Curs IGIENA Tarcea (2)

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE TG. MUREŞDISCIPLINA DE IGIENĂ

IGIENA MEDIULUI ŞI RADIOPROTECŢIA: NOTE DE CURS

şef lucrări dr. MONICA TARCEA

2006

Editori:University Press Târgu Mureş

Autor:Şef de lucrări dr. MONICA TARCEA, medic primar igienă, Disciplina de Igienă, U.M.F. Târgu Mureş

ReferenţiProf. univ. dr. Ureche Ramona, Disc. Igienă, UMF Tg MureşProf. univ. dr. Sabău Monica, Disc. Epidemiologie, UMF Tg Mureş

Editura University Press- Târgu MureşDirector de editură: Prof. Univ. Dr. Alexandru ŞchiopuCorespondenţă / comenzi: U.M.F. Târgu Mureş, RomaniaDirecţia editurii: Tg Mureş, Str. Gh. Marinescu Nr. 38, cod 540130Tel. 0744527700, 0265215551 – 126Fax: 0265210407

1

Descrierea CIP nr. 4048 / 21.03.2006 a Bibliotecii Naţionale a RomânieiTARCEA, MONICAIgiena mediului şi radioprotecţia: note de curs / Monica Tarcea - Târgu-Mureş : University Press, 2006 Bibliografie selectivă208/A4ISBN (10) 973-7788-98-2 ; ISBN (13) 978-973-7788-98-6614.7(075.8)539.16(075.8)

C U P R I N S

INTRODUCERE-----------------------------------------------------------------------------------4

1. AERUL-----------------------------------------------------------------------------------------201.1. Compoziţia normală a aerului şi influenţa sa asupra organismului- -211.2. Poluarea aerului şi acţiunea sa asupra sănătăţii---------------------------231.3. Proprietăţile fizice ale aerului şi sănătatea------------------------------------411.4. Contaminarea aerului şi acţiunea sa asupra sănătăţii---------------------45

2. MANAGEMENTUL REZIDUURILOR---------------------------------------------------51

3. RADIAŢIILE - consideraţii generale ---------------------------------------------------542.1 Igiena radiaţiilor neionizante-----------------------------------------------------552.2. Igiena radiaţiilor ionizante-------------------------------------------------------74

4. APA POTABILĂ-----------------------------------------------------------------------------994.1. Necesarul de apă şi importanţa sa igienico-sanitară-----------------------994.2. Sursele naturale de apă------------------------------------------------------------1004.3. Sursele de poluare a apei---------------------------------------------------------1024.4. Influenţa apei poluate asupra sănătăţii---------------------------------------1044.5. Condiţiile de potabilitate a apei-------------------------------------------------1174.6. Aprovizionării cu apă a colectivităţilor----------------------------------------126

5. NUTRIŢIA ŞI SIGURANŢA ALIMENTELOR----------------------------------------1285.1. Relaţia om-aliment-------------------------------------------------------------------1285.2. Asigurarea nevoilor energetice ale organismului--------------------------1345.3. Necesarul de proteine şi rolul lor în organism------------------------------1385.4. Necesarul şi rolul lipidelor în organism---------------------------------------1405.5. Rolul glucidelor în organism şi necesarul lor-------------------------------1425.6. Cerinţele nutriţionale şi rolul elementelor minerale în organism-----1455.7. Necesarul de vitamine--------------------------------------------------------------1525.8. Valoarea nutritivă şi siguranţa pe grupe de alimente---------------------1595.9. Toxiinfecţiile alimentare-----------------------------------------------------------188

6. DATE PRIVIND DEZVOLTAREA FIZICĂ/NEUROPSIHICĂ A COPIILOR----1906.1. Dezvoltarea fizică, indicator direct al stării de sănătate la copii------1906.2. Dezvoltarea neuropsihică a copiilor, ca indicator de sănătate--------1946.3. Adaptarea organismului la procesul instructiv-educativ---------------1966.4. Prevenirea şi combaterea comportamentelor cu risc-------------------------în colectivităţile de copii şi adolescenţi--------------------------------------------204

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………..…………….. 206

2

INTRODUCERE

Epidemiologia ambientală poate fi definită prin studiul consecinţelor asupra

sănătăţii prin expunerile involuntare din mediul înconjurător, de-a lungul vieţii.

Aceste expuneri ale organismului pot apare în aer, apă, sol sau alimente.

Exemple generice sunt particulele de praf respirabile din aer, hidrocarburile

clorinate din apa tratată, contaminanţii toxici din uleiul folosit la prăjire, plumbul din

sol şi agenţii infecţioşi din toate mediile.

În întrega sa existenţă, omul s-a remarcat prin eforturile îndreptate în

direcţia modificării mediului înconjurător, natural şi social, în folosul ameliorării

vieţii sale.

În aceste condiţii, problematica relaţiilor interumane şi a interrelaţiilor

omului cu mediul înconjurător a devenit tot mai complexă, plină de beneficii dar şi

de factori nesanogeni.

Când ne referim la ecologie avem în vedere îndeosebi componenta

naturală a ecosistemului uman Terra cu stratul de pământ solid ( litosfera), stratul

de apă (hidrosfera) şi cel gazos (atmosfera) şi că aceste componente, pline de

viaţă şi cu puternice interacţiuni complexe, formează biosfera, care este un sistem

unitar.

Interacţiunile şi răspunsurile dintre om şi componentele biosferei,

condiţionează sănătatea şi bolile omului şi ale celorlalte vieţuitoare.

Criza ecologică contemporană se evidenţiază prin riscurile lichidării

patrimoniului natural, urmare a exploziei demografice, despăduririlor, epuizării

humusului, eroziunii solului, sărăcirii agriculturii, secetei, deşertificării, stingerii

rezervelor genetice şi biologice prin dispariţia a sute de mii de specii vegetale şi

animale, inundaţiilor, ploilor acide, efectului de seră, poluării treptate a atmosferei,

reducerii stratului protector de ozon, mutaţiilor climatice, cu dezechilibre grave ale

regimului pluviometric la scară globală ş.a.

Numeroasele studii ecologice şi de sănătate au arătat că există o legătură

între nivelul nostru general de sănătate şi calitatea mediului înconjurător. Această

legătură poate fi explicată din mai multe puncte de vedere, depinde cât de mult

dorim să ştim şi în ce domeniu. Societatea noastră de consum ne-a obişnuit cu un

4

standard ridicat de trai. Totuşi, multe obiceiuri cu care ne-am obişnuit şi luxul de

care ne bucurăm uneori ne poate expune la o serie de contaminanţi atmosferici.

Principalele căi de expunere la poluanţi din mediu sunt:

Respiraţia. Locuinţele bine izolate însă prost ventilate pot fi contaminate

cu agenţi transmisibili pe cale aeriană, ce se acumulează în interior;

aerul poluat din exterior poate proveni de la maşinile care circulă în jurul

nostru, dar şi de la mii de kilometrii distanţă prin deplasare.

Alimentaţia. Deşi produsele noastre alimentare sunt sigure prin

fabricaţie, putem fi totuşi expuşi la contaminanţi chimici sau

microorganisme din alimente. Substanţele chimice nocive pot ajunge în

sursele noastre de apă, pe care o pot polua.

Contactul direct. Pielea noastră este o barieră rezistentă, însă nu

invincibilă. Substanţe contaminante din sol, praf şi apă, pot veni oricând

în contact cu suprafaţa pielii, iar muncitorii din anumite profesii pot fi

expuşi la poluanţi tot timpul.

Pentru ca o substanţă să devină periculoasă pentru organism trebuie să

acţioneze într-o cantitate destul de mare pentru a determina un efect. Dacă noi

ştim că un contaminant se găseşte în mediu şi îi cunoaştem acţiunea, putem să

reducem riscul pentru sănătatea noastră prin protecţia faţă de expunere.

Igiena este o ramură a medicinii, care are ca scop prevenirea îmbolnăvirilor

şi păstrarea sănătăţii omului, a colectivităţii umane în general. Este disciplina de

bază a medicinii preventive şi comunitare.

Igiena, ca domeniu de cercetare teoretică şi aplicabilitate practică :

- studiază adaptarea omului şi colectivităţilor la mediul ambiant;

- studiază influenţa condiţiilor de viaţă şi de muncă, a factorilor naturali şi

sociali asupra sănătăţii;

- evaluează efectele exercitate asupra organismului uman de către factorii

externi, de mediu;

- elaborează şi asigură respectarea normelor sanitare, de protecţia şi

supravegherea calităţii factorilor de mediu.

Cele trei denumiri utilizate: igienă, sănătatea mediului şi medicina mediului

nu se resping reciproc ci punctează doar obiectivul spre care ne focalizăm atenţia

5

şi dinamica în timp a relaţiei mediu - organism care se prezintă în ipostaze diferite

pe plan mondial.

Privind arborele genealogic al disciplinelor medicale observăm că se

desprind două ramuri: cel al disciplinelor curative şi cel al disciplinelor preventive.

În acest sens, igiena se defineşte ca disciplină de bază a medicinii preventive

care se ocupă de păstrarea şi promovarea Factorii externi care acţionează asupra

organismului se mai numesc şi factori de mediu sau ecologici.

Intervenţia factorilor externi în determinarea stării de sănătate poate fi în

unele cazuri uşor evidenţiată; este cazul, în mod deosebit, de acele situaţii în care

acţionează un singur factor sau acţiunea sa este directă, cum ar fi o boală

infecţioasă. În alte cazuri însă, în care acţiunea este directă sau în care intervin

mai mulţi parametrii, diferenţierea rolului fiecăruia în parte este deosebit de

dificilă, ca în cazul bolilor cardiovasculare cu etiologie multifactorială sau, specific,

atunci când este implicată caria dentară.

Factorii din mediul natural sau social ("agenţii ecologici"), se grupează

după natura lor în factori :

- fizici (zgomot, radiaţii, temperatură, presiune atmosferică);

- chimici (substanţe organice sau anorganice, naturale sau sintetice);

- biologici (virusuri, bacterii, paraziţi);

- sociali (solicitările profesionale, stresul, interrelaţiile umane).

O altă clasificare se poate orienta după originea acestor factori ca: naturali

(apa, aerul, solul, alimentele) sau artificiali (locuinţa, unele alimente)

Unii pot fi consideraţi factori sanogeni (cu acţiune favorabilă asupra

sănătăţii) sau patogeni (care pot induce apariţia unei boli).

Acţiunea acestor factori ambientali asupra organismului uman şi sănătăţii

populaţionale depinde de gradul de expunere şi natura acestora. Astfel, niveluri

foarte ridicate sau de mare intensitate dau naştere la acţiunea acută sau imediată

în care reacţiile organismului apar rapid şi sunt uşor evidenţiate; însă cel mai

frecvent, acţiunea factorilor de mediu asupra organismului se desfăşoară la

niveluri de intensitate redusă, ceea ce determină o acţiune cronică sau de lungă

durată, greu decelabilă.

6

Factorii determinanţi ai sănătăţii

a) Factorii fizici

Energia radiantă solară

Clima şi vremea

Topografia

Aprovizionarea cu apă

Solul

Zgomotul

Climatul global.

b) Factorii chimici

Substanţe chimice organice sau anorganice provenite din activitatea

umană.

c) Factorii biologici

Imunitatea naturală şi dobândită

Statusul nutriţional

Microorganismele.

d) Factorii sociali

Ocupaţia, influenţată de educaţie, oportunităţi, industria locală, condiţiile

economice

Statusul socio–economic (poziţia în societate) → morbiditatea şi

mortalitatea prin venit, educaţie, ocupaţie, condiţii de locuit, prestigiu

(valorile sociale)

Cultura (comportamente sociale)

Reţeaua familială

Reţeaua socială: şcoală, cartier, loc de muncă, biserică, club, mobilitatea

socială şi/sau mobilitatea geografică (dieta, boli).

e) Factorii comportamentali

Sexualitatea masculină şi feminină

Comportamente riscante

Evenimente stresante în viaţă

Valori umane influenţate de condiţia culturală a familiei şi în alte grupuri

sociale de educaţie, de credinţe religioase, experienţa anterioară şi de mulţi

alţi factori.

7

f) Stilul de viaţă

Acest termen se referă la obiceiurile şi practicile care sunt influenţate, modificate,

încurajate sau constrânse de procesul de socializare pe care îl urmăm.

Dieta

Exerciţiul

Jocuri, hobby-uri

Ceai, cafea, alcool, tabac, medicamente, substanţe ilicite

Practici de siguranţă

Comportamente sănătoase

Condiţiile sociale şi comportamentale nesatisfăcătoare determină, deci,

probleme de sănătate. Se conturează tot mai clar o specialitate de medicină

comportamentală care studiază modul în care evenimentele stressante de viaţă şi

prezenţa sau absenţa sistemelor de ajutor social influenţează morbiditatea şi

mortalitatea, dar şi legătura între personalitate şi reactivitatea fiziologică.

Pericol (hazard) = factor sau expunere care poate avea efecte adverse

asupra stării de sanătate; sursă de pericol; termen calitativ ce arată potenţialul

unui agent de mediu de a afecta sănătatea cuiva, dacă nivelul de expunere este

suficient de înalt şi/sau dacă apar alte condiţii.

Risc = măsura sau probabilitatea estimată de apariţie a unui eveniment

(leziune, boală sau deces într-o anumită perioadă de timp sau înaintea unei

anumite vârste); probabilitatea unui rezultat (în general) nefavorabil; probabilitatea

cantitativă de apariţie a unui efect pe starea de sănătate, după expunerea unui

individ la o anumită cantitate de pericol.

Un pericol determină un risc dacă a existat expunere şi nu dacă este

conţinut doar şi nu există condiţii de expunere.

Activitatea igienico-sanitară se desfăşoară urmărind trei direcţii principale:

- depistarea şi evaluarea cantitativă şi calitativă a factorilor de agresiune

pentru sănătate, proveniţi din mediul ambiant;

- cunoaşterea efectelor produse de agenţii de agresiune asupra

organismului uman;

- supravegherea prevenţională şi de combatere a parametrilor mediului

ambiental şi ai sănătaţii populaţiei.

8

Obiectivul major al acestei ştiinţe îl constituie elaborarea şi asigurarea la

nivelul tuturor structurilor ecosistemului uman a respectării normelor sanitare,

menite să protejeze organismului uman împotriva bolii.

Acestea sunt legiferate sub forma unor categorii de standarde specifice

aerului, apei, alimentelor, habitatului etc. şi pot fi proprii fiecărei ţări sau comune

unui grup de state; aceste norme sanitare reprezintă limitele concentraţiilor sau

nivelurilor admise pentru diverşi factori de mediu, astfel încât aceştia să nu-şi

exercite efectele nocive asupra organismului şi sănătăţii populaţiei.

Criteriile sanitare se urmăresc prin studii experimentale şi/sau

epidemiologice, la baza elaborării lor stând totdeauna relaţia doză-efect.

Igiena se bazează pe o activitate complexă, de colaborare

multidisciplinară, interesând:

- condiţiile epidemiologice şi neutralizarea lor:

- condiţiile de habitat optime, calitatea aerului şi apei, salubritatea şi

activitatea profesională;

- alimentaţia sanogenă;

- stilul de viaţă, în general.

În prezent igiena, ca parte a medicinii preventive, cuprinde mai multe

domenii de orientare, exprimate la nivel populaţional:

- igiena mediului sau comunitară (ecologică)

cuprinde igiena aerului, apei, solului şi locuinţelor

- igiena radiaţiilor şi măsuri de radioprotecţie

- igiena alimentaţiei

studiază valoarea nutritivă a alimentelor, prevenirea contaminării lor, bolile

transmise prin alimente şi modul sanogen de alimentaţie

- igiena colectivităţilor de copii şi adolescenţi.

9

1. AERUL

Învelişul gazos reprezentat de atmosfera terestră constituie unul dintre

factorii esenţiali ai existenţei vieţii pe pământ. Dintre componenţii aerului, oxigenul

este indispensabil respiraţiei vegetale şi animale, fenomenul de oxidare

reprezentând principala sursă de energie în procesele vitale. Bioxidul de carbon

din aer intervine în asimilaţia clorofiliană, iar azotul atmosferic reprezintă una din

verigile circuitului azotului în natură.

Din punct de vedere al relaţiei cu fenomenele vitale şi implicit cu nevoile

fiziologice ale omului, componenta principală din aer este oxigenul, acesta fiind

furnizat organismului prin actul respiraţiei.

Luând comparativ cu consumul de alimente şi apă, în timp de 24 de ore,

omul inhalează în medie 15 m3 de aer în timp ce consumul de apă nu depăşeşte

de obicei 2,5 l, iar cel de alimente de 1,5 Kg. Rezultă din aceste date importanţa

pentru sănătate a compoziţiei aerului atmosferic, la care se adaugă şi faptul că

bariera pulmonară reţine numai în mică măsură substanţele pătrunse până la

nivelul alveolei, odată cu aerul inspirat.

Din punct de vedere al igienei mediului ambiant, aerul influenţează

sănătatea atât prin compoziţia sa chimică, cât şi prin proprietăţile sale fizice

(temperatură, umiditate, curenţi de aer, radiaţii, presiune).

În ceea ce priveşte compoziţia chimică, distingem influenţa exercitată

asupra sănătăţii de variaţii în concentraţia componenţilor normali, cât şi prin

acţiunea pe care o exercită prezenţa în aer a unor compuşi străini.

Nocivitatea posibilă a acestor substanţe străine a generat noţiunea de

poluare a aerului. În realitate. Însă avem de-a face cu o compoziţie normală cu

valoare mai mult teoretică, în afara acesteia găsindu-se practic pretutindeni în

atmosferă şi substanţe străine (pulberi de sol, polen, bacterii, fungi), fără

semnificaţie deosebită din punct de vedere sanitar. Excepţie fac anumite

componente responsabile de fenomene alergice (polen, spori, fungi, fragmente

vegetale) şi care nu pot fi încadrate în categoria poluanţilor, deoarece sunt

produşi naturali care se găsesc în mod obişnuit în natură.

Înţelegem prin poluarea aerului, prezenţa în atmosferă a unor substanţe

străine de compoziţia normală a aerului care în funcţie de concentraţie şi/sau

10

timpul de caţiune provoacă tulburări ale sănătăţii omului, creează disconfort

populaţiei dintr-un teritoriu, afectează flora şi fauna sau alterează mediul de viaţă

al omului.

Rezultă din această definiţie că -pentru a fi consideraţi poluanţi-

substanţele prezente în atmosferă trebuie să exercite un efect nociv asupra

omului sau mediului său de viaţă. În cadrul acestei definiţii, singura obiecţie care

se aduce este că nu se consideră poluante decât substanţele străine de

compoziţia normală a aerului, respectiv substanţele care nu se găsesc în aerul

considerat pur.

S-ar exclude în acest fel dintre poluanţi bioxidul de carbon şi ozonul, care

totuşi reprezintă în anumite împrejurări factori nocivi, rezultaţi fiind de la sursele

care emit şi alte categorii de substanţe recunoscute ca poluante (ex.

transporturile, prin arderea benzinelor).

Din acest motiv, în prezent această definiţie a suferit o modificare, în

sensul că se acceptă că sunt incluşi între poluanţi şi substanţe din compoziţia

normală aerului în măsura în care concentraţia lor se modifică substanţial

devenind nocivă pentru om sau/şi mediu. Este cazul îndeosebi a gazelor

menţionate anterior, respectiv bioxidul de carbon şi ozonul.

1.1. Compoziţia normală a aerului şi influenţa sa asupra organismului

Aerul atmosferic este un amestec de gaze, format din azot (78-79%),

oxigen (20-21%), bioxid de carbon (0,03-0,04%) şi alte gaze: argon, xenon, neon,

ozon, heliu, metan, radon etc. La acestea se adaugă proporţii variabile de vapori

de apă, pulberi, polen, fungi, bacterii etc.

Din punct de vedere sanitar, prezintă importanţă oscilaţiile în concentraţie

ale oxigenului şi bioxidului de carbon, substanţe cu rol deosebit în schimbul de

gaze de la nivelul plămânului.

Oxigenul poate influenţa sănătatea prin scăderea concentraţiei lui în aer şi

prin scăderea presiunii atmosferice, efectul fiind determinat de scăderea presiunii

parţiale la nivelul alveolei pulmonare, alterarea schimbului de gaze (O2 şi CO2) şi

a procesului de oxigenare a sângelui. Fenomenele care apar sunt fenomene de

hipoxie sau anoxie, gravitatea lor fiind dependentă de gradul de scădere a

presiunii parţiale.

11

Mici scăderi ale concentraţiei O2 în atmosferă sunt tolerate fără nici o

tulburare până la 18%; sub această concentraţie, apar semne legate de efortul de

compensare a lipsei de oxigen (creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii,

creşterea frecvenţei cardiace, creşterea numărului de hematii în sângele

periferic). Sub 15%, aceste simptome devin mai evidente prin tulburări de hipoxie

(cerebrală) şi de dezechilibru acido-bazic (alcaloză). Sub 10%, viaţa nu este

posibilă.

Din fericire aceste scăderi importante ale concentraţiei oxigenului nu le

găsim decât în condiţii excepţionale (camere ermetic închise populate, prezenţa

altor gaze în atmosferă în proporţie mare).

Fenomenele sunt similare în cazul scăderii presiunii atmosferice, care se

produce la altitudine. Astfel, scăderea presiunii parţiale este uşor compensată

până la 3000 m (când poate apare răul de munte la cei care fac ascensiuni pe

munţi), iar peste 5000 m pot apare tulburări hipoxice manifeste.

Creşterea concentraţiei oxigenului nu provoacă tulburări decât în măsura în

care se asociază cu presiune crescută, situaţie în care apar fenomene nervoase

(convulsii) şi pulmonare. Condiţiile pentru apariţia acestor tulburări sunt

accidentale.

Bioxidul de carbon găsit în atmosferă în proporţie de 0,03% nu produce

tulburări manifeste decât în situaţiile în care este împiedicată trecerea gazului din

sângele venos în alveola pulmonară şi eliminarea lui prin aerul expirat. De fapt,

fenomenele toxice apar în momentul în care presiunea parţială a CO 2 din aer

creşte atât de mult încât împiedică eliminarea acestui catabolit. În ultimele decenii

concentraţia acestuia a crescut către 1% sub influenţa urbanizării şi industrializării

progresive.

Primele tulburări apar în jurul concentraţiei de 3%, manifestată prin

tulburări respiratorii (accelerarea respiraţiei), apare cianoza, urmată de tulburări

respiratorii şi circulatorii însoţite de fenomene legate de dezechilibrul acido-bazic.

Creşteri importante ale bioxidului de carbon pot să apară în încăperi bine

închise în care se găsesc oameni, animale sau alte surse de CO2; de asemenea

pot apare în încăperi în care se produc fermentaţii, în mine, în zone declive (gropi

adânci, puţuri părăsite) ş.a. Aceste expuneri au un caracter accidental.

12

Din punct de vedere igienic, bioxidul de carbon are şi valoare de indicator

al vicierii aerului, deci la modificările fizico-chimice ale aerului din încăperi

populate.

Stabilit la limita de 0,1%-0,7% pentru estimarea poluării aerului din

încăperi, stă la baza calculului pentru stabilirea necesarului de schimb de aer prin

ventilaţie în spaţiile populate.

În ultimii ani, s-a constatat o oarecare tendinţă de creştere a concentraţiei

CO2 în atmosferă, creştere care a fost atribuită volumului imens de combustibil

care se arde în scopul obţinerii de energie, combustii din care rezultă o cantitate

mai mare de CO2 decât poate utiliza vegetaţia sau fixa apele de suprafaţă.

Creşterea rezultată din acest dezechilibru nu prezintă riscuri actuale pentru

populaţie, dar s-a emis ipoteza că o creştere discretă a concentraţiei lui în

atmosferă ar constitui un ecran parţial pentru radiaţiile infraroşii emise de

suprafaţa solului, cu riscul creşterii treptate a temperaturii pământului (efectul de

seră), ipoteză încă sub controversă.

Cu excepţia ozonului, care la nivelul respiraţiei, în concentraţii mari, este

iritant al căilor respiratorii şi mucoasei, celelalte gaze componente ale aerului nu

au efecte notabile asupra sănătăţii, iar azotul nu exercită efecte nocive decât în

condiţii de presiune crescută (scafandrii, lucrătorii din chesoane) când poate

provoca tulburări narcotice de hiperbarism (de decompresie bruscă în momentul

ridicării la suprafaţa apei).

Vaporii de apă constituie umiditatea aerului şi se pot condensa formând

precipitaţiile.

1.2. Poluarea aerului şi acţiunea sa asupra sănătăţii

Prin poluarea aerului se înţelege prezenţa în atmosferă a unor substanţe

care, în funcţie de concentraţie şi/sau timp de acţiune, produc modificări ale

sănătăţii, generează disconfort sau alterează mediul.

Poluanţii din aer pot fi substanţe străine de compoziţia normală a aerului

sau substanţe care intră în această compoziţie, dar care pot exercita un efect

nociv asupra omului sau mediului în funcţie de situaţie.

Paralel cu dezvoltarea şi diversificarea industriei, cu extinderea şi

aglomerarea centrelor populate, cu intensificarea transporturilor, poluarea

13

atmosferică a crescut, a devenit tot mai complexă, ridicând serioase probleme de

igienă şi sănătate publică.

Sarcina igienei este:

- identificarea şi inventarierea surselor poluante,

- determinarea naturii şi agresivităţii poluărilor,

- evaluarea potenţialului lor nociv.

Ca urmare se poate stabili efectul vătămător al poluanţilor asupraa

populaţiei, asupra dezvoltării plantelor şi animalelor, asupra rezistenţei

materialelor de construcţie, determinând astfel daune biologice, economice,

ecologice şi psihosociale.

1.2.1. NATURA AGENŢILOR POLUANŢI

Din punct de vedere al naturii acestor poluanţi, ei pot fi clasificaţi în două

grupe:

Suspensii sau aerosoli care sunt formaţi din particule lichide sau solide

cu dimensiunea cuprinsă între 100 m şi 0,001 m. La dimensiune mai mare,

stabilitatea în atmosferă este atât de redusă, încât sistemul dispers practic nu se

poate constitui, iar dimensiunile sub 1 m fac parte din domeniul dispersiilor

moleculare.

Importanţă sanitară au particulele în suspensie mai mici de 5-10 m care

pot ajunge în cursul respiraţiei până la nivelul alveolei pulmonare, cu potenţial

nociv (de exemplu, pulberile care conţin silicaţi, metale grele şi fluor).

Aerosolii poluanţi pot fi -din punct de vedere al stării de agregare- solizi sau

lichizi. Cei lichizi sunt reprezentaţi de gaze sau vapori condensaţi în atmosferă

sau dizolvaţi în aerosolii de apă atmosferică (ceaţă). Un exemplu dintre cele mai

cunoscute îi reprezintă ceaţa acidă care se formează în zone intens poluate cu

oxizi de sulf.

Aerosolii solizi sunt reprezentaţi de pulberi, constituind unul dintre cei mai

răspândiţi poluanţi.

Foarte diferite ca dimensiune şi natură chimică, aprecierea nocivităţii nu se

face complet decât determinând atât cantitatea, cât şi natura chimică şi

dimensiunile.

14

Efectul asupra sănătăţii, depinzând de toate aceste caracteristici, este de

asemenea foarte divers. Din acest punct de vedere se clasifică în pulberi toxice

(care determină manifestările patologice specifice substanţei toxice componente,

de ex. Pb, Cd sau Hg) şi netoxice. Acestea din urmă, diferite şi ele ca natură şi în

funcţie de acesta pot exercita efecte iritante, cancerigene (hidrocarburi policiclice

aromatice, As, Cr, azbest), alergizante (polen, fungi, acarieni, praf de casă),

fotodinamice (antracen, smoală, parafină), infectante (praf bacterian) şi fibrozante

(Si).

Gazele şi vaporii toxici reprezintă poluanţii prezenţi în atmosferă sub

formă gazoasă. Foarte diverşi din punct de vedere al naturii chimice, au stabiliatte

mare în atmosferă, precum şi mare putere de difuziune.

Ambele caracteristici depinde mai puţin de natura chimică a substanţei, cât

în primul rând de caracteristicile fizice ale atmosferei (temperatura, umiditatea sau

radiaţiile).

Efectul realizat asupra organismului depinde de natura chimică a

substanţei, concentraţia şi timpul de acţiune.

Cum pentru poluanţii atmosferici poarta principală de pătrundere în

organism este cea respiratorie, solubilitatea în apă (respectiv în mucusul bronşic)

a poluanţilor gazoşi prezintă deosebită importanţă; cu cât solubilitatea este mai

mare, efectul toxic este mai redus; poluantul, fiind reţinut în proporţie mare în

zonele superioare ale arborelui bronşic, poate fi repede eliminat.

Pătrunşi în atmosferă, poluanţii pot reacţiona chimic cu constituenţii

atmosferici sau cu alţi poluanţi prezenţi. Pot rezulta astfel noi substanţe cu

agresivitate mai mare sau mai mică asupra omului sau mediului.

Dintre reacţiile cele mai frecvent întâlnite menţionăm fenomenele de

oxidare fotochimică, declanşate în primul rând de radiaţiile ultraviolete din

atmosferă. În acest fel, SO2 poate trece în SO3 cu formarea ulterioară a aerosolilor

de acid sulfuric.

"Ploaia acidă" este material acidic transportat sub formă de ploaie, zăpadă,

vapori sau gaze; este un poluant atât al aerului cât şi al apei sau mediului (în

degradarea pădurilor sau construcţiilor) din zonele intens poluate şi frecvent

umede şi ceţoase. Unele studii au arătat că expunerea la ploaia acidă poate

cauza atât efecte pe termen lung cât şi pe termen scurt, de natură respiratorie.

15

Din cele peste 100 de elemente poluante atmosferice evidenţiate până în

prezent, OMS recomandă a fi studiate cele mai răspândite: particulele în

suspensie, CO, SO2, oxizii de azot şi Pb. Proprietăţile caracteristice diferitelor

gaze determină, în ultimă instanţă, efectul patogen.

Astfel distingem:

- gaze iritante (SO2, NO2, NH3, Cl2 etc.);

- gaze asfixiante (CO2, CO etc.);

- gaze toxice specifice;

- gaze cu efect narcotic.

Reacţii fotochimice complexe guvernează şi formarea smogului fotochimic

oxidant produs de gazele de eşapament ale autovehiculelor, implicaţi fiind în

formarea acestui tip de poluare hidrocaraburile, oxizii de azot şi radiaţiile

ultraviolete (frecvent în zone de mari aglomerări urbane, intens poluate, cu

modificări climatice specifice şi zile însorite). Smogul de tip reducător apare în

zilele norocoase, reci, fiind alcătuit din SO2, funingine şi pulberi (specific Londrei).

1.2.2. SURSELE DE POLUARE A AERULUI

Sursele de poluare atmosferică se pot clasifica în surse naturale şi surse

artificiale.

Sursele naturale (reprezentate de erupţii vulcanice, descompuneri

naturale ale materialului organic, erodarea solului, furtunile de praf, incendiile

forestiere etc.) reprezintă numai excepţional un risc important de sănătate.

Sursele artificiale sunt cele mai importante poluante, urmare a activităţii

umane, înmulţirea acestora datorându-se progresului societăţii, în primul rând

proceselor de industrializare şi urbanizare continue.

Cele mai importante surse antropogene de poluare exterioară/ambientală

sunt reprezentate de:

* procesele de combustie

* procesele industriale diverse

* transporturile.

Procesele de combustie, reprezintă principala sursă de poluare a aerului,

ele fiind folosite pe scară largă în vederea obţinerii energiei electrice, termice sau

mecanice pentru procese industriale sau încălzirea locuinţelor.

16

Principalii combustibili folosiţi în prezent sunt cei fosili (cărbune, petrol,

gaze naturale), energia atomică furnizând încă o proporţie redusă din totalul

energiei necesare, iar utilizarea energiei solare constituind o rezervă a viitorului.

Atât cărbunele cât şi petrolul elimină la ardere cantităţi apreciabile de

produşi poluanţi, cantitatea acestora depinzând de calitatea procesului de ardere

şi de puritatea combustibilului. Teoretic la un combustibil de puritate perfectă şi la

o ardere completă ar rezulta numai bioxid de carbon, apă şi oxizi de azot. Însă

nici una din cele două condiţii nu se realizează practic, astfel că împreună cu cele

trei componente menţionate rezultă şi un amestec de suspensii (particule de

cenuşă) şi gaze (CO2, NO2, SO2, CO, hidrocarburi) în concentraţie foarte diferită,

care intră în compoziţia fumului şi care sunt emişi în atmosferă.

Gazele naturale sunt combustibilii cu potenţialul poluant cel mai redus,

însă rezervele mondiale sunt limitate.

Incinerarea gunoaielor urbane emite ca poluanţi principali suspensii

(cenuşă şi fum negru), oxid de carbon, hidrocarburi şi acizi organici. .

Evaluând riscul pentru sănătatea umană, rezultă că poluarea produsă de

procesele de combustie în surse staţionare prezintă în primul rând riscul iritant

(suspensii, SO2, NO2, aldehide) şi cel cancerigen prin hidrocarburile policiclice

aromatice (HPA).

Procesele industriale diverse contribuie în funcţie de profil şi proces

tehnologic la poluarea atmosferică printr-o diversitate de produşi poluanţi eliminaţi

sub formă de suspensii sau gaze.

Din punct de vedere al volumului total de poluanţi emişi, precum şi al

teritoriilor afectate, sursele industriale de poluare se găsesc -în cele mai multe ţări

din lume, inclusiv în ţara nostră- în urma combustibililor sau a surselor mobile

(transporturile), importanţa lor constând tocmai în diversitatea poluanţilor şi în

agresivitatea lor ridicată. Teritoriile afectate se limitează la cele situate în

apropierea industriilor (Km).

Riscurile pentru sănătate şi degradarea mediului pot fi foarte mari în

absenţa unor măsuri adecvate de protecţie în aceste teritorii.

În funcţie de profilul industriei, de procesele tehnologice şi de eficienţa

sistemelor de epurare, volumul şi natura emisiilor poluante sunt foarte diferite.

17

De exemplu: metalurgia feroasă emite ca principali poluanţi, oxizii de fier,

mangan, arsen, nichel, silicaţi, fluoruri, CO, SO2; cea neferoasă poate elimina în

atmosferă oxizi de Pb, Zn, Cu, Cd, oxizi de sulf sau de azot.

Fabricile de aluminiu au drept poluanţi principali acidul fluorhidric şi

fluorurile, care prin acumulare pot determina fluoroza dentară la cei expuşi.

Industria meterialelor de construcţii poluaeză atmosfera îndeosebi prin

suspensii, pe primul loc situându-se fabricile de ciment, iar de la industria chimică

rezultă de asemenea o paletă foarte largă de poluanţi, dependenţi de profilul

acesteia.

Transporturile sunt surse mobile de combustie şi deci de poluare a

mediului. Sunt reprezentate de mijloacele de transport rutiere, feroviare, aeriene

sau maritime. Dintre acestea pe primul loc din punct de vedere al poluării se

situează autovehiculele, atât prin numărul lor mare cât şi prin cantitatea în

substanţe poluante eliminată.

Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două particularităţi: în

primul rând eliminarea se face aproape de sol, fapt care duce la realizarea unor

concentraţii ridicate la înălţimi foarte mici, chiar pentru gazele cu densitate mică şi

mare capacitate de difuziune în atmosferă. În al doilea rând, emisiile se fac pe

întreaga suprafaţă a localităţii, diferenţele de concentraţii depinzând de

intensitatea traficului şi posibilităţile de ventilaţie stradală.

Ca substanţe poluante, formate dintr-un număr foarte mare de agenţi, pe

primul loc se situează gazele de eşapament. Volumul, natura şi concentraţia

poluanţilor emişi depind de tipul de autovehicul, de natura combustibilului şi de

condiţiile tehnice de funcţionare. Din totalul substanţelor eliminate în atmosferă,

următoarele sunt considerate caracteristice acestui tip de poluare: CO, oxizii de

azot, aldehidele, plumbul şi hidrocarburile; cu principale efecte iritante, asfixiante

şi cancerigene.

Poluarea interioară

Oamenii îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în spaţii adăpostite, în clădiri,

fie la locul de muncă sau acasă, în acest sens, calitatea mediului interior

reprezintă factorul principal pentru sănătatea şi eficienţa ocupanţilor unei clădiri.

18

Dacă prin adoptarea unor măsuri privind poluarea, calitatea mediului

înconjurător s-a îmbunătăţit, pentru mediul interior nu există încă reglementări

corespunzătoare pentru protecţia şi asigurarea unui mediu interior menit să

protejeze sănătatea oamenilor. Totuşi, cercetările efectuate până acum permit să

se formuleze concluzii pertinente referitoare la protecţia mediului interior, la

ameliorarea acestuia, în concordanţă cu exigenţele de păstrare a sănătăţii.

"Sindromul Clădirilor Bolnave" (SBS sick building syndrome) a scos în

evidenţă o serie de factori de climat interior: temperatura, umiditatea, ventilarea

şi curenţii de aer, zgomotul, iluminarea, precum şi o serie de factori de perturbare

a acestuia: mucegaiurile, praful, prezenţa unor materiale de construcţii sau/şi altor

surse care conţin substanţe nocive sau generează emisii toxice, radonul, fumatul,

funcţionarea deficitară a unor instalaţii şi echipamente, biocontaminarea cu

microorganisme.

Evoluţia societăţii şi problemele actuale legate de criza energetică,

poluarea sonoră, chimică şi radioactivă, impun o nouă concepţie legată de

crearea unei ambianţe cât mai prielnice vieţii şi activităţii umane.

Mediul interior, sănătatea şi confortul

În viziunea modernă, se consideră că un mediu sănătos este caracterizat

nu numai prin absenţa cauzelor de îmbolnăvire, ci şi prin confort. Confortul este

reflectat în existenţa unor condiţii de desfăşurare a activităţii individuale fără

oboseală exagerată şi fără a solicita în mod deosebit sistemul nervos sau un

anumit organ al corpului.

Aceste condiţii se referă în primul rând la factorii de climat interior

menţionaţi: temperatură, umiditate, compoziţia aerului, lumină, intensitatea

zgomotului, nivelul de radioactivitate. În vederea realizării acestor condiţii, pentru

un mediu interior adecvat, este necesară formularea unor exigenţe bazate pe

cunoaşterea acţiunilor exterioare, a răspunsului clădirii la aceste acţiuni, precum

şi a răspunsului organismului uman în situaţii de solicitare.

Confortul este determinat de satisfacerea unor exigenţe, a condiţiilor de

asigurare a acestora, a realizării mediului interior sănătos, şi care sunt

interdependente.

19

Condiţiile de viaţă depind în mare măsură de calitatea mediului interior,

care este în interacţiune cu mediul exterior. Cerinţele privind confortul se referă

îndeosebi la: confortul termic, puritatea aerului, confortul acustic şi iluminatul

natural.

Confortul termic reprezintă acea stare în care mecanismul de

termoreglare al organismului uman nu este supus nici unei solicitări, în mod ideal,

iar practic poate fi supus unei solicitări cât mai mici.

Confortul termic se exprimă prin senzaţia cald-frig. Aceasta este

determinată de factori obiectivi, cum ar fi diferenţa de temperatură între piele şi

excitantul termic, viteza de variaţie a temperaturii, durata excitaţiei, suprafaţa de

piele expusă, dar şi de factori subiectivi, cum ar fi sensibilitatea individului la

diferenţe de temperatură, schimbări ale metabolismului în limite normale (stare de

repaus sau activitate) sau anormale (patologice sau cauzate de stimulente

artificiale: alcool, medicamente).

Omul, ca fiinţă homeotermă, îşi păstrează temperatura internă constantă,

deşi se găseşte într-un permanent schimb de căldură cu mediul exterior.

Schimburile de căldură om-mediu se realizează prin:

conducţie (organismul cedează o cantitate de căldură relativ redusă,

contactul cu elementele de construcţie şi mobilier făcându-se prin

intermediul unor materiale izolatoare termic: încălţăminte, haine, tapiţerii,

covoare),

convecţie (orice persoană cedează căldură mediului nu numai prin

suprafaţa exterioară, ci şi prin suprafaţa mucoaselor căilor respiratorii),

radiaţie (schimbul de căldură se produce în dublu sens: de la om spre

suprafeţele mai reci sau de la obiectele mai calde spre om) şi

evaporare (organismul cedează căldură pe două căi: evaporarea

transpiraţiei le nivelul pielii şi vaporii din respiraţie).

Exigenţele de confort termic se consideră satisfăcute în condiţiile în care

randamentul activităţilor devine maxim, iar odihna plăcută, fără a fi necesare

consumuri nejustificate de energie pentru funcţionarea instalaţiei de încălzire sau

răcire.

20

Puritatea aerului din interiorul unei clădiri depinde de calitatea aerului.

Aceasta este determinată de calitatea aerului exterior al clădirii, de degajările de

poluanţi din interiorul acesteia şi de gradul de ventilare.

Ventilarea constituie unul din principalele mijloace de asigurare a confortului

interior, în special în condiţiile climatului cald. Ventilarea înseamnă furnizarea de

aer proaspăt încăperilor, evacuarea poluanţilor şi a vaporilor de apă în exces,

conservarea unui aer interior fără praf, cu o temperatură şi umiditate adecvată,

asigurarea unei mişcări favorabile a aerului în ansamblul clădirii. Toate acestea

contribuie la obţinerea unui climat interior care favorizează pozitiv sănătatea

organismului uman.

Sursele generatoare de poluare a aerului nu sunt uşor de precizat, astfel

încât, cunoaşterea acestora trebuie să constituie o preocupare importantă atât

pentru proiectantul şi executantul clădirii, cât şi ulterior pentru locatarii acelei

clădiri.

Asigurarea confortului acustic reprezintă una din exigenţele majore ale

mediului ambiant interior privind sănătatea omului.

Zgomotul provine din surse exterioare (transport rutier, feroviar sau aerian,

sau din activităţi industriale) şi surse interioare (aparate electro-casnice, audio,

instalaţii sanitare). Expunerea îndelungată la niveluri înalte de zgomot poate avea

efecte diverse, cum ar fi pierderea auzului, insomnie, senzaţia de oboseală

permanentă. De asemenea nivelul ridicat al zgomotului contribuie 1a accentuarea

unor maladii cardio-vasculare tulburări psihice şi nervoase, stres.

De aceea trebuiesc adoptate o serie de mijloace de combatere a

zgomotului. Acestea pot consta în: scăderea nivelului de zgomot la sursă prin

măsuri de ordin tehnologic, aplicate instalaţiilor şi utilajelor generatoare de

zgomot, reducerea nivelului de zgomot prin măsuri urbanistice, distribuţia

judicioasă a încăperilor încă din faza de proiectare, ţinând seama de destinaţia

acestora şi exigenţele de confort urmărite, izolarea acustică a încăperilor la

zgomot aerian şi de impact, reducerea nivelului de zgomot prin absorbţie

acustică.

Un alt factor care determină confortul interior îl reprezintă iluminarea

naturală. Iluminarea şi însorirea directă constituie o componentă fundamentală a

confortului interior prin efectele psihofiziologice exercitate asupra oamenilor.

21

Cerinţele referitoare la iluminatul natural în interiorul unei clădiri se referă la:

o intensitate de iluminare optimă în toate punctele de lucru, evitarea variaţiilor de

luminozitate importante la limitele câmpului vizual, protecţia ochilor contra orbirii

prin lumina directă sau reflectată, evitarea umbrelor pronunţate pe suprafaţa de

lucru.

În concluzie, într-un mediu interior sănătos, confortul poate fi realizat prin

conform prin proiectarea acestuia conform cerinţelor şi execuţia corespunzătoare

a proiectului. Confortul poate fi măsurat prin nivelul factorilor climatici şi a celor

perturbatori, care determină nivelul acestuia. Efectuarea periodică şi corectă a

lucrărilor de întreţinere permite menţinerea nivelului de confort.

Mediul interior participă nemijlocit la realizarea stării de sănătate a omului

sau, din contra, poate contribui sau chiar genera starea de boală. Efectele nocive

ale mediului interior pot diminua sau chiar anihila eforturile medicilor în vindecarea

sau ameliorarea unor boli.

Crearea unui mediu interior adecvat, trebuie să constituie o preocupare

importantă atât a celor care participă la concepţia şi realizarea clădirii, cât şi a

specialistului care trebuie să definească mediul sănătos şi mediul agresiv, gradul

de poluare interioară, identificând elementele şi sursele de nocivitate, respectiv

contribuind la înlăturarea lor.

Parametrii de poluare a mediului de interior sunt diferiţi de cei prezentaţi până

acum, depinzând de caracteristicile spaţiilor respective, de aglomerarea de

persoane în timp, de calitatea surselor de încălzire, de ventilaţie, gradul de

curăţenie şi chiar prezenţa sau nu a fumătorilor în spaţiul respectiv.

1.2.3. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ POLUAREA AERULUI

Poluanţii emişi în atmosferă sunt supuşi fenomenului de autopurificare care

cuprinde în esenţă procesul de diluare, de transformare chimică şi de depunere

(sedimentare). Procesele de diluare şi depunere duc întotdeauna la scăderea

concentraţiei, cel de transformare chimică este constant, tardiv, uneori putând

avea ca rezultat apariţia altor substanţe cu potenţial nociv crescut.

În ceea ce priveşte natura poluanţilor, suspensiile au o stabilitate mai mică

în atmosferă decât gazele şi o capacitate de difuzie mai redusă; deci

sedimentează mai uşor, dar se diluează mai greu.

22

Dintre factorii de mediu care influenţează autopurificarea şi deci realizarea

unor concentraţii mai mari sau mai mici de poluanţi în aer, menţionăm:

- caracteristicile emisiilor;

- factorii meteorologici;

- factorii geografici;

- factorii urbanistici.

Emisiile influenţează procesul poluării şi autopurificării prin natura şi

volumul lor, în funcţie de acestea putând fi depăşită capacitatea de autopurificare

a bazinului aerian. Eliminările pot fi continue sau discontinue, în acest ultim caz

existând şi variaţiile corespunzătoare emisiei.

Contează viteza şi temperatura de emisie, modul de eliminare în

atmosferă, înălţimea la care se face emisia.

Factorii meteorologici constituie principalul element natural care

contribuie la realizarea unei autopurificări eficiente. Aceştia influenţează procesele

de "curăţire" a atmosferei poluate prin: temperatura aerului, umiditatea

atmosferică, precipitaţiile, curenţii de aer şi radiaţiile.

Temperatura aerului influenţează nivelul de poluare îndeosebi prin modul

cum determină curenţii verticali de aer. Aceştia rezultă din diferenţa de

temperatură care există între straturile inferioare şi cele superioare ale atmosferei.

Stratul de la suprafaţa solului, încălzit de acesta, are o temperatură mai ridicată

decât cele de la înălţime şi are tendinţa de a se ridica formând curenţi verticali

ascensionali, care vor antrena cu ei substanţele poluante emanate, le ridică în

straturile superioare ale atmosferei unde curenţii de aer orizontali puternici le

împrăştie şi le diluează foarte mult.

În cazul apariţiei la o altitudine joasă a unui strat de aer rece (strat de

inversie termică) difuzia în altitudine este împiedicată, poluanţii acumulându-se în

apropierea solului. Inversiile termice sunt frecvente îndeosebi în perioadele de

vreme instabilă (început de iarnă sau primăvară) şi în anumite condiţii geografice

(depresiuni, văi adânci).

Umiditatea crescută a aerului împiedică în general difuzia şi deci diluarea

poluanţilor în aer, iar suspensiile constituie nuclei de condensare care favorizează

apariţia ceţei, care este de fapt una din condiţiile meteorologice cele mai

23

defavorabile autopurificării, prin reducerea capacităţii de difuzie. În plus, în ceaţă

se dizolvă poluanţii solubili în apă, putând conferi ceţei proprietăţi toxice.

Când se asociază cei trei factori de influenţă negativă (ceaţa, calmul

atmosferic şi inversia termică) se poate realiza o concentrare poluantă în

atmosferă de gravitate extremă.

Precipitaţiile, favorizând depunerea pe sol a poluanţilor din aer şi

precipitând substanţele gazoase solvite în picăturile de apă, joacă un rol

purificator important.

Curenţii de aer pot fi orizontali şi verticali. Cei orizontali vor facilita diluarea

elementelor poluante doar dacă au o anumită intensitate, în schimb pot deplasa

pulberile şi gazele până la distanţă considerabilă de locul de emisie. Zonele aflate

pe direcţia curentului de aer dominant în raport cu sursele de poluare sunt

întotdeauna cele mai afectate. Calmul atmosferic constituie o situaţie defavorabilă

în sensul că favorizează concentrarea poluanţilor în jurul zonei de emisie.

Radiaţiile solare, prin spectrul caloric împiedică condensarea vaporilor de

apă pe suspensii -efect care este favorabil autopurificării; prin spectrul luminos şi

ultraviolet poate produce reacţii fotochimice cu formarea de compuşi nocivi

(substanţe oxidante în prezenţa oxizilor de azot şi a HPA, smogul oxidant).

Factorii geografici mai importanţi pentru fenomenul de autopurificare a

atmosferei sunt: relieful, prezenţa oglinzilor de apă şi vegetaţia.

Relieful intervine prin influenţa pe care o exercită asupra condiţiilor meteo

şi îndeosebi asupra posibilităţilor de ventilaţie a teritoriului expus poluării (de ex.

zonele situate în văi adânci, cu ventilaţie redusă şi inversiune termică, sunt mai

expuse poluării).

Existenţa oglinzilor de apă contribuie la reducerea poluării prin proprietatea

de a fixa atât suspensiile cât şi unele gaze cu efect poluant.

Vegetaţia constituie un element autopurificator important al atmosferei

efectul cel mai important avându-l copacii, pădurile (fixează CO2, au un potenţial

filtrant deosebit faţă de pulberi, reduc viteza vântului şi fixează suspensiile pe

suprafaţa frunzelor, fixează anumiţi poluanţi gazoşi), iar în zonele locuite reduc

poluarea sonoră.

Factorii urbanistici favorizează sau împiedică autopurificarea aerului în

funcţie de modul cum influenţează microclimatul urban şi în special ventilaţia

24

străzilor. Străzile înguste şi prost ventilate, aglomerarea mare a construcţiilor

înalte, absenţa spaţiilor verzi, constituie condiţii de favorizare a menţinerii şi

acumulării poluanţilor în atmosferă.

Configuraţia urbană participă la realizarea unei anumite concentraţii a

poluaţilor în interiorul localităţilor. În primul rând, contează amplasarea industriilor

în raport cu cartierele de locuit, dacă este prea apropiată sau pe direcţia vânturilor

dominante fiind nefavorabilă.

Multitudinea de factori care concură la realizarea unui anumit nivel de

poluare într-un punct dat, explică variabilitatea mare în timp a concentraţiei

poluanţilor.

De aceea, se cere o cunoaştere cât mai amănunţită a situaţiei unei zone de

locuit, pentru a se putea interveni în sens pozitiv preventiv faţă de acţiunea nocivă

asupra organismului prin acumularea de agenţi poluanţi în aer.

1.2.4. ACŢIUNEA POLUĂRII AERULUI ASUPRA SĂNĂTĂŢII

Din punct de vedere al acţiunii asupra sănătăţii populaţiei, putem distinge

afectarea directă a persoanelor expuse şi cea indirectă (rezultată din acţiunea

dăunătoare asupra mediului).

Efectele directe sunt reprezentate de modificările care apar în starea de

sănătate a populaţiei ca urmare a expunerii la agenţi poluanţi. Aceste modificări

se pot traduce prin creşterea mortalităţii, morbidităţii sau doar apariţia unor

simptome cauzate de acţiunea substanţelor poluante din aer. În condiţii obişnuite,

expunerea la un singur poluant este excepţională, de obicei populaţia fiind supusă

acţiunii unui amestec de poluanţi în concentraţii relativ mici (din această cauză,

apariţia unor intoxicaţii acute este excepţională, însă totuşi nu poate fi exclusă,

mai ales în mediul de lucru).

În cadrul acestei acţiuni directe a aerului asupra omului se disting:

- efectele imediate şi

- efectele de lungă durată.

Efectele imediate, acute sau după expuneri de scurtă durată sunt

caracterizate prin modificări ale stării de sănătate care urmează la scurt timp după

expunerea la poluanţi atmosferici.Sunt caracteristice nivelurilor ridicate de poluare

a aerului, chiar accidentale.

25

În acest tip de efecte avem intoxicaţii acute sau afecţiuni caracterizate prin

agravarea unei boli preexistente.

Exemple:

- accidentele cu eliminări excesive de poluanţi iritanţi în aer şi pulberi care au

determinat creşterea morbidităţii prin boli acute şi cronice respiratorii şi/sau

cardiovasculare, în zona respectivă;

- fenomenele iritative oculare şi respiratorii produse de poluarea fotochimică

oxidantă din localităţile intens populate cu gaze de eşapament;

- intoxicaţiile interioare cu oxid de carbon rezultat din funcţionarea defectuoasă a

sistemelor de încălzit în locuinţe sau garaje.

Efectele de lungă durată pot fi cronice sau tardive, fiind caracterizate prin

apariţia unor fenomene patologice în urma expunerii prelungite la concentraţii

moderate de poluanţi atmosferici. Aceste efecte pot fi rezultatul acumulării

poluanţilor în organism, în situaţia poluanţilor cumulativi (Pb, F), până când

încărcarea atinge pragul toxic. Efectele apar după intervale lungi de timp de

expunere care pot fi ani sau chiar zeci de ani.

Manifestările patologice pot îmbrăca aspecte specifice poluanţilor

(intoxicaţii cronice, fenomene alergice, efecte cancerigene, mutagene) sau pot fi

caracterizate prin apariţia unor îmbolnăviri cu etiologie multiplă (boli respiratorii

acute şi cronice, anemii ş.a.).

Diagnosticul intoxicaţii profesionale se bazează pe istoricul profesional,

diagnosticul clinic şi cel de laborator, specific.

Din punct de vedere al acţiunii asupra organismului, poluanţii atmosferici

pot fi împărţiţi în următoarele grupe:

poluanţi iritanţi (SO2, NO2, Cl2, NH3, ozon, sb. oxidante);

poluanţi fibrozanţi (SiO2, oxizi de fier, compuşi de Co sau Ba);

poluanţi asfixianţi (CO, H2S);

poluanţi sistemici (Pb, F, Cd, Hg, Se, pesticidele);

poluanţi cancerigeni (hidrocarburi policiclice aromatice, benzpiren,

antracen, -naftilamină, azbest);

poluanţi alergizanţi (polen, fungi, insecte, praf de casă, sb.chimice).

26

Efectele indirecte sunt reprezentate de modificările produse de poluarea

aerului asupra mediului cu repercusiuni asupra sănătăţii comunitare şi a condiţiilor

generale de viaţă. Dintre acestea menţionăm acţiunea asupra microclimatului, a

radiaţiilor solare, a faunei şi florei, a condiţiilor de viaţă şi a celor economice.

Microclimatul dintr-un oraş poluat poate fi modificat de impurităţile din

atmosferă prin creşterea frecvenţei zilelor cu ceaţă, reducerea radiaţiilor solare

care ajung la sol, scăderea luminozităţii şi a razelor ultraviolete, toate generând

disconfort cu efect deprimant asupra solului.

Acţiunea asupra plantelor şi animalelor poate constitui -prin alterarea unor

lanţuri biologice- şi un indicator al nocivităţii potenţiale asupra omului. Astfel,

coniferele sau pomii fructiferi sunt foarte sensibili la fel ca şi albinele, comparativ

cu alte specii.

Unii produşi din atmosferă ca metalele grele sau fluorul se depun pe sol şi

pot trece în apa subterană sau de suprafaţă şi în organismele vegetale şi/sau

animale ajungând în cele din urmă în alimentaţia omului. În felul acesta poluanţii

atmosferici pot determina pe cale indirectă încărcarea organismului uman cu

aceşti produşi.

Pulberile, fumul şi gazele, în cantitate foarte mare, afectează condiţiile de

viaţă ale oamenilor din teritoriul poluat, prin disconfortul pe care-l creează,

mirosurile neplăcute, murdărirea locuinţei, a mobilei şi a obiectelor din casă. De

asemenea, îngreunează aerisirea locuinţei, populaţia evitând deschiderea

prelungită a ferestrelor. SO2, oxizii de azot etc. pot provoca coroziunea

materialelor de construcţie şi a metalelor. Funinginea aderă de suprafeţele pe

care se depune.

Din poluarea aerului rezultă şi o sumă de pierderi economice. Lăsând la o

parte pierderile pe care le reprezintă înşişi produşii eliminaţi, se menţionează ca

pagube importante pentru populaţie şi îngreunarea transporturilor datorită scăderii

vizibilităţii, creşterea costului iluminatului artificial, reparaţia frecventă a

construcţiilor, distrugerea plantelor şi animalelor (cu dispariţia unor specii

sensibile), pericolul de degradare a unor opere de artă ş.a.

1.2.5. PREVENIREA ŞI COMBATEREA POLUĂRII AERULUI

27

Ţinând cont de riscurile privitoare la poluarea aerului care decurg

îndeosebi din procesul rapid de industrializare şi urbanizare, protecţia aerului din

localităţi este reglementată prin acte legislative de mare importanţă. Distingem

măsuri legislative, măsuri medicale şi măsuri tehnico-administrative.

Supravegherea calităţii aerului în ţara noastră se realizează prin Sistemul

de monitoring integrat al mediului din România, organizat în cadrul Ministerului

Apelor, Pădurilor şi al Protecţiei Mediului.

Ministerul Sănătăţii intervine în:

- urmărirea stării de sănătate a populaţiei în raport cu influenţa exercitată

de diferiţi poluanţi din mediu;

- stabilirea normelor de igienă referitoare la protecţia mediului;

- controlul respectării acestor norme;

- propunerea măsurilor de prevenire şi combatere a poluării mediului

ambiant, în vederea protejării populaţiei.

Legea de bază este "Legea protecţiei mediului" (nr. 137/1995) cu

numeroase amendamente recente care cuprinde sarcinile legate de profilaxia

poluării mediului. Articolul nr. 40 susţine că "prin protecţia atmosferei se

urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia pentru

a evita manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii şi a bunurilor

materiale".

Măsurile medicale au la bază stabilirea criteriilor privind calitatea aerului şi

elaborarea normelor de calitate, care urmăresc evitarea poluării, deci limitarea

concentraţiilor din atmosferă sub pragul la care produc alterarea sănătăţii,

generează disconfort sau alterează mediul.

Normele sanitare, denumite şi concentraţii maxime admisibile (CMA),

reprezintă concentraţiile la care substanţele pătrunse în atmosferă respectă acest

criteriu de bază, în mod obişnuit modul de exprimare se face în mg/m3 de aer în

zona de respiraţie a omului.

Poluanţii din atmosferă suferă periodic variaţii foarte mari, în funcţie de toţi

factorii care îi influenţează, cantitatea de poluanţi din aer caracterizându-se printr-

o mare instabilitate. Din acest motiv, normele maxime admise se pot exprima prin

mai multe valori: concentraţii medii anuale, lunare sau zilnice, care reprezintă

valoarea integrală a concentraţiilor de poluanţi pe perioada respectivă şi

28

concentraţiile maxime momentane sau de scurtă durată, care caracterizează

valorile maxime realizate pe o perioadă scurtă de timp, într-un anumit loc.

La noi în ţară se utilizează concentraţiile medii de 24 de ore şi cele

momentane de 30 de minute (CMA/24 ore; CMA/30 min.) şi pentru unii poluanţi,

cele anuale.

Pentru pulberi, există în plus norme stabilite cantitativ pe unitatea de

suprafaţă şi timp (folosind metoda sedimentării), exprimându-se în g/m2/24 ore

sau t/Km2/an.

Concentraţiile maxime admise pentru agenţii poluanţi din atmosferă, din

ţara noastră, sunt cuprinse în tabelul nr. I.

Măsurile tehnico-administrative urmăresc reducerea cantităţii de poluanţi

eliminate de diferite surse până la nivelul CMA, precum şi crearea unor condiţii

care să împiedice acumularea produşilor de poluare în interiorul oraşului.

Exemple de măsuri tehnice de reducere a emisiilor:

- utilizarea proceselor tehnologice şi a unor combustibili puţin poluanţi;

- introducerea sistemelor de epurare a emisiilor;

- evacuarea gazelor la înălţime pentru a favoriza dispersia şi diluţia;

- amplasarea corectă a surselor de poluare faţă de zonele locuite;

- amenajarea de spaţii verzi urbane, măsuri de igienă a habitatului.

Toate aceste măsuri preventive constituie o necesitate de mare importanţă

în prezent .

Tabel I. Concentraţiile maxime admisibile ale substanţelor poluante din

atmosferă (STAS 12574 / 1987)

Substanţa poluantăCMA momentană/30 min

mg/m3CMA medie/24 ore

mg/m3

Acid azotic 0,4 -Acid clorhidric 0,3 0,1

Acroleină 0,03 0,01Aldehide (HCHO-) 0,035 0,012

Amoniac 0,3 0,1Anhidridă fosforică 0,3 0,1

Arsen - 0,003Benzen 1,5 0,8Cadmiu - 0,00002

Clor 0,1 0,03Crom (CrO3) - 0,0015

29

Bioxid de azot 0,3 0,1Dioxid de sulf 0,75 0,25

Fenol 0,10 0,03Fluor 0,015 0,005

Funingine 0,15 0,05Furfurol 0,15 0,05

Hidrogen sulfurat 0,015 0,008Mangan - 0,01Metanol 1,0 0,5

Metil mercaptan - 0,00001Oxid de carbon 6,0 2,0Oxidanţi (O3) 0,1 0,03

Plumb - 0,0007Sulfaţi suspensii+SO4

2- 0,03 0,012Sulfură de carbon 0,03 0,005

Tricloretilenă 4,0 1,0Pulberi în suspensie 0,5 0,15

Pulberi sedimentabile 200 t/Km2/an -

30

1.3. Proprietăţile fizice ale aerului şi sănătatea

În sistemul ecologic de trai al omului, echilibrul mediului său intern

homeostatic, poate fi influenţat în sens pozitiv sau negativ raportat la variaţiile

factorilor fizici externi de mediu. Această corelaţie este permanentă atât prin

adaptarea continuă la mediul exterior cât şi sub influenţa parametrilor din spaţiile

închise, de muncă sau de viaţă ale individului.

Din punct de vedere igienico-sanitar, microclimatul poate fi considerat

ambianţa interioară determinată de acele proprietăţi fizice ale aerului care

condiţionează schimbul de căldură dintre organism şi mediul său, adică:

temperatura, umiditatea, curenţii de aer şi radiaţiile calorice.

Aceşti parametrii fizici de microclimat sunt supuşi influenţei condiţiilor

climatice şi variaţiei lor sezoniere, precum şi amenajării şi construirii spaţiului

cercetat. Valorile normative atribuite acestor factori trebuie astfel alese încât să

asigure în mod optim condiţiile favorabile stării de sănătate a persoanelor din

mediul respectiv.

Temperatura influenţează procesul de termoreglare prin modificarea

termogenezei endogene şi a convecţiei. Temperaturi scăzute ale aerului pot

produce răcirea locală a unor segmente ale organismului, scăderea rezistenţei la

infecţii, degerături în cazuri extreme de expunere. Temperatura ridicată poate

influenţa defavorabil atenţia, timpii de reacţie sau poate produce arsuri de diferite

grade.

Încălzirea aerului de către sol determină ascensiunea curenţilor de aer, iar

răcirea aerului la suprafaţa solului determină inversiunea termică urmată de

creşterea gradului de poluare locală.

Capacitatea omului de adaptare la temperatura mediului depinde de stilul

vestimentar şi gradul de expunere la condiţiile atmosferice sau poate depinde de

condiţiile de activitate la locul de muncă.

Temperatura de confort pentru adulţi este cuprinsă între 18-220C, în

legătură invers proporţională cu efortul fizic depus.

Gradientul vertical şi cel orizontal de temperatură este de 2,50C;

amplitudinea variaţiilor temperaturii într-o încăpere trebuie să fie de maxim 6-70C

în 24 de ore.

31

Îndeplinirea acestor normative se poate face prin măsuri care prevăd:

izolarea termică corectă, amplasarea şi orientarea corectă a clădirilor, evitarea

igrasiei, ventilaţia periodică sau aplicarea unui sistem eficient de încălzire.

Umiditatea aerului rezultă din vaporii de apă ce se găsesc în atmosferă.

Gradientul de umiditate este exprimat prin umiditatea relativă, care reprezintă

raportul procentual între umiditatea absolută şi cea maximă ce caracterizează

încărcarea cu vapori de apă a unui volum de aer determinat, la un moment dat şi

pentru o temperatură dată.

Organismul uman se adaptează cel mai greu la o umiditate crescută peste

valorile de confort, fiind împiedicată evaporarea transpiraţiei şi deci pierderea de

căldură, proces cu rol esenţial în termoreglare.

Această situaţie favorizează unele manifestări patologice cum ar fi cele

reumatismale sau catarale respiratorii. Influenţarea indirectă a sănătăţii omului, se

referă la modificarea condiţiilor de poluare a atmosferei, alterarea alimentelor sau

a construcţiilor.

Umiditatea relativă de confort este între 30-70%.

Combaterea igrasiei, ermetizarea instalaţiilor centrale de încălzire şi

ventilaţia corectă pot corecta valorile crescute de umiditate în spaţiile interioare de

locuit.

Mişcarea aerului se caracterizează prin două componente: viteza şi

direcţia. Direcţia poate determina curenţii de aer verticali, orizontali sau turbionari,

în plus influenţează poluarea şi caracterul masei de aer într-o zonă. Viteza de

mişcare a aerului are acţiune asupra termoreglării şi tonusului nervos în strânsă

legătură cu temperatura şi umiditatea.

Normativele privind viteza de mişcare a aerului pentru încăperi de locuit

sunt între 0,3-0,5 m/sec.

Mişcarea aerului intervine pozitiv în dispersia şi autopurificarea atmosferei,

însă în anumite situaţii poate avea un efect contrar de răspândire a unei mase de

poluanţi pe distanţe mari.

Radiaţiile solare sunt reprezentate de un complex de radiaţii

electromagnetice, alcătuite din radiaţiile infraroşii (calorice)-59%, radiaţiile

luminoase-40% şi cele ultraviolete-1%.

32

Radiaţiile calorice au ca principală sursă soarele, la care se adaugă focul,

metalele topite, sistemele de încălzire, construcţiile ş.a. Organismul uman

absoarbe aproape întreaga cantitate de radiaţii calorice primită, deci poate fi uşor

influenţat de aceste surse externe de căldură. Radiaţiile calorice intense produc

supraîncălzirea organismului expus, modifică tensiunea arterială, pot provoca

arsuri.

Senzaţia de arsură pe pielea neacomodată începe la 1,5 cal/cm2/min.

Expunerea capului la radiaţii calorice solare puternice poate produce

insolaţia, care se manifestă printr-o stare de excitaţie a sistemului nervos central,

cefalee, agitaţie, convulsii. Pentru protecţie se folosesc pălăriile de soare şi

ochelarii.

Nu există normative pentru radiaţiile calorice întrucât confortul termic se

poate realiza individual, în special prin adaptarea vestimentaţiei la mediu.

Radiaţiile luminoase au asupra corpului o acţiune specifică şi una

nespecifică.

Acţiunea specifică se exercită asupra ochiului. Există limite inferioare ale

iluminării în funcţie de activitate, dar şi expunerea la valori ridicate poate scădea

randamentul vizual.

Acţiunea nespecifică se manifestă asupra pielii, asupra sistemului nervos

sau a unor funcţii metabolice şi cardio-respiratorii. Culorile au o acţiune

diferenţiată asupra sistemului neuropsihic.

Normele minime de iluminare pentru activitatea de scris şi citit la lumină

naturală sunt de 100 lx, la lumină incandescentă 150 lx, respectiv la lumină

fluorescentă de 300 lx.

Iluminatul în condiţii igienice trebuie să asigure omogenitatea iluminării şi

evitarea efectelor de strălucire.

Radiaţiile ultraviolete solare cu lungimi de undă sub 280 microni sunt

absorbite în atmosferă. Cele care ajung la sol au lungimea de undă între 280-400

microni. Cantitatea de radiaţii UV care ajunge la sol este direct proporţională cu

gradul de puritate al atmosferei, radiaţiile cu lungime mică fiind absorbite de

particulele de impurităţi din aer. În zonele muntoase şi de litoral, cantitatea de UV

este dublă faţă de regiunile industriale.

Influenţa radiaţiilor UV asupra organismului este multiplă:

33

acţiunea antirahitică, datorată producerii la nivelul pielii a vitaminei D3. Carenţa

prelungită în UV reduce formarea vitaminei D, ceea ce produce perturbări în

osteogeneză, creşte permeabilitatea vasculară şi favorizează apariţia cariilor

dentare.

acţiunea bacteriostatică şi bactericidă, care este în funcţie de lungimea de

undă, de durata de aplicare şi de mediul în care se găsesc germenii.

acţiunea eritematoasă şi cea pigmentară la nivelul pielii.

efectele asupra ochiului (fotoftalmia sau cheratoconjunctivita la sudură).

efecte generale asupra organismului, de creştere a rezistenţei la infecţii, de

inducere a apariţiei ridurilor sau a cancerului cutanat şi al buzelor.

Expunerea la UV trebuie să fie gradată, uniformă şi raţională, maximum

două ore pe zi, de preferinţă dimineaţa.

Presiunea atmosferică exercitată asupra pămîntului de către atmosferă

variază în funcţie de anumiţi factori: altitudine, variaţii meteo, modificări de

temperatură etc. Cu creşterea altitudinii, la fiecare 11 metri presiunea scade

aproximativ cu 1 mm Hg, iar la fiecare 10 m sub nivelul mării ea creşte cu o

atmosferă.

Cel mai frecvent se exprimă în atmosfere, ca unitate de măsură.

Oscilaţiile mici , zilnice, de presiune nu influenţează în mod deosebit omul

sănătos, însă variaţiile mai mari determinate de modificări locale de vreme pot

induce o serie de fenomene simptomatologice meteoropate, de dureri articulare,

somnolenţă sau tulburări digestive la persoanele sensibile.

De exemplu, scăderea presiunii de la o zi la alta anunţă deplasarea unui

front rece cu apariţia vremii instabile, ploioase.

Cazurile cele mai periculoase sunt cele legate de expunerea la presiune

atmosferică crescută, atunci când se lucrează la adâncimi mari sub apă, în

chesoane, la scafandrii; în aceste situaţii de la o decompresie bruscă pot apare

embolii gazoase cu evoluţie gravă, de aceea ridicarea la suprafaţă trebuie să se

facă treptat.

1.4. Contaminarea aerului şi acţiunea sa asupra sănătăţii

1.4.1. MICROFLORA AERULUI

34

Mediul ambiant conţine permanent microorganisme, reprezentate de

virusuri, bacterii, spori de ciuperci, levuri. Marea lor majoritate provin de pe sol,

suprafeţe de apă şi vegetaţie.

Structura şi densitatea florei microbiene din aer se schimbă în zonele în

care există colectivităţi umane. Pe lângă germenii din natură apar şi germeni

adaptaţi parazitismului uman şi animal (microfloră poluantă), densitatea lor în aer

crescând în funcţie de densitatea populaţiei din zona respectivă. De asemenea,

raportul dintre flora din natură şi flora de origine umană se schimbă, acesta din

urmă putând deveni precumpănitoare în condiţii de încăpere, când există

insalubritate, aglomeraţie şi/sau ventilaţie insuficientă.

Microorganismele de origine umană sau animală pot fi grupate în saprofite,

condiţionat patogene şi strict patogene. Cele saprofite nu joacă nici un rol în

patogenia infecţioasă, în timp ce germenii condiţionat patogeni pot provoca

îmbolnăviri specifice, aerul în acest caz constituind o cale de transmitere a

acestor boli.

Aerul joacă un rol epidemiologic important, constituind calea de transmisie

pentru un număr mare de agenţi patogeni; deşi nu constituie un mediu favorabil

pentru supravieţuirea microorganismelor, datorită temperaturii şi umidităţii

variabile, radiaţiilor solare sau lipsei suportului nutritiv, totuşi germenii pot fi viabili

un anumit timp în raport cu rezistenţa lor.

Timpul de rezistenţă în aer este variabil, astfel sunt virusuri cu o rezistenţă

foarte redusă (v. rujeolei sau varicelei), alţii au o rezistenţă ceva mai mare

(streptococii, stafilococii), iar alţii (cum ar fi bacilul difteric sau cel tuberculos) pot

rezista în atmosferă până la luni de zile.

Pe primul loc în frecvenţă se situează bolile în care germenii se elimină şi

pătrund pe cale respiratorie: rujeola, rubeola, varicela, gripa, scarlatina, tusea

convulsivă, tuberculoza pulmonară, pneumoniile, diferite micoze respiratorii.

De asemenea, flora patogenă din aer poate provoca infectarea plăgilor sau

arsurilor.

În aerul poluat din zone aglomerate şi/sau insalubre urbane se întâlnesc

frecvent germeni din grupa bacililor aerobi sporulaţi (b. subtilis, mesentericus,

mycoides), din grupa cocilor (micrococcus), a levurilor şi fungilor.

35

Indiferent de forma sub care se găsesc în aer, germenii patogeni şi

condiţionat patogeni pot provoca îmbolnăvirea organismelor receptoare prin

inhalarea suspensiilor contaminate (picături, nuclei sau praf), provocând boli ale

aparatului respirator sau boli cu poartă de intrare respiratorie. Prin depunerea lor

pe suprafeţe pot determina suprainfectarea plăgilor, contaminarea alimentelor etc.

Flora mezofilă (care se dezvoltă la 370 C) reprezentată de diverse virusuri,

bacterii şi fungi, intervine în patologie în apariţia bolilor infecţioase.

Pentru constituirea unui proces infecţios sunt necesare: sursa de germeni,

calea de transmitere şi organismul receptor.

Sursa de microorganisme o reprezintă omul bolnav sau purtător sănătos,

de unde germenii sunt eliminaţi în aer, care joacă astfel rolul de cale de

transmitere.

1.4.2. CRITERII DE APRECIERE A CONTAMINĂRII AERULUI

Analiza bacteriologică a aerului se practică pentru caracterizarea

potenţialului pe care îl are de a permite transmiterea aerogenă a infecţiilor. Din

acest motiv se folosesc indicatori bacteriologici, care oferă indicii cantitative şi

calitative ale contaminării. Indicatorii cei mai utilizaţi sunt:

1. Numărul total de germeni aerobi mezofili (NTG)

Se raportează la unitatea de volum (m3) sau de suprafaţă (cm2).

Este un indicator global de contaminare, arătând contaminarea aerului cu

floră de origine umană sau animală. Cu cât numărul total de germeni este mai

mare, cu atât creşte posibilitatea ca printre ei să se afle şi germeni patogeni.

2. Streptococii hemolitici

Indică contaminarea cu floră de origine nazo-faringiană şi bucală. Prezenţa

streptococilor -hemolitici are pe lângă importanţa igienică şi o semnificaţie

epidemiologică, indicând prezenţa unui bolnav sau purtător sănătos de germeni.

Specii de streptococi viridans (Streptococcus mutans) sunt implicate în

apariţia cariei dentare, însă sursele principale sunt alimentele (dulci) în exces şi

lipsa igienei buco-dentare, mai puţin atmosfera contaminată.

3. Stafilococii

36

Semnificaţia lor este asemănătoare cu cea a numărului total de germeni,

dar indică mai precis originea umană a contaminării. Este un indicator de sanitaţie

precară, iar calea de transmitere este pe lângă cea respiratorie şi cea cutanată.

4. Germenii din grupul coliform

Prezenţa lor indică originea intestinală a contaminării şi deci un grad ridicat

de insalubrizare a mediului, ceea ce necesită luarea unor măsuri imediate. Sunt

specifice pentru contaminarea suprafeţelor şi a obiectelor, cu potenţial de

transmitere epidemiologic.

Determinarea aeromicroflorei reprezintă şi un criteriu de apreciere a

eficienţei dezinfecţiei, precum şi a contaminării suprafeţelor şi obiectelor.

Controlul bacteriologic este indicat în:

- spitale şi cabinete stomatologice

- industria alimentară

- instituţiile de copii

- laboratoare de microbiologie

- săli publice.

Metodele de determinare a aeromicroflorei sunt:

1. Metoda sedimentării Koch - bazată pe expunerea plăcilor Petri cu mediul

solid de cultură în încăperea de determinat, un timp dependent de contaminarea

presupusă, urmată de incubarea la 370C timp de 24 de ore şi numărarea coloniilor

dezvoltate; rezultatul se stabileşte prin numărarea coloniilor formate pe suprafaţa

mediului de cultură, după următoarea formulă:

NTG / m3 aer = N×10 000 / S×K

unde N = numărul coloniilor de pe suprafaţa plăcii

S = suprafaţa mediului în cm2

K = coeficientul de expunere (K=1 pt. 5 min.; K=2 pt. 10 min.)

Dezavantajul major al metodei îl constituie faptul că se determină doar

germenii sedimentaţi în unitatea de timp, deci rezultatele nu sunt foarte fidele.

2. Metoda aspirativă - a cărei principiu constă în aspirarea aerului şi

reţinerea germenilor prin filtrare, barbotare sau prin impact (aparatul Krotov).

Rezultatul se calculează după formula:

NTG / m3 aer = n×1000 / V

37

unde n = numărul de colonii dezvoltate

V = volumul de aer exprimat în litri

Este o determinare mai precisă a încărcăturii bacteriene aeriene.

Metodele de determinare a contaminării suprafeţelor şi mâinilor sunt:

Metoda tamponului - prin ştergerea suprafeţei respective cu un tampon steril,

prepararea unei suspensii microbiene, însămânţarea pe mediu solid de cultură,

incubarea şi numărarea coloniilor.

Metoda amprentelor - prin aplicarea falangelor pe suprafaţa unui mediu de

cultură special pregătit, care apoi se incubează.

Metoda spălării - care constă în spălarea mâinilor într-o soluţie izotonică sterilă,

după care se face însămânţarea.

Metoda peliculelor adezive - care foloseşte pelicule speciale, aplicate direct pe

suprafaţa mâinii sau a unor produse alimentare, ulterior depunându-se pe

suprafaţa unui mediu de cultură solid timp de 30 secunde, după care se

incubează.

Pentru aprecierea rezultatelor obţinute prin investigarea contaminării

microbiene a aerului există norme, pe diverse categorii. Determinările se fac la

10-15 minute după curăţenie şi dezinfecţie sau inopinat.

Norme în spitale: - NTG < 600/m3 aer

- NTG < 2/cm2 suprafaţă mobilier şi NTG/ mână personal < 40

- streptococi şi stafilococi = 0

Norme pentru instituţii de copii:

- NTG < 1500/m3 aer

- streptococi, stafilococi, coliformi = 0

Norme în încăperi de locuit:

- NTG < 2500/m3 aer

- germeni hemolitici max. 1% din NTG

- stafilococi = 0.

1.4.3. MĂSURI DE COMBATERE ŞI PROFILAXIE A

CONTAMINĂRII AERULUI ŞI SUPRAFEŢELOR

38

Principalele intervenţii de prevenire şi combatere a contaminării aerului

implică: - ventilaţia

- curăţenia

- dezinfecţia aerului.

Ventilaţia are scopul de a reîmprospăta cu regularitate aerul încăperilor

asigurând astfel igiena locuinţei şi confortul locatarilor; asigură aportul în oxigen,

indispensabil vieţii locatarilor, o bună funcţionare a surselor de încălzire,

evacuarea din încăperi a aerului viciat, a vaporilor în exces, aproduţilor de

combustie,a CO2 etc. Se poate realiza pe cale naturală sau artificială.

Curăţenia este cea mai răspândită metodă de decontaminare şi constă în

îndepărtarea microorganismelor de pe suprafeţe, obiecte, tegumente, odată cu

îndepărtarea prafului şi substanţelor organice (ce reprezintă un suport nutritiv).

Corect realizată, are o eficienţă de 95-98% a decontaminării.

Dintre metodele folosite amintesc: spălarea, ştergerea umedă a

suprafeţelor, aspirarea sau metode combinate.

Dezinfecţia este metoda de decontaminare prin care se urmăreşte

distrugerea în proporţie de peste 99% a formelor vegetative ale

microorganismelor, în scopul prevenirii infecţiilor. Se aplică metode fizice (radiaţii

UV, căldură uscată/umedă) sau chimice (substanţe clorigene, acid lactic,

rezorcină -pentru dezinfecţia aerului-; halogeni, formaldehidă sau detergenţi -

pentru dezinfecţia suprafeţelor-).

39

2. MANAGEMENTUL REZIDUURILOR

Deşeurile de spital sunt toate reziduurile provenite din activitatea

spitalului.

Clasificarea pe categorii a deşeurilor se face în:

1. deşeuri nepericuloase (fără noxe). Ele cuprind deşeurile serviciilor de

îngrijire medicală, tehnică medicală, administrative, cazare, blocuri alimentare,

oficiilor de distribuţie a hranei; sunt asimilabile deşeurilor menajere. Se

colectează şi se îndepărtează ca şi acestea.

2. deşeuri periculoase (cu noxe). Acestea se pot clasifica în:

deşeuri anatomo-patologice;

deşeuri infecţioase: sângele, precum şi totalitatea materialelor care au

venit în contact cu sângele sau alte lichide biologice, deşeurile din

secţiile de hemodializă, instrumentarul şi materialele sanitare de unică

folosinţă după utilizarea lor în practica medicală;

deşeuri chimice şi farmaceutice: pot fi toxice, corozive şi

inflamabile. Ele includ citotoxicele, reactivii folosiţi în laborator,

medicamentele nefolosite de pacienţi, medicamentele, sărurile şi vaccinurile

cu termen de valabilitate depăşit, deşeurile rezultate din serviciile tehnice şi

de întreţinere;

deşeurile înţepătoare-tăietoare: care rezultă din activităţile de

diagnostic, tratament şi cercetare medicală şi care sunt considerate

infectate. Ele sunt reprezentate de ace, catetere, seringi cu sau fără ac,

pipete, lame de bisturiu de unică folosinţă, sticlărie de laborator sau altă

sticlărie, spartă sau nu, care a fost în contact cu material infectant.

deşeurile radioactive sunt gestionate în ţara noastră conform

"Normelor republicane de securitate nucleară; regimul de lucru cu surse

radioactive".

Deşeurile cu risc trebuie strict separate de cele fără risc încă la locul de

producere. În acest scop se folosesc saci impermeabili sau containere metalice

ermetic închise.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă următorul cod de culori

pentru containerele din unităţile de îngrijire medicală:

40

- galben pentru deşeuri infecţioase;

- verde pentru deşeuri anatomice;

- roşu pentru deşeuri cu risc infecţios major şi pentru cele tăietoare-înţepătoare;

- negru pentru deşeuri nepericuloase (cele fără risc infecţios şi cel asimilabile cu

cele menajere).

Metodele de neutralizare a deşeurilor de spital se diferenţiază în funcţie de

categorie:

a. Tratamentul deşeurilor periculoase poate consta în:

sterilizare, urmată de depozitare sanitară pe rampa municipală;

dezinfecţie, urmată de depozitare sanitară pe rampa municipală;

incinerare;

depozitare controlată sanitar pe rampa specială de deşeuri.

Reziduurile solide organice (altele decât cele alimentare) cât şi

reziduurile septice şi cel cu indicaţie de a fi incinerate, vor fi precolectate (după

neutralizarea prealabilă a reziduurilor septice) în saci impermeabili sau în

containere metalice ermetic închise şi transportate la crematoriu ; sacii vor fi arşi

împreună cu reziduurile, iar containerele metalice vor fi decontaminate

corespunzător după flecare utilizare.

Incinerarea deşeurilor periculoase provenite din activităţi de îngrijire

medicală este cea mai indicată metodă de neutralizare a acestora. Ea are ca scop

reducerea la minim a riscurilor pentru sănătatea publică: evitarea contaminării

factorilor de mediu, reducerea riscului de rănire cu material infectant, eliminarea

posibilităţii ca acele şi seringile să fie reutilizate.

Unităţile sanitare cu paturi vor fi dotate cu un lift pentru materiale infectate,

interzicându-se utilizarea acestui lift pentru orice fel de transporturi (persoane,

materiale, alimente).

b. Managementul deşeurilor nepericuloase, asimilabile cu cele menajere, nu

necesită tratament special şi pot fi incluse în ciclul de eliminare a deşeurilor

municipale. Excepţie fac resturile alimentare provenite din unităţi de boli

contagioase care necesită autoclavare înainte de a fi preluate de vehiculele de

salubritate.

Colectarea reziduurilor solide se face în recipiente din materiale care se pot

spăla şi dezinfecta, prevăzute cu capac. Reziduurile din secţiile de spitalizare vor fi

41

colectate şi îndepărtate zilnic, cele din sălile de operaţii şi sălile de naştere, după

fiecare intervenţie, iar cele din blocul alimentar de 2 ori pe zi.

Îndepărtarea reziduurilor solide necontaminate se recomandă să se facă în

recipiente metalice închise cu capac (pubele) care se vor depune pe platforme

impermeabilizate, prevăzute cu gură de apă, sifon de scurgere racordat la

canalizare şi amenajările necesare pentru asigurarea protecţiei faţă de muşte şi

rozătoare. Platforma se va amplasa la o distanţă de 30 m în raport cu clădirea

unităţii sanitare (funcţiuni medicale, bloc alimentar) şi la distanţa de minimum 10

m în raport cu celelalte funcţiuni nemedicale. Va fi împrejmuită şi pe cât posibil

umbrită prin plantarea de arbori cu coroană mare.

Evacuarea reziduurilor de pe platformă se va face zilnic în sezonul cald şi

la cel mult 3 zile în sezonul rece; după fiecare golire se va asigura spălarea şi

dezinfectarea recipienţilor de precolectare şi a pubelelor.

c. Reziduurile lichide se îndepărtează numai prin reţeaua de canalizare a

apelor uzate, prevăzută cu separatoare pentru lichidele cu conţinut de grăsimi

sau de hidrocarburi.

În lipsa unor sisteme publice de canalizare se prevăd instalaţii proprii

pentru colectarea, tratarea şi evacuarea apelor uzate, care se execută şi se

exploatează astfel încât să nu provoace poluarea solului, apei sau aerului şi care

înainte de deversarea în bazinele naturale să fie epurate.

Apele uzate provenite de la spitalele de boli infecţioase, laboratoarele care

lucrează cu produse patologice şi de la oricare unităţi care prin specificul lor

contaminează apele reziduale cu agenţi patogeni sau poluează cu substanţe

chimice şi cele care produc o contaminare radioactivă se epurează local până la

neutralizarea agenţilor nocivi iar cele contaminate microbiologic se dezinfectează.

Personalul de la transportul, spălarea şi dezinfecţia recipientelor de

colectare a reziduurilor, de deservire a crematoriului va purta echipament de

protecţie, va avea asigurate condiţiile pentru menţinerea igienei individuale şi

dezinfecţiei.

3. RADIAŢIILE - consideraţii generale -

42

Radiaţiile reprezintă un factor permanent al mediului înconjurător intrând în

relaţie cu organismul uman sub diferite aspecte dependente în primul rând de

energia purtată. Radiaţia este o formă de energie.

Factor de mediu, cu acţiune atât patogenă cât şi sanogenă, efectele

biologice sunt cu atât mai pronunţate cu cât energia radiaţiei este mai mare.

Se caracterizează prin energie, frecvenţă şi lungime de undă. Cu cât

frecvenţa este mai mică (şi lungimea de undă mai mare) şi energia este mai

mare, cu atât efectele sunt mai pronunţate.

Cuvantul „iradiere” ne conduce cu gândul către: centralele nucleare,

atomoelectrice, armele nucleare sau tratamentele din oncologie...dar se adaugă

şi: expunerea la soare, microundele, telefonia celulară sau liniile de curent electric

de înaltă frecvenţă.

MODURI DE EXPUNERE la radiaţii:

inhalare

ingestie

expunere directă.

CĂI DE EXPUNERE:

o internă

o externă

SURSE:

Naturale (80%)

Artificiale (20%).

Expunerea este cumulativă în timp.

Izotopii radioactivi frecvenţi sunt: Cs 137, Co 60, I 131, Pu 239, Sr 90, U 235 şi 238 !!

Clasificarea radiaţiilor după lungimea de undă:

I. Radiaţii neionizante

R. infraroşii

R. luminoase

R. ultraviolete

II. Radiaţii ionizante.

3.1 Igiena radiaţiilor neionizante

43

Radiaţia solară încălzeşte atmosfera şi suprafaţa Pământului fiind

concretizată în temperatura medie a planetei noastre de 150C. Ea constituie

principala sursă de energie a planetei noastre, reprezentând 99,98% din întreaga

cantitate de energie a sistemului nostru planetar.

Energia solară include radiaţiile din spectrul vizibil (cca. 50%) cu lungimi de

undă cuprinse între 0,4-0,7 µm, radiaţii infraroşii cu lungimi de undă curpinse între

0,7-100 µm şi o cantitate mult mai mică de radiaţii ultraviolete (1%).

Din gama largă a radiaţiilor solare ajung la suprafaţa terestră doar radiaţiile

cu lungimi de undă favorabile existenţei vieţii pe pământ. Astfel, 34% din

cantitatea totală de radiaţii solare este reflectată de atmosfera terestră şi doar

66% pătrunde în sistemul terestru. Dar nici aceasta nu ajunge în totalitate la

suprafaţă, deoarece 16% este absorbită de atmosferă, iar 7% este reflectată. În

general, din cele 250 kcal/cm2/an înregistrate la limita superioară a atmosferei

ajung la suprafaţa terestră doar 108 kcal/cm2/an.

Parte din radiaţiilr solare ajunse la suprafaţa terestră sunt reflectate înapoi

în atmosferă sub forma razelor cu lungimi de undă mare (4 µm, cu un maxim de

infraroşii – 10 µm). Acest tip de radiaţie este susceptibilă a fi absorbită de vaporii

de apă şi de CO2 din atmosferă. Această proprietate a atmosferei de a permite

radiaţiei solare cu lungimi de undă scurte să ajungă de la soare la pământ şi să

reţină radiaţiile cu lungimi de undă lungă este cunoscută sub numele de efect de

seră.

Radiaţiile pot fi caracterizate prin energie, frecvenţă şi lungime de undă.

Între lungimea de undă şi frecvenţă este un raport de proporţionalitate inversă (cu

cât lungimea de undă este mai mare, cu atât frecvenţa este mai mică şi invers).

Astfel, din punct de vedere al acţiunii biologice, efectele sunt cu atât mai

pronunţate, cu cât frecvenţa radiaţiei este mai mică şi deci energia mai mare.

În înţelegerea relaţiei dintre energia radianţă şi efectul biologic intervine

însă şi modul specific de acţiune în raport cu lungimea de undă, determinat de

energia eliberată în momentul absorbţiei de ţesuturi; acest efect poate avea –

conform legii calitative a fotochimiei - numai radiaţia absorbită. Cum din lungimea

de undă se poate deduce şi energia eliberată, radiaţiile pot fi clasificate după

acest criteriu, rezultând şi efectul biologic predominant.

44

Ţinând cont de intensitatea efectelor produse, radiaţiile pot fi grupate în

două categorii: radiaţii neionizate şi radiaţii ionizate. Clasificarea radiaţiilor

neionizante poate fi urmărită în tabelul următor.

Tabel II. Clasificarea radiaţiilor neionizante după lungimea de undă

RadiaţieLungimea de undă

Efect biologicpredominantDe la

(aprox.)Până la(aprox)

Unde herziene a 1 mm slabRadiaţii infraroşii 1 mm 760 nm caloricRadiaţii luminoase 760 nm 40 nm luminosRadiaţii ultraviolete 400 nm 10 nm fotochimic

Radiaţiile neionizante sunt radiaţii electromagnetice care transferă la locul

de absorbţie energii care nu sunt capabile a produce fenomenul de ionizare sau îl

produc foarte slab. Energia lor mai mică nu rămâne fără efect asupra

organismului uman – natura şi intensitatea efectului fiind în funcţie tot de energie

şi deci de lungimea de undă.

Principalele radiaţii neionizante aflate în mod natural în mediu, dar putând

rezulta şi din procese artificiale, sunt radiaţiile ultraviolete, luminoase şi infraroşii şi

pentru care principala sursă naturală este soarele. La acestea se adaugă în

prezent şi microundele-care ridică probleme de sănătate doar în măsura în care

sunt emise cu intensitate mare de surse artificiale.

A. RADIAŢIILE ULTRAVIOLETE

Radiaţiile ultraviolete (RUV) sunt radiaţii cu lungimea de undă cuprinsă

între 10 şi 400 nm. În mediul de viaţă al omului găsim radiaţii ultraviolete cu

lungimea de undă cuprinsă între 200 şi 400 nm. Radiaţiile ultraviolete cu lungimea

de undă sub 200 nm nu au importanţă biologică fiind absorbite rapid în aer (RUV

de vid).

RUV au cea mai mică lungime de undă, dar, în acelaşi timp, au energia

cea mai mare, determinând modificări semnificative în mediu şi având cea mai

complexă activitate biologică.

45

Puterea lor de pătrundere este limitată: microni sau zeci de microni în

materialele solide, câţiva cm în apa tulbure sau intens mineralizată şi zeci de cm

în apa limpede.

Sticla obişnuită şi sticla cu Pb (cristalul) absoarbe RUV, dar sticla de cuarţ

le lasă să treacă. Sticla folosită în mod obişnuit la ferestre lasă să treacă 20-50%

din RUV solare, mai ales pe cele cu λ mari.

RUV provin atât din surse naturale cât şi din surse artificiale.

Sursele de radiaţii UV sunt reprezentate de orice corp cu o temperatură de

peste 1000°C.

Radiaţiile ultraviolete se împart în mod clasic în 3 zone de lungimi de undă:

zona A (RUV-A) între 320-400 nm cu efect cutanat predominant

pigmentogen

zona B (RUV-B) între 280-320 nm cu efect predominant eritomatogen

asupra pielii

zona C (RUV-C) între 200-280 nm care în piele se absorb în stratul

cornos, însă cu puternic efect de distrugere a celulelor neprotejate-de

unde acţiunea intensă de distrugere a microorganismelor (RUV-

bactericid).

Surse de radiaţii UV

Principala sursă, naturală, este soarele; la pătrunderea în atmosferă,

radiaţia ultravioletă reprezintă 5% din radiaţia solară-predominând lungimile mici

de undă-pentru ca la nivelul solului să reprezinte 1% cu predominanţa lungimilor

de undă mari din spectru. Reţinerea principală se realizează în ionosferă prin

interacţiunea cu stratul de ozon. Orice reducere a stratului de ozon ar avea drept

rezultat un exces de radiaţii ultraviolete la nivelul solului (fenomen posibil prin

pătrunderea unor poluanţi atmosferici până la acest nivel), cu un spectru de

energie mai mare, fapt care s-ar solda cu creşterea acţiunii patogene a acestor

radiaţii, în special cu creşterea frecvenţei cancerului cutanat. Găurile de ozon

detectate în prezent deasupra câtorva zone au generat o îngrijorare justificată şi

impune luarea unor măsuri de combatere a poluării şi chiar de refacere a stratului

de ozon.

Cantitatea de radiaţii ultraviolete solare ajunse pe sol, precum şi spectrul

lor, au în primul rând efect sanogen. În zonele locuite cantitatea de radiaţii poate fi

46

redusă de prezenţa în atmosferă a unor poluanţi (în special suspensii). În locuinţă

cantitatea este şi mai mult redusă de permeabilitatea mică a geamurilor pentru

radiaţia ultravioletă, fapt care face ca-în mediul urban îndeosebi-să domine riscul

carenţei de ultraviolete.

Atmosfera reţine întreaga cantitate de UVC şi aproximativ 90% din UVB,

astfel că RUV care ating suprafaţa solului se compun predominant din UVA cu o

participare redusă a componentei UVB.

Cantitatea de RUV de origine solară care atinge solul depinde de mai mulţi

factori:

o înălţimea soarelui pe cer (cu cât soarele este poziţionat mai sus pe cer cu

atât nivelul radiaţiilor ultraviolete este mai mare),

o latitudinea (cu cât o zonă este mai aproape de ecuator cu atât nivelul

RUV este mai mare),

o acoperirea cerului cu nori (nivelul RUV la sol este mai mare în zonele în

care cerul nu este acoperit de nori, dar nivelul RUV poate fi ridicat chiar şi

acolo unde este înnorat),

o altitudinea (la mari înălţimi, o atmosferă mai subţire va absorbi o cantitate

mai mică de radiaţii UV; la fiecare creştere în altitudine cu 1000 metri,

nivelul RUV creşte cu 10 până la 12%),

o ozonul (ozonul absoarbe o parte a radiaţiilor UV care altfel ar atinge

suprafaţa solului),

o reflectarea la nivelul solului (zăpada proaspătă poate reflecta până la 80%

din radiaţia incidenţă plajele uscate circa 15%, iar spuma mării cam 25%;

astfel de aneri pot determina "orbirea" de zăpadă sau de soare).

Sursele artificiale de radiaţii ultraviolete sunt reprezentate de corpuri de

încălzite la temperaturi de peste 1500-1800 0C, de aparatura de sudură, de

arcurile voltaice, de lămpi fluorescente, lămpile medicale de cuarţ etc. aparatele

de ultraviolete utilizate pentru dezinfecţie sau fizioterapie se bazează pe

descărcări electrice în gaze.

Ambele categorii de surse artificiale produc RUV nocive asupra ochilor şi

tegumentelor.

Efectele RUV asupra organismului uman

47

În raport cu lungimea de undă, intensitatea efectului biologic este diferită.

Efectele fotobiologice cele mai pronunţate apar la energii superioare la 3,9 eV,

ceea ce corespunde RUV-B şi RUV-C. Efectul distructiv celular depinde de

intensitatea şi, în special, de lungimea de undă a radiaţiei. Lungimile de undă mici

provoacă cele mai intense leziuni celulare. De această proprietate a radiaţiilor

ultraviolete depinde efectul lor bactericid, fiind cu eficacitate maximă la lungimea

de undă de 250-280 nm.

Efectul bactericid al radiaţiilor ultraviolete solare contribuie la purificarea

naturală a aerului, solului şi a apei. Totodată radiaţiile ultraviolete artificiale

produse de lămpile de ultraviolete cu lungimea de undă de 250-280 nm se

utilizează pentru dezinfecţia aerului sau apei, a locurilor de muncă din

laboratoarele de microbiologie, virusologie sau culturi celulare, etc.

Efectul bactericid depinde de lungimea de undă şi de doză. La lungimi de

undă mari şi/sau doze mici efectul poate fi numai bacteriostatic, iar la doze foarte

mici se semnalizează chiar o stimulare a dezvoltării bacteriilor.

Efectele biologice ale RUV nu apar decât după o oarecare perioadă de

timp după expunere, astfel că oamenii pot primi o cantitate excesivă de radiaţii

înainte de a deveni conştienţi de amploarea răului.

Din punctul de vedere al efectului asupra organismului uman, distingem

efectul asupra metabolismului, asupra pielii şi asupra ochiului.

Efectul asupra metabolismului constă în dintr-o stimulare metabolică

generală caracterizată prin creşterea metabolismului bazal, intensificarea oxidării

celulare ca urmare a stimulării tiroidiene, însoţită de o creştere a schimburilor

gazoase şi a capacităţii de efort. Sunt stimulate de asemenea metabolismele

intermediare glucidic. Lipidic şi protidic, hematopoieza (creşte numărul de hematii

şi leucocite din sângele periferic) precum şi reacţiile de imunitate. Scade

colesterolul liber din sănge.

Principalul efect metabolic în reprezintă însă efectul asupra metabolismului

fosfo-calcic. Prin iradierea pielii, 7-dehidrocolesterolul (provitamina D3) existent în

piele, îndeosebi în glandele sebacee, se transformă în colecalciferol (vitamina D3),

vitamină care reglează absorbţia calciului în intestinul subţire şi depunerea lui în

oase. În absenţa vitaminei D apar fenomene de demineralizare osoasă, populaţia

cea mai sensibilă fiind reprezentată de copiii mici-îndeosebi în primul an de viaţă.

48

Carenţa vitaminei D este principalul agent etiologic al rahitismului, de unde şi

numele de vitamină antirahitică. La adulţi, în special persoane mai în vârstă

produce demineralizare osoasă-mergând până la osteomalacie. Dintre adulţi, cele

mai vulnerabile sunt femeile la şi după climacteriu.

Acoperirea nevoilor de vitamină D, se realizează exogen prin alimente şi

endogen prin iradierea 7-dehidrocolesterolului din piele.

Cum aportul principal este realizat pe cale endogenă, rezultă că o carentă

de radiaţii ultraviolete poate antrena o carenţă de vitamina D. Se consideră că

pentru asigurarea nevoilor de vitamină D este necesară o expunere zilnică medie

la o cantitate de radiaţii ultraviolete de 1/8-1/10 dintr-o doză eritem. Cum vitamina

D se depune în special în grosime, sunt perioade de sinteză mai activă (vara),

care compensează pe cele de carentă.

Efectul asupra pielii cuprinde reacţiile cutanate produse de eliberarea de

energie la nivelul celulelor epidermice. Radiaţiile cu lungimea de undă mică se

absorb în primele straturi celulare cutanate, în timp ce cele cu lungime de undă

mare pătrund mai adânc, iar cele apropiate de spectrul luminos până la nivelul

stratului bazal şi chiar în hipoderm.

Cel mai cunoscut efect acut al expunerii excesive la radiaţii UV este

eritemul, sau înroşirea pielii, numită familiar arsură solară, în plus, mulţi oameni

se vor bronza din cauza stimulării de către radiaţia UV, a producţiei de melanină,

fenomen ce apare la câteva zile de expunere.Efectul eritematogen apare

predominant la lungimile mijlocii de undă. Iar cel pigmentogen la lungimile mari de

undă-

Se consideră că radiaţiile ultraviolete produc alterări la nivelul celulelor

epidermice, efectele nocive apărând în funcţie de doză şi de lungimea de undă.

Aceste efecte pot fi clasificate în efecte precoce şi efecte tardive. Efectele

precoce sunt reprezentate de eritemul actinic şi de formare a pigmentului melanic

în piele.

Eritemul este produs de expunere excesivă la radiaţii ultraviolete,

traducând reacţiile locale determinate de lezarea celulelor. Este bine delimitat pe

zona expusă, durează în medie 24-72 de ore şi lasă pigmentarea. În cazul

dozelor mai mari apare şi o descuamare a pielii ca fenomen de regenerare.

Caracteristic este faptul că apare cu o latenţă de câteva ore, de obicei după 2 ore

49

de la expunere, deoarece este produs de eliberarea de amine vasoactive

histaminice şi prostaglandine. Este însoţit de usturime sau durere locală, uneori

de fenomene generale de cefalee, vertij, excitaţie nervoasă, frison.

La expuneri mari-prin necroză celulară-pe placardul eritematos apar şi

flictene, care se vindecă greu ţi uneori lasă pigmentaţie definitivă.

Efectul eritematogen cel mai pronunţat îl au RUV-B.

În funcţie de doză şi de lungime de undă, apariţia pigmentării poate fi

precedată sau nu de eritem, eritemul fiind cu atât mai redus cu cât lungimea de

undă este mai mare. Oricum expunerea trebuie să cuprindă şi lungimi mai mari de

undă cu penetrabilitate mai mare, respectiv până la nivelul dermului, RUV-A

având efectul pigmentogen cel mai pronunţat.

Pigmentaţia este de două feluri:

pigmentaţia rapidă, produsă de efectul fotocatalitic de transformare a

promelaninelor în melanine, apare la 5-10 minute de la expunere şi

durează maxim 36 ore. Este produs în special de RUV-A, dar şi de

RUV-B la doze superioare dozei eritem.

Pigmentarea de durată este produsă de neoformarea de pigment

melanic (neo-melanogeneză), apare la 24-72 ore de la expunere şi

poate 2-12 luni. Este precedat de obicei-fără a fi regulă-de eritem. Este

produs de lungimi de undă de 320-600 nm, cuprinzând deci şi spectrul

vizibil, fiind maxim în RUV-A la 340-350 nm.

Semnificaţia biologică a pigmentării este modestă: creşte rezistenţa pielii la

radiaţia ultravioletă, dar acest fenomen nu trebuie supraestimat. Rezistenţa pielii

la RUV creşte şi prin îngroşarea stratului cornos în zonele frecvent expuse la

soare.

Apariţia eritemului fiind consecinţa unei lezări celulare, expunerea la

radiaţia solară trebuie făcută gradat pentru a evita fenomene patologice. În cazul

mânuirii aparatelor ultraviolete suprafeţele expuse (de obicei mâinile) trebuie

protejate.

Efectele tardive la expuneri de lungă durată se manifestă prin fenomene de

îmbătrânire a pielii (piele uscată şi ridată)- elastoză solară cutanată. Efectul

tardiv cel mai important este însă cel cancerigen – epitelioamele cutanate

(bazo-şi spinocelulare), cunoscând ca factor etiologic şi expunerea repetată,

50

prelungită la radiaţii ultraviolete. La majoritatea factorilor cancerigeni, este

necesară o anumită reacţie individuală care creşte riscul cancerigen (printre

factorii predispozanţi se citează vârsta, hipercolesterolemia, existenţa unor leziuni

cutanate, boli de piele care fotosensibilizează, în special xeroderma

pigmentosum, cicatrici cheloide etc.).

Expunerea excesivă la radiaţii ultraviolete poate contribui şi la apariţia

melanomului malign, formă de cancer mult mai gravă decât epiteliomul bazo-

sau spinocelular (mortalitatea depăşeşte 40% faţă de 1% pentru cancerele

nemelanice). Presupune existenţa unor factori genetici şi a unor leziuni

precanceroase (în special nevi pigmentari), radiaţiile reprezentând unul din factorii

de malignizare (pe lângă traumatisme, infecţii, iritaţii chimice etc.). Cancerul

cutanat este mai frecvent pe părţile corpului care sunt expuse în mod obişnuit la

soare, cum ar fi urechile, faţa, gâtul şi antebraţele. Aceasta presupune faptul că

factorul cauzal major este expunerea repetată şi pe termen lung la radiaţii

ultraviolete.

Efectul asupra ochiului se traduce prin leziuni de pol anterior produse de

lungimile de undă scurte şi medii. Boala poartă numele de fotoftalmie, apare la

câteva ore de la expunere şi se manifestă prin simptome conjunctivale –

fotoconjunctivită (senzaţie de corp străin în ochi, hipersecreţie lacrimală,

secreţie conjunctivală, eventual fotofobie, blefarospasm, edem palbebral în forme

mai grave). Expunerile deosebit de mari şi/sau existenţa unor lungimi mici de

undă pot duce şi la leziuni corneene rezultând o fotocheratită a cărei graviditate şi

pronostic depind de intensitatea leziunii corneene. În cazul lezării corneei apar

dureri violente ale globilor oculari şi injecţia pericheratică caracteristică.

Pentru evitarea leziunilor oculare, persoanele care lucrează cu generatori

de ultraviolete (sudori, personal care manevrează aparate de ultraviolete,

personal de laborator care lucrează la virusologie sau culturi celulare în prezenţa

radiaţiei ultraviolete) trebuie să protejeze ochii cu ecrane colorate sau ochelari cu

sticlă fumurie. Boala poate apărea -de obicei în forme uşoare- şi în cursul curelor

heliomarine, dar mai ales la cei ce practică sporturi de iarnă. Protecţia ochilor şi la

aceste persoane este necesară.

Cataracta reprezintă cauza majoră de orbire în lume. Organizaţia Mondială

a Sănătăţii raportează existenţa în lume a 12 până la 15 milioane de orbi datorită

51

cataractei. Conform aceleaşi organizaţii, până la 20% din aceste cazuri de orbire

ar putea fi cauzate sau intensificate de expunerea la soare, mai ales în India,

Pakistan şi alte ţări din apropierea ecuatorului, din aşa numita „centură a

cataractei". Proteinele din cristalin se descompun, se amestecă şi acumulează

pigmenţi care tulbură cristalinul şi în cele din urmă conduc la orbire. Apariţia

cataractei s-ar datora RUV cu λ între 300 şi 380 nm, care întrerup procesele

reparatorii. Deşi se ştie că această afecţiune apare în diferite grade la cei mai

mulţi indivizi pe măsură ce înaintează în vârstă, factorul de risc major în

dezvoltarea ei pare a fi expunerea la soare, mai ales la UVB.

Măsuri de protecţie

Începând cu anii '70 s-a observat o creştere marcată a incidenţei

cancerelor de piele la populaţia albă. Aceasta este puternic asociată cu

comportamentul personal legat de expunerea la soare şi mai ales la componenta

ultravioletă a radiaţiei solare, precum şi cu percepţia socială că a fi bronzat este

dezirabil şi sănătos, în acest context sunt necesare programe educaţionale

urgente care să avertizeze asupra efectelor nocive ale radiaţiilor ultraviolete şi să

încurajeze schimbări în stilul de viaţă care să reducă tendinţa actuală de creştere

a cancerelor de piele.

Pentru aceasta, OMS a elaborat şi popularizat un indice de radiaţii UV

(UVI), care reprezintă o măsură simplă a nivelului de radiaţii UV la nivelul solului

şi un indicator al potenţialului de producere a leziunilor la nivelul pielii. Acest

indice serveşte ca un mijloc important ce avertizează oamenii în legătură cu

nevoia adoptării de măsuri de protecţie atunci când se expun la radiaţii UV.

În conturarea şi descrierea acestui indice, OMS a colaborat cu UNEP

(Programul de dezvoltare al Naţiunilor Unite), WMO (Organizaţia Meteorologică

Mondială), ICNIRP (Comisia Internaţională de Protecţie împotriva Radiaţiilor

Neionizante) şi cu BFS (Biroul Federal German de Protecţie împotriva Radiaţiilor

– Bundesamt fur Strahlenschutz). De la prima sa publicare în 1995, câteva

întruniri internaţionale ale experţilor au convenit să conlucreze în raportarea

indicelui de UV şi în îmbunătăţirea utilizării lui ca un instrument educaţional de

promovare a protecţiei împotriva radiaţiilor UV. Acest indice este preconizat a fi

utilizat de autorităţile naţionale şi locale, precum şi de organizaţiile

nonguvernamentale, centrele meteorologice şi mass media.

52

Indicele solar global al UV (UVI) reprezintă nivelul de radiaţii UV de

origine solară la nivelul solului. Valoarea acestui indice variază de la zero în sus -

cu cât este mai mare indicele, cu atât potenţialul de producere a leziunilor

cutanate şi oculare este mai mare, iar intervalul de timp în care apare leziunea

este mai mic.

UVI ar trebui să se adreseze în special grupelor vulnerabile şi foarte

expuse din populaţie: copiii şi turiştii. Mesajele educaţionale ar trebui să

accentueze ideea că riscul efectelor adverse ale expunerii la radiaţii ultraviolete

este cumulativ şi că expunerea în viaţa de zi cu zi poate fi la fel de importantă ca

şi expunerea din timpul concediilor desfăşurate în zone însorite.

Nivelul RUV şi deci valoarea indicelui variază în timpul zilei, în raportarea

acestui indice, se ia în considerare valoarea cea mai mare a nivelului radiaţiilor

UV dintr-o anumită zi. Aceasta se găseşte într-un interval de 4 ore din jurul amiezii

solare, în funcţie de localizarea geografică, amiaza solară are loc între amiaza

locală (ora 12) şi ora 14. In multe ţări, UVI este raportat cu ocazia buletinelor

meteo în ziare, la televiziune sau la radio. Totuşi, această raportare se face doar

în lunile de vară, iar populaţia, deşi este avertizată în legătură cu existenţa acestui

indice, nu-i înţelege sensul sau utilitatea.

UVI ar trebui să reprezinte cel puţin valoarea zilnică maximă a radiaţiilor

ultraviolete. Alteori, se ia media pe 30 de minute sau media pe 5-10 minute,

pentru a arăta modificările pe termen scurt. UVI se prezintă ca o valoare unică,

rotunjită la cel mai apropiat număr întreg. Când cerul este acoperit de nori, UVI se

prezintă sub forma unui interval de valori.

Valorile UVI sunt grupate pe categorii de expunere (tabelul III). Centrele

naţionale de meteorologie sau serviciile media pot alege pentru raportare

categoria de expunere, valoarea indicelui UV (sau intervalul de valori), sau

ambele modalităţi.

Tabel III. Categoriile de expunere la radiaţii UV

Categoria de expunere Intervalul UVIJoasă <2Moderată 3 – 5Înaltă 6 – 7Foarte înaltă 8 – 10

53

Extremă 11 +

Chiar şi pentru oamenii foarte sensibili, riscul efectelor nocive ale expunerii

de scurtă durată sau pe termen lung la radiaţii UV este limitat la UVI sub 3 şi, în

condiţii normale, nu sunt necesare măsuri de protecţie. Peste valoarea prag de 3,

protecţia este necesară, iar peste UVI de 8 sunt necesare măsuri suplimentare.

Mesaje elementare de protecţie solară

← limitaţi expunerea la mijlocul zilei!

← purtaţi haine de protecţie !

← purtaţi o pălărie cu boruri largi pentru protecţia ochilor, feţei şi gâtului !

← purtaţi ochelari de soare !

← folosiţi ecrane solare cu factor de protecţie de 15 şi peste 15 !

← evitaţi bronzarea artificială!

← protejaţi copiii şi nou-născuţii !!!

Educaţia populaţiei cu privire la expunerea solară urmăreşte să

îmbunâtăţească cunoştinţele oamenilor în legătură cu riscul expunerilor excesive

şi să determine schimbări în atitudini şi comportament. Reducerea apariţiei

arsurilor solare şi a expunerii cumulative la RUV de-a lungul vieţii va duce în cele

din urmă la reducerea ratei cancerului de piele. Este foarte important, însă, ca

informaţia să fie prezentată într-o maniera pozitivă, care să permită oamenilor sa

se bucure de soare în siguranţă dar, în acelaşi timp, să-i avertizeze asupra

necesităţii de evitare a supraexpunerilor.

B. RADIAŢII LUMINOASE

Radiaţiile luminoase sau vizibile sunt radiaţiile cu lungimea de undă

cuprinsă între 400-760 nm şi se caracterizează prin faptul că impresionează

retina. În funcţie de lungimea de undă, spectrul luminos se descompune în cele 7

culori-de la albastru pentru lungimile mici de undă la roşu pentru lungimea mare.

Sensibilitatea maximă a ochiului este în dreptul zonei galbene spre verde,

respectiv la 550 nm lungime de undă. Radiaţiile luminoase cu lungime de undă

mică determină un efect fotochimic similar celui produs de radiaţia ultravioletă, iar

cele lungi şi un efect caloric slab apropiindu-se de radiaţia infraroşie.

54

Energia cuantică a acestor radiaţii este cu atât mai mică cu cât lungimea de

undă este mai mare. Energia eliberată la nivelul celulelor sensibile ale retinei

determină excitarea acestora şi provocarea senzaţiei de lumină.

Cum radiaţiile vizibile se caracterizează prin senzaţia de lumină pe care o

produc, ele dispun de unităţi de măsură proprii, respectiv unităţile fotometrice.

Astfel, fluxul luminos sau energia luminoasă emisă de o sursă are ca unitate

lumenul (lm= cd x sr, în care cd este intensitatea luminoasă, iar sr este

steradianul sau unghiul spaţial). Intensitatea luminii are ca unitate candela (cd).

Efectul luminos produs pe o suprafaţă poartă numele de iluminare şi are ca

unitate luxul (lx) care reprezintă fluxul luminos de 1 lm repartizat pe o suprafaţă

de 1 m2 (lm-m2).

O altă unitate fotometrică este strălucirea, reprezentată de proiecţia fluxului

luminos-în cazul ochiului omenesc-pe retină.

Surse de radiaţii luminoase

Sursa naturală este reprezentată de soare. Lumina naturală este un

complex policromatic de 7 culori monocromatice (ROGVAIV), din combinarea lor

rezultând lumina "albă", de zi. Soarele este cea mai puternică şi mai fiziologică

sursă de radiaţii luminoase. Intensitatea luminii naturale are mari oscilaţii diurne

(este mai intensă la orele amiezii) şi sezoniere. De asemenea, creşte când bolta

este parţial acoperită cu nori de culoare deschisă sau când este zăpadă.

Sursele artificiale sunt reprezentate de lămpile electrice. Iluminatul

artificial se face fie cu lămpi incandescente (lumina oferită are o componentă

dominantă a culorii galbene, fiind mai puţin economice), fie cu lămpi fluorescente

sau luminiscente (oferă o lumină dependentă de structura lămpii, fiind posibilă şi

obţinerea unei culori "albe", apropiată de cea naturală, lumina fiind difuză,

uniformă, fără umbre sau străluciri puternice).

Efectele radiaţiilor luminoase asupra organismului uman

Din punct de vedere al efectului asupra organismului distingem efectul

asupra sistemului nervos, efectul asupra funcţiei vizuale şi efectul asupra pielii.

Efectul asupra sistemului nervos este determinat de faptul ca excitantul

luminos reprezintă unul din elementele fundamentale ale relaţiei cu mediul

55

înconjurător. Lumina este un stimul puternic al sistemului reticulat ascendent şi

deci al scoarţei cerebrale. De asemenea este un activator al metabolismului

constituind totodată unul din factorii importanţi ai bioritmului, în mod deosebit şi

ritmul circadian.

S-au descris şi efecte psihologice ale luminii, culorile reci (la lungimi mice

de undă), având un efect liniştitor, în timp ce colorile calde (cu lungime de undă

mare) au un efect excitant. Culorile deschise au un efect stimulator, în timp ce

culorile închise au un efect deprimant.

Efectele asupra funcţiei vizuale reprezintă principalul mod de acţiune

asupra organismului uman. Funcţiile fundamentale ale vederii sunt direct

influenţate de cantitatea şi calitatea luminii, respectiv acuitatea vizuală,

sensibilitatea de contrast, viteza perceperii vizuale şi stabilitatea vederii clare.

Toate acestea cresc în funcţie de cantitatea de lumină primită, până la un

anumit nivel când apare excesul de lumină care duce din nou la scăderea

funcţiilor vizuale.

Iluminatul insuficient pentru efectuarea unei anumite activităţi vizuale

suprasolicită mecanismele de acomodare care duc la oboseală vizuală cu

scăderea funcţiilor fundamentale, hipersecreţie lacrimală, senzaţie de usturime în

ochi etc. De asemenea apar şi fenomene legate de efortul cerebral de

compensare cu cefalee, greaţă şi ameţeli. Capacitatea de muncă scade şi în

cazul în care efortul de a depune activitatea e mare, apare oboseală şi, în timp,

surmenajul, cu tot cortegiul de reacţii psihice şi vegetative însoţitoare.

Nivelul iluminatului depinde de precizia activităţii vizuale; astfel pentru

activităţi obisnuite -scris, citit- este necesar un minim de 50 lx cu un optimum de

70-150 lx, în timp ce pentru activităţi de mare precizie este necesar un iluminat de

sute sau chiar mii de lx.

Un aspect particular al efectului asupra funcţiei vizuale îl reprezintă relaţia

cu miopia. Activitatea vizuală depusă de copii, îndeosebi la vârsta şcolară mică în

condiţii de iluminat necorespunzător, poate duce la decompensarea unei discrete

anemetropii fizice şi la apariţia miopiei, apărând mai mult ca un factor agravant pe

fondul unui defect genetic. Eforturile pentru acomodare făcute în cazul iluminatului

necorespunzător pot avea drept consecinţă şi apariţia mai precoce a presbiţiei.

56

Iluminatul excesiv – prin suprasolicitarea aceloraşi mecanisme

compensatorii – poate avea un efect asemănător cu iluminatul insuficient.

- la străluciri de intensitate mare apare fototraumatismul retinian

caracterizat prin apariţia de scotoame sau fenomene de orbire temporară.

Fenomenul poate să apară şi în situaţia privirii la soare în timpul unei eclipse fără

protecţie adecvată;

- la intensităţi mari pot să apară modificări pasagere ale pigmentului

retinian şi edem retinian (retinita acută);

- intensităţile excepţionale pot determina alterări ireversibile ale retinei

mergând până la orbire;

- expunerea repetată la intensităţi excesive duce la retinita cronică, cu

scăderea acuităţii vizuale;

- modificările ritmice ale intensităţii luminii (fenomenul de pâlpâire) poate

favoriza apariţia nistagmusului (boală descrisă în trecut la mineri);

- fenomenul stroboscopic se produce atunci când imaginea

luminoasă se formează dintr-o succesiune de imagini apropiate de frecvenţa

critică de fuziune a imaginilor luminoase, situaţie în care pot apărea imagini

deformate ale obiectelor în mişcare. Acest fenomen este caracteristic imaginilor

din proiecţiile cinematografice şi poate apărea şi în cazul unui iluminat fluorescent

incorect reglat;

- oboseala vizuală apare şi-n cazul unor contraste mari de iluminat, prin

aceeaşi solicitare a funcţiilor de acomodare.

Efectul asupra pielii este datorat fenomenului de fotosensibilizare produs

de interacţiunea dintre radiaţia luminoasă şi substanţe fotosensibilizatoare

exogene sau endogene. Dermatozele rezultate poartă numele de fotodermite sau

lucite.

Leziunile produse sunt rezultatul a două tipuri de reacţii:

reacţia fototoxică rezultată din reacţia dintre substanţa

fotosensibilizatoare exogenă sau endogenă şi radiaţia

electromagnetică. Substanţele fotosensibilizatoare captează o mare

cantitate de fotoni şi eliberează local în piele o cantitate de energie

suficientă pentru a provoca leziuni cutanate.

57

reacţia fotoalergică este determinată de substanţa fotoactivă

modificată prin captare de fotoni, care se combină cu proteine tisulare

formând alergeni capabili de a induce o reacţie de tip alergic.

Substanţele care produc reacţii fototoxice pot determina leziunile cutanate

prin aplicare pe piele (gudroane, fluoresceină, acridină, eozină, furocumarene sau

psoraleni – aflaţi în mod normal în unele vegetale ca ţelină, pătrunjel, lămâie,

morcov etc. sau unele parfumuri şi medicamente) sau adiminstrarea internă

(psoraleni, sulfamide, unele antibiotice ca doxicilină sau oxitetraciclină,

fenotiazine, imipramidă şi derivaţi etc.). Dintre substanţele cu formare endogenă

cele mai importante sunt porfirinele.

Dintre fotoalergizanţi cei mai cunoscuţi sunt: dibromo-3,5, salicilamileda

(3,5 DBS), 4,5 DBS, tribomosalicilanilida, hexaclorofenul, bitinolul şi

triclorocarbanilida.

Leziunile fototoxice apărute sunt foarte variabile, de obicei de tip exsudativ

cu eritem, eventual edem, papulo-vezicule însoţite frecvent de pruit. Frecvent de

însoţesc de discretă pigmentare.

Leziunile fotoalergice – mult mai rare – se caracterizează clinic prin leziuni

urticariene sau leziuni papuloase sau eczematoase, analoge dermitei de contact.

Toate reacţiile de fotosensibilizare sunt produse atât de radiaţiile luminoase

cât şi de RUV, în special RUV-A şi vizibil în lungime de undă mică.

Dintre radiaţiile spectrului luminos, razele laser prezintă particularitatea

intensităţii mari a luminii monocromatice care poate produce la nivelul pielii de la

eritem până la necroză, iar la nivelul ochiului de la hiperemie până la leziuni grave

cu pierderea vederii.

Expunerile la raze laser se limitează la doza cuprinsă între 0,007x Jcm-2 –

6,0 x J cm-2.

C. RADIAŢIILE INFRAROŞII (CALORICE)

Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii cu lungimea de undă cuprinsă între 1mm-

760 mm. Energia lor cuantică mică (sub 1,5 eV) produce numai fenomenul de

încălzire (sunt radiaţii predominant calorice), aceasta depinzând de intensitate şi

de lungime de undă.

Surse de radiaţii infraroşii

58

- Sursa naturală de căldură este reprezentată de soare.

- Sursele artificiale sunt reprezentate de orice corp cu temperatura

superioară temperaturii de 0°K (zero absolut).

Radiaţia calorică reprezintă principala cale prin care se realizează schimbul

de căldură între corpuri cu temperaturi diferite. RIR fac parte din ambianţa termică

(microclimat), fiind unul din factorii esenţiali ai acesteia şi unul din mecanismele

principale prin care organismul uman schimbă căldură cu obiectele din jur.

Astfel, organismul uman emite permanent spre corpurile mai reci ca el

radiaţii infraroşii cu λ de cca. 10 μm (radiaţie negativă), o importantă cale de

termodeperdiţie. Totodată, organismul uman absoarbe radiaţia emisă de corpurile

cu temperaturi de peste 37°C (radiaţie pozitivă), în acest fel fiind, de asemenea,

influenţată termoreglarea. Corpul omenesc absoarbe în întregime radiaţia calorică

pozitivă, comportându-se ca un corp de culoare neagră.

Acţiunea RIR asupra organismului

Efectul asupra pielii. RIR determină senzaţia de căldură la nivelul

tegumentelor, care este detectată rapid şi determină semnale diferite. Ele nu

pătrund adânc în ţesuturile tegumentare. Radiaţiile cu lungime de undă mică sub

1,5 m pătrund până la nivelul hipodermului, în timp ce cele cu lungime de undă

mare de reţin în epiderm şi derm. Principalul efect produs este cel de încălzire, cu

hiperemie difuză, care apare prompt şi dispare după încetarea expunerii şi

senzaţia de cald.

În cazul radiaţiilor cu lungime de undă mică se produce vasodilataţia mai

mare şi se modifică şi sensibilitatea terminaţiilor nervoase periferice cu efect

analgezic şi regenerator (pe acest efect se bazează utilizarea lor în fizioterapie).

Intensităţi până la 0,8-1 calorie/cm2 şi minut pot fi suportate timp nelimitat.

Intensităţi mai mari pot produce apariţia arsurilor de gr. I, II sau III. Expuneri

îndelungate la radiaţii infraroşii cu lungime de undă mică pot duce la pigmentaţii

discrete, însoţite de telangiectazii.

Acţiunea asupra ochiului. În cazul unor intensităţi foarte mari radiaţiile cu

lungime de undă peste 1,5 m pot produce arsuri la nivelul polului anterior.

Radiaţiile cu lungime de undă sub 1,5m pătrund până la nivelul

cristalinului, putând duce, la expuneri repetate, la apariţia cataractei. Din acest

59

motiv, în mediul profesional dacă se expun ochii la material incandescent, care

cuprinde cantitate mare de radiaţii infraroşii cu lungime de undă mică, ochii

trebuie protejaţi cu ecrane sau ochelari de sticlă de culoare închisă.

Acţiunea asupra sistemului nervos se datorează penetrabilităţii,

radiaţiilor infraroşii de lungime mică de undă (1,5 m).

Acestea pot străbate cutia craniană şi se ajunge până la nivelul meningelui

provocând la acest nivel vasodilataţie şi irigaţie meningeală. Cum condiţia de

apariţie este în primul rând legată de expunerea capului descoperit la radiaţia

solară intensă, boala poartă numele de insolaţie.

Boala apare brusc şi se caracterizează predominant prin fenomene

meningeale (cefalee intensă, acufene, greţuri, vărsături, fotofobie, hiperestezie

cutanată, tegumente uscate şi calde, puls filiform, facies palid), pentru ca în

cazurile de graviditate extremă să apară convulsii şi moarte.

Temperatura centrală nu este modificată sau creşte foarte puţin, lichidul

cefalorahidian, uneori conţine şi leucocite-îndeosebi monococite-în cantitate

mare. În formele uşoare domină cefalee intensă, însoţită de acufene şi discretă

senzaţie de greaţă. De menţionat faptul că cei mai vulnerabili sunt copiii, în

special copiii mici cu oasele craniului mai subţiri.

Protejarea capului cu materiale de culoare deschisă în cazul riscului de

expunere la radiaţii infraroşii cu lungime de undă mică reprezintă principalul mijloc

de profilaxie.

Sursele de radiaţii infraroşii pot creşte încărcătura termică a persoanelor

ale căror mecanisme de transpiraţie nu pot determina o răcire adecvată.

Creşterea temperaturii corpului poate duce la şoc caloric sau epuizare calorică.

Pierderea excesivă a sării prin transpiraţie poate determina crampe calorice.

MICROUNDELE

Microundele sunt radiaţii cu lungimea de undă cuprinsă între 1mm – 10 m.

Provenind de la o serie de aparate (aparate de încălzit, aparate de diatermie,

cuptoare de gătit, receptoare de televiziune, instalaţii de telecomunicaţii, radar,

etc) ele prezintă semnificaţii sanitare doar în măsura în care intensitatea loe este

mare. De subliniat că majoritatea emiţătoarelor de microunde emit şi radiaţii

calorice cu lungime de undă mare.

60

Din acest motiv se disting efectele termice, care constau în acumularea de

căldură în diferite organe (în special piele, ochi şi testicule).

Sursele de microunde sunt reprezentate de aparatele radar, aparatele de

televiziune şi radio, sistemele de telecomunicaţii, telefoanele fără fir, telefoanele

mobile, aparatele de încălzit, de diatermie şi, bineînţeles, cuptoarele cu

microunde. Telefonia mobilă cunoaşte astăzi o dezvoltare fulminantă. Emiţătorii

de telefonie mobilă emit un câmp de înaltă frecvenţă: la distanţă de l metru, un

telefon mobil (de l watt) produce un câmp electromagnetic de aceeaşi intensitate

ca şi o antenă de telefonie mobilă de 900 watt la distanţa de 30 m sau ca şi un

emiţător de televiziune de 250.000 watt la distanţa de 500 m.

In industrie, microundele se utilizează pentru uscarea şi tratarea placajelor,

vopselei, cernelii şi gumei sintetice, precum şi pentru controlul insectelor la

grânele depozitate.

În medicină, microundele se folosesc pentru îndepărtarea durerilor

articulare şi a inflamatiilor musculare. Ele au fost folosite pentru încălzirea

rapidă a sângelui după unele tipuri de operaţii.

Microundele sunt reflectate de metale; ele trec prin sticlă, hârtie şi plastic;

sunt rapid absorbite de materialele ce conţin apă. În cuptoarele cu microunde,

microundele agită moleculele de apă şi ca rezultat al fricţiunii moleculare se

produce încălzirea.

Microundele au o frecvenţă de 108-1011 Hz. Corpul omenesc este

transparent la frecvente joase (sub 1,5 x 108 Hz) şi microundele din acest spectru

nu au efect biologic. La frecvenţe mai mari, energia microundelor este absorbită

rapid, atingând un maximum la cca. 3 x 108 Hz. La frecvenţe de peste 109 Hz, mai

puţină energie este absorbită, iar peste 1010 Hz, pielea acţionează ca un reflector.

Frecvenţele cuprinse între 108-109 Hz sunt potenţial cele mai riscante. În

contrast, microundele de mare energie (> 109 Hz) interacţionează cu pielea

determinând o senzaţie de încălzire ce avertizează asupra prezenţei lor. Peste

1010 Hz, microundele sunt fie reflectate de piele, fie absorbite doar în straturile

superficiale.

Testiculele şi ochii par a fi cele mai vulnerabile la efectele termice ale

microundelor. Un bărbat expus direct la un cuptor cu microunde şi aproape de el

poate prezenta o sterilitate temporară.

61

Ochiul, cu rezervele sale sanguine sărace, mai ales în jurul cristalinului,

este susceptibil de a dezvolta cataractă, mai ales ca efect al microundelor cu

frecventa de 2,5-3 x 109 Hz, care pot pătrunde profund.

Expunerea prelungită poate de asemenea produce arsuri termice în piele şi

ochi, pe când expunerile la densităţi de mare putere pot fi letale.

Efectele patogene de expunere persistentă constau din modificări

cardiovasculare şi modificări nervoase. Principalele simptome sunt: oboseală,

surmenaj, cefalee, stări depresive, scăderea libidoului, tulburări de ciclu

menstrual, tulburări vizuale, tulburări cardiovasculare (puls accelerat, tensiune

arterială instabilă, dureri angioase), tulburări trofice ale fanerelor (păr, unghii etc.).

există recomandări privind limitarea expunerii la microunde în mediul profesional.

Astfel pentru expuneri de scurtă durată pe criteriul efectelor termice s-au

recomandat maximum 10 mW/cm2, iar pentru expunerile pentru o zi de muncă, pe

criteriul efectelor netermice, 0,1-1 mW/cm2.

62

3.2. Igiena radiaţiilor ionizante

Omul este supus în cursul vieţii, acţiunii continue a factorilor de mediu

înconjurător, dintre care fac parte şi radiaţiile ionizante. Descoperirea energiei

nucleare este considerată una dintre cele mai mari realizări ale secolului XX, dar

utilizarea tot mai frecventă a radiaţiilor în variate domenii economice, ridică serioase

probleme de sănătate pentru populaţie, atât în condiţii de expunere profesională,

cât şi în viaţa cotidiană. Relaţia complexă dintre expunerea la radiaţii ionizante şi

impactul acestora asupra sănătăţii a devenit o preocupare majoră în societatea

contemporană, mai ales după accidentul nuclear de la Cernobîl, din aprilie 1986.

Extinderea efectelor patogene ale radiaţiilor ionizante de la nivel profesional,

la nivel populaţional de ansamblu, impune lărgirea studiilor populaţionale şi

adoptarea unor măsuri cu eficienţă maximă în protejarea individuală şi colectivă.

Radiaţiile ionizante, la fel ca lumina sau căldura, sunt o formă de energie.

Acestea includ particule şi raze emanate de materiale radioactive, corpuri cereşti

şi echipament de înaltă tensiune. Radiaţiile sunt încărcate cu energie capabilă să

disloce electroni din atomi şi molecule (de apă, proteine sau ADN) prin lovire sau

simplă apropiere. Au o viteză comparabilă cu cea a luminii. Acest proces se

numeşte ionizare. Ajungând în mediul înconjurător, radiaţiile pătrund în aer, apă,

sol, plante şi animale.

Suntem expuşi la doze scăzute de radiaţii ionizante emanate de soare,

roci, sol, surse naturale din propriul corp, expuneri la teste nucleare, unele

produse de consum, examinări medicale în scop diagnostic sau tratament.

Meseriile cu risc sunt cea de pilot, asistent de zbor, astronaut, miner sau personal

medical în radiologie.

3.2.1 Natura radiaţiilor şi efectele asupra materiei

Radiaţia electromagnetică ionizantă, capabilă de ionizarea atomilor la

impactul cu aceştia, este de mai multe tipuri: alfa, beta, gamma, X şi fluxuri de

neutroni. Impactul acestui tip de energie la nivelul ţesuturilor este legat de

63

transferul de energie către diverse structuri celulare. Acest efect a fost studiat mai

ales la nivelul ADN-ului nuclear.

În cursul dezintegrării, nucleii atomici emit două categorii de radiaţii:

a) radiaţii cu încărcătură electrică

• radiaţiile β au încărcătură electrică negativă (β- = electroni) şi pozitivă (β+ =

pozitroni)

• radiaţiile α au încărcătură electrică pozitivă, fiind formate din 2 protoni şi doi

neutroni (nuclee de heliu).

Radiaţiile α şi β au efect ionizant puternic deoarece eliberează electroni în

materia pe care o traversează. Puterea lor de penetrare este redusă: radiaţiile α

sunt oprite de o foaie de hârtie, iar radiaţiile β parcurg câţiva metri în aer şi câţiva

milimetri în metal. Ele sunt puţin periculoase în expunere externă, dar nocive în

expunere internă.

b) radiaţii fără încărcătură electrică

• radiaţii corpusculare: fluxurile de neutroni produse prin reacţii intranucleare;

• radiaţii electromagnetice X şi gamma (γ): au natură şi proprietăţi identice cu

cele corpusculare, dar origine diferită: radiaţiile gamma sunt emise în cursul

dezintegrării radioactive având deci origine nucleară, în timp ce radiaţiile X sunt

emise prin interacţiunea cu electroni.

Aceste radiaţii au putere ionizantă redusă manifestată prin intermediul

particulelor puse în mişcare prin interacţiunea cu materia. Puterea lor de penetrare

este semnificativă, fiind periculoase în condiţii de expunere externă. Pentru a fi

oprite sunt folosite materiale protectoare ecranante:

-betonul, plumbul sau oţelul pentru radiaţiile X şi gamma;

-parafina pentru fluxurile de neutroni.

În cursul penetrării materiei, radiaţiile interacţionează cu nucleii şi electronii

atomilor de pe parcurs, pierzându-şi o parte din energie şi determinând ionizarea şi

excitarea electronică a mediului străbătut:

• în cursul unei ionizări, sub acţiunea radiaţiei, electronul îşi rupe legătura cu

nucleul. Astfel, atomul iniţial neutru electric dobândeşte o sarcină electrică, iar

electronul expulzat poate acţiona similar asupra altor atomi sau molecule.

Ionizările sunt repartizate neregulat, distribuţia lor depinzând de natura radiaţiei.

• în cursul unei excitări, energia transmisă electronului este prea mică pentru a-1

64

desprinde de nucleu; el rămâne legat de atom, dar trece la un nivel de energie

superior, corespunzător unei orbite mai periferice. Energia se disipează în ţesut

sub formă de căldură. Energia eliberată de emisiile radioactive se exprimă în

electronvolţi (eV):

l eV = l,6x l0 -19 jouli

Radiaţiile X au o energie curpinsă între câţiva electronvolţi şi până

la 180.000 de electronvolţi. Clasificarea radiaţiilor X utilizate în emdicină

şi industrie (în funcţie de valoarea tensiunii aplicate pentru accelerarea

electronilor generatori) este:

radiaţii moi (pentru diagnostic şi tratament 10-15 kV)

radiaţii semidure (pentru traament superficial 50-150 kV)

radiaţii dure (pentru tratament profund 150 kV-1 MV)

radiaţii foarte dure (pentru tratament cu energii mari, de

peste 1 MV).

3.2.2. Unităţi de măsură a radiaţiilor ionizante

O sursă radioactivă este caracterizată de nivelul de radioactivitate al

elementelor ce o compun, mai exact de numărul de nuclei care se dezintegrează

spontan pe secundă.

Unitatea de măsură a radioactivităţii este bequerelul (Bq): o substanţă

radioactivă are o activitate de un bequerel, dacă în fiecare secundă se

dezintegrează câte un nucleu atomic. Deşi bequerelul este unitatea de măsură în

S.L, vechea unitate, curie-ul (Ci) este încă folosită. Curie-ul reprezintă

radioactivitatea unui gram de radiu, în care se produc 37 miliarde de dezintegrări pe

secundă.

Timpul de înjumătătire fizică (T1/2) reprezintă perioada necesară pentru

dezintegrarea a jumătate dintre nucleii atomici ai substanţei radioactive. La

sfârşitul unei perioade radioactive, radioactivitatea este redusă la jumătate; la

sfârşitul a două perioade radioactive, se reduce la un sfert. Perioadele radioactive

sunt variabile în funcţie de element: 8 zile pentru iod, 30 de ani pentru cesiu-137,

sau 24.000 de ani pentru plutoniu-239.

65

Timpul de înjumătătire biologică (Tb) reprezintă timpul necesar eliminării din

organism pe cale naturală (prin procese metabolice) a jumătate din numărul

de nuclee radioactive încorporate pe diverse căi. Energia cedată de radiaţia

ionizantă unităţii de masă străbătută se numeşte doză absorbită. Unitatea de

măsură în S.I. este gray (Gy), fiind egală cu un joule/kg. Unitatea de măsură

tolerată este rad (radiation absorbed dose = doza de iradiere absorbită).

L Gy = 100 rad

Doza de radiaţie primită de om se numeşte doză efectivă şi reprezintă

produsul dintre doza absorbită şi factorul de calitate al radiaţiei. Unitatea de

măsură în S.I. este sievert (Sv), fiind egală cu un joule/kg, ca şi în cazul dozei

absorbite. Unitatea tolerată este rem (roentgen equivalent man = roentgen-ul

echivalent pentru om).

l Sv = 100 rem

Factorul de calitate al radiaţiilor caracterizează capacitatea radiaţiilor

ionizante de a produce efecte asupra ţesuturilor vii, reflectând de fapt nocivitatea

mai mare sau mai mică a lor. La doze absorbite egale, efectele biologice vor fi

diferite în funcţie de factori dependenţi de natura radiaţiilor şi de condiţiile de

expunere: de exemplu, pentru aceeaşi doză absorbită, radiaţiile α sunt mai

distructive decât radiaţiile γ. Factorul de calitate este reprezentat printr-o cifră:

pentru radiaţiile X, gamma şi pentru particulele beta, factorul de calitate este l;

pentru particulele α este între 10 şi 20, iar pentru neutroni este între 5 şi 20, în

funcţie de energie.

Aceste unităţi de măsură nu permit cuantificarea directă a energiei

transferate pe unitate de ţesut, deci nu pot prezice efectele biologice ale radiaţiilor

ionizante.

Pentru a cuantifica riscul biologic global de iradiere, se foloseşte o unitate

de măsură numită Sievert, care exprimă doza medie absorbită de diferite ţesuturi

umane. Este calculată ţinând cont atât de coeficienţii de absorbţie ai diferitelor

structuri histologice, cât şi de specificul de iradiere al fiecărui tip de radiaţie

ionizantă (alfa, beta etc.).

Tabel IV. Unităţi de măsură şi definiţii

Unitatea Mărimea Definiţie

66

măsuratăRoentgen

(R)Expunerea

Cantitatea de raze X sau raze gamma capabilă să ionizeze un volum de aer dat

Rad DozaDoza de iradiere care produce absorbţia a 100 unităţi de energie pe 1 g de ţesut

Gray (Gy) DozaDoza de radiaţii care produce absorbţia a 1 joule de energie pe 1 kg de ţesut; 1 Gy

= 100 rads

RemDoza

echivalentă

Doza de radiaţii care produce un efect biologic echivalent cu 1 rad de raze

gamma sau raze X

Sievert (Sv)

Doza echivalentă

Doza de radiaţii care întreţine un efect biologic echivalent cu 1 Gy de radiaţii X

sau gamma;1 Sv = 100 rems

Doza de radiaţie ionizantă "naturală" se situează în jurul valorii de 2,5

mSievert/an. Alţi factori influenţează această valoare: o explorare radiologică

pulmonară adaugă 0,5 mSv, o călătorie cu avionul timp de câteva ore - 0,03 mSv,

iar un week-end petrecut la o altitudine de 1.500 de metri - 0,01 mSv.

Conform recomandărilor unanim acceptate, limita maximă de iradiere

din surse artificiale este de l mSv/an în populaţia generală şi 20 mSv/an

pentru un cei care lucrează în domeniul nuclear.

Atunci când se depăşeşte pragul de 0,5 Sv la o expunere, se consideră că

apar efectele adverse deterministice, indiferent de circumstanţe, după un interval

scurt - câteva ore sau zile.

Pentru o cantitate de radiaţii absorbită de l până la 2 Sv, mortalitatea este

de 20%, iar peste 7 Sv, se consideră că letalitatea este 100%.

Primele decese au fost constatate în rândul persoanelor care au primit mai

mult de 2 Sv, cauza fiind sindromul acut ele iradiere.

3.2.3 Expunerea omului la radiaţii ionizante

Fiecare individ este supus expunerii la radiaţii ionizante de origine naturală

sau artificială. Se consideră că activitatea biologică normală nici nu ar putea avea

67

loc decât în prezenţa fondului natural de radiaţii, care alături de alte componente

ale mediului s-au integrat procesului de evoluţie. Cu toate acestea, progresul

ultimului secol a adus radiaţiile provenite din surse artificiale în viaţa cotidiană a

fiecărui individ, de la utilizarea energiei nucleare în scop distructiv (bombele

nucleare), la obţinerea curentului electric, propulsia nucleară a vapoarelor,

dezvoltarea medicinii (utilizarea radiaţiilor în scop diagnostic şi curativ).

Radiaţiile peste limitele naturale (datorate fondului radioactiv natural) sunt

dăunătoare, au efect patogen, motiv pentru care omul trebuie protejat de o expunere

excesivă şi inutilă.

Modalităţi de expunere la radiaţiile ionizante

Acestea depind de poziţia sursei în raport cu persoana expusă:

• Radiaţiile pot fi emise de o sursă exterioară organismului iradiat, în acest caz

vorbim de expunere externă. Dacă sursa este la distanţă de persoana iradiată

vorbim despre iradiere externă, iar dacă sursa se găseşte în contact cu pielea,

contaminare externă.

• Radiaţiile pot fi emise de radioelemente aflate în interiorul organismului,

situaţie denumită expunere internă. Absorbţia elementelor radioactive se face fie pe

cale respiratorie (inhalarea particulelor în suspensie din aerul ambiant), fie pe

cale cutanată prin soluţii de continuitate (de exemplu, răni). Calea digestivă, deşi

posibilă, este mai rar implicată; ea se referă la ingestia substanţelor radioactive din

compoziţia alimentelor sau a apei potabile, precum şi la contaminarea radioactivă a

mâinilor şi a unor obiecte care sunt duse apoi la gură.

Pe baza proprietăţilor lor, radiaţiile ionizante nu au aceleaşi efecte. Astfel,

radiaţiile α şi β sunt puţin periculoase în expunerea externă, dar sunt foarte

nocive în expunerea internă; radiaţiile X, γ şi neutronii sunt periculoase în

expunerea externă.

Tipuri de expunere/radioactivitate

Sursele de radiaţii ionizante ce formează fondul radioactiv sunt naturale şi

artificiale.

A. Radioactivitatea naturală

68

Radioactivitatea naturală este principala componentă a expunerii umane,

făcând parte dintre factorii mediului înconjurător. La nivel planetar, doza efectivă

medie anuală este de 2,4 mSv, oscilând în spaţiu între l şi 10 mSv/an (tabelul II), iar

sursele de expunere internă deţin prioritatea.

Este determinată de prezenţa în sol, aer, apă, vegetaţie, în organisme

animale şi în om, a substanţelor radioactive de origine terestră, prezente în mod

natural, în sol şi în roci, la care se adaugă radiaţia cosmică extraterestră. Fiecare

om este supus radioactivităţii naturale, doza fiind mai mare în zone cu

radioactivitate naturală crescută, precum şi în localităţile situate la mare altitudine.

Tabel V. Doza medie mondială de radiaţii ionizante din surse naturale

(UNSCEAR, 2000)

SursaDoza efectiva medie

anuală (mSv)Rangul tipic

(mSv)

Expunere externă Radiaţii cosmice Radiaţii terestre gamma

0,40,5

0,3 - 1,0 0,3 - 0,6

Expunere internă Inhalare (în majoritate radon) Ingestie (alimente şi apă potabilă)

1,20,3

0,2- 10 0,2 - 0,8

Total 2,4 1 - 10

Fondul radioactiv natural este constituit din următoarele surse:

sursa cosmică: stele, soare, care sunt atât surse de radiaţii

electromagnetice, cât şi surse de radiaţii corpusculare. Intensitatea acestor

radiaţii nu este uniformă: creşte cu latitudinea (de la ecuator la poli) şi

creşte rapid cu altitudinea (41 mrad la nivelul mării şi 4330 mrad la 16000

m).

sursa telurică: reprezentată de seriile thorium, uraniu-radiu, actiniu şi

potasiu radiactoiv. Valorile cele mai ridicate de iradiere sunt deasupra

rocilor eruptive acide. O altă sursă telurică există în unele materiale de

construcţii, provenind din sol cu radioactivitate ridicată.

sursa marină: apa de mare are o radioactivitate foarte slabă, apa mării

absorbind şi radiaţie cosmică în funcţie de grosimea stratului de apă.

69

sursa atmosferică: radioactivitatea aerului atmospheric este datorată în

special radonului şi toronului care difuzează din sol în proporţii aproximativ

egfale şi emit radiaţie gamma. Cantitatea de radiaţii gamma poate fi relativ

ridicată în unele mine (minereu radioactiv), cariere, pivniţe şi ele pot

constitui un risc apreciabil de iradiere internă

sursa umană: corpul uman prezintă în mod natural o anumită

radioactivitate. Principalii radionuclizi naturali găsiţi în ţesuturile umane sunt

K40, C14 şi Ra226 precum şi unele urme de tritiu.

Fondul radioactiv natural determinat de sursele radioactive naturale

neprofesionale este de cca. 120 mrem/an.

a. Expunerea externă

Radiaţia cosmică

Radiaţia cosmică primară provine de la Soare (mai ales în timpul erupţiilor

solare), precum şi de la alte corpuri cereşti (din galaxia noastră sau extragalactice).

Numărul particulelor cosmice care intră în atmosfera Pământului este afectat de

câmpul magnetic al acestuia, dar şi de atmosfera terestră.

Prin interacţiunea cu nucleii atomilor din atmosfera terestră, radiaţia cosmică

primară produce o radiaţie cosmică secundară formată pe de o parte din particule

cu energie înaltă (electroni, pozitroni etc) care generează o expunere externă şi o

altă parte din radioizotopi (carbon-14, tritiu, sodiu-22, beriliu-7) care participă la

expunerea internă, deşi proporţia lor este redusă. Carbon-14 este produs prin

interacţiunea neutronilor din radiaţia cosmică primară, cu azotul din aerul

atmosferic, în expunere externă, radiaţia cosmică variază semnificativ în funcţie

de altitudine (la 1500 m înălţime se dublează faţă de nivelul mării) şi mult mai

puţin în funcţie de latitudine (fiind maximă la poli şi minimă la ecuator), în ţara

noastră, valoarea medie a dozei efective datorate radiaţiei cosmice este de 280 μSv

pe an.

Persoanele care călătoresc cu avionul la mare altitudine primesc o doză de 10

ori mai mare datorită altitudinii.

Radiaţia terestră

70

În structura scoarţei terestre există o serie de materiale radioactive, iar energia

rezultată din această formă de radioactivitate naturală contribuie la mişcările

scoarţei terestre.

Radionuclizii prezenţi în scoarţa Pământului încă de la formarea acesteia se

numesc radionuclizi primordiali şi sunt reprezentaţi de următoarele entităţi

radioactive: potasiu-40, uraniu-238, uraniu-235, thoriu-232. Prin dezintegrarea

acestora au apărut radionuclizi secundari, cu timp de înjumătăţire fizică cuprins

între 10-7 secunde pentru plumb-212 şi 1018 ani pentru bismut-209.

Potasiu-40 este cel mai important radionuclid natural; el reprezintă circa

0,0118% din elementul potasiu, iar prin radiaţiile β şi γ emise este responsabil de o

mare parte din doza de expunere a omului la radioactivitatea naturală.

Uraniul este dispersat în apă, în sol şi în unele roci. Acolo unde atinge

concentraţia de l,5 g/kg, zăcământul devine rentabil de exploatat şi folosit pentru

energetica nucleară. Cei trei radionuclizi naturali, uraniu-238, uraniu-235 şi thoriu-

232, reprezintă capetele a trei serii radioactive naturale cu 35 radionuclizi secundari

(descendenţi), care în final ajung la elementele stabile plumb-206, plumb-207 şi

plumb-208.

Radionuclizii secundari cu importanţă pentru sănătatea omului se împart în

două categorii, pe baza timpului de înjumătăţire fizică:

• radionuclizii cu timp de înjumătăţire fizică mare: radiu-226, radiu-228, plumb-

210 şi poloniu-210

• radionuclizii cu timp de înjumătăţire fizică mică: gazele radon-222 şi radon-220

(denumit şi thoron deoarece este descendent al thoriului).

Radiaţiile gamma emise de radionuclizii prezenţi în sol, în aer, în apă, în

vegetaţie şi în materialele de construcţie iradiază organismul omului. Dozele

depind de structura geologică a solului, de arhitectura clădirilor, respectiv de timpul

de staţionare a individului în clădirea respectivă.

b. Expunerea internă

Radioactivitatea naturală a aerului, a apei, a alimentelor contribuie la

expunerea naturală internă a omului, care se realizează prin inhalare şi prin ingestie.

71

Potasiu-40 este foarte răspândit în factorii de mediu, având cele mai ridicate

concentraţii în sol (500 Bq/kg), în apă (0,15 Bq/1), în vegetaţie (100-500 Bq/kg) şi

în alimente (40-180 Bq/kg). Din punctul de vedere al concentraţiei în apă, în sol şi în

vegetaţie, el este urmat de radiu-226, carbon-14 şi hidrogen-3.

În aer, cei mai răspândiţi radionuclizi naturali sunt radon-222 şi radon-220. Se

estimează că doza efectivă anuală dată de radionuclizii care pătrund în organism

odată cu alimentele este de circa 230 μSv, la care potasiu-40 contribuie cu 170 μSv.

Doza efectivă totală datorată fondului radioactiv natural este în medie de

2400 μSv/an, dintre care 1100 μSv este dată de radiaţia cosmică şi radiaţia terestră,

iar 1300 μSv se datorează radonului şi descendenţilor săi. Există regiuni pe glob

(zone din India, Brazilia, Congo, Suedia) cu un nivel de expunere radioactivă

naturală de circa 10 ori mai ridicat comparativ cu media de pe glob.

Unele activităţi ale omului pot determina modificări locale ale concentraţiei

radionuclizilor naturali, ducând la creşterea expunerii populaţiei: mineritul

radioactiv, exploatările petrolifere şi geotermale. Alte activităţi, prin procesul lor

tehnologic duc la o concentrare a substanţelor radioactive în produsele finite şi în

deşeurile rezultate: industria îngrăşămintelor chimice provenite din roci fosfatice sau

arderea cărbunelui în centrale termoelectrice.

Fondul radioactiv artificial este constituit din următoarele surse:

exploziile nucleare: care au dus la contaminarea radioactivă a atmosferei,

solului, apei şi alimentelor

reactorii atomici: uzinele radiochimice, centralele atomoelectrice, dispozitivele

de propulsie nucleară, utilizarea radioizotopilor artificiali în industrie,

agricultură, medicină, biologie

utilizările medicale ale radiaţiilor ionizante: constituie cea mai importantă

sursă artificială în special prin radioscopie şi radioterapie

surse minore: ceasurile pictate cu substanţe radioactive, televizoarele (1

mrad/an).

B. Radioactivitatea artificială

Expunerea populaţiei la sursele radioactive artificiale se împarte în expunere

neprofesională şi expunere profesională.

a. Expunerea neprofesională

72

Expunerea medicală a populaţiei

Domeniile folosirii în medicină a radiaţiilor ionizante din surse artificiale

sunt:

utilizarea radiaţiilor X în scop diagnostic: radioscopia clasică, radiofotografia,

radiografia dentară, radioscopia cu amplificator de imagine etc.

radioterapia externă: roentgenterapia, cobaltoterapia, cesiuterapia şi terapia cu

radiaţii cu energie mare (neutroni, electroni, ioni grei) date de accelerator,

betatron, ciclotron, etc.

curieterapia locală endocavitară, realizată cu surse închise de Ra226 şi Co60

medicina nucleară, unde se utilizează preponderent radionuclizi cu viaţă

scurtă pentru investigaţii interne cu techneţiu-99 (Tf = 6 ore) sau în scop

terapeutic cu iod-131 (Tf = 8,1 zile).

În tara noastră media dozei anuale efective datorată procedurilor medicale

este de circa 500 μSv, ceea ce reprezintă foarte mult faţă de doza efectivă pentru

alte ţări, de exemplu 250 μSv/an în Marea Britanie. Diferenţa se datorează folosirii

excesive la noi în ţară a diagnosticului cu radiaţii X, precum şi aparaturii depăşite

fizic şi moral din dotarea marii părţi a unităţilor spitaliceşti.

În radioterapie, dozimetria este în general foarte riguroasă, spre deosebire

de radiodiagnostic unde dozele primite de pacient variază în funcţie de tehnica de

lucru (limitarea câmpului iradiat etc.), de reglajul şi de caracteristicile aparaturii

folosite (grilă, tip de detector, etc).

Utilizarea radiaţiilor ionizante în medicină oferă numeroase avantaje în

diagnostic şi tratament, dar poate provoca efecte nocive atât asupra pacientului,

cât şi asupra descendenţilor acestuia, crescând în acelaşi timp şi doza de

expunere artificială a populaţiei în general.

Riscul pt. sănătate la EXPUNEREA MEDICALĂ depinde de vârsta de

expunere şi zona iradiată. Pe locul II se situează riscul de expunere la RADON,

unul din cei mai importanţi poluanţi din clădiri publice şi de locuit.

Expunerea populaţiei datorată testelor nucleare

Efectuate în cea mai mare parte între anii 1954-1963, cele aproximativ 450

de experienţe nucleare au realizat o semnificativă expunere externă şi internă a

populaţiei, prin radioelementele rezultate: tritiu, carbon-N, stronţiu-90, cesiu-137 şi

izotopi de plutoniu. Aceste radioelemente s-au depus mai ales în emisfera nordică,

73

realizând o contaminare radioactivă de 3 ori mai mare faţă de aceea a emisferei

sudice. Evaluările din 1963 au arătat că testele nucleare au determinat o

augmentare semnificativă a radioactivităţii ambiante, echivalentă cu 4 ani de

expunere naturală. După 1963, radioactivitatea depunerilor atmosferice a scăzut

treptat, ajungând ca în prezent să fie redusă şi greu de decelat, nereprezentând mai

mult de 1% din expunerea naturală. După anul 2000, se estimează că această

expunere se datorează carbonului-l4, datorită timpului lung de înjumătăţire fizică.

Alte surse de expunere radioactivă a populaţiei

• Expunerea industrială: radiaţiile ionizante sunt utilizate în numeroase domenii

industriale (gamagrafie, sterilizare, calibrare, trasare) şi mai ales în centralele

nucleare. Doza primită de populaţie se atorează atât inhalării radionuclizilor,

cât şi transferării lor prin diverse lanţuri trofice la om. în condiţiile respectării normelor

de radioprotecţie, impactul acestor radionuclizi asupra dozei de expunere a

omului este redus, datorită scăderii rapide a radioactivităţii lor.

• Expunerea domestică: anumite aparate şi produse pot provoca o expunere

foarte redusă a consumatorilor, datorită conţinutului radioactiv sau datorită

producerii radiaţiilor ionizante. Astfel sunt obiectele luminiscente care au aplicat un

strat de tritiu (ceasuri de mână, ceasuri deşteptătoare, ecrane luminiscente),

vechile modele de televizoare, unele tipuri de ceramică dentară. O expunere

ridicată se datorează şi zborurilor la mare altitudine, sau fisurilor din fundaţia

clădirilor, care cresc nivelul interior al radonului, dacă solul pe care este amplasată

construcţia are o radioactivitate mărită.

Pentru populaţie în ansamblu, aceste expuneri (datorate surselor

industriale şi domestice), determină o doză efectivă mică, de aproximativ

10μSv/an.

b. Expunerea profesională

Radiaţiile provenite din surse artificiale sunt larg utilizate în diferite ramuri

ale economiei, în controlul unor procese industriale şi al calităţii produselor, în scop

diagnostic şi de tratament uman şi veterinar, în cercetare etc. Principalele categorii

de personal expus profesional la radiaţii ionizante sunt:

- membrii profesiunilor medicale (radiologi, radioterapeuţi) şi paramedicale

74

(manipulatorii aparaturii, infirmiere etc.)

- lucrătorii din cercetarea medicală, biologică, agricolă, hidrologică, care utilizează

surse radioactive

- lucrătorii din industria nucleară: centrale energetice nucleare, ciclul combustibilului

nuclear, mine radioactive, etc.

- lucrătorii din diferite sectoare industriale care utilizează surse radioactive:

radiografie industrială, sterilizarea produselor farmaceutice, conservarea unor

produse alimentare, calibrare radiometrică (nivel, densitate, grosime).

Surse naturale profesionale - sunt reprezentate de minereurile radioactive

care conţin uraniu-radiu, thoriu, actiniu, singurele familii radioactive care se

găsesc în scoarţa pământului. Uraniul se dezintegrează în mod natural în radon,

gaz cu o perioadă de înjumătăţire de 3,8 zile. Radonul se dezintegrează apoi în

poloniu cu timp de înjumătăţire de 3 minute. Cei doi izotopi ai poloniului sunt

emiţători alfa şi constituie sursa cea mai importantă de iradiere a ţesuturilor când

radonul şi produşii săi de dezintegrare sunt inhalaţi.

Surse artificiale profesionale – sunt reprezentaţi de surse electrice de

radiaţii X, acceleratori de particule, surse de neutroni, reactori atomici, izotopi

artificiali.

In România sunt circa 5000 de persoane expuse profesional, dintre care

8000 lucrează în domeniul sănătăţii, 3000 lucrează în sectorul de extracţie şi

prelucrare industrială a minereurilor radioactive, iar alte 4000 lucrează în cercetare

şi alte activităţi, inclusiv în cadrul Centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă.

Doza efectivă pe care o poate primi o persoană care lucrează în

mediu radioactiv este limitată prin lege, conform normelor actuale de

radioprotecţie la 50 mSv/an sau l mSv/săptămână. De obicei cei care

lucrează cu radiaţii primesc o fracţiune din această doză, dar există şi riscul

iradierii cu doze mai mari, mai ales la minerii din mineritul radioactiv şi la

personalul medical care utilizează aparatură radiologică uzată moral.

Expunerea profesională din România contribuie la doza efectivă mediată

la populaţia ţării cu l μSv/an, valoare redusă comparativ cu aceea din alte ţări,

unde se ridică la 8 μSv/an.

3.2.4 Efectele radiaţiilor ionizante asupra omului

75

În mod esenţial, consecinţele acestui tip ele energie asupra materiei

vii sunt dependente de tipul de ţesut, de natura radiaţiei şi de cantitatea

absorbită.

În principal efectul radiaţiilor ionizante asupra omului se datorează

formării unor radicali liberi şi ioni toxici, cu reactivitate chimică mare, apăruţi

mai ales prin interacţiunea radiaţiilor cu apa din organism, la care se adaugă

microleziunile directe produse asupra structurii celulei. Aceste efecte pot fi

clasificate în două categorii, în funcţie de elementele care le diferenţiază (tabelul

VI):

Tabel VI. Caracteristicile efectelor radiaţiilor ionizante asupra omului

Efecte deterministe Efecte stocastice (aleatorii)

Trend aleatoriu nu da

Doze ridicate mici

Prag da nu

Latentă scurtă lungă

Specificitate da nu

Gravitate +/- +

Reversibilitate da nu

Exemple arsuri, aplazie medulară cancere, anomalii genetice

• Efecte deterministe sau non-stocastice, dependente de doza primită şi având

până la un punct, caracter reversibil. În cazul acestor efecte se consideră că

apariţia lor este condiţionată de depăşirea unei doze prag a radiaţiei, sub care

efectele nu apar.

• Efecte stocastice sau aleatorii care apar numai la anumiţi subiecţi, fiind

independente de doză. Se consideră că orice doză de radiaţii produce un risc

suplimentar de apariţie a cancerului, a leucemiei şi a efectelor genetice.

A. Efecte acute

76

Apar atunci când doza primită depăşeşte valoarea pragului. Sunt în

general efecte precoce datorate pierderilor celulare rezultate prin depleţie

(moarte celulară). Efectele diferă în funcţie de tipul radiaţiei şi pot fi globale

(afectează întregul organism) sau parţiale (localizate la o parte a organismului).

a. Expunerea externă globală a organismului duce la apariţia

următoarei simptomatologii:

Sindromul acut de iradiere (SAI) este o afecţiune determinată de

expunerile la doze mari ele radiaţie ionizantă ce penetrează ţesuturile pe o

perioadă de timp scurtă (câteva minute). Gravitatea îmbolnăvirii este în funcţie de

doza primită, tipul de radiaţie, mărimea suprafeţei expuse şi susceptibilitatea

individuală. Semnele şi simptomele sunt nespecifice, iar evoluţia este tipică, cu

patru faze distincte:

1. Etapa prodromală începe după câteva minute sau uneori câteva zile după

iradiere (în funcţie de doză). Simptomele sunt: greaţă, anorexie, vărsături,

astenie, diaree. Uneori, după expunerea la doze mari, se adaugă acestui tablou

clinic febră. semne de insuficientă respiratorie, hiperexcitabilitate sau obnubilare.

Aceasta fază durează câteva zile.

2. Faza de latenţă semnifică revenirea la o stare de sănătate aparentă şi durează

câteva săptămâni.

3. Stadiul de boală manifestă cuprinde mai multe tipuri ele evoluţie clinică, a căror

gravitate este direct proporţională cu doza iniţială. Există trei forme clasice:

a. sindromul hematopoietic, caracterizat de pancitopenie determinată ele

distrugerea celulelor stern din măduvă, principalele cauze de deces fiind

hemoragia şi infecţia.

b. sindromul gastro-intestinal, cu diaree severă, febră si dezechilibre hidro-

electrolitice consecutive.

c. sindromul ce corelează afectarea sistemului nervos central cu cea a

aparatului cardiovascular, în care leziunile sunt ireversibile. Moartea survine

în câteva zile de la expunere. Simptomele variază de la agitaţie extremă,

greaţă, vărsături incoercibile, diaree, până la confuzie, obnubilare si comă.

Convalescenţa poate dura de la câteva săptămâni până la doi ani, însă

majoritatea pacienţilor care nu se însănătoşesc în primele luni decedează.

77

Sindromul acut de iradiere poate asocia leziuni cutanate, în special după

expunerea la radiaţii beta şi X. Afectarea este specifică: eritem iniţial, inflamaţii,

descuamare, ulceraţia si necroza zonei iradiate.

Tabel VII. Efectele iradierii acute în funcţie de doză

Doza (rem) Efectele acute

< 25 Fără efecte detectabile

25-50 Scade numărul leucocitelor

50-100 Posibile injurii şi manifestări clinice

100-200Greţuri, vărsături, diaree, fatigabilitate, şoc, leziuni ale pielii, pierderea părului

200-400Boală acută de iradiere;Eventual deces fără tratament

400-500 Rata decesului fără tratament este 50%

> 600 Rata decesului este de 100%

b. În condiţii de expunere externă parţială, efectele patologice depind de

doza primită de fiecare organ iradiat:

Efecte asupra pielii. Leziunile variază în funcţie de doza primită:

- între 3 şi 8 Gy apare eritemul,

- peste 5 Gy este un eritem uscat,

- între 12 şi 20 Gy eritemul este exudativ şi necesită un timp de latenţă de

circa 3 săptămâni,

- iar la doze mai mari de 25 Gy apare necroza.

La doze absorbite mai mari de 10 Gy se observă apariţia unor sechele de

natură fizică (atrofia unui segment cutanat sau muscular, teleangiectazie,

discheratoză, discromatoză) şi de natură funcţională (dureri, tulburări de sensibilitate,

de vascularizaţie, de mobilitate).

Efecte asupra gonadelor. Celulele germinale ale testiculelor sunt foarte

sensibile la acţiunea radiaţiilor ionizante. O doză de 4 Gy este suficientă

pentru a determina sterilitate definitivă, iar oligospermia persistă timp de mai

multe luni după o iradiere cu doze mai mari de 0,2 Gy. Celulele testiculare Sertolli

prezintă o rezistenţă destul de mare, fără diminuarea cantitativă sau calitativă a

78

secreţiei hormonale. Ovarele au o radiosensibilitate inferioară celei testiculare,

care variază cu vârsta; sterilitatea survine la o doză superioară valorii de 8 Gy.

Efecte asupra ochiului. Partea cea mai radiosensibilă a ochiului este

cristalinul, în caz de iradiere poate apare cataracta cu o latenţă variabilă în

funcţie de doză: circa 5 ani la doze sub 2 Gy, un an la doze mai mari de 10 Gy.

Efecte asupra tiroidei. Glandele endocrine sunt destul de rezistente la

acţiunea radiaţiilor ionizante, mai puţin tiroida, existând riscul hipotiroidiei după o

latenţă de 10-15 ani de la expunere.

B. Efecte tardive

Afectează prin hazard doar anumiţi indivizi şi sunt independente de doza

primită; timpul de latenţă este prelungit, de mai mulţi ani. Apar la expuneri mici şi

repetate de radiaţii ionizante sau la intervale mari după expunere accidentală

unică la doze mari (dar sub limita celor de determinare a bolii de iradiere acută).

Exemplificăm:

boala de iradiere cronică (radiodermita cronică, atrofie cutanată,

sterilitate, alopecie, cataracta, leucopenia),

scurtarea duratei medii de viaţă sau

efectul somatic stocastic (evidenţiat prin leucemii, cancer cutanat,

pulmonar, tiroidian sau osos).

O doză de 0,01 Sv poate provoca la 1 milion de oameni un nr. de 100

cazuri de cancer!

Aceste efecte se concretizează fie asupra subiectului iradiat (efecte

cancerigene), fie asupra descendenţilor săi (efecte genetice).

Efectele cancerigene ale radiaţiilor ionizante sunt cunoscute de la începutul

secolului XX. Pentru studierea şi evaluarea lor se dispune de trei surse de

informaţie: experimentele animale, studiile in vitro şi rezultatele studiilor

epidemiologice populaţionale. Studiile in vitro au demonstrat marea

complexitate a cancerogenezei induse de radiaţiile ionizante, cercetările

actuale focalizându-se asupra oncogenezei. Dovezile epidemiologice sunt

variate, fiind obţinute asupra unor populaţii diferite: persoane expuse

profesional (cancer bronhopulmonar la minerii din minele de uraniu, cancer

cutanat la radiologi), expunerea medicală a populaţiei (creşterea frecvenţei

79

epiteliomului tiroidian la cei care în copilărie au suferit tratamente

radiologice în zona gâtului), supravieţuitori ai bombardamentelor atomice de

la Hiroshima şi Nagasaki (creşterea frecvenţei leucemiilor). Toate aceste

studii concordă în recunoaşterea creşterii incidenţei anumitor cancere la

doze absorbite mai mari de l Gy.

Efectele genetice sunt ca şi cancerele, efecte stocastice (aleatorii) ale

radiaţiilor ionizante. Sunt nespecifice, diferenţiate în timp, fiind provocate

de mutaţia unei celule reproducătoare. Se evidenţiază greu datorită

incidenţei crescute de ansamblu a anomaliilor genetice. Dovezile asupra

efectelor genetice provin ca şi cele pentru efectele cancerigene din studii

experimentale şi din studii epidemiologice. Totuşi rămânem la stadiul de

presupunere, deoarece studiile epidemiologice nu au evidenţiat anomalii

genetice la descendenţi apărute după iradiere. Atât la descendenţii

medicilor radiologi (care au suferit iradieri masive la începutul secolului), cât

şi la bolnavii trataţi prin radioterapie la nivelul gonadelor, sau în cazul

supravieţuitorilor bombardamentelor atomice din al doilea război mondial,

nu s-a identificat o creştere semnificativă a frecvenţei apariţiei anomaliilor

genetice.

C. Efectele expunerii prenatale

Fătul şi embrionul sunt structuri cu radiosensibilitate crescută, efectele

radiaţiilor ionizante depinzând de stadiul lor de dezvoltare.

Perioada de preimplantare: înainte de implantarea oului (ziua 6-9 la om)

celulele sunt nediferenţiate; în cazul unei doze absorbite ridicate se produce moartea

celulară şi avortul care trece neobservat. In cazul dozelor mai mici, numai unele

celule sunt distruse şi apoi reînlocuite; este suficientă o singură celulă

supravieţuitoare, neafectată de acţiunea radiaţiilor, conform legii "totul sau nimic".

Embriogeneza (până în ziua 60 de sarcină) este perioada cu

radiosensibilitatea cea mai ridicată în cursul căreia se schiţează structurile tisulare

ale organelor fătului (organogeneză), precum şi forma lor (morfogeneză).

Iradierea în cursul acestei perioade creşte riscul malformaţiilor. La om, în afara

malformaţiilor, poate surveni şi afectarea dezvoltării sistemului nervos central,

rezultatul fiind microcefalia asociată cu retard mintal.

80

Stadiul fetal (peste 60 de zile de sarcină) corespunde unei faze de creştere a

lungimii fetusului de la 3 cm la sfârşitul lunii a doua, până la 50 de cm la termen,

perioadă în care se maturează structurile tisulare. In această etapă frecvenţa şi

gravitatea malformaţiilor se reduce. Iradierea survenită tardiv în această perioadă,

poate să inducă leziuni canceroase, identificabile numai după naştere.

3.2.5 Noţiuni de radioprotecţie

Din punct de vedere al expunerii, populaţia se împarte în trei grupe:

populaţia expusă la locul de muncă, prin procesul muncii (expunere

profesională);

populaţia expusă ca urmare a procesului de radiodiagnostic şi

radiotratament (expunere medicală);

expunerea publicului (a populaţiei în ansamblu).

A. Sistemul de protecţie în expunerea profesională

Dozimetria expunerii profesionale se realizează prin monitorizarea

individuală a radiaţiei externe (furnizează informaţii pentru controlul expunerilor,

ajută la clasificarea locurilor de muncă şi la detectarea fluctuaţiilor condiţiilor de

muncă) şi prin monitorizarea individuală a încorporărilor de material radioactiv

(procedeu mai dificil, folosit de rutină numai pentru muncitorii din zone unde sunt de

aşteptat încorporări mari).

Limitele dozei formează o parte a sistemului de radioprotecţie, care în

condiţii de expunere profesională realizează o expunere tolerabilă, la niveluri de

doză atât de mici, încât să poată fi obţinute rezonabil luând în considerare factorii

economici şi sociali.

Se recomandă o limită de doză de 20 mSv/an, mediată pe o perioadă

de 5 ani (100 mSv/5 ani), cu condiţia ca doza eficace să nu depăşească 50

mSv într-un singur an. Pentru evitarea efectelor deterministice la nivelul

cristalinului şi a pielii, sunt necesare limite de doză separate; limitele anuale sunt

de 150 mSv pentru cristalin şi 500 mSv pentru piele. La femeile gravide produsul de

concepţie este protejat prin aplicarea unei limite suplimentare dozei echivalente la

suprafaţa abdomenului femeii de 2 mSv.

81

Clasificarea locurilor de muncă şi a condiţiilor de lucru va ţine cont de nivelurile

aşteptate ale expunerii, cât şi de variaţiile probabile ale acestor expuneri. Din acest

punct de vedere se disting două categorii de locuri de muncă:

- zone controlate: sectoare în care condiţiile normale de muncă solicită muncitorilor

să acţioneze conform unor proceduri de radioprotecţie bine stabilite.

- zone supravegheate: sectoare în care condiţiile de muncă sunt ţinute sub control,

dar care nu necesită proceduri speciale de radioprotecţie.

Servicii profesionale pentru supravegherea sănătăţii

controale medicale la angajare şi periodice;

activitate de counseling pentru trei categorii de personal: femeile în perioada

de procreere, persoanele expuse peste limitele dozei, voluntarii pentru cercetări

biomedicale;

păstrarea evidenţelor personalului şi a fişelor medicale pe perioade lungi (câţiva

ani) după părăsirea locului de muncă, pentru posibile reevaluări ale stării de

sănătate.

Examenul medical la angajare va insita asupra: anamnezei profesionale,

personală şi familială referitoare la expunerile neprofesionale la radiaţii ionizante, la

expunerile medicale şi la eventuale tratamente cu substanţe medulostimulatoare sau

inhibitoare; efectuarea hemogramei, teste citogenetice, examen oftaklmologic,

psihologic şi neurologic.

Controlul medical periodic vizează un examen cknic general anual, examen

hematologic la 2 ani, examen citogenetic la 5 ani, suplimentar examenul neurologic şi

psihiatric anual şi unul oftalmologic la 2 ani.

Respectarea normelor de protecţie în procesul de muncă

- purtarea echipamentului de protecţie;

- utilizarea ecranului de protecţie;

- respectarea distanţei pentru reducerea câmpului de radiaţii;

- restricţionarea timpului petrecut în apropierea surselor;

- limitarea răspândirii materialului radioactiv la locul de muncă şi în mediul

înconjurător;

- evaluări periodice ale siguranţei în funcţionare a tuturor sistemelor principale

care afectează probabilitatea accidentelor.

82

B. Sistemul de protecţie în expunerea medicală

Expunerile medicale sunt în mod normal menite să furnizeze un beneficiu

direct individului expus, în expunerile medicale nu se aplică limitele dozei, dar se

cere discernământ şi decizie responsabilă în aplicarea unei proceduri anume de

diagnostic sau de tratament radiologie: se vor evita iradierile inutile, se vor alege

tehnici cât mai puţin iradiante, vor fi verificate periodic performanţele aparaturii

folosite.

Se va evita iradierea corpului femeii însărcinate, şi cu excepţia examinărilor

radiologice urgente, se va efectua în acest scop un test de sarcină.

In caz de iradiere a femeii însărcinate, consecinţele pentru făt sunt în funcţie

de vârsta sarcinii şi de dozele primite (tabelul VIII). Expunerea embrionului în

primele 3 săptămâni de după concepţie nu pare să ducă la efecte stocastice sau

deterministe asupra copilului născut viu.

Se consideră că iradirea nu are efecte ulterioare pentru produsul de concepţie,

până la doza de 0,1 Gy. Avortul terapeutic este recomandat la doze mai mari de 0,2

Gy.

Tabel VIII. Ordinul de mărime al dozelor absorbite Ia nivelul gonadelor în

funcţie de diferite examinări radiodiagnostice

Tipul examinării

Număr mediu de

clişee

Durata examinării radiologice

Estimarea dozei la nivelul ovarelor

Histerografie 4,6 90 s 10 mGyLavaj baritat 9,5 170 s 4 - 6 mGy

Tranzit gastroduodenal

9,6 150 s 3,3 - 7 mGy

Coloana lombo-sacrată

4,4 80 s 10 mGy

Bazin 2,1 25 s 3,6 mGyUrografle i. v. 10,4 80 s 19,5 mGy

Abdomen 2,1 25 s 3,5 mGy

C. Controlul expunerii publicului

Se realizează în mod normal prin aplicarea controlului la sursa de radiaţii, prin

respectarea măsurilor legislative şi tehnologice de radioprotecţie. Prezintă pericol

83

radionuclizii de viaţă lungă care eliberaţi în mediu, duc la expuneri şi încorporări

continue pentru public în anii următori.

Se recomandă ca limită pentru expunerea publicului, o doză efectivă de

l mSv pe an. Totuşi, în împrejurări speciale, o valoare mai mare a dozei efective ar

putea fi permisă într-un singur an, cu condiţia ca media pe 5 ani să nu depăşească l

mSv pe an.

O atenţie deosebită va fi acordată expunerilor potenţiale pentru cei care

domiciliază în vecinătatea minelor, a locurilor de depozitare a deşeurilor, în cazul

emisiilor de radon în locuinţe se impune aplicarea măsurilor specifice de control a

poluării interioare radioactive. Dozele individuale cât şi cele colective datorate

radonului sunt mai mari decât cele provenite de la aproape oricare altă sursă.

Ministerul Sănătăţi autorizează (Legea 111 din 1996):

introducerea în circuitul economic şi social, în vederea utilizării sau

consumului de către populaţie, a produselor care au fost supuse iradierii

sau care conţin materiale radioactive;

introducerea în domeniul medical, pentru diagnostic şi tratament medical, a

surselor închise, deschise, a dispozitivelor generatoare de radiaţii:

ionizante şi a produselor farmaceutice care conţin materiale radioactive.

Ministerul Sănătăţii efectuează:

a) normarea igienică a factorilor radioactivi;

b) supravegherea sanitară la obiectivele cu surse de radiaţii ionizante şi

eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare;

c) eliberarea de licenţe (autorizaţii) pentru activitate medicală cu surse de

radiaţii ionizante;

d) evaluarea igienică a produselor alimentare şi a materiei prime alimentare, a

apei potabile, a materialelor de construcţie şi a altor produse privind

conţinutul de substanţe radioactive în conformitate cu standardele şi

normativele în vigoare, eliberarea de certificate igienice;

e) controlul iradierii personalului şi pacienţilor, controlul dozimetric al

personalului şi al populaţiei în cazuri de accidente nucleare majore.

Activitatea în domeniul asigurării radioprotecţiei şi securităţii nucleare se

bazează pe următoarele principii:

a) neadmiterea depăşirii nivelului de iradiere maxim admis;

84

b) excluderea oricărei iradieri nejustificate;

c) reducerea dozelor de iradiere la un nivel minim posibil.

Ministerul Sănătăţii şi Familiei împreună cu Ministerul Agriculturii,

Alimentaţiei şi Pădurilor controlează prin autorităţile competente executarea

controlului oficial al alimentelor (Ordin nr. 855 din 23/11/2001 privind aprobarea

Normelor privind alimentele şi ingredientele alimentare tratate cu radiaţii

ionizante), în principal referitor la:

a) categoriile şi cantităţile de produse alimentare tratate prin iradiere, dozele

administrate şi tehnologiile de iradiere;

b) comercializarea produselor alimentare iradiate, inclusiv respectarea

prevederilor cu privire la etichetarea produselor alimentare tratate cu radiatii

ionizante.

Aceste norme se aplică fabricării, comercializării şi importului alimentelor şi

ingredientelor alimentare, denumite în continuare produse alimentare tratate cu

radiaţii ionizante.

Autoritatea naţională competentă în domeniul nuclear este Comisia

Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare (CNCAN).

Suntem expuşi la doze scăzute de radiaţii ionizante emanate de soare,

roci, sol, surse naturale din propriul corp, expuneri la teste nucleare, unele

produse de consum, examinări medicale în scop diagnostic sau tratament.

Meseriile cu risc sunt cea de pilot, asistent de zbor, astronaut, miner sau personal

medical în radiologie.

Pentru protecţia populaţei expuse radiaţiilor ionizante s-a stabilit cu caracter

de lege doza maximă admisibilă (DMA). DMA este doza primită de întregul

organism, de un organ sau ţesut care, în lumina cunoştinţelor actuale, în

iradiere externă sau internă nu produce efecte somatice decelabile în tot

cursul vieţii.

DMA pentru o persoană expusă profesional este de 5 rem pe an, respectiv

0,1 rem pe săptămână. DMA pentru populaţia care locuieşte sau lucrează

permanent în jurul unor obiective nucleare este de 0,5 rem pe an şi 0,01 rem pe

săptămână. DMA pentru populaţia în ansamblul ei este de 2rem/30 ani şi 0,07

rem/an.

85

Tabelul IX. Doze de referinţă în RX-diagnostic exprimate în doza la

suprafaţa de intrare pe pacient pentru o singură expunere

RadiografiaDoza la suprafaţa de intrare pt.

o singură expunere (mGy*)

Torace postero–anterior (PA) 0,3Torace lateral (LAT) 1,5Coloană vertebrală antero–posterior (AP) 10Coloană vertebrală lateral (LAT) 30Coloană vertebrală joncţiunea lombo–sacrată (JLS)

40

Sân cranio–caudal (CC) 10Sân mediu lateral oblic (MLO) 10Sân lateral (LAT) 10Pelvis antero–posterior (AP) 10Craniu postero – anterior (PA) 5Craniu lateral (LAT) 3Tractul urinar – o radiografie simplă sau înaintea administrării substanţei de contrast

10

Tractul urinar – după administrarea substanţei de contrast

10

*) Criteriu pentru doza de radiaţie a pacientului: doza la suprafaţa de intrare pentru pacienţi cu

dimensiuni standard este exprimată ca doza absorbită în aer (mGy) în punctul de intersecţie al

axei fasciculului cu suprafaţa unui pacient cu dimensiuni standard (greutate a corpului de 70 de

kg sau grosimea sânului comprimat de 5 cm), incluzând radiaţia retroîmprăştiată.

3.2.6 Radonul

Radonul este un gaz radioactiv remanent în sol, roci, apă şi materiale de

construcţie, producând poluarea radioactivă de interior.

Este un gaz radioactiv rezultat prin dezintegrarea radiului, care la rândul lui

este un produs de dezintegrare al uraniului. Uraniul şi radiul sunt prezente în

concentraţii variate în toate tipurile de roci şi de sol. Radonul este inert, poate difuza

în afara materialului în care s-a format, pătrunzând în atmosferă sau dizolvându-se

în apă.

Expunerea la radon a fost investigată iniţial în condiţii de expunere

profesională, la minerii din minele de uraniu, care au fost încadraţi în grupa

populaţională cu risc crescut de cancer bronho-pulmonar. Pentru populaţie în

ansamblu, riscul expunerii la radon a fost considerat o dată cu depistarea

frecventă a radonului în aerul interior, în condiţiile în care concentraţia pulmonară a

86

descendenţilor radonului s-a dovedit mai ridicată decât pentru alţi compuşi ai

fondului natural radioactiv.

Surse şi condiţii de expunere

Principala sursă de radon din aerul interior este reprezentată de solul pe

care este construită locuinţa; radonul se infiltrează prin crăpăturile fundaţiei în

aerul interior. Monitorizarea concentraţiei de radon în locuinţele construite pe sol cu

radioactivitate crescută arată nivele mai reduse în încăperile de la etajele clădirii,

faţă de cele de la demisol şi de la parter.

Alte surse de radon sunt reprezentate de materialele de construcţie, apă şi

gazul metan. Unele cercetări arată că sursa principală de radon din locuinţe a fost

reprezentată de fluxul radioactiv de la nivelul materialelor de construcţie folosite la

zidirea pereţilor (utilizarea sterilului minier ca material de umplutură a creat

probleme majore), sau de la nivelul plăcilor ceramice de origine granitică folosite

la tapetarea pavimentelor sau a tavanelor.

Concentraţia radonului s-a redus semnificativ după aplicarea pe pereţi a

tapetelor sau a altor materiale izolante.

În locuinţele alimentate cu apă din surse de profunzime aferente unor soluri

cu structură granitică, concentraţia interioară a radonului creşte prin eliberarea

radonului dizolvat în apă. Variaţii pe termen scurt ale concentraţiei de radon din

locuinţă rezultă prin modificarea ratei de ventilaţie, prin schimbări meteorologice,

prin folosirea apei potabile şi a gazului natural.

Efecte asupra sănătăţii

Radonul se dezintegrează cu un timp de înjumătăţire de 3,8 zile într-o serie

de izotopi cu viaţă scurtă, seria dezintegrării terminându-se cu un radionuclid cu o

stabilitate mai mare. Doi dintre descendenţii radonului, Po-214 şi Po-218, emit

particule alfa în cursul dezintegrării, care prin inhalare ajung în tractul respirator

unde induc leziuni tisulare care ulterior pot degenera malign.

Expunerea profesională la radon a minerilor din subteran, în primul rând a

celor din minele de uraniu, a stabilit o relaţie cauzală cu cancerul pulmonar, relaţie

confirmată de cercetările experimentale.

Studiile epidemiologice urmărind expunerea neprofesională la radon au

arătat o creştere a ratei mortalităţii prin cancer pulmonar în zonele geografice cu

87

fond crescut de radiaţii gamma. Dacă sursa de radon este apa potabilă din surse

de mare profunzime aferente unui sol radioactiv, s-a identificat creşterea incidenţei

cancerului pulmonar o dată cu creşterea concentraţiei hidrice a radiului-226.

Studiile epidemiologice la mineri au arătat o creştere a riscului de cancer

pulmonar în condiţiile expunerii cumulative la radon, reliefând şi efectele combinate

ale fumatului şi ale expunerii la radon.

Se apreciază că radonul contribuie direct la carcinogeneza pulmonară

atât la fumătorii activi, cât şi la cei pasivi, în mediile interioare fumul de tutun

creşte concentraţia particulelor respirabile; în condiţiile suprapunerii unei surse de

radon, descendenţii radonului au afinitate pentru aerosolii din fumul de ţigară,

întârziind depunerea lor pe suprafeţe. În acest mod, fumatul pasiv se asociază cu

expunerea radioactivă la radon.

88

4. APA POTABILĂ

4.1. Necesarul de apă şi importanţa sa igienico-sanitară

Apa este un constituent esenţial al materiei vii, având un rol deosebit în

desfăşurarea tuturor proceselor vitale şi menţinerea vieţii în ansamblul ei.

Datorită proprietăţilor sale, apa reprezintă mediul propice de producere a

diferitelor procese fiziologice: absorbţie, difuzie şi excreţie, osmoză, menţinerea

echilibrului acido-bazic, termoreglare sau desfăşurarea metabolismului

intermediar.

La omul adult apa reprezintă 60% din întreaga sa greutate corporală, în

proporţii diferite la nivelul organelor şi ţesuturilor (de ex. cel mai mic procentaj

corespunde ţesutului adipos şi osos, iar cea mai mare cantitate se găseşte în

lichidele bioologice).

Din datele OMS cantitatea minimă de apă necesară organismului uman

este de 5 litri pe 24 de ore, din care aproximativ 1,5-2 litri o reprezintă apa

consumată ca atare. Necesarul fiziologic de apă al unui adult de greutate normală

şi în condiţii de mediu şi activitate obişnuite, se consideră a fi de 2,5-3 litri; acest

necesar este acoperit, în afara consumului de apă ca atare şi arătat mai sus, de

apa care intră în constituţia diverselor alimente şi apa care rezultă din

metabolizarea acestora.

Nevoile de apă ale organismului cresc însă în condiţiile unui mediu ambiant

cald sau a unei activităţi fizice intense, putând atinge 3-5 litri pe zi şi chiar mai

mult.

Hidratarea corectă asigură:

- necesarul de apă;

- eliminarea mai uşoară a reziduurilor metabolice;

- previne infecţiile, litiaza biliară şi renală;

- ameliorează tranzitul intestinal, prevenind constipaţia;

- menţine pielea sănătoasă.

La această cantitate impusă de necesar, se adaugă însă cantităţi mult mai

mari de apă utilizate de om în diferite alte scopuri: menţinerea curăţeniei

corporale (aproximativ 40 litri zilnic), nevoile gospodăreşti de pregătire aa

89

alimentelor, de întreţinere a curăţeniei locuinţei şi îmbrăcămintei (zeci de litri pe zi)

ş.a.

OMS consideră ca optim pentru acoperirea acestor nevoi directe ale

populaţiei, o cantitate de 100 litri / 24 de ore pentru fiecare locuitor.

Colectivităţile umane utilizează mari cantităţi de apă în diferite scopuri,

dintre care cele mai importante sunt:

1. nevoile urbanistice (salubritatea publică, stropirea spaţiilor verzi,

ameliorarea climatului sau pentru scopuri decorative);

2. nevoile industriale, cu consum foarte mare cantitativ în timp (de la

transportul materiilor prime sau finite, la dizolvarea componentelor, ca

materie primă pentru diverse produse, pentru întreţinerea aparatelor şi

ustensilelor sau ca simplă apă de răcire);

3. nevoile zootehnice (care cuprind apa folosită la hrana animalelor, la

curăţenia lor şi salubrizarea adăposturilor).

În general, apele utilizate de om, indiferent în ce scop, se încarcă cu

diferite elemente fizice, chimice sau biologice cu care vin în contact şi pe care le

antrenează în apele naturale schimbându-le compoziţia şi limitând refolosirea lor.

Creşterea permanentă a consumului de apă a ridicat problema rezervelor

de apă terestre, care deşi teoretic nu scad, sunt limitate de poluarea continuă a

apei utilizată şi retrocedată naturii. De aceea, ONU conchide că principala

preocupare a societăţii în prezent şi viitor va trebui să fie reprezentată de evitarea

şi limitarea poluării apei ca primă acţiune de menţinere a actualelor resurse

naturale ale omenirii.

4.2. Sursele naturale de apă

În mod obişnuit, apa se găseşte în natură într-un circuit continuu. Astfel,

apa de suprafaţă din râuri, fluvii, lacuri, oceane se evaporă trecând în atmosferă

sub formă de vapori şi este cunoscută sub denumirea de apă atmosferică.

Sub această formă apa circulă sau este purtată de curenţii de aer, până

ajunge în zone cu temperatură mai scăzută, când se condensează şi cade la

suprafaţa solului sub formă de ploaie sau ninsoare, formă denumită apă

meteorică.

90

O dată ajunsă pe sol apa meteorică dacă întâlneşte roci permeabile, le

străbate până în momentul când întâlneşte un strat impermeabil la nivelul căruia

se opreşte, formând apa subterană.

În circulaţia lor prin sol, apele subterane (freatice sau de mică adâncime şi

cele de profunzime) pot ajunge la suprafaţă sub formă de izvoare care împreună

cu apa meteorică căzută pe soluri impermeabile formează apa de suprafaţă.

Aceasta la rândul ei se poate prezenta ca apă curgătoare (râuri, fluvii) sau

stătătoare (bălţi, lacuri). Un loc aparte îl ocupă apa mărilor şi oceanelor care, deşi

este o apă de suprafaţă, are caracteristici hidrologice şi de compoziţie deosebite.

Rezervele de apă ale globului se găsesc în proporţie de peste 96% în mări

şi oceane, cu apă sărată, şi doar 3% sunt formate din ape dulci (dintre 38,5

milioane Km3 fiind accesibile doar 8,5 milioane Km3). Apa sărată nu poate fi

utilizată la scară mare, deoarece procesul desalinizării cere o tehnologie

adecvată, costisitoare şi un consum mare de energie.

Repartiţia inegală a rezervelor şi cerinţelor precum şi poluarea crescândă a

surselor naturale de apă, impune o gospodărire judicioasă a acestora.

Sursele naturale de aprovizionare cu apă sunt:

apele de suprafaţă (râuri, fluvii, lacuri) şi

apele subterane (ape freatice şi ape de profunzime).

Apele subterane sunt în general bine protejate de stratul de sol

supraiacent, de aceea calitatea lor este corespunzătoare nevoilor omului. În

schimb, cantitatea apelor subterane este redusă, fapt pentru care sunt utilizate

mai ales pentru micile colectivităţi (apa de fântână).

Apele de suprafaţă, din contră, sunt în cantitate suficientă, deşi variabilă

în funcţie de factorii meteorologici. Pentru reglarea debitelor acestor ape, în

prezent se construiesc lacuri de acumulare. Calitatea apelor de suprafaţă însă

este necorespunzătoare, fiind poluate cu uşurinţă datorită lipsei protecţiei naturale

şi acţiunii umane. Utilizarea ca atare a cestora este interzisă, chiar dacă aparent

sunt limpezi şi lipsite de impurităţi; se impune tratarea şi dezinfecţia apei folosite

de consumator.

În compoziţia naturală a apei intră un mare număr de elemente chimice şi

biologice ca şi gaze, substanţe minerale şi organice, diverse organisme etc.

91

Gazele cel mai frecvent întâlnite în apă sunt oxigenul şi bioxidul de carbon.

Oxigenul se găseşte totdeauna în cantitate mai mare în apele de suprafaţă, în

timp ce apele subterane sunt mai bogate în bioxid de carbon.

Substanţele minerale prezente sunt calciul, sodiul, potasiul, magneziul,

manganul, fierul ş.a., sub formă de cloruri, sulfaţi, azotaţi, carbonaţi, fluoruri. În

general, apele subterane sunt mai bogate în săruri minerale, faţă de apele de

suprafaţă la care gradul de mineralizare creşte de la munte la şes.

Substanţele organice se pot găsi sub formă dizolvată, coloidală sau în

suspensie. Ele provin atât din sol, cât şi din distrugerea organismelor acvatice şi

produşii lor de metabolism. Apele de suprafaţă conţin întotdeauna cantităţi mai

mari de substanţe organice decât apele subterane, la care însă concentraţia

acestor substanţe este mult mai constantă.

Substanţele biogene sunt cele legate de activitatea vitală a organismelor

acvatice. Ele au în general o provenienţă biologică, rezultând din descompunerea

substanţelor organice sub acţiunea enzimatică a microorganismelor. Cele mai

frecvente sunt amoniacul, azotiţii, azotaţii şi fosfaţii sau compuşii ferici. Această

grupă de substanţe are un rol aparte în procesele naturale din apă.

Organismele acvatice pot fi vizibile cu ochiul liber, dar cel mai frecvent apar

numai la microscop. Numărul de specii prezente în apă depinde de caracteristicile

biochimice ale apei. În general însă, în apele de suprafaţă numărul organismelor

acvatice este mult mai mare decât în apele subterane.

4.3. Sursele de poluare a apei

Poluarea apei constă în mod direct sau indirect a compoziâiei normale a

acesteia, ca urmare a activităţii omului, într-o asemenea măsură încât nu mai

poate servi scopurilor la care era folosită în starea sa naturală, periclitând

sănătatea oamenilor şi animalelor.

Factorii care duc la poluarea apei sunt variaţi şi numeroşi, totuşi ei pot fi

grupaţi în:

factori demografici, reprezentaţi de numărul populaţiei dintr-o anumită

zonă, observându-se că poluarea creşte proporţional cu densitatea

populaţiei;

92

factori urbanistici, corespunzători dezvoltării aşezărilor umane, care

utilizează cantităţi mari de apă pe care le întorc în natură sub formă de

ape uzate sau intens poluate;

factori industriali sau economici, reprezentaţi de nivelul de dezvoltare

economică şi cu precădere industrială al unei regiuni, în sensul creşterii

poluării paralel cu creşterea industriei.

Poluarea, deşi considerată ca fenomen general, poate fi diferenţiată în mai

multe tipuri, grupate astfel:

poluarea biologică (cu bacterii, virusuri, paraziţi);

poluarea fizică (termică, radioactivă sau cu substanţe insolubile);

poluarea chimică (cu substanţe chimice diverse, de la cele organice uşor

degradabile la cele toxice remanente), cea mai importantă cantitativ şi

calitativ.

Poluarea chimică a apei se poate produce în mod accidental, dar de cele

mai multe ori datorită îndepărtării necontrolate a diverselor deşeuri sau reziduuri

lichide sau solide în natură.

Sursele de poluare a apei sunt multiple, cel mai frecvent însă ele sunt

reprezentate de reziduurile comunale, industriale şi agrozootehnice.

Poluarea menajeră este dependentă de numărul populaţiei, rezultând din

utilizarea apei în locuinţe, instituţii publice, spitale, spălătorii, unităţi alimentare etc.

Încărcarea în poluanţi organici şi minerali a reziduurilor menajere

(comunale) este deosebit de mare, atingând 10 litri de nămol pe locuitor şi pe zi

sau 50 Kg materii solide uscate pe locuitor şi pe an (date OMS). Ele conţin în

principal materii organice, substanţe chimice utilizate în gospodărie (detergenţi) şi

o mare încărcătură microbiană.

Apele reziduale industriale provin de la diferite intreprinderi industriale,

ca urmare a folosirii apei în scopuri tehnologice sau la salubritate şi/sau la răcire.

Cantitativ sunt dificil de apreciat. Ele pot fi bogate în microorganisme (de

provenienţă din industria alimentară), dar cel mai adesea au un conţinut crescut în

substanţe chimice potenţial toxice, ca şi în substanţe radioactive. Cel mai adesea

se întâlnesc detergenţi, solvenţi, cianuri, metale, acizi, săruri şi grăsimi etc.

93

Poluarea agrozootehnică provine de la unităţile de creştere a animalelor

şi zonele agricole, fiind formată din reziduuri animale, produşi de eroziune a

solului, îngrăşăminte naturale sau sintetice, pesticide sau antibiotice şi care sub

aspect calitativ, datorită încărcării mari în germeni şi substanţe organice, se

apropie mai mult de apele reziduale menajere (pe care le depăşesc semnificativ

într-o proporţie de peste 7 la 1).

Poluarea apei suferă însă o reducere substanţială faţă de valoarea sa

iniţială, datorită capacităţii sale de autopurificare, ce constă în: diluţia poluanţilor

în masa apei şi scăderea concentraţiei lor, în sedimentarea elementelor insolubile

şi scoaterea lor propriu-zisă din apă şi în degradarea substanţelor organice şi

transformarea lor în produşi minerali cu ajutorul microorganismelor din apă. La

aceasta se adaugă diversele reacţii fizico-chimice care au loc între diferitele

substanţe poluante sau între acestea şi cele care fac parte din compoziţia

naturală a apei ca oxidări, conjugări, adsorbţii etc. şi care scad concentraţia

poluanţilor.

Aceste fenomene care se petrec mult mai intens în apele de suprafaţă

decât în cele subterane, încep, în ultimul timp, să-şi piardă din importanţă ca

urmare a creşterii frecvenţei poluării putând astfel să apară chiar cumulări de

substanţe toxice cu efect nociv în apa de băut.

4.4. Influenţa apei poluate asupra sănătăţii

Apa poate influenţa sănătatea populaţiei atât prin cantitatea, cât mai ales

prin calitatea sa. Într-adevăr, lipsa de apă în cantitate suficientă reprezintă unul

din factorii care duc la întreţinerea unei stări de insalubritate, cauză a răspândirii

unui număr mare de afecţiuni.

Apa influenţează sănătatea populaţiei şi sistemul ecologic în general, în

mod direct prin calităţile sale, respectiv prin compoziţia sa.

Un prim efect al poluării chimice este reprezentat de potenţialul toxic al

acestor substanţe, ceea ce a determinat o patologie caracteristică denumită

patologie chimică de natură hidrică.

Dacă această patologie nu are acelaşi impact crescut ca cea infecţioasă,

aceasta totuşi trebuie analizată din punct de vedere al intoxicaţiilor acute şi/sau

94

cronice în asociere cu efectele potenţiale temporale, datorate microcantităţilor

consumate zilnic şi care pot afecta de asemenea organismul uman pe perioade

foarte lungi sau cu transmitere teratogenă.

Un alt efect întâlnit şi sesizat de consumatori este cel reprezentat de

modificarea caracterelor organoleptice ale apei, determinând reacţii senzoriale

dezagreabile. Sunt cuprinse aici gustul şi mirosul particular, modificările vizibile de

turbiditate şi culoare, spumarea apei sau chiar senzaţia tactilă supărătoare. Toate

aceste modificări produc disconfort şi limitează în mod evident utilizarea de către

populaţie a apei poluate, mai ales că un mare număr de substanţe chimice

poluante sunt susceptibile de alterarea proprietăţilor organoleptice chiar la

concentraţii foarte reduse.

Efectul cel mai des produs de poluarea apei constă în influenţa directă a

diverselor substanţe poluante asupra proceselor biologice care se petrec în apele

naturale. El este cunoscut sub denumirea generală de efect ecologic.

În adevăr, echilibrul ecologic al diferitelor biocenoze din apă este atât de

sensibil încât schimbări infime, dar persistente, în compoziţia apei pot duce la

perturbări profunde şi cu consecinţe importante cum ar fi distrugerea

microorganismelor din apă şi ca atare încetinirea sau chiar oprirea fenomenelor

naturale de autopurificare a apei, cu persistenţa poluării în mediul respectiv,

urmată de efecte nocive asupra consumatorului.

În fine, poluarea apei produce şi dificultăţi în tratarea apei, consecinţa fiind

creşterea substanţială a cheltuielilor de tratare a apei şi folosirea unor procedee

cât mai complexe, dar care conduc la creşterea preţului apei distribuite populaţiei.

În funcţie de caracteristicile sale, apa calitativ necorespunzătoare care este

utilizată de către populaţie, poate cauza omului două tipuri diferite de patologie

hidrică, în ordinea importanţei:

- infecţioasă şi

- neinfecţioasă.

PATOLOGIA INFECŢIOASĂ TRANSMISĂ PRIN APĂ

Cantitatea mare de apă folosită în comun de populaţie oferă o serie de

posibilităţi ca în condiţiile poluării, apa să constituie un factor important de

95

îmbolnăvire. Bolile produse prin apă cuprind în general un mare număr de

persoane, îmbrăcând caracterul unor boli cu extindere în masă.

Rolul apei în transmiterea bolilor infecţioase este cunoscut de multă vreme,

însă acum agenţii patogeni pot fi evidenţiaţi specific în laboratoarele de

microbiologie.

Pentru apariţia unei boli hidrice sunt necesare trei condiţii şi anume:

existenţa sursei de infecţie (purtător sau bolnav eliminator de agent patogen),

viabilitatea în apă a germenilor timp suficient pentru producerea bolii şi existenţa

unei populaţii receptive.

Cea mai frecventă formă de boală infecţioasă de natură hidrică este

epidemia.

Principalele caractere ale epidemiilor hidrice sunt:

caracterul exploziv, cu un număr mare de persoane implicate, într-un

timp relativ scurt;

afectarea persoanelor receptive, care consumă apa contaminată,

indiferent de vârstă, sex sau profesie;

suprapunerea epidemiei pe aria de alimentare cu apă a populaţiei din

aceeaşi sursă (fântână, izvor);

apariţia epidemiei în orice anotimp, dar cu precădere în sezonul rece

(datorită supravieţuirii mai îndelungate în apă a germenilor patogeni la

temperatură scăzută);

încetarea episodului epidemic tot atât de brusc cum a şi început, ca

urmare a măsurilor luate.

Bolile infecţioase transmise prin apă se pot împărţi în funcţie de factorii

etiologici în bacterioze, viroze şi parazitoze.

Bolile bacteriene transmise prin apă sunt cele mai frecvente şi diverse

ca etiologie. Dintre cele mai des întâlnite amintim: holera (boala bacteriană

digestivă transmisă de vibrionul holeric), febra tifoidă (produsă de Salmonella

typhi, prin dejecte eliminate de persoane bolnave sau purtătoare), dizenteria

(produsă de Shigella disenteriae), leptospirozele (contaminare "ajutată" de

şobolanul de apă sau de porcine şi bovine, prin dejecte), bolile diareice acute

(enterocolite acute determinate de coliformii enteropatogeni).

96

Bolile virotice transmise prin apă, sunt mai puţin frecvente în patologia

infecţioasă hidrică şi destul de greu depistabile, însă dintre cele care apar mai des

se găsesc: poliomielita, hepatita virală de tip A, conjunctivita de bazin

(determinată de un adenovirus) sau alte viroze a căror agenţi sunt mai rezistenţi

în apă.

Bolile parazitare transmise prin apă se bazează pe rolul pasiv al apei în

transmiterea parazitului de la omul bolnav sau purtător la cel sănătos, sau pe

caracterul intermediar obligatoriu al apei în ciclul evolutiv al unui parazit. Cele mai

frecvente parazitoze de tip hidric sunt: amibiaza (având ca sursă de infectare

omul bolnav, dar şi unele animale domestice -câinele, porcul- sau sălbatice -

şobolanul-), lambliaza sau giardioza (cea mai frecventă parazitoză transmisă prin

apă şi cu preferinţă pentru copii), tricomoniaza, fascioloza sau schistosomiaza.

Prevenirea îmbolnăvirilor datorate consumului de apă încărcată microbian,

se bazează pe depistarea din timp sau înlăturarea factorilor de risc care ar putea

să modifice calitatea apei şi să afecteze sănătatea populaţiei expuse, acesta fiind

principalul scop al supravegherii calităţii apei de băut plecând de la o serie de

condiţii microbiologice de potabilitate obligatorii.

97

PATOLOGIA NEINFECŢIOASĂ PRODUSĂ PRIN APĂ

Patologia neinfecţioasă este determinată de copoziţia chimică a apei, fapt

pentru care mai poartă denumirea de patologie chimică de natură hidrică.

Sub acest aspect, se ştie că apa are o compoziţie chimică foarte variată,

conţinând un mare număr de elemente chimice dizolvate, în concentraţii variate în

funcţie de caracteristicile geografice, de sol sau climatice. Dacă la compoziţia

normală adăugăm şi substanţe chimice pătrunse în apă ca urmare a poluării,

obţinem o multitudine de situaţii în care apa poate influenţa organismul uman.

Din acest punct de vedere, cunoaştem mai multe categorii de substanţe

care pot acţiona direct sau indirect asupra sănătăţii consumatorului şi anume:

substanţele minerale din apă (iodul, fluorul, Ca, Mg, Na, Cu);

substanţele toxice din apă (nitraţii, Pb, Hg, Cd, As, pesticidele,

detergenţii);

substanţele radioactive din apă (uraniu, thoriu, potasiu).

A. Substanţele minerale din apă se găsesc în număr mare în compoziţia

normală apei şi în organele şi ţesuturile organismului uman. Ca urmare s-a putut

stabili o relaţie între substanţele minerale din apă şi cele din organism în sensul

că atât excesul cât şi carenţa unora din aceste substanţe în apa consumată de

populaţie, se răsfrâng asupra concentraţiei aceloraşi substanţe din organismul

uman.

Deşi în general aportul de elemente minerale necesare organismului este

asigurat prin alimente şi numai într-o mică măsură prin apă, totuşi variaţia

concentraţiei hidrice a mineralelor are răsfrângeri uneori puternice asupra

organismului. La baza acestei afirmaţii stă faptul că în apă substanţele minerale

se găsesc în soluţie apoasă, formă care le facilitează mult absorbţia. De aici vine

constatarea că de multe ori pe teritoriul aceleiaşi localităţi apar diferenţe între

starea de sănătate a populaţiei deşi condiţiile socio-economice, inclusiv cele

alimentare, sunt identice dar sursele de aprovizionare cu apă sunt diferite.

Substanţele minerale intervin în numeroase procese metabolice, în

hematopoieză, în imunitate, în sinteza hormonală sau enzimatică sau în procesul

de creştere ş.a. În continuare, ne vom rezuma doar la acele afecţiuni în care

elementele minerale pot interveni cu o pondere crescută.

98

a. Caria dentară, reprezintă o afecţiune cu largă răspândire în masă, care

se întâlneşte la toate vârstele şi la ambele sexe. Cercetări statistice efectuate în

diferite ţări au arătat o frecvenţă a bolii carioase de până la 90-95% din totalul

populaţiei.

De aceea, mult mai importantă decât frecvenţa sau numărul persoanelor

cu carie este intensitatea sau numărul de dinţi afectaţi care prin înmulţirea cu

numărul bolnavilor cu carii, va da o privire mult mai exactă asupra fenomenului

carios.

Consecinţele acestei afecţiuni sunt multiple, plecând de la complicaţiile

locale care pot merge până la edentare şi până la complicaţiile la distanţă

(articulare, renale) şi chiar asupra sferei psihice şi sociale a bolnavilor respectivi.

În etiopatogenia cariei dentare au fost incriminaţi factori multiplii, ca

alimentaţia defectuoasă (mai ales în săruri de calciu şi fosfor şi în vitamine),

consumul exagerat de dulciuri, masticaţia defectuoasă, lipsa de igienă a cavităţii

bucale, absenţa radiaţiilor ultraviolete, diversele traume psihice.

Numeroase observaţii au pus în evidenţă faptul că există o strânsă

corelaţie între caria dentară şi concentraţia fluorului din apă. Astfel, s-a constatat

că, cu cât concentraţia fluorului este mai scăzută, cu atât frecvenţa persoanelor

cu carii dentare este mai mare, iar numărul cariilor la aceeaşi persoană este cu

atât mai mare cu cât vârsta la care apare caria este mai mică.

Din studiile efectuate atât în SUA cât şi în alte ţări, a rezultat că o

concentraţie de fluor în apă sub 0,5 mg/dm3 favorizează caria dentară, care

devine gravă la scăderea concentraţiei sub 0,3 mg/dm3. Cercetările efectuate însă

în ceea ce priveşte mecanismul de acţiune al fluorului au arătat că de fapt fluorul

nu este un factor cariogen ci unul cariopreventiv el intervenind în prevenirea

acţiunii carioase a altor factori.

Fluorul din apa de băut este variabil ca proporţie, dar în marea majoritate,

pentru Europa, nu depăşeşte 0,3-0,5 mg/l, iar resorbţia se face dependent de

combinaţiile cu alţi ioni, în proporţie de 80-90%. Ionul de fluor are în organism o

distribuţie neomogenă şi preferenţială pentru ţesuturile dure: 99% se fixează în

oase şi dinţi.

99

Sub aspect chimic, fluorul din apă se combină cu hidroxiapatita din smalţul

dentar dând naştere fluoroapatitei care conferă o rezistenţă crescută smalţului la

agresiunile externe. Sub aspect biologic, fluorul acţionează ca un bactericid,

distrugând bacteriile acidofile care iau naştere în cavitatea bucală ca urmare a

fermentaţiei resturilor alimentare şi în special a zaharurilor şi care atacă smalţul

dinţilor; în acelaşi timp fluorul are şi efecte antienzimatice oprind desfăşurarea

proceselor cariogene de la nivelul smalţului.

Cantitatea de fluor fixată de ţesuturile dure este dependentă de vârstă şi de

procentul de fluor din aport. În aceste condiţii, bilanţul fluorului la om, la un aport

moderat de până la 1,3-1,8 mg zilnic, administrat constant timp îndelungat, are

trei faze: 1) în perioada de creştere, bilanţul este pozitiv. La sugar, este reţinut

75% din aport, iar la copii mai mari 50%; depozitarea se face în regiunile bine

irigate, cum sunt zonele subperiostale şi cartilajele de creştere;

2) după ce s-a realizat un anumit nivel, urmează o fază de echilibru între

fluorul resorbit, cel reţinut şi cel mobilizat din ţesuturile osoase şi eliminat;

3) bilanţul devine negativ în cazul în care aportul scade. Fluorul este

mobilizat din oase astfel încât eliminarea este mai mare decât retenţia. În timp ce

osul rămâne toată viaţa dependent plusului de fluor, smalţul, prin lipsa unei

matrice permanente şi prin pierderea (la maturitate) a contactului cu organul de

formare, beneficiază de o perioadă de sensibilitate limitată.

Cel mai eficace este aportul de fluor precoce, în perioada de formare a

dinţilor. Datorită importanţei fluorului în profilaxia cariei dentare există mai multe

metode folosite: badijonări cu fluorură de sodiu glicerinată, pasta de dinţi

fluorizată, administrarea de tablete de fluorură de sodiu copiilor în perioada de

dezvoltare a dentiţiei definitive, chiar s-a încercat fluorizarea laptelui, a pâinii sau

sării de bucătărie, cu rezultate încă contradictorii.

În 1945 în SUA, s-a introdus pentru prima dată fluorizarea apei de băut. În

alegerea acestei metode s-a pornit de la ideea că apa constituie de fapt alimentul

care aduce organismului cel mai mare aport de fluor (2/3 până la 3/4 din nevoia

zilnică la un adult) constituind deci forma fiziologică, naturală de administrare a

fluorului. În plus, apa are avantajul asigurării unui consum continuu, chiar de la

naştere.

100

S-a stabilit că doza de fluor din apă trebuie să fie de 1 mg/dm3 pentru

prevenţie.

Fluorul însă, poate avea şi efecte nocive asupra organismului uman. Astfel,

acţiunea sa antienzimatică nu se limitează numai la enzimele din cavitatea

bucală, el putând exercita unele efecte negative asupra metabolismului lipidic şi

glucidic; acţionează competitiv cu alte minerale şi în special cu iodul, sau se

cumulează în rinichi, cord şi vase, cu efect lezional. Aceste leziuni nocive se

produc numai la concentraţii mari ale fluorului, cum ar fi situaţia expusă în

continuare.

b.Fluoroza endemică este o afecţiune mai rar întâlnită şi determinată de

excesul de fluor din apă.

Primele manifestări ale fluorozei endemice apar la concentraţii de fluor de

peste 1,5-2,0 mg/dm3 apă şi se localizează la nivelul dinţilor sub denumirea de

fluoroză dentară. Maladia constă în apariţia unor pete pe suprafaţa smalţului

dentar, însoţite de creşterea friabilităţii dinţilor care capătă un aspect de dinţi

mâncaţi de molii sau dinţi de fierăstrău. În funcţie de mărimea şi culoarea petelor

se disting mai multe stadii ale fluorozei dentare: de la pete galben-alburii care

ocupă o mică suprafaţă a dintelui, până la pete maron- închis pe cea mai mare

suprafaţă a dinţilor.

La concentraţii mai mari de fluor (peste 5 mg/dm3 apă) fluorul acţionează şi

asupra oaselor producând o creştere importantă a opacităţii faţă de razele X, fără

a fi întovărăşită şi de alte simptome obiective, fapt pentru care maladia a şi fost

denumită osteoscleroza sau osteofluoroza asimptomatică.

În fine, la concentraţii şi mai mari (peste 20 mg/dm3) se produc modificări în

compoziţia oaselor cu creşterea cantităţii de fluor în dauna calciului. Ca urmare,

apar manifestări de osteoscleroză şi osteoporoză concomitentă cu exostoze,

calcifieri de ligamente sau fracturi spontane. Maladia denumită osteofluoroza

anchilozantă a fost descrisă mai ales la animale care au consumat furaje din zone

poluate cu fluor, din jurul unor fabrici de fosfaţi.

Profilaxia fluorozei endemice constă în demineralizarea apei sau mai exact

îndepărtarea excesului de fluor din apă cu ajutorul schimbătorilor de ioni.

101

c.Guşa endemică sau distrofia endemică tireopată (DET) este o afecţiune

cu extindere în masă, a cărei importanţă constă nu numai în numărul mare al

cazurilor cât şi în complicaţiile mai ales nervoase şi endocrine pe care le poate

avea. La baza acestei relaţii apă-DET stă concentraţia iodului din apă.

După cum se ştie, iodul este un constituent natural al glandei tiroide, fiind

elementul esenţial al hormonului tiroidian. Lipsa sau carenţa de iod are drept

consecinţă apariţia guşei endemice ca urmare a stimulării hipofizare prin

insuficienţa hormonului tiroidian. Din studiile statistice efectuate, în acest sens, în

SUA s-a stabilit că apariţia guşei endemice este legată de scăderea

concentraţiei iodului din apă sub 5 g/dm3; guşa are un caracter grav, până la

forme de cretinism şi surdo-mutitate, la concentraţii sub 2-3 g/dm3 apă.

Totuşi carenţa iodică singură nu explică totdeauna apariţia guşei. Astfel,

într-o serie de cazuri, deşi concentraţia iodului era peste 5 g/dm3 şi chiar peste

10, totuşi guşa endemică era prezentă. A apărut astfel noţiunea de carenţă

relativă de iod, reprezentată fie de o nevoie crescută a organismului, fie de o

utilizare defectuoasă a iodului de organismul uman. Primul caz se întâlneşte la

pubertate, în graviditate şi alăptare sau în anumite cazuri de dereglări endocrine

când nevoile organismului sunt mărite, iar iodul se găseşte la limita acceptată.

Calciul, spre exemplu, intervine prin micşorarea absorbţiei iodului iar fluorul prin

creşterea eliminării iodului.

Profilaxia guşei endemice constă în administrarea de iod, dar nu prin

intermediul apei ci cu ajutorul sării iodate (cu adaos de iodat de potasiu).

Din cele arătate rezultă că rolul apei nu este hotărâtor, deoarece faţă de

nevoia de iod a organismului uman (1 g/Kg), apa nu satisface decât 10-15%,

restul fiind aport alimentar. Dar carenţa iodului în apă (respectiv în sol) arată o

carenţă şi în alimentele vegetale şi chiar animale (care consumă apă şi vegetale).

De aceea, apa apare mai ales ca un indicator al carenţei iodate dintr-o anumită

zonă.

d.Bolile cardiovasculare reprezintă afecţiunile cele mai răspândite la ora

actuală în întreaga lume,dar cu precădere în ţările avansate, unde dau cel mai

ridicat procent de mortalitate. După cum se ştie, etiologia BCV este multifactorială

cuprinzând factori genetici, alimentari, psihici, metabolici etc.

102

Din ce în ce mai mult, în ultimul timp, diverşi cercetători au început să

studieze rolul apei în etiologia şi patogenia BCV. Aceste afecţiuni sunt considerate

ca fiind influenţate de mineralizarea apei. Astfel, o serie de studii statistice

efectuate în diferite părţi ale lumii (America, Asia, Europa) au arătat o relaţie

invers proporţională între duritatea apei şi decesele prin BCV; în oraşele în care

apa era lipsită sau carenţată în săruri de calciu şi magneziu mortalitatea prin BCV

era mult crescută.

Modul de intervenţie al durităţii în protecţia organismului faţă de afecţiunile

cardiovasculare nu este încă bine elucidat, se pare că rolul calciului este mai

evident decât al magneziului.

Duritatea apei se pare însă că poate influenţa apariţia BCV şi indirect în

sensul favorizării dizolvării în apă a diferitelor oligoelemente. În acest sens, apele

moi (sub 5 grade germane de duritate totală) au o putere dizolvantă mai mare

decât cele dure (peste 15 grade germane), diversele oligoelemente putând ajunge

în apă din sol, din conducte, din vasele de bucătărie, din ustensilele folosite în

industria alimentară etc.

Astfel se consideră că ar interveni în producerea afecţiunilor

cardiovasculare un mare număr de minerale cum sunt: cadmiul, cobaltul, cuprul,

nichelul, zincul, manganul sau fluorul. De aceea, cei mai mulţi cercetători înclină

în a susţine că mineralizarea apei este un factor favorizant şi nu determinant al

BCV.

B. Substanţele toxice din apă sunt diverse şi în general pot fi substanţe

necesare organismului dar care depăşesc normele admise în apă sau substanţe

toxice pentru om la concentraţii mici.

Factorii de care depinde acţiunea toxică a substanţelor chimice din apă

sunt:

concentraţia substanţei (cu cât este mai mare cu atât efectul toxic este mai

crescut)

solubilitatea substanţei (direct legată de acţiunea sa nocivă);

stabilitatea substanţei în apă;

prezenţa mai multor substanţe toxice concomitent în apă (şi care pot duce

la potenţarea efectului sau la neutralizare).

103

e.Intoxicaţia cu nitraţi cunoscută sub numele de cianoza infantilă sau

methemoglobinemia infantilă cianotică este de fapt o intoxicaţie a organismului

produsă printr-un aport crescut de nitraţi din apa de băut. Afecţiunea se manifestă

cu precădere la copiii mici în primul an de viaţă, alimentaţi artificial.

Nitraţii pot avea în apă o dublă origine: pe de o parte ei pot proveni din

solurile bogate în săruri de azot când originea lor se consideră naturală sau pot

proveni ca urmare a poluării apei, fie direct cu nitraţi (ca în cazul poluării

industriale şi agricole), fie indirect cu substanţe organice care prin descompunere

pun în libertate, în apă, nitraţi.

Din datele OMS intoxicaţia s-ar produce de la concentraţia de 40-60

mg/dm3 nitraţi în apa de băut. Nitraţii ca atare nu sunt toxici; pentru acest efect ei

trebuie să fie reduşi la stadiul de nitriţi. Mecanismul intoxicaţiei se bazează pe

acţiunea acestor nitriţi, formaţi pe cale exogenă (în apă) sau pe cale endogenă (la

nivel intestinal, sub acţiunea florei reducătoare).

Nitriţii o dată pătrunşi în sânge intră în combinaţie cu hemoglobina formând

methemoglobină, creând astfel un deficit de oxigen.

Se pare că producerea intoxicaţiei este dependentă nu numai de

concentraţia nitraţilor în apă ci şi de existenţa unor factori favorizanţi ca vârsta

copilului, prematuritatea, gradul de dezvoltare -distroficii fiind mai sensibili-, starea

de sănătate precum şi diversele tulburări digestive cu efect favorizant reducător.

Gravitatea bolii este legată de cantitatea de hemoglobină blocată: între 10-

25% apare o formă uşoară, între 25-45% o formă mijlocie, iar peste 50% forma

gravă. Maladia este întâlnită aproape în exclusivitate la copiii mici, din primul an

de viaţă, care sunt alimentaţi artificial, fapt explicat prin aceea că în primele luni

copilul mai păstrează o hemoglobină fetală labilă, iar nevoia de apă fiind mai mare

decât la adult, cantitatea de nitraţi per greutate corporală este de asemenea mai

mare.

Pentru profilaxia intoxicaţiei cu nitraţi nu se acceptă o concentraţie mai

mare de 45 mg/dm3 de apă. De asemenea, se recomandă ca femeile gravide, cu

ocazia prezentării la consultaţiile prenatale să aducă şi o probă de apă pentru

analiza conţinutului în nitraţi.

104

a.Intoxicaţia cu plumb poate fi de asemenea produsă prin apă, alături de

poluanţii atmosferici sau alimente. Provenienţa plumbului în apă poate fi datorată

poluării apei cu reziduuri industriale care conţin plumb sau pătrunderii în apă a

plumbului din conducte, mai ales în trecut când acestea erau confecţionate din

acest metal. Se pare că şi unele mase plastice, din care se confecţionează uneori

conductele de apă, pot conţine plumb în cantităţi mici.

Concentraţia considerată ca toxică este de 0,1-0,2 mg Pb/dm3 apă.

Intoxicaţia apare mai ales sub formă cronică, fără o simptomatologie

caracteristică (oboseală, paloare, anorexie, dureri articulare). Un fapt deosebit de

important în intoxicaţia cu Pb îl reprezintă efectul cumulativ al acestuia, cu

localizarea sa predominantă la nivelul sistemului osos şi creşterea concentraţiei în

sânge şi urină. Copiii sunt mai sensibili la intoxicaţia cu plumb, putând prezenta

unele manifestări psihice.

b.Intoxicaţia cu mercur este rar întâlnită. Provenienţa mercurului poate fi

naturală, din sol, în anumite zone de exploatare a Hg, dar cel mai frecvent ajunge

în apă ca urmare a poluării industriale (mai ales cu derivaţi minerali) şi agricole

(compuşi organomercuriali utilizaţi ca antidăunători).

Doza toxică se consideră a fi peste 10 g/dm3.

Intoxicaţia cu mercur este de asemenea cel mai frecvent cronică, el având

tendinţa de cumulare la fel ca şi plumbul. Principalele leziuni provocate apar în

sistemul nervos, aparatul renal, ficatul şi analizorul vizual.

c.Intoxicaţia cu pesticide este rar întâlnită în forme acute, datorită

modificărilor puternice de miros şi gust pe care le dau apei şi astfel se evită

consumul acesteia.

Poluarea cu pesticide a apei se produce atât ca urmare a utilizării lor în

agricultură prin antrenarea o dată cu apele de irigare sau meteorice, cât şi prin

deversări de reziduuri de la fabricile de pesticide, spălarea ustensilelor folosite,

sau depozitele de pesticide.

Efectele cronice sunt produse de pesticidele organoclorurate, care ocupă

primul loc datorită degradării lor biologice lente şi remanenţei prelungite în apă.

Ele au efecte ecologice pronunţate, dar se pot manifesta şi asupra organismului

105

uman, concentrându-se în ţesutul adipos şi acţionând hepatotoxic, neurotoxic sau

gonadotoxic, chiar şi cu efect cancerigen în timp.

Dozele maxime acceptate în apă sunt de 0,1 g/dm3 pentru fiecare

component luat individual şi 0,5 g/dm3 pentru suma tuturor componentelor din

fiecare clasă.

d.Intoxicaţia cu detergenţi apare destul de rar, doar la concentraţii

ridicate a acestora în apă (aprox. 1g/Kg). Sunt substanţe tensioactive larg utilizate

în industrie, gospodărie etc. cei mai răspândiţi fiind detergenţii anionici. Ca şi

pesticidele, efectele lor principale apar evident asupra calităţii apei ca şi asupra

organismelor acvatice, peştii fiind foarte sensibili.

Datorită activităţii lor tensioactive se afirmă că detergenţii ar acţiona în

sensul favorizării toxicităţii altor substanţe chimice cu care se găsesc concomitent

prezenţi în apă, respectiv în tubul digestiv, unde influenţează permeabilitatea

mucoasei. Se pare că posibilitatea acţiunii lor cancerigene este contestată însă se

ştie că unii produşi de biodegradare ai detergenţilor sunt mai toxici decât

compusul iniţial.

C. Substanţele radioactive din apă pot fi de origine naturală sau

artificială. Apa are o radioactivitate naturală conferită de prezenţa sărurilor

radioactive de potasiu, uraniu, thoriu şi altele. Această radioactivitate este de

obicei scăzută şi nu prezintă nici un pericol pentru populaţia care foloseşte apa.

Însă se poate asocia o radioactivitate artificială datorată impurificării apei cu

substanţe radioactive, folosite azi din ce în ce mai mult în industrie, medicină,

cercetări ştiinţifice, testări nucleare etc. Impurificarea apei se poate realiza atât

prin primirea unor reziduuri solide sau lichide, care conţin diverşi radionuclizi, cât

şi prin căderile radioactive, ca urmare a contaminării atmosferei.

O caracteristică importantă a substanţelor radioactive este reprezentată de

faptul că ele nu suferă nici un proces de neutralizare sau reducere a concentraţiei

iniţiale decât prin diluţie. În plus, diversele substanţe radioactive au capacitatea de

a se concentra în diferite organisme acvatice, apoi în cele animale consumate

direct de către om.

106

4.5. Condiţiile de potabilitate a apei

Datorită posibilităţilor multiple de îmbolnăvire prin apă, s-a simţit nevoia de

a stabili anumite condiţii sanitare pe care trebuie să le îndeplinească apa pentru a

fi potabilă. Sub denumirea de apă potabilă sau bună de băut se înţelege apa care

este consumată cu plăcere şi care o dată consumată, nu are efecte nocive asupra

consumatorilor.

Scopul supravegherii calităţii apei de băut este prevenirea îmbolnăvirilor

datorate consumului de apă, prin depistarea din timp şi limitarea sau înlăturarea

factorilor de risc care ar putea să modifice calitatea apei şi să afecteze starea de

sănătate a consumatorilor.

OMS a elaborat norme ce sunt valabile pentru toate ţările, fapt pentru care

au limite detsul de largi de variabilitate. În interiorul acestor norme se pot elabora

normele naţionale ale statelor. La noi în ţară, standardul de potabilitate cel mai

nou este cuprins în Legea privind calitatea apei potabile nr. 458 din 2002, cu

adaptări aproape la zece ani.

Condiţiile de potabilitate a apei se pot împărţi în mai multe grupe:

- organoleptice

- fizice

- chimice

- microbiologice.

CONDIŢII ORGANOLEPTICE

Aceste condiţii se adresează numai acelor calităţi ale apei care se pot

determina cu ajutorul organelor nostre de simţ. Desigur determinarea are un

caracter subiectiv, dar acoperă o primă calitate care se cere apei de băut şi

anume să poată fi consumată cu plăcere.

Reprezentative sunt gustul şi mirosul.

Gustul apei este rezultatul conţinutului apei în elemente minerale şi gaze

dizolvate. Lipsa acestora face ca apa să aibă un gust fad, neplăcut şi care nu

satisface senzaţia de sete. Aceasta se adresează mai ales oxigenului care

imprimă apei un caracter de prospeţime, dar şi excesul de săruri minerale poate

produce modificarea gustului apei (excesul de fier produce un gust metalic, cel de

calciu un gust sălciu, de magneziu unul amar, de cloruri unul sărat etc.).

107

Mirosul apei este legat, de asemenea, de prezenţa unor elemente

naturale sau poluante în exces. Astfel, substanţele organice în descompunere

dau un miros particular datorită degajării de H2S şi NH3. Unele substanţe chimice

poluante ca pesticidele şi detergenţii dau un miros particular caracteristic.

Determinarea calitativă a gustului şi mirosului apei se face de către

specialişti, la locul de recoltare a probelor de apă şi prin compararea mirosului

sau gustului cu cele cunoscute. Apa potabilă nu trebuie să aibă miros

caracteristic, iar gustul trebuie să fie plăcut, acceptabile consumatorului.

CONDIŢII FIZICE DE POTABILITATE

Ca şi cele organoleptice, condiţiile fizice de potabilitate se adresează unor

caracteristici care pot fi evidenţiate în cea mai mare parte cu organele noastre de

simţ. Obişnuit ele se determină cu diverse aparate sau instrumente care le oferă

un caracter obiectiv. Pot fi considerate şi ca indici de poluare a apei.

Cele mai importante condiţii fizice sunt:

temperatura apei

turbiditatea

culoarea apei

radioactivitatea.

Temperatura apei are o dublă valoare sanitară.

În primul rând, temperatura apei influenţează direct organismul uman şi

consumul de apă. Apa rece cu o temperatură sub 50C produce o scădere a

rezistenţei locale a organismului faţă de infecţii, favorizând producerea de

amigdalite, faringite, laringite etc. De asemenea, asupra tubului digestiv produce o

creştere a tranzitului intestinal. Apa caldă, cu o temperatură peste 17 0C are un

gust neplăcut datorită pierderii gazelor dizolvate (în primul rând oxigenul) şi nu

satisface senzaţia de sete; mai mult chiar, la unele persoane sau la temperaturi şi

mai mari creează o senzaţie de greaţă şi vomă.

Temperatura are însă şi un rol indirect ca indicator de poluare a apei. Sub

acest aspect, se ştie că apa de suprafaţă împrumută cu uşurinţă temperatura

aerului, dar apa subterană îşi păstrează constantă temperatura. În cazul când

temperatura apelor subterane variază paralel cu cea a aerului, înseamnă că

există o legătură cu exteriorul prin care apa se poate polua.

108

Mai mult chiar, datorită pătrunderii în apele de suprafaţă a unor ape

reziduale calde, se vorbeşte din ce în ce mai mult de poluarea termică a apelor,

temperatura fiind în acest caz un indice de poluare.

Turbiditatea apei este produsă de substanţele insolubile din apă. Aceste

substanţe pot fi minerale sau organice. Pot imprima un aspect neplăcut apei, dar

în acelaşi timp pot constitui suport pentru microorganisme care persistă astfel mai

mult în apă. Determinarea turbidităţii apei se face prin compararea cu o scară

artificială de SiO2, iar pentru a fi potabilă turbiditatea apei nu trebuie să

depăşească 5 grade SiO2/dm3.

Culoarea apei este dată de substanţele dizolvate în apă. O apă colorată

intens indică o poluare cu substanţe toxice; are un rol psihic, dar poate fi şi un

indicator valoros de poluare a apei. Determinarea culorii se face prin comparare

cu o scară etalon din platino-cobalt. Pentru a fi potabilă culoarea apei trebuie să

fie acceptabilă consumatorilor fără nici o modificare anormală.

Radioactivitatea apei constă din suma radioactivităţii naturale şi/sau

artificiale, conferite apei prin poluare. Norma este stabilită la 0,1 Bq/dm3 sau 2,7

pCi/dm3 pentru emiţătorii de radiaţii a , respectiv de 1 Bq/dm3 sau de 27 pCi/dm3

pentru emiţătorii .

CONDIŢII CHIMICE DE POTABILITATE

Elementele chimice care intră în compoziţia naturală a apei pot fi variate, la

ele adăugându-se o serie de poluanţi deversaţi în special în apele de suprafaţă.

Valoarea sanitară diferită a acestor substanţe a condus OMS şi

standardele româneşti la clasificarea lor în mai multe grupe (Legea privind

calitatea apei potabile nr. 458 din 2002):

parametrii de calitate sunt microbiologici, chimici şi indicatori.

De importanţă practică deosebită în monitorizarea calităţii apei sunt

indicatorii chimici de impurificare şi compuşii toxici din apă, recomandaţi a se

determina zilnic la aprovizionările centrale de apă, ce deservesc centrele

populate.

Indicatorii chimici de impurificare sunt recomandaţi în cadrul analizei

curente a apei. Prin conţinutul apei în aceste elemente, cât şi prin dinamica lor se

109

pot culege relaţii privitoare la amploarea şi vechimea poluării. Parametrii indicatori

sunt prezentaţi în tabelul următor.

Tabel X. Parametrii indicatori ai apei potabile (Legea 458/2002)

Parametrul/Unitatea de masură

Valoarea CMA Metoda de analiză

Aluminiu (μg/l) 200 STAS 6326/90

Amoniu (mg/l) 0,50 STAS 6328/85

Bacterii coliforme (numar/100 ml)

0STAS 3001/91

ISO 9308-1

Carbon organic total (COT)Nici o modificare

anormalaSR ISO 8245/95

Cloruri (mg/l) 250STAS 3049/88 SR ISO

9297/98

Clostridium perfringens*4)

(numar/100 ml)0

STAS 3001/91 SRISO 6461-1; 2/98

Clor rezidual liber (mg/l):-la intrarea în retea- la capat de retea

0,50

0,25STAS 6364/78

Conductivitate (μS cm-1 la 200C)

2500STAS 7722/84

SR EN 27888/97

Culoare

Acceptabilă consumatorilor

si nici o modificare anormală

SR ISO 7887/97

Duritate totala grade germane minim 5 STAS 3326/76

Fier (μg/l) 200SR 13315/96 STAS 3086/68

SR ISO 6332/96

Gust Acceptabil consumatorilor si nici o

modificare anormală

STAS 6324/61SREN 1622/97

Mangan (μg/l) 50SR 8662-1; 2/96 STAS 3264/81

SR ISO 6333/96

Miros Acceptabilă consumatorilor si nici o

modificare anormală

STAS 6324/61 SREN 1622/97

Numar de colonii la 220C/mlNedetectabili

la 100mlSTAS 3001/91 EN ISO

6222

110

Oxidabilitate (mg O2/l) 5,0STAS 3002/85

SR ISO 6060/96

pH (unităţi de pH) ≥6,5; ≤ 9,5STAS 6325/75

SRISO 10523/97

Sodiu (mg/l) 200

Substanţe tensioactive Total (μg/l)

200STAS 7576/66

SRISO 7875-1;2/96

Sulfat (mg/l) 250 STAS 3069/87

Sulfuri si hidrogen sulfurat (μg/l

100SR 7510/97

SRISO 10530/97

Turbiditate (UNT) ≤5 STAS 6323/88

Zinc (µg/l) 5000 STAS 6327/81

Tritiu (Bq/l) 100 SRISO 9698/1996

Doza efectiva totală de referinţa (mSv/an)

0,10

Activitatea alfa globală(Bq/l) 0,1 SRISO 9696/1996

Activitatea beta globală (Bq/l) 1 SRISO 9697/1996

Cei mai reprezentativi indicatori urmăriţi sunt: duritatea apei, oxidabilitatea,

nitraţii din apă, clorurile, clorul rezidual liber şa.

1. Determinarea substanţelor organice din apă

Semnificaţia igienico-sanitară a prezenţei acestor substanţe în apă se

bazează pe faptul că toate sursele de apă conţin în mod obişnuit o anumită

cantitate de substanţe organice rezultate din flora şi fauna proprie. Creşterea

bruscă a concentraţiei lor denotă o impurificare, datorată pătrunderii în apă a

reziduurilor umane şi animale. Concomitent este remarcată prezenţa germenilor

în număr mare care reprezintă un potenţial pericol epidemiologic.

Limita admisă este de 5,0 mg O2/dm3 (consumul chimic de oxigen sau

oxidabilitatea).

2. Determinarea amoniacului din apă

Amoniacul din apă face parte din compuşii azotului şi rezultă în urma

degradării incomplete a substanţelor organice cu conţinut de azot, sau din

111

reducerea nitriţilor. În apele potabile de bună calitate amoniacul lipseşte. Prezenţa

lui arată prima treaptă de descompunere a substanţelor organice reflectând o

poluare recentă şi un prim stadiu de autopurificare. Poate apărea şi în mod

natural în unele ape subterane de mare adâncime.

Norma admisă este nulă (zero), cu o limită excepţională de 0,5 mg/dm3

pentru ape subterane peste 60 m adâncime.

3. Determinarea nitriţilor

În mod normal, nitriţii lipsesc din apa potabilă, prezenţa lor reprezentând a

doua etapă de descompunere a substanţelor organice cu conţinut de azot şi

denotă o poluare relativ recentă şi o fază mai avansată a procesului de

autopurificare. La interpretarea rezultatului este necesar să se coreleze cu

examenul bacteriologic precum şi cu conţinutul substanţelor organice şi al

amoniacului.

Limita admisă 0, în condiţii deosebite pentru ape subterane 0,5 mg/dm3

apă.

4. Determinarea nitraţilor din apă

Prezenţa nitraţilor într-o sursă de apă, arată ultima fază de mineralizare a

substanţelor organice, respectiv transformarea amoniacului şi a nitriţilor în nitraţi.

Ei reflectă o poluare veche (de ordinul săptămânilor sau lunilor). Originea nitraţilor

poate fi reprezentată de una din următoarele surse: materii fecale umane sau

animale, folosirea ca fertilizant în agricultură a gunoiului de grajd şi a

îngrăşămintelor azotoase, deversarea apelor reziduale de la intreprinderi ce

produc fertilizante.

Se admit maximum 50 mg nitraţi/dm3 apă, datorită efectului toxic

methemoglobinizant pe care îl au şi a stabilităţii crescute în apă.

5. Determinarea durităţii apei

Nu este un indicator de impurificare ca cei anteriori, însă arată gradul de

mineralizare al apei, şi are o importanţă igienico-sanitară deosebită. Duritatea

apei este dată de prezenţa tuturor cationilor din apă în afară de cationii metalelor

alcaline (şi anume ionii de Ca, Mg, Fe, Cu, Mn etc.). Deoarece ionii de calciu şi de

magneziu se găsesc în apă în cantitate predominantă, determinarea durităţii se

bazează pe determinarea concentraţiei acestor ioni.

112

Practic ne interesează faptul că apele dure sunt neplăcute la gust, că la

fierberea apei sărurile în exces se depun pe vase, conducte şi împiedică o bună

fierbere a legumelor, că acestea dau cu săpunul săruri insolubile fiind astfel

neeconomicoase. În fine, apele moi sunt incriminate de favorizarea unor afecţiuni

cardio-vasculare.

Duritatea apei este de două feluri: duritate temporară sau carbonatată şi

duritatea permanentă sau necarbonatată. Suma celor două formează duritatea

totală.

La noi în ţară, duritatea se exprimă în grade germane, cu un minim de 5

grade germane de duritate totală, pentru apa potabilă.

6. Determinarea clorului rezidual liber din apă

Este un indicator obligatoriu al analizei curente a apei, în cazul

aprovizionărilor centrale cu apă, unde dezinfecţia se realizează prin clorinare,

dozarea clorului remanent constituind un indice al eficienţei dezinfecţiei apei.

Clorul rezidual liber (forma activă) în apa dezinfectată prin clorizare trebuie

să fie de 0,10-0,25 mg/dm3.

Lipsa clorului rezidual liber în apă indică utilizarea unei cantităţi insuficiente

de dezinfectant care nu a acoperit consumul de clor al apei necesar pentru

dezinfecţie.

CONDIŢII BACTERIOLOGICE DE POTABILITATE

Analiza bacteriologică a apei reprezintă un complex de examene de

laborator efectuate cu scopul de a aprecia nivelul de poluare microbiană a unei

ape, felul şi provenienţa germenilor, pentru stabilirea potenţialului de risc pentru

sănătatea colectivităţilor umane.

Examenul microbiologic al apei reprezintă unul din mijloacele de apreciere

a potabilităţii apei, alături de determinările organoleptice, fizice şi chimice. În plus,

această analiză constituie şi un indicator fidel de apreciere a dezinfecţiei apei.

Prima şi cea mai importantă condiţie bacteriologică de potabilitate este

lipsa totală din apă a germenilor patogeni. Deoarece însă punerea lor în evidenţă

este dificilă datorită pe de o parte lipsei de metode adecvate, iar pe de altă parte

inconstanţei prezenţei lor în apă, cea mai mare parte a autorilor au acceptat

utilizarea, ca şi în cazul condiţiilor chimice, a unor germeni indicatori.

113

Cele mai importante boli transmise pe cale hidrică sunt cele ale tubului

digestiv, controlul bacteriologic urmăreşte decelarea germenilor care ajung în apă

odată cu dejectele umane sau animale.

Metodele de analiză bacteriologică curentă se aplică la intervale scurte de

timp, numărul şi frecvenţa recoltărilor depinzând de numărul populaţiei deservite,

calitatea surselor de apă utilizată şi gradul de securitate a instalaţiei. Rezultatele

acestor analize condiţionează, alături de examenele chimice curente, folosirea

sursei respective de apă. Ele sunt obligatorii şi se aplică la supravegherea calităţii

apei distribuite populaţiei.

Toate analizele se efectuează conform STAS 3001/1991.

Aceste metode urmăresc doi indicatori principali:

numărul total de bacterii mezofile aerobe (370C);

numărul probabil de germeni coliformi (coliformii totali şi cei

fecali).

În situaţii speciale, de epidemii hidrice de exemplu, se folosesc o serie de

alţi indicatori specifici, cum ar fi germenii sulfito-reducători, enterococii sau chiar

tulpinile patogene implicate.

Germenii mezofili sunt germenii din apă care se dezvoltă optim la 370C şi

care cuprind germenii proprii omului şi animalelor cu sânge cald. Cu cât numărul

acestor germeni este mai mare cu atât se poate presupune că între ei se găsesc

şi germeni patogeni.

Este un indicator de orientare asupra gradului de contaminare a apei care

arată şi posibilitatea unei contaminări cu germeni patogeni.

Normele cerute pentru acest indicator sunt de maxim 20 germeni/cm3

de apă corespunzător apei dezinfectate (din instalaţiile centrale de

alimentare cu apă), respectiv maxim 300 germeni/cm3 apă pentru instalaţiile

locale (apa de fântână).

Germenii coliformi reprezintă un grup relativ eterogen, fiind saprofiţi

intestinali şi găsindu-se în fecalele omului şi animalelor cu sînge cald în număr

mare, ceea ce le permite determinarea cu uşurinţă. În plus, sunt viabile în apă

timp destul de lung, fiind un indicator sanitar.

114

Deci importanţa practică a acestora se bazează pe faptul că se găsesc în

cantităţi mari în apă, sunt rezistenţi în mediu şi faţă de agenţii de dezinfecţie şi se

pun uşor în evidenţă pe baza proprietăţii de fermentare a lactozei.

Coliformii totali indică o contaminare fecală, umană sau animală, a apei şi

constituie un semnal de alarmă asupra posibilei prezenţe şi a unor germeni

patogeni, când numărul coliformilor este crescut.

Coliformii fecali prezenţi în apă indică o contaminare fecală recentă şi

necesită măsuri sanitare imediate. Ei prezintă caracteristica metabolică de

fermentare a lactozei în medii lichide lactozate cu producere de gaz şi acid la

450C.

Valorile maxime admise pentru coliformii totali sunt: 0/100 ml în apa

potabilă dezinfectată, iar pentru apa de fântână de maxim 10/100 ml.

115

4.6. Aprovizionarea cu apă a colectivităţilor

Aprovizionarea cu apă a colectivităţilor se poate realiza prin două sisteme:

central şi local.

Sistemul central de aprovizionare cu apă constă dintr-o reţea care

transportă apa sub presiune la consumator (apa de la reţea). Acest sistem

prezintă o serie de avantaje şi anume:

asigură cantitatea de apă necesară unui număr mare de consumatori;

oferă posibilitatea de tratare a apei, mai ales pentru că principala sursă

de aprovizionare este cea de suprafaţă de calitate precară;

permite o bună protecţie a sursei şi instalaţiilor şi un control permannet

asupra calităţii apei distribuite.

Din acest motiv sistemul central de aprovizionare cu apă este superior celui

local. Se compune din patru sectoare principale: captarea, tratarea,

înmagazinarea şi distribuţia apei. Cel mai important este sectorul tratării apei cu

rol în corectarea proprietăţilor organoleptice, fizico-chimice şi bacteriologice ale

apei de suprafaţă menite să o potabilizeze.

Metodele de tratare utilizate în acest scop sunt:

- sedimentarea şi/sau coagularea apei

- filtrarea rapidă

+/- demineralizare/mineralizare

- dezinfecţia apei.

Cea mai importantă şi obligatorie este dezinfecţia apei.

Dezinfecţia apei are ca scop distrugerea totală a germenilor patogeni şi

reducerea numărului celor saprofiţi până la condiţiile de potabilitate. Este

obligatorie pentru apele de suprafaţă. Se poate obţine cu ajutorul diferitelor

procedee, grupate pe două categorii în:

metode fizice, ca utilizarea radiaţiilor ultraviolete, a ultrasunetelor sau

radiaţiilor ionizante;

metode chimice, ca folosirea clorului, ozonului, argintului ş.a.

În dezinfecţia unor volume mari de apă se utilizează cel mai frecvent clorul,

fie sub formă gazoasă fie în soluţie concentrată. La sursele individuale (fântâni)

se folosesc substanţele clorigene (cloramina, hipocloraţii).

116

Sistemul local de aprovizionare cu apă este format dintr-o multitudine de

instalaţii individuale, apa fiind transportată de la sursă la consumator cu mijloace

proprii (este vorba de apa de fântână). Prezintă o serie de dezavantaje şi anume:

nu întotdeauna se poate asigura cantitatea de apă necesară, decât

pentru puţine persoane;

apa nu poate fi tratată;

posibilitatea de control asupra calităţii ei este redusă.

Instalaţiile care formează sistemul local de aprovizionare cu apă sunt

izvoarele şi fântânile. Pentru a fi igienică, fântâna trebuie să îndeplinească o serie

de condiţii de amplasare, construcţie şi asanare.

Amplasarea fântânii se va realiza la distanţă faţă de locuinţă şi faţă de orice

sursă posibilă de contaminare (grajd, latrină, platformă de gunoi), cu o zonă de

protecţie pe o rază de 10 m. Adâncimea pânzei de apă folosită să fie mai mare de

4-6 metri. Pereţii să fie impermeabili, fântâna să fie acoperită şi să aibă găleată

proprie. Asanarea şi dezinfecţia se fac atunci când este necesar, practic în timpul

unei epidemii hidrice, după inundaţii sau la cerere. Cantitatea minimă de clor activ

necesară dezinfecţiei apei de fântână este de 10 g/m3 de apă.

117

5. NUTRIŢIA ŞI SIGURANŢA ALIMENTELOR

5.1. Relaţia om-aliment

Nutriţia este ştiinţa alimentaţiei. Ea comportă digestia alimentelor, nevoile

nutriţionale, ştiinţa alimentelor şi comportamentul alimentar.

Alimentaţia constituie una din cele mai importante necesităţi fiziologice ale

organismului. Prin alimentaţie primim din mediul înconjurător diferite substanţe

nutritive care realizează trei funcţii vitale:

plastică, adică asigură dezvoltarea şi continua renovare a celulelor şi

ţesuturilor;

energetică, furnizează compuşii ce asigură energia necesară pentru

consumul energetic atât în repaus cât şi în efort fizic;

biologică, este izvorul unor substanţe biologic active din care în organism

se formează enzime, hormoni şi alţi regulatori ai proceselor metabolice.

Metabolismul substanţelor, care stă la baza vieţii, funcţia şi structura tuturor

celulelor, ţesuturilor şi organelor se află în legătură directă cu caracterul

alimentaţiei. O alimentaţie corectă asigură o dezvoltare normală, armonioasă a

organismului în creştere, sănătatea şi rezistenţa la factorii nocivi ai mediului, o

înaltă capacitate intelectuală şi fizică, o longevitate activă.

Componentele de bază ale hranei sunt: proteinele, lipidele, glucidele,

substanţele minerale, vitaminele şi apa. Ele se mai numesc substanţe nutritive

sau nutrienţi.

Proteinele, acizii graşi nesaturaţi, vitaminele şi sărurile minerale sunt

substanţe nutritive indispensabile deoarece ele nu se formează în organism sau

se formează în cantităţi insuficiente şi ca urmare prezenţa lor în raţie este

obligatorie. Alimentaţia se realizează prin consum de produse alimentare care

conţin nutrienţii biosintetizaţi în mod natural de către organismele vegetale şi

animale din care provin şi, uneori, şi compuşi adiţionaţi din considerente

nutriţionale, tehnologice sau senzoriale.

Totalitatea produselor alimentare utilizate în alimentaţie în timp de 24 ore

reprezintă raţia alimentară.

Alimentele se caracterizează prin următoarele trăsături:

118

valoare nutritivă - este o noţiune generală care include valoarea

energetică, conţinutul de substanţe nutritive, gradul lor de asimilare

(biodisponibilitatea), raportul dintre ele şi calităţile senzoriale. Cea mai

înaltă valoare nutritivă a unui produs va fi atunci când prin compoziţia sa

calitativă şi cantitativă corespunde într-o mare măsură principiilor

alimentaţiei echilibrate;

valoare energetică - energia pe care o dau produsele alimentare prin

oxidarea în organism a glucidelor, lipidelor şi proteinelor;

valoare biologică - caracteristică reflectată în primul rând de calitatea

proteinelor din aliment, de compoziţia lor în aminoacizi şi de digestibilitate.

În cel mai larg sens în această noţiune sunt incluse şi alte substanţe

biologic active de importanţă vitală: vitamine, microelemente, acizi graşi

esenţiali.

Aceste trăsături fac ca alimentele să se deosebească între ele în ceea ce

priveşte participarea lor la asigurarea nevoilor nutriţionale ale organismului şi la o

alimentaţie echilibrată. De aceea, un asortiment larg de produse asigură maximal

organismul cu toate substanţele nutritive. O alimentaţie dezechilibrată este

deseori legată de un asortiment îngust de produse, cu lipsa prelungită a unor

alimente şi preponderenţa altora, de exemplu un exces de produse zaharoase în

detrimentul fructelor şi legumelor proaspete sau a grăsimilor animale în locul celor

vegetale.

O alimentaţie echilibrată impune organizarea corectă şi în timp a

aprovizionării organismului cu alimente valoroase şi gustoase care conţin cantităţi

optime de substanţe nutritive necesare pentru dezvoltarea şi funcţionarea sa.

Acest lucru necesită o atenţie pentru raţia alimentară (calitatea ei), regimul de

alimentaţie (orele şi numărul de mese din zi), condiţiile de ingerare a hranei.

O alimentaţie incorectă, prin exces sau deficit de alimente determină o

dereglare a metabolismului substanţelor şi, în timp, conduce la îmbolnăviri; diabet,

obezitate, boli cardiovasculare, anemii. De asemenea, tendinţa de înlocuire a

alimentelor complete, tradiţionale, cu diferite produse superprelucrate şi

insuficient hrănitoare conduce de fapt la instalarea treptata a dezechilibrelor

nutriţionale, una din principalele cauze ale maladiilor specifice civilizaţiei

contemporane.

119

În adaptarea unei alimentaţii corecte de către populaţie, alimentaţie care să

schimbe uneori obiceiuri necorespunzătoare, un rol deosebit îl au şi producătorii

de alimente sau specialiştii din industria alimentară. Ei trebuie să-şi orienteze

activitatea spre alimente de bună calitate, cu caracteristici nutriţionale superioare

care să asigure echilibrul fiziologic şi nutritiv între principal» componenţi.

Pentru a realiza aceste deziderate este necesar ca specialiştii din industria

alimentară sau din alimentaţie publică să cunoască principiile nutriţiei umane în

scopul adoptării unor tehnologii adecvate de prelucrare a alimentelor din domeniul

lor de activitate.

Igiena alimentaţiei este partea igienei care urmăreşte două obiective

principale: pe de o parte cunoaşterea şi punerea în valoare a efectelor favorabile

ale alimentaţiei asupra stării de sănătate, iar pe de altă parte, diminuarea sau

îndepărtarea riscului ca produsele alimentare să devină factori dăunători pentru

consumatori.

Alimentele reprezintă factori de mediu cu o importanţă deosebită în

asigurarea sănătăţii omului. Orice organism viu, inclusiv organismul uman, este

strâns legat de mediul său înconjurător printr-un permanent schimb de substanţe.

Alimentele sunt amestecuri complexe de substanţe trofice pe care

organismul le descompune prin digestie în factorii nutritivi necesari; aceşti

nutrienţi se găsesc în cantităţi variabile în diferitele alimente consumate de om şi

au în economia organismului o serie de roluri importante.

Fiecare substanţă nutritivă îndeplineşte roluri bine definite şi nu poate fi

înlocuită cu alta. Pentru asigurarea unei stări de nutriţie normale, este necesar ca

alimentele consumate să aducă toate substanţele nutritive în cantităţi optime.

Între nevoile organismului uman în factori nutritivi şi asigurarea acestora

prin alimentele consumate, trebuie să existe totdeauna un echilibru. Acest

echilibru se referă atât la cantitatea de trofine asigurate organismului prin

alimente, cât şi la calitatea acestora.

Orice dezechilibru apărut în aportul nutriţional poate avea repercusiuni

imediate sau în timp asupra sănătăţii. De exemplu, deficienţele nutriţionale se pot

manifesta prin slăbirea organismului, osteoporoză, rahitism, guşa endemică sau

anemii, iar excesul alimentar poate conduce la obezitate, dislipidemii, diabet

zaharat, litiaza biliară ş.a.

120

Necesităţile nutritive variază mult de la o persoană la alta, depinzând de

vârstă, sex, corpolenţă, intensitatea activităţii sau condiţiile mediului ambiant

(temperatură, noxe).

Pentru ca alimentaţia să devină o cale eficientă de promovare a sănătăţii şi

pentru a face profilaxia bolilor de nutriţie, este necesar să se cunoască atât

necesităţile nutritive ale organismului, cât şi compoziţia şi valoarea nutritivă (sau

caracteristicile antinutritive) a produselor alimentare.

Din punct de vedere al valorii nutriţionale, alimentele se împart în mai multe

grupe:

laptele şi derivatele lactate;

carnea, peştele şi derivatele lor;

ouăle;

derivatele cerealiere şi leguminoasele;

legumele şi fructele;

produsele zaharoase;

grăsimile alimentare;

băuturile (răcoritoare şi alcoolice);

condimentele.

Valoarea lor nutritivă se exprimă prin conţinutul în apă, proteine, lipide,

glucide, săruri minerale şi vitamine. Aceasta diferă în funcţie de starea proaspătă,

preparată sau conservată sub care sunt consumate.

De asemenea, în stabilirea alimentaţiei corecte trebuie cunoscut şi

coeficientul de utilizare digestivă sau procentul absorbit din cantitatea ingerată

(CUD). În general, CUD al alimentelor de origine vegetală este mai mic decât al

celor de origine animală; acest coeficient creşte într-o alimentaţie mixtă şi este

considerat egal cu 85% pentru proteine, 95% pentru lipide şi 97% pentru glucide.

În medie 10% din valoarea nutritivă scade prin prelucrare culinară sau

industrială; ele au avantajul de a îmbunătăţii caracteristicile organoleptice ale

alimentului, digestibilitatea, conservarea şi distrugerea microorganismelor, însă

pot prezenta şi inconvenienţe determinate de consumul în exces, de

supraconcentrare doar a unor trofine în defavoarea altora, de inactivarea

vitaminelorşi enzimelor din alimente sau apariţia unor produşi secundari iritanţi

digestiv.

121

Datorită complexităţii sale compoziţionale, a posibilităţilor de contaminare

biologice, chimice cât şi a nenumăratelor manipulări prin care pot trece în timpul

preparării, condiţionării, stocării, desfacerii sau chiar a consumului, alimentul este

expus riscului de alterare, degradare, impurificare sau insalubrizare.

Agenţii de insalubrizare pot fi: biologici (bacterii, virusuri, fungi, paraziţi)

prin contaminare directă (animale bolnave sau purtătoare furnizoare da materie

primă) sau indirectă (apa poluată, utilajele şi ambalajele poluate, vectori, personal

bolnav sau purtător ce manipulează alimentul) sau pot fi chimici (componenţi

naturali toxici, produşi de alterare, poluanţi chimici -pesticide, metaloizi,

nitrozamine- sau aditivi alimentari utilizaţi în exces).

Consumarea alimentelor insalubre poate determina apariţia unor boli

microbiene,virotice sau parazitare, a unor intoxicaţii acute sau cronice, sau efecte

alergizante, cancerigene sau iritante. Pentru evitarea contaminării biologice sau

chimice, este necesar să se cunoască sursele şi căile de contaminare, mijloacele

de recunoaştere a acestora şi măsurile de prevenire şi protecţie a alimentelor.

Un alt aspect al relaţiei om-aliment este de ordin psiho-afectiv şi se

creează pe baza proprietăţilor senzoriale ale alimentelor (aspect, gust, miros,

culoare, consistenţă). Astfel, se cunosc o serie de preferinţe individuale faţă de

unele alimente în dauna altora sau chiar anumite deprinderi şi tradiţii alimentare

specifice anumitor colectivităţi. Această "subiectivizare" a alimentaţiei este

departe de a satisface corect trebuinţele nutritive ale omului şi creează

dezechilibre, uneori cu repercusiuni grave asupra sănătăţii (ex. corelaţia dintre

frecvenţa ridicată a cariei dentare şi consumul crescut de dulciuri şi băuturi

îndulcite, mai ales la copii).

Un ultim aspect al unei alimentaţii corecte este reprezentat de repartizarea

meselor de-a lungul zilei. În general această distribuţie cuprinde 3-4 mese pe zi, şi

anume: în cazul a trei mese pe zi distribuţia este egală cu 25-30% dimineaţa, 45-

50% la prânz şi 20-25% din valoarea raţiei calorice, seara; în cazul a 4 mese pe zi

se introduce gustarea, care reprezintă 10% din raţia calorică şi se reduce

proporţional masa de prânz şi de seară.

Raţia alimentară reprezintă cantitatea de factori nutritivi, exprimată în

unităţi de măsură (g, cal, UI), care acoperă necesarul energetic, de elemente

plastice şi biocatalitice al organismului, pe 24 de ore.

122

O alimentaţie ideală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să respecte o proporţie justă a substanţelor nutritive din alimente;

- să asigure cantitatea necesară pentru a menţine greutatea

adecvată;

- să fie variată (mixtă);

- să evite excesul de sare, zahăr, grăsimi saturate sau alcool.

Departamentul American pentru Nutriţie şi Sănătate se bazează pe

următoarele cerinţe necesare pentru o alimentaţie adecvată organismului

sănătos, care stau la baza "piramidei alimentare":

Consumaţi din belşug cereale integrale, produse de panificaţie şi paste din

cereale integrale! (6-11 porţii/zi)

o porţie constă din: - 1 felie de pâine, 1/2 cană de cereale fierte,

1/2 cană paste fierte, 1/4 cană de granola sau müsli

2. Consumaţi din abundenţă legume şi zarzavaturi ! (3-5 porţii/zi)

o porţie constă din: - 1 cană de zarzavaturi crude, 1/2 cană

legume crude tăiate, 1/2 cană de legume gătite, 3/4 cană suc de

legume

3. Consumaţi cât mai multe fructe ! (2-4 porţii/zi)

o porţie constă din: - 1 fruct întreg de mărime medie, 1/2 cană de

compot, 1/4 cană de fructe uscate, 3/4 cană suc de fructe

4. Consumaţi cu măsură lactate degresate, iaurturi şi brânzeturi proaspete !

(2-3 porţii/zi)

o porţie constă din: - 1 cană de lapte degresat, 3/4 cană de

brânză de vaci, 50 g telemea sau caş, 1 cană de iaurt

5. Consumaţi cu măsură leguminoase (fasole, linte, mazăre, soia), nuci,

alune, arahide, seminţe (de bostan, de floarea-soarelui etc.) şi de

asemenea ouă şi/sau carne ! (2-3 porţii/zi)

o porţie constă din: - 1/2 cană de leguminoase gătite, 1/4 de cană

de seminţe sau granule de soia, 1/3 cană de nuci, 2 albuşuri de

ou, de preferinţă pui fără pieliţe, peşte slab, carne slabă de viţel

(150g)

6. Consumaţi cantităţi reduse de sare, zahăr, miere, gem, siropuri, dulciuri

şi mai ales grăsimi (ca atare sau înglobate în alimente); preferaţi

123

uleiurile lichide şi margarinele cu conţinut redus de grăsime; înlocuiţi-le

cu condimente şi plante aromatice !

- consumaţi în special alimentele în stare crudă, naturală, prospete

- evitaţi consumul alimentar între mese

- variaţi meniul cât mai des.

Rezumând, alimentaţia este raţională (sanogenă) dacă asigură cantităţi

optime din toate substanţele nutritive de care are nevoie organismul în diferite

stări fiziologice şi condiţii ale mediului ambiant. Alimentele trebuie să fie salubre şi

oferite într-o formă acceptată de consumator.

5.2. Asigurarea nevoilor energetice ale organismului

Viaţa, cu toate formele ei de manifestare, presupune un consum

permanent de energie. Alimentele au un prim rol important în furnizarea energiei

necesare organismului pentru desfăşurarea normală a tuturor proceselor vitale,

inclusiv a celorlalte roluri amintite (plastic şi catalitic). Această energie se

exprimă în calorii mari, din punct de vedere practic (teoretic se exprimă în

Kilocalorii).

Între aceste două unităţi există un raport bine stabilit şi anume: o calorie

este egală cu 4,184 jouli sau un joul este egal cu 0,239 calorii.

Transformările substanţelor alimentare în organism, al căror ansamblu îl

reprezintă metabolismul, sunt deosebit de complexe, dar, în general, esenţa

acestor transformări constă dintr-un şir de oxidări (arderi) succesive, generatoare

de energie biologică. Aceasta susţine procesele de asimilare şi dezasimilare din

organism.

Factorii nutritivi care asigură energia necesară organismului sunt

reprezentaţi de lipide, glucide şi proteine. Din arderea (oxidarea) unui gram de

lipide rezultă 9,3 calorii, a unui gram de glucide 4,1 calorii şi tot 4,1 calorii dintr-un

gram de proteine. Se consideră însă că principalii factori energetici sunt lipidele şi

glucidele, proteinele având în principal un rol plastic.

În mod obişnuit, glucidele asigură cea mai mare parte de energie (între 55

şi 65% din totalul energiei necesare organismului), lipidele 20-35%, iar

proteinele numai 10-18%. În general, cantitatea de glucide trebuie crescută

124

atunci când organismul are nevoie de un consum mare de energie pe un timp

scurt, în timp ce în cazul unui consum pe timp îndelungat se preconizează

creşterea cantităţii de lipide.

Energia minimă necesară organismului pentru asigurarea proceselor vitale

de bază se numeşte metabolism bazal sau cheltuiala energetică de fond. La un

adult se consideră că pentru asigurarea metabolismului bazal (MB) este suficientă

o calorie pentru fiecare kilogram de greutate corporală şi oră (1 cal/Kgc/oră),

adică aproximativ 1700 calorii pe zi pentru un adult de 70 Kg.

La aceasta trebuie adăugată energia consumată de organism pentru

ingestia de alimente. Acest surplus de energie este cunoscut sub denumirea de

acţiune dinamică specifică a alimentelor şi este socotit a fi egal cu 10% din

metabolismul bazal. Acţiunea dinamică specifică este însă diferită după felul

trofinelor ingerate, cea mai crescută fiind în cazul proteinelor (20-40% din MB),

urrmează cea a lipidelor (6-8%) şi cea mai redusă se constată în cazul glucidelor

(numai 2-4%). Acţiunea hipermetabolizantă a proteinelor poate fi utilizată în

profilaxia sau terapia dietetică a obezităţii când se adminstrează un regim

hipocaloric, dar bogat în proteine.

Cheltuiala de energie se corelează cu temperatura, scăzând la creşterea

ei şi invers; este admis că într-un climat rece omul consumă mai multă energie

decât la cald. Climatul poate modifica indirect cheltuiala de energie prin influenţa

lui asupra programelor de lucru, de sport şi de distracţii.

Cea mai mare cantitate de energie este consumată însă de activitatea

fizică a organismului depusă, şi în mai mică măsură de cea intelectuală. În funcţie

de consumul energetic această activitate se împarte la bărbaţi în patru categorii,

şi anume: activitate uşoară sau sedentară, activitate medie, activitate fizică mare

şi foarte mare; la femei efortul fizic (muscular) este grupat doar în trei categorii,

lipsind activitatea de intensitate foarte mare.

În fine, cheltuiala de energie diferă şi în funcţie de vârstă, fiind mai mare la

copil (raportată la greutate) şi mai scăzută la vârstnici, în funcţie de sex (fiind mai

mare la bărbaţi decât la femei), precum şi în funcţie de diferite stări fiziologice

solicitante (la femei, de exemplu, în perioada de graviditate sau alăptare, sau în

general în convalescenţă sau diferite boli consumptive). În tabelul VIII se prezintă

consumul de energie al organismului în funcţie de factorii amintiţi mai sus.

125

Efectele aportului neadecvat de energie sunt diferite, uneori sesizabile doar

în timp. Când alimentaţia nu asigură numărul suficient de calorii, organismul este

obligat să consume energie din rezervele proprii, urmat de încetinirea ritmului de

creştere la copii, de scăderea în greutate la adulţi, capacitate redusă de muncă,

apatie, scăderea rezistenţei organismului faţă de boli şi noxe. Dimpotrivă,

consumul crescut de calorii în exces faţă de cheltuiala zilnică (fenomen mai

frecvent întâlnit azi) conduce la obezitate, diabet zaharat, dislipidemii, BCV,

ateroscleroză sau litiază biliară. Acestea din urmă se datorează consumului

crescut de produse alimentare hipercalorice, concentrate, asociat sau nu cu

stresul, sedentarismul şi alte efecte ale urbanizării.

În cazul unei alimentaţii excedentare, apare supraponderalitatea şi, prin

continuarea aportului exagerat, se instalează obezitatea. Obezitatea este o

tulburare de nutriţie (prevalentă în ţările prospere) şi este rezultatul unei balanţe

energetice incorecte care determină un depozit crescut de energie, în principal

sub formă de grăsime.

Greutatea corporală depinde mult de mărimea oaselor şi a musculaturii,

dar are mare importanţă, de asemenea, compoziţia corporală şi în special

conţinutul în grăsime al organismului. Experţii apelează la variate determinări şi

indici, pentru exprimarea supraponderalităţii, în general se defineşte obezitatea ca

20% peste normele de greutate. Cel mai frecvent utilizat, simplu şi sensibil

indicator folosit este Indicele de masă corporală (IMC), care dacă depăşeşte cifra

de 27 se consideră supragreutate (peste 29 este obezitate de grad I, între 30-40

obezitate de grad II, iar peste 40 arată obezitate severă, de grad III). Greutatea

ideală, legată de vârstă şi sex se ia din tabele speciale. IMC = Greutatea (Kg) /

Înălţime2 (m) .

126

Tabel XI. Cheltuiala de energie (calorică) a organismului

corelată cu factorii de influenţă

Categoria de populaţie

Sex Vârstă Efort fizic Calorii/zi

Copii până la 12 luni

---

sub 3 luni3-6 luni

6-12 luni

---

120/Kgc110/Kgc105/Kgc

Copii peste1 an

---

1-3 ani4-6 ani7-9 ani

---

130018002200

Adolescenţi

Masculin10-12 ani13-15 ani16-19 ani

---

260031003300

Feminin10-12 ani13-15 ani16-19 ani

---

240028002700

Adulţi

Masculin

20-45 ani

46-65 ani

efort micefort mediuefort mare

efort f. mare


efort f. mare

2700320037004100

2600300034003800

Feminin

20-45 ani

46-60



250027002900

230025002700

VârstniciMasculinFeminin

peste 65 anipeste 60 ani

--

23002100

Femei în perioada

maternităţii

A 2-a jumătate a sarcinii

Primele 4 luni de alăptare

-

-

+500 (suplim. la

raţia zilnică)

+700 (suplim. la

raţia zilnică)

127

5.3. Necesarul de proteine şi rolul lor în organism

Proteinele sunt substanţe nutritive cu o structură complexă şi cu roluri

foarte importante în organism. Au în principal rol plastic (de construcţie), luând

parte la formarea, dezvoltarea şi reînnoirea substratului material al vieţii. Nevoia

de proteine apare astfel mai mare la copii în perioada de creştere şi dezvoltare, la

femei în perioada maternităţii, la convalescenţi după boli consumptive etc. Ea

scade pe măsură ce organismul înaintează în vârstă.

În aceeaşi măsură proteinele iau parte la formarea enzimelor şi hormonilor

prin mijlocirea cărora se produc majoritatea proceselor metabolice. Ele joacă un

rol important în producerea anticorpilor, luând astfel parte la procesele de apărare

faţă de diferitele agresiuni microbiene. Presiunea coloid-osmotică şi echilibrul

acid-bază, sunt în mare măsură dependente de prezenţa acestor macromolecule.

Totodată, proteinele sunt un factor activ în creşterea rezistenţei

organismului faţă de acţiunea nocivă a unor substanţe chimice cu potenţial toxic.

Asigură troficitatea normală a ţesuturilor şi organelor.

În fine, proteinele au şi un rol energetic, dar secundar (pentru că sunt mai

scumpe decât alte substanţe calorigene, nu eliberează întreaga energie

moleculară şi eliberează produşi finali de catabolism nocivi).

Cantitatea de proteine necesară unui organism adult este evaluată la

1,2-1,4 g/Kg/24 ore (cam 50-65 g/zi, respectiv 10-15% din cantitatea de

energie cheltuită); la copii între 1 şi 6 ani nevoia de proteine este de 3-4 g/Kg/zi,

iar pentru 7-12 ani de 2-3 g/Kg/zi. La femei, în perioada maternităţii, raţia de

proteine trebuie să fie de 1,5-2,0 g/Kg în 24 de ore. De asemenea, o creştere

asemănătoare este necesară pentru persoanele care lucrează în mediul toxic sau

infecţios.

În afara aportului cantitativ, un rol deosebit îl are şi calitatea acestora, care

este determinată de conţinutul lor în anumiţi aminoacizi denumiţi esenţiali sau

indispensabili, deoarece ei nu pot fi sintetizaţi de organismul uman. Aceşti

aminoacizi esenţiali sunt: leucina, izoleucina, fenilalanina, lizina, metionina,

treonina, valina şi triptofanul. Aceşti aminoacizi se găsesc în special în alimentele

de origine animală (lapte, carne, ouă, peşte şi derivatele lor), de aceea este

necesar ca aceste alimente să acopere minimum 30-40% din nevoile de proteine

128

ale unui om adult, 50% din cele ale unei femei în perioada maternităţii şi 50-70%

din cele ale copiilor în perioada de creştere şi dezvoltare.

Proteinele care conţin toţi aminoacizii indispensabili organismului uman,

vor fi superioare nutritiv, faţă de cele sărace sau lipsite în aceşti aminoacizi. După

conţinutul în aceşti aminoacizi, proteinele se împart în trei categorii:

- proteine cu valoare biologică superioară, care conţin toţi aminoacizii

esenţiali în proporţii adecvate organismului uman. Ele au mare eficienţă în

promovarea creşterii organismului, în repararea uzurii şi alte funcţii proteinice. Din

această grupă fac parte majoritatea proteinelor de origine animală (din carne,

peşte, lapte sau ouă).

- proteine cu valoare biologică medie, care conţin de asemenea toţi

aminoacizii esenţiali, dar unii dintre ei în proporţii mai reduse. Capacitatea lor

proteino-genetică este mai mică şi pentru creştere sunt necesare cantităţi mai

mari decât ale celor din prima categorie.

Astfel de proteine se găsesc mai ales în leguminoase uscate (soia, fasole

albă, mazăre) (sărace în în metionină) şi în cereale (sărace în lizină).

- proteine cu valoare biologică inferioară, în compoziţia cărora lipsind unul

sau mai mulţi aminoacizi indispensabili, iar mulţi dintre ceilalţi fiind în cantităţi

reduse. Un exemplu ar fi zeina, principala proteină a porumbului (lipsită de lizină

şi foarte săracă în triptofan).

Dar această clasificare nu trebuie să influenţeze consumul de alimente cu

valoare proteică redusă, deoarece ele pot aduce (cu excepţia aminoacizilor

limitativi sau lipsă) cantităţi importante din alţi aminoacizi esenţiali sau neesenţiali,

contribuind astfel la completarea fondului metabolic proteic; printr-o alimentaţie

mixtă adecvată (asocierea de proteine vegetale, alese astfel încât să nu prezinte

aceeaşi deficienţă), se reduce necesarul aportului de proteine de calitate

superioară, mai scumpe, celelalte completând cerinţele.

Studii recente au atras atenţia asupra unor proprietăţi deosebite ale

proteinelor din legume şi cereale, şi anume: nu au grăsime aşa cum are carnea,

sunt bogate în fibre alimentare (aceşti prieteni ai intestinelor leneşe), conţin toate

vitaminele grupei B care au grijă de sistemul nostru nervos şi introduc în organism

săruri. Toate aceste calităţi le impun atenţiei consumatorului, în ciuda

apartenenţei lor la familia proteinelor sărace.

129

Alimentele cele mai importante furnizoare de proteine sunt prezentate în

tabelul nr. IX.

Tabel XII. Alimente furnizoare de proteine

Denumirea alimentuluiCantitatea de proteine la 100

g aliment consumabilCarne (de vită, porc, pasăre, peşte) 15-22Salamuri, cârnaţi, şuncă 10-20Brânzeturi 15-30Lapte de vacă 3,5Ouă de găină 14Pâine 7-8Paste făinoase, griş, orez, făină, mălai 9-12Fasole, mazăre (boabe uscate) 20-25Soia 30-33Nuci 17

5.4. Necesarul şi rolul lipidelor în organism

Lipidele (grăsimile) alimentare sunt reprezentate în marea lor majoritate

prin grăsimi neutre sau trigliceride (esteri ai glicerolului cu acizi graşi) şi se găsesc

în ţesuturile animale şi vegetale ca principală formă de depozitare materială a

energiei. În cantităţi mult mai mici, în grăsimile alimentare se găsesc şi lipide

complexe (acizi graşi alături de fosfor, compuşi azotaţi sau zaharuri) care sunt

denumite şi lipide de constituţie (fosfolipide, sfingolipide).

Lipidele au cu precădere un rol energetic şi cu totul secundar un rol

plastic. Grăsimile alimentare constituie principala sursă a organismului pentru

vitamine liposolubile (A, D, E) şi le facilitează absorbţia, stimulează contracţia

căilor biliare şi dau gust bun mâncărurilor, micşorează motilitatea stomacului şi ţin

de foame.

Cei mai importanţi acizi graşi naturali se împart în două clase diferite (din

punct de vedere chimic, dar şi nutritiv):

acizi saturaţi (ex. acidul butiric, palmitic, stearic), care se găsesc

predominant în grăsimile de origine animală, se digeră şi absorb mai lent

şi care au efect hipercolesterolemiant;

acizi nesaturaţi, dintre care cei mai importanţi sunt cei polinesaturaţi

(acidul linoleic, linolenic şi arahidonic), denumiţi acizi graşi esenţiali 130

(AGE) pentru că nu se pot sintetiza singuri în organism; aceştia se

găsesc predominant (peste 60%) în uleiurile vegetale, sunt mai uşor

digerabili şi acceptaţi de organism şi au efect hipocolesterolemiant.

Unele tulburări constatate în lipsa ori în carenţa de lipide au fost puse în

legătură cu lipsa unor acizi graşi polinesaturaţi esenţiali (linoleic, linolenic şi

arahidonic). În absenţa lor, apare o creştere a lipidelor plasmatice, mai ales a

colesterolului, cu depunerea lor pe vase şi apariţia aterosclerozei. Se consideră

că acizii graşi polinesaturaţi contribuie la asigurarea unor procese metabolice

normale pe mai multe căi: intră în structura lipidelor de constituţie şi a unor

substanţe bioactive, intervin în reacţiile de oxidoreducere, stimulează activitatea

unor enzime.

În schimb excesul de grăsimi din alimentaţie, fie cele consumate ca atare

fie cele "ascunse" în alimente, induce hipercolesterolemie (în cazul grăsimilor

saturate), obezitate, diabet zaharat, BCV, ateroscleroză sau hepatosteatoză.

Ramura "rea" o formează lipidele de origine animală: untul, smântâna,

brânzeturile, carnea grasă, mezelurile, untura. Nocivitatea lor este dată de

prezenţa acizilor graşi saturaţi, cu efect aterogen. Ramura "bună" conţine lipidele

de origine vegetală: uleiuri (de floarea soarelui, germene de porumb) şi fructe

oleaginoase (arahide, nuci, măsline), care conţin predominant AGE, ce

acţionează protectiv şi sunt indispensabili pentru creier, sistemul nervos şi

muscular.

Raţia de lipide este apropiată de cea a proteinelor şi anume 0,8-1

g/Kilocorp/zi (adică 70 g/zi sau 20-35% din nevoia calorică) pentru persoanele

care desfăşoară o muncă sedentară. Nevoia de lipide apare însă crescută până la

1,5-2 g/Kgc/24 ore la persoanele care efectuează o muncă cu cheltuială mare de

energie, precum şi la cei care muncesc în condiţii de temperatură scăzută, vânt

sau umezeală crescută. De asemenea, la copii şi adolescenţi necesarul de lipide

poate creşte la 1,5-1,9 g/Kg/zi.

Dată fiind importanţa acizilor graşi polinesaturaţi, cel puţin 1/2 din raţia de

lipide trebuie să fie acoperită cu grăsimi vegetale, iar la persoanele vârstnice chiar

mai mult.

Tabel XIII. Alimente cu conţinut mare de lipide

131

Denumirea alimentuluiCantitatea de lipide la 100

g aliment consumabilulei, untură, unt topit, seu topit 100unt, margarină 65-82slănină 70-75smântână 20-35brânzeturi grase (telemea, burduf, caşcaval) 20-30carne de porc, oaie, raţă, gâscă 10-30carne de vită, găină, curcă 5-25peşte gras (somn, morun, nisetru, scrumbie) 15-20mezeluri, cârnaţi 20-40nuci, arahide 40-55ciocolată, halva, prăjituri cu creme 20-35

5.5. Rolul glucidelor în organism şi necesarul lor

Glucidele (sau hidrocarbonatele) sunt substanţe foarte răspândite în

natură, mai ales în regnul vegetal. Se împart în monozaharide (glucoza, fructoza),

oligozaharide (zaharoza, lactoza) şi polizaharide (digerabile -amidonul- sau

nedigerabile -celuloza, pectinele-).

Au tot un rol energetic, ca şi lipidele, cu care se pot înlocui izocaloric, dar

numai în anumite limite, deoarece înlocuirea glucidelor cu lipidele are drept

consecinţă apariţia şi acumularea de corpi cetonici (ca urmare a oxidării lor

incomplete). Glucidele sunt preferate de organism pentru eliberarea de energie

pentru că ele ard complet până la dioxid de carbon şi apă eliberând toată energia

chimică potenţială (4,1 calorii pentru un gram de zaharid) şi în plus sunt mai

disponibile şi economicoase decât lipidele sau proteinele.

Cu totul secundar, au şi un rol plastic formator (mai ales ca muco-

polizaharide în formarea substanţei fundamentale intercelulare, ca imuno-

polizaharide sau acizi nucleici).

Carenţa în glucide poate fi compensată prin lipide (cu formarea de corpi

cetonici şi acidoză) sau, în ultimă instanţă, prin proteine (datorită fenomenului de

gliconeogeneză). Pentru ca metabolismul lipidic şi protidic să se desfăşoare în

condiţii normale, este necesar ca aportul de glucide să reprezinte cel puţin 10%

din valoarea calorică a raţiei alimentare. Chiar şi în DZ se recomandă ca raţia de

glucide să nu scadă sub 100g/zi.

132

Glucoza este un adevărat tonic al celulei hepatice (contribuind la formarea

rezervelor de glicogen), asigură energia pentru sistemul nervos central şi este

consumată preferenţial de către sistemul muscular în activitate susţinută.

Glucidele nedigerabile (denumite şi fibre alimentare), deşi fără valoare

nutritivă, exercită o serie de efecte biologice importante: celulozele accelerează

tranzitul intestinal, în timp ce pectinele îl întârzie; leagă fierul, calciul sau

magneziul care se elimină şi se pierd; absorb şi elimină substanţe organice,

microorganisme sau produşi de secreţie ai tubului digestiv, însuşire utilizată în

tratarea unor colite sau enterite; prin stimularea peristatismului intestinal scad

CUD al substanţelor nutritive şi sunt indicate în diete pentru obezi, dislipidemici

sau diabetici. Sunt indicate în dieta persoanelor care consumă în exces produse

concentrate, rafinate sau carnate, pentru evitarea constipaţiei, a excesului caloric

sau chiar a cancerului de colon.

Necesarul de glucide este în medie de 5-7 g/Kgc/zi (adică 300-400 g

pe 24 de ore sau 50-65% din necesarul caloric, în zona noastră temperată (cu

diferenţe pe glob de la 7% la 70%). În muncile fizice cu efort intens sau

suprasolicitări psihice, nevoia poate creşte la 600 g zilnic.

În general, se recomandă ca 1/3 din totalul glucidelor să fie sub formă de

mono- sau dizaharide care se absorb relativ repede şi 2/3 polizaharide a căror

absorbţie este mai înceată, ceea ce face să nu crească glicemia în mod brusc.

Aceste zaharuri lente reprezintă ramura bună a glucidelor şi se găsesc în

ceareale, pâine, paste făinoase,legume uscate, cartofi, banane. Ele aduc în

organism, ca materiale însoţitoare, fibre, vitamine şi minerale, fiind indispensabile

creierului, sistemului nervos şi muşchilor.

Un comportament nutriţional sanogen se bazează pe evitarea excesului de

dulciuri, zahăr şi alte produse zaharoase (concentrate în zaharoză), precum şi a

derivatelor cerealiere rafinate (concentrate în amidon) care pot avea în timp

efecte nocive asupra organismului (diabet zaharat, obezitate, dislipidemii, carie

dentară), prin dezechilibrul alimentar şi caloric rezultat.

Dulciurile şi produsele industriale din glucide (zahăr rafinat) acoperă în

mare parte nevoia de calorii a organismului, dar nu satisfac cerinţele unei

alimentaţii raţionale, căci nu conţin substanţe trofice, vitamine şi săruri minerale.

În urma unei alimentaţii unilaterale cu glucide apar stări carenţiale. Se indică un

133

consum zilnic de 25-35 g dulciuri concentrate, adică maximum 8-9% din valoarea

calorică zilnică.

Consumul crescut de dulciuri poate avea o serie de efecte dăunătoare

asupra organismului. Dulciurile ingerate pe nemâncate, irită mucoasa esofagului

şi stomacului extrăgând apa din ţesuturile respective. Ele produc o fermentaţie

intensă la nivelul intestinului subţire. Din alt punct de vedere consumul exagerat

de dulciuri determină un dezechilibru tiamino-glucidic, crescând necesarul

organismului pentru vitaminele complexului B (special B6).

Consumul de zaharoase este în corelaţie directă cu frecvenţa crescută a

cariei dentare, cu predilecţie la vârstele tinere, când structura dentară este mai

sensibilă. Leziunile dentare din cursul procesului cariogen, încep cu

demineralizarea smalţului dentar, pe un fond de aciditate bucală crescută

determinat de fermentaţia glucidică. Profilactic se cere limitarea consumului de

dulciuri în special al celor lipicioase, evitarea consumului de produse zaharoase

între mese, mai ales seara, fără a fi urmat de un periaj corect precum şi a

băuturilor îndulcite şi acidulate, cu atenţie sporită la copii.

134

Tabel XIV.Alimente cu conţinut mare de glucide

Denumirea alimentului Cantitatea de glucide la 100 g aliment consumabil

zahăr 100bomboane, caramele 80-90miere de albine 70-80făină, orez, paste, mălai, biscuiţi 70-75dulceţuri, gemuri, marmelade, jeleuri 55-75ciocolată 50-60fasole, mazăre uscată 50-55pâine, cornuri, chifle 40-45prăjituri 20-40cartofi 18-20struguri, prune, cireşe, mere, pere 12-18

5.6. Cerinţele nutriţionale şi rolul elementelor minerale în organism

Deşi aceste substanţe se găsesc în cantităţi foarte mici în organism, totuşi

ele joacă roluri importante în organism; sunt necesare pentru asigurarea

structurilor tisulare şi pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice, fapt

pentru care mai sunt denumite şi bioelemente. Deci au atât un rol catalitic,

principal, cât şi unul plastic.

Indiferent de cantitatea existentă în organismul uman, toate aceste

elemente minerale biogene sunt esenţiale , pentru că organismul nu le poate

sintetiza sau înlocui, deci aportul alimentar adecvat este foarte important.

După cantităţile care se găsesc în organism şi a necesarului nutriţional,

elementele minerale au fost grupate în: macroelemente şi microelemente.

Macroelementele sunt componente care participă în cantităţi ceva mai

mari şi sunt reprezentate de calciu, fosfor, sodiu, clor, potasiu, magneziu şi sulf.

Microelementele sau oligoelementele se găsesc în organism în cantităţi

foarte mici, cum ar fi: fierul, cuprul, zincul, iodul, fluorul, cobaltul, manganul,

molibdenul, cromul şi seleniul.

Mai sunt o serie de alte minerale, dar a căror prezenţă în organism este

cosiderată impurificare. Atât pentru bioelemente cât şi pentru elementele

poluante, dacă concentraţiile lor depăşesc limitele admise, pot exercita efecte

nedorite şi chiar toxice sau cancerigene.

Substanţele minerale biogene deţin câteva roluri importante în organism:

135

* intră în structura tuturor celulelor şi lichidelor interstiţiale (în cantităţi chiar

ridicate, de ex., în oase şi dinţi);

* intervin în contracţia musculară şi în reactivitatea sistemului nervos;

* intervin în reglarea echilibrului hidric din organism şi a balanţei dintre apa

intra- şi extracelulară;

* menţin presiunea coloid-osmotică şi echilibrul acido-bazic;

* influenţează permeabilitatea membranară;

* intră în structura şi influenţează funcţiile a numeroase enzime şi hormoni,

astfel participând la multe procese biochimice, anabolice sau catabolice.

Menţinerea echilibrului hidric este strâns legată de conţinutul în electroliţi al

organismului, deci există legătură între necesarul de apă al organismului, aportul

acesteia şi minerale. Apa şi sărurile minerale sunt introduse în organism odată cu

hrana; ele sunt metabolizate în decursul activităţii vitale a organismului şi

eliminate pe cale renală, intestinală şi prin transpiraţie.

Apa se găseşte repartizată în organism în două compartimente:

extracelular (apa plasmatică şi lichidul interstiţial) şi intracelular (care cuprinde

lichidele de constituţie). Apa din organism are două origini: exogenă, provenită din

alimente şi din băuturi şi apa endogenă, rezultată din reacţiile de oxidare.

Necesităţile de apă ale organismului sunt de 2,5 litri la adult, dar depinde de

temperatura mediului ambiant şi de efortul depus (când se pot depăşi 4 litri/24

ore).

Cele mai importante săruri minerale sunt: sodiul, potasiul, magneziul,

calciul, fosforul, fierul, iodul, fluorul, cuprul şi zincul.

Sodiul şi potasiul reprezintă constituenţi naturali ai organismului, găsindu-

se în cantităţi aproximative de 100 g (sodiu) şi 250 g (potasiu) la un om adult de

70 Kg greutate corporală.

Sodiul se întâlneşte în lichidele extracelulare, iar potasiul în interiorul

celulei. Prezenţa sodiului în cantităţi crescute duce la reţinerea apei în organism

cu formarea de edeme, în timp ce excesul de potasiu măreşte eliminarea apei şi

creşterea diurezei. Potasiul intervine în menţinerea presiunii osmotice şi a

echilibrului acid-bază, precum şi în accelerarea ritmului cardiac (antagonic

calciului).

136

Raţia zilnică de sodiu şi potasiu este în jur de 2-4 g pentru omul adult.

O importanţă din ce în ce mai mare se acordă în ultimul timp sodiului în

producerea bolilor cardiovasculare. Cercetările efectuate de OMS pe animale de

laborator şi pe populaţii cu ebiceiuri alimentare diverse, au ajuns la concluzia că

sodiul, mai ales sub formă de clorură, joacă un rol important în producerea

hipertensiunii arteriale. De aceea, OMS recomandă limitarea consumului de sare

(NaCl) la maximum 6 g zilnic, ceea ce exprimat în sodiu face 2,4 g.

Nevoile organismului în sodiu şi potasiu sunt satisfăcute în mod obişnuit

fără eforturi, printr-o alimentaţie obişnuită.

Carenţarea organismului în sodiu şi/sau potasiu este consecinţa unor

condiţii de pierderi prin transpiraţii puternice datorate climatului foarte cald (când

se poate administra apă carbogazoasă sau minerală pentru echilibrare) respectiv

prin vomismente sau diarei prelungite.

Cel mai frecvent însă aportul de sodiu este în exces, conducând la boli

cum ar fi hipertensiunea arterială, maladii renale, edeme ş.a.

Principalele surse de potasiu şi sodiu sunt: carnea şi peştele, legumele şi fructele

sau pâinea neagră.

Magneziul participă la mineralizarea scheletului, iar în ţesuturile moi se

concentrează în celule ca şi potasiul. Catalizează numeroase reacţii metabolice,

prin activarea a unor enzime, intervine în procesele de oxido-reducere, deprimă

excitabilitatea neuromusculară (ca şi calciul), este indispensabil pentru sistemul

nervos şi muscular.

Comitetul de experţi FAO/OMS a recomandat 200-300 mg la adulţi zilnic.

Cea mai bună sursă alimentară de magneziu sunt legumele verzi, fructele,

pâinea neagră, leguminoasele, dar şi carnea şi viscerele.

Calciul şi fosforul se găsesc în cea mai mare cantitate în organism, dintre

elementele minerale (1100-1500 g de calciu şi 600-800 g fosfor la un

adult).Aproximativ 99% (respectiv 80%) se concentrează în oase şi dinţi,

îndeplinind un important rol plastic. Sub formă de fosfat tricalcic (hidroxiapatită) şi

mici cantităţi de carbonat, sulfat, citrat, clorură şi fluorură de calciu, sau fosfaţi,

137

impregnează matricea organică formată din colagen, mucoproteine şi

mucopolizaharide.

Mineralizarea scheletului începe din perioada intrauterină, în jurul vârstei

de 20 de ani creşterea în dimensiune a oaselor încetează, însă se pare că

îmbogăţirea în săruri de calciu continuă până la 25-30 de ani. De aceea este

important, mai ales în perioada copilăriei şi a gravidităţii, un aport adecvat de

calciu şi fosfor.

Deşi în ţesuturile moi cantitatea de calciu este redusă (în medie 10 mg la

100 ml plasmă şi 15 mg la 100 g ţesut muscular), totuşi el îndeplineşte roluri

importante:

intervine în coagularea sângelui;

activează un număr de enzime;

facilitează absorbţia vitaminei B12 din ileum;

participă la mecanismul contracţiei musculare şi la reglarea permeabilităţii

membranelor;

are efecte simpaticomimetice (antagonic potasiului);

împreună cu magneziul diminuează excitabilitatea neuromusculară.

Fosforul ia parte la sinteza acizilor nucleici şi fosfolipidelor, iar prezenţa sa

este obligatorie în oxidarea glucidelor şi lipidelor.

Calciul se absoarbe din intestin numai într-un procentaj de 20-40% (iar

fosforul de 70%); absorbţia este înlesnită de aciditatea gastrică normală, de

prezenţa în intestin a vitaminei D, lactozei, acidului lactic, citric, a aminoacizilor şi

sărurilor biliare. Dimpotrivă, excesul de fosfor, acidul oxalic şi fitic (din legumele

verzi, leguminoase şi unele fructe), excesul de grăsimi şi hipoaciditatea gastrică,

reduc utilizarea lor digestivă.

Raţia de calciu şi fosfor diferă cu vârsta. Necesarul este mai ridicat la copii

şi adolescenţi, precum şi la femei în perioada de graviditate. În general femeile au

nevoie de un aport mai mare în calciu, mai ales până la vârsta de 30 de ani,

pentru profilaxia osteoporozei (care se instalează după menopauză).

Astfel, calciul necesar organismului este considerat egal cu 500-600 mg

zilnic pentru copii, 600-700 mg pentru adolescenţi, 400-500 mg pe zi la adulţi şi

peste 1000 mg pentru femei în perioada maternităţii. Mulţi autori (mai ales din

138

Europa şi SUA) recomandă cantităţi mult mai mari de calciu (700-1500 mg la

adulţi).

Pentru o mai bună utilizare a calciului se recomandă ca raportul său cu

fosforul să fie supraunitar. Insuficienţa de calciu primară sau secundară unor

tulburări de absorbţie poate determina apariţia rahitismului la copii şi a

osteoporozei la persoanele adulte şi vârstnice.

Componenţa în calciu a unor alimente vegetale şi animale (mg%):

lapte praf parţial smântânit : 1300 nuci, pătrunjel, rădăcină: 89

brânză de burduf : 922 fragi, spanac : 85

caşcaval Dobrogea : 750 stafide : 78

brânză Olanda : 720 paste făinoase : 78

telemea de oaie : 388 fasole verde : 65

brânză de vaci slabă : 164 mazăre boabe : 61

gălbenuş de ou : 146 ţelină : 50

lapte de vacă : 125 gris : 41

smântână : 80 morcovi : 40

unt : 15 castraveţi : 23

roşii : 14

mere : 12

Cele mai importante surse de calciu sunt laptele şi brânzeturile, ca şi unele

legume, iar pentru fosfor, carnea, peştele, ouăle şi unele cereale.

Fierul face trecerea între macro- şi microelemente, în organism găsindu-se

în jur de 3-5 grame. Cel mai important rol al fierului constă în participarea sa la

formarea hemoglobinei (65%) şi transportul oxigenului de la plămâni la ţesuturi. În

paralel, fierul intră în constituţia mioglobinei şi a unor enzime ca peroxidaza,

citocromoxidaza şi altele.

Restul fierului (30%) este incorporat în proteinele numite feritină,

hemosiderină (forme de depozitare) şi siderofilină (formă de transport). Sideremia

normală variază între 100-140 g/100 ml la bărbaţi şi 80-120 g% la femei. Lipsa

fierului din alimentaţie duce la apariţia anemiei feriprive.

Nevoile zilnice de fier sunt şi ele variabile cu vârsta, găsindu-se în jur de 8-

18 mg la copii şi adolescenţi, 12-14 mg la adulţi bărbaţi şi 20-25 mg la femei.

139

Cele mai bogate alimente în fier sunt:carnea roşie, viscerele, peştele, ouăle

precum şi unele legume şi fructe. CUD este foarte mic (5-10%), cel mai bine se

absoarbe sub formă bivalentă (alimente animale) şi în prezenţa vitaminei C, iar

hipoclorhidria, acidul oxalic şi fitic din vegetale, excesul de fosfaţi şi celuloză

diminuă absorbţia acestui element mineral.

Fierul se găseşte în următoarele alimente :

cacao : 16 mg / 100 g

ficat : 11 – 13 mg / 100 g

lapte : 7,6 mg / 100 g

fasole : 4 – 6 mg / 100 g

spanac : 4 mg / 100 g

ou : 3 – 4 mg / 100 g

carne : 4,2 mg / 100 g

pâine integrală : 2,6 mg / 100 g

Iodul (40-50 mg în oraganismul adult) intră în cea mai mare parte în

structura hormonilor tiroidieni. Carenţa de iod din alimentaţie duce la scăderea

oxidaţiilor celulare şi la distrofie endemică tireopată.

Nevoile zilnice de iod sunt în jur de 200 micrograme, din care peste

jumătate sunt reutilizate în organism, iar restul de 70-80 g constituie aport

extern. Copiii, gravidele şi cei care desfăşoară activităţi fizice intense sunt mai

sensibili la insuficienţa de iod.

Cele mai bogate alimente în iod sunt: peştele, algele, creveţii, scoicile,

laptele, carnea, ouăle, unele legume cultivate pe un sol bogat în iod şi apa

(>5g/dm3). O cale eficientă de profilaxie a guşei endemice constă în

administrarea de sare iodată în zonele guşogene; se foloseşte iodura şi mai ales

iodatul de potasiu în concentraţie de 20-40 mg/Kg sare.

Fluorul se concentrează în cea mai mare parte în oase şi mai ales în dinţi

(sub formă de fluoroapatită), unde contribuie la creşterea rezistenţei acestora din

urmă la agresiunile mecanice şi biologice din exterior. Lipsa sau carenţa de fluor

duce la apariţia şi dezvoltarea cariei dentare; dar şi excesul de fluor produce

unele tulburări ca apariţia fluorozei dentare şi osteofluorozei generalizate.

140

Nevoile zilnice de fluor se cifrează în jur de 0,5-1 mg, din care apa asigură

cea mai mare cantitate de fluor (2/3 din nevoia zilnică a organismului adult) de

aceea se consideră necesară o cantitate minimă de fluor în apă de 1 mg/dm3.

Alimentele sunt în general sărace în fluor, cu excepţia peştelui de apă

sărată şi alte produse marine precum şi ceaiul negru sau verde. Sunt situaţii în

care datorită poluării intense cu produşi de fluor (din vecinătatea unor uzine de

aluminiu sau de acid fluorhidric) acesta se poate concentra în cantităţi mari în sol

sau în aer, peste limitele admise, iar de aici se poate cumula în plantele cultivate

în zonă, în concentraţii foarte mari, şi astfel indirect să crească aportul de fluor în

organism cu apariţia fluorozei dentare caracteristice.

Cuprul se găseşte cantitativ în 100-150 mg în organism, concentrat în

ficat, rinichi, măduva osoasă, creier; aproximativ 95% din forma plasmatică se

găseşte înglobat în molecula de ceruloplasmină. El intră în strucrura a numeroase

enzime sau le favorizează activitatea. Favorizează absorbţia fierului din intestin.

Cantităţile recomandate sunt de aproximativ 2 mg pe zi la adulţi, asigurate

uşor printr-o alimentaţie obişnuită; cel mai frecvent poate să apară excesul de

cupru, ingerat ca poluant din utilaje, ambalaje sau fungicide, cu efecte secundare

toxice.

Alimentele cele mai bogate sunt viscerele, carnea şi peştele.

Zincul se găseşte în organism la 2-3 grame. Aproximativ 60% intră în

structura maselor musculare, 20% în sistemul osos şi piele şi 20% în restul

organismului. Ficatul, pancreasul, hipofiza, hematiile şi leucocitele au concentraţii

mai mari decât alte ţesuturi. El intră în structura a numeroase enzime, participând

la procese de oxido-reducere, sinteza proteică, mobilizarea vitaminei A din ficat,

reduce acţiunea nocivă a altor metale asupra organismului (Cd sau Cu). În plus,

este indispensabil în dezvoltarea şi maturizarea aparatului reproducător, eficient

în tratarea sterilităţii şi a impotenţei (Zn + B6) şi reduce depunerile de colesterol.

Raţiile recomandate sunt de 5-10 mg la copii, 15 mg la adulţi şi 20-25 în

sarcină. Sursele alimentare principale sunt reprezentate de carne, viscere, peşte,

legume şi fructe.

141

5.7. Necesarul de vitamine

Vitaminele sunt substanţe organice naturale, pe care organismul nu le

poate sintetiza pe măsura nevoilor sale, trebuind să le primească din exterior,

odată cu alimentele (pe unele dintre ele ca atare, iar pe altele sub formă de

provitamine). Prin molecula lor, vitaminele nu pot elibera energie şi nici sintetiza

material plastic, rolul rol primordial fiind cel catalitic, fiind indispensabile pentru

desfăşurarea normală a proceselor metabolice generatoare de energie şi a celor

anabolice. Din acest motiv sunt considerate biostimulatori, substanţe active din

aceeaşi grupă cu enzimele şi hormonii.

Vitaminele au fost clasificate în două mari grupe: liposolubile şi hidrosolubile.

Caracteristici ale vitaminelor liposolubile:

sunt solubile în grăsimi şi practic insolubile în apă;

se găsesc numai în alimentele grase, aportul lor depinzând de prezenţa

acestora;

pierderile din timpul spălării sau preparării sunt minime;

excesul (alimentar sau farmaceutic) este depozitat în lipidele tisulare (special

hepatice), putând duce la fenomene de hipervitaminoză, iar în cazul carenţelor

alimentare semnele clinice de insuficienţă vitaminică apar după o perioadă mai

lungă de aport alimentar deficitar;

participă mai ales la procesele anabolice, asemănător cu hormonii;

necesarul este mai crescut la copii, adolescenţi şi în sarcină.

Reprezentantele acestei grupe vitaminice sunt vitaminele A, D, E şi K.

Caracteristici ale vitaminelor hidrosolubile:

sunt solubile în apă, deci se pierd uşor prin spălarea, fierberea sau păstrarea

îndelungată în apă a alimentelor;

se absorb relativ uşor şi în proporţie mare din tubul digestiv, dar este necesară

prezenţa acidului clorhidric în sucul gastric;

excesul se elimină prin urină, deci organismul nu face rezerve, iar în caz de

aport alimentar insuficient, semnele carenţei apar destul de repede;

o mare parte din aceste vitamine intră în constituţia unor enzime, ca şi

coferment;

142

majoritatea intervin în procese catabolice, eliberatoare de energie, necesitatea

pentru aceste vitamine fiind influenţată de intensitatea cheltuielii de energie.

Reprezentantele acestui grup sunt vitaminele complexului B, vitamina C şi P.

Vitamina A (antixeroftalmică sau retinolul) are ca acţiune principală

acomodarea vizuală la lumină; ea intră în structura pigmentului retinian,

rodopsina, care se descompune la lumină, având rol în vederea la lumină slabă şi

chiar în distingerea culorilor. Vitamina A intervine, de aemenea, în procesele de

creştere osoasă, în formarea smalţului şi a dentinei (când lipsa vitaminei survine

în perioada de odontogeneză, apar defecte în formarea smalţului şi a dentinei).

Are un rol important în menţinerea integrităţii celulelor epiteliale, a tegumentelor şi

mucoaselor, constituind un factor de protecţie faţă de unele agresiuni biologice.

Vitamina A se găseşte sub formă de retinol doar în alimentele animale, iar

în cele de natură vegetală se găseşte sub formă de caroten, care este o

provitamină (ce apoi se activează în organismul uman în retinol).

Nevoile cotidiene ale organismului îm vitamină A se exprimă în unităţi

internaţionale (1 UI = 0,3 g retinol = 0,6 g caroten) fiind în jur de 1000-2000 la

copii şi 2500-5000 UI la adulţi.

Deoarece carotenii au un coeficient de utilizare digestivă redus şi variabil,

se recomandă ca cel puţin 1/3 din raţia de vitamină A să provină din retinol, iar la

copii şi gravide până la 50%.

În natură, vitamina A se găseşte ca atare în alimentele de origine animală

ca: ficatul de peşte şi orice mamifer, în lapte, dar mai ales în unt, smântână, în

gălbenuş de ou. De asemenea, se găseşte sub formă de provitamină în unele

alimente vegetale colorate ca: morcovi, tomate, salată verde, sfeclă, caise,

piersici, vişine, căpşuni, pepene galben şi banane.

Alimente bogate în vitamina A (în UI/100 g aliment):

ulei de peşte : 40.000 – 400.000 morcovi : 10.000 – 20.000

ficat : 4.000 – 45.000 cartofi : 3.800 – 7.700

unt : 2.400 roşii : 1.100 – 3.000

brânză : 1.200 – 1.740 zarzavat : 80 – 1.200

ouă : 1.000 – 1.140 banane : 500

lapte : 70 - 230

143

sardele : 136 - 290

Vitamina D (antirahitică sau colecalciferolul) are rol important în absorbţia

calciului şi depunerea sa în oase. Lipsa vitaminei D duce la apariţia rahitismului la

copii şi a osteoporozei la adulţi. Este, de asemenea, incriminată în unele leziuni

exsudative, în spasmofilie ca şi în cariogeneză.

Nevoile în vitamina D sunt dependente de asigurarea cerinţelor

organismului prin transformarea provitaminei cutanate în vitamină sub acţiunea

radiaţiilor ultraviolete. Pentru copii însă şi pentru femei în perioada maternităţii,

raţia de vitamină D se consideră a fi egală cu 400 UI, iar pentru adolescenţi de

100-200 UI/zi (1 UI = 0,025 g vitamina D3).

Principalele surse alimentare de vitamină D sunt: ficatul -mai ales de peşte,

laptele, untul, smântâna, brânzeturile şi gălbenuşul de ou.

Conţinutul unor alimente în vitamina D (în UI/100 g) :

ulei de ficat de morun : 8.000 – 12.000

gălbenuş de ou : 200 - 500

ficat de vită : 20 - 200

unt : 40 - 100

margarină : 80 - 350

Vitamina E (a antisterilităţii sau tocoferolul) are rol în asigurarea funcţiei de

reproducere, lipsa sa producând sterilitate la bărbaţi şi avort spontan la femei. Are

de asemenea rol în asigurarea troficităţii musculare şi ţesuturilor, ceea ce a făcut

să mai fie denumită şi antidistrofică. Întăreşte sistemul imunitar, are efect

vasodilatator şi diuretic precum şi hepatoprotector. În fine, vitamina E are şi un rol

important antioxidant, împiedicând în special oxidarea acizilor graşi nesaturaţi,

fapt pentru care necesarul în tocoferol este dependent de cantitatea de acizi graşi

nesaturaţi consumată.

Raţia de vitamina E variază între 5 şi 20 mg zilnic, în funcţie de aportul de

lipide. La copii nevoia de vitamină este de 5-6 mg zilnic.

Alimentele bogate în vitamina E sunt mai ales uleiurile vegetale (de

porumb, de soia, de floarea soarelui), cerealele şi unele leguminoase uscate

(fasole, mazăre) şi în pâinea neagră.

144

Vitamina K (antihemoragică sau filochinona) intervine în coagularea

sângelui, luând parte la sinteza unor factori ai procesului de coagulare

(proconvertina, protrombina). Vitamina K1 este sintetizată de frunzele verzi

(fitochinona), K2 de către microorganismele de putrefacţie (farnochinona), iar K3

este un produs farmaceutic.

Carenţa poate să apară prin aport alimentar redus sau prin diminuarea

florei microbiene intestinale ca urmare a unor tratamente îndelungate cu

antibiotice.

Necesarul de vitamină K nu este bine cunoscut deoarece principala sursă

de vitamină în organism este constituită de sinteza microbiană intestinală, ar fi în

jur de 2 mg pe zi pentru un adult. La copilul mic şi la femeile gravide, nevoile sunt

mai crescute.

Principalele alimente care asigură vitamina K sunt: legumele verzi (spanac,

urzici, lobodă, ceapă verde), unele fructe, ficatul şi gălbenuşul de ou.

Vitamina B1 (antiberiberică sau tiamina) are rol mai ales în metabolismul

glucidic prin participarea sa la constituţia unor enzime cu rol în acest metabolism.

Lipsa tiaminei produce perturbări în metabolismul glucidelor cu producere de

acidoză, scăderea capacităţii de muncă, insomnii, cefalee, apatie până la nevrită

şi atrofie musculară (boala beri-beri). În plus, vitamina B1 intervine şi în buna

funcţionare a aparatului cardiovascular, în lipsa ei apărând tulburări de ritm,

scăderea tensiunii arteriale etc.

Copiii sugari sunt deosebit de sensibili la insuficienţa vitaminei B1 şi pot

face manifestări de carenţă, când sunt alăptaţi de către mame care au un regim

sărac în tiamină sau când în alimentaţia lor artificială predomină produse rafinate

şi tratate termic intensiv (zahăr, orez decorticat, griş, produse din făină albă, lapte

praf ş.a.).

Raţia de vitamina B1 se corelează cu cheltuielile energetice ale

organismului, fiind considerată egală cu 0,4 mg vitamină B1 pentru 1000 calorii; la

copii şi femei în perioada maternităţii, raţia poate fi crescută la 0,6 mg/1000 calorii

totale.

145

Principalele surse alimentare în tiamină sunt cerealele integrale şi

leguminoasele, drojdia de bere şi carnea de porc; se pot adăuga unele fructe

(nucile, alunele, castanele), laptele şi derivatele sale, precum şi ouăle.

Alimente bogate în vitamina B1 (m /100 g):

drojdie uscată : 3 - 30 mazăre uscată : 0,3 - 0,5

ficat de vită : 0,2 - 0,4 morcovi : 0,1 - 0,4

carne de vită : 0,005 - 0,2 pâine integrală : 0,2 - 0,3

soia : 0,3 - 1,2 pâine albă : 0,05

arahide, nuci, alune : 0,5 - 1 lapte de vacă : 0,05

Vitamina B2 (riboflavina) intră în sinteza unor enzime cu rol în respiraţia

celulară, în care acţionează ca donator şi acceptor de hidrogen. Carenţa de

vitamina B2 se manifestă prin inflamaţii ale mucoaselor (stomatită, glosită) şi

tegumentelor (dermatite), căderea părului, întârzieri în creştere şi scăderea

capacităţii organismului de apărare faţă de microorganisme patogene sau

substanţe toxice.

Ca şi pentru tiamină, nevoile de vitamină B2 sunt calculate tot faţă de

cheltuiala de energie, fiind considerate la 0,25 mg la 1000 calorii consumate; la

copilul mic ele pot creşte la 0,4-0,5 mg, iar sarcina şi alăptarea măresc necesarul

până la o raţie totală de 2-3 mg vitamina B2 pe zi.

Alimentele care asigură cel mai mare aport de riboflavină sunt laptele şi

brânzeturile, ficatul, ouăle şi drojdia de bere; cantităţi mai mici se găsesc în carne,

peşte, cereale, legume şi fructe.

Alimente bogate în vitamina B2 (mg/100 g) :

drojdie : 2,5 - 3 gălbenuş de ou : 0,2 - 0,6

ficat de vită : 1,7 - 3 albuş de ou : 0,3 - 0,45

rinichi de vită : 0,8 - 2,5 brânză : 0,3

pâine integrală : 0,14 lapte de vacă : 0,1 - 0,2

mazăre uscată : 0,15 - 0,3 roşii : 0,24

Vitamina PP (antipelagroasă sau niacina, vitamina B3) ia parte la sinteza

unor enzime cu rol oxido-reducător. Ea joacă rolul principal în eliminarea energiei

din moleculele de glucide, lipide, proteine şi alcool etilic. Lipsa sau carenţa sa

146

produce pelagra (de fapt o policarenţă) caracterizată prin scăderea în greutate,

tulburări digestive, apariţia de eritem cutanat sub acţiunea radiaţiilor solare, iar în

cazuri grave şi tulburări psihice.

Necesarul se exprimă tot faţă de cheltuiala de energie, fiind necesari 6,6

echivalenţi niacinici la 1000 de calorii. Un echivalent niacinic este egal cu un mg

de vitamină PP sau 60 mg de triptofan, datorită faptului că în organism niacina

poate fi sintetizată (cu concursul vitaminei B6) plecând de la triptofan.

Ficatul, carnea, peştele şi derivatele lor, sunt cele mai bune surse

deoarece conţin cantităţi mari de niacină, iar prin proteinele lor aduc şi mult

triptofan. Se adaugă laptele, brânzeturile, ouăle, dar şi derivatele cerealiere

integrale, leguminoasele, legumele şi fructele, şi nu în ultimul rând drojdia de

bere. Porumbul este pelagrogen deoarece o parte din vitamina PP pe care o

conţine este legată într-o formă pe care sucurile digestive nu o pot desface, iar

principala sa proteină (zeina) este lipsită de triptofan.

Vitamina B6 (piridoxina) esterificată cu acid fosforic, formează cofermentul

unor enzime care intervin în metabolismul aminoacizilor. Este importantă pentru

procesul de creştere, refacere tisulară şi celulară, în troficitatea cutanată, în

creşterea rezistenţei la infecţii bacteriene, în depresii sau insomnii.

Necesarul este dependent de cantitatea de proteine şi acizi graşi esenţiali

din alimentaţie, estimându-se la 1,5-2 mg/zi la adulţi.

Vitamina B6 este destul de răspândită în alimente, printre cele mai bogate

situându-se produsele de origine animală. Se pierde uşor la căldură, lumină,

prelucrări culinare intensive (uscare, rafinare, fierbere).

Vitamina C (antiscorbutică sau acidul ascorbic) are multiple funcţii, din

care cea mai importantă constă în participarea sa la procesele oxido-reducătoare

(fiind un puternic agent reducător biologic), de asemenea activează o serie de

enzime celulare şi serice, ia parte la sinteza glicogenului (cu rol în cicatrizarea

plăgilor), protejează de oxidare vitaminele A şi E. Lipsa de vitamină C se

manifestă prin scăderea rezistenţei pereţilor capilari şi favorizarea hemoragiilor

cutanate, subperiostale, digestive. Pe lângă acestea apare anemia (vitamina C

participând la transformarea bivalentă a fierului trivalent), osteoporoza

147

(favorizează absorbţia calciului), căderea dinţilor, scăderea în greutate,

sensibilitatea la infecţii, noxe şi stres. Sindromul principal cunoscut în carenţa

vitaminică este scorbutul.

Specific profilului stomatologic, în hipovitaminoză gingiile şi mai ales

papilele interdentare se tumefiază, sunt dureroase, sângerează uşor şi în forme

mai avansate de carenţă se ulcerează şi se infectează, denudând rădăcina

dinţilor. Aceştia devin mobili şi cad prin retracţia gingiilor şi prin atrofierea

ligamentelor alveolo-dentare (toate având la bază perturbarea formării

colagenului, un component de bază al substanţei fundamentale intracelulare).

Mineralizarea scheletului nu decurge normal, iar structura dentară este afectată.

Raţia de vitamina C variază după diferiţi autori, fiind în medie între 30-70

mg/zi la noi, dar ajungând până 100-200 mg zilnic; necesarul creşte în condiţii de

urbanizare accentuată, în condiţii de poluare, fumat, noxe de la locul de muncă,

stres, efort muscular crescut, frig sau febră.

Alimentele cu conţinut crescut în vitamina C sunt mai ales fructele şi

legumele (citricele, tomatele, varza, ardeii), de menţionat cele proaspete şi mai

puţin cele conservate. Cerealele, carnea şi leguminoasele sunt foarte sărace în

acid ascorbic, aici adăugându-se şi prelucrarea termică prin care această

vitamină se inactivează uşor.

Conţinutul unor alimente în vitamina C (mg/100 g):

magiun de

măceşe:400 spanac: 20 - 70

mazăre

verde:10 - 15

pătrunjel: 100 - 200 căpşuni: 50fasole

verde:10

lămâi,

portocale:40 - 100 pepene: 25 banane: 10

varză: 40 - 100 roşii: 15 - 25 salată: 8

agrişe: 120 zmeură: 20 castraveţi: 5

ficat de

pasăre:40 - 70 cartofi: 5 - 20

lapte de

vacă:0,5 - 2,5

5.8. Valoarea nutritivă şi siguranţa pe grupe de alimente

148

Acoperirea optimă a nevoilor energetice şi trofice ale organismului se

realizează printr-o alimentaţie sanogenă, echilibrată şi variată. Aceasta se

realizează prin:

- cunoaşterea cât mai exactă a trebuinţelor nutriţionale în raport cu

particularităţile de sex, vârstă şi activitate, alături de

- cunoaşterea conţinutului în calorii şi factori nutritivi (sau antinutritivi) ai

produselor alimentare consumate.

Substanţele nutritive nu se găsesc ca atare în natură ci sunt incluse în

compoziţia diferitelor alimente naturale sau derivate industriale ale acestora.

Ponderea lor variază de la un aliment la altul şi depinde de o multitudine de factori

dintre care amintesc: specia, varietatea sau rasa, gradul de maturitate, partea

anatomică folosită, condiţii de cultivare sau mod de hrănire, reţeta de preparare etc.

Un aliment poate fi bogat într-un nutrient, dar lipsit de altul, tocmai de

aceea trebuie cunoscută componenţa nutriţională a fiecărui aliment şi cantitatea

adecvată în consumul zilnic, în funcţie de asemenea de asocierea altor alimente

şi natura lor.

Reamintesc importanţa atât a cantităţii, cât şi a calităţii şi diversităţii în

comportamentul alimentar.

Compoziţia în nutrienţi constituie criteriul de bază în aprecierea valorii unui

aliment; şi anume interesează factorii nutritivi calorigeni (glucide, lipide, proteine),

principalele elemente minerale, vitaminele existente precum şi conţinutul în apă.

Pentru a cunoaşte valoarea lor nutritivă şi calorică, alimentele sunt

împărţite în mai multe grupe (după prof. dr.Gonţea):

Lapte şi produse lactate

Carne, peşte şi derivatele lor

Ouă

Produse cerealiere şi leguminoase uscate

Legume şi fructe

Produse zaharoase

Grăsimi alimentare

Băuturi (răcoritoare şi alcoolice).

149

Se pot include în plus, condimentele (sărate, aromate, iuţi, aliacee, şi

exotice) şi conservele (de carne, peşte, legume sau mixte) ca grupe specifice,

însă sunt de importanţă mai mică.

În alimentele care compun o grupă, unii factori nutritivi sunt bine

reprezentaţi, iar alţii se află în cantitate mai mică. Deci, pentru acoperirea optimă

a tuturor cerinţelor organismului, este necesară asocierea în meniuri a alimentelor

din diferite grupe, lipsurile uneia suplinindu-se cu bogăţia în factorii nutritivi

respectivi ai altei grupe. La fel de importantă este calitatea acestora (gradul de

alterare, toxicitate, contaminare microbiană sau falsificare voluntară).

Marea greşeală care se face este că ne preocupă numai numărul caloriilor,

nu şi calitatea lor. Trebuie să căutăm caloriile în alimentele bogate în săruri

minerale, bogate în vitamine, în proteine, în glucide lente, în lipide vegetale.

Trebuie să eliminăm sau măcar să reducem toate alimentele care produc "calorii

goale", care nu aduc nici un element de construcţie sau de întreţinere a

organismului: ele sunt total inutile. Acestea provin, în special, din grăsimi animale

şi zaharuri rapide (zahăr, dulciuri).

În recoltarea, prepararea, transportul, depozitarea şi desfacerea produselor

alimentare trebuie respectate o serie de norme de igienă. Altfel, produsele se pot

altera sau insalubriza prin contaminare cu microorganisme patogene sau cu

substanţe chimice nocive (toxice, cancerigene).

În continuare vom studia caracteristicile nutriţionale ale fiecărei grupe de

alimente, în parte, începând cu cele de origine animală (lapte, carne, ouă) urmate

de cele vegetale (cereale, leguminoase, legume şi fructe) şi încheind cu

produsele concentrate, industrializate, din comerţul alimentar (dulciuri, grăsimi,

băuturi).

LAPTELE ŞI PRODUSELE LACTATE

În această categorie de alimente sunt incluse laptele şi derivatele lactate

care, în alimentaţia umană, se consumă sub mai multe forme:

lapte ca atare (lapte dulce, lapte praf sau lapte condensat);

produse lactate, care pot fi:

- produse lactate acide (iaurt, lapte bătut, sana, chefir)

150

- brânzeturi (brânză proaspătă, telemea, caşcaval, caş, urdă, brânză

topită);

produse lactate grase: unt, smântână şi frişcă (incluse în grupul grăsimilor

alimentare pentru că ele concentrează o mare cantitate de lipide).

Considerat din punct de vedere nutritiv, laptele poate fi apreciat ca un

aliment de bază; deşi cantitatea de apă este relativ mare, totuşi el conţine mulţi

factori nutritivi, dispersaţi în particule fine sau în soluţie, fapt care contribuie la

buna utilizare digestivă a acestora.

Laptele şi brânzeturile sunt alimente cu mare valoare nutritivă, în special

calitativ, structura lui complexă şi echilibrată putând servi ca unic aliment în

primele luni de viaţă.

Principalele calităţi ale laptelui se datorează proporţiei mari de calciu,

proteinelor de calitate superioară şi vitaminelor liposolubile din componenţa lui.

Brânzeturile sunt derivate din lapte, care se obţin prin prelucrarea în

diverse moduri a chegului rezultat din coagularea cazeinei (aceasta se

coagulează prin acidifierea dată de acidul lactic format din lactoză, prin

fermentare).

Laptele şi brânzeturile reprezintă cea mai bună sursă alimentară de calciu

(125 mg calciu/100 ml lapte şi între 200-1000 mg/100 g brânzeturi). În afară de

bogăţia în calciu, aceste produse mai au avantajul că realizează condiţii care

favorizează absorbţia şi fixarea în oase şi dinţi a acestui element mineral

important (raportul Ca/P supraunitar, prezenţa vitaminei D3, prezenţa lactozei şi

acidului lactic rezultat, proteinele de calitate superioară şi absenţa unor factori de

insolubilizare a calciului, cum ar fi acidul oxalic sau fitic ce sunt caracteristici

vegetalelor).

Laptele conţine, de asemenea, proteine de calitate superioară. În laptele

de vacă se găsesc în medie 3,5 g proteine la 100 ml, iar în brânzeturi se

concentrează de 3-8 ori. Ele sunt constituite din cazeină (3 g/100 ml),

lactalbumină şi lactoglobulină.

Lactatele conţin cantităţi importante de vitamine: dintre cele hidrosolubile

amintesc în special riboflavina (B2) dar şi celelalte vitamine din complexul B, iar

dintre liposolubile, vitamina A şi D.

151

Grăsimile laptelui (3,6 g la 100 ml lapte şi concentrate în brânzeturi) sunt

fin emulsionate şi uşor digerabile. Conţin multe fosfolipide şi cantităţi mari de

colesterol, ceea ce conferă laptelui caractere dislipidemiante şi aterosclerozante

(fiind contraindicat consumul de lapte integral persoanelor vârstnice).

Laptele conţine glucidul numit lactoză (în medie 4,9 g/100 ml lapte de

vacă), importantă în prepararea produselor lactate acide, prin transformarea în

acid lactic şi coagularea cazeinei.

Derivatele laptelui au proprietăţi nutritive foarte diferite, în funcţie de natura

preparatelor. Astfel derivatele lactacide sunt puţin diferite compoziţional, ca şi

consistenţă şi digestibilitate, precum şi printr-un conţinut crescut în vitamine din

complexul B sintetizate de flora de fermentaţie. Brânzeturile constituie concentrate

proteice mai mult sau mai puţin îmbogăţite în lipide, iar smântâna şi untul

constituie concentrate lipidice (25% respectiv 80% grăsimi).

Principalele inconveniente ale laptelui constau în valoarea calorică redusă

(datorită conţinutului crescut în apă), în conţinutul de sodiu triplu faţă de potasiu,

în prezenţa lipidelor cu acţiune aterogenă (colesterol şi predominant acizi graşi

saturaţi), precum şi în conţinutul scăzut în elemente cu acţiune eritropoietică (Fe,

Cu, Mn). De asemenea, laptele are un conţinut prea scăzut de vitamină C care

dealtfel dispare în timpul tratamentelor termice. Este un aliment perisabil şi

constituie un mediu bun de cultură care favorizează dezvoltarea

microorganismelor şi chiar transmiterea unor boli (salmonella, stafilococi

enterotoxici, brucella), de aceea se impun măsuri igienico-sanitare riguroase în

circuitul acestui aliment.

Raţiile medii zilnice de lapte recomandate sunt:

- pentru copii de 1-12 ani………………………..400-600 ml

- pentru adolescenţi ……………………… ……300-500 ml

- pentru femei în perioada maternităţii………… 400-600 ml

- pentru adulţi…………………………………...250-300 ml

- pentru persoane expuse noxelor şi infecţiilor……... 500 ml

- pentru vîrstnici…………………………………300-500 ml.

În funcţie de cantitatea de lapte consumat, de necesarul nutritiv, de

disponibilul de carne şi ouă, raţia de brânzeturi este cuprinsă între 20-60 g pe

zi.

152

Cei mai mari beneficiari ai consumului de lapte şi derivate sunt copiii şi

gravidele, la care aceste produse sunt indispensabile. Ele asigură un ritm optim

de creştere, de mineralizare osoasă şi dentară şi rezistenţă la infecţii. Absenţa

produselor lactate din alimentaţie creşte incidenţa rahitismului, cariei dentare,

osteoporozei, întârzie creşterea. Este indicat în regimurile dietetice ale celor cu

ulcer, gastrite hiperacide sau afecţiuni hepatobiliare.

Tabel XV. Compoziţia laptelui şi a unor produse lactate (valori medii pentru 100 ml sau 100 g)

Produsul Calorii Protide Lipide GlucideLaptele integral de: vacă capră bivoliţă oaie

6873

110114

3,53,74,56,0

3,64,27,47,6

4,94,65,24,7

Lapte integral condensat 162 9,0 9,9 11,0Praf de lapte dulce: integral semidegresat degresat

509425370

26,030,038,0

27,014,01,0

37,042,052,0

Brânză proaspătă de vacă: foarte grasă grasă slabă

23415697

12,513,017,0

17,59,01,2

5,04,54,0

Brânză telemea: de vacă de oaie

243270

17,017,0

17,220,0

1,01,0

Caşcaval din lapte integral: de oaie de vacă

334283

24,025,0

25,019,0

1,01,0

Brânză Schweitzer 350 26,0 26,0 0,5Urdă 136 18,0 4,0 6,0

CARNEA, PEŞTELE ŞI DERIVATELE LOR

Sub denumirea de carne vor fi cuprinse toate ţesuturile şi organele

consumate de om, obţinute de la mamifere şi păsări domestice sau sălbatice.

153

Deoarece ţesutul adipos de rezervă (osânza, slănina, seul) este foarte bogat în

lipide, va fi exceptat şi prezentat odată cu alte grăsimi alimentare.

Carnea şi peştele sunt folosite în mai multe forme:

carne prospătă şi peşte proaspăt;

carne congelată şi peşte congelat;

peşte sărat şi afumat;

mezeluri, care pot fi:

- mezeluri din carne tocată (salamuri, cârnaţi, tobe, caltaboşi, sângerete

ş.a.)

- mezeluri din carne netocată (şunca, pastrama, costiţa, muşchiul ţigănesc)

conserve sterilizate din carne şi peşte (pateuri, conserve de carne sau de peşte,

conserve mixte).

Carnea este cel mai important aliment de origine animală, atât prin

valoarea sa nutritivă, cât şi prin amploarea consumului.

Ea are o valoare plastică deosebită datorită cantităţii mari de proteine cu

valoare biologică ridicată. Cantitatea variază de la 18-22 g%, iar în cărnurile grase

mai puţin. Carnea de peşte şi de pasăre este mai uşor digerabilă, mai slabă,

hiperproteică şi slab calorigenă. Conţine, de asemenea -în funcţie de specie, de

vârstă, de furajarea animalului,ca şi de rasă, o cantitate variabilă de lipide

(majoritatea trigliceride), vitamine (din complexul B) şi unele săruri minerale

(fosfor, fier, zinc, iod, fluor etc.).

Conţinutul în glucide este foarte redus.

Carnea şi peştele aduc cantităţi mari de vitamine din complexul B: niacina,

vitamina B2, B6, B1 şi B12 (sensibile însă la tratamentul termic). Ficatul

înmagazinează vitaminele tip B, dar mai ales vitaminele liposolubile (A şi D).

Carnea peştelui gras constituie de asemenea o bună sursă de vitamina A şi D, iar

uleiul de peşte de apă sărată are o valoare deosebită.

Prin conţinutul ridicat de proteine de calitate, vitamine cu rol hematopoietic

şi fier bine utilizabil digestiv (şi în cantităţi crescute în muşchi şi viscere), carnea

este considerată aliment antianemiant. Este de asemenea un aliment de

protecţie, în sensul că furnizează organismului proteinele de calitate necesare

pentru creşterea capacităţii antitoxice şi antiinfecţioase. Stimulează reactivitatea

organismului, activitatea nervoasă superioară şi capacitatea de muncă.

154

Grăsimile oscilează între limite foarte largi, de la cărnuri slabe cu mai puţin

de 5% procente, la cărnuri grase cu 35% lipide. Mezelurile au întotdeauna un

conţinut ridicat de grăsimi, prin incorporare. Valoarea energetică a cărnii, peştelui

şi preparatelor carnate depinde în mare măsură de ponderea grăsimilor. De

reţinut ar fi faptul că în structura grăsimilor animale se găseşte colesterol, mai

ales în unele organe, cu predominenţa acizilor saturaţi şi cu efect dislipidemiant.

Proporţia acizilor polinesaturaţi creşte progresiv în carnea de pasăre şi, mai ales,

de peşte (care conţine pe lângă acid linoleic şi mult acid arahidonic). Principalele

neajunsuri care i se pot reproşa sunt: acţiunea acidifiantă (echilibrată prin

completarea meniului cu legume şi cereale), aportul crescut de colesterol,

produşii secundari de frigere cu efect iritant şi perisabilitatea crescută.

Supele de carne conţin substanţe extractive şi excită pofta de mâncare şi

secreţiile digestive; carnea grasă are un conţinut mare de colesterol şi se digeră

greu. Mezelurile au o mare valoare nutritivă, dar sunt mai greu de digerat, fiind

bogate în grăsimi şi în condimente.

Carnea de peşte, în schimb, este uşor digerabilă, bogată în săruri

minerale (fosfor şi iod) şi în vitamine (B1 şi PP), cu un conţinut valoros proteic (12-

20%).

Carnea de vânat se caracterizează printr-un aport relativ ridicat de proteine

şi minim de lipide. Fosforul şi fierul se găsesc în cantităţi mai importante.

Digestibilitatea, în schimb, este mai redusă.

Raţiile optime de carne şi peşte depind de măsura în care se consumă

alimente de origine animală (lapte, brânzeturi, ouă). Zilnic se recomandă un

consum mediu de 150-200 g pentru adulţi, 100-120 g pentru copii mari şi

vîrstnici.

Preparatele grase sau sărate se consumă cu atenţie în cazul afecţiunilor

cardiovasculare, ateroscleroză, gravide sau maladii renale decompensate.

Cele mai frecvente boli transmise prin carne sunt: salmonelozele (viscere,

tocături, peşti din ape contaminate), antraxul, botulismul (conserve, afumături),

trichineloza (parazitare predilectă în carnea de porc).

155

Tabel XVI. Conţinutul în substanţe nutritive calorigene ale cărnii, peştelui

şi unor preparate (valori medii pentru 100 g produs consumabil)

Alimentul Calorii Proteine( g )

Lipide( g )

Glucide( g )

Carne bovine (fără oase) slabă grasă

114310

20,518,5

3,025,5

0,50,3

Carne de porcine (fără oase) slabă grasă

140388

20,015,0

6,035,5

0,40,3

Carne ovine (fără oase) slabă grasă

130330

20,017,0

6,028,0

0,40,3

Carne păsări (fără oase) găină curcă raţă gâscă

148205172260

20,022,519,018,5

7,012,010,020,0

0,30,40,40,3

Mezeluri: şuncă, muşchi ţigănesc parizer, crenvurşti lebervurşti salam Bucureşti, Victoria salam Mioriţa ş.a. de porc salam de vară salam de Sibiu cârnaţi Muntenia, trandafir cârnaţi cabanos pateu de ficat tobă

318245285280317383510292344290204

23,011,010,511,510,514,026,511,012,514,010,0

24,021,526,025,029,535,043,026,531,525,017,5

---------

1,0-

Peşte (fără oase): slab (şalău, ştiucă, biban) semigras (crap, plătică) gras (scrumbie, somn, nisetru)

78111170

18,018,017,0

0,55,0

10,5

---

156

OUĂLE

Oul este un aliment heterogen format din două sisteme coloidale diferite,

un sistem apos proteic (albuşul) şi unul lipoproteic cu conţinut scăzut în apă

(gălbenuşul). Compoziţia oului variază în funcţie de specie, diferenţe mari

observându-se în ceea ce priveşte conţinutul lipidic. În ţara nostră cele mai

folosite sunt ouăle de găină, mult mai rar se consumă şi ouă de raţă, curcă, gâscă

sau de porumbel.

Din punct de vedere nutritiv, oul constituie un aliment preţios şi concentrat.

Principalele sale atuuri constau în cantitatea şi calitatea proteinelor,

considerate a fi cele mai valoroase proteine alimentare sub aspectul conţinutului

în aminoacizi esenţiali. De aceea asocierea ouălor cu derivate cerealiere, legume,

leguminoase, produse de cofetărie, este foarte raţională din acest punct de

vedere. Cea mai importantă proteină din albuş o constituie ovalbumina (80%), iar

cea din gălbenuş ovovitelina (o fosfoproteină). Comparativ cu proteinele laptelui şi

cărnii, cele din ou sunt mai bogate în tioaminoacizi, dar au ceva mai puţină lizină

(o caracteristică a cărnii). Cantitativ acoperă o pondere de 14 g/100 g (sau 7-8

g /ou, un ou de găină cântărind aproximativ 50-60 g).

Oul reprezintă o importantă sursă de vitamine liposolubile şi hidrosolubile,

în special vitamina A, colecalciferol (D3), B2, B6, acid pantotenic, vitamina E. În

cantitate ceva mai redusă conţine vitamina K, B1, B12 şi este sărac în niacină şi

mai ales în vitamina C (cantitativ în 100 g ou integral -albuş + gălbenuş- se

găsesc 1000-4000 UI vit. A, 50-150 UI vit. D, 0,2-0,5 mg vit. B2, 0,3-0,4 mg vit. B6,

2-3 mg vit. E, 0,2 mg vit. K, 0,1-0,15 mg vit. B1, 0,4 g vit. B12). Gălbenuşul

concentrează în totalitate vitaminele liposolubile şi un mare procent din cele

hidrosolubile cu excepţia riboflavinei care se găseşte dispersată în concentraţii

egale şi în albuş.

Lipidele reprezintă cam 12 g% la oul de găină, 14-15 g% în cele de gâscă

şi raţă. Ele sunt constituite din gliceride (63%), fosfolipide (33%) şi steroli (4-5%).

Prin cantităţile mari de lecitine şi cefaline, oul are efecte tonifiante pentru sistemul

nervos central şi contribuie la desfăşurarea normală a metabolismului lipidic.

157

Grăsimile din ou sunt fin emulsionate şi au puternice efecte

colecistochinetice. În special gălbenuşul este foarte bogat în lipide complexe ca

fosfolipide, cefalină şi colesterol.

Un dezavantaj nutriţional al oului îl constituie prezenţa cantităţilor mari de

colesterol (în medie 0,4 g pentru un ou de găină), din acest motiv se recomandă

moderaţie în consumarea ouălor de către persoanele în vârstă şi de bolnavii care

au hipercolesterolemie, ateromatoză sau obezitate. În plus, el conţine şi unii

factori antinutritivi (termolabili) în albuş, cum sunt o antienzimă şi o antibiotină

(avidina), care justifică necesitatea tratamentului termic al acestei părţi. Este un

aliment acidifiant, iar datorită efectului puternic excitant asupra motilităţii

colecistului este contraindicat în litiaza biliară.

Glucidele sunt absente în gălbenuş şi se găsesc în mici cantităţi în albuş.

Se remarcă bogăţia în fosfor (220 mg%,), calciu (60 mg%) şi fier (2,8 mg%)

a gălbenuşului şi în sulf (60 mg%) a albuşului. Elementele minerale sunt

concentrate mai ales în gălbenuş (care mai conţine şi potasiu, sodiu, magneziu,

iod, zinc). Fierul este uşor utilizabil digestiv, iar fosforul este majoritar legat sub

formă de fosfolipide.

Prin bogăţia în vitamine, în proteine calitativ superioare, în fosfor absorbabil

şi alte elemente minerale, în fosfolipide, ouăle sunt alimente valoroase şi

fortifiante ale regimului alimentar. Ele mai sunt apreciate şi pentru ameliorarea

însuşirilor senzoriale (gust, consistenţă, culoare) ale preparatelor în care se

incorporează.

Ouăle sunt foarte indicate în alimentaţia copiilor şi adolescenţilor la

care se recomandă un ou pe zi; pentru femei în perioada maternităţii raţia

optimă este de 4-5 ouă pe săptămână, iar pentru adulţi de 3-5 ouă pe

săptămână.

Este totuşi un aliment perisabil şi care se poate contamina uşor; cea mai

frecventă toxiinfecţie alimentară dată de consumul de ouă fiind salmoneloza

(deoarece păsările sunt frecvent purtătoare de salmonele, datorită cojii

permeabile şi solurilor umede şi poluate de unde se pot contamina, prin persoane

bolnave sau vectori cum ar fi şobolanii din unităţile alimentare prost salubrizate).

Salmoneloza este mai uşor transmisă prin ouăle de raţă şi de gâscă, de aceea

158

este interzisă folosirea lor în unităţile de alimentaţie colectivă şi în laboratoarele

de cofetărie şi patiserie.

DERIVATELE CEREALIERE SI LEGUMINOASELE USCATE

Deoarece au o perioadă de vegetaţie scurtă, dau producţie mare la

unitatea de suprafaţă şi se păstrează uşor, cerealele şi leguminoasele au fost

cultivate din cele mai vechi timpuri şi au reprezentat alimente de bază pentru

majoritatea populaţiei globului.

În alimentaţie omul foloseşte seminţele acestor plante. Cele mai

consumate la noi în ţară sunt grâul şi porumbul, după care urmează orezul,

secara, orzul şi ovăzul. Dintre leguminoase, reprezentativă este fasolea, dar şi

mazărea, lintea şi soia.Conţinutul lor în substanţe nutritive variază în limite

restrânse de la o specie la alta, în general ele nu se consumă ca atare, ci sunt

supuse în prealabil la diferite prelucrări industriale în urma cărora se obţine făină,

griş, fulgi, pâine şi alte produse de panificaţie, paste făinoase, biscuiţi sau produse

rafinate, decorticate; urmate de prelucrări culinare, care să le facă mai uşor

digerabile.

Bobul de cereale este alcătuit din trei părţi distincte: coaja (care

înmagazinează proteine, săruri minerale, vitamine şi celuloză), miezul (70-85%,

care concentrează amidonul) şi germenele (bogat în proteine, vitamine şi

grăsimi).

Cernerea prin site diferite dă posibilitatea ca din aceeaşi cantitate de boabe

să se obţină proporţii variabile de făină. Cantitatea de făină rezultată din 100 g

boabe, poartă numele de grad de extracţie. În industria morăritului se produc mai

multe tipuri de făină: făină albă fină (grad de extracţie 0-30%), făină albă (0-70%),

făină intermediară (0-85%), făină neagră (0-95% sau 30-84%), cărora le

corespund şi tipurile de pâine şi care diferă nutriţional (cu cât gradul de extracţie

este mai mare, cu atât conţinutul este mai bogat în vitamine, minerale, celuloză şi

grăsimi, din coajă şi germene; cu cât făina are un grad mai mic de extracţie, este

mai rafinată, fiind compusă predominant din glucidul amidon).

159

Principalul produs de panificaţie este pâinea, consumată predilect la noi în

ţară, din făină de grâu şi secară. Se bazează pe amestecul de făină, apă, drojdie

şi sare, se frământă aluatul, se lasă la dospit apoi urmează coacerea în cuptoare

la 200-3000C. O felie de pâine de 100 g furnizează organismului cam 250 calorii,

pe zi fiind necesare 3-5 felii în medie la un adult.

Cerealele şi derivatele de cereale sunt alimente sărace în apă (10-16%),

fiind bogate în glucide reprezentate în proporţie de 60-80%, prin amidon şi 1-6%

prin alte glucide asimilabile; acoperă 70-80% din nevoia organismului în aceste

substanţe nutritive şi 30-50% din trebuinţele energetice.

Leguminoasele uscate sunt de asemenea produse hipercalorice (300-400

calorii pentru 100 g), bogate în amidon, dar ele se consumă în cantităţi mai mici.

Toleranţa digestivă a acestor produse depinde de conţinutul în material

fibros, coaja seminţelor fiind bogată în celuloză, hemiceluloză şi lignină, glucide

nedigerabile, dar importante în accelerarea tranzitului intestinal şi prevenirea

constipaţiei, cancerului de colon, obezităţii ş.a. Cu cât gradul de extracţie al făinii

este mai mare, cu atât proporţia fibrelor va creşte (3,5 g% în făina neagră,

respectiv 1% în cea albă). Când în meniuri se găsesc alimente sărace în material

nedigerabil (produse animale, zahăr sau grăsimi alimentare) şi când legumele şi

fructele sunt slab reprezentate, este foarte necesar să se prefere în consum

pâinea neagră sau intermediară în locul celei albe.

Deşi proteinele din cereale sunt de clasa a II-a sau a III-a, ele se găsesc în

cantităţi importante (7-16%) şi furnizează circa 50% din necesarul zilnic, datorită

consumului mare. Pot varia de la 20% în fasole, la 34% în soia. Cele mai

echilibrate calitativ sunt proteinele din soia, intermediare între cereale şi carne

(utilizate ca fortificanţi în reţetele de produse cerealiere sau ca înlocuitori de

carne, în mezeluri).

Sunt bine reprezentate în cereale şi leguminoase, vitaminele

grupului B, în special vitaminele B1 şi B6. Se găseşte de asemenea şi vitamina E,

foarte bogat în aceasta fiind uleiul din germeni de cereale. Sunt practic lipsite de

vitaminele A, D şi C. Vitaminele sunt mai bine reprezentate în produsele integrale,

mai puţin rafinate.

în ceea ce priveşte conţinutul de elemente minerale, aceste alimente au

mult fosfor (200-400 mg%), potasiu (100-300 mg% în derivatele de cereale şi

160

700-1000 mg% în leguminoase), magneziu (50-150 mg%), fier (în leguminoase) şi

unele microelemente (Cu, Zn). Sunt sărace în calciu şi sodiu (sunt rahitizante şi

decalcifiante), iar în cereale predomină miliechivalenţii acizi. Conţintul de minerale

este mai scăzut în produsele rafinate.

Mai slab reprezentate sunt grăsimile (1-8%), localizate în special în

embrion (cu excepţia seminţelor de soia bogate în ulei, cca 20 g%). Din punct de

vedere al compoziţiei chimice, uleiurile din cereale şi leguminoase se

caracterizează prin conţinutul crescut de acizi graşi nesaturaţi (50-65%), iar în

uleiul din germeni se găsesc cantităţi mari de vitamina E.

Raţia de derivate cerealiere este diferită în funcţie de întregul meniu, de

intensitatea cheltuielii de energie sau de afecţiuni existente. În ţara nostră,

consumul de cerealiere se situează tradiţional la niveluri crescute, fiind alimentele

de bază pentru majoritatea populaţiei, fiind ieftine şi uşor de păstrat. Pentru a nu

crea dezechilibre nutriţionale, se recomandă ca participarea derivatelor

cerealiere şi a leguminoaselor la satisfacerea necesităţilor energetice să nu

depăşească 20-30% din valoarea calorică globală a raţiei la copii de 1-6 ani,

30-40% pentru cei de 7-12 ani şi femei în perioada maternităţii şi maxim 50%

pentru adolescenţi şi adulţi (vezi tabelul XVII).

Tabel XVII. Raţii medii zilnice de produse cerealiere şi leguminoase uscate (în

grame)

AlimentulCopii

Adolescenţi

Adulţi

Maternitate

Vârstnici1-6

ani7-12 ani

pâine 30-150

200-300

300-500 300-700

300-400 250-350

paste, făină ş.a.

20-35 35-50 50-60 50-80 30-40 30-40

leguminoase uscate

5-10 10-20 20-30 25-35 15-20 15-20

Cerealele şi leguminoasele, au umiditatea scăzută şi din această cauză nu

constituie medii prielnice pentru multiplicarea sau supravieţuirea micro-

organismelor patogene (cu excepţia produselor mixte, de cofetărie sau patiserie,

care pot transmite toxiinfecţii alimentare). În schimb caracteristice acestor

produse sunt intoxicaţiile alimentare determinate, de exemplu de mucegaiuri care

161

dezvoltă micotoxicoze (datorate condiţiilor necorespunzătoare de păstrare),

reziduurile de pesticide sau prezenţa seminţelor toxice ale altor plante (neghină).

Tabel XVIII. Valoarea energetică şi trofinică a unor derivate din cereale

şi a seminţelor de leguminoase (valori medii la 100 g)

Produsul Calorii Proteine Lipide GlucidePâine de grâu, albă 255 7,5 0,4 54Pâine de grâu, intermediară 242 7,5 0,7 50Pâine de grâu, neagră 230 8,0 1,2 48Făină de grâu albă 354 10,8 0,9 74Făină de grâu intermediară 352 11,5 1,4 71Făină de secară 353 8,9 1,2 74Făină de porumb 351 9,6 1,7 72Arpacaş de orz 348 9,5 1,5 72Orez decorticat 351 7,6 1,0 76Griş 354 11,2 0,8 73Paste făinoase obişnuite 360 9,6 1,0 76Biscuiţi obişnuiţi 425 8,2 9,5 74Fasole boabe 303 23,0 1,7 47Mazăre uscată boabe 323 21,5 1,9 53Linte boabe 337 25,0 1,9 52Soia boabe 415 34,0 20,0 22

LEGUMELE ŞI FRUCTELE

Aceste produse alimentare naturale prezintă o mare diversitate, însă au

fost grupate împreună datorită unor caracteristici asemănătoare în ceea ce

priveşte compoziţia şi valoarea lor nutritivă. Se pot consuma proaspete sau se

supun unor operaţii de păstrare şi conservare (ca murarea, marinarea,

deshidratarea, sterilizarea, congelarea, zaharisirea sau transformarea în sucuri).

Legumele şi fructele sunt în general alimente bogate în apă (20-30%), cu

un conţinut scăzut de lipide şi proteine, deci slab calorigene (excepţie fac nucile şi

alunele, care sunt mai concentrate caloric şi nutritiv, de exemplu nucile conţin

20%proteine şi 60% lipide, alunele 9% proteine şi 34% lipide, iar măslinele 2%

proteine şi 35% lipide). În fructele suculente procentul protidic ajunge la cel mult

1%, iar grăsimile se găsesc doar sub formă de urme. În unele legume cantitatea

162

de proteine poate fi ceva mai mare (cca 2% în cartofi, fasole verde, varză, gulii;

3% în conopidă sau spanac; 8% în mazăre verde).

Glucidele sunt ceva mai bine reprezentate, adeseori sub formă de glucide

simple, care se absorb uşor (fructoză şi glucoză), polizaharide utilizabile digestiv

(amidon) sau nehidrolizabile (pectine, celuloze, hemiceluloze). Cu excepţia

fructelor oleaginoase (nuci, arahide, măsline) valoarea energetică a fructelor şi

legumelor este dată aproape în totalitate de glucide. În fructele cu seminţe (mere,

pere, gutui) predomină fructoza, în alte legume şi fructe glucoza şi zaharoza, iar o

grupă aparte conţin predominant amidon (cartofii, castanele, alunele, nucile,

bananele). Conţinutul în glucide variază mult de la o specie la alta.

Fibrele alimentare sunt bine reprezentate în această grupă alimentară; cele

bogate în celuloze, hemiceluloze grăbind tranzitul intestinal, evitând constipaţia şi

fiind contraindicate în gastrite, ulcere şi enterocolite; cele bogate în pectine, au

efect invers, fiind folosite în tratarea unor enterocolite (afine, morcovi, coacăze,

mere).

Valoarea nutritivă a acestui grup de alimente constă în vitamina C şi P, ele

fiind practic unica sursă alimentară pentru acestea (cu predilecţie produsele

proaspete). Toate celelalte produse alimentare sunt foarte sărace sau chiar lipsite

de această vitamină. Conţinutul în vitamina C variază în limite foarte largi de la o

specie la alta (vezi tabelul XIX).

Repartiţia acidului ascorbic în fructe este majoritară în coajă şi la periferia

miezului, din această cauză decojirea sărăceşte fructele în vitamină. În plus,

vitamina C este foarte labilă la spălare şi menţinere prelungită în apă, la

fragmentare, fierbere, prăjire, uscare şi sterilizarea vegetalelor.

Lămâile, portocalele, mandarinele, strugurii, merele, cireşele, prunele,

afinele sunt surse bune de vitamina P (citrina) cu rol în permeabilitatea

capilarelor.

Tabel XIX. Conţinutul mediu în vitamina C al unor fructe şi legume

(în mg la 100 g produs consumabil)

Cantitatea de vitamina C

Legume Fructe

sub 15 mg ceapă, castraveţi, dovlecei, sfeclă roşie,

afine, banane, caise, cireşe, gutui, mere, corcoduşe, mure, pepeni, pere,

163

ţelină, vinetepiersici, prune, struguri, vişine, rodii, dude

16 - 30 mgcartofi, fasole şi mazăre verde, praz, ridichi, tomate, usturoi

31 - 45 mgceapă verde, sparanghel, urzici

agrişe, mandarine, zmeură

46 - 60 mgsalată verde, varză albă şi roşie

coacăze roşii, grepfruituri, portocale

61 - 75 mg conopidă, gulie, spanac căpşuni, fragi, lămâi

76 - 100 mgvarză verde şi de Bruxelles

101 - 150 mgardei verde, mărar, urzici

151 - 200 mg şi peste 200 mg

pătrunjel frunze, ardei roşu

coacăze negre, măceşe pulpă

Fructele şi legumele cu pulpă şi coajă colorată (galben, portocaliu, roşu,

maroniu) conţin cantităţi mari de caroteni. În tabelul XX este dată o listă cu

produse mai bogate în aceste provitamine. Spre deosebire de vitamina C,

carotenii sunt mai puţin solubili în apă şi mult mai rezistenţi la oxidare deci se

pierd în cantităţi mai mici prin menţinere în apă, tratare termică sau conservare.

Tabel XX. Conţinutul mediu în caroteni al unor fructe şi legume

(în mg la 100 g produs consumabil)

Fructe Caroteni Legume Carotenimăceşe 5,00 fragi, căpşuni 0,30banane 2,40 morcovi, spanac, sfeclă roşie 6,00caise 1,15 pătrunjel frunze 5,00afine 0,90 varză roşie 4,00mure 0,80 tomate, ardei 2,50piersici 0,70 ceapă verde, salată 2,00prune 0,45 fasole şi mazăre verde 0,50pepene galben 0,40vişine, cireşe 0,35

Legumele constituie o principală sursă alimentară de vitamina K. Printre

cele mai bogate sunt legumele-frunze (spanac, urzici, lobodă, varză etc.) şi

conopida.

De asemenea mai conţin o cantitate variabilă de vitamine ale complexului

B (B1, B2, B6, niacină) şi vitamina E (în nuci, alune, migdale, mazăre şi fasole

verde, varză).

164

Vegetalele sunt de asemenea surse importante de săruri minerale (cu

predominanţă alcalină), cantitatea acestora variind între 0,3-1,5g%. Fiind produse

naturale, legumele şi fructele conţin toate bioelementele necesare omului, pe care

le extrag din sol şi apă. Reprezentativ este potasiul. Alături de acesta se mai

găsesc cantităţi variabile de calciu, magneziu, fosfor, fier, sodiu, cupru, zinc, fluor

ş.a.

Legumele-frunze (salata, urzicile, ceapa verde, mărarul, pătrunjelul) au

cantităţi mai mari de calciu şi de fier decât alte legume şi fructe.

O caracteristică importantă a fructelor şi legumelor o constituie o mare

varietate de arome, compuşi volatili, acizi organici, substanţe tanante, diverşi

pigmenţi şi dacă sunt folosite cu pricepere, pentru agrementarea organoleptică a

alimentaţiei, pot contribui la diversificarea acesteia, stimulând psihic interesul

pentru hrană, deci contribuind la o utilizare digestivă bună.

Unele produse au cantităţi importante de fitoncide care pot exercita o

acţiune antibacteriană sau antifungică remarcabilă (în ceapă, usturoi, hrean).

Totuşi, adeseori legumele conţin şi anumiţi factori antinutritivi care, fie că

inactivează unele trofine, fie că le micşorează absorbţia. Cităm astfel: acidul oxalic

(aflat în exces în spanac, rubarbă, sfeclă) şi care interferă utilizarea Ca, Mg, Fe,

Cu etc. De asemenea brasicaceele (varza, conopida, napii) au acţiune guşogenă

prin tiocianaţii, glucozizii şi progoitrina conţinută, care stânjenesc fie utilizarea

iodului, fie sinteza hormonului tiroidian. Conţin de asemenea o serie de enzime

oxidative, în special ascorbicoxidaza, care afectează conţinutul de vitamina C, sau

compuşi cu acţiune nocivă (solanina, amigdalina etc.).

Beneficiul nutriţional poate fi schematizat astfel: sursă importantă în

vitamina C, P, A şi K. Sursă de elemente minerale alcalinizante cu acţiune

antianemiantă şi calcifiantă. Acţiunea antihidropigenă (diuretică) datorită bogăţiei

în potasiu. Sursă de glucide bine tolerate (bogate în fructoză) de bună calitate şi

fără acţiune iritantă importantă. Nu în ultim rând, prezintă o gamă întinsă de

calităţi gustative, olfactive şi de culoare; ele pot fi consumate în orice moment al

zilei pentru plăcerea pe care o oferă şi pentru efectul răcoritor şi de potolire a

setei; curăţă dinţii şi lasă senzaţia de "gură bună".

Leguma cea mai consumată la noi, este cartoful: conţine 75-80% apă, o

valoare calorică de 80 cal/100 g, care este dată în principal de amidon; conţine 2

165

g% proteine, dar cu o valoare biologică asemănătoare celor din ouă; conţine

cantităţi mici de minerale şi vitamine B, iar vitamina C nu este foarte bine

reprezentată; în schimb este o sursă bună de potasiu pentru organism. Sunt

alimente uşor digerabile şi absorbabile, se consumă tot timpul anului şi sunt

ieftine.

Contaminarea legumelor şi fructelor se face prin ape poluate folosite la

stropirea şi irigarea culturilor, prin îngrăşăminte organice naturale care conţin

dejecte umane, prin intermediul muştelor şi de la persoanele bolnave sau

purtătoare aparent sănătoase care manipulează şi prelucrează produsele. Pot

răspândi maladii bacteriene, virotice sau parazitare, cum ar fi: febra tifoidă,

dizenteria bacilară, hepatita endemică, enteritele virale, holera, leptospirozele sau

giardia, ascarizii sau teniile. Combaterea acestor boli se fac printr-o igienizare

corectă a culturilor şi spaţiilor de păstrare a legumelor şi fructelor, depistarea

bolnavilor, spălarea atentă a acestor produse înainte de consum.

Raţiile medii zilnice recomandate diferitelor grupe de consumatori

sănătoşi sunt prezentate în tabelul XXI, însă în ultimii ani se recomandă valori

mai crescute.

Tabel XXI. Raţii medii zilnice de legume şi fructe (în grame)

ProduseleCopii Adolescenţ

işi adulţi

BătrâniFemei în perioada

maternităţii1-6 ani 7-12 ani

Cartofi 75-125 125-200 180-300 160-250 200-250Alte

legume75-150 150-250 250-350 250-300 250-300

Fructe 100-150 150-200 200-300 200-250 300-350Total 250-425 425-650 630-950 610-800 750-900

PRODUSELE ZAHAROASE

Produsele zaharoase se numesc şi dulciuri, datorită cantităţii mari de

glucide pe care le conţin. Ele constituie o sursă energetică importantă, unele din

ele conţin fructe (gemuri, dulceţuri) şi, ca atare, sunt o sursă de vitamine şi

166

elemente minerale, altele conţin adausuri (lapte, ouă, unt) ceea ce le conferă o

compoziţie complexă şi o valoare nutritivă crescută.

O altă caracteristică generală constă în diversitatea însuşirilor

organoleptice realizată prin utilizarea în reţetele de preparare a unei game largi de

substanţe colorante, aromatizante, emulsionante etc. Acestea sunt naturale sau

sintetice.

Deşi sunt atât de diverse, totuşi din punct de vedere nutritiv şi tehnologic,

produsele zaharoase se pot împărţi în mai multe subgrupe:

Dulciuri formate predominant din glucide rafinate (zahărul, glucoza,

mierea, bomboanele, caramelele, halviţa, rahatul, şerbetul) a căror

conţinut în glucide este între 80-100% şi sunt aproape lipsite de alte

substanţe nutritive, înafara zaharurilor simple.

Produse din zahăr şi fructe (dulceaţă, gem, marmeladă, siropuri,

jeleuri, fructe zaharisite) la care conţinutul glucidic variază între 50-75%;

fructele aduc material fibros, minerale, vitamine în cantităţi mici, acizi

organici, arome şi coloranţi naturali.

Produse din zahăr şi seminţe oleaginoase (ciocolata, halvaua) având

un conţinut în glucide între 40 şi 60%; seminţele aduc cantităţi

importante de grăsimi (20-40%), proteine (13-15% în seminţele de

cacao şi 20-40% în cele de floarea-soarelui), substanţe minerale (K şi

P), vitamine din grupul B, material fibros şi/sau chiar teobromină şi

cafeină, arome şi tananţi (seminţele de cacao).

Mixturi complexe (prăjituri, torturi, fursecuri, checuri, napolitane, turtă

dulce, îngheţată) cu un conţinut mai mic de zahăr, între 20 şi 40%, dar în

schimb mult îmbunătăţite nutritiv datorită materiilor prime folosite în

reţetă (făină, amidon, lapte, ouă, frişcă, unt, sâmburi de nucă, alune,

cacao sau fructe) ce adaugă cantităţi importante de proteine, lipide,

minerale şi vitamine.

În general, produsele zaharoase sunt alimente concentrate, sărace în apă

şi cu un conţinut foarte bogat în glucide şi adesea în lipide. Din această cauză ele

constituie o importantă sursă de energie (între 300 şi 600 cal/100 g).

167

Tabel XXII. Valoarea energetică medie a unor produse zaharoase

(exprimată în calorii/100 g produs)

Produs Calorii Produs Caloriizahăr 410 sirop de fructe 288caramele cu lapte 390 gemuri 300caramele cu fructe 380 dulceţuri 310dropsuri, drajeuri 405 marmeladă amestec 290nuga 570 magiun de prune 240

halva din floarea soarelui 545ciocolată cu lapte 600ciocolată cu vanilie 570

O caracteristică aparte este reprezentată de faptul că glucidele sunt uşor

asimilabile şi, ca atare, se recomandă în raţiile copiilor sau a persoanelor care

depun eforturi fizice intense, pe timp scurt. În cazul ciocolatei, de exemplu, se

adaugă şi efectul de stimulare a SNC şi de mascare a senzaţiei de oboseală (date

de cafeină şi teobromina din cacao), dar şi de reducere a absorbţiei de calciu şi

fier (prin conţinutul în tanin şi oxalaţi), deci se recomandă în cantităţi mai mici la

copii.

Consumul de dulciuri concentrate în cantităţi mari şi pe stomacul gol are

efect laxativ, iar pentru gemuri şi dulceţuri efect iritant enterochinetic. Abuzul de

dulciuri dezechilibrează regimul alimentar (cu excepţia mixturilor complexe) şi

predispune organismul la obezitate,dislipidemii, diabet zaharat sau chiar

dezechilibru tiamino-glucidic (deoarece glucidele cresc nevoia organismului

pentru vitamina B1, care nu le este asigurată).

Numeroase studii statistice au arătat că extinderea consumului de produse

zaharoase s-a însoţit de creşterea frecvenţei şi gravităţii cariei dentare. Acţiunea

cariogenă a dulciurilor se produce atât pe cale endogenă cât şi prin acţiunea

locală din gură. În carenţa de calciu, fosfor, proteine şi de vitamine A, D şi C,

indusă de hiperconsumul produselor zaharoase, dentina şi smalţul vor fi de o

calitate mai slabă şi mai puţin rezistente la agresivitatea mediului bucal. Această

agresivitate creşte mult în dietele bogate în dulciuri, cele mai nefavorabile fiind

168

dulciurile lipicioase şi moi (ciocolată, caramele, biscuiţi, dulceţuri, creme, torturi

etc.). Ele lasă pe suprafaţa dentară şi interdentară o peliculă încărcată în glucide

cu moleculă mică fermentiscibile sub influenţa florei bucale. Acizii formaţi,

neputând fi diluaţi şi neutralizaţi de salivă, realizează la suprafaţa dinţilor un pH

suficient de coborât pentru a avea efecte corozive. Pe măsură ce caria se

adânceşte şi se extinde, resturile organice cresc şi procesul de demineralizare se

accentuează.

Este dăunător în special obiceiul de a consuma dulciuri între mese sau

seara, înainte de culcare fără ca, după aceea, să urmeze o periere a dinţilor.

Raţia de dulciuri nu trebuie să depăşească 7-8 procente din raţia

copiilor sau gravidelor şi până la 10% pentru ceilalţi consumatori.

Majoritatea populaţiei şi în special copiii manifestă o deosebită atracţie faţă de

produsele zaharoase datorită în primul rând însuşirilor senzoriale plăcute, nivelul

raţiei de zahăr şi produse zaharoase ar trebui corelat cu intensitatea cheltuielii de

energie şi natura celorlalte alimente care compun meniul.

Conţinutul foarte sărac de apă, proteine, lipide, precum şi mediul

hiperosmotic creat de concentraţia mare de zahăr din dulciurile formate

predominant din zahăr, cele concentrate, le fac improprii dezvoltării

microorganismelor de alterare. Din această cauză se păstrează bine fără precauţii

deosebite, fiind suficient un spaţiu uscat şi răcoros. Mixturile complexe, în schimb,

se alterează uşor, cu atât mai repede cu cât au o umiditate mai mare şi un

conţinut mai crescut de lapte, ouă, frişcă, sucuri de fructe. Din acest motiv sunt

importante materiile prime folosite, care trebuie să fie proaspete, şi modul de

păstrare la temperaturi scăzute, pentru profilaxia toxiinfecţiilor alimentare.

GRĂSIMILE ALIMENTARE

Sunt tot alimente hipercalorice, însă datorită conţinutului ridicat în lipide. De

exemplu, uleiul fiind cel mai bogat conţine 100% lipide, apoi untul şi margarina 80-

85%, iar smântâna 20-30 de procente.

Grupul grăsimilor alimentare cuprinde două categorii:

169

grăsimi de origine vegetală : uleiurile din seminţe (floarea-soarelui,

soia, arahide, dovleac, rapiţă), din fructe oleaginoase (măsline) sau din

germeni de cereale (porumb); majoritatea sunt supuse proceselor de

rafinare. Conţin predominant AGE (nesaturaţi, peste 50-65%), sunt uşor

digerate şi asimilate de organism, sunt mai perisabile decât celelalte şi

au punct de topire mai scăzut.

grăsimi de origine animală : extrase din ţesuturi animale bogate în

lipide, cum ar fi untura, seul, grăsimea de pasăre, untura de peşte, untul

şi smântâna. Acestea conţin predominant acizi graşi saturaţi în

componenţă, au efect hipercolesterolemiant, sunt mai greu metabolizate

de organism, se alterează mai greu decât cele vegetale şi sunt solide la

temperatura camerei (au punct de topire mai ridicat).

La aceste produse se adaugă şi margarinele, care sunt grăsimi mixte,

pregătite din uleiuri vegetale, hidrogenate şi vitaminizate (cu vit. A şi D).

Valoarea calorică a grăsimilor este mare, 1 g de grăsime furnizând 9,3

calorii.

De aceea, ideal ar fi să se asocieze cel mai frecvent cu legume, în meniu.

Grăsimile alimentare reprezintă o importantă sursă de lipide pentru

organism. Sunt alimente concentrate, hipercalorice (700-900 calorii pentru 100 g),

fiind indicate în primul rând la persoanele care desfăşoară activităţi cu mare

cheltuială de energie.

Este importantă componenţa grăsimilor comerciale în AG saturaţi sau

nesaturaţi, fiind preferate în consum cele vegetale care conţin predominant AGE

cu importante roluri metabolice, respectiv contraindicate în cantităţi mari grăsimile

animale, predominant saturate, care au efect hipercolesterolemiant.

În continuare vom reda principalele surse de colesterol şi date privind

componenţa în acizi graşi polienici din unele alimente.

Sursele de colesterol alimentar:

Produsul alimentar: Cantitatea - g %

creier: 3

gălbenuş de ou: 0,4

măruntaie: 0,2-0,3

unt: 0,1-0,2

170

Proporţia de acizi graşi esenţiali faţă de acizii graşi totali din alimente:

Produsul alimentar: %

Uleiul de in, cânepă, nucă 75

Uleiul de germene de grâu, floarea soarelui 65

Uleiul de soia 60

Uleiul de germene de porumb, seminţe de bumbac, uleiul de peşte 40

Uleiul de arahide 26

Grăsimea de gâscă şi găină 20

Uleiul de rapiţă 15

Margarina din plante, uleiul de palmier, grăsimea din gălbenuş de ou,

uleiul de măsline8

Untura, seul, untul 4

Untul de cocos, untul din sămânţă de palmier 1,

5

Din punct de vedere nutritiv, grăsimile sunt importante şi prin aportul în

vitamine liposolubile. Grăsimile animale sunt bogate în vitaminele A şi D; în

special untul şi margarinele vitaminizate (5000 UI vit. A % şi 500 UI vit. D %) sunt

surse importante pentru aceste două vitamine, la fel şi uleiurile de peşte. Uleiurile

din germeni de cereale şi cele din seminţe conţin tocoferoli (vit. E), deşi mult

reduşi prin rafinare.

Grăsimile sunt alimente indispensabile organismului, ele asigurând

preparate culinare variate şi gustoase, ţin de foame, cresc secreţia de bilă cu

efect colecistochinetic.

Raţia de grăsimi depinde mult de natura şi de cantităţile în care sunt

consumate alte grupe de alimente. Într-un meniu echilibrat, se recomandă

ca aportul de energie prin grăsimi alimentare să nu depăşească 12-14% din

valoarea calorică totală a meniului zilnic pentru copii şi 15-17% pentru restul

populaţiei. Este necesar ca minimum 1/3 sau chiar 1/2 din această raţie

171

(adică 30-50 g/zi) să provină din uleiuri bogate în acizi graşi polinesaturaţi

(mai ales la obezi, dislipidemici şi persoane vârstnice).

Cu caracter orientativ, în tabelul următor se propun cantităţile medii zilnice

de grăsimi necesare organismului sănătos.

Tabel XXIII. Raţii medii zilnice de grăsimi alimentare (g)

ProdusCopii

Tineri AdulţiFemei în

maternitate

Bătrâni1-6 ani 7-12 ani

Ulei, untură

5-10 10-25 30-45 40-70 15-25 15-25

Unt, margarină

10-15 15-20 15-20 10-20 15-20 10-20

Regimurile sărace în grăsimi aduc prejudicii în aportul AGE (reamintesc

importanţa lor în menţinerea integrităţii creierului, a sistemului nervos, a pielii, a

muşchilor şi efectul hipocolesterolemiant), în plus în aportul vitaminelor

liposolubile şi pot determina subalimentaţie calorică. Mult mai frecvent apar însă,

efectele consumului exagerat faţă de necesarul organismului, cu obezitate,

dislipidemii, ateromatoză, boli cardiovasculare, litiază biliară, steatoză hepatică

ş.a.

BĂUTURILE RĂCORITOARE ŞI ALCOOLICE

Deşi între băuturile răcoritoare (nealcoolice) şi alcoolice sunt deosebiri mari

în ceea ce priveşte modul de obţinere, compoziţia chimică şi valoarea nutritivă,

totuşi ele pot fi grupate şi studiate împreună pentru că au o serie de caracteristici

comune, dintre care cele mai importante sunt: conţinutul bogat în apă, ceea ce

determină starea lichidă şi conduce la un conţinut de trofine redus, provenienţa

din materii prime vegetale, consumarea lor datorită mai ales însuşirilor senzoriale

plăcute.

O clasificare utilă din punct de vedere nutritiv şi igienic este în băuturi

nealcoolice şi alcoolice.

172

A. Băuturile nealcoolice (răcoritoare) constituie o categorie în care sunt

incluse: apa carbogazoasă, apele minerale, sucurile de fructe sau legume,

băuturile răcoritoare şi limonadele, nectarul şi băuturile stimulante (ceaiul,

cafeaua, cacaoa).

Băuturile nealcoolice prezintă o valoare nutritivă scăzută datorită

conţinutului mare în apă (80-90%), cu excepţia sucurilor naturale din fructe şi

legume şi a nectarurilor. Rolul lor principal constă în reechilibrarea hidrică a

organismului (zilnic ar trebui să ne asigurăm în medie 1-2 litri de lichide simple).

Consumarea lor este recomandată pentru următoarle considerente:

- contribuie la rehidratarea şi mineralizarea organismului, mai ales în

sezonul cald când pierderile de apă şi elemente minerale sunt crescute;

- au un efect răcoritor fiindcă, de obicei, se consumă reci;

- exercită un efect stimulant asupra secreţiilor tubului digestiv prin gustul lor

dulce, acrişor-sifonat. Consumate la sfârşit şi între mese, mai ales după cele

bogate în grăsimi şi carne, uşurează digestia şi deci utilizarea digestivă a hranei;

- sucurile naturale din fructe şi legume aduc vitamine (C, P, complex B,

caroteni), glucide cu moleculă mică, elemente minerale cu caracter alcalinizant

(mai ales potasiu) şi au acţiune diuretică;

- cafeaua, ceaiul negru şi verde şi cacaoa, sunt băuturi ce conţin alcaloizi

cu influenţă stimulatoare asupra SNC. Ceaiul şi cafeaua se caracterizează prin

conţinutul lor bogat în cafeină (1,5-3,5 g% în frunzele uscate de ceai şi 0,8-2,0 g%

în boabele de cafea sau 60 g în 450 ml apă infuzată) , teobromină şi teofilină,

care exercită un efect excitant asupra SNC cu diminuarea senzaţiei de oboseală

şi creşterea temporară a capacităţii de muncă şi intelectuale, alungarea somnului,

stimularea muşchiului cardiac, excitarea secreţiei gastrice, acţiune diuretică,

creşterea presiunii sanguine (dar şi anxietate, insomnii, aritmii cardiace, când se

consumă în cantităţi mari). Ele mai conţin tanin, cu proprietăţi astringente,

constipante şi uleiuri volatile aromatice caracteristice. Se remarcă şi prezenţa unei

cantităţi considerabile de fluor în infuzia de ceai (6-35 mg%). Infuziile de ceai din

diverse frunze (tei, mentă, vâsc, coada şoricelului etc.) au proprietăţi terapeutice

variate, este băutura cea mai bine suportată în orice dietă.

173

B. Băuturile alcoolice sunt produse obţinute prin fermentarea alcoolică a

glucidelor din materii prime vegetale (fructe, cereale, cartofi etc.) cu ajutorul

drojdiilor. Conţin peste 2% alcool etilic în componenţă.

Se clasifică în băuturi alcoolice naturale şi industriale. Cele naturale se

împart la rândul lor în băuturi nedistilate (fermentate) şi băuturi distilate. Cele

industriale se oobţin prin diluarea alcoolului etilic pur cu apă şi încorporarea a

diferite ingrediente (sunt distilate, deci conţin cantităţi mari de alcool).

Această categorie de băuturi sunt produse lichide datorită conţinutului mare

de apă şi alcool. Elementul comun al diferitelor băuturi alcoolice îl constituie

prezenţa, în proporţii variabile, a alcoolului etilic. Deşi bogate în apă, băuturile au

o compoziţie destul de complexă.

Dintre băuturile alcoolice fermentate (nedistilate), cele mai cunoscute sunt

vinul şi berea.

Berea se obţine prin fermentarea unui extract de orz încolţit (malţ), fiert cu

fructele unei plante numită hamei, în prezenţa drojdiei de bere. Hameiul aduce

substanţe amare, uleiuri eterice şi taninuri, care contribuie la formarea aromei, a

culorii brune şi a gustului amărui, precum şi la limpezirea berii. Este o băutură

slab alcoolizată (2-6%). Valoarea energetică este de 30-60 cal/100 ml.

Valoarea ei nutritivă este dată de vitaminele din grupul B (B1, B2 şi PP),

săruri de potasiu, calciu şi fosfor, alcooli, glicerol şi acizi, glucide (4-5 g%),

substanţe azotate (1%) provenite din cereale şi drojdie.

Conţinutul redus de alcool al berii şi gustul amărui-sifonat stimulează

secreţia sucurilor gastrice, iar consumată în cantităţi moderate (sub 500 g) are o

acţiune calmantă şi nu excitantă ca celelalte băuturi alcoolice.

Vinul este băutura obţinută din fermentarea mustului de struguri. Are o

concentraţie alcoolică ce poate varia între 8-18% (cele cu 8-12% alcool se

numesc de obicei "vinuri de masă"). După conţinutul în glucide, vinurile se împart

în:

- seci şi demiseci, care conţin până la 4% glucide;

- semidulci şi dulci, care conţin între 4-16% glucide;

- licoroase, care conţin peste 16% glucide.

În plus, sunt vinuri albe, roşii şi rosé, dintre care cea mai mare cantitate de

axtract o au cele roşii (2-3 g%) (cele mai nutritive). Extractul vinului este format

174

din glucide (rămase nefermentate), substanţe azotate, glicerină, acizi (tartric),

substanţe tanante, săruri minerale (K, Mg, Ca, Na, Fe, Cu), substanţe colorante şi

aromatice, cantităţi mici de vitamine (PP, B1, B6 şi C), aldehide, cetone ş.a.

În grupul băuturilor alcoolice distilate intră rachiurile şi lichiorurile (naturale

sau industriale). Acestea au o compoziţie mai puţin complexă: concentraţia

variază în limite foarte largi, 20-50% şi chiar mai mult, iar extractul are valori

foarte mici, în general sub 1 g% (cu excepţia lichiorului cu 4% extract). Se mai

găsesc cantităţi mici de alcool metilic, alcooli superiori, furfurol, acizi, aldehide,

arome şi substanţe colorante.

Rachiurile naturale se prepară prin distilarea unor soluţii fermentate

obţinute din fructe, cereale, melasă etc. În ţara noastră cele mai utilizate sunt

ţuica de prune, şliboviţa, rachiul de tescovină sau de drojdie, coniacul (distilat de

vin învechit în vase de stajar) rachiul de mere, caise, cireşe, vişine ş.a.

Rachiurile industriale se prepară din spirt diluat cu apă potabilă şi cu

duritate scăzută, la care se adaugă diferite substanţe aromatizante şi colorante

naturale sau sintetice admise.

Dacă în rachiurile naturale sau industriale se incorporează o cantitate de

15-40% zahăr, se obţin lichiorurile. Dintre băuturile alcoolice, cele distilate sunt

cele mai nocive, toxice şi mai frecvent supuse falsificării.

Valoarea nutritivă a băuturilor alcoolice depinde de modul cum este

considerat principalul component, adică alcoolul etilic, şi de concentraţia sa. Deşi

acest alcool este metabolizat până la dioxid de carbon şi apă şi eliberează

energie (7 calorii pentru un gram), nu constituie touşi o substanţă nutritivă

necesară; dimpotrivă, printr-o serie de acţiuni nefavorabile, poate prejudicia

starea de sănătate

Concentraţia alcoolului în sânge de peste 1-1,50/00 dă semne certe de

intoxicaţie acută, la peste 2-2,5 apare starea de beţie, iar peste 30/00 poate deveni

letală. Consumarea repetată de alcool poate fi urmată de afecţiuni ca: gastrită,

ciroză, pancreatită, diferite tulburări psihice şi neurologice, tulburări degenerative

la descendenţi, scăderea rezistenţei organismului faţă de agresiunile mediului

ambiant, accidente de circulaţie etc.

La acţiunea exercitată de alcoolul etilic se asociază cele ale altor

componenţi nocivi care se formează în timpul proceselor de fermentaţie sau

175

distilare sau care ajung în băuturi pe diverse alte căi, fiind absorbite odată cu

alcoolul. Acestea pot contribui sensibil la creşterea toxicităţii băuturilor prin acţiuni

nocive directe şi independente sau prin potenţare reciprocă şi însumarea efectelor

la cele datorate etanolului. Dintre aceste substanţe toxice posibile amintesc

pesticidele folosite în tratarea recoltelor, compuşi toxici de fermentare sau distilare

(alcool metilic, furfurol, acid cianhidric, alcooli superiori, aldehide etc.), metale

toxice din recipientele în care se păstrează, prepară sau transportă băuturile (Pb,

Cu, Zn) sau diverşi conservanţi introduşi fraudulos în băuturi.

OMS şi FAO cer ca să nu se depăşească un consum de 2-3 unităţi de

alcool pe zi (2 unităţi pentru sexul slab, iar 3 pentru bărbaţi), o unitate

corespunzând la 10 g alcool pur, adică 25 ml distilat, 100 ml vin sau 250 ml de

bere.

176

5.9. Toxiinfecţiile alimentare

Bolile de origine alimentară reprezintă o problemă majoră de sănătate

publică. Ele sunt provocate de ingerarea alimentelor contaminate cu

microorganisme sau toxinele acestora.

Toxiinfecţiile alimentare (TIA) sunt definite ca boli acute de origine

alimentară, care apar, de obicei, în mod brusc şi într-o perioadă scurtă de timp, la

două sau mai multe persoane care au ingerat acelaşi aliment şi care din punct de

vedere clinic se manifestă preponderent prin simptome digestive (greaţă, vomă,

diaree) şi doar rareori şi prin simptome neurologice şi musculare.

Sumarizat, toxiinfecţiile alimentare sunt boli acute, cu simptomatologie

predominant digestivă, care apar brusc, în urma ingerării unor alimente

contaminate microbian.

În noţiunea de TIA sunt incluse următoarele grupe de entităţi morbide:

Infecţiile alimentare produse de agenţi infecţioşi ingeraţi odată cu

alimentele şi care se multiplică la nivelul epiteliului intestinal, lezarea

acestuia determinând tulburări gastrointestinale (de exemplu,

gastroenterita acută virală)

Toxiinfecţiile alimentare propriu-zise produse de bacterii şi paraziţi care

îşi exercită acţiunea patogenă în acelaşi timp prin invazie şi toxinele pe

care le elaborează atât în aliment cât şi în organismul bolnavilor (ex.

gastroenteritele produse de Salmonella, Shigella, E. Coli, V. cholerae, C.

jejuni, B. cereus ş.a.)

Intoxicaţiile de origine microbiană în care îmbolnăvirea este determinată

de prezenţa în alimentul ingerat a toxinelor preformate ca urmare a

multiplicării în aliment a unor bacterii (Cl. botulinum, S. aureus, B.

cereus).

Cele mai frecvente tipuri de TIA sunt cele determinate de Salmonella (60%)

(specifică produselor alimentare de origine animală contaminate, cum ar fi ouăle

sau carnea), apoi de Clostridium perfringens, Bacillus cereus şi Escherichia Coli.

Cea mai gravă TIA este cea determinată de Clostridium botulinum, care prin

neurotoxina specifică poate da forme grave clinice (este caracteristic transmis prin

carnea tocată, cârnaţii afumaţi sau conservele incorect sterilizate). Virusurile

177

enterice, virusul hepatitei A, precum şi unele boli parazitare (giardioza, oxiuriaza,

teniaza) sunt mai frecvent transmise prin produsele de origine vegetală.

Intoxicaţiile de origine alimentară produse de ciuperci, metale grele,

micotoxine, substanţe pesticide sau nitraţi nu sunt incluse în această grupă, ele

fiind considerate intoxicaţii alimentare nemicrobiene.

Frecvenţa TIA a crescut foarte mult în ultimul timp datorită comercializării

crescute pe piaţă a alimentelor, fără a se acorda atenţia cuvenită condiţiilor de

preparare, păstrare, transport sau depozitare.

Principalii factori de risc implicaţi în transmiterea acestor boli sunt:

- materia primă din care este preparat un produs şi care provine de la

animale bolnave sau purtătoare de agenţi patogeni (precum şi produsele

acestora);

- omul bolnav sau purtător, care manipulează alimentele;

- apa, ustensilele sau ingredientele folosite în prepararea sau păstrarea

alimentelor;

- vectorii care pot transmite anumite infecţii prin alimente (cum ar fi de

exemplu musca, rozătoarele ş.a.);

- condiţiile neigienice de păstrare a unor alimente (umiditate, temperatură)

sau de transport al acestora.

Metodele de recoltare, manipulare, păstrare şi transport ale alimentelor

trebuie să se desfăşoare în condiţii igienico-sanitare corespunzătoare, pentru a

evita alterarea sau contaminarea acestora.

Măsurile de combatere şi prevenire a acestor boli sunt foarte importante la

fel şi programele de educaţie sanitară a tuturor categoriilor de populaţie.

178

6. DATE PRIVIND DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI NEUROPSIHICĂ A COPIILOR

6.1. Dezvoltarea fizică, indicator direct al stării de sănătate la copii

Valoarea indicatorilor de dezvoltare fizică în copilărie se poate sintetiza

astfel:

Pot indica evenimente trecute, din perioada prenatală şi postnatală

Arată starea de sănătate şi de nutriţie prezentă

Pot avea valoare predictivă pentru evenimente viitoare,

În sfera socio-economică, culturală, geografică, a riscurilor legate de

mediul înconjurător, a unui răspuns la o intervenţie medicală.

Distincţia între aceste valori este fundamentată din punct de vedere al

utilităţii dezvoltării fizice în studii clinice, realizarea de programe de sănătate,

planificarea familială.

Factorii cu rol formativ în dezvoltarea umană:

Factorii mediului intern

proprii organismului matern

genetici

metabolici

endocrini.

Factorii de mediu, mezologici

sociali, pe primul loc cei familiali: nivelul de cultură, statutul profesional,

nivelul veniturilor, locuinţa, mărimea familiei

alimentaţia

îmbolnăvirile acute şi cronice

mediul urban/rural

instruirea şi educaţia în familie şi instituţionalizată

clima.

Toţi factorii enumeraţi pot fi favorabili sănătăţii (factorii sanogeni) sau, pot

deveni nefavorabili sănătăţii (factorii patogeni, cu o categorie obligatoriu de

amintit, factorii de risc).

DEZVOLTAREA FIZICĂ

179

Dezvoltarea fizică la nivelul la nivelul organismului uman tânăr se poate

defini prin fenomene exterioare şi interioare, rezultând indicatorii dezvoltării

fizice:

somatoscopici,

antropometrici şi

fiziometrici.

Indicatorii dezvoltării fizice concretizează tipurile constituţionale cu

corespondent în domeniile adaptării, a comportamentelor, patomorfozei.

La nivelul colectivităţii, dezvoltarea fizică poate fi caracterizată prin valori medii

în jurul cărora se dispun parametrii cantitativi cu formarea claselor sigmale.

Variabilitatea indicatorilor antropometrici principali cu vârsta:

talia,

greutatea,

perimetrul toracic,

circumferinţa craniană.

Talia

talia medie creşte între 0-18 ani, ritmul fiind inconstant, dar descrescător

constant: cel mai mare între 0-3 ani, cel mai mic între 15-18 ani

băieţii prezintă o înălţime medie superioară faţă de fete, exceptând

prepubertatea (11-14 ani) corelată astfel cu o pubertate mai precoce a

fetelor

la naştere, media taliei este cu mai puţin de 0,5 cm mai mare la băieţi faţă

de fete; la 18 ani diferenţa ajunge la 6,90 (rural)-12,7(urban) cm în

favoarea băieţilor

la 18 ani, talia creşte de 3,44 (urban)-3,29 (rural) la băieţi, şi de 2,1

(urban) – 3,21 (rural) ori la fete

în mediul urban, mediile sunt mereu mai mari, singura excepţie fiind talia

medie la naştere a băieţilor din rural

talia totală medie la 18 ani se situează pe locul al II-lea dintre cei 4

indicatori principali, sub aspectul ritmului de creştere.

Circumferinţa craniană

180

Circumferinţa craniană medie de creştere între 0-18 ani, ritmul fiind variabil:

cel mai crescut în perioada 7-10 ani, crescător în perioada 11-14 ani,

descrescător în perioada 15-18 ani,

Băieţii se caracterizează prin valori constant superioare la toate vârstele şi

la ambele medii,

La naştere, media băieţilor depăşeşte cea corespunzătoare fetelor, în

mediul urban; în mediul rural, media fetelor este superioară celei

corespunzătoare băieţilor (singura excepţie în intervalul 0-18 ani),

În mediul urban, valorile medii sunt constant superioare faţă de rural,

exceptând fetele nou născute din rural,

Perimetrul cranian total la 18 ani înregistrează cele mai mici creşteri în

raport cu momentul naşterii: de 1,66-1,85 ori la băieţi şi de 1,62-1,61 ori la

fete,

Perimetrul cranian, ca şi indicator antropometric, se situează pe locul al

patrulea sub aspectul ritmului de creştere.

181

INDICATORII DEZVOLTĂRII FIZICE, ÎN ROMÂNIA

Prin somatoscopie se apreciază:

← starea tegumentelor şi mucoaselor;

← ţesutul adipos prin grosimea pliului cutanat,

← dezvoltarea musculaturii;

← forma toracelui (normal sau deformat);

← coloana vertebrală (normală, deviată: scolioză, cifoză,

lordoză);

← postura (foarte bună: axele longitudinale ale capului,

trunchiului şi membrelor inferioare sunt în acelaşi plan frontal; abateri);

← aspectul general al raportului dintre segmentele corpului: cap,

trunchi, membre;

← dezvoltarea caracterelor sexuale secundare.

Prin antropometrie se măsoară indicatorii somatometrici:

← talia;

← greutatea;

← perimetrele: cranian, brahial la jumătatea braţului, toracic, al moletului;

← pliurile cutanate: tricipital, subscapular, crural.

Prin fiziometrie se determină:

← forţa musculară,

← capacitatea vitală,

← tensiunea arterială,

← frecvenţa cardiacă,

← acuitatea vizuală şi auditivă,

← latenţa reacţiilor motorii.

182

6. 2. Dezvoltarea neuropsihică a copiilor, ca indicator de sănătate

Omul, fiinţă bio-psiho-socială, este supus unor transformări biologice,

psihice şi sociale, schimbări de ordin calitativ şi cantitativ, până la atingerea unei

stări funcţionale finale denumită maturitate. Toate aceste transformări au fost

reunite sub termenul general de dezvoltare.

Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a

unor însuşiri, procese, funcţii şi structuri psiho-comportamentale, prin valorificarea

subiectivă a experienţei social-istorice, în vederea amplificării posibilităţilor

adaptative ale organismului.

În timpul dezvoltări există secvenţe în care plasticitatea formativ- evolutivă

este maximă:

astfel, limbajul vorbit se dezvoltă mai ales în primii 2-3 ani de viaţă,

însuşirea unei limbi străine se realizează cu uşurinţă la vârsta de 4-6 ani,

iar posibilităţile cognitive intelectuale sunt maxime între 15 şi 17 ani.

La nivelul concretului, dezvoltarea neuropsihică constă în maturizarea

morfologică şi funcţională a sistemului nervos:

← mielinizare,

← dezvoltarea activităţii bioelectrice,

← integrarea ierarhică a funcţiilor sistemului nervos,

← reglarea raporturilor între excitaţie şi inhibiţie,

← învăţarea-senzorio-motorie,

← învăţarea verbală,

← formarea sistemelor de cunoştinţe,

← dezvoltarea funcţiilor psiho-neurogene-viaţă afectivă şi motivaţie

← dezvoltarea funcţiilor relaţional-valorice-atitudini,

← dezvoltarea trăsăturilor de caracter.

Dezvoltarea neuropsihică şi factorii care o influenţează

Dezvoltarea psihică este un proces mixt, bidimensional, fiind de provenienţă

externă prin conţinut şi internă, prin premise şi mod de realizare.

183

Asupra copilului se exercită numeroase influenţe, care pot fi grupate prin

raportare la trei noţiuni de bază:

ereditatea,

mediul,

educaţia.

I. Rolul eredităţii în dezvoltarea neuropsihică

Dominaţia eredităţii la om se concretizează în:

Trăsături distinctive ale speciei umane: metabolism, reacţii vitale de

orientare, apărare, nutriţie, fineţea sistemului nervos, glandular şi a

organelor de simţ.

Trăsături diferenţiale genetice (relativ neinfluenţate de mediu, care combină

trăsături materne şi paterne):

- culoarea ochilor, părului, pielii;

- postura, desenul venos, momentul maturizării biologice, aranjamentul

dentiţiei;

- forma feţei, a urechilor, mâinilor, constituţia organismului;

- constituţia mentală, sensibilitatea la boli, amprente digitale, grupa

sanguină, semne distinctive;

Predispoziţii native ( particularităţi individuale):

- particularităţi anatomo-fiziologice ale organelor de simţ;

- particularităţi anatomo-fiziologice ale sistemului nervos;

- aptitudini simple senzorio-motorii;

- memoria brută;

- dispoziţii afective fundamentale.

II. Rolul mediului în dezvoltarea neuropsihică

Cu cât mediul în care trăieşte copilul este mai evoluat, cu atât influenţele lui

sunt mai eficiente, mai evidente în direcţia dezvoltării psihice.

Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea psihică pentru că trăind

împreună cu părinţii şi fraţii, datorită legăturilor afective, copilul preia în mod

spontan unele reacţii comune (prin imitaţie şi identificare) şi obiceiuri ce creează

anumite asemănări între ei sub aspect comportamental.

184

III. Rolul educaţiei în dezvoltarea neuropsihică

Educaţia intervine în procesul dezvoltării neuropsihice nu direct, ci prin

intermediul sistemului de relaţii sociale (la nivel de familie, grădiniţă, şcoală), şi

prin activitatea fundamentală (joc, învăţare, muncă) ce caracterizează fiecare

etapă a dezvoltării neuropsihice.

Se realizează astfel o interacţiune între factorii interni (motivaţie) şi cei

externi (recompensă, pedeapsă) cu rol determinant în dezvoltarea neuropsihică.

Între ereditate, mediu şi educaţie, educaţia deţine un rol conducător,

deoarece ea se exercită constant, organizat şi sistematic.

6. 3. Adaptarea organismului la procesul instructiv-educativ

Programul de viaţă al copilului şi adolescentului se organizează ţinând cont

de:

nevoile de alimentaţie,

de activitate,

de odihnă şi somn,

precum şi de nevoile educative ale acestuia.

1. Capacitatea de lucru: curbe fiziologice zilnice, săptămânale, anuale

În stabilirea programului de învăţământ trebuie să se aibă în vedere

anumite cerinţe fiziologice şi igienice.

În cursul unei ZILE, capacitatea de efort şi randamentul activităţii depuse

nu evoluează paralel cu durata ei ci descriu o linie ondulată (numită curba de

randament):

- se înregistrează valori mijlocii ale randamentului în jurul orei 8 dimineaţa şi

un nivel maxim între 9 şi 11.

- curba începe să scadă atingând o depresiune în jurul intervalului 13-14

apoi creşte uşor, din nou, spre orele 15-17, dar fără să atingă nivelul

maxim de dimineaţă

- după orele 19 randamentul şcolar începe să scadă în mod evident.

În timpul unei SĂPTĂMÂNI, capacitatea de lucru (şi deci randamentul)

elevilor variază astfel:

185

- luni capacitatea este mai redusă, dar creşte destul de mult marţea şi

miercurea;

- joia poate apare o diminuare a capacităţii de lucru, cu tendinţa de a atinge

valorile de luni;

- vinerea capacitatea de lucru este mult scăzută, frecvenţa elevilor obosiţi

ajunge la valorile cele mai ridicate din cursul unei săptămâni de muncă.

În cursul anului şcolar apar, de asemenea modificări importante ale

capacităţii de lucru:

- aceasta este mai scăzută la sfârşitul trimestrelor sau semestrelor,

- după lucrări de evaluare, după lucrări de control şi examene

- şi bineînţeles la sfârşitul anului şcolar.

Pentru a realiza un randament şcolar maxim, dar care să nu dăuneze

sănătăţii tinerilor, programul lor şcolar şi de timp liber trebuie să evolueze

concordant cu „stadiul” în care se găseşte organismul.

Factorii care influenţează capacitatea de lucru a elevilor

Vârsta

La aceeaşi intensitate şi durată a efortului fizic şi intelectual, modificările

fiziologice cu scăderea capacităţii de adaptare sunt mai intense la şcolarii mici şi

la adolescenţii de vârstă mică.

La vârste mari, capacitatea de efort este crescută deoarece:

- organele efectoare se perfecţionează progresiv;

- există o mai bună coordonare a funcţiilor vitale implicate în efort(cresc

posibilităţile adaptive ale sistemului nervos, creşte forţa musculară, se

dezvoltă capacitatea funcţională a cordului, a plămânilor, creşte volumul

sanguin, creşte hemoglobina);

- se perfecţionează procesele de elaborare şi de fixare a unor stereotipuri

dinamice deosebit de importante în procesele de învăţare.

Posibilităţile de efort maxime sunt atinse odată cu terminarea creşterii, în

jurul vârstei de 22-24 ani la băieţi şi 20 ani la fete.

Sexul

186

Capacitatea de lucru este diferită la cele două sexe. Astfel, fetele au o forţă

musculară mai redusă decât a băieţilor începând de la 8-10 ani şi această

diferenţă se accentuează după pubertate. Aceste fenomene apar deoarece:

- fetele au masă musculară mai redusă;

- structura şi fiziologia fibrei musculare este diferită la cele două sexe;

- fetele au membre mai scurte, cu ţesut adipos mai bogat;

- la fete, mai ales după pubertate, capacitatea de efort a sistemului cardio

vascular, respirator, volumul total sanguin, hemoglobina sunt mai reduse

ca la băieţi.

În schimb, fetele au posibilităţi mai bune pentru: dexteritate manuală,

efectuarea unor activităţi de fineţe motorie, rezistenţă la monotonie, precizie şi

rapiditate în operaţie, manifestări verbale, observaţie rapidă, memorie imediată,

rapiditate a scrierii.

Dezvoltare fizică

Înălţimea şi greutatea influenţează în mare măsură activitatea fizică. Efortul

dozat în funcţie de dezvoltarea staturo-ponderală a copiilor permite o mai bună

adaptare a organismului la solicitare.

Dezvoltarea fizică a adolescenţilor care lucrează în şcoli profesionale

trebuie luată în considerare având în vedere efortul necesar pentru desfăşurarea

unei activităţi. Neconcordanţa dintre înălţimea meselor de lucru, mărimea şi

greutatea utilajelor şi parametrii fizici ai elevilor determină o adaptare dificilă a

acestora la efortul fizic cu scăderea randamentului în muncă, reacţii cardio-

vasculare mai intense şi consum mai mare de oxigen. De asemenea, trebuie să

se ţină seama şi de diferenţele de dezvoltare corporală dintre fete şi băieţi.

Intensitatea, durata şi caracterul solicitărilor:

- pentru un efort fizic care durează mai multe ore, intensitatea solicitărilor nu

trebuie să depăşească 15-20% din efortul maximal ( în caz contrar apare

suprasolicitarea cardio-vasculară);

- organismul în creştere se adaptează mai satisfăcător la solicitările de

intensitate crescută, dar de scurtă durată;

187

- efortul static determină mai uşor oboseala decât cel dinamic (stimulare

nervoasă mai redusă, scăderea ventilaţiei pulmonare, scăderea circulaţiei

locale la nivelul muşchilor)

- sunt deosebit de solicitante poziţiile de muncă ghemuit sau în care se

foloseşte musculatura unui singur hemicorp;

- antrenamentul pentru o anumită activitate facilitează mult randamentul de

lucru;

- munca în timpul nopţii este interzisă pentru adolescenţi;

- programul de activitate trebuie astfel organizat încât să se ţină seama de

dificultatea, solicitările unei materii de studiu şi curba fiziologică a

capacităţii de lucru a elevilor.

Starea de sănătate

În perioada de incubaţie, de stare sau de convalescenţă a diverselor boli

infecţioase (de exemplu gripa, guturai, hepatită virală, etc.), în cazul unor boli

cronice ca tuberculoza, astmul bronşic, boli endocrine(hipo şi hiperfuncţie

tiroidiană, hipofuncţia suprarenalei, tulburări hipofizare) scade mult capacitatea de

muncă fizică şi intelectuală; de asemenea, s-a constatat că tulburările de nutriţie

prin carenţe alimentare (în special proteinice şi vitaminice), ca şi obezitatea reduc

capacitatea organismului tânăr de adaptare la efortul intelectual şi fizic.

Starea emoţională, afectivă (tristeţea, teama, neliniştea, constrângerea,

dezinteresul) sunt stări psihice care pot reduce substanţial capacitatea de lucru a

copiilor şi adolescenţilor.

Condiţiile de lucru necorespunzătoare ca: disconfortul termic, praful, fumul

sau alţi poluanţi chimici, zgomotul, iluminatul insuficient influenţează negativ

randamentul în lucru la şcolari.

2. Programul instituţionalizat din şcoli. Orarul şcolar

Pentru organizarea programului zilnic al şcolarilor trebuie respectate

anumite principii psiho-pedagogice şi medicale (fiziologice şi igienice):

să se ţină seama de curbele fiziologice zilnice, săptămânale şi anuale ale

capacităţii de lucru a elevilor.

alternarea perioadelor de activitate cu cele de repaus în concordanţă cu

etapele fiziologice de acumulare şi cedare de energie,

188

schimbarea formelor şi conţinutul activităţii şcolare (predominant

intelectuală sau fizică, statică sau dinamică)

materiile care implică solicitarea mai intensă a proceselor psihice (atenţia,

memoria, gândirea etc.), acelea care operează mai ales cu noţiuni

abstracte, este recomandabil să fie plasate atât în timpul zilei cât şi în

timpul săptămânii, în perioadele de randament maxim (în a doua sau a

treia oră în cursul unei zile şi marţea şi miercurea în cursul unei săptămâni)

în prima şi în ultima zi a săptămânii şcolare nu se vor amplasa mai mult de

2 obiecte de studiu considerate ca foarte dificile, aceste obiecte sunt: la

ciclul primar – scrierea, citirea, caligrafia, compunerea, comunicarea,

matematica, eventual limbile străine; iar la ciclul secundar (gimnazial,

liceeal şi profesional) – matematica fizica, chimia, latina, logica,

informatica, şi unele discipline de specialitate ( în licee neteoretice şi şcoli

profesionale)

în prima şi în ultima zi a săptămânii şcolare nu se vor amplasa cele mai

multe ore în orar, ci acestea se vor situa marţea, miercurea şi joia

în întocmirea orarului este recomandabil să nu fie aşezate prea aproape

(una după alta) materiile care solicită la fel de mult acelaşi efort (se

alternează studiul limbilor străine cu biologia sau geografia )

se va evita amplasarea de două ore sau mai mult consecutive ale aceluiaşi

obiect de studiu, deoarece prin monotonia pe care o poate genera,

favorizează instalarea oboselii intelectuale

pentru a nu se suprasolicita prea mult ochii, orele de desen de după

amiaza se recomandă să fie plasate în orele cu iluminat natural satisfăcător

(pentru că iluminatul artificial poate fi sub normele igienice în multe săli de

clasă)

orele de educaţie fizică au menirea de a fi un factor de înviorare a

organismului şcolarilor după o perioadă statică de concentrare intelectuală.

De aceea, educaţia fizică nu se amplasează la prima oră de curs, deoarece

elevii nu sunt pregătiţi să-şi înceapă ziua cu un asemenea efort fizic, dar nu

se va amplasa nici ca ultimă oră de curs, deoarece efectul de înviorare se

pierde, elevii urmând să plece acasă. Ar fi recomandat ca educaţia fizică

189

să nu fie în orar în prima şi în ultima zi a săptămânii de şcoală şi nici în

două zile consecutiv

atunci când sunt doar 2 teze în programa analitică, este recomandabil să

fie planificate una pe săptămână, iar dacă sunt mai multe, ele vor fi cel mult

două pe săptămână cu o zi pauză între ele. Nu este indicat ca tezele să se

dea în prima parte şi în ultima zi din săptămână.

Norme pentru durata activităţii în clasă

Lungimea lecţiilor este recomandat să nu depăşească 30 minute pentru

clasele I-II şi 40-50 minute la clasele mai mari.

Cercetări psihofiziologice de la noi din ţară au arătat că după 4 ore de

activitate la şcolarii din clasele I-IV şi de 5 ore pentru elevii din clasele V-XII,

scade intens capacitatea de lucru. De aceea, se apreciază că orarele claselor II-

IV nu trebuie să depăşească 24 ore pe săptămână şi 4 ore/zi, iar la clasa I orarul

ar trebui încă redus, la 18-20 ore/ săptămână, adică 3-4 ore /zi.

La clasele V-VIII se poate accepta un număr de 25-28 ore săptămânal (4-5

ore/zi), iar la clasele IX-XII, se vor programa maxim 30 ore/ săptămână (5 ore /zi).

Norme fiziologice privind durata pregătirii lecţiilor acasă

În general, durata pregătirii temelor adăugată timpului de lucru la şcoală nu

ar trebui să depăşească 5-7 ore zilnic.

Cadrele didactice ar trebui să acorde importanţă repartizării echilibrate pe

materii şi zile de lucru a temelor, în aşa fel încât efectuarea lor să nu depăşească

în nici o zi 1-2 ore pentru elevii mai mici şi 3 ore pentru elevii mai mari.

3.Orientarea şcolară şi profesională

Familia, şcoala (cadrele didactice), psihologul, medicul şcolar trebuie să

treacă peste toate obstacolele ivite în cunoaşterea şi aprecierea unui copil pentru

a-l putea îndruma corespunzător.

Demersul decisiv pentru orientarea profesională trebuie să-l facă profesorii,

medicul şi psihologul şcolii. Se va pleca de la:

rezultatele la învăţătură ale elevului,

de la datele familiale

şi cele ale examenului medical şi psihologic.

190

Cadrele didactice cunosc elevii de la munca în clasă. Cu prilejul deferitelor

activităţi profesorii sesizează disfuncţii, probleme de adaptare, probleme de

randament şi va aduce faptele respective în atenţia medicului şcolar şi al

psihologului.

Psihologii vor aplica teste colective, dar mai ales individuale, pentru

determinarea Q.I. al elevului, pentru cunoaşterea comportamentului, a

aptitudinilor şi a temperamentului său. În urma acestor testări se va completa o

fişă psihopedagogică de caracterizare a tânărului.

Examenul medical trebuie să stabilească în primul rând bolile sau

tulburările funcţionale care contraindică încadrarea în anumite profesiuni, măsurile

medicale imediate şi de viitor pentru remedierea stării de sănătate, precum şi

recomandările pentru profesiuni care nu agravează deficienţele de sănătate

constatate.

4.Odihna şi somnul

Starea de oboseală a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin :

tulburări de atenţie,

de memorie,

reducerea capacităţii de înţelegere a problemelor mai abstracte,

diminuarea mecanismelor de adaptare la efort,

fenomene psihofiziologice subiective şi obiective (sentiment de insuficienţă

personală, depresii, iritabilitate, nelinişte, apatie)

schimbarea atitudinii faţă de muncă,

modificarea comportamentului în clasă şi în familie,

somn neliniştit sau insomnie,

reducerea capacităţii funcţionale a analizorilor vizuali, auditivi, motor şi

cutanat.

Cauzele cele mai importante ale oboselii sunt:

intensitate şi durata prea mare a efortului;

recreaţie şi odihnă redusă,

lipsă de mişcare;

activitate extraşcolară prelungită;

reducerea orelor de somn;

191

stare de sănătate deficitară;

condiţii de viaţă necorespunzătoare.

Fenomenele de oboseală fiziologică dispar după odihnă.

Ele se accentuează la sfârşitul săptămânii, la sfârşitul trimestrelor, în

perioada examenelor şi a lucrărilor de control, la sfârşitul anului şcolar.

Dacă odihna nu este suficientă, apare oboseala cronică sau surmenajul

care necesită întreruperea lucrului pentru mai multă vreme şi tratament medical.

Odihna înlătură oboseala, fiind un factor care condiţionează menţinerea

capacităţii de lucru.

Copii se odihnesc în timpul pauzelor de 10-15 minute, precum şi după

terminarea programului şcolar. Odihna în vacanţă dă posibilitatea refacerii

capacităţii de lucru după perioade de solicitare mai intensă a elevilor şi studenţilor.

Vacanţa de vară nu trebuie să fie mai mică de 60 de zile.

Somnul are pentru şcolar o importanţă deosebită, reprezentând un mijloc

eficace de refacere a organismului obosit. Durata somnului la şcolari se

recomandă a fi de 11-12 ore la 7 ani şi de 9 ore la 18 ani.

6. 4. Prevenirea şi combaterea comportamentelor cu risc

în colectivităţile de copii şi adolescenţi

Comportamentele cu risc la copii şi adolescenţi sunt legate de următoarele

aspecte:

Obiceiurile alimentare

Tabagismul

Consumul de băuturi alcoolice

Consumul de droguri

Comportamentul sexual

Comportamentul violent şi distructiv

Igiena buco-dentară

Handicapul fizic şi psihic

Măsuri de prevenire:

192

Educaţia sanitară şi igienico-sanitară

Monitorizarea activităţii, obiceiurilor, atitudinii şi cunoştinţelor elevilor

Monitorizarea medicală periodică de bilanţ

Măsuri legislative şi social-economice

Cercetarea şi evaluarea comportamentelor în colectivităţi (chestionare,

interviuri, seminarii, cursuri, teste).

Factori de risc asociaţi morbidităţii cronice la copii:

Morbiditatea cronică la copii şi adolescenţi este asociată unor factori

multipli şi diferiti, care pot acţiona singuri, cumulativ sau chiar prin potenţare

reciprocă.

Factorii asociaţi îmbolnăvirilor cronice pot fi de natură endogenă - factorii

ereditari - sau de natură exogenă - factorii de mediu sau ecologici. Factorii de risc

pot interveni în perioada perinatală sau postnatală.

1. Factori din perioada prenatală

din antecedentele părintilor: tuberculoza, luesul, distrofia endemică tireopată,

boli psihice, boli cardiovasculare, digestive.

din antecedentele mamei în perioada gravidităţii: alimentaţie nesănătoasă,

locuinţă insalubră, efort fizic excesiv, mediu toxic la locul de muncă, traume

psihice, tabagism, consum de alcool şi alte droguri, consum de medicamente

(chinina, tetraciclina, thalidomida), boli virotice (rubeolă, gripă), iradiere

medicală cu radiaţii X.

2. Factori din timpul naşterii

manopere obstetricale la naşteri dificile (prelungite, aplicare de forceps),

infecţii puerperale,

prematuritatea.

3. Factori din perioada postnatală

alimentaţia,

infecţii microbiene şi virotice,

infestări cu paraziţi,

accidente,

arsuri, degerături,

poluarea mediului ambiant: aer, apă, sol,

193

carenţa sau excesul unor microelemente din apa potabilă,

iradierea prin examene medicale radiologice inopportune.

ambianţă familială:

familia dezorganizată din motiv de divort, abandon, alcoolism, brutalitate,

structura psihică nefavorabilă: lipsa de afectiune, atitudinea inegală fată de

copii, brutalitatea, excesul de afectiune si răsfătul, stări tensionale,

deficienţe în starea materială a familiei,

nivelul cultural scăzut al părinţilor,

familia numeroasă,

locuinţa insalubră.

ambianţa şcolară şi socială:

mobilier cu caracteristici constructive necorespunzătoare, bănci şcolare

nereglabile folosite de diferite grupe de vârstă,

iluminat insuficient,

deficienţe de ventilaţie şi de încălzire,

timp îndelungat petrecut în spaţii cu aer viciat,

purtarea incorectă a ghiozdanului, purtare de greutăţi excesive,

program de activitate şi de odihnă defectuos organizat, surmenaj şcolar,

lipsa educaţiei fizice şi tendinţă spre sedentarism,

lipsa grijii pentru călirea organismului cu ajutorul factorilor naturali,

orientare şcolară incorectă,

educaţia începută în familie şi extinsă în instituţiile pentru copii şi adolescenţi,

asistenţa medico-sanitară,

gradul de igienizare, urbanizare şi culturalizare a centrelor populate.

194

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bărzoi D., Meica S., Neguţ M.: "Toxiinfecţiile alimentare", ed. Diacon Coresi,

Bucureşti, 1999

2. Bowen W.:"Are current models for preventive programs sufficient for the needs

of tomorrow?", Advances in Dental Research, 1995, 9 (2): 77-81

3. Doroftei S., Vlaicu B. et al: “Igiena mediului. Igiena alimentaţiei. Igiena copiilor

şi adolescenţilor”, ed. Eurobit, Timişoara, 2002

4. Dumitrescu H., Milu C.: "Controlul fizico-chimic al alimentelor", ed. Medicală,

Bucureşti, 1997

5. Gavăt V., Indrei L.: "Alimentaţia omului sănătos", ed. Contact, Iaşi, 1995

6. Ghircoiaşu M.: "Farul căminului - alimentaţia ştiinţifică, normală şi dietetică", ed.

Velini, Suceava, 1995

7. Grivu O. et al: “Prevenţia în stomatologie”, Ed. Mirton, Timişoara, 1995

8. Hamilton E., Whitney E.: "Nutrition - concepts and controversies", ed. West

Publishing Company, 1988

9. Ionuţ C. şi colab: ”Compendiu de igienă”, ed. Medicală Universitară Cluj-

Napoca, 2004

10. Mănescu S., Cucu M., Dumitrache S.: "Igiena", ed. Medicală, Bucureşti,

1996

11. Mănescu S.,Cucu M.: "Chimia sanitară a mediului", ed. Medicală,

Bucureşti, 1994

12. Newbrun E.: "Preventing dental caries: breaking the chain of transmission",

JADA, 1992, 123 : 55-59

13. Petersen P.: "Modern concepts in oral health promotion and prevention",

Jurnal de Medicină Preventivă, 1993, vol. 2-3 : 15-25

14. Pla G.: "Oral health and nutrition", Primary Care, 1994, 21 (1) : 121-123

15. Segal R.: “Principiile nutriţiei”, Ed. Academica, Galaţi, 2002

16. Ureche R. şi colab.: "Igienă", curs litografiat pentru studenţi, UMF Tg.

Mureş, 1996

17. Vlaicu B. şicolab.: “Elemente de igiena copiilor şi adolescenţilor”, Ed.

Solness, timişoara, 2000

195

18. *** World Health Organization, "Country profiles on oral health in Europe",

Copenhaga, WHO Regional Office for Europe, 1992

19. *** WHO - "Our planet, our health" - Report of the WHO Commission of

Health and Environment, Geneva, 1992

20. *** Legea 458/2002 privind calitatea apei potabile, apărută în MO nr. 552

din iulie 2002

21. *** Ordinul 975 din 1998 privind aprobarea Normelor igienico-sanitare

pentru alimente, din MO nr. 268 din iunie 1999.

196

Curs IGIENA Tarcea (2)

Documents

Transcript of Curs IGIENA Tarcea (2)