Curs Protectia Mediului 2015

8/16/2019 Curs Protectia Mediului 2015

1/129

1

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCAFACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE,

ADMINISTRATIVE ŞI ALE COMUNICĂRII SPECIALIZAREA: ADMINISTRA ŢIE PUBLICĂ

PROTECŢIA MEDIULUI - Suport de curs pentru anul I, semestrul II –

Conf. dr. ELENA-MARIA MINEA

CLUJ-NAPOCA

2015


2/129

2

1. INFORMAŢII GENERALE

1.1. Date de contact ale titularului de curs:

Conf. univ. dr. Elena Maria MineaBirou: Departamentul de Administraţie Publică,sala 108, str. Minerilor nr 85., Cluj-NapocaTelefon: 0264/431361, Fax: 0264/431361E-mail: [email protected]

Date de identificare curs:

Protecţia mediului ULR2209, 4 crediteAnul I sem. IITipul cursului: obligatoriu

1.2. CONDIŢIONĂRI ŞI CUNOŞTINŢE PREALABILE Cursul de Protecţia mediului este unul prevăzut în planul de învăţământ al specializării în anul

I de studiu, în semestrul II, astfel încât nu se pune problema existenţei unor condiţionări. Este de dorit,fireşte, ca studenţii să dispună de un bagaj cât mai bogat de cunoştinţe şi informaţii în ceea ce priveşte problematica actuală a mediului, cu tot ce ţine de elementele care îl compun. Informaţiile de la curs pot fi şi trebuie completate permanent cu cele oferite (pe lângă literatura de specialitate), de canalelemedia şi prin lecturarea unor materiale puse la dispoziţie de către diverse instituţii şi organizaţii(broşuri, pliante, fluturaşi etc.). Teme majore de studiu şi dezbatere se pot găsi în cuprinsul unor surse

bibliografice: M. Bleahu, “Priveşte înapoi cu mânie… priveşte înainte cu spaimă. Valenţele ecologiei politice”, Edit. Economică, Bucureşti, 2001; M. Bleahu,“Arca lui Noe în secolul XXI. Ariile protejate şi protecţia naturii”, Edit. “Naţional”, Bucureşti, 2004; Fl. Grecu,“Hazarduri şi riscuri naturale”,Edit. Universitară, 2006.

1.3. DESCRIEREA CURSULUI

Disciplina Protecţia mediului se doreşte a fi un mic îndrumar atât în ceea ce priveşte conduitaumană şi civică a cetăţeanului sec. XXI, cât şi în ceea ce priveşte abordarea mai profundă, cu uncaracter ştiinţific accesibil (dar academic) a unor chestiuni de maximă actualitate astăzi: existenţa şi”funcţionarea” noastră (ca indivizi ai unei specii şi ca parte a Biosferei) în condiţii cât mai propice, lacare se adaugă grija, preocuparea pentru ca şi generaţiilor viitoare să li se asigure caracteristici ale parametrilor naturii şi resurse îndestulătoare pentru a-şi putea satisface, la rândul lor, necesităţile detrai şi confort.

Departe de a se constitui într -un slogan, starea planetei (sub toate formele ei de manifestare,mai mult sau mai puţin vizibile) ne interesează cu adevărat pe toţi; nu putem afirma sau crede că ceeace se întâmplă într -o parte a globului nu ne afectează: mai devreme sau mai târziu realitatea contrazice

vehement o asemenea gândire. Pe parcursul materialului se face o prezentare succintă a elementelor care intră în componenţamediului şi se subliniază, în permanenţă, legăturile care se stabilesc între ele, de la cele simple la celemai complexe, făcându-se trimitere la aspect ele practice, întâlnite în viaţa cotidiană.

Sunt prezentate, de asemenea, mijloacele de intervenţie – la nivel statal şi internaţional – carevizează protecţia tuturor acestor componente, în contextul dezvoltării economice dinamice şi în cel alunei creşteri demografice accelerate.

Organizarea temelor principale în cadrul cursului 1. Mediu – ecologie – economieCapitolul prezintă, în primul rând, definiţia legală a mediului, pentru ca apoi să facă o

încadrare a problematicii mediului în ansamblul preocupărilor din diferite domenii, în sopulminimizării impactului negativ al activităţilor umane asupra mediului. Sunt prezentate, de asemenea,

dimensiunile şi valenţele mediului. Se recomandă parcurgerea următoarelor materiale : D. Marinescu,Tratat de dreptul mediului , Ed.Univesul Juridic, Bucureşti, 2010.

mailto:[email protected]:[email protected]:[email protected]:[email protected]


3/129

3

2. Necesitatea protejării mediului Se face cunoscută necesitatea – devenită, azi, o obligaţie legală – de protejare a tot ceea ce ne

înconjoară, furnizându-se informaţii legate de instrumentele şi strategiile de mediu. Sunt prezentate principalele modalităţi de deteriorare a ecosistemelor. Este sugerată lecturarea: M. Duţu,Tratat dedreptul mediului , Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; V. Rojanschi, F. Bran, Gh.Diaconu, Protecţia şiingineria mediului , Edit. Economică, Bucureşti, 1997; V. Rojanschi, F. Bran, Politici şi strategii demediu , Edit. Economică, Bucureşti, 2002.

3. Protecţia elementelor naturale ale mediului : atmosfera, apa, solul şi subsolul Sunt definite, clasificate, prezentate caracteristici proprii, scopuri şi modalităţi de

utilizare /exploatare, moduri de protecţie şi cadru juridic naţional şi internaţional vizând respectiveleelemente. Lecturaţi: D. Marinescu,Tratat de dreptul mediului , Edit. Univesul Juridic, Bucureşti, 2010M. Duţu,Tratat de dreptul mediului , Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, la care se adaugă legislaţia înmaterie (prezentată în suportul de curs).

4. Protecţia pădurilor şi a vegetaţiei forestiere. Regimul ariilor protejate şi al monumentelornaturii

Tema cuprinde definiţiile elementelor, importanţa lor în contextual actual, modalităţile degestionare durabilă a lor. Sunt recomandate spre a fi consultate: Legea 46/2008 Codul silvic (ultima

oară modificată prin Legea nr. 156/2014), OUG nr. 57/2007 (actualizată) privind regimul ariilornaturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice;Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie – republicată, actualizată); M. Duţu,Tratat de dreptulmediului , Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2010; D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului , Ed. UnivesulJuridic, Bucureşti, 2010.

5. Protecţia faunei şi florei terestre şi acvatice.Regimul juridic al plantelor modificategenetic

Subiecte de mare actualitate, aflate pe agendele de lucru ale politicienilor şi ale membrilororganizaţiilor de specialitate precum şi obiect al unor aprigi controverse, ele sunt discutate şi în cercuride nespecialişti, întrucât sursele şi cantităţile de hrană sunt probleme de interes ridicat permanent şi justificat. Biblografie: M. Duţu,Tratat de dreptul mediului , Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2010 ; D.Marinescu, Tratat de dreptul mediului , Edit. Univesul Juridic, Bucureşti, 2010 ; Legea nr. 93/2007 demod ificare a Legii nr. 37/2006 privind organizarea activităţii de protecţie a plantelor şi carantinafitosanitar, actualizată, OG nr. 136/2000 (actualizată) privind măsurile de protecţie împotrivaintroducerii şi răspândirii organismelor de carantină dăunătoare plantelor sau produselor vegetale dinRomânia, HG nr. 563/2007 (actualizată – Hotărârea nr. 1030/2014) pentru aprobarea Normelormetodologice de aplicare a OG nr. 136/2000; Legea nr. 72/2002 a zootehniei (actualizată); Ordinul nr.61/2012 privind autor izarea şi controlul cultivatorilor de plante modificate genetic şi măsuri deasigurare a coexistenţei plantelor modificate genetic cu cele convenţionale şi ecologice.

6. Protecţia mediului artificial Mediul artificial este reprezentat de ansamblul realizărilor omului, atât la nivelul aşezărilor umane,

cât şi în spaţiul din afara acestora. Asemeni mediului natural, cel artificial este şi el supus degradării şi poluării, trebuind să fie protejat în sensul bunului mers al desfăşurării vieţii şi tuturor activităţilorumane. Bibliografie recomandată: OUG 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şicompletările ulterioare, Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificărileşi completările ulterioare, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, cumodificările şi completările ulterioare, Legea nr. 51/2006 (actualizată) a serviciilor comunitare deutilităţi publice.

7. Protecţia împotriva radiaţiilor. Deşeurile şi controlul circuitului lor. R adioactivitatea, componentă de bază a mediului, este determinată de prezenţa în sol, aer, apă,

vegetaţie, organisme animale, precum şi în om a substanţelor radioactive de origine terestră, existenteîn mod natural, la care se adaugă radiaţia cosmică extraterestră. La aceste surse omul a adăugat, înultimele decenii în special, radioactivitate artificială, care provine din: instalaţiile de radiaţii Röntgenfolosite în laboratoare şi spitale, depunerile radioactive rezultate din experienţele cu arme nucleare, pierderile radioactive ale centralelor nucleare, extracţia şi prelucrarea minereurilor radioactive,depozitarea deşeurilor radioactive. Poluarea radioactivă este o poluare aproape ”perfectă”, întrucât nuare gust, miros, culoare, dar distruge – lent – tot ce este viu: poate avea impact instantaneu sau petermen lung. La ora aceasta reprezintă unul dintre cele mai mari pericole.


4/129

4

Reprezentând o problemă extrem de complexă pentru lumea de azi, asociată permanent dezvoltăriiample şi accelerate a tuturor domeniilor, precum şi aşezărilor umane de toate tipurile şi dimensiunile,deşeurile se află în atenţia forurilor naţionale şi internaţionale, iar la nivel inferior, în cea aadministraţiilor locale. Trebuie menţionată apariţia unei noi ramuri a economiei (mondiale): reciclareamaterialelor. Aceasta cuprinde activităţi vizând recuperarea, recondiţionarea (prelucrarea) şirefolosirea (valorificarea) materialelor şi produselor secundare şi a deşeurilor şi, nu în ultimul rând,activităţile de gospodărire mai eficientă a materialelor utilizate în fluxurile tehnologice.

Bibliografie sugerată: Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea, în siguranţă, reglementarea,autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, OG nr. 7/2003 privind promovarea, dezvoltarea şimonitoriza rea activităţilor nucleare, HG nr. 1259/2002 privind aprobarea Strategiei naţionale dedezvoltare a domeniului nuclear în România şi a Planului de acţiune pentru implementarea acesteistrategii; OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare,Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, M. Duţu,Tratat de dreptul mediului , Edit. C.H.Beck,Bucureşti, 2010 ; D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului , Edit. Univesul Juridic, Bucureşti, 2010.

8. Gestionarea riscurilor naturale şi tehnologice la nivelul localităţilor Hazardurile naturale, antropice şi tehnologice – cu grade diferite de risc – pot provoca pagube mai

mari sau mai mici, în funcţie de amplitudinea acestora şi de factorii favorizanţi existenţi în zona ori

locul în care ele se manifestă. Elaborarea unor planuri de acţiune pentru situaţii de urgenţă este absolutnecesară, prin intermediul ei fiind asigurată cooperarea locală în scopul conştientizării, la nivelcomunitar, şi a pregătirii cetăţenilor pentru asemenea împrejurări, asigurându-se formarea unui grup decoordonare, format din reprezentanţi ai comunităţii locale, ai autorităţilor, manageri din industrie şialte părţi interesate. A se consulta : E. M. Minea, Natural and technikal risks management at locallevel, Proceedings of the International Conference on Economics, Law and Management, UniversityPublisher of Szeged, 2008; OUG nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor

publice comunit are pentru situaţii de urgenţă; OUG nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional deManagement al Situaţiilor de Urgenţă; Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă; Ordinul nr.132/2007 pentru aprobarea Metodologiei de elaborare a Planului de analiză şi acoperire a riscurilor şi aStructurii- cadru a Planului de analiză şi acoperire a riscurilor.

9. Răspunderea de mediu.

Statutul României de stat membru al UE presupune obligativitatea transpunerii legislaţieicomunitare în toate domeniile, inclusiv în cel destinat protecţiei mediului. Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului a fosttranspusă în legislaţia naţională printr -un act normativ care să asigure o reglementare unitară şidistinctă a prejudiciului pentru mediu: OUG nr. 68/2007, ultima oară modificată prin Legea nr.49/2013.

Bibliografie recomandată: M. Duţu,Tratat de dreptul mediului , Edit. C.H.Beck, Bucureşti,2007 ; D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului , Edit. Univesul Juridic, Bucureşti, 2008; OUG nr.68/2007 (actualizată) privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciuluiasupra mediului, ultima oară modificată prin Legea nr. 49/2013..

10. Monitoringul de mediu. Dezvoltarea durabil ă. Pentru realizarea unei activităţi reale şi eficiente de protecţie a mediului, controlul permanent

al calităţii acestuia şi cel al nivelului de poluanţi deversaţi sau existenţi în mediu reprezintă onecesitate obiectivă. Monitoringul ecologic/integrat vizează obţinerea unor imagini reale, de ansamblu,asupra stadiului calităţii mediului la un moment dat, precum şi tendinţa de evoluţie pe cele douăcomponente de bază – mediul biotic şi mediul abiotic – în interconexiunea lor. Tot mai multe tipuri deorgan izaţii sunt orientate spre obţinerea de performanţe de mediu, controlând impactul propriiloractivităţi, produse sau servicii asupra mediului şi luând în considerare politica şi obiectivele de mediu.Pentru a asigura dezvoltarea durabilă a societăţii este fundamentală necesitatea integrării obiectiveloreconomice cu cele ecologice şi de protecţia mediului.

Bibliografie recomandată: M. Duţu,Tratat de dreptul mediului , Edit. C.H.Beck, Bucureşti,2010 ; D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului , Edit. Univesu l Juridic, Bucureşti, 2010 ; S. Godeanu,

Elemente de monitoring ecologic integrat , Edit. Bucura Mond, Bucureşti, 1997 ; E. M. Minea,Controlul integrat al mediului şi dezvoltarea durabilă, RTSA 2002, p.141-148.

1.4. MATERIALE ŞI INSTRUMENTE NECESARE PENTR U CURS


5/129

5

Materiale bibliografice obligatorii- M. Du ţu, Tratat de dreptul mediului , Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2010; - D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului , Edit. Univesul Juridic, Bucureşti, 2010.

Motivul indicării acestor lucrări ca şi sursă bibliografică principală este faptul că, fiind TRATATEîn domeniu, oferă o prezentare exhaustivă a problematicii, actualizată fiind şi legislaţia aferentă.Cărţile sunt oferite spre consultare la biblioteca facultăţii.

1.5. POLITICA DE EVALUARE ŞI NOTAREEvaluarea finală constă înexamen scris. Nota finală este compusă din:- 80% nota obținută la examenul din sesiune (din materia de curs si seminar) și- 20% activitatea de seminar (activitatea în cadrul seminariilor , verificată prin testele de la seminar,lucrările predate și, eventual, activitatea de seminar).- Temele parcurse la seminar vor reprezenta materie obligatorie pentru examenul final, așadar,examenul din sesiune va cuprinde întrebări din suportul de curs, din materialele discutate la seminar șidin alte surse bibliografice indicate de titularul de curs sau seminar.- Pentru nota 5 studentul trebuie să răspundă la întrebările de examen explicând în cuvinte proprii, fărăa utiliza neapărat un limbaj de specialitate, conceptele sau ideile verificate, cel puțin aspecteleconținute în suportul de curs. - Pentru nota 10 studentul trebuie să răspundă recurgând la vocabularul specific disciplinei și să poatăsusține răspunsul cu argumentelegate de tema/conceptul respectiv, putând recurge la exemple sauexplicații suplimentare, din literatura parcursă în timpul semestrului.

1.6. STRUCTURAREA MATERIALULUICursul este structurat pe cinci module, fiecare modul abordând o tematică relevantă pentru

domeniul protecţiei mediului. Fiecare modul este compus la rândul său din mai multe unităţi deînvăţare distincte. Toate temele prezentate mai sus sunt obligatorii de parcurs pentru promovareadisciplinei.

1.7. ELEMENTE DE DEONTOLOGIE ACADEMICĂ Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului, ca şi recurgerea la

mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea deinstrumente/materiale ce nu sunt admise într -o situaţie de testare, precum cascabluetooth , de exemplu)sau susţinerea examenului de către o persoană neautorizată constituie fraudă şi se sancţionează cuexcluderea studentului din examen şi acordarea notei 1. Ulterior, va fi convocată comisia de etică afacultăţii care va propune Consiliului profesoral al facultăţii sancţiunea adecvată (comisa poate propune inclusiv exmatricularea studentului, fără drept de reînmatriculare).

1.8. STUDENŢI CU DIZABILITĂŢIOrice student aflat într -o situaţie specială va beneficia de sprijin în scopul facilitării asimilării

cunoştinţelor reclamate de curs. Studenţii aflaţi într -o asemenea situaţie sunt rugaţi să contactezetitularul de curs la adresa electronică indicată pentru a putea discuta şi identifica modul în care cursulşi activităţile de învăţare/predare pot fi structurate astfel încât să răspundă nevoilor lor.

1.9. STRATEGII DE STUDIU RECOMANDATE

Materia este structurată pe 10 teme principale, grupate în cinci module. Este recomandabilă parcurgerea materiei cel puţin sub forma unei lecturi a suportului de curs, înainte de întâlnirile programate, astfel încât să fie asigurată familiarizarea cu chestiunile care urmează a fi dezbătute şi pentru a cere lămuriri cu prilejul cursurilor. Pentru a obţine performanţa maximă este recomandat unnumăr minim de trei ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimăde studiu include cinci etape: lectura de familiarizare; lectura de aprofundare; memorarea datelor

esenţiale; recapitularea pe fragmente; recapitularea extinsă.


6/129

6

MODULUL I. MEDIU – ECOLOGIE – ECONOMIEScop: clarificarea conceptelor fundamentale ale disciplinei cu sublinierea interacţiunilor

dintre diferitele abordări ale protecţiei mediului: mediu (componentele sale cu caracteristicileacestora, trăsăturile mediului, definirea şi diferenţierea noţiunilor de mediu natural şi mediuartificial), ecologie (cu elementele teoretice principale ale acestei ştiinte – populaţie, biocenoză,biotop, ecosistem, biosferă), relaţia mediu- economie şi economia mediului ca ramură economicăconcentrată cu precădere înspre identificarea unor soluţii acceptabile din punct de vedere economicdar în acelaşi timp benefice pentru mediu.

Obiective specif ice:- prezentarea, explicarea şi exemplificarea principalelor noţiuni teoretice necesare

pentru înţelegerea conţinutului disciplinei şi a obiectului său major de interes- mediul;- punctarea importanţei fiecărui concept în contextul protecţiei mediului şi a interacţiunilor

si interdependeţelor dintre acestea; - discutarea ipotezelor care se prefigurează în ceea ce priveşte viitorul mediului

înconjurător în contexul tiparelor actuale de creştere economică şi consum; - familiarizarea studenţilor cu abordarea comparată şi interdisciplinară în studiul şi pentru

soluţionarea sau ameliorarea problemelor de mediu. Deprinder i, competenţe : după parcurgerea acestui modul, participarea la activităţile asistate

şi soluţionarea chestionarului de autoevaluare toţi studenţii ar trebui să poată: - să descrie corect, în cuvinte proprii şi în linii generale, contextul economic în care sunt

integrate şi discutate noţiunile de protecţia mediului; - să deţină capacitatea de sintetizare a factorilor care contribuie la deteriorarea mediului

şi a celor care pot contribui la ameliorarea problemelor acestuia; - să cunoască şi să poată explica conceptele teoretice fundamentale şi relaţiile dintre

acestea.Cunoştinţe care ar trebui reactualizate: Pentru că este vorba despre un curs din anul I semestrul I nu sunt necesare cunoştinţe

dobândite în cadrul unor cursuri precedente. Sunt prezentate suficient de explicit principalele

concepte necesare pentru înţelegerea materiei, iar anterior, la descrierea cursului, pentru fiecaretemă din cadrul cursului este indicată bibliografia care trebuie parcursă.

UNITATEA I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. 1. Conceptul de mediu

1. Problematica “mediului înconjurător” – subiect aparent facil de dezbătut şi “generos înoferte” de exprimare spontană, dar nu întotdeauna foarte documentată – este, în realitate, unul complex(datorită inter şi multidisciplinarităţii sale) şi deosebit de delicat. Cuvântul “mediu” exprimă şi acoperăo noţiune globală, utilizată în toate domeniile de activitate, inclusiv în ramurile ştiinţei care se ocupă,direct sau indirect, de protecţia factorilor de mediu naturali şi artificiali1.

1 S- a apreciat, de către unii autori, că expresia “mediu înconjurător” este pleonastică, întrucât cuvântul “mediu”înseamnă “natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile” (a sevedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura “Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996, p.617). Alţi specialişti au opinat că formula amintită este cea corectă, întrucât termenul “mediu” are accepţiunimultiple: unele foarte restrânse, cum ar fi “mediu de cultură”, în sens de soluţie folosită în labor atoare pentruculturi biologice, iar altele mai largi, de context social, de cadru de dezvoltare a omului (se spune, de exemplu,că cineva provine dintr -un mediu de intelectuali). Mediul, în sensul fizicii, reprezintă substratul material alfenomenelor fiz ice (mediul lichid, cel gazos, cel solid); în sens medical, referirea se face la mediul intern alcorpului omenesc; există, de asemeni, accepţiunea de mediu geografic, care vizează cadrul natural în interiorulcăruia se desfăşoară viaţa societăţii omeneşti etc. Sensul care ne interesează aici este cel detotalitate a factorilorexteriori organismului uman – şi care îi include pe cei geografici nevii (atmosfera, hidrosfera, relieful) – dar şicelelalte fiinţe (biosfera).Punctul de vedere este strict antr opocentric, fapt evidenţiat şi de sintagma “mediuînconjurător”, care desemnează tot ceea ce ne înconjoară pe noi, oamenii.


7/129

7

2. Prin mediu înţelegemansamblul condiţiilor şi elementelor naturale ale Terrei: apa, aerul, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiileorganice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementeleenumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care potinfluenţa bunăstarea şi sănătatea omului2. Astfel definit, conceptul evidenţiază o dinamică aparte,exprimând tendinţa generală de includere în compunerea sa atât a elementelor naturale, cât şi a celorcreate de om. Având în vedere poziţia centrală pe care o ocupă omul în mediu, şi luând în considerareinteresele sale fireşti de a trăi într -un ambient sănătos, despre noţiunea de mediu nu se poate vorbidecât cu referire la om care, ca vieţuitoare, face parte din mediul natural.

Din definiţia de mai sus rezultă că noţiunea cuprinde atâtmediul natural – natura în forma saoriginară, cu părţile ei vizibile şi invizibile, reprezentând condiţia existenţei tuturor vieţuitoarelor(terenurile de orice fel, subsolul oricăror terenuri, apele subterane şi de suprafaţă, pădurile, aerul, floraşi fauna terestră şi acvatică etc.) – cât şimediul artificial , cel creat de mâna şi mintea omului, adică bunurile care există datorită activităţii umane şi care reprezintă condiţiile materiale ale vieţii.

Lucrurile, în realitate, nu sunt departajate, separate de o manieră tranșantă. Se consideră și seacceptă ca fiind ”nevii” apa, rocile, peisajele, munții etc. Cu toate acestea, nu putem ignorasemnificația, înțelegerea lor, într -un context puternic spiritualizat în care li se atribuie caracteristici și

proprietăți apreciate ca ”vitale”. Apa, spre exemplu, are puternice însușiri terapeutice, vindecătoare(apa încărcată cu energii pozitive: apa sfințită, apa provenind din izvoare ”tămăduitoare” sau apele din preajma locurilor cărora li se atribuie însușiri aparte); rocile –încălzite – au proprietăți care le fac”neprețuite” în gemoterapii (tratamente spa); pietrele prețioase și semiprețioase au beneficiat de oatenție deosebită, în special în rândul claselor sociale dominante, care le-au utilizat din cele mai vechitimpuri nu numai ca simboluri ale puterii și ca bijuterii, ci și în scop curativ. Nimeni nu poate susțineși – mai ales – argumenta că ele ar avea viață, dar – simetric – nu se poate să nu reținem că ele posedăenergii, vibrații și puteri care însuflețesc, însănătoșesc, așadar ”dau viață”3!

1. 2. Mediul – în pericol

3. În mod oarecum paradoxal, omenirea este – din ce în ce mai mult, în epoca modernă și

contemporană – amenințată de propriile acțiuni/activități, a căror diversitate și complexitate generează pericole care nu pot fi ținute în totalitate sub control. Cu cât societatea devine mai ”socială”, cu atât eaeste mai dependentă de natură, întrucât problemele – care într -o perioadă de început – veneau exclusivdin biosferă, acum sunt ”completate” de cele care provin din sociosferă. Noile condiții de mediu sunttot mai puțin favorabile pentru viața omului, întrucât deteriorarea continuă a acestuia (în principal, caefect al acțiunii umane!) nu înseamnă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci și apariția unor reacțiiadverse (inverse) din partea mediului – astfel modificat – asupra omului. Spre binele general alomenirii este absolut necesară adoptarea și punerea în operă a unor politici de mediu în primul rând preventive și numai apoi reactive, care să se caracterizeze prin internalizarea comportamentului demediu rațional și prin atragerea acțiunilor tuturor actorilor sociali implicați în problemele de mediurespective 4.

1. 3. Caracteristicile componentelor mediului

4. Potrivit definiției mediului, structura acestuia presupune existența și permanentainterrelaționare a elementelor lui vii și nevii, legătură determinată de particularitățile fiecăreia dintreaceste grupări. De altfel, ca și în alte domenii, abordarea de o manieră sistematică a mediului este una

2 A se vedea definiţia din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, publicatăîn M. Of. nr.1196 din 30 decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006, ultima oară modificată prin Legeanr. 187/20123 A se vedea, pentru detalii, și: N. Julien DICTIONNAIRE DES SYMBOLES, Marabout, Alleur (Belgique),1989 : C. Ionescu, PIETRE PREȚIOASE, SEMIPREȚIOASE ȘI DECORATIVE. DICȚIONAR

ENCICLOPEDIC ILUSTRAT, Edit. Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1995. 4 A se vedea și D. Marinescu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, ed. a III-a revizuită și adăugită, Edit.”Universul Juridic”, București, 2008, p. 11-12.


8/129

8

care permite sublinierea legăturilor strânse ale elementelor com ponente ale acestuia – sub aspectnumeric și sub cel al calității și semnificației lor la nivelul ”întregului”. Potrivit acestei modalități de a privi lucrurile, evident, sistemul este perceput ca însemnând mai mult decât o simplă însumare acomponentelor sale, avându-se în vedere că ”rețeaua” pe care ele o formează este în permanentămodificare, marcată de dinamica schimbării relaționărilor elementelor – între ele, precum și ainfluenței exercitate de factorii exteriori sistemului (respectiv a celor cosmici). Sistemul este unuldeschis, în cadrul lui apărând și dispărând elemente, vii sau nevii, fapt care determină o permanentăreconfigurare a spațialității.

5. Componentele fizice, naturale sau abiotice (nevii) ale mediului (aer, apă, sol, etc.) prezintă următoarele caracteristici:

- necesitatea lor pentru existenţa vieţii; - întrepătrunderea lor totală; natura fizică şi compoziţia chimică le permite să se îmbine în

forme foarte variate;- apa, aerul, solul sunt elemente finite deoarece transformările şi prefacerile lor nu

generează cantităţi în plus, neputându-se obţine aer, apă peste cantitatea aflată într -uncontinuu circuit în natură;

-

gestiunea şi buna gospodărire a lor constituie sursele posibilităţii de a acoperi necesităţilevieţii.

6. La rândul lor,componentele biotice (organismele) se caracterizează prin: - nivelul înalt de organizare a materiei; - faptul că toate componentele apar sub formă de comunităţi, iar răspândirea lor este direct

legată de condiţiile de mediu; - în complexa lor evoluţie în timp, organismele actuale, prin caracterele lor biologice

reprezintă doar un stadiu din evoluţia diferitelor specii vegetale şi animale.

7. Alături de acestea trebuie semnalată şi subliniată prezenţa componentelor sociale . Acesteadau expresia pluridimensionalităţii mediului, atestă locul ocupat de om în cadrul acestuia. Ca element

al naturii organice, pe fondul acestei existenţe naturale, în procesul muncii, omul îşi depăşeşte poziţiasa naturală. Dubla poziţie a omului, naturală şi socială, face ca şi comportamentele sociale să poarteamprenta dependenţei omului de natură pe de-o parte, iar pe de altă parte a detaşării sale conştiente deea.

Omul, acţionând prin prisma intereselor şi necesităţilor sale, dă un scop precis tuturor proceselornaturale, stabilindu- le finalităţi.

UNITATEA II. NOŢIUNI GENERALE DE ECOLOGIE

2. 1. Ecologia – concept și evoluție

8. Protecţia mediului trebuie abordată în strânsă legătură cuecologia, care are ca obiect destudiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu, dintre sistemele alcătuite de plante şianimale. Mai concret, ecologia pune în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra, ale proceselornaturale de transformare- conservare de substanţă, energie şi informaţie în care se angajează materiavie organizată sub formă de sisteme.

Termenul ecologie a fost creat în anul 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel pentru adesemna o nouă disciplină biologică. Cuvântul provine din limba greacă, de la cuvântuloikos (oikia ) – care înseamnă casă sau gospodărie şilogos – ştiinţă. Luând în considerare acest sens, ecologia ar fiştiinţa gospodăriei din natura vie, a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele.

Prin ecologie înţelegem ansamblul relaţiilor organismelor cu mediul lor, cuprinzând – în senslarg – toate condiţiile de existenţă. Prin sintagma “toate condiţiile de existenţă” ecologia capătă odeschidere foarte largă, făcând trimitere nu numai la raportul obiectiv al organismelor cu mediul, ci şila cel al organismelor între ele, adică la tot ce face posibilă existenţa fiinţelor vii. Această disciplină nueste una biologic statică, un inventar al lumii organice, ci una dinamică, care analizează interacţiuniledintre componentele biosferei.


9/129

9

9. Un prim pas hotărâtor pentru ştiinţele naturale moderne îl constituie anul 1735, când apare prima versiune a clasificării generale făcute de Carl Lineé lumii minerale, vegetale şi animale,versiune care ajunge la forma finală în 1769. Carl Lineé este primul specialist care stabileştecriteriilede clasificare a lumii vii şi consideră, totodată, că există o interdependenţă între fiinţele din natură. Elrecunoaşte rolul factorilor geografici, al climei, al interrelaţiilor dintre diversele grupe de organisme, precum şi faptul că există un ciclu care face ca sămânţa să devină plantă, care este ingerată de animale,acestea de către om, pentru ca acesta, după moarte, să devină din nou pământul care va fertiliza o nouăsămânţă.

A doua jumătate a sec. al XVIII-lea este perioada marilor explorări geografice ştiinţifice, carefacilitează furnizarea de noutăţi din lumea animală şi vegetală; ele sunt amplu valorificate în opera luiAlexander von Humboldt (explorator al Lumii Noi). El este autorul “Geografiei plantelor”, în carerelevă importanţa asociaţiilor vegetale şi dependenţa lor de factorii geografici. Într -o altă operă de-asa, “Cosmosul”, a încercat să ofere o viziune globală asupra lumii, să sublinieze interdependenţeledintre toate sectoarele naturii, ceea ce se constituie într -un demers propriu ecologiei.

10. Al doilea moment crucial pentru biologie – şi pentru ştiinţă, în general – l-a reprezentat

opera lui Charles Darwin “Originea speciilor” (1859), în care sunt puse bazele evoluţionismului: nimicnu poate fi conceput ca fiind fix, imua bil: totul are un trecut şi o devenire. Charles Darwin este primulcare gândeşte evoluţia speciilor în funcţie de un alt concept important, şi anume acela al populaţiilor ,al ansamblului de vieţuitoare care trăiesc pe un anumit teritoriu şi între care se dă o luptă pentruexistenţă, luptă care stă la baza evoluţiei. Darwin vedea lupta pentru supravieţuire ca desfăşurându-sesub trei forme: cea intraspecifică – adică între indivizii unei aceleaşi specii; lupta interspecifică – careare loc între indivizii unor specii diferite şi lupta cu factorii de mediu. Astfel, la Darwin, mediul în caretrăieşte o specie cuprinde, în acelaşi timp, atât speciile care împart acelaşi teritoriu, cât şi condiţiile deviaţă pe care acest teritoriu le oferă.

În anul 1875 geologul austriac Edward Suess a definit biosfera ca fiind acea parte a planeteicare reuneşte ansamblul fiinţelor vii şi în care viaţa este posibilă în permanenţă, punând-o în opoziţiecu atmosfera, hidrosfera şi litosfera; definiţia are un grad mare de generalitate şi se caracterizează prinstaticitate.Karl Mobius (zoolog german) analizează cantitativ acţiunea omului asupra unei comunităţi deviaţă (bancurile de stridii din Marea Nordului), definind această comunitate cabiocenoză(bios – viaţă,koinoin – a av ea ceva în comun). El afirmă că termenul nu se referă la o aglomerare de fiinţe vii deaceeaţi specie, ci la un nivel de integrare a acestora într -o unitate mai mare, cu putere de autoreglare.Savantul a descoperit că o asfel de comunitate are o anumită stabilitate naturală, având şi puterea de ase autoapăra şi de a se echilibra faţă de propriile modificări.

În anul 1908 a fost definit (de către Dahl)biotopul ca fiind ansamblul condiţiilor externe încadrul cărora fiinţează o biocenoză.

Arthur Transley a lansat, în 1935, conceptul deecosistem , prin care se înţelege interacţiuneadintre un biotop şi biocenoza care îl populează, urmând caecosfera să cuprindă totalitateaecosistemelor globului, respectiv ansamblul sistemelor care, fiecare, reprezintă o unitate de viaţă binecircumscrisă teritorial de către anumiţi factori abiotici şi în cadrul căreia trăieşte o comunitate devieţuitoare, plante şi animale. Biosfera este constituită din ansamblul vieţuitoarelor de pe glob5.

2. 2. Ecologie - mediu

11. Prin cele trei concepte fundamentale – biotop, biocenoză şi ecosistem – s-a conturat şidezvoltat ştiinţa ecologică, o disciplină pur biologică.

5 A se vedea, pe larg, asupra chestiunilor respective, Gh. Mohan, A. Ardelean, ECOLOGIE ȘI PROTECȚIAMEDIULUI, Edit. ”Scaiul”, București, 1993, p. 5-14; B. Stugren, ECOLOGIE GENERALĂ, Casa de Editură

”Sarmis”, Cluj-Napoca, 1994, p. 13-19.


10/129

10

Pentru ecologie contează lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia neviedin mediul natural, aceste sisteme cuprinzând, în ordinea complexităţii lor, populaţia , biocenoza,ecosistemul şi biosfera 6.

Ecologia ne dă o imagine unitară a naturii vii, cu diversele sale aspecte ale luptei pentruexistenţă, pe baza unei tratări integratoare şiinterdisciplinare.

12. În “spiritul” termenilor definiţi anterior putem denumimediu – în sens larg – ansamblul forţelor fizice şi biotice care influenţează o unitate vitală (sistem viu). Astfel conceput, mediul apareca un sistem infinit care cuprinde at ât fenomene fizice obişnuite (ca: vântul, ploaia etc.), cât şi forţemajore ale cosmosului (radiaţiile cosmice): este un sistem cosmo- biologic, o “îmbinare cosmică a totceea ce se întâmplă”.

În ecologie se foloseşte deseori termenulfactor de mediu sau factor ecologic . În modtradiţional, factorii sunt clasificaţi înabiotici (fizici) şibiotici . Explicând termenul “factor” trebuie săfacem precizarea că – în acest caz – factorul de mediu are un înţeles energetic şi nu unul substanţial;de aceea, a vorbi d espre factori biotici şi abiotici nu este tocmai corect. Numai componentele mediului pot să fie abiotice sau biotice. Factorii de mediu sunt numai abiogeni sau biogeni, adică dependenţi decomponentul abiotic sau biotic. Nici un factor de mediu însă nu poate fi exclusiv biogen sau abiogen:

fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni. La rândul lor, factorii abiogeni sunt uneori profund afectaţi de factori biogeni, astfel încât delimitarea celor două categorii rămâne pur relativă.Astfel, temp eratura şi lumina sunt factori abiogeni: temperatura este o formă fizică de manifestare acăldurii, iar lumina este o manifestare fizică a energiei radiante a Soarelui. Dar, în condiţiile suprafeţeiterestre, atât temperatura cât şi lumina sunt modificate prin acţiunea fiinţelor vii. Este ştiut faptul căvegetaţia modifică temperaturile de la suprafaţa solului şi cantitatea de lumină ce cade pe un anumit punct de pe aceasta: una este iluminarea unui sol nud şi alta a unui sol acoperit de un covor vegetal.

13. Prin activitatea sa economică, omul pătrunde în procesele complexe din ecosisteme preluândo parte din această materie organică pentru interesele sale şi ale societăţii. El va folosi numeroase plante şi animale, de aceea în activitatea sa economică va trebui să ştie ce se petrece în lumea plantelorşi a animalelor, ce factori contribuie la amplificarea biocenozei.

O componentă importantă a sistemelor în care intră substanţa vie este reprezentată de parteanevie. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe nutritive, adăpost, căldură, oxigen; în sens ecologic,toate aceste elemente constituie conceptul de mediu și, de aceea, ecologia va lua în studiu atâtcomportamentul materiei vii, cât şi condiţionările multiple ale plantelor şi animalelor din parteamed iului neviu, de pe Terra şi din Cosmos.

Complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea unor metode, procedee şi instrumentetot atât de complexe.

UNITATEA III. ACŢIUNEA OMULUI ASUPRA NATURII

3. 1. Relația om- mediu

14. În cadrul relaţiei om-mediu natural se poate sesiza un dificil – dar nu insurmontabil – moment de criză. De altfel, în decursul istoriei societăţii, posibilităţile oferite de mediu în unelemomente au fost suprasolicitate. Fenomenul a generat reacţii specifice: crize alimentare, migraţii înţinuturi altădată intacte, în care nu se credea că este posibilă desfășurarea unor activități (lucrurealizabil astăzi datorită performanțelor și proprietăților diverselor materiale aferente nu numaitehnologiilor de exploatare și prelucrare a resurselor din zonă, ci și dotărilor de toate tipurile de care6 Populaţia, ca noţiune ecologică, este un sistem alcătuit din indivizii aceleiaşi specii situaţi în aceeaşi zonă( Biotop ). Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi Biotop (o pădure, o plantaţie, o pajişte, etc.) – plante şianimale – formează conţinutul unui sistem mai cuprinzător, şi anume,biocenoza . Dacă avem în vedere faptul cămateria vie este dependentă de materia nevie (sol, aer, apă, lumină) aceasta constituind biotopul, atunci, biocenoza şi biotopul pot fi cuprinse într -un sistem mai cuprinzător,ecosistemul. Con ceptul cel mai cuprinzătoreste reprezentat de biosferă (ansamblul lumii vii şi al biotopurilor, precum şi al condiţiilor de existenţă a vieţii pe pământ). Ea cuprinde toate ecosistemele de pe Terra (a se vedea și B. Stugren,op.cit. , p. 15).


11/129

11

beneficiază personalul care deservește instalațiile și efectuează experiențele științifice specificemisiunilor pe care trebuie să le îndeplinească), dar noutatea constă în faptul că acum Pământul întregeste apreciat a funcţiona ca o ”unitate economică” şi este în întregime suprasolicitat, iar omul a devenitconştient de acest fapt.

Problemele de mediu sunt legate în perioada contemporană de creşterea demografică,urbanizare, nivelul şi structura producției și a consumului, evoluţia tehnică. Aspectele cele mai graves-au evidențiat în ultimele decenii, ele rezidând, în mare parte, din necesitatea evacuării deşeurilor

provenite dintr- o producţie şi un consum în continuă și accelerată creștere (dar care, nici pe departe, nu prezintă o legătură obiectivă între nevoi și satisfacerea lor, ci – mai degrabă – reflectă o legătură întredorințe și satisfacerea lor).

Utilizarea energiei, de exemplu, determină deteriorări extrem de grave şi de variate ale mediuluiîn toate stadiile, de la producere şi până la evacuarea surplusului de căldură. Acţiunile umane auasupra mediului şi efecte globale care se concretizează în modificări climatice generale. Se constatăastfel unele schim bări semnificative, precum: expansiunea zonelor aride şi semiaride, o modificare aclimei determinată de degajarea unor cantităţi mari de bioxid de carbon – CO 2 în atmosferă prinarderea combustibililor clasici, perturbări în succesiunea şi durata anotimpurilor, modificări aleregimului precipitaţiilor, apariția efectului de seră, manifestarea începutului încălzirii globale etc.

15. Imaginea situaţiei actuale a mediului înconjurător este, în multe privinţe şi în multe locuri,destul de gravă, dar se apreciază că stadiul actual al cunoştinţelor generale, posibilităţile materialeglobale ar putea asigura şi pe viitor o calitate satisfăcătoare a vieţii. Se aşteaptă astfel ca mediul să se”elibereze” de sub efectele consumului abuziv de energie (prin valorificarea unor noi surse şi formeale acesteia) și resurse, prin recurgerea la convertizori nepoluanţi, neutralizarea noxelor, refolosirea,reciclarea și recuperarea materialelor, gestionarea corespunzătoare a deșeurilor etc.

3. 2. Relaţii între dezvoltarea social- economică şi protecţia naturii

16. Influenţa omului asupra echilibrului ecologic. Omul este un produs al evoluţiei ecosferei – în care rămâne integrat – deoarece existenţa sa nu este legată de cea a altor specii. Dacă evoluţiatuturor speciilor s e datorează doar acţiunii legilor biologice, în procesul apariţiei speciei umaneacţionează, pe lângă legi biologice și o altă categorie de legi, și anume cele sociale.

Omul a devenit specia dominantă căpătând şi trăsături specifice, astfel că, în timp cefiecarespecie este localizată geografic şi ecologic în anumite sisteme, omul nu este legat de nici unul şi esterăspândit în întreaga ecosferă.

17. Orice specie poate exista într -un ecosistem atât timp cât produsele activităţii sale sunteliminate din m ediul în care trăieşte, ceea ce se poate realiza prin utilizarea acestora ca sursă de hrană pentru alte specii. Natura, în forma ei nealterată, dispune de o infinitate de mecanisme de autoreglare,de autopurificare, de regenerare. Intervenția – sub forma agresiunii – umană a fost și este cea caredetermină ”defectarea” acestor dispozitive ingenioase, forțând mediul să intre în niște tipare și săfuncționeze potrivit unor comenzi lansate. Evident, reacțiile nu s-au lăsat așteptate (și nici nu vorînceta să se deruleze altfel): ”reziliența” naturii (prin aceasta înțelegând capacitatea naturii de a revenila starea inițială după încetarea acțiunii asupra ei) a scăzut mult, astfel încât aparițiadisfuncționalităților era de așteptat. Ca urmare, procesele din ecosistemele naturale au un pregnantcaracter ciclic. Spre deosebire de acestea, majoritatea deşeurilor rezultate din activităţi umane suntacumulate, neputând fi reintroduse în sistemul în care au fost produse. Din păcate, societatea umanăurmăreşte realizarea unei maxime productivităţi a ecosistemelor, cu exploatarea tot mai intensă şiextinsă a resurselor naturale, biologice şi nebiologice, pentru satisfacerea intereselor imediate.

3. 3. Creşterea economică şi implicaţiile utilizării resurselor naturale.

18. Cum este și firesc, fiecare etapă istorică îşi pune amprenta asupra naturii ca urmare amodului diferit în care se desfăşoară relaţiile omului cu aceasta. Caracteristicile epocii noastre suntrezultatul dezvoltării tehnice, economice şi politice.


12/129

12

Ome nirea a ajuns într -un stadiu al civilizaţiei care îi permite să domine natura în manifestările eiobişnuite. Caracteristica principală a vremurilor noastre este creşterea accentuată a populaţiei, acestafiind de peste 4 ori mai mare decât la începutul veacului trecut.

19. Înmulţirea populaţiei într -un asemenea ritm a făcut necesară asigurarea unor cantităţi tot maimari de produse agro-alimentare; ca urmare s- a impus trecerea de la o agricultură extensivă la unaintensivă, de mare randament. Această creştere a dus la sporirea, pe alocuri, a densităţii populaţiei şila concentrarea activităţilor social-economice.

Paralel, industria a realizat în ultima perioadă salturi cantitative deosebit de importante. Aceastaa determinat un consum tot mai ridicat de combustibil, de minereuri, de lemn, energie etc. Rezultatulacestor activităţi este degradarea echilibrului natural, proces finalizat pe anumite teritorii, despre carese apreciază că trec printr -o criză ecologică (unele fiind considerate compromise dinacest punct devedere).

3. 4. Creşterea economică şi limitele sale.

20. Creşterea economică, interesul fiecărei firme de a obţine profituri cât mai mari au determinat

degradarea naturii. Acest lucru a fost posibil prin creşterea nediferenţiată a producţiei şi consumului, prin stimularea consumului cantitativ şi altele. Creşterea economică a devenit obiectivul central al guvernelor de pretutindeni, în timp ce

economia mondială a crescut neîncetat, în condițiile în care sistemele naturale pe care se sprijinăaceastă creştere au rămas neschimbate (suprafața pământului este aceeași, dacă nu cumva descrește, potrivit scenariilor vehiculate în legătură cu fenomenul încălzirii globale și – potrivit cărora – zonelecu altitudine mică față de nivelul măriivor fi invadate de ape).

21. Astfel, economistul Herman Daly arata că în măsura în care economia creşte dincolo dedimensiunile sale fizice actuale, acesta poate duce la o sporire a costurilor într -un ritm mai rapid decâtcreşterea beneficiilor. Se poate inaugura astfel o eră a creşterii neeconomice, care mai mult nesărăceşte decât ne îmbogăţeşte. În esenţă se atrage atenţia asupra unui ”prag economic” ce prezintă

implicaţii profunde. Aşa cum se desfăşoară în prezent activitatea economică s-ar putea apropia de unnivel dincolo de care creşterea în continuare a produsului mondial global ar costa mai mult decât armerita.

Efectele secundare negative ale sporirii de 20 ori a activităţii economice în cursul secoluluitrecut încep acum să devină inevitabile. Fie că este vorba de extinderea deteriorării pădurilor, demodificările climatice sau de eroziunea solului, prețul creşterii economice pe termen scurt pe seamamediului înconjurător va trebui să fie plătit.

Alte opinii opun acestei viziuni una realist optim istă, ce are în vedere dinamica progresuluitehnic, apreciată a fi în măsură nu numai de a furniza tehnologiile de combatere ci şi de a le facesuportabile financiar. În mare măsură, remediul pentru daunele produse ar consta pur şi simplu învoinţa de a cheltui banii publici în acest scop.

22. O altă ”reprezentare” o oferă ştiinţa economică neoclasică, care consideră vătămareamediului ca având două cauze:

- Carenţa sistemului pieţei. Marele avantaj al piețelor – atunci când ele funcționeazăcorespunzător – este acela că asigură o folosire eficientă a resurselor, în special a celor care se găsescîn cantități reduse. Piețele generează informații privitoare la ”puținătatea” lor, fapt semnalat prinintermediul prețurilor. În același timp, prețurile se constituie în stimulente puternice, având efectasupra rezervelor, capitalului și muncii, în scopul determinării modalităților de evitare a pierderilor șide maximizare a veniturilor, astfel încât resursele să fie utilizate în cel mai eficient mod cu putință.

Cu toate acestea, distrugerea masivă a resurselor naturale este un exemplu de ”eșec al pieței”:ori decâte ori un preț este denaturat sau greșit, el nu va transmite un semnal real al bazei resurselor șicererii, astfel încât apare fenomenul de ”insuficiență a pieței” – se produce fie prea mult, fie prea puțin. Prețurile mari (artificial mari) determinate de monopol constituie un bun exemplu în acest sens.

Un impact major pe care insuficiența pieței îl are asupra mediului îl constituie externalitățile (elese n umesc așa întrucât reprezintă costuri – externalitățile negative – sau beneficii – externalitățile


13/129

13

pozitive – care se extind dicolo de activitățile producătorilor sau consumatorilor. Aceste costuri și beneficii externe nu sunt transmise prin intermediul pr ețurilor, ambele tipuri de externalități putândapărea între producători, între consumatori sau între producători și consumatori.

Se poate concluziona că principalele cauze ale prejudiciilor aduse mediului rezidă dintr -ocombinație a unor factori precum: externalitățile, lipsa unei definiri corecte a dreptului de proprietateși faptul că mediul prezintă caracteristicile unui bun public (utilizarea lui fiind ”la îndemâna” tuturor,deci a nimănui!).

- Modul defectuos de gestionare a problemelor legate de acesta la nivel guvernamental . În țăriledezvoltare există – uneori – un conflict între interesele de mediu și intervențiile guvernelor în scopulde a face adevăratele costuri suportabile:

în țările Uniunii Europene politica în domeniul agriculturii, intenționând să stabilizezeveniturile și producția fermierilor, a determinat creșterea ritmului de utilizare a substanțelor pesticideși fertilizatoare (agresive, de alt fel, pentru mediu); de asemenea, s-a manifestat un acord tacit în ceeace privește distrugerea habitatelor viețuitoarelor sălbatice prin defrișarea micilor păduri;

în țările în curs de dezvoltare guvernele intervin cu subvenții și prin intermediulactivităților de control pentru a aduce prețurile sub nivelul pieței, pentru a ajuta populația săracă și pentru a promova dezvoltarea economică. Aceste prețuri ”artificial mici” dau semnale greșite,

încurajând risipa de energie sau de resurse de apă (în zone în care aceasta reprezintă o adevărată bogăție); un exemplu în acest sens îl constituie pădurile tropicale care, chiar dacă se aflau în proprietatea statului, au fost distruse după concesionarea lor către companiile care comercializaulemnul și către țăranii fermieri (care au utilizat în exploatare metoda tăierii, urmată de ardere, pentru acurăța locul).

în țările cu regimuri autoritare (cu economie de comandă) în care piețele sunt înlocuitecu monopolul (care presupune și un control total) realitățile sunt și mai crude. Fosta Uniune Sovietică,spre exemplu, până a se fi îndreptat mai hotărât spre o economie de piață, a constituit un adevărat pericol, un adevărat coșmar pentru apărătorii mediului. Cadrul juridic a fost cel care a facilitatatingerea obiectivelor de creștere a productivității, cu neluarea în calcul a dorințelor consumatorilorsau a medi ului ambiant. Viziunile ecologiste au fost înnăbușite, având întâietate atingerea scopuluiimpus de conducerea statului.

23. Toate problemele prezentate au apărut din cauza incapacității guvernelor de a ține seama deefectele indirecte ale politicilor lo r asupra mediului. Corecțiile care s-ar putea aplica acțiuinilorguvernamentale ar fi:

- asigurarea că standardele de mediu nu sunt ignorate de către nici o structură guvernamentală(de nici un departament);

- evaluarea sistematică a tuturor externalităților – pozitive sau negative – înainte dedemararea oricărui program al guvernului, fie el legat de cheltuieli investiționale, fie de instituireaunor reglementări legale. Acest aspect permite o verificare a oportunității cursului propus al uneiacțiuni, respectiv estimării costurilor beneficiilor (sociale) și a costurilor sociale (în sensul că primeletrebuie să fie mai mari sau cel puțin egale cu celelalte)7.

Pentru internalizarea unor asemenea costuri externe, adică prin obligarea producătorului şiclientului său să suporte cheltuielile ocazionate de prevenirea poluării, această deficienţă ar fiînlăturată. Această soluţie are lipsurile ei din punct de vedere al aplicării în practică.

24. O a altă soluţie identifică în mod corect creşterea necontrolată ca fiind miezul problemei şi propune diminuarea consumului. Creșterea cantității de bunuri de consum produse nu este – în extremde multe cazuri – justificată, întrucât populația (așa cum este ea structurată din punct de vederefinanciar) nu poate consuma tot c eea ce se produce. Materialele și energia înglobate în producțiaexcedentară se traduc în costuri care ar putea fi investite în creșterea standadelor de mediu (cu referirela puritatea aerului, apei, depozitarea deșeurilor etc.). În practică este imposibil ca o comunitate – oricât de săracă ar fi – să-și reducă standardele de mediu la zero; pe de altă parte, nicio comunitate oricâtde ”ecologic” ar gândi și ar acționa, nu și-ar utiliza toate resursele pentru creșterea standardelor de

7 A se vedea D. Burningham, J. Davies, GREEN ECONOMICS, Edit. ”Heinemann”, Oxford, 1999, p. 18-19 și31-32.


14/129

14

mediu. Trebuie să existe – așadar – un echilibru al acestor activități, mai ales dacă ne gândim cădeciziile de azi – care vizează creșterea utilizării resurselor destinate standardelor environmentale potavea consecințe majore asupra posibilităților de producție ale generațiilor viitoare 8.

Orice ameliorare obținută prin reducerea creşterii economice necesită ani şi/sau chiar deceniiîntregi. În plus, temperarea acestei creşteri devine un remediu numai în măsura în care distribuireavenitului devine mai egală.

În prezent, în mod aparent paradoxal, se pare că apelul pentru protejarea mediului înconjurător produce mai mult efect în rândurile celor bogaţi decât printre cei săraci. Fără urmă de îndoială, tot ceeace ține de oferirea unui cadru de viață sănătos și confortabil constituie un deziderat pentru oriceindivid al planetei, în orice colț de lume s-ar afla, dar realitatea oferă suficiente date atât în privințalipsei de informare a cetățenilor lumii a treia, a lipsei interesului pentru acest tip de probleme (întrucâtcele vital e, care nu sunt nici puține, nici minore, legate de lipsa hranei, a apei potabile, a minimelorcondiții sanitare, a locuințelor, a locurilor stabile de muncă, a accesului la tot ceea ce oferă o societatemodernă, copleșesc existența cotidiană a acestora) și a ignoranței larg manifestate față de viitorulsumbru al omenirii.

25. O a treia soluţie admite continuarea creşterii economice cu condiţia precizării, prin

legislaţie, a parametrilor în cadrul cărora se poate desfăşura. Aceşti parametri trebuie să defineascădaunele admisibile pe care consumul şi producţia le pot provoca mediului înconjurător. Stabilirea acestor graniţe devine sarcina majoră a legislaţiei moderne. Uneori, ea implică

prohibirea unor tipuri de producţie sau consum pe considerentul că prejudiciul public este mai maredecât beneficiul pe care societatea îl are de pe urma produsului sau serviciului respectiv.

3. 5. Economia mediului – concept și evoluție

26. Intensificarea contradicţiei dintre om şi natură a reliefat faptul că bunăstarea economică estedoar o latură a bunăstării sociale, alături de ea impunându-se prezenţa unui mediu sănătos, apt să oferenu numai resurse şi servicii la nivelul necesităţilor raţionale.

Într -un astfel de context, dezvoltarea ştiinţelor despre natură a început să beneficieze de apariţia

unei noi ştiinţe ce îşi propune o abordare economică a aceluiaşi domeniu al realităţii înconjurătoare – „economia mediului”. Ca subiect, economia mediului apare în perioada anilor ’50-’60 în America de Nord, iar ca

ştiinţă, natura acesteia este integratoare şi interdisciplinară, impunând utilizarea cunoştinţelor dindiverse domenii, creându-şi propriile concepte, formulându-şi propriile legii. Economia mediului acontribuit la diversificarea limbajului ştiinţific, cu scopul definirii noilor probleme cu care se confruntăomenirea şi care fac obiectul ei de studiu.

27. Economia mediul ui poate fi definită ca fiindacea ştiinţă economică ce studiază mediul ca pe un bun public şi asemeni unui sistem bazat pe autoreproducţie, aflat în strânsă interdependenţă cumediul economic.

De-a lungul timpului, între economie şi mediu s-au stabilit relaţii ce au îmbrăcat diverse formece pot fi în general grupate în 4 categorii:

o relaţie simbiotică (din evul mediu şi până în anul 1766); o r elaţie de indiferenţă şi neutralitate; o relaţie conflictuală; legătura marcată de căutarea unei reconcilieri. Potrivit teoriilor economice, orice proces evoluează între 2 poli – producţie şi consum – aflaţi

în relaţie de interdependenţă, deci de recunoaştere a rolului activ al fiecăruia dintre ei. Producţia presupune un input de materii prime, materiale, etc. şi un sistem de tehnologii care să transforme (cuun anumit randament) aceste inputuri în bunuri de consum în cadrul unor filiere specifice (strictnecesare), dar şi a unor filiere adiacente.

Într -o asemenea încadrare, relaţia „mediu – economie ” prezintă două componente:

8 A se vedea D. Burningham, J. Davies, op.cit. , p. 7.


15/129

15

- un suport oferit de mediu pentru inputurile economice sub forma materiilor prime, spaţiuluide producţie, energiei, biodiversităţii, care se constituie într -o supapă pentru mediu (mediulasigură suportul inputurilor economice);

- stocurile de mediu implicate în menţinerea echilibrului ecologic, a căror structură se poatemodifica odată cu mutaţiile calitative în plan tehnologic.

Relaţia „economie – mediu ” prezintă de asemenea două componente : - un „mesaj” către mediu, reprezentat de emisii, deşeuri, degradări fizice, rezultat în urma

activităţilor de producţie şi consum, a cărui dimensiune depinde de performanţele celor 2 poli;

- ansamblul efectelor induse de „mesajul” material al economiei către mediu, care depinde defazele succesionale ale acestuia; dacă „mesajul” se adresează unor zone fragile, efectele suntmai mari, iar dacă se adresează unor zone cu funcţionalităţi stabile, efectele sunt mai mici.

3. 6. Dimensiunea economică a mediului

28. Deşi unele elemente constitutive ale mediului pot fi apropriate, aceasta reprezintă maidegrabă o încălcare a statutului de bun public, ce se atribuie mediului ca sistem, decât o aplicare a

legităţilor coexistenţei activităţii economico-sociale şi a resurselor naturale, ca suport permanent alcelei de dintâi9. O asemenea afirmaţie poate fi susţinută recurgând la analiza trăsăturilor generale, darmai ales celor specifice, ale mediului ca sistem.

29. Trăsăturile generale ale mediului sunt următoarele: - mediul este un sistem viu şi deschis, dominat, deci, de legi biologice şi întreţinând un

schimb permanent de resurse cu mediul economico-social;- funcţiile mediului nu reprezintă o însumare a funcţiilor elementelor sale componente, ci o

formă de exprimare a unui întreg care înseamnă mai mult decât o sumă; - între elementele mediului există o puternică interdependenţă, motiv pentru care el nu poate

fi descompus în elementele sale componente pentru realizarea cuplării cu activitatea economico-socială, decât cu preţul unor dezechilibre ecologice;

- datorită energiei interne şi prelucrării informaţionale, mediul este un sistem organizaţionalce dispune de o mare interdependenţă funcţională; autoreglarea sistemului se realizează în limite destulde largi, care au făcut posibilă dezvoltarea unei civilizaţii bazate pe tehnologii lineare, mariconsumatoare de energie directă şi indirectă;

- conceptele de bază cu care se poate opera în analizarea mediului ca sistem sunt entropia şicantitatea de informaţie;

- dinamica mediului este dată de schimbul de materie, energie şi informaţie, realizat atât întreelementele sale componente cât şi cu mediul economico-social;

- mediul este un sistem continuu şi neanticipativ: valorile ieşirilor din sistem, la un momentdat nu depind de valorile intrărilor la momente consecutive.

30. Trăsăturile specifice ale mediului se materializează în următoarele aspecte: mediul se structurează pe principiul specializării.

Principalele grupuri de populaţii din biocenoză îndeplinesc roluri diferite(spre exemplu, planteleverzi îndeplinesc rolul de producători primari, animalele îndeplinesc rolul de consumatori, iar bacteriile şi ciupercile pe cel de detritivori, implicate fiind în reciclarea substanţelor).

„Prestaţia” fiziologică a acestor populaţii (biochimică şi ecofiziologică) asigură menţinereacontinuă, la un nivel optim, a vieţii biocenozei, respectiv ecosistemului.

Prin urmare, viaţa ecosistemului nu ar fi posibilă în afara specializărilor amintite, deci a„diviziunii muncii” între elementele alcătuitoare. Specializarea elementelor unui ecosistem, sprefolosul existenţei acestuia, trebuie să o considerăm ca pe una dintre cele mai mari performanţe bio-economice ale naturii, care sporeşte, sub multiple aspecte, eficienţa tuturor sistemelor vii:

între elementele mediului, ca sistem, există legături cvasistohastice.

9 A se vedea și N. Baillon, N. Nahmias, E. Sacksick, PRATIQUE DU DROIT DE lʼENVIRONNEMENT,Edit.”Le Moniteur”, Paris, 2006, p. 13-26.


16/129

16

Fiind format dintr- o mulţime „complexă şi eterogenă” de sisteme supraindividuale, evoluţiamediului este rezultatul relaţiilor dintre acestea, relaţii ce se dezvoltă conform unor legi de

probabilitate; în condiţiile existenţei unui proces de specializare bine definit, în cazul mediului nu

funcţionează principiul substituibilităţii între elementele sale componente. Posibilitateaapariţiei unei astfel de substituiri este cu atât mai mică cu cât se afirmă tot mai multcaracterul complex şi evoluat al mediului ca sistem;

o altă consecinţă a specializării este că, într -un sistem viu, complex şi evoluat, cum estemediul, nici unul dint re sistemele alcătuitoare nu posedă o specializare universal valabilă.

Desigur, tranziţia către elemente specializate presupune existenţa elementelor nespecializate,dar menţinerea acestora dincolo de anumite limite temporale înseamnă stagnare, căreia i se asociază oeficienţă bioeconomică scăzută.

organismele şi sistemele vii, supraindividuale au evoluat, astfel încât asigură conversiainputurilor energetice într -un regim optimal, consumurile suplimentare lipsind, iar

pierderile fiind minime.

3. 7. Mediul – factor de producţie vital31. Este un fapt bine cunoscut că bunurile şi serviciile oferite de mediu societăţii au fost din

totdeauna desconsiderate sau subvalorificate din punct de vedere economic. Ele au rămas în afaramecanismului pieţei, a sistemului de preţuri sau au fost racordate conjunctural la sistemul pârghiiloreconomice, de pe poziţiile dominante ale politicii economice, chiar dacă şi-au manifestat continuu şioriunde caracterul vital.

O lungă perioadă de timp (ne referim mai ales la anii de după revoluția industrială) toate bunurile oferite de natură au fost considerate a fi ”de la Dumnezeu” (deci, gratis!), activând șiîncurajând ideea că puteau fi, astfel, utilizate fără nicio restricție, mai ales în condițiile înlocuirii lor cucapitalul antropic (rezultat de pe urma activităților umane). Evident, nimic nu putea fi mai fals, maieronat decât acest mod de gândire, abordare și acțiune care – paradoxal – a funcționat fără săîntâmpine rezistență sau să genereze îngrijorare peste limitele acceptabile.Cu certitudine raportul dintre dezvoltarea economică și mediu trebuie să fie cât de repedecorectat, îmbunătățit, eficiența economică trebuind să se obțină în cadrul respectului manifestat față deresursele naturii. Astfel, o econom ie ”ecologică” trebuie să înțeleagă prin ”bunuri” nu doar capitalulcreat de om (oricât de valoros și indispensabil ar fi: edificii cu diverse destinații, lucrări deinfrastructură, cercetări științifice în diferite domenii, valori artistice, spirituale etc.), ci și capitalulnatural, dat- ul înconjurător (apa, aerul, solul, subsolul, diversitatea biologică etc.). Odată acceptatăvaloarea acestui capital natural, ea trebuie introdusă în calculul economic, iar prețurile produselortrebuie să reflecte acest lucru (de exemplu, în calculul costurilor aferente producerii unei tone de metaltrebuie să se reflecte și costurile de poluare a aerului, apei, solului etc., dar și ale îngrijirii bolnavilordin zonele afectate de activitatea respectivei uzine metalurgice). Costurile de mediu trebuieinternalizate și curpinse în prețurile de producție.

32. Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă, considerat, în mod tradiţional,de analiza economică, drept factor de producţie, alături de capital şi muncă.

În linii generale, mediul (fizic) pe lângă faptul că este un factor productiv generator de inputuri primare dobândite de procesul productiv este, de asemenea, „recipientul” produselor reziduale al proceselor de producţie şi consum, care vor putea fi sau nu absorbite în funcţie de capacitatea deasimilare a mediului considerat. Pe de altă parte, o funcţie actuală a mediului este aceea de furnizor deservicii cu caracter recreativ sau altele legate de conceptul de calitate a vieţii, a căror cerere estedetermi nată de nivelul de dezvoltare al societăţii.

Mediul nu poate fi limitat însă numai la funcţia de „furnizor” de resurse şi servicii recreative, el„administrând” cel mai mare serviciu pentru umanitate: menţinerea vieţii pe Pământ – bază a întregii

activităţi – graţie procesului de fotosinteză, a ciclurilor biogeochimice care sunt profund implicate înhomeostaza ecosistemelor, în menţinerea funcţionalităţii circuitelor informaţionale genetice, etc.


17/129

17

Dimensionarea economică a mediului nu trebuie introdusă în analiza economică în „regim deurgenţă”, ca o nouă variabilă: este necesară modificarea metodei de analiză economică, cu situarea ei pe o bază interdisciplinară şi sistemică; altfel, oricât de riguroasă ar fi modelarea ei teoretică, aceastava eşua în faţa acţiunii practice, a realităţii.

3. 8. Amprenta ecologică

33. Remodelarea gândirii economice – cu revizuirea principiilor care stau la baza dezvoltăriisocietății – a cunoscut în ultima perioadă numeroase abordări, de la cele mai timide, mai rezervate, până la setul de propuneri extrem de îndrăznețe și revoluționare. Din această ultimă categorie,amprenta ecologică s-a conturat ca fiind una dintre soluțiile de cel mai ”bun simț” și care s-a bucurat,în ciuda disputelor pe care le-a creat, de o intensă mediatizare și largă acceptare.

Amprenta ecologică , noțiune propusă inițial de M. Wackernagel și W. E. Rees (în lucrările lorde referință în materie, datând din anul 1996)10, a apărut și s-a impus de curând ca un indicator demediu, în ciuda faptului că este în permanență supus unei evaluări severe. Sintagma a apărut pentru prima dată într -un raport din cadrul programului vizând indicatorii de dezvoltare durabilă al uneiorganizații (inițial nelucrativă) din SUA, Redefining Progress . Obiectivul acestei instituții – după cum

arată și numele ei – era de a identifica și propune noi definiții și unități de măsură pentru dezvoltare,favorizând reorientarea economiei spre o valorificare superioară a omului și a naturii, urmărind să ia înconsiderare efectele sociale și economice ale modalităților de dezvoltare, efecte care nu figurează încalculele economice tradiționale11 . S-a propus, astfel, un indice nou – Genuine Progress I ndicator , unindicator real al progresului, care urma să determine o revizuire a PIB-ului. Amprenta ecologică esteun indicator complementar al acestui calcu l, destinat luării în considerare a influenței activitățilorumane asupra mediului, în termenii utilizării de resurse, a utilizării capacității de asimilare șiexploatare a diverselor servicii oferite de mediu.

34. Amprenta ecologică a unei populații poate fi definită ca ” suprafața terestră și acvatică productivă din punct de vedere biologic, necesară producerii de resurse destinate consumului șiasimilării deșeurilor produse de această populație, indiferent de localizarea respectivei suprafețe”(W. E. Ree s, M. Wackernagel, 1997). Evidențierea capacității mediului de a servi ca suport pentruactivitățile umane, tradusă în termeni spațiali, permite – potrivit susținătorilor ideii – evaluareadurabilității exploatării actuale a mediului. Putem menționa faptul că anul 1999 a fost ultimul pentrucare s- au efectuat astfel de calcule; potrivit acestora, cetățeanul mediu mondial avea o amprentăecologică de 2,3 ha, în timp ce cetățeanul mediu american avea o valoare ridicată la 9,6 ha. Oasemenea situație reclamă – cu insistență – necesitatea unei reforme a modurilor de dezvoltare, care săstigmatizeze schimburile ecologice ilegale și să stopeze atingerea limitelor biofizice întrucât, potrivitacelorași calcule, depășirea ecologică a fost de 20%, deci umanitatea a ”consumat” 120% din planetă!S-a afirmat – tot în acest context – că ar fi nevoie de trei planete Pământ pentru susținereaactivităților umane, dacă populația mondială ar trăi la nivelul europenilor sau americanilor.

35. Din punctul de vedere al metodei, evaluarea amprentei ecologice se face pe categorii de

activități. Cererea umanității în spațiul biologic productiv se traduce prin6 tipuri de utilizări alemediului: terenuri destinate culturilor agricole, pășuni, exploatări forestiere, pescuit în ape dulci și sărate, infrastructură și arii exploatate în scopul extragerii combustibilului fosil . Este vorba, deci, ca pentru fiecare asemenea modalitate de utilizare a spațiului să se măsoare – în fiecare an – cerereaumană și capacitatea biologică existentă, ceea ce presupune, pe de o parte, estimarea suprafețelordestinate – la nivel mondial – fiecărui tip de activitate, și suprafața potențial disponibilă pentru aceste

10 A se vedea: M. Wackernagel, W. E. Rees, OUR ECOLOGICAL FOOTPRINT: REDUCING HUMANIMPACT ON THE EARTH, Gabriola Island B. C., Philadephia P. A., New Society, 1996; W. E. Rees,”Revisiting carrying capacity: ar ea – based indicators of sustainability”, Population and Environment, 17, 1996,

p. 195-21 (apud V. Boisvert, Lʼempreinte écologique: un indicateur de développement durable ? în J. P.Maréchal, B. Quenault, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE. UNE PERSPECTIVE POUR LEXXI- e SIÈCLE,

Edit. ”Presses Universitaires de Rennes”, Rennes, 2005, p. 165). 11 Acest raport a fost întocmit pentru lucrările care precedau deschiderea summit-ului de la Johannesburg din2002 și la momentul respectiv a stârnit o mare vâlvă.


18/129

18

activități, pe de altă parte, de a le aduce la același etalon, în scopul de a le converti în funcție de productivitatea biologică. Pentru a realiza acest lucru, cei care promovează acest indicator preconizează și solicită ajutorul – în ceea ce privește furnizarea datelor necesare – a organizațiilor caredepind de Organizația Națiunilor Unite și pe cel al institutelot naționale de statistică.

36. În ceea ce priveștecalculul amprentei ecologice vis-a-vis de consumul de energie, sedisting cinci asemenea surse (de energie industrială): gazele naturale, celelalte energii fosile lichide,energiile f osile solide, lemnul și hidroenergia (energia nucleară fiind inclusă în categoria energiilorfosile). Amprenta ecologică legată de consumul de energie fosilă este măsurată prin suprafața necesarăabsorbirii CO2 emis în urma combustiei, în ipoteza că oceanele absorb aproximativ 35% din acesteemisii, iar pădurile joacă rolul de recipient de depozitare pentru celelalte 65 de procente rămase.Această ultimă ipoteză influențează de o manieră decisivă nivelul amprentei ecologice legat deconsumul de energie și, pe scară mai largă, nivelul aprentei ecologice globale. După calculele

prezentare de Wackernagel et ali (1997), cvasitotalitatea augmentării ampretei ecologice între 1961 și1999 a fost legată de consumul de energie.

37. Amprenta ecologică este utilizată în scopul efectuării unor comparații la nivel mondial:

exprimată per locuitor, ea permite prezentarea limitelor nivelului de dezvoltare ale unei țări față dealta. Ea permite, de asemenea, indicarea faptului că dezvoltarea anumitor țări se realizează îndetrimentul altora: amprenta lor ecologică depășește teritoriul lor național, ele fiind astfel tributareresurselor naturale ale altor țări sau aflându-se în situația în situația de a-și supraexploata propriileteritorii. Acest indicator este din ce în ce mai des menționat în contextul studiilor de impact prealabile,cerute pentru proiectele de amenajare a teritoriului sau pentru a cuantifica presiunea exercitată deanumite activități; el își face apariția și în raporturile de mediu ale marilor firme. Amprenta ecologicăeste percepută ca o metrică comună care permite compararea impactelor environmentale ale agențiloreconomici care desfășoară activități diferite sau care se dezvoltă în mai multe locuri. Aspectul spațialnu prezintă niciun interes special pentru companiile transnaționale, pentru care teritoriul de referințănecesar calculului amprentei nu are relevanță, el fiind unul ”risipit” în spațiu. Fiind un indicator”agregat”, măsurarea amprentei ecologice implică alegeri în materie de ponderare, de substituție sau

de adiție a unor tipuri diferite de presiune și de funcții ale mediului. Deși aceste evaluări nu constituiauo noutate în sine, modul și contextul variat în care ele au fost prezentate au entuziasmat, la vremearespectivă.

Cu toate că majoritatea indicatorilor de dezvoltare durabilă fac obiectul dezbaterilor în ceea ce privește modul lor de calculare sau posibilitățile de aplicare, amprenta ecologică a fost relativ ocrotităde critici, fiind bine primită de evaluatori și determinând adeziunea multor factori publici de decizie,aprobată cu largă majoritate de organizațiile de mediu. Pe de altă parte, economiștii care au fostchemați să se pronunțe asupra acestei chestiuni în cadrul unui forum organizat de revista Ecological

Economics în 2000 s-au arătat – în majoritatea lor – rezervați, pronunțându-se în sensul nuanțării propunerilor avansate.

38. După formularea noțiunii de dezvoltare durabilă în Raportul Brundtland s-a pus problemamodului de evaluare care trebuie utilizat pentru stabilirea unui diagnostic de pornire și care săorienteze politicile publice spre durabilitate. Mai multe voci s- au pronunțat în sensul elaborării unorindicatori care să exprime diferite accepțiuni ale dezvoltării durabile și să evidențieze diverseleinterpretări ale informațiilor care se adună pentru a putea formula, mai apoi, o modalitate de prezentarea lor.

Un indicator – potrivit accepțiunii generale – trebuie să fie măsurabil, adică să sesizezedinamica sau să descrie situația care este supusă cuantificării. El trebuie să aibă un fundamentștiințific, să fie relativ transparent (adică ușor de interpretat) și să țină cont de aspectele care au oadecvare politică. Se poate vorbi de funcțiile pe care trebuie să le aibă – de o manieră tradițională – indicatorii: să oglindească fenomene sau evoluții, să fie apropiate publicului (în special) și să orientezeluarea deciziei politice. Atunci când se pune problema evaluării – din perspectiva dezvoltării durabile – crește necesitatea de a se ține cont de numeroasele fațete ale durabilității: economică, ecologică,socială și culturală; este de dorit să se integreze chiar și o dimensiune istorică, prospectivă, pentru a pune în evidență tendințele pe termen lung care favorizează orientarea politicilor. Este adesea


19/129

19

invocată necesitatea introducerii unor norme, a unor limite (praguri) sau a unor judecăți de valoare înceea ce privește dezirabilitatea faptelor observate. Acest ultim aspect presupune declinareaobliectivului de durabilitate unor reguli operaționale: indicatorii trebuie să fie calculabili, într -untermen mai lung sau mai scurt. Din rațiuni pragmatice, exercițiul constă adesea în reorganizareainformației existente, mai degrabă decât în găsirea de sisteme care să permită colectarea unor date noi.

În condițiile unei asemenea complexități a situației – care trebuie transpusă într -o serie deindicatori – este ușor de sesizat dificultatea realizării unei ”concilieri” între claritatea și profunzimeacunoașterii, aspirațiile factorilor de decizie, chestiunile riguros științifice, noutatea informațiilor șidinamica societății. În acest demers s-a pornit de la indicatori – în principal – economici, deja utilizați pe scară largă. Criticile, mai mult sau mai puțin radicale, s-au îndreptat către PIB, un instrument dar șio bază pentru acțiunile de măsurare – monetară – a dezvoltării durabile.

39. Criticile majore aduse PIB- ului sunt câmpul pe care îl ”acoperă” (în sensul că îlmaschează!) și unitatea de măsură în care este exprimat. În primul rând, un număr de activități carecontribuie la binele colectiv și la coeziunea socială nu sunt luate în seamă, în timp ce degradareamediului este contabilizată pozitiv în PIB12. Apoi, moneda este un etalon apreciat ca fiind nepotrivit pentru înțelegerea unor realități sociale și fizice; exprimarea în monedă și reflectarea anumitor valori și

preferințe sociale constituie o metrică inadaptată atunci când este vorba de reorientarea lor pentru a leintegra elemente care nu au fost avute până atunci în vedere. Numeroase critici subliniază aspectulreducționist al evaluării prin intermediul PIB-ului, care reduce complexitatea lumii la o singurădimensiune și o singură unitate. Există opinii potrivit cărora ar trebui instituit un PIB ”corectat” sau unPIB ”verde” din care să se scadă o parte a daunelor cauzate mediului de activitățile economice și încare să fie mai bine compatibilizate costurile de protejare și restaurare a ecosistemelor degradate. Altedirecții de cercetare și-au stabilit ca obiectiv principal integrarea unei dimensiuni sociale încontabilitatea națională, care să fie alăturată definirii măsurilor de bunăstare generală; cu toate acestea,încă nu s-au întreprins măsuri concrete în sensul aplicării corecțiilor necesare unei evaluări mai exactea dezvoltării durabile.

40. Putem conch ide că, prin toate aceste abordări complexe ale unor aspecte ale realității

contemporane, prin încercarea de aplicare a unor corecții indicatorilor de bunăstare ai existenței sedorește o schimbare radicală a teoriei și practicii economice, instituirea unor reguli noi, astfel încâttematica zilei, care ”celebrează”, dar și supune controversei, dezvoltarea durabilă să nu rămână doar odorință de stabilitate, o speranță în ceea ce privește gestionarea viitorului umanității.

În pofida controverselor pe care le-a creat, cu toate criticile care i s- au adus (faptul că nu esteadaptată orientării politicilor de mediu, că nu furnizează un instrument anume care să facilitezediminuarea amprentei ecologice, că nu permite compararea diferitelor modalități de gestionare sauutilizare a teritoriului, că nu ține seama de realitatea presiunilor exercitate asupra mediului etc.),amprenta ecologică reprezintă o măsură eficientă de calcul a consumului unei anumite populații, strânslegat de capacitatea ecologică a unui anumit teritoriu. Apariția și – mai apoi – dezbaterea/analizareaacestei sintagme se constituie într -un exercițiu îndrăzneț, într -un demers curajos, care dorește să ofereo modalitate complet diferită de abordare a realităților lumii contemporane, privite din unghiuriapreciate uneori ca fiind cel puțin ciudate, dar care oglindește o imagine ”desfigurată” a planetei,alterare generată de acțiuni umane egoiste și, adesea, iresponsabile13.

SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ

12 O țară puternică este cotată ca atare în considerarea creșterii industriale pe care o înregistrează, fapt caregenerează, evident, poluare – fenomen pentru a cărui diminuare sau combatere sunt necesare acțiunisuplimentare, adesea extrem de costisitoare și care, evident, se vor oglindi ”pozitiv” în PIB, ca și activitățiinvestiționale care oferă beneficii cetățenilor. Se ajunge, astfel, la o situație paradoxală: cu cât poluarea va fi maimare, cu atât va crește bunăstarea țării, ceea ce este – clar – absurd!13

A se vedea și: V. Boisvert, Lʼempreinte écologique: un indicateur de développement durable ? în J. P.Maréchal, B. Quenault,op.cit. , p. 166-171; E. M. Minea, Interferarea problematicii protecției mediului cu cea aurbanismului din perspectiva dezvoltării durabile , în ”Caietul Științific” nr. 2, 2008, Chișinău, p. 251-252.


20/129

20

- Prin mediu înțelegem ansamblul condițiilor și elementelor naturale ale pământului, toatemateriile organice și anorganice, ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, precum șiunele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstareași sănătatea omului.

- Protecția mediului reprezintă un obiectiv de interes public major. - Atât componentele vii cât și cele nevii ale mediului beneficiază de atenție și protecție în

mod egal.- Relația între dezvoltarea economică și protecția mediului este la ora aceasta una alterată

deoarece societatea umană urmărește realizarea unei maxime productivități a ecosistemelorexploatând tot mai extins resursele naturale, biologice și nebiologice pentru satisfacereaintereselor imediate. Se impune tot mai ferm modificarea principiilor c are guverneazădezvoltarea economică, astfel încât resursele să fie gestionate cu maximă eficiență.

CHESTIONAR DE EVALUARE

1. Ce este mediul şi de ce trebuie protejat? 2. Ce este ecologia?

3.

Încercaţi să stabiliţi relaţia între populaţie, biocenoză, ecosistem şi biosferă. 4. Care este relaţia între dezvoltarea social-economică şi protecţia naturii? 5. Care sunt, conform teoriilor economiei neoclasice, cauzele deteriorarii mediului?6. Ce înţelegeţi prin sintagma „eşec al pieţei”? Exemplifica ţi. 7. Ce este economia mediului?8. Explicaţi de ce mediul este un factor de producţie vital?9. Explica ţi conceptul de amprentă ecologică.10. Analizaţi P.I.B-ul ca indicator de măsurare a dezvoltării durabile. Care sunt

avantajele/dezavantajele utilizării unui asemenea indicator.

MODULUL II. NECESITATEA PROTEJĂRII MEDIULUI

Scop: prezentarea detaliată principalelor abordări teoretice şi practice care stau la bazaactivităţii de protecţie a mediului, a sistemului instituţional responsabil cu elaborarea,implementarea, monitorizarea şi finanţarea politicii de mediu la nivel naţional, precum şi amijloacelor de realizare a acesteia (instrumentele politicii de mediu).

Obiecti ve specifice: - determinarea rolului pe care- l joacă fiecare abordare teoretică prezentată în elaborarea

politicii de mediu (politica ecologică, ecologia politică, strategia de protecţie a mediului); - prezentarea pe scurt a atribuţiilor şi a rolului diferitelor instituţii naţionale; - identificarea principalilor factori care cauzează deteriorarea ecosistemelor şi formele în

care se materializează această deteriorare, ca fundament al identificării de soluţii pentru problemele mediului.

Deprinderi, competenţe : după parcurgerea acestui modul, participarea la activităţile asistate şi soluţionarea chestionarului de autoevaluare toţi studenţii ar trebui să poată:

- să descrie rolul fiecăreia dintre instituţiile implicate

Curs Protectia Mediului 2015

Documents

Transcript of Curs Protectia Mediului 2015