efor-tului.

- Formele refacerii pentru activitatea fotbalistică, sunt:

a) refacere spontană – naturală, realizată prin odihnă pasivă, pe baza transformărilor biochimice şi psiho-fizice, individuale ale jucătorilor;

b) refacere dirijată – cu mijloace externe adăugate, care creează cea mai importantă parte a refacerii „supra-compensaţia”;

Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori: gradul de antrenament şi starea fotbalistului; nivelul vârstei: jucătorii tineri (20-28 de ani) se refac uşor; vechimea în fotbal cu întregul său evantai de modificări funcţionale; complexul de factori extra - sportivi (alimentaţia, regimul de viaţă, excitanţi naturali ai mediului extern).

De obicei, antrenorii îşi apreciază lucrul în funcţie de cât de bine îşi antrenează jucătorii, în timp ce multe dintre elementele antrenamentului sunt, deseori, bine făcute, cei mai mulţi antrenori neglijează să acorde atenţia cuvenită metodelor şi tehnicilor de refacere, deşi folosirea tehnicilor de refacere este la fel de importantă ca antrenamentul.

Cu cât jucătorii se refac mai repede după antrenamente sau jocuri, cu atât se poate lucra mai mult, iar nivelurile crescute se antrenamente se traduc printr-un joc mai eficace. De aceea, toţi cei implicaţi în antrenamente ar trebui să-şi schimbe mentalitatea referitoare la importanţa odihnii şi a refacerii.

Se pot folosi multe metode şi tehnici de refacere în urma oboselii antrenamentului şi a jocurilor. Cu cât se înţeleg şi se folosesc mai bine aceste tehnici, cu atât se controlează mai bine oboseala şi astfel, se previne efectul nedorit al antrenamentului excesiv.

Multor jucători li se impune un program foarte încărcat de jocuri, de călătorii şi de antrenamente. De aceea, ar trebui să folosim metodele de a depăşi ceea ce micşorează eficienţa jucătorilor. Pentru a mări beneficiile antrenamentului şi eficienţa jucătorilor în timpul jocurilor, ar trebui să avem tot timpul în minte lanţul evenimentelor dinainte de joc şi după joc.

Astfel, va trebui: să ne antrenăm cât de des posibil; să ne relaxăm înainte de fiecare joc pentru a elimina oboseala fizică şi mentală; să jucăm şi să folosim tehnicile de refacere pentru a îndepărta oboseala acumulată în timpul jocului.

Folosirea tehnicilor adecvate de refacere accelerează viteza de refacere şi revenire, şi scade nivelul oboselii şi al frecvenţei accidentărilor. Trebuie să reţinem că, atunci când jucătorii sunt obosiţi, coordonarea lor slăbeşte şi nivelul de concentrare este mai mic şi de scurtă durată, ajungându-se la mişcări necontrolate şi ineficiente, în consecinţă, şansele accidentărilor putând creşte.

Tehnici de refacere

Procesul de refacere este multidimensional, depinzând de următorii factori:

- s-a arătat că vârsta jucătorului afectează viteza de refacere. Jucătorii mai în vârstă (> 25 de ani) necesită, în general, perioade mai lungi de refacere după antrenamente, decât coechipierii mai tineri. Similar, jucătorii care sunt mai mici de 18 ani vor necesita perioade mai lungi de odihnă între perioadele de efort excesiv şi după o serie de jocuri;

- jucătorii foarte experimentaţi se vor reface mai repede, deoarece ei au o adaptare fiziologică la efort mult mai rapidă şi o eficienţă mai mare a mişcărilor;

- sexul poate afecta viteza de refacere. Jucătoarele au tendinţa de a avea o viteză mai mică de refacere. Acest lucru se datorează, în principal, diferenţelor endocrinologice, mai ales datorită cantităţii mai scăzute de testosteron, hormonii masculini, care se află în organismul femeilor. (Noackes, 1991; Rowland, 1990; Vanderşi, 1990).

Pentru ca refacerea fiziologică şi psihologică de vârf să aibă loc în organismul uman, trebuie să se folosească tehnicile de refacere la anumite intervale de timp, înainte, în timpul şi după antrenamente sau jocuri. Ignorarea necesităţii unei regenerări corespunzătoare poate avea influenţe negative asupra antrenamentelor jucătorilor şi asupra capacităţii lor de joc.

Trebuie evitată folosirea necorespunzătoare a substanţelor, cum ar fi nicotina, cofeina (cafea, ceai, ciocolată şi băuturi hidrocarbonate care conţin cafeină) după ora 7 p.m., alcoolul şi abuzul de somnifere, etc.

Metode de refacere

Înaintea folosirii diferitelor tehnici de refacere, antrenorul ar trebui să lucreze în strânsă cooperare cu doctorii şi personalul medical aferent (fizioterapeuţi şi maseuri). Astfel, se poate ajunge la maximum de eficacitate a regenerării jucătorilor prin aplicarea unor anumite tehnici, dar şi prin evitarea unor concepţii greşite.

Formele refacerii variază după posibilităţile echipei, după conţinutul şi metodele folosite. Dintre acestea desprindem următoarele:

a) refacerea prin repaus se referă la un număr de ore în care jucătorul nu efectuează nici un fel de activitate fizică;

b) refacerea prin odihnă se referă la perioada de după repaosul imediat efortului;

c) refacerea prin somn pune organismul în repaus cvasitotal şi determină – pe lângă refacerea fizică şi refacerea sistemului nervos – deconectarea acestuia de mediul extern;

d) refacerea dirijată se referă la formele organizate, colective;

e) refacerea prin alimentaţie este un mijloc important de refacere. Între consumul de energie şi consumul caloric alimentar trebuie să existe un echilibru permanent;

f) refacerea medicamentoasă se referă la substanţele de susţinere a efortului, a unor substanţe energetice sau protectoare;

g) mijloace fixe de refacere sunt factorii balneo-hidroterapeutici sau naturali care stimulează sau uşurează procesele de refacere;

h) regimul de viaţă al fotbalistului prezintă un deosebit interes în refacere.

Mijloace naturale de refacere

- Activitate aerobă – după microcicluri de antrenamente dure sau jocuri dificile şi/sau turnee, se pot face 1-2 şedinţe uşoare de efort aerob. Astfel, jucătorii vor fi ajutaţi să elimine mai repede substanţele nocive din organism. Aceste şedinţe vor reumple depozitul de energie mai repede decât o odihnă totală (pasivă);

- Terapie prin întindere (streching) – întinderea trebuie folosită nu numai la antrenamentul de forţă, ci şi imediat după jocuri. Un muşchi întins este mai flexibil decât un muşchi încordat şi face ca îndepărtarea substanţelor nocive să fie mai rapidă. Întinderile uşoare, continue, alternate cu masaje, ajută muşchii să-şi revină mai repede din accidentările minore. Este la fel de important, ca antrenorul să ştie că elasticitatea crescută a muşchilor duce la creşterea rezistenţei muşchilor la accidente (vânătăi şi întinderi musculare). Întinderea activă timp de 15-20 de minute înainte de joc, îi va pregăti pe jucători să fie apţi pentru începerea jocului. Astfel, întinderea este importantă mai ales pentru tendoanele care sunt foarte solicitate în timpul acţiunilor energice, tipice fotbalului. Un tendon puternic şi flexibil va rezista întotdeauna mai ales la efortul la tracţiune şi la rupere.

- Odihna totală – sau pasivă este mijlocul principal de restabilire a capacităţii de lucru a jucătorilor. Un jucător care are dorinţa de a avea succes într-un joc de fotbal trebuie să se odihnească 9-10 ore, mai ales noaptea. De asemenea, trebuie să nu adoarmă mai târziu de 10.30 p.m.

Se pot folosi mai multe metode pentru a avea un somn relaxant. Tehnicile de relaxare, un masaj sau o baie caldă înainte de culcare, toate ajută. Este necesar ca dormitorul să fie întunecat, fără zgomot şi cu aer oxigenat (aer proaspăt).

Trebuiesc folosite apărătoarelor de ochi când se doarme, pentru a împiedica pătrunderea luminii în ochi. Este bine ca jucătorul să se trezească la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă.

Somnul bun din timpul nopţii poate fi afectat de:

- tulburări fizice – nelinişte, insomnie, artrită, o durere cronică, astm şi exerciţii efectuate cu 3 ore înainte de ora de culcare;

- dificultăţi fiziologice – coşmaruri, depresie, stres, tulburări de anxietate, discuţii impresionante sau certuri înainte de culcare, stres permanent;

- mediu necorespunzător somnului – zgomot, temperatura came-rei prea ridicată sau prea scăzută, pat prea tare sau prea moale, pături prea uşoare sau prea grele, sforăitul sau agitaţia în pat a colegului, etc.

- obiceiuri inadecvate pentru somn – prea mult timp petrecut în pat citind sau privind la TV în timpul zilei (mai lung de 1 oră 4 p.m.), program neregulat, neeliminarea substanţelor nocive din organism înainte de culcare;

- pe parcursul antrenamentelor, ca antrenor, trebuie să evitaţi să vă exprimaţi emoţiile sau sentimentele negative, cum ar fi frica de joc, nehotărârea şi lipsa de voinţă, deoarece acestea se adaugă la stresul jucătorilor.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru jucători, pentru că ei se pot afecta reciproc. Dacă un jucător are asemenea emoţii stresante, se va declanşa secreţia de hormoni care răspund la stres. Aceştia la rândul lor provoacă o varietate de probleme fiziologice care pot inhiba creşterea şi refacerea ţesutului, pot mări tensiunea musculară, pot micşora răspunsul la inflamaţii şi pot afecta coordonarea neuromusculară în timp.

Luând în considerare toate acestea, antrenorul trebuie să se asigure că jucătorii nu se epuizează fizic sau psihic în timpul demonstraţiilor sau a meciurilor din prima ligă.

- existenţa şi folosirea vitaminelor şi a mineralelor, precum şi a stimulenţilor principali pot avea impact asupra procesului de refacere.

Când jucătorii au competiţii în diferite ţări sau la diferenţe de fus orar mai mari de 3 ore, acest lucru afectează ritmul circadian al organismului. Unele dintre simptome includ starea de inconfort (letargie, oboseală), pierderea apetitului, oboseală în timpul zilei, tulburări digestive şi de somn.

Când echipa călătoreşte la distanţe mari, se recomandă următoarele:

* pentru distanţe mici cu puţine diferenţe de fus orar:

- dacă este posibil, trebuie stabilite ciclurile de somn şi de activitate în conformitate cu ora de la destinaţie;

- dacă este posibil, trebuie făcute antrenamente şi/sau jocuri dimineaţa după zborurile către vest şi seara după zborurile către este;

- trebuie să călătoriţi într-o direcţie când aveţi competiţii în oraşe diferite în călătoriile pe distanţe mai mari;

- serviţi mesele la ore regulate după sosirea la noua destinaţie;

- serviţi mese uşoare înainte de zbor. Luaţi un mic dejun bogat în proteine şi o cină săracă în proteine, dar bogată în carbohidraţi, urmând un avans al fusului orar;

- evitaţi toate băuturile alcoolice înainte, în timpul şi după zbor;

- după zbor participaţi la o activitate socială şi fizică uşoară (vreo 2 ore);

- la altitudine mare, se formează gaze intestinale, aşa că este recomandat să evitaţi alimente care produc gaze (ex. fasole şi băuturi carbogazoase).

* pentru distanţe mari cu mai multe diferenţe de fus orar:

- să ajungeţi la destinaţie cu cel puţin o zi înainte pentru fiecare fus orar traversat;

- pentru zborurile care traversează 10 fuse orare, trebuie să se aleagă întotdeauna zborurile spre vest;

- în astfel de cazuri, trebuie să sosiţi la locul competiţiei cu 1-2 săptămâni înainte de primul meci. Pentru o adaptare optimă, primele 4-7 zile de antrenament trebuie să fie de mică intensitate, cu efort aerob în cadru natural;

- încercaţi să sincronizaţi parţial ciclurile de somn şi de perioade de activitate, precum şi cele de servit masa cu timpul de la respectiva destinaţie;

- permiteţi o activitate socială şi fizică uşoară (vreo 2 ore) după zbor;

- după sosire, menţineţi orele de somn regulate (somnul de ancorare) şi orele de masă conform programului de destinaţie;

- transformaţi mesele uşoare şi grele (ca să fie mai curând uşoare) trei zile înainte de zbor. Serviţi micul dejun cu un conţinut bogat în proteine şi o cină cu un conţinut scăzut de proteine, dar cu mulţi carbohidraţi, în conformitate cu creşterea numărului de fuse orare;

- evitaţi toate băuturile alcoolice înainte, în timpul şi după zbor;

- evitaţi orice mâncăruri care produc gaze (ex. fasole şi băuturi carbogazoase);

- folosirea programată a medicamentelor prescrise (ex. melato-nină) care se presupune că micşorează simptomele tulburărilor de ritm biologic cauzate de schimbarea fusului orar.

Pentru a se produce o refacere fiziologică şi psihologică optimă a organismului uman, trebuie să se aplice tehnicile de refacere la anumite ore înainte, în timpul, după antrenamente sau jocuri. Dacă se ignoră necesitatea unei refaceri adecvate, pot apărea influenţe negative asupra jucătorilor la antrenamente şi asupra capacităţii lor de joc. Folosirea în exces a unor substanţe cum ar fi: nicotina, cofeina (cafea, ceai, ciocolată şi băuturi carbogazoase care conţin cafeină), trebuie evitate după ora 7 p.m. De asemenea, trebuie evitat alcoolul care inhibă producerea de melatonină, şi totodată nu trebuie folosite în exces somniferele.

Mijloace de refacere fizioterapeutice

Masaj – masarea sistematică a muşchilor având ca scop relaxarea şi îndepărtarea substanţelor toxice adunate în timpul antrenamentului. Se pot folosi 15-20 de minute înainte de antrenament, 10 minute după duşul de antrenament şi puţin mai mult după o baie fierbinte sau saună. Fie că este făcut de un masor profesionist, fie că este auto-masaj (trebuie să se înveţe procedurile), masajul având un efect considerat ca foarte pozitiv asupra jucătorilor prin reducerea oboselii, furiei, stării depresive şi de anxietate. Prin tehnicile specifice, masajul creşte circulaţia sanguină, aducând mai mult oxigen şi substanţe nutritive celulelor muşchilor, îndepărtând inflamaţiile excesive şi înlăturând oboseala musculară.

Terapia la cald – modalităţile de folosire a căldurii apar sub forme diferite, cum ar fi: sauna, băile fierbinţi şi de aburi, precum şi împachetări umede la cald. Baia de aburi şi sauna au efect atât asupra corpului, cât şi a minţii.

Duşurile fierbinţi (36-42 grade Celcius) timp de 8-10 minute relaxează musculatura şi îmbunătăţeşte circulaţia sanguină.

Adâncimea de pătrundere a căldurii, în timpul saunei, este de aproximativ 4 cm. şi se stimulează transpiraţia care înlătură toxinele din organism şi îmbunătăţeşte somnul.

Dacă toxinele nu ar fi eliminate, atunci se prelungeşte starea de oboseală, afectându-se stimularea sistemului nervos central.

Terapia prin căldură nu trebuie să se aplice imediat după antrenament când sunt traume sau când un jucător are febră.

Terapia la rece – Aplicarea de materiale reci, cum ar fi masajul cu gheaţă folosind împachetări, buiotă cu gheaţă spartă aşezată în jurul unui organ rănit sau jetul de apă rece, toate au un efect analgezic (senzaţia de durere scade).

Cele mai bune rezultate se obţin prin folosirea terapiei la rece imediat după antrenament, prin aplicarea ei timp de 15-20 de minute.

Nu se foloseşte terapia la rece când jucătorii au alergii la rece, dureri articulare, greaţă şi stări reumatice.

Băi-reci calde – prin alternarea terapiei la rece cu cea la cald. Jucătorii beneficiază de acţiunea de „pompare” a muşchilor (vasodilataţie şi vasoconstricţie) care face ca sângele să circule prin corp mai repede, furnizând substanţe hrănitoare şi oxigen celulelor musculare.

Băile reci-calde alternează duşul rece timp de 1 minut, cu cel fierbinte timp de 5 minute, începând şi sfârşind cu rece, pornind de la extremităţi şi apoi trupul.

Sunt adecvate pentru rănirile superficiale, pentru relaxarea muşchilor şi îndepărtarea toxinelor din corp.

La fel ca celelalte modalităţi, băile reci-calde pot fi folosite la 1-2 ore după antrenament sau după un joc, acasă sau la o cameră de hotel.

Presopunctura – este un masaj energetic care se bazează pe mobilizarea energiei vitale ce există şi circulă în organismul uman.

Laseroterapia – reprezintă una din cele mai moderne metode utilizate în medicina clasică şi în cea sportivă. Laserul produce o serie de efecte ca: anti-inflamator, antiedemos, vasodilataţie locală.

Aeroionizarea negativă – se bazează pe efectele pozitive produse de particulele încărcate cu electricitate negativă (aeroionii) asupra organismului după efort.

Sauna, masajul cu jet rece, sauna uscată şi duşul tradiţional sunt accesibile multor jucători.

Prin folosirea lor, jucătorii se vor reface mai repede, vor fi mai energici şi pregătiţi pentru o altă sesiune de antrenament sau alt joc.

Refacerea după exerciţii

Este necesar ca antrenorul şi jucătorii să fie conştienţi de timpul care este necesar pentru refacerea combustibililor care degajă energie, cum ar fi ATP/CP (fosfagenul), glicogen intramuscular şi alte substanţe metabolice la nivel celular, în circumstanţe extenuante (epuizarea glicogenului, deshidratare sau boală), refacerea acestor combustibili şi eliminarea produşilor de catabolism ar putea fi întârziată într-o oarecare măsură, în situaţii de antrenament normal.

Totuşi refacerea combustibililor şi îndepărtarea produselor catabolice secundare necesită o anumită perioadă de timp, în funcţie de sistemul energetic folosit în timpul antrenamentului sau jocului (ex. acid lactic aerob, anaerob sau acid alactic anaerob).

Cunoaşterea în detaliu a perioadei de restabilire a unui combustibil dat, este extrem de importantă pentru a se putea calcula corect intervalul de timp de odihnă între exerciţii, seturi, reprize, etc. În acest sens, tabelul nr. 3.1.2. prezintă timpul de restabilire necesar pentru fiecare sistem energetic.

Tabel

Timpul de restabilire pentru trei sisteme energetice

Proces de refacere

Minim Maxim

Refacerea fosfagenului din muşchi

2 min. 3 – 5 min.

Durata eliminării acidului alactic O2

3 min. 5 min.

Refacerea miglobinei O2

1 min. 2 min.

Durata eliminării acidului alactic O2

30 min. 1 oră

Refacerea glicogenului din muşchi

a) după o activitate cu intermitenţe

b) după o activitate prelungită, permanentă

2 ore pentru a restabili 40 %

5 ore pentru a restabili 55 %

25 ore pentru a restabili 100 %

10 ore pentru a restabili 60 %

48 ore pentru a restabili 100 %

Îndepărtarea acidului lactic din muşchi şi din sânge

10 min. pentru a îndepărta 25 %

25-30 min. pentru a îndepărta 50 %

1 oră până la 1,15 min. pentru a îndepărta 95 %

Refacerea fosfagenului (ATP/CP)

Refacerea depozitelor de fosfagen necesită energia care derivă din sistemul de oxigen prin metabolismul carbohidraţilor şi al grăsimilor. Refacerea fosfagenului este foarte rapidă, 50-70 % se restabileşte în primele 20-30 de secunde şi restul în 3 minute.

Deşi refacerea fosfagenului necesită foarte puţin timp, refacerea CP necesită până la 10 minute pentru o refacere totală, în general, durează 2 minute pentru o refacere de 85 %, 4 minute pentru 90 % şi 8 minute pentru 97 %.

Pe de altă parte, energia necesară pentru consumul caloric de 24 de ore pentru un jucător, în mediem este de 4500-5000 kcal, iar pentru un joc de 90 de minute este de 1300-1500 kcal.

Astfel, apare un consum direct proporţional cu tipul constituţional al jucătorilor, care poate fi: tipul de sistem nervos; tipul constituţional fizic; tipul constituţional fotbalistic (determinat de valoarea tehnico-tactică).

Toate aceste caracteristici au o influenţă directă în contracţia musculară specifică jocului de fotbal, depinzând de următorii factori importanţi: metabolismul bazal (24 de ore); metabolismul minim (de construcţie); energia obţinută din orice fel de activitate musculară care a avut loc, sursa imediată a energiei în muşchi fiind adenozin trifosfat (ATP).

ATP reprezintă energia depozitată în mici cantităţi în muşchi în timp de numai câteva secunde. Deci, pentru jucătorul de fotbal, organismul său produce ATP cu mare viteză pentru a putea iniţia contracţiile muşchilor.

Obiectivul antrenamentului este în consecinţă, sporirea şi dezvoltarea capacităţii organismului de a produce şi reproduce ATP.

În general, sunt cunoscute trei sisteme care produc ATP: sistemul anaerobic alactic; sistemul anaerobic lactic; sistemul aerobic.

În sistemul anaerobic alactic:

- durata activităţii este până la 10 secunde;

- forţa capacităţii de a depozita ATP este mare;

- capacitatea de a depozita ATP este mică;

- recuperarea (până la nivelul ATP dinaintea execiţiului): în primele 30 de secunde – aproximativ 50-70%; în primele 3-5 minute, recuperarea este completă (100%).

În sistemul anaerobic lactic:

- durata activităţii este până de la 60 la 120 de secunde;

- capacitatea de a depozita ATP este mai mare ca în sistemul alactic;

- recuperarea:

- în 10 minute pentru a produce 25 % acid lactic;

- în 20 de minute pentru a produce 50 % acid lactic;

- în 50-70 de minute pentru a produce 80 % acid lactic.

În sistemul aerobic:

- durata activităţii este mare;

- forţa capacităţii de a depozita ATP este scăzută comparativ cu celelalte sisteme;

- capacitatea de depozitare ATP este foarte mare;

- recuperarea se face de la 16 la 20 de ore.

Deosebit de importante sunt opiniile profesorului Liesen din Germania, care recomandă următoarele programe pentru dezvoltarea rezistenţei aerobice şi a vitezei:

- plimbare uşoară cu exerciţii de streatching între 5 şi 8 minute;

- jogging aproximativ 10 minute;

- exerciţii de gimnastică şi exerciţii de streatching uşoare;

- plimbare relaxată cu 3-5 accelerări de viteză pe distanţa de 20-40 de m. După fiecare accelerare, se face jogging uşor, 100 m;

- cinci sprinturi pe 10-20 m sau zece sprinturi pe 5-10 m, cu maximum de intensitate. După fiecare sprint se face jogging 70 m.

- alergare relaxantă 3-5 minute;

- cinci serii alergări printre jaloane. Fiecare serie cuprinde zece alergări cu viteză maximă, jogging uşor de 100 m după fiecare serie;

- jogging aerobic cu respiraţie adâncă circa 10 minute;

- jogging uşor în ultimele 5 minute.

Tabel

Contribuţia proporţională a energiei fiecărui sistem,

în diferite activităţi fizice

Activitatea Durata Sursa

energetică

- simpla mişcare

- sprint scurt

- sprint susţinut

- sprint pe durată medie

- maraton

- jocuri de echipă

- 1 secundă

- 10 secunde

- 10 – 60 secunde

- 1 – 6 minute

- 2 ore

- 1 oră

- alactic

- alactic

- alactic/lactic

- lactic/aerobic

- aerobic

- alactic/lactic/aerobic

Tabel

Comparaţia între cele trei sisteme energetice

Anaerobic Alactic

Anaerobic Lactic

Aerobic

Folosirea oxigenului

Nu Nu Da

Combustibili principali

ATP şi CP Glucoză şi

Glicogen

Glicogen şi

Grăsimi

Produse vaste

ADP şi PI Acid lactic CO2 şi H2O

Forţa Foarte mare Mare Mică

Capacitatea Foarte joasă Mică Foarte mare

Tipul şi durata activităţii

Exploziv şi de

mare intensitate

< 10 secunde

Intensitate mare

între 10-120

secunde

Mică spre

moderată;

Intensitate de la câteva minute la mai multe ore.

Recuperare Depozitarea ATP la nivelul pre-

exerciţiului

- 50 % în 30

Dezvoltarea acidităţii la nivelul

pre-exerciţiului

- pauză activă

Depozitarea nivelului glicogenului:

- 50 % în primele 4 ore;

de sec

- 100 % în 3-5 min.

5 min

- pauză pasivă cu durată mare.

- 100 % în 8-10 ore

Refacerea depozitelor intramusculare de glicogen

Mai mulţi factori afectează viteza de refacere a glicogenului în muşchi în urma exerciţiilor (manipularea substanţelor nutritive din dieta alimentară, în special a carbohidraţilor).

Alţi factori includ intensitatea şi durata unei şedinţe de antrenament sau exerciţii (exerciţiile de scurtă durată faţă de exerciţiile de lungă durată).

În orice caz, înainte de planificarea unor opţiuni de antrenament, antrenorul trebuie să ia în considerare următoarele:

- o oarecare parte de glicogen intramuscular se reface în timp de 2 ore după încetarea exerciţiilor, în absenţa oricăror carbohidraţi. Totuşi refacerea nu este totală. O parte din refacerea glicogenului poate avea loc chiar în timp de 30 de minute;

- o dietă bogată în carbohidraţi se recomandă pentru refacerea completă a glicogenului în muşchi;

- în primele 5 ore după încetarea exerciţiilor s-a dovedit că glicogenul în muşchi se reface cel mai rapid;

- depozitele intramusculare de glicogen se refac complet în timp de 24-48 de ore, prin consumarea unei diete alimentare normale.

Mai mulţi factori influenţează diferenţele de refacere a glicogenului din muşchi.

Cantitatea de glicogen consumată în timpul exerciţiilor (intermitente faţă de cele permanente) guvernează unele dintre cerinţele de completare a glicogenului (cu cât este mai mare timpul de exerciţii, cu atât mai mult carbohidraţii se metabolizează).

Îndepărtarea acidului lactic (AL) din muşchi

Îndepărtarea acidului lactic necesită două etape. Mai întâi se îndepărtează AL din muşchi şi apoi se îndepărtează AL din sânge.

Aceşti factori vor fi influenţaţi de felul activităţii care se face în perioada de odihnă, dacă un jucător menţine o activitate uşoară între exerciţii sau efectuează 10-15 minute de exerciţii aerobe, puţin patinaj sau o alergare uşoară după antrenament, ceea ce face ca îndepărtarea AL să fie de două ori mai rapidă decât în cazul jucătorilor care au o odihnă total inactivă (pasivă).

Luând în considerare jocurile de fotbal din ligă care sunt extrem de epuizante, tipice pentru sporturile de echipă, ar trebui să se folosească orice metodă disponibilă pentru refacerea rapidă.

Cu cât un jucător se reface mai rapid, cu atât mai multă energie va avea jocul următor.

Metabolismul energetic muscular

Orice activitate a unui ţesut este consumarea unei anumite cantităţi de O2

care asigură desfăşurarea proceselor metabolice vitale.

Cantitatea de oxigen consumată este în raport direct proporţională cu intensitatea efortului pe care îl produce muşchiul: în repaus, 1 kg de muşchi

consumă pe minut 3 ml O2; în efort mediu, 1 kg de muşchi consumă pe minut 30ml. O2; în efort normal, 1 kg de muşchi consumă pe minut 80–100 ml. O2;

Pentru a putea asigura cantitatea crescută de O2, aparatul respirator reacţionează prin creşterea volumului respirator pe minut, atingând valori de 80-100 l/minut. Acest lucru se realizează prin eforturile ce se desfăşoară într-un anumit ritm, permiţând proceselor metabolice să folosească oxigenul adus de sânge. În mişcările de scurtă, dar de mare intensitate, muşchiul nu mai realizează energia cu ajutorul proceselor aerobe, ci prin procese anaerobe. În acest caz, se produce „datoria de oxigen” ce urmează a fi „plătită” după terminarea respectivului exerciţiu.

După cum ştim, obţinerea energiei de contracţie se realizează prin transformarea metabolică a principalelor surse energetice din muşchi: glicogenul, fosfocreatina şi ATP, cu ajutorul oxigenului. În condiţiile unui exerciţiu moderat, posibilitatea utilizării oxigenului face ca glicoza aerobă (fosforilarea oxidativă a glucozei) să producă 38 de molecule ATP din fiecare moleculă de glicogen. În condiţiile unui efort foarte intens şi scurt, cantitatea necesară de oxigen nu mai poate fi asigurată şi glicoza anaerobă produce doar patru molecule de ATP pentru fiecare gram de glucoză. De aceea, lucrul anaerobic se efectuează cu un consum foarte mare de energie, se produc cantităţi mari de produşi intermediari toxici care fac ca fenomenul de oboseală să apară repede.

Astfel, în timp ce în efort aerob, în primele 30 de secunde, recuperarea este de 50%, în efortul anaerob, după 15 minute de la terminare, se atinge recuperarea a 50 %.

Efortul anaerob se realizează datorită posibilităţilor pe care le are metabolismul muscular de a produce energie, chiar în lipsa sau prezenţa foarte redusă a oxigenului. În cursul acestei activităţi, de tip anaerob, energia potenţială este „împrumutată” prin transformarea unor substanţe în diverşi derivaţi. Aceştia urmează să fie retransformaţi după terminarea efortului când, datorită scăderii consumului de oxigen, se va realiza un procent disponibil de O2. În acest fel se creează aşa-numita „datorie de oxigen”, a cărei valoare este direct proporţională cu intensitatea efortului depus.

Posibilităţile de aprovizionare cu oxigen pot situa metabolismul muscular, şi deci organismul fotbalistului, în următoarele raporturi:

- Eforturile mici, medii şi mari (submaximale), în care funcţia cardio-respiratorie poate asigura întreaga cantitate de oxigen necesară, situează activitatea musculară în cadrul unui metabolism aerob. Această concordanţă între cerinţele biomecanice şi efectele cardio-respiratorii este definită drept „stare fermă”. În realizarea ei, de primă importanţă sunt modificările adoptate atât de funcţia cardio-respiratorie, cât şi de componenţii complexului substrat-enzimă de la nivelul muşchilor, produse în urma antrenamentului îndelungat. Aceste stări se caracterizează printr-o mare capacitate funcţională cardio-respiratorie şi printr-o mare eficienţă într-un regim economic de lucru la nivelul complexului substrat-enzime din muşchi.

- Eforturile supramaximale, care depăşesc capacitatea funcţiei cardio-respiratorii de a asigura cantitatea de oxigen necesară, situează activitatea musculară într-un regim anaerob. Aceasta reuşeşte pentru un anumit timp să furnizeze energia necesară cu o mare producere de produşi secundari (lactaţi, piruvaţi), creându-se astfel „datoria de oxigen”. Plata acestei datorii se face în primele minute după încetarea efortului şi este direct proporţională în timp cu intensitatea efortului depus.

Analiza dinamicii consumului de oxigen, dar mai ales corelarea sa cu caracteristicile efortului depus, prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea capacităţii funcţionale, deci a gradului de antrenament al fotbalistului respectiv.

Dacă pentru un efort mediu se va înregistra un consum mic de oxigen, cu o creştere relativ mică a indicilor cardio-respiratori, vom putea concluziona, că din punct de vedere fizic organismul jucătorului respectiv este bine antrenat, putând suporta în bune condiţii efortul făcut.

Dacă însă pentru acelaşi efort mediu un jucător prezintă o creştere foarte mare a indicilor cardio-respiratori, cu producerea unei mari datorii de oxigen, acel jucător nu are organismul adaptat pentru a suporta în condiţii de „stare fermă” efortul. Aceasta se poate datora, de obicei, lipsei unui antrenament

corespunzător, dar uneori, în cazuri mai rare, şi existenţei unui grad de oboseală care realizează în general acelaşi aspect.

Se impune deci, precizarea limitelor de încadrare a dificultăţii efortului şi a corespondentelor cardio-respiratorii ale acestora.

Mijloace permanente de refacere

Un antrenament eficace necesită folosirea mijloacelor de refacere constante, permanente. Aceste mijloace vor facilita o refacere rapidă după antrenament şi va menţine, de asemenea, o stare continuă de înaltă capacitate fizică şi psihologică pentru realizarea obiectivelor antrenamentului.

Pe scurt, mijloacele permanente de refacere trebuie să includă: o alternare raţională a muncii cu etapele de refacere; o încercare de eliminare a tuturor factorilor de stres social; o atmosferă sănătoasă de calm, încredere şi optimism a jucătorilor din echipă; o dietă raţională în conformitate cu etapele de antrenament; odihnă activă şi implicarea în activităţi sociale plăcute şi relaxante; monitorizarea permanentă a sănătăţii fiecărui jucător.

Oboseala şi antrenarea excesivă

De fiecare dată când expunem jucătorii la antrenamente grele, corpurile lor încearcă să se regleze pentru a-şi reface echilibrul. În condiţii normale, nu este nevoie de mai mult de 24 de ore pentru o refacere completă şi o completare a combustibililor energetici. Totuşi, când jucătorii sunt într-o stare de solicitare fizică, cum ar fi antrenament constant de mare intensitate şi un programe de jocuri grele, se poate ajunge la depăşirea capacităţii lor de reglare şi refacere a stării de echilibru.

Nereuşita refacerii şi regenerării are ca rezultate oboseala. Dacă se menţine o oboseală mare un timp îndelungat, se ajunge la un antrenament excesiv. Pentru a evita acest lucru, jucătorii şi antrenorii trebuie să cunoască simptomele oboselii la diferitele tipuri de intensităţi ale antrenamentului, pe care le putem observa în tabelul 3.1.5.

Pentru ca antrenorul şi jucătorii să înţeleagă ce înseamnă termenul de antrenament excesiv, trebuie să se definească câţiva termeni:

- oboseala acută/suprasolicitarea musculară este rezultatul unui singur microciclu de antrenament. Această formă de oboseală este în general foarte scurtă şi durează 1-2 zile sau chiar mai puţin. De obicei, este însoţită de unele dureri musculare, de tulburări de somn şi de o predispoziţie la alergii;

- intensitatea antrenamentului până la limita superioară /suprasolicitarea musculară este indusă de mai multe microcicluri de intensitate mare. Această formă de oboseală ar putea dura mai mult de 2 zile. Unele simptome includ împotrivirea de a munci, somn neliniştit, lipsa poftei de mâncare, folosirea iraţională a energiei, tulburări medii de emotivitate;

- suprasolicitarea este indusă de mai multe microcicluri de antrenamente deosebit de intense şi cu pra puţine perioade de refacere. Această formă de oboseală este, de obicei de scurtă durată, de câteva zile sau până la 2 săptămâni. Pot apărea sau nu unele suprasolicitări musculare

asociate cu această stare. Simptomele asociate cu această stare sunt foarte asemănătoare cu cele de la „stimulenţi suprasolicitanţi”. Suprasolicitarea este, totuşi, puţin mai gravă, cu o creştere a ritmului cardiac, o oboseală prematură, o scădere considerabilă a performanţelor şi o creştere a setei (în special în timpul nopţii);

Tabel

Simptomele oboselii la anumite intensităţi

Antrenament de mică

intensitate

Antrenament de intensitate

optimă

Intensitate până la limita

superioară

Intensitate care este la limită

sau o depăşeşte

uşor

Nivel de

Oboseală

Scăzut Mare Epuizant Epuizant

Culoarea pielii

Uşor îmbujorată Îmbujorată Foarte îmbujorată

Paloare timp de câteva zile

Transpiraţie Uşoară spre

Medie

Transpiraţie mare în partea sup. a corpului

Transpiraţie mare în partea inf. a corpului

Posibilă transpiraţie

Calitatea mişcării tehnice

Mişcări controlate

Pierderea preciziei, inconsecvenţă, unele greşeli

tehnice

Proastă coordonare, nesiguranţă tehnică, multe greşeli tehnice

Inconsecvenţă tehnică, lipsa de putere (timp de

24 ore), lipsa de precizie şi exact

Concentrare Normală, jucătorii reacţionează rapid la

remarcile antrenorului cu

Slabă capacitate de

însuşire a

elementelor tehnice,

Concentrare redusă în timp, nervozitate, inconsecvenţă

Iraţionalitate, incapabil să-şi corecteze abilităţile (24-28 de ore), incapabil să se

maximă atenţie atenţie redusă concentreze la anumite cerinţe

Statutul de antrenament şi sănătate

Îndeplineşte toate cerinţele

antrenamentului

Slăbiciune musculară, lipsa puterii, capacitate scăzută de

muncă

Dureri musculare şi

articulare, dureri de cap şi de stomac, senzaţie de vomă şi proastă dispoziţie

Dificultăţi de somn, dureri musculare, disconfort fizic, mărirea ritmului cardiac, chiar

mai mult de 24 de ore

Dorinţa de antrenament

Nerăbdător să se antreneze

Doreşte perioade de

odihnă şi

refacere mai

lungi, dar încă doreşte antrenamente

Doreşte să

înceteze antrenamentul, nevoia de

odihnă totală

Lipsa dorinţei de antrenament a doua zi,

neglijenţă, atitudine negativă faţă de antrenament

- antrenamentul excesiv este rezultatul unor microcicluri succesive de suprasolicitări cuplate cu o refacere insuficientă. Această formă de oboseală este de durată mai lungă şi ar putea dura timp de săptămâni, până la câteva luni. Sunt modificări organice semnificative care apar în timpul acestei etape de antrenament excesiv, mai ales sub forma unei slăbiciuni musculare pronunţate. Această stare poate sau nu să fie însoţită de suprasolicitare musculară.

Există trei domenii principale care influenţează starea de antrenament excesiv. Deşi fiecare din aceste sisteme este independent de celelalte, ele toate fac parte din construcţia corpului uman şi sunt corelate unul cu altul.

Oboseala neuro-musculară este oboseala sistemului nervos şi rezultă din folosirea antrenamentelor de mare intensitate, fără alternanţe cu exerciţii de tip aerob de mică intensitate. Acest tip de oboseală provoacă o cădere a motivaţiei jucătorilor, o reacţie slăbită de a face exerciţiile, scăderea forţei musculare şi scăderea vitezei de reacţie a fibrelor musculare. Sursele metabolice ale oboselii/suprasolicitarea musculară ar putea avea ca rezultat degradarea musculară, un sentiment de disconfort, dureri musculare şi deteriorarea tendoanelor. Dacă se forţează jucătorii peste această stare de oboseală, ar putea apărea un grad mai mare de răniri.

Abuzul de antrenamente de intensitate mare, întotdeauna are ca rezultat o creştere a nivelurilor de acid lactic în sânge şi în muşchi (oboseala lactică). Acest lucru ar putea dăuna mecanismului de contracţii musculare, având ca rezultat scăderea abilităţii jucătorului de a fi rapid şi puternic. Acumulările de acid lactic reduc, de asemenea, cantitatea de oxigen care trebuie să ajungă la celula muşchiului, afectând abilitatea de joc a jucătorului pe perioade îndelungate de timp.

Oboseala neuro-endocrină apare dacă solicitarea fizică şi/sau mentală este prea mare, depăşind capacitatea jucătorului de a-i face faţă. Această oboseală poate provoca creşterea ritmului cardiac, pierderea poftei de mâncare, tulburări de somn, creşterea predispoziţiei la infecţii, scăderea energiei de reacţie, pierderea în greutate, creşterea iritabililăţii şi scăderea calităţii, a vitezei şi a puterii de joc. O scădere a nivelurilor testosteronului afectează, de asemenea, forţa generală de joc, cât şi capacitatea normală de refacere dintre microciclurile de antrenament şi jocurile care urmează.

Monitorizarea, prevenirea şi tratarea în cazul

antrenamentului excesiv

Cele mai multe din informaţiile disponibile despre oboseală şi antrenament excesiv sunt postfact, adică după ce fotbaliştii au trecut prin efectele negative ale programelor de antrenament foarte solicitante. Puţin se facem totuşi, pentru a se preveni suprasolicitarea şi pentru a evita efectiv deteriorarea performanţelor înainte de jocurile importante. Deseori antrenorul poate remedia aceasta prin planificarea programelor de antrenament astfel încât, munca să fie permanent alternată de refacere. Antrenamentele uşoare de tip aerob ajută jucătorii să se recupereze mai repede din oboseală, să-şi refacă depozitele de energie şi să-şi relaxeze corpul şi mintea, în mod ideal. Un joc sau un microciclu obositor de antrenament intens nu ar trebui să aibă loc înainte ca jucătorii să se fi refăcut din oboseala de la jocul anterior sau de la microciclul precedent de antrenament intensiv. Indivizii se refac şi răspund la antrenament în diferite moduri, chiar atunci când antrenamentul este identic. De aceea, este la latitudinea antrenorului şi jucătorilor să folosească programe personale de antrenament pentru a obţine rezultate şi pentru a-şi da seama de reacţia jucătorilor faţă de antrenament.

Această practică ar trebui să aibă loc pe parcursul antrenamentelor tot anul, oferind un răspuns constant la intensitatea şi volumul pe care antrenorul le planifică în planul anual.

Cauzele suprasolicitării

Mai mulţi factori pot influenţa viteza de refacere şi/sau antrenamentul excesiv. Aceşti factori sunt aproape întotdeauna rezultatul unui dezechilibru dintre solicitare, rezistenţa la solicitare şi refacere.

Dacă jucătorii continuă să se antreneze şi/sau să joace în condiţii de oboseală avansată, ei ar putea să ajungă la suprasolicitare. O planificare adecvată este deci necesară ca un mijloc eficace de a ajunge la concluzii pozitive, în special dacă antrenorul şi jucătorii folosesc unele metode de monitorizare a reacţiilor faţă de antrenament.

Astfel, principalele cauze ale suprasolicitării le putem observa în tabelul :

Tabel

Cauzele suprasolicitării

Greşeli la

Antrenament

Stilul de viaţă al

jucătorului

Mediul social Sănătate

*Omiterea refacerii

*Solicitare mai

mare decât

capacitatea

organismului

*Creşterea bruscă a solicitării la

antrenament după

perioade lungi de

pauză (odihnă,

boală, etc.)

*Volum mare

*Ore de somn

insuficiente

*Program zilnic

neorganizat

*Fumat, băuturi

alcoolice, cafea

*Condiţii de trai

inadecvate (spaţiu)

*Certuri cu pers. mai în vârstă

*Regim

*Responsabilităţi mari familiale

*Frustrare (familie, persoane mai în vârstă)

*Nemulţumire

profesională

*Activităţi

profesionale prea

solicitante

*Activităţi prea

emoţionale

TV, muzică

zgomotoasă, etc.

*Boală, febră mare

*Stări de greaţă

*Dureri de stomac

de

intensitate ridicată

alimentar

inadecvat

*Viaţă prea excitantă şi agitată

3.1.2.16. Simptomele suprasolicitării

Rezultatul suprasolicitării este o scădere a capacităţii de muncă şi a eficacităţii jocului. Insomnia, scăderea poftei de mâncare şi transpiraţia abundentă în timpul nopţii şi al zilei precedente, de obicei, acestea sunt simptomele care exprimă o suprasolicitare. Antrenorul poate identifica simptomele de suprasolicitare observând remarcile zilnice făcute de jucători la antrenamentele zilnice. Pentru o mai bună identificare a oboselii, putem urmări simptomele în tabelul nr. 3.1.7.:

Tabelul nr. 3.1.7.

O descriere a simptomelor oboselii

Psihologic

Motor şi fizic

Funcţional

*Excitabilitate crescută

*Concentrare redusă:

- iraţional;

- foarte sensibil la critici;

- tendinţa de

*Coordonare:

- creşterea tensiunii musculare;

- reapariţia greşelilor corectate;

- inconsecvenţă în efectuarea de mişcări ritmice;

*Insomnie

*Lipsa poftei de

mâncare

*Tulburări de digestie

*Transpiră foarte uşor

*Scăderea

izolare faţă de antrenor şi membrii echipei;

- lipsa de iniţiativă;

- depresie;

- lipsa de încredere;

*Voinţa:

- lipsa puterii;

- frica de joc;

- predispus să renunţe

la un plan sau la dorinţa de a lupta într-o întrecere.

- reducerea capacităţii de

diferenţierea şi corectare a greşelilor tehnice.

*Pregătirea fizică:

- scăderea nivelului de viteză, putere şi rezistenţă;

- viteza redusă de refacere;

- scăderea reacţiei în timp.

*Predispoziţie la accidente şi răniri.

capacităţii vitale

*Viteza de refacere cardiacă mai

îndelungată decât

norma;

*Predispoziţie la infecţii ale pielii şi ţesuturilor.

Mijloace şi metode simple de monitorizare şi prevenire

a suprasolicitării

Jucătorii trebuie să aibă un rol activ în monitorizarea refacerii, cum ar fi un program al antrenamentelor, al meselor, al exerciţiilor de întindere, al saunelor, al băilor reci-calde, al tehnicilor de relaxare (PMR, exerciţii de respiraţie, de vizualizare).

Deşi sunt numeroase variante pe care antrenorul şi jucătorii le pot monitoriza, practica depăşeşte orice metodă care necesită mijloace sofisticate şi laborioase pentru promovarea reacţiilor jucătorilor faţă de antrenamente şi jocuri de Ligă. În timp ce unele metode par a fi foarte simple, interpretarea lor poate fi uneori mai benefică decât să mergi la un laborator. În cele mai multe cazuri, testările de laborator confirmă doar în detalii mai mari ceea ce s-a determinat folosind simplele grafice şi teste de monitorizare. La modul ideal, fiecare jucător ar trebui să completeze graficele de monitorizare zilnic, în timp ce antrenorul poate folosi metode simple de verificare a stării de refacere după antrenamente: observarea formei jucătorilor, exprimată prin nivelul eficacităţii la antrenamente sau nerealizarea obiectivelor antrenamentelor; conştientizarea atitudinii jucătorului. O atitudine conştiincioasă şi optimistă în timpul antrenamentului, relaţii adecvate cu colegii de echipă şi în general, o reacţie pozitivă la complexitatea acţiunilor de la antrenament, indică faptul că solicitarea la antrenament este proporţională cu viteza de refacere pentru respectivul jucător;

Răspunsul la o solicitare poate fi prezentat câteodată în modurile cele mai simple. De exemplu, comunicare directă cu jucătorul. La începutul unei lecţii de antrenament, întrebaţi jucătorul sau jucătoarea: „Cum te simţi astăzi ?” Dacă răspunsul este: „Am picioarele grele şi ţepene” sau „Nu mă simt bine”, acest lucru trebuie să fie o indicaţie suficientă că jucătorul nu s-a adaptat favorabil la antrenamentul din ziua sau zilele precedente sau se simte în urma jocului. Limbajul corpului, cum ar fi: expresia feţei, încovoierea pentru a-şi reveni după un efort, o greşeală nouă sau repetată, privitul în ochii jucătorului (ochii sunt fereastra lumii interioare a unei persoane), pot oferi mijloace eficiente de aflare a răspunsului. Trebuie să fie o chestiune de îngrijorare pentru antrenor, dacă îşi dă seama de problemele emoţionale prin care trec jucătorii, cum ar fi: o ceartă cu cei mai în vârstă, cu prietenul sau prietena ori cu părinţii, stresul provocat de şcoală şi/sau de muncă.

Astfel, antrenorul trebuie să ia măsuri pentru a ajuta jucătorii să-şi rezolve aceste probleme, astfel încât să nu devină factori negativi în performanţa generală sau în bunăstarea jocului: starea de sănătate a jucătorului, monitorizată de doctorul echipei şi conştientizată subiectiv de jucător, indică viteza de refacere.

Un individ epuizat, nerefăcut, poate afecta funcţionarea normală a întregului sistem; observarea indicatorilor stării de refacere, cum ar fi: dorinţa de joc a jucătorului, dorinţa de a-şi depăşi performanţele personale, pofta de mâncare, somnul (somn neodihnitor > 2 zile la rând) şi echilibrul emoţional; notarea variaţiilor în greutate cu +/- 1 kg. (sau > 3 %) într-o perioadă de 24 de ore , demonstrează o viteză normală de refacere. Câştigul sau pierderea în greutate peste această cifră de mai sus, sugerează fie o solicitare prea mică la antrenament (câştig în greutate), fie o solicitare din care jucătorul nu se regenerează corespunzător (pierdere în greutate); măsurarea de dimineaţă a ritmului cardiac în stare de repaus (RC), este un indicator fiziologic important pentru refacere. O diferenţă mai mare de 8 bătăi pe minut între ritmul cardiac în repaus în poziţie culcată şi în poziţie ridicată, reprezintă o viteză scăzută de refacere şi în consecinţă, programul de antrenament trebuie modificat. Intensitatea antrenamentului este mai mult decât un factor care contribuie la suprasolicitare în comparaţie cu durata antrenamentului, de aceea, trebuie scăzută intensitatea antrenamentului (exerciţii prea intense) şi/sau menţinerea aceluiaşi volum ceea ce va micşora efectul de suprasolicitare.

Sistematizarea refacerii şi recuperării efortului

Tabel

ÎN TIMPUL EFORTULUI

IMEDIAT

DUPĂ EFORT

ÎNTRE DOUĂ

EFORTURI

1. Principii

1.1. Parametrii efortului

1.2. Pregătirea adaptată

1.1. Rehidratarea este

refacere

1.1. Efort – odihnă

activă

1.2. Efort –

jocului;

1.3. Condiţii perfecte

pentru efort

1.4. Concentrare-relaxare

tot timpul

1.5. Principiile

antrenamentului modern

1.6. Respectarea

principiilor de joc

1.7. Modelarea pregătirii la

joc

1.2. Alternarea grupelor

antagoniste

1.3. Oxigenarea prin

anduranţă

1.4. Activitate individualizată

1.5. Pregătire specifică –

nespecifică

1.6. Refacerea în terenul

de fotbal

1.7. Refacerea nespecifică

în cabină

odihnă

pasivă

1.3. Nu: alcool-ţigări-

drog

1.4. Nutriţie alternantă

1.5. Control-afară-fotbal

1.6. Ajutorul medicului

1.7. Autoreglajul vieţii.

2. Metode

2.1. Învăţarea

mentală+fizică+tehnică

2.2. Programarea exactă

a anului sportiv

2.3. Alternarea metodelor

de pregătire fizică

2.4. Alternarea metodelor

de pregătire tehnică

2.5. Alternarea metodelor

de pregătire tactică

2.6. Metoda individuală pe

echipă

2.7. Metoda globală +

metoda pe părţi

2.1. Anduranţa – după

antrenament

2.2. Lucrul grupelor

antagoniste

2.3. Lucrul colectiv -

individual

2.4. Refacerea combinată

zilnică

2.5. Antrenamentul mintal

tonic

2.6. Pregătire fizică generală

2.7. Forţarea

2.1. Refacerea 1-2 ore

2.2. Ciclul de refacere

2.3. Individualizarea

2.4. Circuite-intervale

2.5. Ritmul individual

2.6. Viaţa sportivă

2.7. Starea de sănătate

în finalul

jocului

3. Mijloace

3.1. Pentru factorul

teoretic

3.2. Pentru factorul tehnic

3.3. Pentru factorul tactic

3.4. Pentru factorul

strategic

3.5. Pentru factorul psihic

3.1. Alergare progresivă

lungă

3.2. Programul pentru

pregătire fizică gener.

3.3. Reglajul tehnic:

direcţie/forţă

3.4. Programe pentru

momentele fixe

3.5. Programe individualizate

3.6. Program

3.1. Program de odihnă,

distracţie

3.2. Program de odihnă

pasivă

3.3. Programe psihice

3.4. Program alimentar

3.5. Balans; şcoală-

fotbal

3.6. Balans; familie-

fotbal

3.7. Programe auxiliare.

pentru strategie

individuală

3.7. Programe colective de

joc

În concluzie, în realizarea concepţiei de joc şi antrenament este nevoie să respectăm concepţia de viaţă sportivă a procesului strategic de refacere şi recuperare după fiecare efort: de joc şi de antrenament, ca şi cel din viaţa particulară individuală, familială, şcolară, profesională.

Pe de altă parte, refacerea şi recuperarea au principii, metode şi mijloace la fel de importante pentru rezultatul final.

De asemenea, multitudinea aspectelor au fost împărţite metodic în activităţi şi programe: înainte de efort, în timpul efortului şi după efort.

REFACEREA BIOLOGICĂ A COPIILOR 6-10 ANI, DUPĂ EFORT ÎN JOCUL DE FOTBAL

REFACEREA ÎN SPORT

Refacerea este o componentă importantă a antrenamentului sportiv deoarece este o etapă a procesului de adaptare a organismului la efort, iar la 6-10 ani, copilul trebuie educat pentru a avea nivelul de cunoştinţe care să-l ajute pentru pregătire şi joc.

PRINCIPIUL SUPRACOMPENSĂRII:

- STIMUL;- OBOSEALĂ;- REFACERE (parametrii revin la valorile iniţiale aplicării stimulului);- ADAPTARE – SUPRACOMPENSAŢIE (parametrii au valori mai bune ca cele

iniţiale).

ROLUL REFACERII:

- Este esenţială în obţinerea performanţei sportive. Timpul alocat refacerii este esenţial pentru realizarea supracompensării;

- Rol important în prevenirea traumatismelor şi a supra-antrenamentului. Oboseala produsă de o refacere incompletă este înalt corelată cu riscul de traumatisme şi cu supraantrenamentul.

CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN TIMPUL EFORTULUI:

- Microleziuni: * musculo-ligamentare;

* surselor energetice.

- Acumulare de produşi de metabolism (acid lactic, radicali liberi, etc.);

- Pierderi lichidiene;

- Consum de vitamine şi minerale.

ÎN TIMPUL REFACERII SE REALIZEAZĂ ADAPTAREA LA STRESUL EFORTULUI:

- Refacerea rezervelor energetice consumate de efort şi chiar supracompensarea lor;

- Refacerea pierderilor lichidiene; - Repararea leziunilor tisulare şi chiar supracompensare prin dezvoltarea

fibrei musculare; - Înlăturarea produşilor de metabolism.

REFACEREA ASISTATĂ:

- Îmbunătăţeşte şi accelerează refacerea naturală a organismului;

- Foloseşte procedee specifice în diferite domenii (balneo-terapeutice, dietetice, medicamentoase, etc.).

TIPURI DE REFACERE:

- Refacerea pe termen scurt:* refacerea imediată după un antrenament sau o competiţie:

- Refacerea pe termen lung:

* refacerea după o săptămână sau etapă de antrenament

OBIECTIVE ALE REFACERII PE TERMEN SCURT:

- Spălarea metaboliţilor produşi de efort;- Refacerea surselor energetice consumate de efort;- Refacerea pierderilor lichidiene;- Optimizarea sintezei proteice pentru repararea leziunilor musculare.

MIJLOACE DE REFACERE IMEDIATĂ:

- Refacerea activă;- Rehidratare;- Duş cald;- Nutriţia post-efort;- Medicaţie de refacere;- Masaj;- Somn.

REFACEREA ACTIVĂ:

- Constă în exerciţii de intensitate scăzută la sfârşitul şedinţei de antrenament;

- Determină înlăturarea mai rapidă a lactatului produs de efort;

- Intensitatea exerciţiilor este la 30% din cea din antrenament pe o perioadă de 10-15 min.

REHIDRATAREA – de ce este importantă ?

- Pierderea unui procent de numai 2% din fluidele organismului determină scăderea capacităţii aerobe de efort cu 10-15%;

- Deschidratarea este înalt corelată cu apariţia oboselii; - Setea nu est eun indicator fidel al stării de hidratare a organismului.

SOLUŢII DE REHIDRATARE:

- Cantitatea de lichide administrată trebuie să fie egală cu 1,5 litri pentru fiecare kilogram pierdut în antrenament (cel puţin 500 ml);

- Soluţia de rehidratare optimă conţine;- 6% glucoză (suc de fructe îndulcit cu miere).

DUŞUL POST-EFORT:

- Rol: stimularea circulaţiei pentru spălarea produşilor de metabolism, relaxarea musculară;

- duş cald, 370 timp de 15 min (minim);- duşuri alternative cald-rece (2 min cald şi 30 sec. rece cu 1 min de

temperatură medie între, repetate de 4 ori).

NUTRIŢIA POST-EFORT:

- Carbohidraţi: * pentru refacerea glicogenului; - Proteine: * pentru repararea leziunilor tisulare;

- Radicali alcalini: pentru a combate acidoza indusă de efort. Se administrează la o oră după efort (max. 2 ore).

NUTRIŢIA POST-EFORT:

- Primele 15 minute post-efort: suc de fructe îndulcit cu miere (realizează rehidratarea, aportul de carbohidraţi şi radicali alcalini);

- După o oră (maxim două): „masa de refacere” (conţine carbohidraţi şi proteine în proporţie de 4:1).

MEDICAŢIA DE REFACERE:

1. Minerale;2. Vitamine;3. Carbohidraţi;4. Proteine (aminoacizi);5. Diverse:

* nespecifice (Gerovital, Aslavital, Ginseng, Folcisteina – U, Vitamina B 12;

* musculotrope (Antioxidante: Vit. A,C,E, Seleniu);

* neurotrope (Piracetam – Nootropil, Piravitan);

* hepatotrope (Aspartat de Arginina 1 g);

* alcalinizante (Bicardonat de Sodiu 5-10 grame după antrenament).

MASAJUL:

- produce relaxarea musculară;- stimulează circulaţia locală;- stimulează înlăturarea produşilor de metabolism prin creşterea întoarcerii

venoase;- efect anti-stress şi anti-algic prin eliberarea de endorfine;

Durata 15-60 min.

SOMNUL:

- Scade nivelul cortizonului (hormon de stres);

- Creşte nivelul hormonului de creştere (rol în reparaţia tisulară);- Creşte sinteza de glicogen;- Refacere psihologică.

REFACEREA PE TERMEN LUNG:

- La sfârşit de săptămână şi la sfârşit de etapă;- Este mai complexă;- Activităţi sportive complementare (ex: înot) – după o competiţie

importantă;- Cură la altitudine 600-800 m;- Psihoterapie;- Oxigenoterapie;- Sauna;

Refacerea organismului după efort poate fi definită drept acel complex de mijloace naturale şi artificiale, provenite din mediul intern sau extern, dirijat în scopul accelerării proceselor de re-echilibrare a funcţiilor organismului şi chiar a depăşirii vechiului plafon funcţional.

Conform opiniilor lui Bota C:

- Refacerea este o componentă a antrenamentului sportiv, cuprinzând două laturi:

a) componenta de muncă (ergotropă): efortul propriu-zis;

b) componenta de refacere (trofotropă), cu durata de câteva minute (refacerea în timpul efortului de 90 de minute al jocului sau al antrenamentului) ori care durează până la ore şi chiar zile;

- Refacerea parametrilor sferei vegetative, cum sunt: respiraţia şi circulaţia, care se refac în timpul efortului specific fotbalului, în secunde şi minute, astfel:

a) parametrii sferei vegetative: în câteva minute;

b) parametrii metabolici: în câteva ore;

c) parametrii neuroendocrini: în 2-3 zile după efectuarea efor-tului.

- Formele refacerii pentru activitatea fotbalistică sunt:

a) refacere spontană – naturală, realizată prin odihnă pasivă, pe baza transformărilor biochimice şi psiho-fizice, individuale ale jucătorilor;

b) refacere dirijată – cu mijloace externe adăugate, care creează cea mai importantă parte a refacerii „supra-compensaţia”;

Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori: gradul de antrenament şi starea fotbalistului; nivelul vârstei: jucătorii tineri se refac uşor; vechimea în fotbal cu întregul său evantai de modificări funcţionale; complexul de factori extra - sportivi (alimentaţia, regimul de viaţă, excitanţi naturali ai mediului extern).

De obicei, antrenorii îşi apreciază lucrul în funcţie de cât de bine îşi antrenează jucătorii, în timp ce multe dintre elementele antrenamentului sunt, deseori, bine făcute, cei mai mulţi antrenori neglijează să acorde atenţia cuvenită metodelor şi tehnicilor de refacere, deşi folosirea tehnicilor de refacere este la fel de importantă ca antrenamentul.

Cu cât jucătorii se refac mai repede după antrenamente sau jocuri, cu atât se poate lucra mai mult, iar nivelurile crescute se antrenamente se traduc printr-un joc mai eficace. De aceea, toţi cei implicaţi în antrenamente ar trebui să-şi schimbe mentalitatea referitoare la importanţa odihnii şi a refacerii.

Se pot folosi multe metode şi tehnici de refacere în urma oboselii antrenamentului şi a jocurilor. Cu cât se înţeleg şi se folosesc mai bine aceste tehnici, cu atât se controlează mai bine oboseala şi astfel, se previne efectul nedorit al antrenamentului excesiv.

Multor jucători li se impune un program foarte încărcat de jocuri, de călătorii şi de antrenamente. De aceea, ar trebui să folosim metodele de a depăşi ceea ce micşorează eficienţa jucătorilor. Pentru a mări beneficiile antrenamentului şi eficienţa jucătorilor în timpul jocurilor, ar trebui să avem tot timpul în minte lanţul evenimentelor dinainte de joc şi după joc.

Astfel, va trebui: să ne antrenăm cât de des posibil; să ne relaxăm înainte de fiecare joc pentru a elimina oboseala fizică şi mentală; să jucăm şi să folosim tehnicile de refacere pentru a îndepărta oboseala acumulată în timpul jocului.

Folosirea tehnicilor adecvate de refacere accelerează viteza de refacere şi revenire, şi scade nivelul oboselii şi al frecvenţei accidentărilor. Trebuie să reţinem că, atunci când jucătorii sunt obosiţi, coordonarea lor slăbeşte şi nivelul de concentrare este mai mic şi de scurtă durată, ajungându-se la mişcări necontrolate şi ineficiente, în consecinţă, şansele accidentărilor putând creşte.

Metode de refacere

Înaintea folosirii diferitelor tehnici de refacere, antrenorul ar trebui să lucreze în strânsă cooperare cu doctorii şi personalul medical aferent (fizioterapeuţi şi maseuri). Astfel, se poate ajunge la maximum de eficacitate a regenerării jucătorilor prin aplicarea unor anumite tehnici, dar şi prin evitarea unor concepţii greşite.

Formele refacerii variază după posibilităţile echipei, după conţinutul şi metodele folosite. Dintre acestea desprindem următoarele:

a) refacerea prin repaus se referă la un număr de ore în care jucătorul nu efectuează nici un fel de activitate fizică;

b) refacerea prin odihnă se referă la perioada de după repaosul imediat efortului;

c) refacerea prin somn pune organismul în repaus cvasitotal şi determină – pe lângă refacerea fizică şi refacerea sistemului nervos – deconectarea acestuia de mediul extern;

d) refacerea dirijată se referă la formele organizate, colective;

e) refacerea prin alimentaţie este un mijloc important de refacere. Între consumul de energie şi consumul caloric alimentar trebuie să existe un echilibru permanent;

f) refacerea medicamentoasă se referă la substanţele de susţinere a efortului, a unor substanţe energetice sau protectoare;

g) mijloace fixe de refacere sunt factorii balneo-hidroterapeutici sau naturali care stimulează sau uşurează procesele de refacere;

h) regimul de viaţă al fotbalistului prezintă un deosebit interes în refacere.

Mijloace naturale de refacere

- Activitate aerobă – după microcicluri de antrenamente dure sau jocuri dificile şi/sau turnee, se pot face 1-2 şedinţe uşoare de efort aerob. Astfel, jucătorii vor fi ajutaţi să elimine mai repede substanţele nocive din organism. Aceste şedinţe vor reumple depozitul de energie mai repede decât o odihnă totală (pasivă);

- Odihna totală – sau pasivă este mijlocul principal de restabilire a capacităţii de lucru a jucătorilor. Un jucător care are dorinţa de a avea succes într-un joc de fotbal trebuie să se odihnească 9-10 ore, mai ales noaptea. De asemenea, trebuie să nu adoarmă mai târziu de 10.30 p.m.

Se pot folosi mai multe metode pentru a avea un somn relaxant. Tehnicile de relaxare, un masaj sau o baie caldă înainte de culcare, toate ajută. Este necesar ca dormitorul să fie întunecat, fără zgomot şi cu aer oxigenat (aer proaspăt).

Trebuie folosite apărătoarele de ochi când se doarme, pentru a împiedica pătrunderea luminii în ochi. Este bine ca jucătorul să se trezească la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă.

Somnul bun din timpul nopţii poate fi afectat de:

- tulburări fizice – nelinişte, insomnie, artrită, o durere cronică, astm şi exerciţii efectuate cu 3 ore înainte de ora de culcare;

- dificultăţi fiziologice – coşmaruri, depresie, stres, tulburări de anxietate, discuţii impresionante sau certuri înainte de culcare, stres permanent;

- mediu necorespunzător somnului – zgomot, temperatura came-rei prea ridicată sau prea scăzută, pat prea tare sau prea moale, pături prea uşoare sau prea grele, sforăitul sau agitaţia în pat a colegului, etc.

- obiceiuri inadecvate pentru somn – prea mult timp petrecut în pat citind sau privind la TV în timpul zilei (mai lung de 1 oră 4 p.m.), program neregulat, neeliminarea substanţelor nocive din organism înainte de culcare;

- pe parcursul antrenamentelor, ca antrenor, trebuie să evitaţi să vă exprimaţi emoţiile sau sentimentele negative, cum ar fi frica de joc, nehotărârea şi lipsa de voinţă, deoarece acestea se adaugă la stresul jucătorilor.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru jucători, pentru că ei se pot afecta reciproc. Dacă un jucător are asemenea emoţii stresante, se va declanşa secreţia de hormoni care răspund la stres. Aceştia la rândul lor provoacă o varietate de probleme fiziologice care pot inhiba creşterea şi refacerea ţesutului, pot mări tensiunea musculară, pot micşora răspunsul la inflamaţii şi pot afecta coordonarea neuromusculară în timp. Luând în considerare toate acestea, antrenorul trebuie să se asigure că jucătorii nu se epuizează fizic sau psihic în timpul antrenamentelor şi jocurilor.

Existenţa şi folosirea vitaminelor şi a mineralelor, precum şi a stimulenţilor principali pot avea impact asupra procesului de refacere.

Mijloace de refacere fizioterapeutice

Masaj – masarea sistematică a muşchilor având ca scop relaxarea şi îndepărtarea substanţelor toxice adunate în timpul antrenamentului. Se pot folosi

15-20 de minute înainte de antrenament, 10 minute după duşul de antrenament şi puţin mai mult după o baie fierbinte sau saună.

Fie că este făcut de un masor profesionist, fie că este auto-masaj (trebuie să se înveţe procedurile), masajul are un efect foarte pozitiv asupra jucătorilor prin reducerea oboselii, furiei, stării depresive şi de anxietate. Prin tehnicile specifice, masajul creşte circulaţia sanguină, aducând mai mult oxigen şi substanţe nutritive celulelor muşchilor, îndepărtând inflamaţiile excesive şi înlăturând oboseala musculară.

Terapia la cald – modalităţile de folosire a căldurii apar sub forme diferite, cum ar fi: sauna, băile fierbinţi şi de aburi, precum şi împachetări umede la cald. Baia de aburi şi sauna au efect atât asupra corpului, cât şi a minţii.

Duşurile fierbinţi (36-42 grade Celcius) timp de 8-10 minute relaxează musculatura şi îmbunătăţeşte circulaţia sanguină.

Adâncimea de pătrundere a căldurii, în timpul saunei, este de aproximativ 4 cm. şi se stimulează transpiraţia care înlătură toxinele din organism şi îmbunătăţeşte somnul.

Dacă toxinele nu ar fi eliminate, atunci se prelungeşte starea de oboseală, afectându-se stimularea sistemului nervos central.

Terapia prin căldură nu trebuie să se aplice imediat după antrenament când sunt traume sau când un jucător are febră.

Băi-reci calde – prin alternarea terapiei la rece cu cea la cald. Jucătorii beneficiază de acţiunea de „pompare” a muşchilor (vasodilataţie şi vasoconstricţie) care face ca sângele să circule prin corp mai repede, furnizând substanţe hrănitoare şi oxigen celulelor musculare.

Băile reci-calde alternează duşul rece timp de 1 minut, cu cel fierbinte timp de 5 minute, începând şi sfârşind cu rece, pornind de la extremităţi şi apoi trupul.

Sunt adecvate pentru rănirile superficiale, pentru relaxarea muşchilor şi îndepărtarea toxinelor din corp.

La fel ca celelalte modalităţi, băile reci-calde pot fi folosite la 1-2 ore după antrenament sau după un joc, acasă sau la o cameră de hotel.

Presopunctura – este un masaj energetic care se bazează pe mobilizarea energiei vitale ce există şi circulă în organismul uman.

Laseroterapia – reprezintă una din cele mai moderne metode utilizate în medicina clasică şi în cea sportivă. Laserul produce o serie de efecte ca: anti-inflamator, antiedemos, vasodilataţie locală.

Sauna, masajul cu jet rece, sauna uscată şi duşul tradiţional sunt accesibile multor jucători. Prin folosirea lor, jucătorii se vor reface mai repede, vor fi mai energici şi pregătiţi pentru o altă sesiune de antrenament sau alt joc.

METODE DE PREDARE

ORGANIZAREA UNUI ANTRENAMENT SI A UNUI JOC

Şedinţa de analiză a ultimului joc.

Înainte de a intra în subiect, considerăm necesară prezentarea succesiunii acţiunilor pe care antrenorul trebuie să le întreprindă de la un joc la altul.

Luni – prima zi după joc – în cabinetul metodic, apoi pe teren, se face analiza jocului de duminică prin exemplificări corecte.

Luni până vineri – antrenamentele planificate, în care se pregăteşte jocul pentru duminica viitoare, pe lângă obiectivele cu termen lung.

Vineri sau sâmbată – pregătirea teoretică a meciului viitor.

Pentru realizarea unei analize eficiente, antrenorul trebuie să dispună de argumente precise, referitoare la comportarea fiecărui jucător şi a echipei în ansamblu.

Cluburile puternice pot dispune de un metodist, celelalte apelează la antrenorul secund. Acesta, dotat cu creion şi hârtie, va efectua o serie de înregistrări asupra unui jucător anume şi a echipei în ansamblu.

Având la dispoziţie aceste date, plus cele reţinute de el însuşi, notate sistematic în seara zilei de joc, antrenorul principal poate trece la analiza meciului desfăşurat.

În cazul unei victorii sunt binemeritate felicitările de rigoare (ponderate însă), iar în cazul unei înfrângeri, cu tact pedagogic, antrenorul va scoate în evidenţă cauzele principale care au determinat eşecul. Exemplificările pot fi efectuate pe tabla magnetică sau chiar pe teren. În cazul existenţei unei înregistrări, misiunea este uşurată şi mai eficientă, economisind timp.

Analiza va cuprinde aspecte ale evoluţiei echipei în ansamblu, cu referire la: îndeplinirea planului tactic (da, nu), sistemul, etc.; disciplina tactică (respectată sau nu); la nevoie, analiza pe compartimente la antrenament; cauzelor primirii golurilor; aportul şi eficienţa jucătorilor care au contribuit la marcarea golurilor; spiritul de echipă, dăruirea până la epuizare din primul până la ultimul minut de joc (puterea de luptă); varietatea procedeelor de pasare (scurte, lungi) şi a şuturilor la poartă (cu piciorul, cu capul); eficacitatea la fazele fixe de joc şi apărare; colaborarea şi eficienţa liniilor fundaşilor, mijlocaşilor şi a atacanţilor (în atac şi în apărare); starea sanătăţii jucătorilor (accidentaţi, bolnavi, recuperabili).

În continuare, antrenorul va prezenta analiza individuală a jucătorilor pe posturi.

Pregătirea pentru jocul următor

După analiza ultimului joc, antrenorul trece la desfăşurarea antrenamentelor zilnice, încercând să corecteze prin mijloace specifice neajunsurile semnalate, în acest timp pregătind jucătorii şi echipa în ansamblu, corespunzător caracteristicelor adversarului următor.

Eficienţa acestei pregătiri va depinde în mare măsură de studierea adversarului prin: date asupra ultimului joc (pozitive-negative); jucători noi, jucători recuperaţi, jucători eficienţi, accidentări, etc.; sistemul de joc obişnuit; locul în clasament; starea de spirit; vizionarea pe casete a 1–2 jocuri ale adversarului (ultimele), etc.

Dacă este posibil, în mijlocul săptămânii (M-J), se angajează un meci de antrenament cu o echipă al cărei joc (sistem, calităţi) sunt asemănătoare cu ale adversarului de duminică. Cu această ocazie se pot încerca soluţii (variante) tactice diferite, pentru eliminarea neajunsurilor, dar şi eficacitatea celor prevăzute, în lupta cu adversarul. În caz contrar, la antrenamentul de joi se apelează la un joc şcoală cu proprii jucători.

Pregătirea meciului următor începe deci încă de la reluarea antrenamentelor (de luni). Zilnic, antrenorul, având şi informaţii cât mai detaliate asupra adversarului, folosind cele mai indicate şi eficiente mijloace tehnico-tactice, teoretice şi psihice, introduce jucătorii – întreaga echipă în atmosfera jocului următor, în aşa fel încât jucătorii, cunoscând bine tactica preconizată şi încrederea în posibilităţile lor, pot aborda jocul cu o tensiune nervoasă cât mai scăzută. La aprecierea antrenorului, sâmbăta sau duminica, cu câteva ore înaintea jocului (etapa de acasă) se poate organiza o şedinţă a jocului (în sală, cu tabla magnetică), în care să sistematizeze principalele probleme (eventual o informaţie de ultima oră) legate de joc şi să stabilească lotul ce va apărea pe foaia de arbitraj, dar şi formaţia ce va intra în teren. Cele două decizii vor reflecta mereu eficienţa muncii sale şi măiestria pedagogică.

Tendinţa actuală (oglindită şi de abandonarea treptată a unei distincţii terminologice dintre titulari şi rezerve), de a crea un grup omogen de jucători, fără nici o diferenţiere sau subordonare ierarhică şi funcţională, contribuie în vederea efectuării celor mai dificile selecţii de stabilire a lotului de joc. Tot mai multi antrenori consideră că în echipa lor toţi jucătorii sunt titulari şi toţi sunt rezerve, fapt care are o confirmare reală şi o valoare afectivă. În acest fel se poate evita apariţia unor tensiuni în rândul jucătorilor.

LEGILE JOCULUI: CELE 17 LEGI ALE JOCULUI :

Legea 1 – Terenul de joc

Dimensiuni

Terenul de joc trebuie să fie de formă dreptunghiulară. Lungimea liniilor de margine trebuie să fie, în toate cazurile, mai mare decât lungimea liniilor de poartă.

Lungimea: minim 90 m., maxim 120 m.

Lăţimea: minim 45 m., maxim 90 m.

Jocuri internaţionale: lungimea: 105 m; lăţimea: 68 m

Marcajul terenului

Terenul de joc trebuie să fie marcat cu linii. Aceste linii fac parte integrantă din suprafeţele pe care le delimitează. Liniile de demarcaţie cele mai lungi, în număr de două, sunt numite linii de margine. Cele două linii mai scurte sunt numite linii de poartă. Toate liniile au o lăţime maximă de 12 cm.

Terenul de joc este împărţit în două jumătăţi egale prin linia mediană.

Punctul de la centru este marcat în mijlocul liniei mediane. În jurul acestui punct se trasează un cerc cu raza de 9,15 m.

Suprafaţa de poartă

La fiecare extremitate a terenului de joc este delimitată o suprafaţă de poartă cu următoarele caracteristici: două linii sunt trase perpendicular pe linia de

poartă, la 5,50 m. de la partea interioară a fiecărui stâlp al porţi. Aceste două linii se întind în terenul de joc pe o distanţă de 5,50 m şi sunt unite printr-o linie trasată paralel cu linia de poartă. Spaţiul delimitat de aceste linii şi linia de poartă se numeşte suprafaţă de poartă.

Suprafaţa de pedeapsă

La fiecare extremitate a terenului de joc se delimitează o suprafaţă de pedeapsă cu următoarele caracteristici: două linii sunt trasate perpendicular pe fiecare linie de poartă la 16,50 m. de la partea interioară a fiecărui stâlp al porţilor. Aceste linii se întind în teren pe o distanţă de 16,50 m. şi sunt unite printr-o linie paralelă cu linia de poartă. Spaţiul delimitat de aceste linii şi linia de poartă se numeşte suprafaţa de pedeapsă.

În interiorul fiecărei suprafeţe de pedeapsă marchează un punct, de unde se execută loviturile de pedeapsă, la 11 m. de mijlocul liniei care uneşte cei doi stâlpi ai porţii şi la distanţă egală de aceşti stâlpi. În exteriorul fiecărei suprafeţe de pedeapsă se trasează un arc de cerc cu raza de 9,15 m. care are ca centru punctul de la 11 m.

Steaguri

La fiecare colţ al terenului de joc trebuie fixat câte un steag al cărui suport, neascuţit, are o înălţime minimă de 1,50 m. de la pământ.

Câte un steag similar poate fi de asemenea plasat la fiecare extremitate a liniei mediane, la cel puţin 1 m. de la linia de margine, în exteriorul terenului de joc.

Arcul de cerc de la colţul terenului

La fiecare colţ, în interiorul terenului de joc se trasează câte un arc de cerc cu raza de 1 m. şi având ca centru steagul de la colţ.

Porţile

Porţile sunt fixate în centrul fiecărei linii de poartă. Ele sunt alcătuite din doi stâlpi verticali care se înalţă la distanţă egală de steagurile de la colţul terenului şi care sunt uniţi deasupra printr-o bară transversală.

Distanţa interioară dintre cei doi stâlpi este de 7,32 m., iar partea inferioară a barei transversale se află la 2,44 m. de la pământ.

Cei doi stâlpi trebuie să aibă aceeaşi lăţime şi grosime care nu trebuie să depăşească 12 cm. Linia de poartă va fi trasată cu aceeaşi lăţime ca şi grosimea stâlpilor barei transversale. Se pot monta plase la porţi, acestea fiind fixate şi de pământ în spatele porţilor cu condiţia, totuşi, ca ele să fie bine prinse pentru a nu jena portarul. Stâlpii şi bara transversală trebuie să fie de culoare albă.

Măsuri de securitate

Porţile trebuie să fie bine fixate în pământ. Porţile mobile nu pot fi folosite decât dacă răspund acestor cerinţe mai sus menţionate.

Decizii ale International F.A. Board

Decizia 1

Dacă bara transversală s-a deplasat sau s-a rupt, trebuie întrerupt jocul până când acesta va fi reparată şi aşezată la locul ei.

Dacă repararea este imposibilă, jocul trebuie oprit definitiv. Utilizarea unei frânghii în locul barei transversale nu este permisă.

Dacă bara transversală s-a reparat, jocul se va putea relua printr-o minge de arbitru de pe locul unde se afla mingea în momentul întreruperii jocului.

Decizia 2

Stâlpii porţilor şi barele transversale trebuie să fie din lemn, metal sau alt material aprobat. Forma lor poate fi pătrată, dreptunghiulară, rotundă sau eliptică. Stâlpii şi bara transversală nu trebuie în nici un caz să prezinte un pericol pentru jucători.

Decizia 3

Orice fel de publicitate este interzisă pe terenul de joc sau pe materialul care echipează terenul (inclusiv plasele porţilor şi suprafeţele pe care acestea le delimitează pe pământ), şi aceasta din momentul în care echipele intră pe teren şi până când îl părăsesc pentru pauză şi imediat ce revin pe teren până la sfârşitul jocului. În special, se interzice aplicarea oricărui material publicitar pe porţi plase, steaguri sau suporturile acestora. Nu se va putea fixa pe acestea nici un obiect care nu are legătură cu fotbalul (camere de luat vederi, aparate foto, microfoane, etc.).

Decizia 4

Reproducerea emblemei F.I.F.A., a Confede-raţiilor continentale, ale Asociaţiilor Naţionale ale Ligilor, ale Cluburilor, sau ale altor asociaţii este interzisă pe terenul de joc şi pe materialele care echipează terenul de joc (inclusiv pe plasele porţilor şi pe suprafeţele pe care le delimitează) pe toată durata jocului aşa cum se menţionează în decizia 3.

Decizia 5

Se poate trasa o linie în exteriorul terenului de joc, la 9,15 m. de la arcul de cerc de la colţ, perpendiculară pe linia porţii, pentru a materializa distanţa ce trebuie respectată de adversar la executarea loviturilor de la colţul terenului.

LEGEA 2 - Mingea

Caracteristici şi dimensiuni

- este o formă sferică;

- este confecţionată din piele sau din alt material corespunzător;

- are o circumferinţă de cel mult 70 cm. şi cel puţin 68 cm.;

- are o greutate de maxim 450 g. şi minim 410 g. la începutul jocului

- are o presiune între 0,6 şi 1,1 atmosfere (600-110g/cm2).

Dacă mingea se sparge sau se deteriorează în timpul jocului:

- jocul trebuie oprit;

- jocul se va relua cu o minge nouă, printr-o minge de arbitru de pe locul în care se găsea prima minge în momentul în care s-a deteriorat.

Dacă mingea se sparge sau se deteriorează atunci când nu este în joc, înainte de executarea loviturii de începere, a loviturii de la poartă, a unei lovituri de la colţ, a unei lovituri libere, a unei lovituri de pedeapsă sau a unei aruncări de la margine:

- jocul se va relua în mod corespunzător.

Mingea nu poate fi înlocuită în timpul jocului decât cu permisiunea arbitrului.

Decizii ale International F.A. Board

Decizia 1

- În jocurile cu caracter competiţional se vor folosi numai mingile care corespund caracteristicilor minime în Legea 2.

- La jocurile disputate în cadrul competiţiilor F.I.F.A. sau în competiţiile organizate de Confederaţiile continentale, se vor folosi numai mingile marcate cu una din însemnările prevăzute mai jos:

„ F.I.F.A. APPROVED”

„ F.I.F.A. INSPECTED”

„ INTERNATIONAL MATCHBALL STANDARD”

Aceste însemnări indică faptul că mingea a fost testată şi că se încadrează în caracteristicile minine stipulate în Legea 2. Lista caracteristicilor suplimentare cerute pentru fiecare din categoriile de mai sus trebuie să fie aprobată de International F.A. Board.

Instituţiile abilitate să efectueze testările respective trebuie să fie agreate de F.I.F.A.. Asociaţiile naţionale pot cere folosirea mingilor purtând una din aceste însemnări la competiţiile organizate sub egida lor.

În toate celelalte jocuri, mingea folosită trebuie să corespundă cerinţelor menţionate în Legea 2.

Decizia 2

- La jocurile disputate în cadrul competiţiilor F.I.F.A. sau în cadrul competiţiilor organizate de Confederaţiile continentale, sau de Asociaţiile

naţionale, se va interzice orice fel de publicitate comercială aplicată pe mingi. Pot figura pe mingi numai însemnele competiţiei, numele organizatorului şi marca fabricantului. Regulamentele competiţiilor pot impune restricţii privind numărul şi formatul acestor însemne.

LEGEA 3 – Numărul jucătorilor

Jucători

Orice joc se dispută între două echipe formate din maxim 11 jucători, din care unul va fi portar. Nici un joc nu se poate desfăşura dacă una din echipe are mai puţin de şapte jucători în terenul de joc.

La jocurile de juniori, numărul minim de jucători admis pe parcursul unui joc este de 8.

Competiţii oficiale

În orice joc disputat în cadrul competiţiilor oficiale ale F.I.F.A. sau în competiţiile continentale şi Asociaţiile naţionale, este permis să se recurgă la cel mult 3 înlocuitori de jucători.

Regulamentul competiţiei trebuie să precizeze numărul jucătorilor de rezervă – între minim trei şi maxim şapte – care pot fi desemnaţi ca atare.

Alte jocuri

La orice alt joc se poate recurge la maxim cinci înlocuiri de jucători cu condiţia ca:

- cele două echipe să cadă de acord asupra numărului maxim de înlocuiri permise;

- arbitrul să fie informat asupra acordului înainte de începerea jocului.

Dacă arbitrul nu a fost informat sau dacă nu intervine un acord înainte de începerea jocului, nu se vor putea face mai mult de trei înlocuiri.

În toate jocurile

La fiecare joc este obligatoriu să se comunice arbitrului numele jucătorilor de rezervă înainte de începerea jocului. Jucătorul de rezervă care nu a fost desemnat ca atare, nu va putea participa la joc.

Procedura înlocuirii jucătorilor

- arbitrul trebuie să fie informat în prealabil de fiecare înlocuire avută în vedere;

- jucătorul de rezervă intră pe terenul de joc numai după ce jucătorul care urmează să fie înlocuit părăseşte terenul de joc şi după ce a primit un semn de încuviinţare din partea arbitrului;

- jucătorul de rezervă nu va intra pe terenul de joc decât la nivelul liniei mediane şi atunci jocul este oprit;

- înlocuirea se termină în momentul în care jucătorul de rezervă intră pe terenul de joc;

- jucătorul de rezervă devine astfel jucător, iar cel înlocuit încetează de a mai fi jucător;

- un jucător care a fost înlocuit nu mai poate participa la joc;

- orice jucător de rezervă se supune autorităţii şi deciziilor arbitru-lui, indiferent dacă este sau nu chemat să joace.

Înlocuirea portarului

Oricare din jucătorii de câmp poate înlocui portarul cu condiţia ca:

- arbitrul să fie informat în prealabil de înlocuire;

- înlocuirea să se facă în timpul întreruperii jocului.

Abateri / Sancţiuni

Dacă un jucător de rezervă intră pe teren fără permisiunea arbitrului:

- jocul va fi oprit;

- jucătorul de rezervă respectiv va fi avertizat (i se va arăta cartonaş galben) şi va trebui să părăsească terenul de joc;

- jocul se va relua cu o minge de arbitru de pe locul unde se afla mingea în momentul întreruperii jocului.

Dacă un jucător înlocuieşte portarul fără ca arbitrul să fi fost în prealabil înştiinţat:

- jocul va continua;

- jucătorii vinovaţi vor fi avertizaţi (li se va arăta cartonaşul galben) când mingea nu mai este în joc;

Pentru orice altă abatere de la această lege:

- jucătorul respectiv va fi avertizat (i se va arăta cartonaşul galben).

Modul de reluare a jocului

Dacă jocul a fost întrerupt de către arbitru pentru a da un avertisment:

- jocul se va relua printr-o lovitură liberă indirectă executată de un jucător al echipei adverse, de pe locul unde se afla mingea în momentul întreruperii jocului.

Eliminarea jucătorilor sau a jucătorilor de rezervă

- Un jucător care a fost eliminat înainte de lovitura de începere a jocului, nu poate fi înlocuit decât de unul din jucătorii de rezervă nominalizaţi.

- Un jucător nominalizat ca jucător de rezervă, care a fost eliminat, fie înainte, fie după lovitura de începere a jocului, nu poate fi înlocuit.

Decizii ale International F.A. Board

Decizia 1

Cu condiţia ca principiile Legii 3 să fie respectate, numărul minim de jucători într-o echipă este lăsat la latitudinea Asociaţiilor naţionale.

Totuşi, International F.A. Board consideră că jocul nu ar trebui continuat dacă sunt mai puţin de şapte jucători într-una din cele două echipe.

Decizia 2

Antrenorul poate comunica jucătorilor indicaţiile tactice în timpul jocului.

Ca şi ceilalţi oficiali, el trebuie să rămână în interiorul suprafeţei tehnice, atunci când aceasta există. Toţi oficialii sunt obligaţi să adopte un comportament responsabil.

LEGEA 4 – Echipamentul jucătorilor

Măsuri de securitate

Echipamentul sau ţinuta jucătorului nu trebuie în nici un caz să prezinte un pericol pentru el însuşi sau pentru ceilalţi jucători. Această măsură se aplică şi bijuteriilor de orice fel

Echipamentul de bază

Echipamentul de bază al fiecărui jucător se compune din:

- tricou;

- şort, dacă jucătorul poartă chiloţi termici; aceştia trebuie să fie de aceeaşi culoare cu cea dominantă a şortului;

- jambiere;

- apărători pentru tibie;

- ghete.

Apărătorile pentru tibie

- trebuie să fie în întregime acoperite de jambiere;

- trebuie să fie confecţionate dintr-un material corespunzător (cauciuc, plastic sau materiale similare);

- trebuie să asigure un grad de protecţie corespunzător.

Portarii

- Portarul trebuie să poarte un echipament de culoare diferită faţă de ceilalţi jucători, arbitri şi arbitri asistenţi.

Abateri / Sancţiuni

Pentru orice abatere de la această lege:

- jocul nu trebuie neapărat întrerupt;

- jucătorul care încalcă această lege trebuie trimis în afara terenului de joc de către arbitru, pentru a-şi pune în ordine echipamentul;

- jucătorul în cauză trebuie să părăsească terenul de joc la prima întrerupere a jocului, cu excepţia cazului în care şi-a pus la punct deja echipamentul;

- orice jucător care a părăsit terenul de joc pentru a-şi pune în ordine echipamentul, nu va putea reintra în terenul de joc decât cu încuviinţarea arbitrului;

- arbitrul trebuie să controleze starea echipa-mentului înainte de a permite reintrarea jucătorului în terenul de joc;

- jucătorul nu poate reveni pe terenul de joc decât atunci când mingea a încetat să mai fie în joc.

Un jucător care a fost trimis afară din terenul de joc pentru că a încălcat această lege şi care pătrunde (sau revine) pe terenul de joc fără încuviinţarea arbitrului, va fi sancţionat cu avertisment (i se va arăta cartonaş galben).

Modul de reluare a jocului

Dacă jocul a fost oprit de arbitru pentru a da un avertisment: jocul se va relua cu o lovitură liberă indirectă executată de un jucător al echipei adverse de pe locul unde se afla mingea în momentul întreruperii jocului.

LEGEA 5 - Arbitrul

Autoritatea arbitrului

Fiecare joc se dispută sub controlul unui arbitru, care dispune de toată autoritatea necesară pentru a veghea la aplicarea Legilor jocului în cadrul partidei pe care este chemat să o conducă.

Competenţa şi obligaţii

- să asigure aplicarea Legilor jocului;

- să controleze jocul în colaborare cu arbitrii asistenţi şi dacă este cazul, cu al patrulea oficial;

- să verifice ca mingea să corespundă cerinţelor Legii 2;

- să verifice ca echipamentul jucătorilor să corespundă cerinţelor Legii 4.

- să asigure funcţia de cronometror şi să întocmească un raport detaliat după joc;

- să oprească jocul temporar, să-l întrerupă sau să-l oprească definitiv, atunci când după părerea lui se încalcă Legile jocului;

- să oprească jocul temporar, să-l întrerupă sau să-l oprească definitiv, atunci când intervin cauze neprevăzute, indiferent de natura lor;

- să oprească jocul dacă, după părerea sa, un jucător este accidentat grav şi să dispună transportarea acestuia în afara terenului de joc;

- să lase jocul să continue până când mingea nu va mai fi în joc, dacă după părerea sa, un jucător este uşor accidentat.

- să ia măsuri ca orice jucător care are o plagă sângerândă să părăsească terenul de joc. Jucătorul nu va putea reveni pe teren decât cu permisiunea arbitrului, după ce acesta a constatat că sângerarea a fost oprită.

- să lase jocul să continue atunci când echipa, împotriva căreia s-a comis o abatere, poate profita de un avantaj şi să sancţioneze abaterea comisă iniţial dacă avantajul presupus nu s-a realizat;

- să sancţioneze abaterea cea mai gravă atunci când un jucător comite simultan mai multe greşeli;

- să ia măsuri disciplinare împotriva oricărui jucător care a comis o abatere sancţionabilă, cu avertisment sau eliminare. Arbitrul nu este obligat să intervină imediat, dar trebuie să o facă la prima întrerupere a jocului;

- să ia măsuri împotriva oficialilor echipei care nu au un comportament responsabil, şi în mod discreţionar să-i elimine din teren sau din imediata apropiere a acestuia;

- să intervină la semnalizarea arbitrilor asistenţi în privinţa incidentelor pe care nu le-a putu constata personal;

- să ia măsuri ca nici o persoană neautorizată să nu pătrundă pe terenul de joc;

- să dea semnalul de reluare a jocului după o întrerupere a acestuia;

- să remită autorităţilor competente un raport cuprinzând informaţiile privind orice măsură disciplinară luată împotriva jucătorilor şi/sau a oficialilor, precum şi descrierea oricărui incident petrecut înainte în timpul sau după joc.

Deciziile arbitrului

- Deciziile arbitrului asupra faptelor legate de joc sunt definitive.

- Arbitrul nu poate reveni asupra unei decizii decât dacă constată că aceasta este greşită sau dacă decide să ţină seama de părerea unuia din arbitrii asistenţi, cu condiţia ca jocul să nu fi fost reluat.

Decizii ale International F.A. Board

Decizia 1

Arbitrul (sau după caz, un arbitru asistent sau al patrulea oficial) nu pot fi făcuţi răspunzători:

- pentru nici o accidentare a unui jucător, oficial sau spectator;

- pentru nici o pagubă materială;

- pentru nici un prejudiciu cauzat unei persoane publice, club, companie, asociaţie sau oricărui alt organism şi care poate fi datorat unei decizii luate în conformitate cu Legile jocului sau cu procedurile normale, cerute pentru organizarea, disputarea sau conducerea unui joc;

Aceasta se poate referi la:

- decizia de a permite sau de a interzice desfăşurarea unui joc în funcţie de starea terenului, a anexelor sale, sau de condiţiile meteorologice;

- decizia de a opri definitiv jocul pentru orice alt motiv;

- orice decizie privind starea echipamentului şi a anexelor folosite în timpul jocului, inclusiv stâlpii porţilor, barelor transversale, steagurile de colţ şi mingea;

- decizia de a opri sau nu jocul, datorită intervenţiei unui spectator sau a oricăror alte incidente în tribune;

- decizia de întrerupe sau nu jocul, pentru a permite transportul unui jucător accidentat în afara terenului de joc, pentru a primi îngrijiri;

- decizia de a cere sau de a insista pentru transportul unui jucător accidentat în afara terenului de joc, pentru a primi îngrijiri.

- decizia de a permite sau de a interzice unui jucător să poarte anumite accesorii sau piese ale echipamentelor;

- decizia (în măsura în care face parte din atribuţiile sale) de a permite sau de a interzice oricărei persoane (inclusiv oficialilor echipelor sau altor reprezentanţi şi a mass-mediei) să stea în apropierea terenului de joc;

- orice altă decizie pe care arbitrul o poate lua conform Legilor jocului sau conform obligaţiilor stipulate de regulamentele şi instrucţiunile F.I.F.A., ale Confederaţiilor continentale, Asociaţiilor naţionale sau Ligilor, în a căror organizare se desfăşoară jocul;

Decizia 2

La turneele şi în competiţiile pentru care este desemnat un al patrulea oficial, rolul şi obligaţiile acestuia trebuie să fie în acord cu directivele aprobate de International F.A. Board.

LEGEA 6 – Arbitrii asistenţi

Îndatoriri

Vor fi delegaţi doi arbitri asistenţi. Sub rezerva deciziei arbitrului, aceştia au obligaţia să semnalizeze:

- dacă mingea a ieşit în întregime din terenul de joc;

- cărei echipe îi revine aruncarea de la margine, lovitura de la colţ sau lovitura de la poartă;

- atunci când un jucător trebuie să fie sancţionat pentru că se afla în poziţie afară din joc;

- atunci când o echipă solicită o schimbare de jucători;

- în cazul unui comportament nesportiv sau orice alt

incident în afara câmpului vizual al arbitrului.

Asistenţa

- Arbitrii asistenţi vor ajuta de asemenea arbitrul în asigurarea respectării Legilor jocului în cursul desfăşurării partide.

- În caz de amestec nejustificat sau comportament necorespunzător al unuia dintre arbitrii asistenţi, arbitrul va renunţa la serviciile sale, îl va înlocui şi va întocmi un raport către autorităţile competente.

- Arbitrii asistenţi au putere de a decide faze ce depind de ei.

LEGEA 7 – Durata partidei

Reprizele de joc

- Partida va avea două reprize egale a câte 45 de minute fiecare, cu condiţia să nu se fi convenit asupra unei alte durate de comun acord între arbitru şi cele două echipe participante.

- Orice acord privind o modificare a duratei unui joc (de exemplu, reducerea fiecărei reprize la 40 de minute din cauza luminii insuficiente) trebuie în mod imperativ să intervină înainte de lovitura de începere şi să fie în conformitate cu regulamentul competiţiei respective.

Pauza

- Jucătorii au dreptul la o pauză între cele două reprize.

- Pauza dintre reprize nu trebuie să depăşească 15 minute.

- Regulamentul fiecărei competiţii trebuie să precizeze clar durata pauzei dintre cele două reprize.

- Durata pauzei dintre cele două reprize nu poate fi modificată decât cu consimţământul arbitrului.

Adăugarea timpului pierdut când jocul a fost întrerupt

- Fiecare repriză trebuie prelungită cu scopul adăugării timpului pierdut pentru:

- schimbări de jucători;

- examinarea jucătorilor accidentaţi;

- transportul jucătorilor accidentaţi în afara terenului de joc;

- orice altă cauză;

- Durata pentru adăugarea timpului pierdut cu întreruperile de joc, este la latitudinea arbitrului

Lovitura de pedeapsă

Durata fiecărei reprize va fi prelungită pentru a permite executarea sau reexecutarea unei lovituri de pedeapsă.

Prelungiri

Regulamentul competiţiilor poate prevedea jucarea de prelungiri formate din două reprize egale. În aceste circumstanţe, se aplică condiţiile menţionate de Legea 8.

Oprirea definitivă a jocului

Un joc oprit definitiv înainte de expirarea timpului regulamentar, va fi rejucat în întregime, cu excepţia situaţiilor în care regulamentul competiţiei respective prevede dispoziţii contrare.

LEGEA 8 – Lovitura de începere şi reluare a jocului

Preambul

- Alegerea terenului se face prin tragere la sorţi efectuată cu ajutorul unei monede.

- Echipa favorizata de sorţi alege poarta din direcţia căreia va ataca în prima repriză.

- Cealaltă echipă va avea lovitura de începere a jocului.

- Echipa care şi-a ales terenul va avea lovitura de începere a celei de a doua reprize.

- La începutul celei de a doua reprize a jocului, echipele schimbă terenul şi atacă în direcţia porţii opuse, faţă de prima repriză.

Lovitura de începere

- Lovitura de începere este modalitatea de începere a partidei sau a reluării jocului: la începutul partidei; după înscrierea unui gol; la începutul celei de-a doua reprize a jocului; la începutul fiecărei reprize de prelungiri, dacă este cazul.

- Se poate înscrie un gol direct dintr-o lovitură de începere.

Procedura

- toţi jucătorii trebuie să se găsească în propria lor jumătate de teren;

- jucătorii echipei care nu beneficiază de lovitura de începere, trebuie să stea la minim 9,15 m. de minge înainte ca aceasta să fie în joc;

- mingea trebuie aşezată pe pământ în punctul de la centru;

- arbitrul va da semnalul de începere a jocului;

- mingea va fi în joc imediat ce este lovită cu piciorul şi se mişcă spre înainte;

- executantul loviturii de începere nu poate juca mingea a doua oară, înainte ca aceasta să fi fost atinsă de alt jucător;

- când o echipă a înscris un gol, echipa împotriva căreia s-a marcat golul are lovitura de reluare a jocului.

Abateri / Sancţiuni

- Dacă executantul loviturii de începere a jocului joacă mingea a doua oară, fără ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, de pe locul unde s-a comis abaterea;

- Pentru orice altă abatere la executarea loviturii de începere:

- lovitura de începere se va repeta.

Mingea de arbitru

După o întrerupere temporară a jocului provocată de o cauză neprevăzută în Legile jocului, jocul va fi reluat printr-o minge de arbitru.

Procedura

Arbitrul lasă mingea să cadă pe pământ în locul unde aceasta se găsea în momentul în care s-a întrerupt jocul. Mingea intră în joc îndată ce a atins pământul

Abateri / Sancţiuni

Mingea de arbitru se repetă dacă:

- mingea este atinsă de un jucător înainte de a fi intrat în contact cu pământul;

- mingea iese în afara terenului de joc, înainte să fi fost atinsă de un jucător.

Condiţii speciale

- Lovitura liberă acordată unei echipe în propria suprafaţă de poartă, poate fi executată din orice punct al suprafeţei de poartă.

- Lovitura liberă indirectă acordată echipei în atac, în suprafaţa de poartă a adversarului, va fi executată de pe linia suprafeţei de poartă paralelă cu linia porţii, din punctul cel mai apropiat de locul unde s-a comis abaterea.

- Mingea de arbitru executată pentru reluarea jocului după o oprire temporară a acestuia, atunci când mingea se afla în suprafaţa de poartă, va fi executată pe linia suprafeţei de poartă paralelă cu linia porţii, din punctul cel mai apropiat de locul unde afla mingea în momentul opririi jocului.

LEGEA 9 – Mingea în joc şi în afară din joc

Mingea afară din joc

Mingea este afară din joc, atunci când:

- a depăşit în întregime o linie de poartă sau o linie de margine, fie pe pământ, fie în aer;

- jocul a fost oprit de către arbitru.

Mingea în joc

Mingea este în joc în orice alt moment, inclusiv atunci când:

- revine în terenul de joc dintr-un stâlp al porţii, bara transversală sau un steag de colţ;

- revine în terenul de joc după ce a lovit arbitrul sau un arbitru asistent, atunci când aceştia se află în terenul de joc.

LEGEA 10 – Înscrierea unui gol

Înscrierea unui gol

Un gol va fi înscris regulamentar atunci când mingea va depăşi în întregime linia de poartă între stâlpii porţii şi pe sub bara transversală, cu condiţia, ca în prealabil, echipa care a înscris să nu fi comis nici o abatere de la Legile jocului.

Echipa învingătoare

Echipa care va înscrie cel mai mare număr de goluri în timpul jocului, va câştiga partida. Când cele două echipe înscriu acelaşi număr de goluri sau nu înscriu nici un gol, jocul va fi declarat egal.

Regulamentul competiţiilor

Pentru jocurile care se termină la scor egal, regulamentele competiţiilor pot să prevadă dispoziţii privind prelungirile sau alte modalităţi aprobate de International F.A. Board, care să permită stabilirea echipei câştigătoare a jocului,

LEGEA 11 – Afară din joc (offside)

Poziţia afară din joc

- A fi în poziţie afară din joc, nu constituie o greşeală în sine.

- Un jucător se găseşte în poziţie afară din joc, atunci când:

- se află mai aproape de linia porţii adverse decât mingea, cât şi de penultimul adversar.

- Un jucător nu se găseşte în afară din joc, atunci când:

- se află în propria jumătate de teren;

sau

- se află pe aceeaşi linie cu penultimul adversar;

sau

- se află pe aceeaşi linie cu ultimii doi adversari.

Abateri

Poziţia afară din joc a unui jucător nu trebuie sancţionată decât doar, în momentul când mingea atinge unul din coechipierii săi sau este jucată de unul din aceştia; după părerea arbitrului, jucătorul respectiv participă activ la joc:

- intervenind în joc;

sau

- influenţând un adversar;

sau

- obţinând un avantaj din această poziţie.

Lipsa abaterii

Nu există offside atunci când un jucător primeşte mingea direct:

- dintr-o lovitură de la poartă;

sau

- dintr-o aruncare de la margine;

sau

- dintr-o lovitură de la colţ.

Abateri / Sancţiuni

Pentru orice abatere de la Legea offside-ului, arbitrul va acorda echipei adverse o lovitură liberă indirectă care trebuie executată de pe locul unde s-a comis greşeala.

LEGEA 12 – Greşeli şi comportări nesportive

Greşelile şi comportările nesportive, trebuie sancţionate după cum urmează:

Lovitura liberă directă

- Se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse, jucătorului care, după părerea arbitrului, comite din neglijenţă, imprudenţă sau cu o forţă disproporţionată, una din următoarele şase greşeli:

- loveşte sau încearcă să lovească cu piciorul un adversar;

- pune sau încearcă să pună piedică unui adversar;

- sare asupra unui adversar;

- loveşte sau încearcă să lovească un adversar;

- împinge un adversar;

- Se va acorda, de asemenea, lovitură liberă directă echipei adverse atunci când un jucător comite una din următoarele patru greşeli:

- atacă prin alunecare un adversar pentru a intra în posesia mingii şi îl atinge înainte de a juca mingea;

- ţine un adversar;

- scuipă un adversar;

- joacă în mod voit mingea cu mâinile (cu excepţia portarului în propria sa suprafaţă de pedeapsă).

- Orice lovitură liberă directă va fi executată de pe locul unde s-a comis greşeala.

Lovitura de pedeapsă (penalty)

Se va acorda o lovitură de pedeapsă atunci când, un jucător comite în propria suprafaţă de pedeapsă una din aceste zece greşeli, indiferent de locul unde se afla mingea în acel moment, cu condiţia să fi fost în joc.

Lovitura liberă indirectă

- Se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse atunci când, după părerea arbitrului, un jucător comite una din următoarele trei greşeli:

- joacă de o manieră periculoasă;

- împiedică înaintarea unui adversar;

- împiedică portarul să dea drumul mingii din mâini.

- Se va acorda, de asemenea, lovitură liberă indirectă echipei adverse, atunci când portarul, găsindu-se în propria suprafaţă de pedeapsă, comite una din următoarele cinci greşeli:

- face mai mult de patru paşi, ţinând mingea în mâini înainte de a-i da drumul;

- atinge din nou mingea cu mâinile după ce i-a dat drumul, fără ca acesta să fi fost atinsă de un alt jucător;

- atinge mingea cu mâinile după ce a fost trimisă intenţionat cu piciorul înapoi de către un coechipier;

- atinge mingea cu mâinile atunci când aceasta îi este trimisă de un coechipier, dintr-o aruncare de la margine;

- pierde timp intenţionat.

- Lovitura liberă indirectă va fi executată de pe locul unde s-a comis greşeala.

Sancţiuni disciplinare

Greşeli sancţionate cu avertisment

Un jucător va fi avertizat şi i se va arăta cartonaş galben, atunci când comite una din următoarele şapte greşeli:

- se face vinovat de comportare nesportivă;

- îşi manifestă dezaprobarea prin vorbe sau gesturi;

- încalcă cu persistenţă Legile jocului;

- întârzie reluarea jocului;

- nu respectă distanţa cerută la executarea unei lovituri de la colţ sau a unei lovituri libere;

- intră sau reintră pe terenul de joc fără permisiunea arbitrului;

- părăseşte în mod voit terenul de joc fără permisiunea arbitrului.

Greşeli sancţionate cu eliminare

Un jucător va fi eliminat de pe terenul de joc şi i se va arăta cartonaş roşu, atunci când comite una din următoarele şapte greşeli:

- se face vinovat de o greşeală grosolană;

- se face vinovat de comportare violentă;

- scuipă un adversar sau orice altă persoană;

- împiedică un adversar să înscrie un gol sau opreşte o ocazie evidentă de gol, jucând intenţionat mingea cu mâna (această prevedere nu se aplică portarului în propria sa suprafaţă de pedeapsă);

- opreşte un adversar care se deplasează în direcţia porţii adverse, având o situaţie clară de înscriere a unui gol, comiţând greşeala pentru care se acordă lovitură liberă sau o lovitură de pedeapsă);

- întrebuinţează cuvinte jignitoare, injurioase sau grosolane;

- i se acordă un al doilea avertisment în cursul aceluiaşi joc.

Decizii ale International F.A. Board

Decizia 1

Trebuie acordată o lovitură de pedeapsă atunci când mingea este în joc şi portarul, în propria sa suprafaţă de pedeapsă loveşte sau încearcă să lovească un adversar aruncând mingea asupra lui.

Decizia 2

Jucătorul care se găseşte pe terenul de joc, sau în afara lui şi care comite o greşeală sancţionată cu avertisment sau eliminare, asupra unui adversar, coechipier, arbitru, arbitru asistent sau orice altă persoană, trebuie sancţionat conform naturii greşelii comise.

Decizia 3

Se consideră că portarul controlează mingea imediat ce o atinge cu oricare parte a mâinilor sau a braţelor.

El controlează, de asemenea mingea, din momentul în care o respinge în mod intenţionat, cu mâinile sau braţele.

În schimb, portarul nu controlează mingea dacă, după părerea arbitrului, mingea îl loveşte în mod accidental, de exemplu, după o intercepţie.

Decizia 4

Conform prevederilor Legii 12, un jucător poate efectua o pasă înapoi la propriul portar, doar numai cu capul, pieptul sau genunchiul, etc.

Totuşi, dacă după părerea arbitrului, un jucător foloseşte un mod ilegal pentru a ocoli Legea, jucătorul respectiv se face vinovat de comportare nesportivă. El va primi un avertisment (i se va arăta cartonaş galben). Se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, de pe locul unde a fost comisă greşeala.

Dacă un jucător foloseşte în mod voit un mijloc ilegal pentru a ocoli Legea la executarea unei lovituri libere, el se face vinovat de comportare nesportivă şi va primi un avertisment (i se va arăta cartonaş galben). Lovitura liberă trebuie repetată

În asemenea împrejurări, faptul că ulterior, portarul atinge sau nu mingea cu mâna, nu are nici o importanţă, pentru că jucătorul comite greşeala în scopul de a nu respecta litera şi spiritul Legii 12.

LEGEA 13 – Loviturile libere

Categorii de lovituri libere

- Loviturile libere pot fi directe sau indirecte.

- Pentru lovitura liberă directă, ca şi pentru lovitura liberă indirectă, mingea trebuie să fie oprită în momentul executării loviturii, iar executantul nu trebuie să atingă mingea şi a doua oară înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător.

Lovitura liberă directă

- golul va fi acordat dacă mingea intră direct în poarta echipei adverse;

- dacă mingea este în joc şi intră direct în poarta echipei executantului loviturii, se va acorda lovitura de la colţ în favoarea echipei adverse.

Lovitura liberă indirectă

Semnul convenţional al arbitrului

Arbitrul va semnaliza lovitura liberă indirectă, ridicând braţul deasupra capului. Arbitrul va ţine braţul ridicat în această poziţie, până când se execută lovitura şi până când mingea atinge un alt jucător sau iese din joc.

Mingea intră în poartă

Golul va fi acordat numai dacă mingea, înainte de a intra în poartă, a fost atinsă de un alt jucător.

- dacă mingea intră direct în poarta echipei adverse, se va acorda acesteia o lovitură de la poartă.

- dacă mingea este în joc şi intră direct în poarta echipei jucătorului care a executat lovitura, se va acorda o lovitură de la colţ echipei adverse.

Locul executării loviturii libere

Lovitura liberă în suprafaţa de pedeapsă

Lovitura liberă directă sau indirectă în favoarea echipei în apărare

- toţi jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel puţin 9,15 m. de minge;

- toţi jucătorii echipei adverse trebuie să se afle în afara suprafeţei de pedeapsă până când mingea va intra în joc;

- mingea va fi în joc imediat ce este trimisă direct în afara suprafeţei de pedeapsă;

- lovitura liberă acordată în suprafaţa de poartă poate fi executată din orice punct al acestei suprafeţe.

Lovitura liberă indirectă în favoarea echipei în atac

- toţi jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la minim 9,15 m. de minge până când aceasta va fi în joc, cu excepţia situaţiei când se află pe propria linie de poartă între stâlpii porţii;

- mingea va fi în joc imediat ce a fost lovită cu piciorul şi s-a deplasat;

- lovitura liberă indirectă acordată în suprafaţa de poartă, trebuie executată de pe linia suprafeţei de poartă care este paralelă cu linia porţii şi din punctul cel mai apropiat de locul unde s-a comis abaterea.

Lovitura liberă în afara suprafeţei de pedeapsă

- toţi jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel puţin 9,15 m. de minge până când aceasta va fi în joc;

- mingea va fi în joc imediat ce a fost lovită şi s-a deplasat;

- lovitura liberă va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

Abateri /Sancţiuni

- Când un jucător al echipei adverse nu se găseşte la distanţa regulamentară la executarea unei lovituri libere:

- lovitura liberă se repetă.

- Dacă mingea nu este trimisă direct în joc de echipa în apărare, atunci când lovitura liberă este executată în propria suprafaţa de pedeapsă:

- lovitura liberă se repetă.

Lovitura liberă executată de un alt jucător decât portarul

- Dacă mingea este în joc şi executantul atinge mingea a doua oară (altfel decât în mod voit cu mâinile) înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

- Dacă mingea este în joc şi executantul joacă intenţionat mingea cu mâinile, înainte de a fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda lovitură liberă directă echipei adverse, care trebuie executată de pe locul unde s-a comis abaterea;

- se va acorda o lovitură de pedeapsă dacă abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a executantului.

Lovitura liberă executată de portar

- Dacă mingea este în joc şi portarul atinge (altfel decât cu mâinile) mingea a doua oară, înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care trebuie executată de pe locul unde s-a comis abaterea;

- Dacă mingea este în joc şi portarul o prinde, în mod voit în mâini, înainte de a fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse dacă abaterea s-a comis în afara suprafeţei de pedeapsă a portarului. Această lovitură va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea;

- se va acorda o lovitură indirectă în favoarea echipei adverse dacă abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a echipei portarului. Această lovitură indirectă va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

LEGEA 14 – Lovitura de pedeapsă (penalty)

- Se va acorda o lovitură de pedeapsă împotriva echipei care comite, în propria suprafaţă de pedeapsă, mingea fiind în joc, una din cele zece greşeli pentru care trebuie acordată lovitura liberă directă.

- Se poate marca gol direct dintr-o lovitură de pedeapsă. Timpul de joc se va prelungi pentru orice lovitură de pedeapsă, care trebuie să fie executată la sfârşitul primei reprize sau a jocului sau la sfârşitul fiecăreia din cele două reprize de prelungiri.

Poziţiile respective ale mingii şi jucătorilor

Mingea

- va fi aşezată pe punctul loviturii de pedeapsă.

Jucătorul executant al loviturii de pedeapsă

- va fi precis identificat.

Portarul echipei în apărare

- trebuie să rămână pe propria linie de poartă, cu faţa la executant, între stâlpii porţii, până când mingea a fost lovită.

Toţi jucătorii, în afara executantului trebuie să se afle:

- în interiorul terenului de joc;

- în afara suprafeţei de pedeapsă;

- în spatele punctului de la 11 m.;

- la cel puţin 9,15 m. de punctul de la 11 m..

Arbitrul

- nu va da semnalul de executare a loviturii înainte ca jucătorii să se fi plasat conform legii;

- hotărăşte când lovitura de pedeapsă este considerată executată.

Executarea loviturii

- executantul loviturii de pedeapsă trebuie să trimită mingea spre înainte;

- el nu poate juca mingea a doua oară, înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător.

- mingea va fi în joc îndată ce a fost lovită şi s-a deplasat spre înainte.

- când lovitura de pedeapsă este executată sau repetată în timpul regulamentar de joc sau în prelungirile prevăzute la sfârşitul reprizei sau jocului,

pentru a permite această execuţie, sau repetare, golul este validat dacă, înainte de a trece printre stâlpii porţii şi pe sub bara transversală:

- mingea atinge unul sau ambii stâlpi ai porţii şi / sau bara transversală şi / sau portarul. Abateri / Sancţiuni

- Dacă arbitrul a dat semnalul de executare a loviturii de pedeapsă şi dacă, înainte ca mingea să fie în joc apar următoarele situaţii:

- Jucătorul executant al loviturii de pedeapsă încalcă Legile jocului:

- arbitrul îi permite să execute lovitura;

- dacă mingea intră în poartă, lovitura se repetă;

- dacă mingea nu intră în poartă, lovitura nu se mai repetă.

- Portarul încalcă Legile jocului:

- arbitrul permite executarea loviturii;

- dacă mingea intră în poartă, golul este valabil;

- dacă mingea nu intră în poartă, lovitura de pedeapsă va fi repetată.

- Un coechipier al executantului se aşează în faţa punctului de pedeapsă, intră în suprafaţa de pedeapsă sau se apropie la mai puţin de 9,15 m. de minge:

- arbitrul permite executarea loviturii;

- dacă mingea intră în poartă, lovitura se repetă;

- dacă mingea nu intră în poartă, lovitura nu se mai repetă.

- Un coechipier al portarului se aşează în faţa punctului de pedeapsă, intră în suprafaţa de pedeapsă sau se apropie la mai puţin de 9,15 m. de minge:

- arbitrul permite executarea loviturii;

- dacă mingea intră în poartă, golul este valabil;

- dacă mingea nu intră în poartă, lovitura se repetă.

- Unul sau mai mulţi jucători din echipa în apărare şi din cea aflată în atac, încalcă Legile jocului:

- lovitura va fi repetată.

- Dacă după executarea loviturii de pedeapsă:

* Executantul joacă mingea a doua oară (dar nu cu mâna), înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

* Executantul ia în mod voit mingea în mâini, înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse, care va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

- Mingea intră în contact cu un corp străin pe traiectoria sa:

- lovitura de pedeapsă se va repeta.

- Mingea, după ce a fost respinsă de portar, stâlpul porţii sau bara transversală, cade din nou în terenul de joc, unde este atinsă de un corp străin:

- arbitrul opreşte jocul;

- jocul se va relua cu o minge de arbitru, de pe locul unde se găsea mingea în momentul în care a fost atinsă de corpul străin.

LEGEA 15 – Aruncarea de la margine

- Aruncarea de la margine este un mod de reluare a jocului.

- Nu se poate marca gol direct dintr-o aruncare de la margine.

Aruncarea de la margine se va acorda:

- când mingea a depăşit în întregime linia de margine, fie pe pământ, fie în aer;

- echipei adverse celei căreia îi aparţine jucătorul care a atins ultimul mingea;

- pe locul unde mingea a depăşit linia de margine.

Executarea

- În momentul aruncării de la margine, executantul trebuie:

- să fie cu faţa la terenul de joc;

- să aibă o parte a fiecărui picior pe linia de margine, sau în exteriorul acestei linii;

- să ţină mingea cu ambele mâini;

- să arunce mingea din spate şi pe deasupra capului.

- Executantul nu trebuie să joace din nou mingea înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător.

- Mingea va fi în joc imediat ce a pătruns pe terenul de joc.

Abateri / Sancţiuni

Aruncarea de la margine executată de un jucător de câmp

- Dacă mingea este în joc şi executantul o atinge a doua oară, cu excepţia jucării ei cu mâna înainte de a fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care se va executa de pe locul unde s-a comis abaterea.

- Dacă mingea este în joc şi executantul joacă în mod voit mingea cu mâinile înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse, care se va executa de pe locul unde s-a comis abaterea;

- se va acorda o lovitură de pedeapsă dacă abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a executantului.

Aruncarea de la margine executată de portar

- Dacă mingea este în joc şi dacă portarul atinge (altfel decât cu mâinile) a doua oară mingea înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care se va executa de pe locul unde s-a comis abaterea.

- Dacă mingea este în joc şi dacă portarul ia în mod voit mingea cu mâinile înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse, dacă abaterea a fost comisă în afara suprafeţei de pedeapsă a echipei portarului. Această lovitură liberă directă va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, dacă abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a echipei portarului. Această lovitură liberă indirectă va fi executată de pe locul s-a comis abaterea.

- Dacă executantul aruncării de la margine este împiedicat sau jenat de un jucător al echipei adverse:

- jucătorul echipei adverse va fi sancţionat cu avertisment (i se va arăta cartonaş galben) pentru comportare nesportivă.

- Pentru orice altă abatere de la această lege:

- aruncarea de la margine se va repeta de către un jucător al echipei adverse.

LEGEA 16 – Lovitura de la poartă

Se execută când mingea, după ce a fost atinsă ultima dată de un jucător al echipei în atac, a depăşit în întregime linia de poartă pe sol sau în aer, în afara porţiunii cuprinse între stâlpii porţii. Mingea va fi aşezată într-un punct oarecare al suprafeţei de poartă, cel mai apropiat de locul pe unde mingea a depăşit linia de fund şi va fi trimisă cu piciorul direct în joc, dincolo de suprafaţa de pedeapsă, de către portar, ori de un alt jucător din apărare.

Lovitura de la poartă executată de portar

- Dacă mingea este în joc şi portarul o atinge (altfel decât cu mâinile) a doua oară, înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea;

- se va acorda o lovitură de pedeapsă dacă abaterea s-a comis în suprafaţa de pedeapsă a executantului.

- Dacă mingea este în joc şi portarul joacă în mod voit mingea cu mâinile înainte ca aceasta să fi fost atinsă de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse, dacă abaterea a fost comisă în afara suprafeţei de pedeapsă a echipei portarului. Această lovitură liberă directă va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, dacă abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a echipei portarului. Această lovitură liberă indirectă va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

- Pentru orice altă abatere de la această lege:

- lovitura de la poartă se va repeta.

LEGEA 17 – Lovitura de la colţ

- Lovitura de la colţ este un mod de reluare a jocului

- Se poate marca un gol direct din lovitura de la colţ, dar numai în poarta echipei adverse.

- Se va acorda o lovitură de la colţ dacă:

- mingea atinsă sau jucată ultima dată, de un jucător al echipei în apărare, a depăşit în întregime linia porţii, fie pe pământ, fie în aer, fără să se fi înscris un gol conform Legii 10.

Executarea loviturii

- mingea va fi aşezată în interiorul arcului de cerc al celui mai apropiat colţ al terenului de joc;

- steagul de la colţul terenului de joc nu poate fi înlăturat;

- jucătorii echipei adverse trebuie să se afle la cel puţin 9,15 m. de minge, până când aceasta va intra în joc;

- mingea va fi lovită cu piciorul de un jucător al echipei în atac;

- mingea va fi în joc imediat ce a fost lovită cu piciorul şi se deplasează;

- executantul nu trebuie să joace mingea a doua oară înainte ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător.

Abateri / Sancţiuni

Lovitura de la colţ executată de un jucător de câmp

- Dacă mingea este în joc şi dacă executantul atinge mingea (cu excepţia atingerii în mod voit cu mâna) a doua oară, înainte ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse, care va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

- Dacă mingea este în joc şi executantul o atinge, în mod voi, cu mâinile, înainte ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă directă în favoarea echipei adverse, care va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea;

- se va acorda o lovitură de pedeapsă dacă abaterea a fost comisă în suprafaţa de pedeapsă a executantului.

Lovitura de la colţ executată de portar

- Dacă mingea este în joc şi portarul o atinge (altfel decât cu mâinile) a doua oară înainte ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă indirectă echipei adverse care se va executa de pe locul unde s-a comis abaterea.

- Dacă mingea este în joc şi portarul o atinge în mod voit, cu mâinile, înainte ca aceasta să fi fost atinsă sau jucată de un alt jucător:

- se va acorda o lovitură liberă directă echipei adverse dacă abaterea a fost comisă în afara suprafeţei de pedeapsă a echipei portarului. Această lovitură liberă directă va fi executată de pe locul unde s-a comis abaterea.

Loviturile din punctul de la 11 m. pentru departajare

- Loviturile din punctul de la 11 m. pentru departajare, sunt o modalitate pentru a stabili învingătorii atunci când regulamentul competiţiei cere să existe o echipă învingătoare la sfârşitul unui joc terminat la egalitate.

Procedura

- Arbitrul alege poarta la care se vor executa loviturile.

- Arbitrul va efectua tragerea la sorţi cu o monedă, iar echipa al cărei căpitan este desemnată de sorţi, va executa prima lovitura.

- Arbitrul îşi va nota executarea fiecărei lovituri.

- Cele două echipe execută fiecare câte cinci lovituri conform dispoziţiilor de mai jos.

- Loviturile vor fi executate alternativ de fiecare echipă.

- Dacă înainte ca cele două echipe să fi executat cele cinci lovituri, una din ele înscrie mai multe goluri decât ar putea să înscrie cealaltă după încheierea seriei de lovituri, executarea loviturilor încetează.

- Dacă cele două echipe au executat cele cinci lovituri fiecare şi au marcat amândouă acelaşi număr de goluri, sau nu au înscris nici unul, executarea loviturilor continuă până când una din echipe înscrie cu un gol mai mult decât cealaltă din acelaşi număr de lovituri.

- Dacă un portar se accidentează în timpul executării loviturilor şi nu mai poate continua, el poate fi înlocuit cu o rezervă desemnată, cu condiţia ca echipa să nu fi epuizat numărul maxim de schimbări permise de regulamentul competiţiei.

- Cu excepţia cazului precedent, numai jucătorii prezenţi pe teren la sfârşitul jocului, sau după caz al prelungirilor, sunt autorizaţi să execute loviturile de departajare.

- Fiecare lovitură va fi executată de către un jucător diferit şi toţi jucătorii desemnaţi trebuie să fi executat o lovitură, înainte ca unul dintre ei să poată executa o a doua lovitură.

- Orice jucător desemnat poate înlocui portarul în orice mo-ment, în timpul executării loviturilor de departajare.

- Numai jucătorii desemnaţi şi arbitrii jocului sunt autorizaţi să rămână pe terenul de joc în timpul executării loviturilor de departajare.

- Toţi jucătorii, cu excepţia celui care execută lovitura şi a celor doi portari, trebuie să rămână în cercul de la centrul terenului în timpul executării loviturilor de departajare.

- Portarul al cărui coechipier execută lovitura, trebuie să rămână pe terenul de joc, în spatele liniei suprafeţei de pedeapsă în care se desfăşoară executarea loviturilor, paralel cu linia de poartă şi la cel puţin 9,15 m. de minge.

- În lipsa altor dispoziţii, în cazul loviturilor de departajare, se aplică dispoziţiile corespunzătoare ale Legilor jocului şi Deciziile International F.A. Board.

Suprafaţa tehnică

- Suprafaţa tehnică, aşa cum este menţionat în Legea 3, Decizia 2 a International F.A. Board, se referă în special la jocurile care se dispută pe stadioanele care oferă locuri pe scaune sau pe bănci, personalului tehnic şi jucătorilor de rezervă, aşa cum se descrie în continuare.

- Suprafeţele tehnice pot fi diferite de la un stadion la altul şi să aibă dimensiuni sau amplasamente variabile.

Menţionările care urmează, oferă indicaţii de ordin general:

- suprafaţa tehnică se extinde în lateral, câte 1 m. de fiecare parte a băncilor de rezervă şi în faţă, până la 1 metru de linia de margine a terenului;

- se recomandă să se traseze limitele suprafeţei tehnice;

- numărul de persoane autorizate să ia loc în suprafaţa tehnică, este specificat în regulamentele competiţiilor. Persoanele autorizate să ia loc în suprafaţa tehnică, trebuie identificate înainte de începerea jocului, conform regulamentului competiţiei respective. Numai o singură persoană este autorizată să dea instrucţiuni tehnice. Această persoană trebuie să revină la locul ei imediat ce a transmis instrucţiunile.

- antrenorul şi ceilalţi oficiali nu trebuie să iasă din suprafaţa tehnică. Circumstanţele speciale, ca de exemplu, intervenţia cu permisiunea arbitrului, a maseurului sau a medicului pe terenul de joc pentru a da îngrijiri unui jucător accidentat, fac excepţie de la această regulă.

- antrenorul şi celelalte persoane prezente în suprafaţa tehnică trebuie să aibă un comportament responsabil.

Al patrulea oficial

- Al patrulea oficial este desemnat conform regulamentului competiţiei. El va intra în funcţie, dacă unul din cei trei oficiali ai jocului va fi în incapacitatea de a-şi îndeplini atribuţiile.

- Organizatorul trebuie să precizeze clar înainte de începerea competiţiei, că în cazul indisponibilităţii arbitrului desemnat, acesta va fi înlocuit cu al IV-lea oficial, sau cu arbitrul asistent cel mai calificat. Dacă un arbitru asistent devine indisponibil, al IV-lea oficial va deveni arbitru asistent.

- Al patrulea oficial va avea obligaţia de a-l ajuta pe arbitru, la cererea acestuia, în toate sarcinile administrative care intervin înainte, în timpul şi după terminarea jocului.

- El va avea obligaţia de a-l ajuta pe arbitru la înlocuirile de jucători în timpul jocului.

- Dacă este necesar, el va controla mingile de rezervă. Dacă mingea trebuie să fie înlocuită în timpul jocului, el va pune la dispoziţie, la cererea arbitrului, o altă minge, în aşa fel încât pierderea de timp să fie cât mai mică.

- El va avea obligaţia să controleze echipamentul jucătorilor de rezervă înainte ca aceştia să pătrundă pe terenul de joc. Dacă echipamentul acestora nu este conform Legilor jocului, el va comunica acest lucru asistent care, la rândul său va informa pe arbitru.

- Al patrulea oficial trebuie să acorde ajutor arbitrului în orice moment.

- După joc, al patrulea oficial va remite autorităţilor competente un raport asupra tuturor comportărilor nesportive sau altor incidente care s-au petrecut în afara câmpului vizual al arbitrului şi arbitrilor asistenţi. Al patrulea oficial este obligat să informeze arbitrul şi arbitrii asistenţi despre conţinutul raportului redactat.

În concluzie, menţionez că aceste reglementări ale International F.A. Board au avantajat Şcoala Latină orientată pe un joc cu o tehnicitate superioară, în detrimentul Şcolii Anglo - Saxone conservatoare, bazată pe reguli rigide, uşor previzibile.

De asemenea, forul superior este preocupat de experimentarea altor variante pentru mărirea spectacolului sportiv: dimensiunile porţilor;

numărul jucătorilor; scoaterea ofsaidului; numărul de arbitri principali, toate acestea, în pas cu evoluţia fotbalului.

PRINCIPIILE FAIR-PLAY-ULUI :

Aceste reglementări ale U.E.F.A. şi F.I.F.A. sunt implementate cu scopul:

- de a mări spectacolul sportiv;- de a atrage un număr mare de susţinători pe stadione, stabili şi pe termen

lung (de la nivel de copii, până la cei mai vârstnici);- de a mări numărul de echipe, de participanţi, cât şi a numărului

competiţiilor de la fotbalul de bază la seniori, de la amatori la profesionişti. Aceste reglementări vizează două aspecte:

- legile jocului;- fair-play-ul în afara stadionului, pe stadion şi în timpul jocului.

Voi prezenta câteva măsuri profilactice luate de U.E.F.A. şi F.I.F.A. pe care le-

am sesizat atât la fotbalul de bază, cât şi la marea performanţă:

- neintroducerea de obiecte în stadion, care pot periclita integritatea corporală a spectatorilor, jucătorilor şi a celorlalţi oficiali;

- mărirea securităţii prin creşterea numărului oamenilor de ordine atât lângă suprafaţa de joc, cât şi în tribune;

- reglementarea distanţei faţă de spaţiile de publicitate, cât şi faţă de reporteri care pot accidenta sportivii;

- folosirea obligatorie a apărătorilor de la copii până la profesionişti, pentru protejarea fotbaliştilor;

- folosirea unor ghete cu crampoane injectate care să nu pericliteze integritatea sportivilor;

- prezenţa obligatorie la competiţii a două salvări super dotate pentru acordarea primului ajutor;

- mingea de joc trebuie să fie cu peliculă pentru a nu lua apă şi fosforescentă pentru vizionări în nocturnă sau pe zăpadă;

- prezenţa mai multor mingi de joc pentru a mări timpul efectiv de joc;

- prezenţa copiilor mascotă îmbrăcaţi în culorile echipelor, care apar la începutul jocurilor împreună, de mână cu fotbaliştii;

- conducătorii cluburilor stau împreună la tribuna oficială;- în situaţii de accidentări, adversarul trimite mingea afară pentru a întrerupe

jocul;- ca urmare a unor contacte mai dure, cel care a faultat îşi ridică adversarul

de jos;- desfiinţarea gardurilor de protecţie între public şi spaţiul de joc;- oficierea jocurilor de 4 arbitri, observator de joc şi observator de arbitri, iar

ca experiment 6 arbitri pentru un arbitraj cât mai corect;- prezenţa mai multor camere de televiziune pentru a oferi unghiuri şi

reluări de joc;- mediatizarea jucătorilor şi a jocurilor ca exemple pozitive;- mărirea numărului de jucători pe foaia de arbitraj, de la 16 la 18 jucători.

Din legile jocului, voi prezenta câteva situaţii întâlnite în diferite momente:

- la începerea jocului, jucătorul care loveşte mingea o poate trimite direct în poartă şi este gol;

- ca mingea să fie în joc, ea trebuie să parcurgă o circumferinţă în faţa liniei de centru;

- din aruncare de la margine nu este ofsaid şi nici gol, dacă mingea este atinsă de un jucător sau de arbitru;

- dacă din aruncare de la margine prin aer, mingea nu intră în teren, lovitura se repetă;

- din lovitură liberă directă sau indirectă se poate executa fără ca arbitrul să fluiere, cu excepţia situaţiilor când nu se execută din locul respectiv, mingea se mişcă sau arbitrul precizează la fluier;

- din out de poartă nu este gol valabil în poarta adversă dacă mingea nu e atinsă de vreun jucător sau arbitru iar în poarta proprie – corner;

- din out de poartă nu este gol în proprie poartă: a) dacă mingea nu a ieşit din careu repetare;

b) dacă a ieşit din careu – corner – dacă nu a fost atinsă de vreun

jucător sau arbitru;

- într-un meci oficial dacă două echipe au tricouri identice, schimbă echipamentul echipa oaspete;

- când fotbaliştii se reactivează din poziţia de ofsaid, arbitrul sancţionează cu lovitură indirectă;

- dacă un jucător în atac pleacă de pe linie cu ultimul apărător, nu este ofsaid (dar între minge şi poartă doi adversari – ex: portar + apărător);

- un portar are voie 6” cu mingea în mână în suprafaţa de pedeapsă; el nu are voie să o plaseze la picior şi apoi să o prindă în mână (lovitură liberă indirectă);

echipa în atac are posesia mingii în terenul advers şi portarul echipei în atac îl loveşte în suprafaţa de pedeapsă pe un adversar – decizia 11 m

PARTEA PRACTICA: INCALZIREA

Nimeni nu ar putea să creadă că, înainte de a începe cursa, un pilot profesionist de Formula 1, îşi încălzeşte motorul şi cauciucurile. O asemenea şedinţă de încălzire pentru un om, înainte de a începe orice activitate sportivă care necesită mult efort, cum este un antrenament sau un meci de fotbal care solicită efort pe o perioadă mare de timp, de 90–120 de minute, determină ca printr-o pregătire fizică şi psihologică, să se atingă temperatura necesară realizării exerciţiului şi atingerii unui potenţial optim, ceea ce va avea ca efect reducerea pericolului accidentării.

În consecinţă, oricine ajunge aproape de limita propriei performanţe la un moment dat, dar fiecare situaţie trebuie formată şi pregătită cu cea mai mare atenţie.

Prin intermediul acestei lucrări am dori să oferim atât antrenorilor de fotbal, cât şi jucătorilor, o viziune de bază asupra necesităţii efectuării exerciţiilor de

încălzire şi de relaxare, şi prin aceasta să clarificăm influenţele pozitive ale acestora asupra jocului, precum şi a antrenamentului.

Dacă exerciţiile de încălzire sunt executate corect, se asigură un maxim de potenţial încă de la prima secundă de joc, acestea putând chiar ajuta la înscrierea unui gol în primele minute sau împiedica golurile adversarilor. În orice caz, încălzirea şi relaxarea nu trebuie să fie reduse la un nivel de exhibiţionism ritualic, care acoperă în mare măsură dorinţele antrenorilor şi calmează mulţimea. Fiecare participant activ trebuie să se convingă singur de eficienţa exerciţiilor de încălzire şi relaxare şi să le execute în funcţie de propria atitudine fizică şi mentală, concentrându-se asupra a ceea ce trebuie făcut. Datoria unui coordonator de antrenament este aceea de a consolida această atitudine a jucătorilor.

Exerciţiile de încălzire şi relaxare se execută aşa încât:

- a juca fotbal este foarte plăcut;

- jocul aduce succese;

- riscul accidentării este redus.

Peter Röthig defineşte încălzirea ca fiind „o activitate care admite un concept psihico-fizic aproape ideal antrenamentului şi competiţiei”. Jürgen Freiwald împarte această afirmaţie în patru părţi fundamentale:

- îmbunătăţirea abilităţii performanţei organice;

- îmbunătăţirea abilităţii performanţei de coordonare;

- îmbunătăţirea abilităţii performanţei psihologice;

- precauţie pentru a preveni accidentările.

În ceea ce priveşte relaxarea, prin intermediul acesteia se poate îmbunătăţi, în plus, abilitatea de reacţie. Încălzirea înaintea antrenamentului sau a meciului poate conţine anumite variaţii. Ambele duc la creşterea temperaturii corporale şi musculare, dar în antrenament, încălzirea lucrează concentrându-se în principal

asupra unui anumit factor al antrenamentului, care poate varia considerabil, cum este cel tehnic, fizic, respectiv tactic.

Meciul în altă ordine de idei, solicită un efort extrem şi 100 % condiţie fizică din toată structura psihico-fizică a fotbalistului. Din acest motiv, se impune un tip de program de încălzire special.

Fotbalul este un joc de echipă coordonat de indivizi şi, în acest fel, guvernat de două principii: pe de o parte, competiţia sportivă este determinată de atitudinea fizică şi mentală şi de capacitatea de solicitare a individului; pe de altă parte, munca în echipă este un factor important care contribuie la succesul dorit. Orice deficit în atitudinea fizică sau mentală a unui jucător afectează armonia întregii echipe şi acest lucru se aplică, de asemenea, în atitudinea asupra exerciţiilor de încălzire şi relaxare.

Aspectele fiziologice ale încălzirii

În timp ce căutăm argumente suplimentare în favoarea exerciţiilor de încălzire, următoarea listă de la DE MAREES/MESTER s-a dovedit a fi utilă:

● creşterea temperaturii musculare şi corporale

Încălzirea duce la o creştere specifică a temperaturii corporale care variază de la 38,5 - 39,5 grade Celsius, cu ajutorul căreia temperatura musculară creşte extrem de repede în primele 5 minute, în timp ce temperatura corporală creşte gradat peste aproximativ 30 de minute. În ceea ce priveşte preocuparea asupra abilităţilor de performanţă, temperatura musculară este cel mai important factor.

● accelerarea procesului metabolic

Indiferent unde sunt lucraţi muşchii, există un mare necesar de energie. Fosfatul îmbogăţeşte alimentările cu energie, care momentan sunt disponibile în rezervă, dar trebuie înlocuite imediat, ceea ce impune ca depozitele să fie reumplute. Prin încălzire gradată, individul ajunge la o alimentare cu energie

aerobă mai intensă şi în acest fel rezervele de energie anaerobă sunt protejate. Astfel, nivelele lactatului rămân scăzute în timpul exerciţiului intens (lactatul = sarea acidului lactic, fiind un reziduu al oxidării anaerobe). O creştere mare a nivelelor lactatului cauzează supraoxidarea muşchilor, şi în consecinţă, reduce abilitatea performanţei.

Nevoia crescută de oxigen, ca rezultat al exerciţiului, nu este furnizată doar de creşterea circulaţiei sanguine prin muşchii afectaţi, ci şi ca urmare a unei utilizări mai eficiente a volumului de oxigen din sânge.

● creşterea abilităţii performanţei sistemului nervos

Dacă temperatura corporală creşte, atunci creşte şi viteza la care impulsurile nervoase sunt transmise. Exerciţiile de încălzire specifice îmbunătăţesc individului abilitatea de coordonare în performanţă, creează o bună înţelegere a mobilităţii şi sporesc în ansamblu percepţia şi vigilenţa.

Prin urmare, se poate afirma că încălzirea influenţează sistemul nervos, optimizează percepţia şi reacţiile, şi în acest fel, ea reprezintă o premisă a succesului în privinţa anumitor aspecte tehnice. Aşadar, în timpul oricărui program de încălzire trebuie să se facă loc pentru secvenţe de mobilitate specifice fotbalului.

● intensificarea vitezei contracţiei musculare

Încălzirea sistematică sporeşte abilitatea de a absorbi oxigen, a muşchilor care lucrează, îmbunătăţind astfel viteza de lucru. De asemenea, duce la creşterea mobilităţii, consum mic de energie, mobilitate mai mare a încheieturilor şi un risc mai scăzut al accidentării. În plus, ajută la relaxarea mai eficientă a muşchilor lucraţi, ceea ce este la fel de important pentru mişcările rapide şi precise, cât şi pentru secvenţele ciclice de anduranţă ale mişcării.

● reducerea pe termen lung a riscului de accidentare a muşchilor, ligamentelor şi tendoanelor

Reducerea riscului de accidentare prin încălzire nu se aplică doar în anumite cazuri; este aşa numita „reacţie întârziată” care se aplică la toate

sporturile orientate către performanţă. Acest concept este aplicabil în special în fotbal, unde muşchii, ligamentele şi tendoanele jucătorului sunt supuse unei solicitări extreme, atât la începutul, cât şi spre finalul partidei, atunci când jucătorul este epuizat.

● reducerea presiunii asupra încheieturii

Peter Knebel a demonstrat că elasticitatea şi maleabilitatea optimă a fibrelor colagen este mai întâi atinsă la temperatura de 39 de grade Celsius. Această afirmaţie este semnificativă pentru toate tipurile de stretching şi alte solicitări motrice. Dacă cineva presupune că abilitatea cartilajului încheieturii de a susţine singur un efort, se îmbunătăţeşte prin mişcare, atunci exerciţiile ar trebui incluse în programul de încălzire, care stimulează în mod pozitiv cartilajul încheieturilor şi discurile intervertebrale. De exemplu, alergarea implică aproape toate încheieturile.

În acest stadiu, este semnificativ faptul că, pentru tehnica precisă în timpul secvenţelor de mobilitate şi de asemenea, atunci când ne antrenăm cu mingea, încălzirea este o condiţie indispensabilă pentru ca solicitarea încheieturilor să se reducă. Fiecare tehnică executată incorect poate cauza suprasolicitare sau presiune asupra mobilităţii organelor. Secvenţele de mobilitate, care din punct de vedere tehnic nu se armonizează între ele, necesită mai mult efort şi energie, reducând în acelaşi timp performanţa în anduranţă.

● reducerea deficitului iniţial de O2

Maehl Höhnke afirmă următoarele: „creşterea ratei metabolice survenită în urma exerciţiilor de încălzire, asigură o mai bună alimentare şi o folosire mai eficientă a oxigenului, cât şi o evacuare mai rapidă a dioxidului de carbon şi a altor produse reziduale”. Încălzirea duce la o mai bună circulaţie sanguină, până la şase ori mai mare decât rata iniţială şi, de asemenea, ajută la eliberarea substanţelor iritante abrazive din muşchii solicitaţi.

Dezvoltarea unui tip de încălzire corect

- Similar situaţiei în care o maşină este pornită prea repede şi există posibilitatea ca motorul să se avarieze pe termen lung, în acelaşi fel încălzirea prea rapidă duce la o folosire prematură a energiei care ar putea fi necesară mai târziu;

- Încălzirea executată prea repede poate împiedica corpul să atingă temperatura necesară asigurării unei bune performanţe, deoarece corpul uman are nevoie de timp pentru a absorbi şi transforma stimulii fiziologici şi psihologici;

- Dacă încălzirea nu este adaptată la cerinţele ulterioare ale performanţei din fotbal, atunci îndeplinirea unui obiectiv dorit se face mult mai dificil sau într-un mod limitat.

Aspectele psihologice ale încălzirii

În timpul fazei de încălzire, aspectele fizice şi psihologice se găsesc unele lângă altele. Pe de o parte, încălzirea urmăreşte să determine individul să fie vigilent şi activ, fiind un factor motivaţional pentru ca acea persoană să se deprindă cu anumite situaţii şi trezeşte dorinţa de a fi activ într-o manieră sportivă; pe de altă parte, această fază este, de asemenea, responsabilă pentru crearea tensiunii şi relaxării şi aduce cu sine implicare totală.

În cazul fotbalului, activitatea psihomotrică, şi stimularea emoţională sunt descrise astfel: „promptitudine în atac, plăcerea de a participa, stare de încordare activă, vigilenţă, tensiune, relaxare, atenţie”.

Atunci când este implicat în programe de încălzire cu jucătorii săi, un antrenor trebuie să cunoască următoarele:

- încălzirea trebuie să fie stimulativă şi variată, aşa încât jucătorilor să nu li se pară a fi ceva lipsit de importanţă;

- orice presiune exercitată asupra jucătorilor poate fi redusă prin mişcare;

- înaintea meciului, orice tensiune specifică pe care o simt jucătorii poate fi eliberată prin mişcare şi prin activităţi de stimulare a jocului;

- stabilirea pe cât posibil, a celei mai pozitive atitudini reprezintă cea mai bună garanţie pentru un început favorabil de partidă;

- buna pregătire oferă jucătorilor un stimulent personal de siguranţă.

Încălzirea din punct de vedere al unui antrenament metodic

Înainte de a prezenta tipuri şi metode de încălzire, trebuie clarificaţi anumiţi factori de influenţă:

● condiţia de pregătire fizică a jucătorului.

Cu cât este mai bine antrenat un jucător, cu atât faza de încălzire este mai intensivă. Însă, un program de încălzire este indispensabil pentru toate nivelele de performanţă. În plus, nevoile individuale cu care vine fiecare fotbalist joacă un rol decisiv, de exemplu un jucător cu probleme musculare trebuie să acorde o grijă specială cu exerciţiile de stretching. Pentru a ajunge la un nivel foarte bun de performanţă, trebuie să acorde mai mult timp exerciţiilor de stretching.

- Încălzirea – în funcţie de nivelul de performanţă al fiecărui fotbalist în parte;

● Vârsta jucătorilor.

Încălzirea sistematică este necesară tuturor grupelor de vârstă, începând de la aproximativ 12 ani. Pentru copiii sub această limită de vârstă, este prea puţin necesară încălzirea din considerente fizice. Dar, se pare că, dintr-un punct de vedere al antrenării pe termen lung, este acceptabilă ideea de a aduce copiii în contact cu exerciţiile de încălzire pe cât posibil, într-o manieră de joacă.

- Încălzirea – o necesitate pentru tineri şi adulţi;

● Factorii externi.

Jucătorul trebuie să fie familiarizat cu toate condiţiile exterioare, cum ar fi: starea terenurilor de joc, starea gazonului, condiţiile meteorologice, publicul, ora şi mulţi alţi factori.

- Încălzirea – adaptarea la condiţiile externe;

● Durata exerciţiilor de încălzire.

În ideea de a atinge temperatura musculară necesară performanţei de elită din fotbal, 15 minute de încălzire sunt suficiente, dar antrenorii experimentaţi consideră că pentru un meci sunt necesare 30 de minute de încălzire. Între încheierea stadiului de încălzire şi începutul partidei de joc, nu ar trebui depăşită o perioadă de maximum 5–10 minute.

- Încălzirea şi necesitatea unei alocări adecvate de timp;

● Alegerea exerciţiilor.

În gama exerciţiilor alese pentru încălzire, antrenorul trebuie să ia în considerare atât comportamentul fiziologic, cât şi eficacitatea. În acelaşi timp, exerciţiile cu partener şi manualele de specialitate disponibile pot fortifica spiritul de echipă în fotbal. Mingea poate însoţi jucătorii în exerciţiile de încălzire, deoarece folosirea acesteia este motivaţională.

Încălzirea înaintea antrenamentului poate fi orientată spre învăţarea modului prin care se realizează un anumit obiectiv şi programul de încălzire ar trebui să conţină acest gen de accentuare. Pe de altă parte, atunci când se pregătesc în mod direct pentru meci, jucătorii lucrează după un program standard, care este special adaptat în funcţie de caracteristicile fiecărui jucător şi de sarcinile pe care le au de îndeplinit în timpul meciului.

- Încălzirea – variabilă şi plină de idei bune;

● Motivaţie, experienţă şi independenţă.

Mulţi fotbalişti care aleargă în timpul fazei d încălzire, înaintea meciului sau antrenamentului, o fac mai mult pentru că trebuie să facă acest lucru, decât din convingere şi pentru că nu au descoperit avantajele acestei practici. Dacă jucătorul va fi mai bine motivat pentru faza pregătitoare, aşa încât să conştientizeze nevoia de încălzire, atunci el trebuie să vadă valoarea acestei practici. Astfel, încălzirea trebuie să devină o componentă evidentă şi independent dezirabilă a antrenamentului sau a competiţiei.

- Încălzirea – fotbalistul trebuie să o experimenteze pentru sine;

● Caz special, jucătorii de rezervă.

Două moduri de a aduce rezervele pe terenul de joc, sunt fie în timpul meciului, fie în funcţie de situaţie. În ambele cazuri, se tinde spre acelaşi punct de plecare: şi jucătorii titulari şi rezervele trebuie să execute câteva exerciţii intensive de încălzire înainte de începerea meciului. Dacă schimbarea planificată este permisă, noul jucător poate fi pregătit pentru a juca printr-un program temporar şi scurt de încălzire adecvat fotbalului.

Pe de altă parte, schimbarea independentă de situaţie, de exemplu pentru că un coechipier s-a accidentat, rareori permite o încălzire adecvată situaţiei de competiţie. Şi totuşi se pot găsi câteva exerciţii de încălzire de bază care sunt eficiente.

Acest aspect ar trebui reîmprospătat din nou şi din nou pe parcursul meciului, printr-un fel de „după încălzire”. De aceea, este o idee bună dacă antrenorii îşi trimit jucătorii de rezervă să se încălzească din când în când, chiar dacă acest lucru nu e chiar pe placul lor, în special dacă nu sunt chemaţi pe teren.

Metode de încălzire

Există două modalităţi de încălzire: activă şi pasivă. Încălzirea activă solicită activitate individuală, în vreme ce încălzirea pasivă se face prin masaj, duşuri

fierbinţi, băi calde şi saună. Nu veţi fi pregătiţi suficient pentru solicitările antrenamentului şi în mod sigur pentru cele ale meciului, doar prin încălzire pasivă.

În orice caz, metodele de încălzire pasivă au un rol de susţinere, din motive practice, mult mai favorabile pentru relaxarea după solicitările performanţei, decât pentru pregătirea acesteia.

Modalităţi de încălzire

Încălzirea activă este împărţită în diverse categorii în literatura de specialitate din fotbal, care se succed în funcţie de nivel şi de ordine. În acest sens, întâlnim încălzirea specială, stretching-ul, elementele de gimnastică şi exerciţiile de coordonare.

Încălzirea individuală completează toate formele menţionate în continuare:

-încălzirea generală ajută la creşterea temperaturii corpului, impulsionează activitatea inimii şi a sistemului circulator, reglând şi psihicul cu activitatea abordată. Masa musculară şi întregul corp sunt încălzite prin mers cu paşi rapizi, alergare şi exerciţii de gimnastică.

-încălzirea specială, în principal urmăreşte obiective ale unor anumite ramuri sportive şi este orientată către forţă, putere, anduranţă, tehnică, tactică şi consolidarea abilităţii de coordonare. În acest caz, prin stretching şi exerciţii de fortificare sunt pregătiţi, în special, muşchii foarte solicitaţi. Alternarea între sprinturi scurte şi alergare de rezistenţă cu sau fără minge, face ca sportivii să intre mai uşor în spiritul jocului.

-încălzirea individuală, aşa cum sugerează şi denumirea, poate fi făcută doar în grupuri mici sau cu individual cu jucătorul. Pentru acest tip de încălzire, este imposibil să stabilim durata exerciţiilor sau conţinutul. Ceea ce conţine programul de încălzire, în acest caz, se stabileşte în funcţie de ocazie. De exemplu,

după o lungă perioadă de accidentare sau de solicitare a unui muşchi afectat, este necesar un volum suplimentar de încălzire prin stretching, care să se intensifice uşor.

Un fotbalist este pregătit în cel mai bun mod posibil pentru partea principală a antrenamentului sau pentru meci, dacă toate părţile musculaturii sale sunt mai întâi bine încălzite şi mobilizate.

Totuşi, anumitor muşchi, cum ar fi cei ai şoldului sau ai piciorului, trebuie să li se acorde o atenţie specială deoarece aceştia determină tot cursul mişcării într-un meci de fotbal.

Atunci când mingea este lovită cu capul, în mod natural sunt implicaţi, de asemenea, muşchii gâtului şi cei abdominali.

În situaţia în care, efectuăm seturi de exerciţii de încălzire pentru fotbal, în special următoarele grupe musculare trebuie solicitate prin întindere:

S=întindere: trebuie întinşi muşchii care se contractă;

S4=muşchii umărului şi ai gâtului; contracţia acestei grupe musculare cauzează dureri de gât. Evitaţi rotirea capului în timpul exerciţiilor de stretching.

S6=musculatura latentă a trunchiului; în timpul contracţiei spatele devine concav.

S7=muşchii spatelui în regiunea lombară; contracţiile duc la postura concavă şi provoacă dureri de spate.

S9=muşchii interiori ai coapsei; contracţia cauzează probleme inghinale; când se execută exerciţii de stretching pentru această zonă, accentuaţi asupra genunchiului.

S10=partea posterioară a muşchilor coapsei; exerciţiile de stretching reduc pericolul de tensionare;

S11=partea anterioară a muşchilor coapsei şi a muşchilor şoldului; sedentarismul contractă muşchii şi cauzează dureri în regiunea inferioară a spatelui.

S12=muşchii posteriori ai gambei; exerciţiile reduc problemele care apar la tendonul lui Achile.

În timpul exerciţiilor de încălzire pentru fotbal, următoarele grupe musculare trebuie fortificate:

Str.=fortificare: muşchii care sunt slăbiţi trebuie fortificaţi.

Str.4=muşchii umărului şi ai gâtului; fortificarea ajută la prevenirea încovoierii spatelui.

Str.8=muşchii fesieri; fortificarea are ca rezultat un bazin stabil.

Str.10=partea posterioară a muşchilor coapsei; se îmbunătăţeşte echilibrul din poziţia cu genunchii îndoiţi şi se întind muşchii extensor şi flexor.

Str.11=partea anterioară a muşchilor coapsei; prin stretching se stabilizează încheieturile genunchilor.

Str.13=muşchii abdominali; dacă trunchiul este stabilizat, atunci se eliberează un volum maxim de forţă.

Str.14=partea posterioară a muşchilor în regiunea pectorală; neutralizează pericolul încovoierii spatelui.

Str.15=partea anterioară a musculaturii tibiei; prin fortificare se stabilizează glezna.

De asemenea, când se efectuează exerciţii de stretching sau fortificare, trebuie luate în consideraţie următoarele aspecte:

- pentru ca programul de exerciţii pentru încălzire de stretching şi fortificare să fie eficient, jucătorii trebuie să fie autodisciplinaţi. Puteţi obţine efectul dorit doar dacă exerciţiul este efectuat corect;

- exerciţiile de stretching şi fortificare sunt constant suplimentate cu exerciţii de relaxare;

- atunci când sunteţi obosiţi, exerciţiile de stretching şi fortificare trebuie executate la intensitate scăzută, altfel există riscul accidentării;

- în mod similar, condiţia individuală a fotbalistului joacă un rol decisiv în aprecierea intensităţii şi a perioadei de execuţie a acestor exerciţii;

- evitaţi orice fel de solicitare a respiraţie în timpul efectuării exerciţiilor;

- grupele musculare supuse unei anumite tensiuni necesită o încălzire intensivă, dacă nu chiar una specială;

- exerciţiile de stretching şi fortificare, de regulă, se efectuează după încălzirea generală;

- muşchii flexor şi extensor sunt antrenaţi în mod egal, aşa încât raportul de solicitare musculară se menţine;

- pentru sportivii începători şi tineri, exerciţiile de stretching şi fortificare trebuie efectuate în mod sistematic şi gradual;

- timpul pentru execuţia acestor exerciţii creşte uşor;

- atunci când un sportiv efectuează încălzirea, nu trebuie să se concentreze asupra volumului de exerciţii, ci mai degrabă asupra faptului că toate exerciţiile sunt efectuate corect.

Zece repere pentru planificarea unei şedinţe de încălzire

1. Încălzirea implică mers cu paşi rapizi, cât şi alergare, iar apoi relaxare după solicitarea musculară.

2. Încălzirea se realizează pas cu pas, iar la început se evită orice tip de exerciţii care sunt prea intensive sau solicitante.

3. Aspectul esenţial al antrenamentului ce va urma poate fi dezvăluit în timpul stadiului de încălzire.

4. Dacă este posibil, exerciţiile alese trebuie să fie familiare tuturor jucătorilor şi să fie corect executate.

5. Exerciţiile de coordonare trebuie executate pe ambele laturi (picioare, mâini, etc.).

6. Ca motivaţie interioară, jucătorii trebuie să vadă scopul exerciţiului.

7. Înainte ca orice grupe musculare încordate să lucreze pentru fortificare, trebuie executate exerciţiile de stretching.

8. Fiecare jucător trebuie să-şi determine propriul nivel şi doza de efort individual.

9. Atunci când se lucrează încălzirea, antrenorul trebuie să lucreze cu acel principiu simplu, conform căruia totul trebuie demonstrat.

10. Dacă este posibil, evitaţi următoarele exerciţii: rotirea necontrolată a capului, solicitare prea mare asupra gâtului atunci când se execută stând pe cap sau stând pe umeri, solicitare prea mare cu efect îndelungat de pârghie asupra picioarelor întinse în exterior, mişcare de balansare rapidă dintr-o poziţie de stretching şi suprasolicitarea genunchilor atunci când sunt îndoiţi mai jos de 90 de grade.

JOCUL PE TEREN (REDUS MINI-FOTBAL)

ORGANIZAREA JOCULUI PE TEREN REDUS

La şcoala generală baza o reprezintă jocurile cu număr redus de jucători 7x7, competiţiile pe terenuri reduse cu număr redus de jucători fiind folosite frecvent, cu eficienţă în ceea ce priveşte adaptarea la posibilităţile copiilor.

- Despre aşezarea în teren, copiii trebuie să se bazeze pe câteva principii, fără a-i specializa de mici şi a le face recomandări tactice deosebite, deoarece ei sunt intuitivi şi nu se ştie ce vor juca dacă ajung fotbalişti.

- Metodic, se recomandă folosirea exerciţiilor tehnice legate de o nuanţă tactică (exemplu: distanţa dintre doi jucători în cadrul pasei în doi, circulaţia jucătorilor în exerciţii de grup bazate pe „dă şi du-te”, schimbul de locuri, exersarea exerciţiilor tehnico-tactice pe zone diferite ale terenului).

Obişnuindu-i pe copii să cuprindă un câmp vizual cât mai larg, însuşindu-şi o anumită nuanţă tactică a lovirii şi conducerii mingii, cunoscând sistemul inter-relaţiilor cu ceilalţi coechipieri în diferite faze de atac şi de apărare, copiii ajung să fie eliberaţi de „mirajul mingii”.

Ţinând cont de aptitudinile tânărului elev vom încerca să-i aşezăm în teren, pentru a înţelege că terenul având trei zone (apărare, mijloc, atac) şi în funcţie de situaţia de joc, el va trebui să rezolve faza în zona respectivă.

Specializarea lor pe posturi se va face în secţiile de performanţă, pentru a demonstra necesitatea ei voi da un singur exemplu: cuplul brazilian de atacanţi Ronaldo - Adriano nu poate da un randament sporit ca fundaşi centrali, iar exemplele pot continua.

Deci, la baza aşezării jucătorilor în teren, o importanţă deosebită o are:

1. Repartizarea jucătorilor pe anumite zone şi posturi să asigure îndeplinirea siguranţei în faza de apărare şi eficienţă la acţiunile de atac.

2. Dispunerea jucătorilor pe linii se va face în adâncime - pe axa longitudinală a terenului – deoarece aceasta este direcţia principală a acţiunilor de joc.

3. Să se sigure relativ uşor dublajul şi sprijinirea coechipierilor aflaţi în posesia mingii sau care întreprind diferite acţiuni de atac sau apărare.

4. Stabilirea locului în echipă a fiecărui jucător să se facă după calităţile fizice şi psihice corespunzătoare.

5. Demarcarea, element hotărâtor în iniţierea acţiunilor de atac trebuie făcută rapid, viteza fiind cu atât mai mare, cu cât adversarul este mai aproape de jucătorul care participă la acţiunea respectivă; căutarea spaţiului liber în demarcaj, ca şi susţinerea jucătorului cu mingea rămân elemente de bază ale atacului.

INVATAREA ELEMENTELOR TEHNICO TACTICE ALE JOCULUI DE FOTBAL

Această parte sper să reprezinte un ghid de mijloace ridicate la rang de metodă privind pregătirea fotbaliştilor. Materialul selectat vine în sprijinul studenţilor de la facultăţile de educaţie fizică, antrenorilor, profesorilor care predau fotbalul, într-un moment în care mijloacele de informare pur tehnice sunt destul de puţine.

Prin acest material practic de lucru, am încercat o analiză selectivă a unor mijloace verificate de mine în activitatea de antrenor, cât şi în cea de profesor.

Parcurgerea drumului de la 1 x 1 la 11 x 11 reprezintă de fapt o sinteză a fotbalului, trecând prin feed-back-ul mijloc – metodă, de la tehnic la tactic, ajungând să îmbine teoria cu practica în scopul de a ajuta cadrele tehnice pentru completarea cunoştinţelor de specialitate.

Aceste mijloace le-am selectat având ca model necesitatea adaptării lor la caracteristica fotbalului internaţional, având ca bază ultimul Campionat Mondial de Fotbal, Africa de Sud, 2010.

Aceste caracteristici ar fi următoarele:

1. Fotbalul actual impune un angajament total pentru ambele faze ale jocului atac şi apărare.

2. Dispariţia postului de bază, jucătorii acţionând în: linii, aglomeraţii, om/om + zonă, pe grupe de jucători, rezolvând jocul în funcţie de fază în baza unei organizări şi discipline, cărora li se subordonează toţi jucătorii.

3. Alternarea jocului combinativ de pase pentru găsirea unei breşe în dispozitivul apărării adverse, cu jocul de angajament total, pe poartă sau cu contra-atacul.

4. Apariţia în atac sau apărare a omului în plus (liber care creează superioritate).

5. Jocul cu 3 apărători, cu 4 în funcţie de sistemul adoptat.

6. Un spirit de angajament total nu numai în faza de apărare, ci şi în atac, ceea ce a dat fotbalului internaţional o notă de bărbăţie (dusă până la sacrificiu).

7. Marile performanţe ale echipelor de talie internaţională sunt realizate printr-o „lecţie tactică perfectă”, printr-o strategie a jocului de eficienţa maximă în atac şi apărare, având capacitatea de a schimba registrul tactic adaptat la condiţiile specifice oferite de joc.

8. Marile performanţe nu mai pot fi realizate decât de echipe tehnice („team work”), înalt calificate, care deţin un câmp informaţional bine pus la punct.

9. Fotbalul actual a progresat şi va progresa prin accesarea de către specialiştii acestei ramuri sportive a cuceririlor tehnicii moderne (cibernetica, teoria informaţiei, apariţia programării cu ajutorul calculatoarelor, individualizarea alimentaţiei şi a susţinătoarelor de efort, psihologie, sociologie, biochimie, etc.)

Deci, pentru a pregăti o echipă la standardele internaţionale, jucătorii care o compun trebuie să deţină calităţile necesare îndeplinirii cerinţelor antrenamentului.

Progresul extraordinar al fotbalului a făcut ca pregătirea sportivilor să reprezinte un proces continuu, bine dirijat, la care îşi aduc contribuţia echipe de specialişti, echipe interdisciplinare, fără de care nu putem vorbi de câţiva termeni de actualitate:

- element de progres;

- calitate;

- evaluare.

Având în vedere că antrenamentul pregăteşte competiţia, dar într-un permanent feed-back, rezultă că în antrenament trebuie să descoperim caracteristicile competiţiei atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ:

- eforturi prelungite, dar şi de intensitate crescută (într-un efort mixt);

- viteză de execuţie;

- tehnica în condiţii de adversitate.

Pe de altă parte, organismul trebuie să se adapteze:

- eforturilor pe care le presupune jocul;

- obţinerea unor indici superiori faţă de cei iniţiali, ca urmare a procesului de pregătire organizat;

- eforturile dozate progresiv pentru ca organismul să se adapteze la cerinţele jocului.

Antrenamentul trebuie să îndeplinească 3 obiective:

- pregătirea organismului pentru efortul specific jocului de fotbal;

- creşterea indicilor pregătirii la un nivel superior pentru ca sportivul să aibă un randament maxim;

- menţinerea formei sportive un timp cât mai îndelungat.

Antrenorul va trebui:

- să implementeze în jucător o motivaţie care să-i stimuleze randamentul, motivaţie care trebuie să plece şi din interiorul jucătorului;

- să urmărească recuperarea, cât şi refacerea jucătorilor.

Din punct de vedere fiziologic, dacă facem o analiză, vom observa că toate mişcările au la bază contracţiile musculare posibile datorită fibrelor musculare care conduc, primesc un flux nervos.

Fiziologia efortului ne prezintă următoarea sistematizare în funcţie de tipul de efort:

1. Sistemul aerob;

2. Sistemul anaerob: - alactacid;

- lactacid. Ca nivele de efort putem menţiona:

1. Capacitatea aerobă: 12’ şi mai mult;

2. Puterea aerobă: 3 - 12’.

3. Capacitatea anaerobă lactacidă: 1- 3’;

4. Puterea anaerobă lactacidă: 20” - 1”;

5. Capacitatea anaerobă alactacidă: 10 - 30”;

6. Puterea anaerobă alactacidă sub 10”. Pregătirea tactică a unei echipe se realizează conform unor principii metodice ale antrenamentului sportiv. Exemplu: nu putem trece la 11 x 11 dacă jucătorii nu reuşesc 1 x 1, aşa că vom începe cu un program pentru construcţia jocului prin jocul 1 x 1. Jocul 1 x 1 reprezintă un joc pregătitor care reuşeşte să realizeze prima verigă, dar de maximă importanţa a jocului de fotbal, solicitând: concentrare şi lupta de autodepăşire +depăşirea adversarului. Se joacă în mai multe variante:

exemplu – 1 x 1 pe un teren delimitat (10 x 10 m. metoda antrenamentului în careuri).

Avantaje şi indicaţii metodice

- se controlează colectivul cu uşurinţă;

- realizarea individualizării problemelor jocului;

- înregistrarea perfectă a timpului sau numărului de repetări;

- folosirea raţională a spaţiului de antrenament;

- rotaţia grupelor de jucători se face cu uşurinţă.

Descriere

- jucătorii situaţi la marginile opuse ale careului;

- jucătorul cu mingea se deplasează spre celălalt, încercând să se ducă pe linia de margine adversă;

- se poate lucra în funcţie de valoarea colectivului cu un număr repetat de acţiuni 5 – 10, pentru fiecare;

- în caz de recuperare a mingii de către jucătorul în apărare, se reia acţiunea sau apărătorul devine atacant.

Ce urmărim ?

Pentru jucătorul în atac

- driblingul, fente, mişcările înşelătoare cu sau fără minge;

- inteligenţa de a depăşi adversarul;

- concentrare şi putere de luptă;

- protejarea mingii (lateral sau cu spatele la adversar).

Pentru jucătorul în apărare

- tatonare (poziţia fundamentală) + acroşaj;

- viteza de reacţie;

- cum deposedează când adversarul este lateral, cum face marcajul când adversarul este cu spatele la joc (strict, nu-i permite să se întoarcă);

- urmărirea mingii, nu a fentei;

- intenţie de a deposeda, cu rămânere în posesie.

În fotbal jucătorii pot primi pas din lateral şi urmează 1 x 1 din lateral cu rezolvarea sarcinilor sau primirea pasei cu spatele la joc şi rezolvare, deci nu numai cu faţa la joc.

Exersarea celor trei modalităţi de primire

- 1 x 1 cu faţa;

- 1 x 1 din lateral;

- 1 x 1 cu spatele la joc;

sunt trei soluţii practice care lucrate metodic de la careul 10 x 10 în condiţii pasive, semi-active, active, obişnuieşte jucătorul de la A la Z cu situaţiile concrete ale jocului.

Alte precizări metodice

a) La 1 x 1 cu faţa la joc

Jucătorul în posesia mingii trebuie să caute spaţiu în care să dribleze.

Atenție ! Una dintre greşelile care trebuie corectate este forţarea driblingului direct în adversar, ea având două dezavantaje:

- posibilitate de blocare a acţiunii;

- îngustarea unghiurilor de joc care vor duce la alegerea unor soluţii reduse pe spaţii mici;

- încetinirea ritmului acţiunii.

b) Când jucătorul primeşte 1 x 1 (careu 10 x 10 m.) din lateral:

- preluarea pe spaţiu liber;

- folosirea corpului la protejare (blocare cu braţele, piciorul de lângă adversar, corpul);

- câştigarea spaţiului cu corpul, după care urmează preluarea;

- atenţie la contact pentru a obţine fault dacă nu sunt şanse reale de a continua acţiunea.

c) Când jucătorul primeşte 1 x 1 cu spatele la joc:

- desprinderea de adversar (fentă corelată cu ieşirea în întâmpinarea mingii sau simulare de ieşire şi demarcare pe spaţiul liber); - simţul distanţei de contact cu adversarul;

- folosirea tuturor armelor de protejare (braţe, lăsarea greutăţii corpului pe adversar);

- primirea mingii cu piciorul depărtat de adversar;

- folosirea armelor strategice (inteligenţă de joc corelată cu tehnică x adversitate);

x – fault la contact;

x – câştigarea mingii prin out folosind distanţa faţă de adversar;

1 x 1 – în careu 10 x 10 m. poate fi exemplificat

şi prin jocul de tenis cu piciorul

- lovire din drop, volé (ambidextrie);

- lovire cu capul;

- lovirea mingii cu toate părţile labei piciorului, coapsei, capul, în condiţii de joc, deci spiritul de competiţie.

- Temă: se poate juca direct sau cu o preluare. Jocul obişnuieşte jucătorii cu lovirea în condiţii de joc (cu piciorul sau cu capul) din diferite poziţii. Pe lângă perfecţionarea tehnicii de lovire, un aspect important este tactica pe care o abordează în timpul jocului, cât şi echilibrul emoţional.

1 x 1 – careu 10 x 10 m. menţinere şi control, menţinere fără a depăşi cu mingea limita careului (concurs care stimulează)

Indicaţii metodice: - jocul de gleznă se face sub formă de concurs cu: - puncte;

- pedepse, dacă mingea cade;

- liber, dar nu cade mingea;

- condiţionat –preluare cu laba piciorului, pas cu capul (control – menţinere în variante);

1 x 1 – careu 10 x 10 m. cu încercarea depăşirii liniei de fund

- se joacă pe număr de acţiuni; - se pot schimba perechile pentru dozare după 2 – 4 exerciţii; - în faza de apărare, dacă interceptează jucătorul primeşte un punct sau poate declanşa atac; - acelaşi exerciţiu, dar jucătorul în atac este obligat să aşeze mingea într-unul din colţuri; astfel, jucătorul în atac este obligat să protejeze, să dribleze şi să se adapteze mişcărilor apărătorului obligat la rândul său: - să nu se elimine; - să se apere cu paşi mici; - să anticipeze; - să acroşeze sau să deposedeze; - să încerce să rămână în posesie.

1 x 1 careu 10 x 10 m. + 4 la extremităţi

- cei din mijloc au fiecare minge şi din conducere încearcă să-şi atingă partenerul fără a îndepărta mingea de picior; - jucătorul urmărit nu poate pasa la ceilalţi coechipieri decât prin încrucişare, lăsând mingea;

- în joc toţi sportivii sunt în mişcare şi preocupaţi intrarea în posesie prin încrucişare, orientare în spaţiu, spirit de întrecere, pentru a nu alerga cu mingea după alt adversar;

- exerciţiul îmbunătăţeşte şi jocul fără minge, mişcarea în teren.

1 x 1 careu 10 x 10 m

- se pleacă dintr-un colţ şi fiecare jucător apără două laturi ale pătratului; - unul trimite mingea în toate situaţiile create de limita careului, celălalt o retransmite direct;

- exerciţiul perfecţionează driblingul, protejarea, viteza de execuţie şi de decizie, puterea de luptă;

- se poate juca pe număr de atacuri;

- dacă adversarul interceptează, devine atacant;

- se pot schimba perechile la 5 atacuri;

- se poate juca contra-cronometru: cine câştigă mai multe atacuri 1 minut;

- condiţionare specială: retransmite cu alunecare cu atac lateral (atenţie la ambidextrie);

- acelaşi exerciţiu pentru jocul cu capul.

1. Pentru tehnica deposedării: - de pe loc;

- din deplasare

2. Pentru lovire plonjon sau plonjon + lovire săritură:

- pase în doi cu diferite procedee de lovire:

1. Joc de gleznă, poziţia corpului.

2. Ieşire în întâmpinare, lovire, retragere poziţia iniţială.

- un jucător aruncă mingea, celălalt loveşte din aer cu piciorul (latul, lat interior).

Deci, am încercat să exemplificăm o parte dintre exerciţiile care se pot lucra într-un careu de 10 x 10 m., în condiţiile în care colectivul fiind numeros şi spaţiul redus se poate organiza mai bine un antrenament eficient. De asemenea, am trecut de la lucrul pe perechi, la exerciţii în condiţii de adversitate.

Nu voi mai insista în continuate pe amănuntele pe care le puteţi observa la acest mijloc în careu 10 x 10, cu aplicabilitate pe zone diferite de teren.

CAREU 20 X 10 m. 1 x 1

Caracteristici: lăţimea aceeaşi, dar careu dublu.

1. Dribling cu depăşirea adversarului şi oprirea mingii pe colţul careului mic, dreapta sau cel de 20 m. stânga (se pot inversa colţurile).

Aspecte speciale:

* Jucătorul în atac:

- poate acţiona pe diagonală pentru depăşirea adversarului, având două soluţii în spaţii diferite. * Jucătorul în apărare:

- trebuie să apere cu inteligenţă ambele spaţii, luând decizii rapide în regim tehnic. - apare în viteză maximă de la margine. 2. Joc la două portiţe de 1 m.:

- suplimentar apare finalizarea;

- finalizarea combinată cu precizie în execuţie chiar de la distanţă;

- înlănţuirea (fentă, dribling, protejare, finalizare) în condiţii de adversitate ne oferă complexitatea exerciţiului.

3. Pase în 2 în careu 20 x 10 m.- peste limita careului de 10 m. în care se află jucătorul;

- sau pe jos.

- cu preluare pas - preluare dreptul, pas dreptul;

- preluare stângul, pas dreptul;

- preluare dreptul, pas stângul

- cu pas direct;

- cu procedee diferite (rist interior, exterior).

Indicaţii metodice la preluare pas:

- preluare direct pe pas precedată de ieşire în întâmpinare;

- precizia pasei la limita careurilor;

- jucătorul transmite pasa cu capul sus după preluare pentru a sesiza deplasarea coechipierului;

- numărul de repetări în funcţie de nivelul de pregătire şi particularităţile colectivului;

- 1 x 1 cu portarul: conducere, dribling, finalizare.

1 x 1 careu 20 x 20 m. cu portari

- Zonă apropiată cu cea din teren normal;

- Driblingul în spaţiu, protejare, responsabilitate;

- Efortul specific apropiat de jocul oficial;

- Apare finalizarea foarte repede, dacă se poate din prima situaţie;

- Valorificat culoarul, fracţiunea de secundă pentru a trage la poartă din poziţii diferite şi a marca.

- Presupune jocul atac –apărare;

- Atenţie la numărul de repetări, fiind solicitant;

- Pot fi folosite două perechi de jucători pentru a asigura dozarea corespunzătoare.

1 x 1 cu minge aruncată de antrenor pe ½ teren

la o poartă de la centru

- Zone diferite de acţionare şi unghiuri de primire în condiţii de adversitate;

- Perechi (F-M , F-A , M-A) pentru intrarea în posesie; variante: dacă jucătorul în apărare intră în posesia mingii devine atacant;

- Stimularea acţiunii: cine marchează 5 puncte, cine reuşeşte să tragă la poartă 2 puncte, cine ajunge la 16 m. 1 punct sau alte stimulări ori pedepse;

- Altă variantă la exerciţiu: un jucător pleacă de la centru, apărătorul de la 16 m., se joacă în continuare în condiţii apropiate de joc (indicaţii metodice: se observă exact ca la careuri diferenţa de intrare în posesie care se poate face şi cu minge din lateral);

- Număr de încercări dictat de particularităţile colectivului.

1 x 1 careu 40 x 40 m. (4 pătrate 10 x 10m.)

- 4 sportivi vor fi în roşu şi ceilalţi 4 vor fi în albastru;

- Jucătorul încearcă să paseze mingea unui coechipier din celelalte trei pătrate aflaţi în luptă 1 x 1;

- Se poate juca semi-activ, dar şi activ;

- Un lucru important este corelarea momentului pasei cu cel al desprinderii de adversar;

- Se joacă liber sau cu număr limitat de atingeri.

10 jucători într-un careu 20 x 20 m. fiecare cu minge

- Unul dintre jucători este desemnat să atingă pe unul dintre coechipierii care se află în conducere ca şi jucătorul în posesie; dacă-l atinge, rolurile se schimbă;

- În mijloc pot fi 2 - 3 jucători care încearcă să-şi atingă adversarii;

- Două echipe ( 5 – 5 pe perechi) în latul terenului cu doi portari (se joacă cu 5 mingi);

- Fiecare jucător primeşte mingea de la portar atacând poarta adversă în jocul 1 x 1. Jucătorul cu mingea încearcă să tragă la poartă, după care celălalt joacă faza lui.

Indicaţii metodice

- Se poate juca 10 – 30 min. cu schimbarea perechilor la 5 min.;

- Se joacă în reprize de 3 min. – 5 min. numărându-se numărul acţiunilor, golurilor;

Efectele practice ale jocului 1 x 1:

1. Pentru tactica echipei şi pregătirea individuală.

2. Fizic – ne oferă date despre disponibilităţile da a juca ambele faze cu aceeaşi dârzenie.

3. Tehnic – are mijloacele tehnice de a-şi depăşi adversarul ?

4. Tactic – are inteligenţa de joc pentru a-şi cântări bine şansele în ambele faze ale jocului ?

1 x 1 apare frecvent în jocul de fotbal fiind veriga de bază, ea fiind folosită şi în alte situaţii de antrenament – doc în acest feed-back cu efecte teoretic-practice şi invers.

Ex. - 1 x 1 din centrare - scurt (fără ieşire din cadrul porţii);

- lung - adversar pasiv;

- adversar semi-activ;

- adversar activ.

- pas înapoi.

- 1 x 1 cu ieşire la intercepţie sau pe preluare din minge transmisă din unghiuri diferite, spaţiu limitat sau zone diferite.

- 1 x 1 în lovirea mingii cu capul din - faţă;

- lateral.

Indicaţii metodice

- Aprecierea corectă a momentului lovirii.

- Jocul în contact cu adversarul în special la mingile înalte venite din faţă.

Numărul mijloacelor este infinit mai mare pentru 1 x 1, însă consider că acest început lasă liberă creativitatea celor care vor studia acest material.

1 x 1 spaţiu 10 x 10 m. cu încercarea depăşirii liniei de fund

- Se joacă pe număr de acţiuni;

- Se pot schimba perechile pentru dozare după 2 – 4 execuţii;

- Jucătorul în faza de apărare dacă interceptează, primeşte un punct sau poate declanşa atac;

- Acelaşi exerciţiu, dar jucătorul în atac este obligat să aşeze mingea într-unul din colţuri; astfel jucătorul în atac este obligat să protejeze, să dribleze şi să se adapteze mişcărilor apărătorului obligat la rândul său:

- să nu se elimine;

- să se apere cu paşi mici;

- să anticipeze;

- să acroşeze sau să deposedeze;

- să încerce să rămână în posesie.

1 x 1 careu 10 x 10 m., 20 x 20 m. + 4 la extremităţi

- Cei din mijloc au fiecare minge şi din conducere încearcă să-şi atingă partenerul fără a îndepărta mingea de picior;

- Jucătorul urmărit nu poate pasa la ceilalţi coechipieri decât prin încrucişare, lăsând mingea;

- În joc, toţi sportivii sunt în mişcare şi preocupaţi de intrarea în posesie prin încrucişare, orientare în spaţiu, spirit de întrecere, pentru a nu alerga cu mingea după alt adversar;

- Exerciţiul îmbunătăţeşte şi jocul fără minge, mişcarea în teren.

1 x 1 tenis cu piciorul teren 10 x 10 m

- Temă: se poate juca direct sau cu o preluare.

- Jocul obişnuieşte jucătorii cu lovirea în condiţii de joc (cu piciorul şi cu capul în diferite poziţii);

- Pe lângă perfecţionarea tehnică de lovire, un aspect important este tactica pe care o abordează în timpul jocului, cât şi echilibrul emoţional.

1 x 1 careu 10 x 10 m

- Se pleacă dintr-un colţ şi fiecare jucător apără două laturi ale pătratului;

- Exerciţiul perfecţionează driblingul, protejarea, viteza de execuţie şi de decizie, puterea de luptă;

- Se poate juca pe număr de atacuri:

- dacă adversarul interceptează, devine atacant;

- se pot schimba perechile la 5 atacuri;

- se poate juca contra-cronometru: cine câştigă mai multe atacuri, 1 minut.

1 x 1 (spaţiu 20 x 20 m)

- A trebuie să-i marcheze lui B în trei porţile cât mai multe goluri într-un minut, (1,5 m.);

- Rolurile se inversează după 1 minut.

2 x 1 şi 1 x 2

- Jocul 2 x 1 reprezintă celula de bază a fiecărei echipe;

- Fiecare jucător în drumul spre poarta adversă încearcă combinaţia cu un coechipier.

- Perfecţionarea în: - cuplu;

- tandem reprezintă una dintre combinaţiile de valoare în eliminarea adversarilor.

- În toate variantele în care se joacă trebuie să avem ca bază 1 x 1, să valorificăm la maxim unghiurile de joc, distanţa faţă de adversar, apariţia coechipierului ca superioritate, din lateral, din poziţia avansată.

- Calitatea execuţiei este condiţionată de bagajul tehnic, inteligenţa tactică şi viteza de joc.

2 x 1 (careu 10 x 10 m)

Scop – eliminarea adversarului cu dribling, pas, 1-2 învăluiri şi încrucişări, şi ajungerea la linia de fund adversă sau într-unul din colţuri.

- Adversarul – tatonare între cei doi atacanţi;

- modalităţi de: - închidere a unghiului de pas;

- intercepţie;

- deposedare;

- atac de preluare.

Variante:

2 x 1 (menţinerea posesiei mingii)

- Liber;

- Număr limitat de atingeri.

Sarcini:

- demarcaj;

- joc direct, deviere, combinaţie;

- obişnuirea cu adversarul, deci relaţia de adversitate;

- susţinerea posesorului temporar al mingii.

Indicaţii metodice

- Poziţia celui de-al doilea jucător este foarte importantă dacă apare din spatele adversarului, lateral sau superioritate pe spaţiul liber pe un 1 x 1 cu fixare.

- Importantă este şi intrarea în posesie a unuia din jucători (dacă i se transmite pasul pe spaţiul liber 1 x 1, după care este susţinut cu pas din lateral, în tandem.

- Acelaşi exerciţiu pe spaţii mai mari 20 x 10 m., favorizând jocul în adâncime: - atingerea liniei de fund;

- menţinerea posesiei;

- finalizarea la o poartă mică (1 m.).

Lucrul practic şi de subtilitate ar fi eficienţa 1-2-ului, cât şi unghiul + viteza în care se execută, distanţa între coechipieri, eliminarea adversarului prin pas, acţionarea lor simultană.

- Actualmente reprezintă jocul din devieri subtile având ca argumente eficienţa prin surprinderea adversarului, aceşti adversari care în fotbalul mondial şi-au îmbunătăţit considerabil mijloacele tehnice de apărare, să nu mai vorbim de dublaje, triplaje, constrângeri, etc.

- Surpriză în combinaţii sunt şi: - învăluirile;

- blocările;

- demarcările false.

- Dar revenind la 1-2, voi exemplifica câteva tipuri:

- 1- 2 cu unghi (jucător care iese la primire);

- 1- 2 clasic – jucător fix în adâncime;

- 1- 2 din mişcare liniară.

- Să nu neglijăm faptul că este un mijloc cu relaţie de superioritate, în comparaţie cu 1 x 1 – egalitate numerică, acest plus care trebuie valorificat.

2 x 1 pe zone de teren specifice combinaţiilor din teren M+A x F

- Variantele sunt cele menţionate mai sus privind unghiurile şi poziţia jucătorului fără minge;

- Şansa de reuşită e legată de fenta cu capul, cu braţul, cu piciorul, cu mingea, cu privirea care poate fixa şi duce în eroare adversarul, cât şi de calitatea execuţiei coechipierului, precum şi de modul cum şi când se demarcă pentru a primi pasa.

2 x 1 careu 10 x 10 sau 20 x 10 (control menţinere)

- Joc pentru simţul mingii;

- Ca o indicaţie metodică: schimbarea zonelor, ca şi prezenţa adversarului pasiv, semi-activ, activ, e determinată de linia metodică şi particularităţile colectivului;

- 2 x 1 este principala relaţie de superioritate pe care jucătorii urmăresc să o realizeze în cele două momente fundamentale ale jocului (atac şi apărare) şi

solicită pe lângă efort, o tehnică corespunzătoare, o inteligenţă tactică deosebită, cât şi o atenţie concentrată şi distributivă adaptată cerinţelor fazei de joc respective.

1 x 2

- Este unul din mijloacele de mare actualitate mai dificil de realizat, dar prezent în situaţiile de joc actuale, când jucătorii sunt nevoiţi să rezolve în criză de spaţiu şi timp situaţiile de joc ivite în inferioritate numerică pe fază;

- În acest joc, arma de bază o reprezintă driblingul şi lupta pentru a realiza depăşirea adversarilor;

- Este un joc bun şi pentru apărătorii care rezolvă marcajul, dublajul, pressing-ul (constrângerea posesorului de minge);

Faptul că jucătorul pleacă cu mingea la picior sau intră în posesie sub marcaj este o diferenţă importantă, antrenorul perfecţionând ambele situaţii în jocul pe fază.

1 x 2 din centrare (dreapta, stânga), 1 x 2 din minge recuperată

în teren advers şi centrare cu finalizare:

- Apărătorul dacă recuperează, trebuie să degajeze mingea cât mai departe de zona proprie de teren;

- Variante: 1 x 2 spaţiu 15 x 15 m. la două porţi mici.

1 x 3 careu 15 x 15 m

- Un jucător în posesie are o latură şi încearcă să depăşească pe unul din cei trei adversari care-şi apără liniile lor;

- Exerciţiu util pentru dribling, schimb în direcţie inteligenţa în joc;

- În faza de apărare, puterea de a apăra zona şi de a scoate mingea de la adversar.

- Se poate juca cu trei atacuri pentru jucătorul în posesie sau 1’ lucru, apoi rolurile se schimbă;

1 x 3 pe ½ teren la o poartă cu portar

- Se pleacă de la centru şi se încearcă prin dribling forţarea depăşirii adversarilor şi finalizarea.

2 x 2

- Foarte important în jocurile cu număr egal de jucători, apare combinaţia tactică;

- Relaţia de cuplu în atac sau apărare este esenţială, fiecare jucător căutând acest lucru în ambele faze ale jocului;

- Succesiunea în cadrul acestui joc pleacă de la 1 x 2, trece prin 1 x 1, poate ajunge la superioritate.

Exemplu: 2 x 2 careu 10 x 10 m.

- menţinerea posesiei mingii;

- combinaţii în 2 jucători – 1-2;

- învăluire;

- blocare;

- dribling, protejare;

- unghiuri favorabile;

- demarcări;

- preluare cu adversarul

din poziţii diferite.

- psihologic: anticipare, inteligenţă, viteza de decizie, vedere periferică, atenţie distributivă, spirit de echipă, dorinţa de a învinge;

- fiziologic: adaptarea la efortul solicitant pe spaţiu mic în condiţii de adversitate;

- apărare - marcaj;

- dublaj;

- pressing;

- deposedare cu alunecare;

- spirit de echipă.

- se poate lucra pentru o dozare corespunzătoare cu altă grupă 2 x 2, raportând la particularităţile colectivului.

2 x 2 spaţiu 20 x 20 m la 2 portiţe mici aşezate la 5 m

în interior de laturile pătratului

- Se poate marca la porţi atât din interior, cât şi din exterior;

- Jocul permite acumulări privind:

- combinaţiile pe cuplu;

- pasa decisivă, execuţia la finalizare;

- puterea de decizie;

- demarcajul, dar şi marcajul.

2 x 2 – 20 x 10 m

- Se acordă un punct pentru echipa care depăşeşte prima linia la 10 m. şi 2 puncte la a doua.

- Exerciţiul are sens pe jocul în adâncime pe spaţii mai mari..

Altă variantă - menţinerea posesiei;

- cu două portiţe de 1 m.;

- tenis cu piciorul peste plasă, bară.

Sarcinile de la exerciţiul în careu 10 x 10 m.:

- lovire din drop cu piciorul;

- lovire cu capul;

- dezvoltarea tehnicii x joc; combinaţii în cuplu.

2 x 2 – 30 x 20 m cu portari la două porţi

- Jocul are sens;

- Apariţia rapidă a finalizării cu sau fără combinaţie;

- Exerciţiul ce poate valorifica combinaţiile rapide în 2 jucători, urmate de tras la poartă;

- 2 x 2 – pe zonele în care joacă fotbaliştii în timpul jocului oficial. Ex.: M- A x M - F, etc.

Teme:

- cine marchează dintr-o atingere din prima situaţie de joc;

- gol dublu din 1-2, încrucişare, învăluire;

- gol dublu din finalizare cu capul;

- 3 goluri dacă marchează din volé, foarfecă;

- se poate juca la început cu finalizare; echipa în atac prin număr stabilit de atacuri (5), apoi continuând cu jocul atac-apărare.

2 x 2 la o singură poartă ½ teren

Sarcini:

1. Combinaţiile la finalizare.

2. Dacă apărătorii interceptează, pot ieşi pe contra-atac cu 10 pase sau aducerea mingii la centru (2 x 5 atacuri).

3. Variante de apărare (unul tatonează, celălalt dublează, marcaj om/om) cu scopul în prima fază de a-l întârzia pe adversar la construcţie, iar în al II-lea, de a bloca adversarul pentru a-l aduce pe al III-lea la superioritate.

Altă variantă: 2 x 2 la o poartă din minge aruncată de antrenor (cine câştigă mingea, e în atac) – spaţiu ½ teren.

3 x 2

1. Pe spaţiu limitat 10 x 10, 20 x 20.

Temele metodice – liber număr de atingeri, 3, 2, 1 atingere; 3 atingeri al II-lea pas direct sau al III-lea. Sarcini:

- Jocul liber: - cu apărători desemnaţi (reprize fixe);

- cu schimbarea apărătorilor pe recuperare.

- dribling în spaţiul liber;

- formarea combinaţiilor în triunghi;

- combinaţii 2 –3 jucători: – 1-2;

- 1-2 pentru al III- lea;

- învăluiri;

- blocări;

- devieri;

- protejare.

Totul în criză de spaţiu şi timp.

Jucătorii fără minge - pressing la recuperări pe unghiuri închise

- deposedări, dublaje.

- Limitarea numărului de atingeri este o sarcină metodică pentru sportivii noi avansaţi, alternarea lor cu pasul direct duce la apropierea de realitatea jocului pe fază în anumite momente ale lui. - Acest joc pe lângă faptul că este atractiv, rezolvă prin exactitatea temelor posibilitatea de a fi uşor controlabil în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor de mai sus.

- În acelaşi timp, el dezvoltă calităţi psihice ale sportivului (alegerea rapidă a celei mai bune soluţii sub presiune, concentrare a atenţiei, atenţie distributivă, etc.)

- Am lăsat la urmă, dar nu în cele din urmă, efectele acestui exerciţiu asupra pregătirii fizice sportive în condiţii de joc.

* Acelaşi exerciţiu se poate desfăşura pe spaţiu nelimitat cu aceleaşi teme, dar cu o singură precizare: jucătorii fără minge sunt obligaţi să susţină purtătorul balonului în funcţie de poziţia mingii, păstrând distanţele zonei (15 – 20 m.), dozarea e raportată la particularităţile colectivului.

* Dacă dorim să-i dăm sens, acest exerciţiu se poate executa cu finalizare: - la o poartă;

- la două porţi: - ½ teren;

- ¼ teren.

- Executat la o poartă pe ½ teren poate fi realizat în mai multe variante:

- Zone diferite de acţionare (dreapta, centru, stânga);

- Limitare număr de atingeri:

- tot exerciţiul;

- pe zona centrală în apropierea careului de 16 m.

- Exerciţiu executat 2 x 2+1 care apare nemarcat cu mingea, superioritate sau fără minge.

- Se joacă cu sau fără ofsaid.

- Temă suplimentară (orice pas înapoi, urmat de şut la poartă din prima situaţie).

- Altă condiţionare (gol dublu din 1 x 2, centrare colţ lung, scurt, 3 goluri din 1 x 2 pentru al III-lea, etc.).

- Aceeaşi precizare ca la 2 x 2, exerciţiul poate deveni complex dacă apărătorii interceptează (devine 2x3) cu posibilitate de finalizare, 5 pase sau să ajungă cu mingea la centru.

Această variantă rezolvă o problemă importantă a jocului (recuperarea rapidă a mingii în zona în care a fost pierdută sau întârzierea atacului advers).

* 3 x 2 executat din conducere pe zona laterală cu centrul pe 2 x 2 şi centrare (scurt, ,lung sau înapoi).

Acest exerciţiu 3 x 2 lucrat pentru contra-atac poate fi condiţionat de timpul în care se trage la poartă, număr de pese, forţând jocul direct pe poartă.

* 3 x 2 se poate exersa şi la executarea repunerilor de la margine cu schemă tactică: - blocare;

- încrucişare;

- scurt-lung;

- lung-deviere pe interior.

* 3 x 2 (Joc 2 x 2 la două portiţe mici, teren 20 x 20 m., cu al III-lea jucător la echipa care are mingea):

- joc care stimulează jocul în atac în superioritate numerică, dar şi obişnuirea apărătorilor cu inferioritatea numerică.

- stimulativă este trecerea jucătorului alternativ la echipa care are mingea, ceea ce creează surpriză;

- reprizele scurte 3–5’, cu teme variate creează acumulări, atractivitate, transfer la joc.

2 x 3

- Este posibil oricând, dacă adversarul reuşeşte să realizeze un principiu al jocului (crearea superiorităţii numerice pe fază).

- Ţinând cont că este din ce în ce mai actual, trebuie găsite şi soluţiile de rezolvare deoarece aceste situaţii tactice pot apare atât în atac, cât şi în apărare.

- Armele de bază sunt: - driblingul;

- viteza combinaţiei;

- puterea de luptă.

- Executat pe contra-atac presupune spaţii mari de joc:

- mai uşor pentru atacanţi;

- mai uşor pentru apărători.

- Pe lângă viteza de acţionare, respectarea principiului de valorificare a unghiurilor de joc poate anihila această superioritate, mai ales că el trece prin fazele 1 x 1, 1 x 2, lăsând perechea în 1 x 1.

- Acest exerciţiu are ca variantă 2 x 2 cu + 1 venit din spate, recuperare pe purtătorul de balon, realizând un pressing, o încercare de recuperare cu forţarea adversarului de a lua decizii pripite.

- Mingea este aruncată de la centru de antrenor, iar pe intercepţia uneia din echipe apare un jucător, ceea ce creează superioritate în faza de apărare.

3 x 1 spaţiu 5 x 5, 10 x 10 m

- Pentru începători este o relaţie de superioritate evidentă.

- Numărul de atingeri nelimitate realizează jocul cu minge sau fără minge.

- Într-un stadiu mai avansat 3 x 1 cu o atingere, pe lângă atractivitate rezolvă viteza de execuţie x viteză de găsire a celei mai bune soluţii.

- Pentru jucătorul din mijloc, anticiparea, recuperarea cu mijloacele de apărător, lucru intensiv.

3 x 1 în careu 10 x 10 m cu menţinerea mingii în aer

- Numărul de atingeri (liber, 3, 2, 1) raportat la valoarea colectivului + nivel de pregătire;

- Cu număr nelimitat de atingeri poate realiza acţiuni în trei (învăluiri, blocări, dribling, 1-2, 1-2 pentru al treilea). - 3 x 1 la o poartă (superioritate evidentă); (bun pe linie metodică pentru exersarea cu uşurinţă a finalizării, cât şi a aşezării jucătorilor în triunghi), pregătirea unor acţiuni tactice în atac (automatism). Ex. M-A-FL, M-A-A;

- Mingea trebuie ţinută cât mai departe de adversar.

- Se poate juca fără ofsaid, dar şi cu ofsaid pentru a obişnui jucătorii cu condiţiile apropiate de joc.

3 x 1

- Dacă jucătorul este în apărare, sub pressing va încerca degajare lungă spre poarta opusă.

- Dacă este în terenul advers:

1. Încearcă să caute spaţiu de luptă 1 x 1 pentru a putea mai departe să continue acţiunea.

2. Dacă este un jucător cu viteză şi dribling va încerca să spargă zidul de trei:

- trece de adversari în dribling, viteză;

- scoate fault;

- dă în adversar şi scoate out, corner;

- trage la poartă la primul spaţiu găsit.

Este o noutate recuperarea colectivă a mingii în out, în trei jucători, aşa că, jucătorul în posesie trebuie să fie antrenat şi pentru asemenea situaţii.

3 x 3

- Exerciţiu cu egalitate numerică.

- Reprezintă esenţa modernă a jocului, atât în atac, cât şi în apărare.

- Jocul presupune în esenţă trecerea eşalonată de la 1 x 1 la 2x 1, 2 x 2, 3 x 2, 3 x 3.

- Dacă jocul 1 x 1 rezolvă soluţii unitare, dacă 2 x 2 rezolvă 1 x 1 + cuplu, jocul 3 x 3 rezolvă relaţia suplimentară de acţiune în doi, plus posibilitatea pentru al III-lea.

Spaţii de lucru

1. 10 x 10, 20 x 20 m. - fără portari (4 careuri 10 x 10 ) - teme legate de:

a) Număr de atingeri (liber, 2 atingeri, două al treilea pas):

- 1-2;

- învăluire;

- 1-2 pentru al III-lea.

- încrucişare.

b) Joc cu mingea - spaţiu liber;

c) Joc fără minge - anticipare (inteligenţă);

- demarcare faza I şi faza a II-a.

Aceste teme pot oferi realizarea sarcinilor antrenamentului şi organizarea superioară a colectivului în cele două variante:

- dotare materială:

- teren (spaţiu bine raţionalizat);

- mingi (cu un număr redus de mingi realizarea

temelor).

- profesionalism legat de tactica de grup.

Temele diferite de la liber, la teme speciale, reprezintă adaptarea colectivului în funcţie de particularităţi şi progresul realizat. 2. 30 x 30 m. – 3 x 3

Sarcini suplimentare:

- Se joacă la două porţi cu portari;

- Construcţia legată de finalizare rapidă şi mai ales combinaţii surpriză între cei trei jucători.

Având în vedere că ½ terenului reprezintă 15 m., este simplu de gândit că se poate marca din prima situaţie sau orice combinaţie, dar legată de marea creativitate sau decepţie, boala nr. 1 a fotbalului – finalizarea.

Făcând o paranteză la acest mijloc, vreau să amintesc că ultimul Campionat Mondial Africa de Sud 2010 a dovedit concret că toate echipele participante s-au dovedit:

- bine pregătite fizic: - capacitate de realizare a sarcinilor de

joc;

- constituţie.

- bine pregătite ca angrenaj tehnico-tactic.

a) Faza de apărare în variante:

- marcaj, dublaj, recuperare zone diferite + declanşare, organizare spontană în funcţie de sisteme diferite de acţionare ale adversarului cu decizii în extremis. - mobilitate mare în compartiment pentru creare de superioritate în ambele faze, cu personalitate şi decizie, ajungând de la recuperare la finalizare. b) Faza de construcţie - finalizare.

- varietate în funcţie de particularităţile fiecărei echipe, dar legate şi de cele ale adversarilor;

- legat de 3 x 3, atât la construcţie, cât şi la finalizare a rămas combinaţie sigură cu posibilităţi deosebite, legate atât de inteligenţă, execuţie + viteză de joc pe fază.

Revenind la ideea iniţială 3 x 3 cu portari, se poate lucra pe spaţiu limitat: - 20 x 20 - zona centrală sau ½ teren.

- zona laterală.

- creativ fără temă specială;

- în funcţie de zona de teren:

a) apărare - rezolvarea de posesie- tehnică + mijloace de rezolvare;

- teama de adversar legată de zona de teren;

- căutarea spaţiului liber pentru demarcare în adâncime.

- rezolvare defensivă:

- marcaj;

- deposedare

- recuperare;

- recuperare + declanşare atac. b) atac - temele prezentate anterior;

- automatismul în triunghi;

- apariţia rapidă a finalizării;

- rezolvare x adversitate a jocului:

- cu minge;

- fără minge.

Joc 3 x 3 pe spaţiul de 3 m de la volei

Se joacă :

- numai cu capul;

- cu capul şi piciorul;

- numai cu piciorul.

3 x 3 tenis cu piciorul, spaţiu delimitat 10 x 10 m, 15 x 15 m

- în funcţie de particularităţi.

4 x 1 careu 3 x 3 m

- Se joacă cu o singură atingere numai din deviere;

- Dacă jucătorul din mijloc atinge mingea, se schimbă cu cel care a greşit;

- Se poate juca pe 5 x 5 m. sau 10 x 10 m. în funcţie de nivel de pregătire libere sau cu număr limitat de atingeri;

- Exerciţiu liber: pentru un colectiv cu un bagaj de cunoştinţe limitat într-o relaţie clară de superioritate;

- 20 x 20 m. acelaşi ex. : jucătorul în posesie iniţiază acţiuni de joc (1-2, 1-2 pentru al III-lea, încrucişări, învăluiri, etc.);

- 4 x 1 se poate efectua şi 4 x portar, care încearcă într-un spaţiu 20 x 20 m. să intercepteze mingea cu orice mijloace. Jucătorii în posesie au ca scop marcarea loviturii, iar portarii, reflexul, anticiparea, ieşirea la blocaj, plonjonul;

4 x 1 menţinerea mingii într-un spaţiu 10 x 10 m, 15 x 15 m

- liber, 2, 1 atingeri.

- Exerciţiul dezvoltă simţul mingii, dar poate fi şi exerciţiu de relaxare pentru sportivii avansaţi, creând bună dispoziţie.

4 x 2

- „Mâţa din copilărie” a fost evaluată şi analizată de specialişti, dându-i valenţe deosebite acestei relaţii de superioritate.

4 x 2 pe spaţiu limitat 5 x 5 m, 10 x 10 m, 20 x 20 m

- Număr de atingeri: în funcţie de scopul urmărit şi valoarea colectivului, liber, 2 x 1, atingere. Numărul de atingeri dictează şi efectele tactice:

- Liber: învăluire, 1-2, 1-2 pentru al III-lea, blocare, devieri, dribling, pase redublate, încrucişare, jocul diagonal.

- Fără minge în atac: demarcări pe spaţii libere + susţinere, sprijin, anticiparea fazei următoare.

- La apărare: recuperare cu mijloace specifice pe unghiuri închise în doi, deposedare, intercepţie.

4 x 2 pe perechi de 2 jucători

- Exemplu: (2 galbeni, 2 roşii, 2 albaştri);

- 2 în mijloc şi 2 + 2 pe margini; la orice greşeală intră în mijloc ambii jucători;

- Se poate juca cu atingerea mingii sau intrarea în posesie de către jucătorii din mijloc.

4 x 2 din mişcare cu păstrarea distanţelor dintre jucători

4 x 2 în careu 20 x 20 m

- Pentru control, menţinere în relaţie de adversitate (liber, condiţionat: - cu capul;

- cu piciorul – număr de atingeri).

4 x 2 pe ½ teren la o poartă

Variante:

2 x 2 cu un 1 jucător care apare în superioritate, celălalt rămânând la susţinere:

- favorizează crearea superiorităţii numerice prin apariţia unui jucător din spate;

- se poate juca cu mingi pe unul din cei doi jucători avansaţi, cu continuările specifice:

* finalizează dacă are spaţiu;

* combină cu celălalt jucător avansat;

* redublează pentru jucătorul la susţinere şi este evoluat jucătorul apărut, superioritate pe spaţiul liber;

* direct cu jucător superioritate.

Acest exerciţiu favorizează exersarea jocului la margine, cu finalizare în condiţii apropiate de joc: - scurt (câştigarea prim-planului adversarului fără ieşire din cadrul porţii);

- lung - cu soluţii de aşezare sau de finalizare.

- înapoi cu finalizare pentru jucător venit din spate, lansat şi nemarcat.

4 x 2 - ½ teren la o poartă

- grupa formată din 2 atacanţi + 2 mijlocaşi;

- soluţie (finalizează atacanţii sau mijlocaşii);

- numărul de atacuri este stabilit de antrenor;

- favorizează jocul la margine cu variantele care pot urma şi este raportat la numărul de repetări pe care-l doreşte sau particularităţile colectivului.

- pentru apărători:

- rezolvarea 2 x 4;

- luptă în careu în condiţii: - semi-active;

- active.

- se poate da libertate fundaşilor dacă interceptează să joace 2 x 4 cu:

- 5 pase;

- ieşire cu mingea la centru, obişnuindu-i cu apariţii surpriză din linia a III-a şi crearea de superioritate numerică cu faţa la joc.

Această variantă trebuie să obişnuiască jucătorii în atac cu:

- încercare de recuperare pentru jucătorii cei mai avansaţi, apropiaţi de minge, în frunte cu cel care a pierdut mingea;

- blocarea celuilalt jucător care pleacă pe spaţii libere.

4 x 2 cu varianta 2 x 2 + 2 extremităţi

- Spaţiu 40 - 50 x 20 m. (se poate juca în zone diferite);

- Număr de atingeri: liber, 3, 2, 1 alternând cu 2 atingeri, al II-lea

pas: - direct;

- 1- 2;

- lung.

- Jucătorii din extremităţi: - o atingere;

- joacă cu cei în posesie.

- Se joacă: - liber;

- marcaj om/om.

Jucătorii în atac fără minge (căutarea spaţiului liber în ambele sensuri):

- ieşirea la primit cu adversar - unghiuri joc; - protejare.

- orientarea în spaţiu;

- demarcări simultane.

Jucătorii în atac cu minge:

- devieri;

- 1-2, 1-2 pentru al III-lea;

- pase redublate, scurt, lung;

- trecerea de la dribling la jocul direct;

- schimbarea direcţiei de joc;

- susţinere - sprijin.

Apare tactica colectivă în atac în relaţia doi-trei-patru jucători, cu spaţiul îngustat în lăţime, obligând alternarea jocului scurt – combinaţia cu jocul lung.

2 x 4

- Una din variante am amintit-o la jocul 4 x 2.

- Rezolvarea soluţiilor:

- dribling;

- dribling + viteza combinaţiei;

- căutarea pasei valorificând unghiurile de joc.

- Situaţii frecvente în anumite momente de joc şi nu numai pe contra-atac.

4 x 3

- Trecerea la relaţia de 4 jucători;

- Careu 20 x 20 m. - liber - 30 x 30 m.;

- Liber numărul de atingeri;

- Este încurajat: - driblingul;

- combinaţia de 2, 3, 4 jucători;

- alternarea.

- Jocul este aşa cum se întâmplă în condiţiile unei zone cu superioritate;

- Se poate juca 3 x 3 + 1 la echipa în atac cu sarcini speciale (ex. o atingere);

- Se joacă cu marcaj om la om, prezenţa jucătorului în plus favorizând crearea superiorităţii numerice pe fază.

4 x 3 – ½ teren la o poartă similar cu 3 x 2

- Se poate juca cu zonă la cei 3 din apărare;

- Om la om şi apărare + 1 cu număr limitat de atingeri sau apariţie surpriză pe pas înapoi, pe spaţiu liber în adâncime;

- Este o combinaţie puternică în atac, cu soluţii creative din partea celor care o utilizează;

- Se lucrează pe zone diferite aşa cum apare şi în jocul oficial:

- soluţii diferite: - centru;

- zone laterale.

- viteza acţiunilor determinată de modul de realizare a jocului cu minge, fără minge.

Cu minge: - inteligenţa calitatea combinaţiilor;

- execuţia la finalizare.

Fără minge: - anticipare;

- demarcări simultane.

- Fundaşilor pe intercepţie li se permit 10 pase sau să ajungă cu mingea la centru pentru a câştiga;

- Acest tip complex de exerciţii atac-apărare pot pregăti jocul pe contra-atac, ca şi modalitatea demarcării jucătorilor din linia a III-a apăruţi pe spaţii libere, surpriză, cu faţa la joc;

- Atenţie la blocarea jucătorilor fără minge, mai periculoşi decât cel cu mingea la picior care trebuie întârziat cu jucător paravan.

4 x 3 la două porţi cu doi portari

- Spaţiul pe axul longitudinal al terenului de la centru la poartă;

- Atacul + apărarea în superioritate sau inferioritate numerică;

- Se poate introduce regula jocului la ofsaid pentru a acţiona compact şi a pregăti echipa pentru a dejuca această situaţie de joc.

4 x 4 - relaţia de egalitate

- Spaţiu: ¼ teren;

- Tema: conservarea posesiei mingii;

- Număr de atingeri: liber, 3, 2, 1 sau alternând numărul de atingeri

cu: - jocul direct;

- pasa lungă;

- combinaţiile: - 1-2, 1-2 pentru al treilea;

- scurt-lung.

- Sarcini:

- Fără minge: - demarcări în ambele sensuri căutând spaţiul liber;

- demarcări simultane: - pentru intrarea în posesie;

- false.

- susţinere-sprijin;

- unghiuri de demarcare.

- Se joacă cu: - marcaj om/om;

- recuperare pe condiţionarea numărului de atingeri;

- numărarea paselor unei echipe.

4 x 4 – ¼ teren sau ½ teren + portari

- În primul caz terenul mai îngust dictează:

- jocul în adâncime;

- apariţia rapidă a finalizării;

- combinaţiile x adversitate la finalizare.

De la 1 x 1 raportat la viteza de joc plecând spre 4 x 4

- Responsabilitatea în ambele faze;

- 4 x 4 + portar pe ½ teren la o poartă;

Întrebarea nr.1: Cum creăm superioritate ?

- acţiune 1 x 1 (dribling);

- cu apariţia unui jucător + 1 în zonă;

- prin pase rapide dezechilibrarea adversarului;

Întrebarea nr. 2: De unde pleacă acţiunea ?

- centru;

- dreapta;

- stânga.

Întrebarea nr. 3: Cum se apără cei 4 ?

- om la om;

- zonă;

- zonă, om la om.

Întrebarea nr. 4: Cum rezolvă apărătorii problema

tactică ?

- individual;

- colectiv.

- Apărătorii au voie pe recuperare un număr limitat de pase (5-10) sau să iasă cu mingea la centru, rezolvând şi:

- ieşirea organizată în apărare;

- contra-atacul.

- În acelaşi timp, apare solicitarea echipei care a pierdut mingea:

- recuperare sau întârziere;

- blocarea jucătorilor fără minge demarcaţi în adâncime sau pe spaţii libere.

4 x 4 la o poartă mare şi două mici pe ¼ teren

- Ce rezolvăm: - schimbarea direcţiei de joc;

- apărarea zonei;

- rezolvarea 1 x 1, 1-2, 2 x 1.

- crearea superiorităţii de fază.

- echilibrul numeric în diferite zone.

- Exerciţiul poate deveni foarte complex în condiţiile:

- marcajului om/om;

- limitarea numărului de atingeri.

- Dozare raportată la particularităţile colectivului şi scopului urmărit.

4 x 4 pe ½ teren la 2 porţi

- reprize 3-5’ cu temă în care nu lipseşte marcajul om/om, numărul de atingeri.

- combinaţiile pe spaţii mari în 2,3,4 jucători.

Două echipe 4 x 4 la două porţi aşezate pe linia de fund

şi la marginea careului de 16 m

Tema: 1. pasa cu mâna, gol cu capul;

2. pasa din drop, gol cu capul;

3. se joacă numai cu capul şi se marchează cu capul sau cu

piciorul;

Două echipe 4 x 4 pe axul central la două porţi aşezate pe linia

de fund şi la marginea careului de 16 m. şi două perechi,

una în dreapta marginii careului, cealaltă în stânga

- Portarul aruncă mingea cu mâna la margine, de unde se centrează cu finalizare sau se respinge cu pas la margine şi atac la cealaltă poartă;

4 x 4 pe acelaşi spaţiu + 4 în spatele porţilor,

câte unul lângă fiecare bară

- Jucătorii pot combina între ei şi finaliza sau pot folosi jucătorii din spatele porţii (se joacă cu două atingeri, accelerare după pas, marcajul om/om sau zonă agresivă);

- Se joacă cu portari.

4 x 4 + un portar pe acelaşi spaţiu + câte un pasator pentru fiecare echipă, ce stă în afara careului (Jolly-Jocker)

- Cei din careu pasează cu „Jolly” şi încearcă să finalizeze;

- A doua variantă: „Jolly” intră în combinaţie cu cei 4 dintr-o echipă, în locul lui coborând alt jucător.

- În toate variantele, finalizarea apare în criză de spaţiu şi timp din 1-2-3 pase, din poziţii neprevăzute, aşa cum se întâmplă şi în timpul jocului;

- Efortul mare în ambele faze, concentrarea permanentă, viteza de decizie şi execuţie sunt câteva dintre caracteristicile acestor mijloace.

Joc 4 x 4 din şezând – 20 x 20 m. + portari

- Se înscrie cu piciorul şi cu capul;

- Joc bun pentru atractivitate, la care se adaugă arta braţelor, plus cea a membrelor inferioare.

5 x 4

- Temele pot fi cele de la 4 x 3 în relaţie de superioritate;

- Noutatea poate fi legată de spaţiul de lucru; cei patru în apărare pot reprezenta un compartiment sau F+M;

- Se poate juca 4 x 4 + jucător la echipa în atac căreia i se pot limita numărul de atingeri; acest fapt obligă echipa în posesie la un demarcaj permanent;

- Jucătorul „+1” trebuie schimbat pentru a-l obişnui să transmită mingea la jucător în momentul desprinderii de adversar;

- Învăţaţi jucătorii pentru valorificarea superiorităţii prin viteza de pasare, apariţia +1 pe fază sau pe spaţiul liber.

5 x 5

- Joc cu număr redus de jucători, egalitate numerică.

1. ¼ teren pentru conservarea posesiei mingii:

- Numărul de atingeri: - pentru cei în posesie:

- Liber (nelimitat):

- dribling pentru crearea de superioritate;

- combinaţiile de 2-3-4 jucători;

- găsirea celor mai bune şi rapide soluţii cu scopul ca mingea să rămână în posesia echipei proprii;

- demarcări simultane în toate sensurile, căutând spaţiul liber sau susţinere-sprijin; ele îmbracă cele două forme:

* pentru intrare în posesie;

* pentru crearea de spaţii libere; (demarcări false).

- pentru jucătorii în apărare:

- marcaj om/om;

- recuperare pe unghiuri închise sau între careuri 70 x 30.

Deci, se joacă 50 x 30 m. mai îngust, favorizând jocul pe spaţii mai mici, dar predominant în adâncime cu schimbarea direcţiei de joc.

* Acelaşi joc, dar cu număr limitat de atingeri (3-2-1) sau alternativ 3 atingeri al II-lea, al III-lea pas 1-2, lung, etc.

- Numărul de atingeri cere mărirea vitezei de joc pentru jucătorul în posesie, cât şi pentru cei fără minge;

- Complexitatea exerciţiului e dată de prezenţa adversarului activ, creând o fracţiune de joc pe zonă laterală, în cadrul concepţiei de joc.

* Un joc important pentru finalizare este realizat într-un spaţiu limitat la două porţi, în criză de spaţiu şi timp. Exerciţiile de la 1 x 1 la 5 x 5 în într-un spaţiu

cum ar fi 20 x 20 m., 20 x 30 m., 30 x 30 m., etc. Jocul poate începe de la 5 x 5 şi când se marchează iese pe margine câte o pereche, până când se ajunge la 1 x 1 şi reîncepe jocul.

Temele vor fi adaptate posibilităţilor jucătorilor ca şi durata reprizelor de lucru.

Variante: - liber numărul de atingeri;

- liber numărul de atingeri, dar marcaj om/om;

- trei, două atingeri şi accelerare după pas:

- fără marcaj;

- cu marcaj om/om;

- cu recuperare colectivă.

- o singură atingere sau acţionare în viteză cu mingea la picior;

- o singură atingere;

- golul valabil dacă se marchează după efectuarea a maxim două pase;

- în funcţie de solicitările antrenorului: gol dublu din pas înapoi, execuţie cu capul, gol direct din minge degajată de portar.

Efectul asupra factorilor antrenamentului:

- dezvoltă viteza sub toate formele ei (reacţie, execuţie, decizie, V x F, F x V (detenta la pornire);

- dezvoltă Rs x V x F x I;

- dezvoltă forţa în condiţii de contact;

- dezvoltă calităţi psihice cum ar fi: atenţia (concentrată şi distributivă), puterea de decizie în criză de spaţiu şi timp, orientarea rapidă în funcţie de situaţii neprevăzute, puterea de luptă, dorinţa de a câştiga.

Acelaşi exerciţiu de la 1 x 1 la 5 x 5 se poate efectua suplimentând câte un jucător aproape de fiecare bară, cu care jucătorii din teren pot pasa, însă în acel moment sunt obligaţi să tragă la poartă (model de aşezare).

5 x 5 pe ½ teren tot pentru conservare, dar ½ teren cu spaţii mai mari

- Cu unghiuri asemănătoare jocului (în condiţiile marcajului om/om, dozarea în reprize scurte 3-5 raportat la posibilităţile colectivului).

- Calitatea pasei pe distanţe mai mari (precizie, tărie) este de mare importanţă şi diferită faţă de spaţiile mici, la fel ca şi procedeul tehnic de transmitere.

5 x 5 la o poartă pe ½ teren

- Posturi apropiate din compartimentele diferite A, M, F;

- Jocul are sens;

- Temele pentru jucătorii în atac condiţionate de zona de teren: ex. zona centrală (orice minge venită din lateral se joacă direct);

- Pe zone laterale nu se admite decât accelerări cu mingea, viteza maximă (dribling, combinaţii, centrări);

- Se pune accent şi pe jocul fără minge privind mobilitatea jucătorilor atât în sens lateral, cât şi longitudinal;

- Se poate condiţiona ca orice pas înapoi să fie urmat de şut la o poartă sau centrare;

- Se pot realiza unele automatisme: zona centrală; zona laterală.

Exemplu: Cu doi atacanţi:

- unul iese la primit, celălalt pleacă la sprijin în adâncime;

- încrucişare;

- combinaţie între ei;

- manevre false cu demarcări în viteză pe spaţii moarte în condiţiile marcajului om/om, pentru a permite intrarea în dispozitiv a unor jucători cu faţa la joc, dar fiind gata pentru reactivare;

Ceea ce aminteam mai înainte, pot marca numai atacanţii, deci tot jocul canalizat pe ei în faza finală.

Cu atacanţii am dat un exemplu, însă temele pot fi diferite cu scopul final de a introduce creativitatea, dar condiţionată de cerinţele fazei şi ale zonei:

- cu faţa la joc;

- cu spatele: - în careu; = ce unghi.

- în afara careului;

- cu primire din lateral;

- cu primire în adâncime.

Jocul ne arată la finalizare în condiţii de adversitate, chiar 1 x 2 pe fază:

- disponibilităţile de informare în criză de spaţiu, timp;

- dribling, forţă de angajament, decizii rapide;

- finalizare sau combinaţie de apărare.

Jucătorii în faza de apărare:

- marcaj: - zonă om/om;

- om/om cu sarcini speciale: - cu doi atacanţi;

- 1 A + 1 M coord.

- ieşirea din apărare: – 10 pase;

- ajunge cu mingea la centru.

Jucătorul care interpretează, accelerează pe spaţii libere pentru a câştiga spaţiu, timp, după care urmează valorificarea conservării sau ajungerii la centru cu mingea.

Jucătorii care au fost în atac încearcă recuperare sau întârziere, fiind atenţi la jucătorii plecaţi pe spaţii libere în adâncime, valorificând şi unghiurile de joc.

Pentru o dozare corespunzătoare se poate juca:

a) cu număr de acţiuni numai pentru echipa în atac;

b) cu atac – apărare;

c) cu trei echipe 5 x 5 pe tot terenul, 5 x 5 la o poartă echipa în apărare devenind în acţiunea următoare echipă în atac cu o a III-a echipă pe ½ cealaltă de teren.

Se realizează o mai judicioasă repartizare a efortului.

5 x 5 la patru porţi (două mari şi două mici), suprafaţa de joc

50 x 30 m (un sfert de teren)

- Se poate juca şi la trei porţi mici;

- Tema: numărul de atingeri: liber, 3,2,1 sau două atingeri, sau în viteză cu mingea la picior;

- Se poate juca cu marcaj om la om sau în zonă, pentru că au de apărat o poartă mare, dar se poate marca şi la celelalte două porţi mici laterale;

- Foarte importante două aspecte de orientare în joc:

- în atac: (crearea superiorităţii numerice prin accelerare şi eliminare a unui adversar, prin combinaţii sau prin schimbarea direcţiei de joc pentru valorificarea la maxim a unghiurilor de joc);

- în apărare:

- echilibru defensiv, acoperirea şi anticiparea jocului adversarului;

- faptul că se joacă în toate sensurile, obligă jucătorii să se informeze permanent;

- efortul solicitant presupune dozarea corespunzătoare a reprizelor de lucru.

4 x 5

- Deci apare în apărare pe ½ de teren la o poartă, sarcinile le-am prezentat la 5 x 4. - Se poate juca 4 x 5 cu cei patru în atac.

Scop-dezechilibrarea echipei adverse pentru a-i anihila superioritatea:

a) acţiuni individuale;

b) combinaţii în viteză;

c) schimbarea rapidă a direcţiei de joc;

d) apariţia surpriză la limita ultimului apărător a unui jucător în viteză cu faţa la joc.

e) valorificarea la maximum a finalizării mergând pe 1 x 1, în care prin valoare jucătorul în atac este superior celui în apărare (joc de cap, de exemplu viteză 1 x 1).

- Se poate lucra şi pentru conservare pe ¼ teren sau pe 30 x 30 m., spaţiul limitat de scopul urmărit.

6 x 3

- Se poate juca în cercul de la centrul terenului, mijloc de încălzire, siguranţa posesiei, fiind un bun exerciţiu de conservare cu superioritate evidentă +3;

- Numărul de atingeri limitat în funcţie de nivelul colectivului (liber, 2, 1) sau 3 atingeri al II-lea, al III-lea pas: direct; pas lung; 1-2; învăluire.

- Echipei în atac i se consolidează simţul posesiei;

- Echipei în apărare recuperare în 3 jucători;

- Se poate juca pe spaţii diferite 30 x 20 m., 40 x 20 m., 30 x 30 m., care împreună cu numărul de atingeri ne poate realiza tema antrenamentului;

- De asemenea, se poate juca pe echipe de trei jucători, ceea ce măreşte responsabilitatea jucătorilor în cele două faze, creând acel spirit de echipă;

- 6 jucători plasaţi pe marginea careului pasează între ei, încercând să lovească cu mingea pe cei trei din mijloc; mingea circulă numai pe jos;

- Pentru jucătorii fără minge dezvoltă viteza de reacţie, atenţia distributivă, anticiparea;

- Pentru cei cu mingea dezvoltă precizia în lovire, ca şi viteza de decizie.

6 x 5

- Identic cu 5 x 4, numai că necesită prezenţa a câte un jucător în plus în ambele faze.

- Deci, jucătorul în plus poate fi la o echipă sau la echipa în atac.

- Sarcinile lui pot fi limitate la numărul de atingeri, dar cu cerinţa de a crea superioritate pe fază.

- Mărirea numărului de jucători creează spaţii mai mici, iar cu 5 se pot dubla cu uşurinţă mai mare.

6 x 6, 7 x 7, 8 x 8, 9 x 9

1. Exerciţiu pentru conservare, tipic:

- ½ teren;

- între careurile de 16 m.;

- între careurile de 16 m., dar pe zona laterală. Ex.: 6 x 6, 7 x 7 (70 – 30 ).

Temele:

- Număr de atingeri: - nelimitat;

- 3, 2, 1 atingeri;

- 3, 2, 1 al II-lea, al III-lea pas:

- 1-2, 1-2 pentru al III-lea;

- direct;

- lung.

- Condiţionat de numărul de atingeri, apar sarcinile jucătorilor în atac şi apărare;

- Joc liber pentru ambele echipe între careuri;

- Deci condiţii de conservare apropiate de joc cu adversar activ;

(Concurs cine face mai multe pase).

- Joc liber cu număr de atingeri, dar:

- marcaj om/om;

- încercare recuperare 2 - 3 jucători;

- valorificând unghiul de joc.

- În atac cu mingea apar combinaţiile tactice în atac şi pasele (în adversitatea lor).

- Acest exerciţiu dă încredere jucătorilor în forţele proprii fără a intra în panică, indiferent de zona de teren, prin prezenţa adversarilor activi;

- Libertatea de a se demarca prin schimbarea zonei şi căutarea spaţiului liber sau susţinere – sprijin.

- Temă suplimentară (pas după ce dublează un jucător).

- Pentru a ajunge la jocul liber, jucătorii trebuie pregătiţi cu teme legate de numărul de atingeri, creând pe reprize fracţiuni de joc.

Exemple: 7 x 7, 8 x 8, 9 x 9 între careuri. - cu două atingeri.

- Dacă ne uităm la modelele create de marile echipe ale lumii vom observa că în mare, timpul de contact al jucătorului cu mingea a scăzut în favoarea calităţii procedeelor (preluare-pas, preluare-tras la poartă, preluare-centrare, dribling-pas la poartă), în mare parte condiţionate de criza actuală de spaţiu şi timp.

- Dacă facem o analiză a fiecărei dintre aceste acţiuni luată metodic, de la condiţiile izolate până la cele apropiate de joc, vom reuşi să aducem jucătorii în posibilitatea de a realiza mai uşor jocul.

- Deci, două atingeri presupun:

1. Informare: - când eşti în posesia mingii;

- când nu eşti. 2. Execuţia (precizie, alegerea rapidă a procedeului de

transmitere);

3. Creativitatea: - inteligenţă de joc;

- decizia cea mai bună foarte repede în condiţii

de presiune a adversarilor.

- Antrenorul poate solicita:

- dă şi du-te (cu accelerare după pas);

- al treilea pas să fie lung în special pe schimbarea direcţiei de joc (pregătit jocul scurt-lung).

- Exemple: al treilea pas 1-2 sau 1-2 pentru al treilea;

- Jocul cu temă deosebită pentru cei fără minge cu sarcini de:

a) a bloca adversarii;

b) a crea superioritate;

c) demarcări simultane pentru a primi mingea;

d) crearea de spaţii libere (demarcări false):

- pentru coechipier;

- pentru aceeaşi jucători.

7 x 7, 9 x 9 pe ½ de teren

- Golul este valabil dacă toată echipa trece de jumătatea terenului; acest exerciţiu este folosit pentru a obişnui echipa să acţioneze compact, în bloc funcţional;

- Prin realizarea unor distanţe mici între jucători este facilitată recuperarea colectivă, dar şi construcţia bine susţinută.

8 x 8

- Se poate juca cum am amintit cu alternarea numărului de atingeri. Exemple: 3 atingeri pentru al II-lea, al III-lea pas direct;

- Pentru echipa în posesie, pregătirea pentru jocul direct corelat cu pressing (încercare rapidă de recuperare a mingii din partea adversarului), totul legat de unghiurile de joc;

- Această alternare a libertăţii de gândire şi execuţie cu criza de spaţiu şi timp ne apropie mai mult de condiţiile jocului pe fază;

- Deci, diversitatea reprizelor raportate la particularităţile colectivului presupun trecerea eşalonat printr-un principiu al antrenamentului sportiv de la uşor la greu, de la simplu la complex.

- Această diversitate este pregătită pentru a obişnui colectivul cu condiţiile diverse ale jocului în diferite momente, jucătorul să fie pregătit pentru pressing, marcaj cu mijloace specifice de a-l dejuca (acţiune individuală, combinaţie, pas direct, devieri, pasă lungă, degajare, etc.)

- Exemplu: pentru un joc pe teren propriu antrenorul pregăteşte construcţia jocului prin:

* 1-2 ţinând cont de tehnicitatea echipei proprii şi 1-2 pentru al treilea, masivitatea adversarului mai lent, uşor de dirijat cu combinaţii în viteză;

* cu învăluiri + încrucişări nu numai pe zonele laterale, ci şi în cele centrale pentru a scăpa de marcaj şi a crea acel „+1”, temă pe care o introduce la conservare (joc acasă sau în deplasare);

* cu joc scurt-lung pentru joc în deplasare contra unui adversar care apare cu pressing, pentru a-l surprinde pe spaţiile libere, în special pe schimbări ale direcţiei de joc;

- Pentru apărători pregătirea dublajului contra echipelor specializate pe combinaţii scurte 1-2, 1-2 pentru al treilea;

- Marcajul (poziţia atacantului determină şi tactica individuală a jucătorului în apărare cu faţa la joc, cu spatele ½ întors, distanţa faţă de poartă + sarcinile speciale);

- Să nu uităm efectele sub aspect fizic de pregătire specială;

- Jocul cu o atingere 8 x 8 presupune pe aceeaşi suprafaţă de teren 16 x 16 m:

- demarcaj, susţinere rapidă a purtătorului temporar al mingii;

- anticipare rapidă a fazei de joc cu mijloacele tehnico-tactice pe care le presupune faza respectivă;

- capacitatea colectivului de a realiza această sarcină complexă, mai ales dacă adversarul încearcă:

a) recuperare colectivă;

b) marcaj strict om/om.

- apare obligatoriu dă şi du-te, chiar cu sprint după pas pentru a susţine şi a se elibera de marcaj.

8 x 8 cu sens tactic la o poartă apărând finalizarea pe ½ teren

pe axul longitudinal la o poartă

- Numărul mare de jucători creează spaţii mici asigurând avantaje strategice de verificare a construcţiei şi finalizării pentru echipa în atac, a fazei de apărare pentru echipa în atac.

- Tema: se poate juca cu 2 atingeri pentru echipa în atac.

- Avantajul ar fi construcţia şi finalizarea rapidă cu o demarcare rapidă simultană, dar în condiţiile aglomerate o echipă nu reuşeşte să câştige spaţiu, să elimine adversari numai prin dezechilibrare sau combinaţii, aşa că apare importantă şi acţiunea individuală.

- Completare la temă ar fi 2 atingeri sau acţiunea individuală în viteză maximă cu mingea la picior; pe fondul unui joc colectiv bine pus la punct (demarcări simultane), accesul lor chiar pe zona centrală poate fi eficient.

8 x 8 pe ½ teren pe care sunt aşezate 8 portiţe mici oblice

2 m pe această suprafaţă

- Pasa nu se poate da decât prin portiţă la un coechipier, situaţie în care se acordă un punct; - Este important cum se ocupă spaţiul de joc, atât în faza de atac, câţ şi în cea de apărare;

- Numărul de atingeri este condiţionat de nivelul de pregătire al colectivului, cât şi de sarcinile urmărite de antrenor;

- Se realizează automatismul pe cupluri de jucători, cât şi crearea superiorităţii numerice prin schimbarea direcţiei de joc (pasa lungă);

- Se poate juca şi cu două mingi.

8 x 8 pe ½ teren cu două porţi + doi portari (50-65 m)

- La marginile laterale ale careului de 16 m. apar nişte delimitări în trei zone (axul central, spaţiul careului şi zonele laterale); - Temă: În zona centrală se poate juca:

* liber în ceea ce priveşte numărul de atingeri, sau condiţionat 2, 1 atingere;

* două atingeri sau liber, dar conducând mingea în viteză; * o atingere de minge în axul central şi liber pe zone laterale, dar conducând mingea în viteză maximă;

- De menţionat că în zonele laterale jucătorii nu pot fi atacaţi, dar nici nu pot sta pe loc; care intră sunt obligaţi să apară pe acel spaţiu liber şi să acţioneze în viteză pentru a centra sau combina cu jucătorii din axul central;

- Pe zonele laterale poate apare şi învăluirea urmată de centrare; - În axul central: - se poate juca în zona agresivă;

- se poate face marcaj om/om;

- se poate juca cu ofsaid.

- Solicitarea este deosebită, deoarece pe 50 m. jucătorii trebuie să atace careul advers şi imediat să-şi apere propria poartă;

- Faptul că linia de centru este la 25 de m., permite o derulare rapidă a acţiunilor de finalizare, ca şi a frecvenţei atacurilor la ambele porţi.

8 x 8 la 4 porţi mari pe ½ teren

- Marcajul poate fi: - om/om;

- zonă.

- Se pune accent pe schimbarea direcţiei de joc;

- Accelerări cu creare de superioritate numerică;

- Acţionare cu şi fără minge în toate sensurile jocului;

- Valorificarea unghiurilor de joc;

- Se poate juca şi cu două mingi.

8 x 8 pe tot terenul la şase porţi + 2 portari

- Porţile sunt cele două normale de la joc şi încă patru porţi mobile aşezate la 25 m. pe părţile laterale în ambele jumătăţi de teren; aşadar, sunt poziţionate în ambele părţi faţă de cele două porţi normale;

- Temele pot fi diferite:

1. Fiecare echipă apără poarta de pe lungimea terenului şi poate marca în celelalte porţi;

2. Fiecare echipă apără cele trei porţi din propria jumătate şi poate marca numai la celelalte trei porţi din terenul advers. - Teme: - Liber numărul de atingeri şi marcaj în zonă;

- Liber numărul de atingeri şi marcaj om/om;

- Două atingeri şi accelerare după pas marcaj zonă;

- Două atingeri şi accelerare după pas marcaj om/om;

- Două atingeri sau conducere în viteză cu mingea la picior, iar pe apărare una din forme.

- Exerciţiile contribuie la dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu şi la alegerea celei mai bune soluţii pentru finalizare, valorificând prin schimbarea direcţiei crearea superiorităţii numerice şi dezechilibrarea adversarului;

- Pe faza de apărare, acoperirea prin echilibru numeric a tuturor zonelor apărând porţile unde adversarul poate marca.

11 x 11

- Reprezintă jocul în esenţă pe care l-am pregătit pe fragmente de joc plecând de la 1 x 1;

- Pregătirea jocului echipei în ansamblu – concepţia de joc a echipei se reflectă prin concepţia de antrenament;

- Temele pot fi diverse şi sunt dictate de scopul urmărit.

Exemplu: echipa organizată în funcţie de zona de teren:

* Două atingeri pe teren propriu, liber, dar în viteză maximă cu mingea la picior pe zone laterale, o atingere zona centrală (teren advers).

* Se joacă cu două atingeri dă şi du-te:

a) pentru mărirea vitezei de joc;

b) demarcajul;

c) evitarea presing-ului;

d) mobilitate în joc;

e) viteza de luare a deciziilor.

* Se joacă între careurile de 16 m. pentru conservare, cu temă liber – număr de atingeri, dar şi cu finalizare (concurs - care echipă păstrează mai mult mingea în posesie).

- Acelaşi concurs, dar cu marcaj om/om;

- Liber, dar cu accelerare după pas;

- Cu teme suplimentare libere, dar al II-lea, al III-lea, al IV-lea pas 1-2, 1-2 pentru al III-lea, pas lung, direct. * Cu două atingeri:

- atenţie la susţinere - sprijin;

- obligatoriu deplasare după pas;

- valorificarea demarcărilor în toate sensurile pe zone libere sau susţinere sprijin;

- preluarea pentru pas sau spaţiu liber;

- se repetă sarcinile cu marcaj om/om cu recuperare în trei, etc

- Foarte complex (o atingere şi mai ales dacă e dublat cu om/om) în funcţie de valoarea colectivului.

- Anticiparea fazei următoare, susţinere-deplasare, efort foarte mare atât fizic, cât şi în ceea ce priveşte viteza cu care reuşeşte selectarea soluţiei cele mai bune.

- Exerciţiu bun contra unei echipe care efectuează pressing sau ieşire din marcaj, joc fără minge.

În continuare, voi prezenta modul de pregătire al unui joc şcoală, de pregătire în vederea celui oficial.

Echipa proprie contra unui adversar foarte tehnic

bazat pe combinaţii în viteză

1. Încercarea anihilării jocului de pase prin pressing sau încercare de recuperare colectivă departe de poartă. Cele mai bune exemple pot fi cele de la Campionatul Mondial de Fotbal, Africa de Sud 2010, când prin sistemul de joc, cât şi prin dinamica jucătorilor, echipele au încercat dereglarea construcţiei încă din terenul adversarului, obligându-l la un joc de pase lungi, uşor de anihilat.

2. Combinarea jocului om/om – zonă, agresiv la jucători cu spatele la joc, cu dublaje pentru anihilarea combinaţiilor.

Blocarea acţiunilor individuale şi a combinaţiilor, tot la Campionatul Mondial de Fotbal din Africa de Sud 2010, prin crearea unui filtru în axul central bazat pe driblaje şi triplaje, au obligat adversarul la diagonale de 40 – 50 m., pentru a găsi jucători liberi.

3. Încercarea de recuperare a jucătorilor avansaţi care apar la constrângere, blocând soluţiile de joc din spatele purtătorului mingii.

Aceste recuperări făcute de jucătorii avansaţi, au făcut ca atacul să înceapă departe de poartă, surprinzând adversarul în inferioritate numerică. 4. Îngustarea spaţiilor de joc prin distanţa mică între compartimente şi între jucătorii aceluiaşi compartiment. Acest lucru înseamnă acţionarea în bloc funcţional.

Echipa proprie împotriva unei echipe tip anglo-saxon

- Este bazată pe centrări înalte în careu şi şuturi de la semi-distanţă şi distanţă, out-uri aruncate direct în careu, marcaj sever.

Cum blocăm jocul adversarului ?

- Întărirea axului central defensiv prin rezolvarea centrărilor aeriene : scurt - şutat, lung - direct;

- aşezare.

- Echilibrul numeric pe fază pentru blocarea centrărilor;

- Marcajul strict la comun pentru blocarea jocului aerian;

- Blocarea cu orice sacrificiu a culoarelor spre poartă şi a spaţiilor de joc în axul comun pentru a evita şuturile de la distanţă, semi-distanţă.

Echipa proprie acasă pe un teren greu (ploaie, zăpadă)

1. Suprafaţa mare de contact cu mingea.

2. Evitarea construcţiei cu pase scurte, în special pe terenul propriu.

3. Folosirea recuperării folosind mijloacele specifice defensive, în special deposedările cu alunecare (dacă este posibil cu rămânere în posesie), dar în terenul advers pentru blocarea construcţiei adversarului.

4. Folosirea trasului la poartă (semi-distanţă, distanţă) în special mingi cu pământul şi urmărirea lor.

5. Urmărirea mingilor înalte spre portar, deoarece mingea este de obicei respinsă (boxată).

6. Evitarea paselor înapoi spre propriul portar.

7. Evitarea în defensivă respingerii mingii după contactul cu solul (folosirea degajărilor din aer). 8. Valorificarea la maximum a fazelor fixe şi evitarea lor în terenul propriu.

Echipa proprie împotriva unei apărări aglomerate

1. Conservarea posesiei cu scopul de a crea superioritate în dispozitivul advers prin:

- culoare, acţiuni cu ruperi de ritm;

- desfacerea adversarului pe toată lăţimea terenului cu creare de superioritate numerică;

- acţiuni pe zone laterale;

- demarcări false simultane pentru scoaterea din dispozitiv a apărătorilor cu marcaj strict, chiar pe spaţii mai retrase sau în afara jocului temporar;

- acţiuni individuale pe fondul unui joc colectiv bine pus la punct;

- schimbarea direcţiei de joc, dezechilibrând adversarul.

- aşteptarea adversarului în jumătatea proprie de teren pentru a desface sistemul advers defensiv;

- ruperile de ritm la care nu pot rezista în bloc funcţional decât echipele foarte bine pregătite.

Joc contra unei echipe pe teren denivelat

- pasă lungă + recuperare departe de poartă;

- evitarea combinaţiilor pe spaţii mici;

- folosirea suprafeţei mari de contat cu mingea;

- specularea lipsei posibilităţii de a efectua combinaţii în viteză, cu siguranţă, deci încercare de recuperare departe de poartă;

- valorificarea la maxim a fazelor fixe (out, corner, lovituri libere), în care contactul cu suprafaţa de joc este mai mică.

Joc contra unei echipe care joacă la offside

- Alternarea jocului scurt - lung prin:

1. Apariţia jucătorilor din linia a II-a şi a III-a, chiar simultan cu ieşirile din dispozitiv pe zone mai retrase ale jucătorilor avansaţi.

2. Jocul în cross (diagonală) pentru jucătorii care apar în viteză maximă pe spaţii libere din liniile a II-a, a III-a.

- Simularea de combinaţii, auto-pasă cu pătrundere din frontală;

- Pasă scurtă, pasă lungă;

- 1-2 în viteză maximă (deviere).

Şi pentru că am prezentat câteva aspecte privind echipa în atac, să vedem şi cum pregătim echipa la un joc la ofsaid:

a) În ce momente ale jocului jucăm la offside ?

b) Împotriva căror adversari ?

c) Ce calităţi prezintă compartimentul defensiv ?

d) Cu ce scop ?

a) Pe pas înapoi ieşire grupată bazată pe pressingul jucătorilor avansaţi, care duce la criza de timp şi alegerea soluţiilor nesigure.

* Loviturile libere frontale sau laterale.

* În caz de inferioritate numerică (echipa în 8, 9 jucători).

* Împotriva unui joc frontal, în special când ultimul atacant joacă avansat la nivelul libero-ului sau al ultimului apărător.

b) Adversari cu viteză de excepţie care preferă jocul direct de acţionare pe spaţiul porţii.

- Slab pregătiţi care sunt surprinşi de această îngustare între linii (nivele inferioare).

c) Se joacă la offside.

- În momentul în care dispunem de apărători cu viteză care oricând pot recupera distanţa faţa de adversar. - De către echipele slab pregătite cu apărători lenţi care încearcă această îngustare cu scopul de surprindere a atacanţilor fără efecte considerabile pe parcursul unui joc.

- Pressingul la jucătorii cu mingea, corelat cu ieşire grupată pe direcţia de joc.

- Omogenitatea apărării.

d) Scopul ?

- Spaţii mici între compartimente pentru a crea stocul funcţional. - Surprinderea, chiar enervarea adversarului obligat să folo-sească alte reţete tactice.

Joc împotriva unei echipe cu o linie de mijloc foarte valoroasă

- Anihilarea jocului de construcţie în această zonă cu superioritate şi recuperare colectivă închizând unghiurile de joc;

- Varianta a doua: pressing foarte avansat pentru a nu ajunge mingea la mijlocaşi;

- Varianta a treia: lăsaţi larg la marcaj, dar pe îngustare la 30 m. de poartă cu un filtru pe axul central.

11 x 11 pregătit în mod diferit pentru: joc amical; joc cupă; joc C.E., C.M. ; joc pregătire inter-ţări.

În timp ce în jocurile din campionat punctele pot fi recuperate pe parcursul jocurilor, în cadrul meciurilor de cupă, C.E., C.M., orice rezultat poate fi decisiv.

11 x 11 cu o atingere pe tot terenul

- Se utilizează împotriva unui adversar modest, pentru mărirea vitezei de progresie a jocului sau a unui adversar care face pressing;

11 x 11 - înainte de finalizare echipa este obligată să efectueze minin 15 pase;

- obişnuieşte echipa să păstreze posesia împotriva unui adversar care blochează jocul în propriul teren (determină echipa să aibă răbdare).

11 x 11 – echipa este penalizată dacă jucătorii vorbesc între ei sau comentează deciziile arbitrului.

11 x 11 – teme pentru apărători în treimea proprie:

- să facă marcaje om/om la 30 m. de poartă;

- să facă schimb de adversari apărându-se în zonă, sau să nu mai schimbe adversarii.

11 x 11 – dacă echipa a depăşit linia de centru nu mai are voie să paseze înapoi (pentru progresia jocului).

11 x 11 - în terenul advers toate acţiunile să se termine în centrare sau şut la poarta (în caz contrar pedepse sau depunctări).

- obişnuieşte echipa cu orientarea jocului în cele două variante (să ajungă la centrare sau să forţeze şutul la poartă).

11 x 11 pe ½ teren cu două porţi + 2 portari

- Lupta în criză de spaţiu şi timp şi găsirea soluţiilor pentru desfacerea apărării adverse;

- Joc recomandat pentru anumite jocuri în care adversarul se blochează pentru a nu primi gol sau pentru a păstra rezultatul;

11 x 11 pe tot terenul

- Echipa în atac trebuie să finalizeze din maxim 4-5 pase;

- Joc liber ca număr de atingeri (acest mijloc obligă echipa la verticalizare sau la orientarea jocului la margine pentru a putea centra la finalizare).

11 x 11 pe tot terenul

- La semnal se abandonează mingea şi antrenorul aruncă o minge în altă zonă, de unde se continuă jocul (jocul necesită atenţie şi posibilitatea echipei de a se adapta unei situaţii deosebite de joc).

Această analiză a mijloacelor plecând de la 1 x 1 la 11 x 1 încearcă să îmbunătăţească bagajul de cunoştinţe al viitorilor profesori, al tehnicienilor din fotbal dornici să aprofundeze teoretic nişte mijloace care conştientizate devin instrumente de lucru în cadrul concepţiei de pregătire.

Analiza metodică a mijloacelor, adoptarea lor la particularităţile colectivului, selectarea de către tehnicieni a celor mai eficiente, rămâne la aprecierea celor ce le studiază.

Forma de prezentare de la mijloc la metodă reprezintă o misiune dificilă pe care mi-am asumat-o, acest material reprezentând în esenţă unul din materialele care pot fi consultate în condiţiile crizei actuale de informaţii concrete de care au nevoie specialiştii, fiind contribuţia mea faţă de fotbal în acest moment.

Aş dori ca aceste mijloace să reprezinte nu numai un instrument de lucru, ci şi un material care poate stimula creativitatea specialiştilor în fotbal, dornici de a le modela, raportându-le la particularităţile colectivului de lucru; acesta a fost motivul pentru care nu am făcut distincţia între copii, juniori, seniori pe diferite nivele, pentru a lăsa liberă iniţiativa „meseriaşilor” referitor la momente dificile ale meseriei de antrenor: Când ? De ce ? Cât ?

Dacă raportăm fotbalul la câmpul informaţional oferit de celelalte ştiinţe, dacă vom încerca să studiem mai multe materiale, vom putea crea noi idei, care puse în slujba sportului rege pot duce la mărirea spectaculozităţii, aşa cum au dovedit marile competiţii europene şi mondiale.

SELECȚIA ȘI FORMAREA ECHIPELOR

REPREZENTATIVE GIMNAZIALE

Activitatea de educație fizică și sportivă de masă

și de performanță

Activitatea fotbalistică de masă la nivelul școlilor generale și liceelor se desfășoară atât la nivelul unităților școlare, cât și în afara acestora, având un caracter continuu, constituind totodată un important mijloc de depistare a talentelor.

Ea îmbracă mai multe forme:

- Campionatul școlilor generale pentru categoriile de vârstă 8-10 ani (prezentat la învățământul primar), 11-12 ani și 13-14 ani;

- Campionatul liceelor pentru categoriile de vârstă 15-16 ani și 17-18 ani.

Categoria de vârstă 13-14 ani

* Etapa pe școală se dispută sub formă de campionat pe clase, în perioada 15 septembrie-15 noiembrie, putând fi prelungită până la 1 februarie.

În toate unitățile școlare, indiferent de numărul claselor, se vor asigura fiecărei echipe minim 16 jocuri.

La sfârșitul campionatului pe școală se va forma o selecționată care urmează să reprezinte școala la etapa pe localitate.

* Etapa pe localitate (municipiu, oraș, comună) se dispută sub formă de turneu între echipele reprezentative ale școlilor, în perioada 15 martie-15 mai.

Competiția se organizează tur-retur sau numai tur, în funcție de numărul de echipe, în așa fel ca să asigure minimum 10 jocuri pentru fiecare echipă.

În județele cu multe localități se poate organiza o etapă intermediară, pe centre, pentru a stabili echipele calificate la etapa județeană.

Școala ca instituție socaială vine în întâmpinarea necesităților pe care le ridică progresul acestui joc sportiv prin valorificarea potențialului pe care-l reprezintă cadrele se specialitate cu specializarea în fotbal și mai ales datorită cuprinderii obligatorii a tinerilor de la 7 ani la 19 ani (perioada de vârstă cea mai propice pentru instruirea sistematică) într-un cadru adecvat, așa cum îl oferă școala ca instituție de educație.

Fotbalul are de rezolvat și rezolvă o serie de sarcini cu profundă semnificație socială:

- întărirea sănătății și a capacotății de muncă a organismului;

- folosirea utilă și recreativă a timpului liber;

- educarea trăsăturilor pozitive de caracter;

- valorificarea aptutudinilor sportive ale elevilor.

FOTBAL DE SALA: INSUSIREA ELEMENTELOR DE BAZA

FOTBAL DE PLAJA:PARTICULARITATI (EXECUTIA VOLEULUI CU CAPUL,FENTE, MOBILIZAREA GLEZNEI)

FOTBAL TENIS: NOTIUNI GENERALE (LOVIREA DIN POZITII DIFERITE CU PICIORUL SI CAPUL SI COMBINATII

ANTRENAMENTE PENTRU INCEPATORI, ANTRENAMENTE PENTRU AVANSATI :

Exerciții de gândire

- exercițiile și jocurile de atenție;

- exercițiile imitative după comandă;

- antrenamentul cu schimb de parteneri;

- exercițiile cu temă pentru ambidextrie picior și mână (stânga-dreapta);

- exercițiile cu ochii legați;

- alergările cu spatele și schimbările de direcție;

- antrenamentele cu spectatori gălăgioși sau în condiții îngreunate;

- exercițiile și jocurile în care aceeași persoană execută mișcarea și arbitrează;

- exercițiile de dribling cu ochelari speciali;

- jocul de fotbal cu două mingi simultan;

- studiul biomecanic al chinogramelor;

- jocul om la om susținut timp de 3-5 min;

- săriturile peste aparatele de gimnastică, urmate de salturile prin cercuri cu aterizare prin rostogolire;

- jocurile în inferioritate numerică;

- driblingul printre jaloane și tras la porți mici;

- conducerea unei mingi cu piciorul, a doua pe cap;

- executarea unor scheme tactice simple sau complexe;

- ștafetele combinate cu momente care cer soluții rapide;

- concursurile de orientare turistică;

- exercițiile în ritmuri diferite și cu schimbări la comandă;

- executarea contra-atacului în fotbal;

- analiza și corectarea greșelilor altora;

- notarea propriilor execuții și ale colegilor;

- alergare în teren variat cu depășirea obstacolelor și rezolvarea momentelor neprevăzute;

- funcția de conducător de joc, numai cu sarcina construirii atacurilor, fără finalizare;

- jocurile de mișcare care solicită memoria;

- desenarea din memorie a unui slalom studiat înainte de a fi parcurs;

- executarea unui exercițiu după ce a fost demonstrat integral;

- simultane de șah pentru gândirea rapidă și partide oarbe pentru memorie;

- antrenament mintal: reprezentarea mișcării ca formă, ritm, direcție;

- cronometrarea în gând a unor curse de alergare fără, sau cu obstacole;

- educarea anticipării prin exercițiile de reacție (cu spatele la perete) sau cu paravane peste care mingile trec nevăzute.

Exerciții de coordonare

Alergări:

- la vale;

- cu spatele cu ochii închiși;

- cu mâinile la spate;

- pe turnantă în sens invers;

- peste ștachete de garduri puse la pământ;

- peste garduri joase;

- cronometrate.

Sărituri:

- cu mingea pe loc;

- gen slalom;

- lungime, triplu;

- plurisalt;

- cu corzi;

- la plasa elastică;

- cu rotație 360-720 de grade.

Aruncări cu:

- minge praștie;

- minge de oină;

- minge medicinală;

- greutate;

- disc;

- suliță;

- ciocan.

Exerciții cu mingea:

- conducerea mingii cu piciorul stâng și drept;

- dribling cu două mingi pe loc, simultan și alternativ;

- pase în doi cu două-trei mingi simultan, în circuit;

- conducerea a două mingi;

- fotbal cu mingea de tenis sau de rugbi;

- dribling printre jaloane;

- lovituri de atac cu procedee dificile (rotație, plonjon, evitare);

- pase în suveică;

- joc de fotbal numai cu piciorul stâng.

Exerciții de forță:

- scripeți (helcometru), gantere ușoare, benzi de cauciuc, exerciții cu partener.

Înot: - liber, bras, spate, fluture.

Exerciții de echilibru

Gimnastică de bază:

- mers și alergări diferite, poziții de echilibru, sărituri.

Gimnastică acrobatică:

- rostogoliri salturi.

Mingi medicinale:

- exerciții din poziții de echilibru.

Exerciții cu parteneri:

- exerciții în doi, în trei, în mai mulți, piramide.

Probe atletice:

- alergări 30 m, 50 m, 3200 m.

Ştafete combinate:

- trecere peste diferite aparate, rostogoliri, sărituri.

Sporturi combinate: - fotbal peste plasă.

Exerciții de suplețe

Pentru articulații:

Cap: gimnastică sportivă.

Gât: gimnastică.

Scapulo-humerală: gimnastică de bază.

Cot: gimnastică, aruncări din atletism, înot.

Mână-pumn: aruncări din atletism, tenis de masă și de câmp.

Coxo-femurală: alergări de garduri, sărituri din atletism;

Genunchi: scară fixă, sărituri.

Tibio-tarsiană: alergări în apă, nisip, rumeguș.

Pentru musculatură:

Gât: sac cu nisip, corzi elastice.

Spate: scară fixă.

Piept: înot.

Braț: scripeți, extensoare, gantere.

Abdomen: mingi medicinale, scară fixă, bănci de gimnastică.

Coapsă: exerciții de alergare, exerciții de îngreunare.

Gambă: exerciții de alergare, exerciții de detentă.

Laba piciorului: startul din atletism, sărituri pe vârfuri, exerciții

de îngreunare.

Capacitatea motrică cuprinde:

-componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;

-componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacităţii motrice.

În procesul elaborării deprinderii motrice se disting mai multe etape:

- în prima etapă are loc formarea unei imagini ideomotrice generale despre mişcarea dată ;

- în a doua etapă, etapa concentrării iniţiale a excitaţiei, se reduce aria de extindere a excitaţiei corticale, concentrarea şi inhibiţia fiind parţiale, programul elaborat de scoarţa cerebrală cuprinzând arii cortcale suplimentare;

- etapa următoare, de diferenţiere fină, se caracterizează după Demeter A. (1982) prin concentrarea proceselor nervoase fundamentale asupra zonelor şi teritoriilor corticale strict interesate în dirijarea şi controlul mişcării;

- ultima etapă, de automatizare a deprinderii motrice, este explicată ca fiind o stare de excitabilitate scăzută, în care centrii nervoşi corticali sunt capabili să dirijeze şi să supravegheze reflexele condiţionate şi stereotipurile dinamice bine fixate, fără ca această activitate să fie reflectată în conştiinţă.

Motricitatea poate fi privită din două perspective :

- ca fenomen observat din exterior (studiul structurii, formei, genezei şi învăţării mişcărilor) ai cărui factori şi procese sunt explorate descriptiv şi explicativ printr-un demers interdisciplinar;

- ca proces privit din interior de către subiectul implicat care simte, alege, decide, comunică, atacă, ripostează, trăieşte

subiectiv mişcarea ; un astfel de studiu îl realizează psihologia şi subramurile sale.

Psiho-motricitatea este definită ca rezultat al integrării funcţiilor motrice şi mentale, sub efectul maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul subiectului cu corpul său.

În concluzie, prin componentele de bază ale psiho-motricităţii : schema corporală, lateralitate, ideo-motricitate, inteligenţă motrică, devin posibile adaptarea pragmatică, socială, estetică, educativă.

ORGANIZAREA UNOR MINI-TURNEE PENTRU FOTBALUL DE BAZA:

Competiţia reprezintă un mare procent din succesul pe care îl urmărim; juniorul cu calităţi deosebite nu trebuie să joace într-o competiţie prea uşoară, dar nici într-una prea grea. Sunt riscuri in ambele ipostaze.

Trebuie să obţinem din competiţie motivaţia optimă, cum ar fi de exemplu, promovarea la o vârsta mai mare.

Din când în când poate fi luat dacă merită la echipa întâi la început ca rezervă sau introdus într-un moment favorabil cu un anumit timp de joc;

Împrumutarea pe o perioadă la o echipă mai bună;

Evitarea menţinerii într-o competiţie nestimulativă sau aruncarea în alta unde nu joacă;

Exigenţa maximă privind evoluţiile în jocurile oficiale şi mai ales asupra atitudinii faţă de efort, spiritul colectiv, respectarea persoanelor, arbitrilor şi spectatorilor;

Orice succes trebuie reconfirmat;

Orice înfrângere trebuie să fie revanşată.

Organizarea unei competiţii de jocuri sportive implică o serie de măsuri şi acţiuni a căror calitate permite valorificarea strădaniilor şi eforturilor jucătorilor, antrenorilor şi conducătorilor echipelor participante; de aici răspunderea socială ce revine organizatorilor, de activitatea lor depinzând în foarte mare măsura atingerea obiectivului respectivei competiţii. În organizarea unei competiţii chiar şi detaliile sunt foarte importante. Organizarea presupune cheltuiala de energie şi de timp - în afara cheltuielilor materiale - din partea unui foarte mare număr de persoane, număr care în multe cazuri îl depăşeşte pe cel al participanţilor la competiţie. Este regretabil că, uneori, munca anonimă a echipei de organizatori este ignorată sau subapreciată de „actorii" principali ai competiţiei - jucătorii şi antrenorii, cărora li se adaugă şi spectatorii. Dintre numeroasele operaţiuni pe care le propune organizarea unei competiţii, vom prezenta pe cele mai importante, indispensabile. Regulamentul competiţiei este documentul în care trebuie cuprinse foarte precis toate raporturile care se creează între participanţi, jucători, echipe, antrenori, arbitri, organizatori, autorităţile sportive şi oficiale, spectatori etc. Regulamentul este documentul program, dar în acelaşi timp şi un document folosit în rezolvarea eventualelor litigii dintre participanţi. Principalele capitole pe care trebuie să le conţină un regulament sunt : - denumirea şi scopul competiţiei; - titluri şi trofee puse în joc; - data şi durata competiţiei; - cine o organizează; - localitatea, terenurile şi alte caracteristici ale locului de desfăşurare a competiţiei; - condiţiile de înscriere şi participare (teren, taxe, alte obligaţii); - atribuţiile, îndatoririle şi răspunderile organizatorilor; - sistemul de disputare ; - sistemul de alcătuire a clasamentului; - modalităţile de efectuare şi judecare a eventualelor contestaţii, componenta juriului de apel; - alte detalii şi informaţii privind sosirea, cazarea, masa, plecarea delegaţiilor, etc.

Alcătuirea comisiilor şi colectivelor de organizare În organizarea unei competiţii, repartizarea atribuţiilor şi a sarcinilor pe colective, comisii constituie un principiu de muncă.

Acestuia i se adaugă principiul dublării (desemnării unui locţiitor) persoanei distribuite în efectuarea unei misiuni care necesită numai un executant. Munca practică de desemnare şi organizare a colectivelor începe prin consemnarea tuturor acţiunilor care urmează să se desfăşoare înainte, în timpul şi după încheierea competiţiei; la alcătuirea lui, de un mare ajutor este regulamentul competiţiei. După consemnarea acţiunilor se procedează la sistematizarea, la gruparea lor pe sectoare de activitate comună (tehnice, organizatorice, administrative etc.), operaţiune încheiată cu stabilirea numărului de colective, de comisii necesare. În funcţie de atribuţiile şi sarcinile fiecărei comisii se fixează numărul de membri. Dacă este cazul, în cadrul comisiilor se prevăd subcomisii sau subcolective de lucru. Se trece apoi la alcătuirea unei organigrame (grafic) în care se indică sistemul relaţiilor dintre diferitele comisii (relaţii de subordonare şi de colaborare) prin care se asigură funcţionalitatea structurii organizatorice a aparatului însărcinat cu organizarea competiţiei şi implicit coordonarea acţiunilor individuale şi colective ale acestuia.

Sistemele de disputare

Eşalonarea, respectiv pragramarea meciurilor, se poate efectua în mai multe moduri, denumite convenţional sisteme de disputare. Dintre acestea, cele mai frecvent utilizate sunt sistemul tur neu (denumit şi „divizie"), sistemul eliminatoriu (denumit şi olimpic sau „sistemul cupă") şi sistemul mixt. Sistemul turneu se caracterizează prin faptul că fiecare echipă întâlneşte succesiv pe celelalte admise în competiţie. Prin regulamentul competiţiei se stabileşte dacă întâlnirea succesivă a fiecărei echipe cu celelalte competitoare are loc o singura dată sau dacă după terminarea tuturor întâlnirilor seria meciurilor se reia pentru a doua, a treia sau chiar a patra oară, în aceiaşi succesiune. În limbaj curent, o astfel de serie poartă denumirea de ,,tur". Dacă în regulamentul competiţiei sunt prevăzute două „tururi", cel de al doilea poartă denumirea de „retur"; în cazul că sunt prevăzute mai multe „tururi", ele sunt denumite în ordine numerică: turul întâi, al doilea, al treilea ş.a. Sistemul turneu are multe avantaje. Dintre cele mai importante amintim : - asigură eşalonarea valorică a echipelor aproape de realitate, înlăturând în mare măsură intervenţia hazardului în tragerea la sorţi specific sistemului eliminatoriu, mai ales când se dispută şi al doilea tur, situaţie în care o echipă care

a întâlnit o adversară pe terenul acesteia (deci a jucat în deplasare o va reîntâlni pe teren propriu; - când etapele de disputare a meciurilor sunt săptămânale, echipele şi jucătorii trebuie să se pregătească continuu; de asemenea, ei au ocazia să-şi măsoare forţele cu un număr mare de adversari, fapt ce contribuie la îmbogăţirea experienţei de concurs a fiecărui jucător şi la creşterea măiestriei sportive a echipei; - cresc efectele propagandistice, prin repetarea sistematică a spectacolului sportiv pe care competiţia îl oferă săptămânal, în diferite localităţi. Desigur că şi sistemul turneu prezintă unele dezavantaje dintre care cel mai important este timpul îndelungat de desfăşurare (deci, desemnarea câştigătorului) şi creşterea cheltuielilor de organizare. De asemenea, competiţia nu poate cuprinde decât un număr relativ mic de echipe, în comparaţie cu sistemul eliminatoriu. Acest dezavantaj este corectat prin includerea în competiţie a unor echipe de valoare apropiată, fapt care contribuie la spectaculozitatea meciurilor. Pentru programarea întâlnirilor, stabilirea datelor, a terenurilor şi arbitrilor este necesar să se cunoască numărul meciurilor care se vor disputa în fiecare etapă, numărul etapelor, numărul total al meciurilor, precum şi ordinea în care vor juca echipele. Numărul meciurilor dintr-o etapă se calculează în felul următor: dacă numărul echipelor participante este par, numărul meciurilor dintr-o etapă se calculează împărţindu-l la doi (de exemplu, într-o competiţie cu 12 echipe, fiecare etapă va programa 6 meciuri; dacă numărul echipelor din compeţie este impar, numărul meciurilor dintr-o etapă este egal cu acela corespunzător numărului par de echipe, imediat inferior numărului impar (de exemplu, în cazul a 13 echipe participante, în fiecare etapă se vor disputa 6 meciuri; aceasta, deoarece, în fiecare etapă una din echipe nu joacă neavând adversar. Numărul etapelor, pentru o competitie disputată numai tur, în cazul unui număr par de echipe participante, corespunde numărului echipelor din care s-a scăzut cifra 1 (pentru 12 echipe, competiţia va programa 11 etape, pentru 6 echipe, 5 etape ş.a.). În cazul unui număr impar de echipe, numărul etapelor corespunde numărului de echipe participante, fiecare dintre ele având o etapă în care nu ştie dacă este programată să joace (de exemplu pentru 11 echipe, 11 etape). În competiţiile tur-retur, numărul etapelor se dublează, iar pentru cele desfăşurate în mai multe tururi numărul lor se calculează înmulţind numărul etapelor din primul tur cu numărul tururilor (pentru o competiţie prevăzută în 3 tururi şi cu 12 echipe participante, numărul etapelor este de 33).

BIBLIOGRAFIE1. Alexe N. (coord.) - „Studii de sociologie, psihologie, biochimie şi metodica educaţiei fizice şi sportului” - Sport-Turism. - Bucureşti, 1971

2. Apolzan Dan Fotbal Pentru Anul 2010 Ed. Axis Mundi

3. Bompa T.O. –„Periodizarea – Dezvoltarea calităţilor biomotrice”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001.

4. Bompa T.O. –„Periodizarea – Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001.

5. Bota C. – „Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic” - „Medicală” - Bucureşti, 2002.

6. Cojocaru V. –„Fotbal de la 6 – 14 ani. Metodica pregătirii” – Ed. Axis Mundi, Bucureşti, 2002.

7. Colibaba Evuleţ D. –„Praxiologie şi proiectare curriculară în educaţie fizică şi sport”, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2007.

8. Demeter A. – „Fiziologia efortului sportiv” // „Medicina sportivă aplicată” - Editis. – Bucureşti, 1994.

9. Drăgan A. –„Fotbal pentru juniori”, Ed. Valinex, Chişinău, 2006.

10. Drăgan A. –„Fotbal – concepţii, metode şi mijloace”, Ed. Mongabit, Galaţi, 2006.

11. Drăgan A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academica, Galaţi, 2007.

12. Drăgan A. –„Optimizarea lecţiei de antrenament la disciplina fotbal”, Ed. Galati University Press, Galaţi, 2009.

13. Drăgan I. - „Selecţia medico-biologică în sport” – Sport-Turism. - Bucureşti, 1990.

14. Drăgan I. - „Pregătirea biologică de concurs şi refacerea în sport” // „Medicina sportivă aplicată” - Editis. – Bucureşti, 1994.

15. Dragu M. – „Jocuri pentru elevi şi studenţi” – Ed. Fundaţiei Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2006.

16. Epuran M. – „Asistenţa psihologică în sport” // „Medicina sportivă aplicată” – Editis.- Bucureşti, 1994.

17. Gheorghiu G. – „Jocuri de mişcare în pregătirea hocheiştilor” – Ed. Valinex, Chişinău, 2006.

18. Hoştiuc N., Drăgan A. –„Fotbal – specializare”, Ed. Fundaţiei Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2002.

19. Ionescu V.I., Demian M. –„Succesul în football”, Ed. ARTPRESS, Timişoara, 2007.

20. Manolache G. –„Fotbal – lucrări practice”, Ed. Mongabit, Galaţi, 2003.

21. Motroc I. –„Fotbal la copii şi juniori”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.

22. Nadori L. – „Talentul şi selecţia lui” – „Scuola dello Sport”, 1993

23. Niculescu M. – „Psihologia sportului”- „Culegere de lecţii” - EX PONTO - Constanţa, 2000.

24. Ploieşteanu C. –„Fotbal – Curs de bază”, Ed. Fundaţiei Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003.

25. Popescu C. – „Antrenorul. Profilul, personalitatea şi munca sa” - Sport-Turism. – Bucureşti, 1979.

26. Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A. –„Ghidul antrenorului de fotbal la copii şi juniori”, Ed. Axis-Mundi, Bucureşti, 2003.

27. Rădulescu M.–„Fotbal, tehnică–factor prioritar”, Ed. Răzeşu, 2007

28. Stănculescu V. – „Aspecte moderne de antrenament şi joc”, Ed. Sport-Turism,

1977.

29. Şiclovan I. –„Fotbal la copii”, Ed. Stadion, 1971.

30. Thomas R., Eclache J.P., Keller J. – „Aptitudinile motrice. Struc-tură şi evaluare”, C.C.P.S. - Bucureşti, 1995.

31. Verza Emilian (în colaborare) – „Repere psihogenetice şi psihodinamice în cunoaşterea şi evaluarea copilului”, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate, 2000.

32. Verza Emilian (în colaborare) – “Psihologia vârstelor”, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.

33. Zapletal Milos – “Mică enciclopedie a jocurilor”, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1980.