15

CURSUL 6

IGIENA AERULUI

CARACTERISTICILE FIZICE ALE AERULUI ŞI SĂNĂTATEA

Caracteristicile fizice ale aerului sunt: temperatura, umiditatea, curenţii de

aer, radiaţiile calorice (împreună formează microclimatul sau ambianţa termică), la

care se adaugă aeroionizarea, presiunea atmosferică

Temperatura aerului

Temperatura aerului este determinată de intensitatea radiaţiei solare care

încălzeşte parţial aerul şi mai ales solul, iar acesta din urmă modifică temperatura

aerului prin curenţi de convecţie. Aceasta înregistrează cele mai scăzute valori

dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui şi cele mai ridicate după amiază, când solul a

înmagazinat cea mai mare parte a căldurii solare.

Variaţiile anuale ale temperaturii aerului se produc tot sub influenţa radiaţiei

solare şi în urma căldurii înmagazinate în sol.

Intervenţia factorilor locali (altitudine, latitudine, configuraţia şi natura solului,

prezenţa suprafeţelor de apă, a vegetaţiei şi a poluării aerului) explică variaţiile de

temperatură care se constată pe suprafaţa globului.

Influenţa temperaturii aerului asupra organismului

Termoreglarea organismului este influenţată considerabil de temperatura

aerului, alături de ceilalţi factori de microclimat (umiditate, curenţi de aer, radiaţii

calorice).

Homeotermia se asigură prin termoreglare, care se află sub control nervos

(în hipotalamusul anterior se află centrul termolizei şi în hipotalamusul posterior,

centrul termogenezei) şi hormonal (hormonul somatotrop, hormonii suprarenalieni şi

sexuali) care participă alături de primul factor în procesul de adaptare termică.

16

Homeotermia şi variaţiile temperaturii aerului

Temperatura optimă a mediului pentru om este cea în cadrul căreia

procesele metabolice se desfăşoară cu consum minim de energie, corespunde

punctului de neutralitate termică, ce are următoarele valori: 280C pentru omul

dezbrăcat ce se află în repaus, 20-220C pentru omul lejer îmbrăcat ce desfăşoară o

activitate uşoară, 14-12 0C pentru o activitate intensă.

Fig.1.1. Relaţiile dintre organism şi temperatura mediului

Câmpul de acomodare al homeotermiei (Fig.1.1) este dat de intervalul de

temperaturi ale mediului, pentru care homeotermia se realizează cu mijloace proprii.

Acest câmp cuprinde două zone: zona termoreglării chimice şi zona termoreglării

fizice. Zona termoreglării chimice este cuprinsă între temperatura neutralităţii termice

(TNT.) şi temperatura critică inferioară (TCI), iar zona termoreglării fizice între TNT şi

temperatura critică superioară (TCS).

Temperatura critică inferioară reprezintă cea mai scăzută temperatură a

mediului ambiant la care organismul îşi poate menţine constantă temperatura, sub

aceasta se instalează hipotermia.

Temperatura critică superioară este cea mai crescută temperatură a mediului

la care organismul îşi poate păstra homeotermia, depăşirea ei cauzează hipertermia.

Temperaturile critice sunt variabile, în funcţie de ceilalţi factori de

microclimat, mijloacele de protecţie naturale şi artificiale etc.

Zona termoreglării fizice: în momentul în care temperatura creşte peste

temperatura neutralităţii termice, înseamnă o solicitare mai mare sau mai mică a

mecanismului de termoreglare, care se compensează prin termoliză (convecţie,

conducţie, radiaţie până la temperatura mediului de 30-320C când survine

evaporarea).

17

In aceste condiţii de creştere a temperaturii se produce vasodilataţie

cutanată, care favorizează transpiraţia şi deci pierderea de căldură. Organismul

caută să scape de excesul de căldură şi prin accelerarea respiraţiei.

Termoreglarea este diminuată prin scăderea secreţiei de TSH la care se

asociază anorexia, apatia, inerţia.

Zona termoreglării chimice: scăderea temperaturii aerului sub temperatura

neutralităţii termice se asociază cu adaptarea organismului la frig, prin termoreglare

chimică adică sporirea termogenezei. Sângele de la periferie este mobilizat spre

partea internă a organismului, în special muşchi şi ficat care au un rol esenţial în

termogeneză. Instalarea vasoconstricţiei în aceste condiţii de temperatură este

reglată de secreţia crescută a adrenalinei şi TSH.

Stresul la temperaturi ridicate

Prin depăşirea temperaturii critice superioare se instalează starea de stres

termic care se manifestă prin:

• creşterea temperaturii corpului în special a celei cutanate şi a celei

centrale;

• pierderea de apă mai ales prin transpiraţie, care se poate însoţi de

eliminări de NaCl, vitamine hidrosolubile, aminoacizi, creşterea meta-

bolismului proteic, scăderea calciului ionic din sânge şi a raportului

K/Ca ce se însoţeşte de mărirea excitabilităţii neuro-musculare,

• hemoconcentraţie, creşterea vâscozităţii sângelui;

• laboratorul evidenţiază: hipocloremie, hipocalcemie, hiperproteinemie,

hiperpotasemie, hiperglobuluie, leucocitoză cu neutrofilie şi creşterea

VSH-ului;

• scade activitatea aparatului urinar, prin eliminarea preponderentă a

apei prin sudoraţie;

• aparatul cardio-vascular este suprasolicitat fie prin acţiunea directă a

temperaturii asupra miocardului, fie indirect prin tulburarea meta-

bolismului apei, cu creşterea vâscozităţii sângelui, vasodilataţia

periferică etc.;

• minut-volumul cardiac creşte paralel cu temperatura mediului ambiant,

frecvenţa cardiacă creşte mai mult dacă organismul este supus unui

efort fizic, tensiunea arterială scade doar puţin deoarece vasodilataţia

18

periferică este compensată de creşterea minut-volumului cardiac şi

vasoconstricţia splahnică;

• când aparatul de termoreglare este decompensat, se prăbuşeşte

tensiunea arterială prin creşterea temperaturii sângelui, care excită

direct receptorii bulbari.

• pierderea mare de apă duce la uscăciunea gurii, scăderea secreţiei

gastrice şi intestinale iar hipocloremia duce la scăderea acidităţii

gastrice, tulburări gastro-intestinale, ischemia anexelor tubului

digestiv.

Tulburările grave provocate de expuneri la ambianţe termice calde sunt:

crampele calorice (tetania calorică), şocul caloric şi colapsul caloric.

Crampele calorice sunt cauzate de dezechilibrul hidrosalin, care constă în

pierderea de NaCl şi apoi de apă. Semnele clinice: sete, oboseală, cefalee, vărsături,

oligurie, crampe musculare în special la membre. Crampele se însoţesc de durere

locală, anxietate, transpiraţie, tahicardie, tahipenie, dispnee, oligurie. Prognosticul

este bun.

Măsuri de intervenţie:scoaterea persoanei din atmosfera caldă, administrarea

orală de soluţie 1-2% clorură de sodiu, în cazuri grave i.v.

Şocul caloric este cauzat de stocarea de căldură în faza de decompensare a

aparatului de termoreglare, se manifestă la început prin simptomele generale ale

expunerii la cald.

În perioada de stare se întâlnesc două etape:

• prima etapă cu tegumente calde, congestionate şi uscate, pulsul rapid,

T.A. normală sau uşor scăzută, respiraţie rapidă şi superficială,

obnubilare, temperatura corpului crescută cu câteva grade;

• în etapa a doua apar semne de colaps periferic şi de iritaţie

meningeală, pielea caldă şi umedă este palid cenuşie şi se asociază

cu tahicardie, polipnee, TA prăbuşită, uneori respiraţie Cheyne-

Stokes, reflexele adesea exagerate, tremurături, nistagmus, redoarea

cefei cu LCR hipertensiv, albuminorahie, creşterea numărului de

celule, delir, agitaţie psihomotorie, convulsii epileptice, la temperatura

corpului peste 400C se instalează adinamia şi coma. Prognosticul este

grav, se însoţeşte cu o letalitate de 50%.

19

Tratament: evacuarea într-o încăpere răcoroasă unde se aplică împachetări

sau băi reci, până ce temperatura corpului începe să scadă, ajungând la 380C. Se

administrează intravenos soluţii saline, ser fiziologic sau plasmă, plus oxigeno-

terapie.

Colapsul caloric este cauzat de dezechilibrul termic şi hidrosalin.

Carenţa hidrosalină se exprimă prin micşorarea volumului circulant al

sângelui şi scăderea electroliţilor, iar staza calorică influenţează centrii vasomotori.

Semnele de început: paloare, hipotensiune arterială, uşoară creştere a

temperaturii, sete, cefalee, puls şi respiraţie accelerate.

Faza de stare: este vorba de colaps periferic, deshidratare, efort termolitic

parţial depăşit, puls mic, frecvent filiform, tensiunea arterială scăzută, respiraţie

superficială şi accelerată, tegumente congestionate acoperite de transpiraţie, sete,

oligurie, greţuri, vărsături, cefalee, tulburări de vedere, obnubilare, temperatura

corpului uşor crescută, hipovolemie, clorura de sodiu redusă în sânge şi urină.

Prognosticul este în general bun.

Tratament: evacuarea într-o cameră rece, băi reci, se administrează soluţii

de clorură de sodiu oral şi i.v. şi analeptice cardiace, dacă nu se obţine o ameliorare

prin măsurile anterioare.

Stresul la temperaturi scăzute

Organismul uman rezistă mai bine la frig nu numai prin activitatea aparatului

de termoreglare ci şi prin existenţa unor mijloace eficiente de protecţie (locuinţa,

îmbrăcămintea, alimentaţia, activitatea musculară etc). Ambianţa rece şi uscată este

mai bine suportată în comparaţie cu cea rece şi umedă când vaporii de apă existenţi

în aer măresc termoconductibilitatea aerului, deci pierderea de căldură a

organismului.

Tulburările datorate complexului de factori din ambianţa rece apar în

condiţiile în care aparatul de termoreglare este suprasolicitat şi uneori depăşit.

Reacţia organismului în cadrul unei ambianţe reci. Temperatura centrală

scade cu 0,3-1,00C, dar poate ajunge la 340C sau mai mică în faza de

decompensare a aparatului de termoreglare. În paralel scade temperatura cutanată,

în primul rând la nivelul extremităţilor.

Din cauza vasoconstricţiei periferice, sângele se retrage de la periferia

organismului în zona splahnică, se concentrează, creşte vâscozitatea şi apare

hiperglobulia.

20

Aparatul cardiovascular reacţionează prin vasoconstricţie tegumentară,

intensificarea circulaţiei în muşchi şi în zona splahnică. În faza compensată pentru a

menţine homeotermia, apare tahicardia şi hipertensiunea arterială. În etapa de

decompensare scade frecvenţa cardiacă, se prăbuşeşte tensiunea arterială şi apare

aritmia. Este vorba de tulburări nervoase centrale şi asocierea modificărilor hemo-

dinamice cu cele metabolice.

Aparatul renal este suprasolicitat deoarece organismul nu mai pierde căldură

prin transpiraţie şi acesta devine singurul responsabil de eliminarea apei. Eliminarea

de apă este crescută, la fel şi frecvenţa micţiunilor.

Aparatul digestiv: ficatul îşi sporeşte activitatea pentru susţinerea termo-

genezei.

Metabolismul energetic creşte prin stimularea arderilor la nivelul muşchilor şi

ficatului. Ca simptome legate de intensificarea metabolismului se remarcă apariţia

frisonului. În faza de decompensare, când apare hipotermia, consumul de oxigen

scade printr-o folosire slabă la nivelul ţesuturilor (curba de disociere a oxihemo-

globinei depinde de temperatură).

Manifestări patologice determinate de ambianţa rece. Acţiunea poate fi

directă locală (degerături) sau generală şi indirectă, când se manifestă prin afecţiuni

“a frigore”.

Simptomatologia are două etape:

• fază compensată, cu vasoconstricţie cutanată, tahicardie, hemo-

concentraţie, hipertensiune arterială, creşterea metabolismului,

scăderea temperaturii corporale etc.;

• faza decompensată cu ritm cardiac lent, aritmie, prăbuşirea TA, hipo-

termie accentuată etc.;

Hipotermia se poate vindeca cu posibile sechele (nefrită, nevrită periferică,

leziuni miocardice etc.), sau evoluează către exitus prin insuficienţă cardiacă, anoxie

tisulară în special a SNC.

Bolile “a frigore” pot fi: afecţiuni respiratorii (rinite, faringite, amigdalite,

bronşite, pneumonii, bronhopneumonii), afecţiuni cardiovasculare (angionevroze,

accidente hipertensive, coronariene), afecţiuni locomotorii (reumatism, mialgii,

miozite, artrite), afecţiuni renale (glomerulonefrita acută), afecţiuni nervoase (pareză

de nerv facial, paralizie de trigemen).

21

Măsurile de prim ajutor în caz de stres la rece: deplasarea bolnavului într-o

încăpere caldă, încălzirea prin baie caldă la 34-350C până la 40-430C în decurs de

10 minute, fricţionarea corpului cu prosop uscat, repaus la pat cu învelitori calde,

administrare i.v. de soluţii glucozate şi vitamină C, şi oxigenoterapie.

Alte implicaţii ale temperaturii:

• temperatura aerului influenţează considerabil vremea şi clima

împreună cu umiditatea, presiunea atmosferică, mişcarea aerului,

nebulozitatea;

• temperatura aerului este implicată în poluarea şi autopurificarea

aerului;

• variaţiile bruşte de temperatură agravează o serie de afecţiuni:

afecţiunile coronariene (tromboza coronară), hipertensiunea (accidente

vasculare cerebrale), declanşează endarterita obliterantă, exacerbează bolile

reumatismale, crize de ulcer gastric, crize de astm bronşic, agravează afecţiunile

renale, cauzează nevrite, nevralgii.

Umiditatea aerului Umiditatea aerului este cauzată de totalitatea vaporilor de apă existenţi în

atmosferă. Factorii ce determină umiditatea aerului sunt: evaporarea apelor de

suprafaţă, a apei din straturile superficiale ale solului, existenţa şi activitatea

plantelor, respiraţia animalelor, diverse procese tehnologice.

Umiditatea aerului creşte direct proporţional cu temperatura acestuia. În

practică, umiditatea se exprimă prin următoarele noţiuni diferite: umiditatea absolută,

umiditatea maximă şi umiditatea relativă.

Umiditatea absolută (Ua) reprezintă cantitatea de vapori de apă existentă în

aer la un moment dat, la o anumită temperatură şi presiune, exprimată în g/m3 aer.

Umiditatea maximă (Um) reprezintă cantitatea de vapori de apă ce poate

satura un volum de aer la o anumită temperatură şi presiune a aerului, exprimarea se

face în g/m3 aer(se găseşte în tabele).

Umiditatea relativă (Ur) reprezintă raportul procentual între Ua şi Um.

Momentul saturaţiei corespunde la o umiditate relativă de 100%.

22

100×=UmUaUr

Valorile optime ale Ur sunt cuprinse între 30-60%

Deficitul de saturaţie (Ds) reprezintă diferenţa dintre umiditatea maximă şi

cea absolută, adică arată cantitatea de vapori de apă pe care o poate primi aerul în

condiţiile de temperatură şi presiune la care se face determinarea.

Ds = Um – Ua

Punctul de rouă se realizează prin scăderi bruşte ale temperaturii aerului,

când Ua este egală cu Um.

În zonele polare, aerul rece reţine puţină apă: umiditatea absolută este

minimă, umiditatea relativă este însă crescută prin scăderea punctului de saturaţie al

aerului, precipitaţiile sunt reduse.

În zona ecuatorială încălzirea aerului este maximă, umiditatea absolută este

crescută, umiditatea relativă mai scăzută prin creşterea punctului de saturaţie al

aerului. Precipitaţiile au un regim ciclic, zilnic, în general după amiază.

În zonele temperate, vara este asemănătoare cu cea din zonele ecuatoriale.

În zonele marine, umiditatea relativă este crescută din cauza evaporării

intense.

Influenţa umidităţii aerului asupra organismului Termoreglarea este influenţată favorabil de o umiditate cuprinsă între 35-65%.

Umiditatea crescută accentuează efectele nefavorabile ale temperaturilor mari şi mici

favorizând hipertermia în condiţii de temperaturi crescute, prin împiedicarea

pierderilor de căldură şi hipotermia în condiţii de temperaturi scăzute, prin favorizarea

pierderilor de căldură.

Acţiunea directă

Umiditatea relativă scăzută, determină uscarea tegumentelor şi a

mucoaselor, apariţia fisurilor şi a sângerărilor, o senzaţie continuă de sete.

Umiditatea aerului influenţează evoluţia a numeroase procese epidemio-

logice:

• epidemiile de gripă şi scarlatină sunt mai frecvente când temperatura

scăzută se asociază cu o umiditate redusă;

• crizele de astm apar mai frecvent când umiditatea este redusă;

umiditatea crescută în prezenţa poluanţilor intensifică crizele de astm;

23

• hemoptiziile la bolnavii cu tuberculoză sunt mai frecvente la

temperatură scăzută şi umiditate mare;

• apariţia bolilor reumatismale este favorizată de umiditatea crescută şi

temperatura scăzută în special în spaţiile închise.

Acţiunea indirectă

Aceasta se manifestă prin:

• influenţarea climei şi a vremii prin uscăciune sau umiditate mare,

reducerea radiaţiilor solare, diminuarea pierderilor de căldură de către

sol în timpul nopţii;

• umiditatea aerului intervine în poluarea şi autopurificarea aerului.

Mişcarea aerului Mişcarea aerului constă în deplasarea în spaţiu a maselor de aer, aceasta

fiind determinată de diferenţele de temperatură, respectiv de cele de presiune între

diferitele zone ale atmosferei. Aceste deplasări ale maselor de aer pot fi verticale şi

orizontale. Mişcările verticale sunt determinate de diferenţele de temperatură pe

verticală şi sunt de obicei de jos în sus datorită aerului cald din vecinătatea solului

care se ridică. Mişcările orizontale sunt determinate de diferenţele de temperatură şi

presiune dintre diferite locuri de pe suprafaţa pământului.

Caracteristici

Curenţii de aer se caracterizează prin direcţie şi viteză sau tărie. Direcţia se

exprimă prin punctele cardinale de unde bate vântul, aceasta fiind foarte importantă

în sistematizarea centrelor populate, în special pentru zona de locuit şi recreaţie care

nu trebuie să primească poluanţi din zonele producătoare ale acestora. În

amplasarea acestor zone se ţine cont de roza vânturilor care ne indică direcţia

vânturilor dominante. Viteza se exprimă în m/sec. sau km/h, aceasta influenţează

considerabil termoliza (convecţia şi evaporarea), ventilaţia încăperilor, difuziunea

poluanţilor etc.

Pentru curenţii de aer cu viteze mici sau moderate efectul este stimulant,

benefic, produc prin excitare vasomotore periferică o senzaţie plăcută, reconfortantă.

În schimb vânturile puternice reci şi umede determină răcirea rapidă, favorizând

răceala.

24

Acţiunea indirectă a curenţilor de aer

Mişcarea aerului contribuie la:

• menţinerea constanţei compoziţiei chimice a aerului;

• ventilaţia naturală a locuinţei;

• influenţează difuzia şi diluarea poluanţilor, cu efecte finale asupra

confortului şi sănătăţii organismului uman.

Presiunea atmosferică Presiunea atmosferică reprezintă apăsarea exercitată de atmosferă la

suprafaţa pământului şi este în medie de 1kg/cm2 .Valoarea normală a acesteia este

de o atmosferă, care corespunde la greutatea unei coloane de mercur de 760 mm

înălţime, ce are secţiunea de 1 cm2 , la 00 C, 450 latitudine şi la nivelul mării.

Unitatea de măsură internaţională se consideră barul, care corespunde la

greutatea unei coloane de mercur de 750mm

1b (1000 mb) = 750 mmHg

4 mb = 3 mmHg deci 1mm Hg = 1,33 mb

Organismul uman nu resimte această presiune atmosferică deoarece este

echilibrată de presiunea internă a organismului.

Presiunea atmosferică suferă variaţii în timp, la care unele persoane sunt

sensibile (persoane meteorosensibile). În general este vorba de acţiunea în complex

a tuturor factorilor ce intră în structura vremii (temperatură, umiditate, curenţi de aer,

presiune atmosferică). Numai când se trece de la o situaţie anticiclonică la una

ciclonică, se produc variaţii până la 15-20 mmHg în 1-2 zile.

Pe glob există zone cu presiuni atmosferice diferite determinate de radiaţia

solară (factorul termic), care încălzeşte aerul neuniform şi în felul acesta generează

diferenţe de presiune pe orizontală şi verticală. Mişcarea aerului deplasează masele

de aer dinspre zonele cu presiune ridicată spre cele cu presiune scăzută.

Există regiuni cu presiune ridicată, prin acumularea de aer rece, care este

dens, aşa numitele maxime barometrice (M), care sunt situate la poli şi regiuni cu

presiune scăzută, cu aer cald ce au o densitate mai mică, aşa numitele minime

barometrice, situate la ecuator.

Masele de aer reprezintă volume mari de aer, întinse pe suprafeţe mari, cu

aceleaşi proprietăţi fizice, caracteristici împrumutate de la substratul deasupra căruia

25

staţionează. Între masele de aer se află fronturile atmosferice caracterizate prin cele

mai accentuate schimbări ale vremii.

Presiunea atmosferică scade cu altitudinea (1 mm Hg pentru fiecare 10,33 m

altitudine), ceea ce se asociază cu scăderea presiunii parţiale a oxigenului şi azotului

şi cu consecinţele ce decurg, ce au fost prezentate la oxigen.

Aeroionizarea şi sănătatea În principiu aerul ar trebui să conţină numai molecule de gaze neutre din

punct de vedere electric. În diverse condiţii atomul poate pierde un electron sau mai

mulţi şi să devină un ion pozitiv; invers, dacă un atom câştigă un electron sau mai

mulţi, devine ion negativ.

Este necesară o energie exterioară pentru a scoate sau a capta electronii.

Unele fenomene naturale pot să aducă această energie. printre acestea se află

câmpul electric terestru, razele UV şi X, pulverizarea apei.

Modul de producere al aeroionilor

Câmpul electric terestru poate fi schimbat în felul următor: pământul este un

condensator gigant cu un electrod intern încărcat negativ, în exterior se află un

electrod ce corespunde stratului atmosferic încărcat pozitiv, care se numeşte

ionosferă. Între suprafaţa pământului şi ionosferă este un potenţial de 400.000 volţi.

Ionii pozitivi se dirijează către pământ care este negativ în timp ce ionii negativi sunt

refulaţi în direcţia ionosferei.

În timpul pregătirii furtunilor creşte ionizarea pozitivă la suprafaţa Terrei.

Excesul de ioni pozitivi poate explica stările de rău de dinaintea furtunii.

Fotonii solari UV sau X dau naştere la ioni prin coliziunea lor cu moleculele

aerului din straturile înalte ale atmosferei

Turbulenţa fluidelor cum ar fi pulverizarea lichidelor în aer generează şocuri

între picăturile de apă şi obstacole. Bulele de gaze care scapă de acţiunea apei

provoacă în mod egal formarea de ioni. Moleculele care părăsesc suprafaţa apei

sunt încărcate negativ, în timp ce masa apei este pozitivă (tab.1.1).

La baza unei cascade montane concentraţia de ioni negativi poate fi de

50000/cm3. Jeturile de apă, fântânile şi valurile mării care se lovesc de stânci produc

de asemenea aerosoli de ioni negativi; din contră apa care se evaporă de pe

suprafaţa lichidă nu are sarcină electrică.

26

TABELUL 1.1. Influenţa compoziţiei apei pulverizate asupra formării de ioni negativi

(după Pavlik, 1972)

Tipul de apă pulverizată Numărul de ioni negativi/cm 3

apă distilată 100.000

apă cu mineralizare medie 20.000

apă intens mineralizată 700

Electricitatea produsă prin frecarea frunzelor arborilor, a acelor de pin la cea

mai mică adiere, creează o ionizare negativă. Fotosinteza plantelor este o sursă de

eliberare a ionilor negativi de oxigen.

Ionii produşi sunt uşori, foarte mobili, instabili, cu o durată de viaţă scurtă, ei

se recombină pentru a forma molecule neutre. Aceşti ioni uşori pot să se depună pe

particulele eterogene din aer, de exemplu praf şi să formeze ioni grei.

Ionii negativi sunt ioni de oxigen, care au fost numiţi “oxioni”. Probabilitatea

ca şocul ionizant să afecteze molecula de azot este de 4 ori mai mare. Un electron

va fi smuls din molecula de azot prin acest impact, dând naştere la un ion pozitiv de

azot, iar electronul liber se va ataşa în mod preferenţial de oxigen, dând naştere la

un ion negativ de oxigen. În sate se află de 10-12 ori mai puţini ioni negativi decât

ioni pozitivi,în localităţile urbane, raportul este 1/50.

Variaţiile ionizării atmosferice

La altitudinea de 1500 de metri concentraţia de ioni negativi este maximă.

Peste această înălţime, ionii negativi scad rarefiindu-se la înălţimi mari (tab.1.2).

Efectele ionizării atmosferice Prezenţa ionilor este necesară vieţii. Cercetări experimentale ale ruşilor au

arătat în experimentele lor că aerul fără ioni duce la moartea prematură a

şobolanilor.

Aeroionii ar acţiona mai întâi ca şi catalizatori ai reacţiilor biochimice ale

corpului uman, de exemplu ionii negativi activează degradarea serotoninei prin

oxidare (tab.1.3). Acest hormon puternic este capabil să inducă efecte profunde

neuro-vasculare, endocrine şi metabolice. O cantitate crescută de serotonină

accelerează ritmul cardiac, creşte presiunea arterială, creează un spasm bronşic,

creşte agresivitatea, în acelaşi timp, afinitatea hemoglobinei pentru oxigen este

27

foarte crescută, ameliorând oxigenarea ţesuturilor. După Pr. Jacques Breton ionii

negativi au de asemenea un efect germicid veritabil. Metabolismul vitaminelor

hidrosolubile este crescut prin încărcări negative.

TABELUL 1.2. Creşterea concentraţiei de ioni negativi şi pozitivi din aer

(Modificat după dr.H.Robert “Ionisation, Sante, Vitalite”)

Creşterea concentraţiei de ioni negativi în aer

Creşterea concentraţiei de ioni pozitivi în aer

în apropierea unei cascade de munte: 50.000 ioni negativi/cm3 , în munţi: 8000 ioni negativi/cm3, staţiuni climaterice 3000-4000 ioni negativi/cm3 după furtună 1500-2500 ioni negativi/cm3 , la ţară: 500-1000 ioni negativi cm3 la soare, în pădure, în apropierea jetului de apă şi a fântânii arteziene, la malul mării, sub un duş, flacără şi foc,

Factori naturali: • înainte de furtună, • la echinocţiu, • în timpul lunii pline, • iarna

Înainte şi în timpul vânturilor calde şi uscate Cu creşterea umidităţii În timpul creşterii activităţii solare Cu ceaţa În unele locuri închise

Factori artificiali: În aer închis: locuinţe, şcoală, birou 10-20 ioni negativi/cm3 În maşină:15 ioni negativi/cm3 În aer condiţionat 0 ioni negativi/cm3 În apropierea unui aparat electric: (radiator, televizor, calculator), îmbrăcăminte sintetică aer poluat cu tutun, praf, gaze de combustie.

În fenomenele vitale, încărcările negative sunt necesare pentru activitatea

celulară.

Nu toţi subiecţii sunt la fel de sensibili la aeroionizare. Recrudescenţa

infarctului de miocard, tentativele de sinucidere, durerile reumatismale, iritabilitatea

sunt efecte nefaste ale condiţiilor meteorologice: scăderea presiunii atmosferice,

turbulenţa aerului cald dar şi a intensificării ionizării pozitive.

28

TABELUL 1.3. Influenţele biologice ale ionizării aerului (după diverşi autori)

Ionizarea negativă Ionizarea pozitivă

diminuarea serotoninei în sânge

suprarenale: creşterea glucocorticoizilor

stimularea tiroidei

activarea testiculară

stimularea ovarului

creşterea secreţiei lactate

ameliorarea vigilenţei

creşterea undelor alfa (relaxare)

diminuarea anxietăţii

facilitarea învăţatului şi a memoriei

reglarea tensiunii arteriale

diminuarea durerii

creşterea serotoninei în sânge

suprarenale:creşterea mineralo-

corticoizilor

inhibarea moderată a tiroidei

inhibiţia ovarului

vigilenţă redusă

somn mai puţin profund

creşterea agresivităţii

diminuarea memoriei

creşterea durerii

creşterea tensiunii arteriale la

hipertensivi.

Optimizarea microclimatului ionic

Ionii negativi au fost botezaţi “vitaminele aerului” de aceea este oportună

dorinţa de a-i produce, pentru a îmbunătăţi calitatea aerului (tab.1.3).

Aeroionizarea negativă s-a aplicat într-un spital din Philadelphia pentru a

calma durerile celor cu arsuri întinse. Această utilizare s-a extins şi împotriva

durerilor postoperatorii. S-a folosit de asemenea în tratamentul astmului şi a

reumatismului.

Ionizarea artificială

Experienţe de ionizare ale aerului din birouri, uzine, şcoli, în diverse ţări, cu

evaluarea parametrilor de confort personal şi de percepţie a mediului, au fost

realizate cu succes. S-a analizat incidenţa migrenelor, a greţurilor,vertijelor, oboselii,

iritabilităţii, a simptomelor respiratorii, fără ca angajaţii să ştie de aplicarea ionizării.

Un studiu efectuat într-o uzină de fabricare a ţigaretelor din Cehoslovacia citat de

Jokl indică o ameliorare a acestor simptome de 50-60%. După Krueger, ionii negativi

ar creşte rezistenţa corpului uman împotriva virusurilor, în special a celui gripal.

Se pare că ionii negativi sunt benefici pentru sănătate chiar dacă unii sceptici

estimează că ar fi necesară mai multă rigoare ştiinţifică pentru a se asigura că

aparatele nu sunt periculoase. Producerea de ozon chiar în cantităţi mici, de către

aparatele ce produc ioni, poate să se cumuleze cu cea generată de alte aparate şi cu

29

cea exterioară. Unele persoane cu sensibilitate respiratorie pot fi afectate de această

situaţie.

Utilizarea ionizatoarelor în locurile de muncă cu pulberi nu este recomandată

deoarece ionii negativi se fixează pe particulele de praf şi vor facilita inhalarea. Dacă

subiectul este încărcat cu electricitate pozitivă din cauza proximităţii unor aparate

electrice, numărul de particule negative inhalate este crescut (Fig.1.2).

Fig.1.2. Inhalarea diferită a ionilor: fără câmp electric la stânga

şi cu câmp electric pozitiv la dreapta (după Bach, citat în Microenvironnement,1989,C.Thomas, Publisher)

Fumatul diminuă rapid concentraţia de ioni negativi şi generatorul devine

inoperant. Amplasarea generatorului de ioni este importantă dacă sunt obiecte

metalice la 1,5 m, ionii negativi vor fi distruşi. Ionizatorul amplasat lângă ordinator

poate distruge programul. Tensiunea crescută care alimentează ionizatorul creează

în jurul aparatului un câmp electromagnetic pe care utilizatorul trebuie să-l evite,

situându-se la o distanţă mai mare de 1,5 m.

Ionizarea naturală

Ionizarea naturală are un singur inconvenient, de a fi slabă. Numeroasele

plante din încăperi cresc însă încărcarea negativă a aerului.

Flacăra de lumânare sau de la o sursă vor contribui în timpul unor momente

privilegiate, la o ionizare negativă. Duşul, prin efectul Lenard, permite inhalarea de

sarcini negative.

Ionizarea negativă exterioară trebuie să fie dezvoltată. Arborii şi arbuştii cu

frunze persistente, prezintă un mare interes. Spaţiile verzi cu conifere vor genera

oxioni.

30

Artezienele şi jeturile de apă din parcuri, oraşe şi integrate în arhitectura

interioară contribuie la ionizarea negativă.

CLIMA ŞI VREMEA – FACTORI DE MEDIU IMPLICAŢI ÎN SĂNĂTATEA PUBLICĂ. ACLIMATIZAREA

Generalităţi Clima este un factor fizic de mediu, depinde de raportul planetei pământ faţă

de soare, de fenomenele fizice din atmosferă (temperatură, umiditate, curenţi de aer,

nebulozitate, precipitaţii, grad de însorire, ionizare) şi de la nivelul solului (câmp

electromagnetic, întinderea suprafeţelor de apă, vegetaţie, relief), factorii fizici

atmosferici sunt dominanţi.

Caracteristicile climei sunt stabile, modificările de climă instalându-se la

intervale mari de timp (zeci şi sute de ani).

Vremea reprezintă starea condiţiilor meteorologice pentru un interval de timp

mai scurt, putându-se modifica chiar pe parcursul unei zile. Ea este considerată ca

un fenomen al naturii constituit din elemente meteorologice, inseparabile, iar clima ca

un fenomen integrator al variaţiilor vremii.

Aceste două fenomene naturale acţionează asupra organismului cu întreg

complexul lor de proprietăţi.

Condiţiile climatice influenţează caracterul solului, existenţa surselor de apă,

căderea precipitaţiilor, flora şi fauna, tipul de culturi agricole, alimentaţia populaţiei,

tipul de locuinţe, de îmbrăcăminte, morbiditatea, etc.

Vremea depinde de interrelaţia proceselor fizice ce au loc în atmosferă

(radiaţii solare, temperatură, umiditate, viteza şi direcţia de mişcare a aerului,

presiunea atmosferică, ionizarea aerului, câmpul electric, vizibilitatea atmosferică,

caracterul norilor şi prezenţa precipitaţiilor) cu teritoriul subiacent.

Modificările vremii pot fi periodice şi neperiodice. Cele periodice apar treptat

în timpul zilei şi a anului şi nu prezintă efecte acute asupra organismului, dar prin

ritmicitatea lor influenţează ritmicitatea unor funcţii ale organismului.

31

Modificările neperiodice ale vremii depind în special de mişcarea maselor de

aer. Masele de aer reprezintă cantităţi mari de aer cu proprietăţi identice fizico-

chimice, care se deplasează permanent în cadrul troposferei, acoperind în timp un

anumit teritoriu. Ele pot proveni de pe continent (continentale) sau de pe mări

(maritime) şi din zone geografice diferite: pol, zone temperate, tropice.

Masele de aer ce se deplasează datorită diferenţelor de încălzire a acestora,

întâlnesc alte mase de aer pe care le înlocuiesc. Procesul de amestecare a maselor

de aer duce la schimbarea vremii. În zona de contact dintre două mase de aer se

realizează “frontul” şi aici se manifestă cele mai mari schimbări de vreme.

Acţiunea climei asupra organismului Organismul uman se adaptează satisfăcător variaţiilor climatice sezoniere,

deoarece modificarea ritmului funcţiilor fiziologice se face treptat. În condiţiile de

trecere rapidă de la un climat la altul, efortul de adaptare este deosebit, depinzând

de gradul de solicitare al climei respective.

Climatul polar Zona polară se întinde până la latitudinea de 650 şi se caracterizează printr-o

temperatură medie anuală sub zero grade , însorire redusă, umiditate relativă mare,

nopţi şi zile lungi. Regimul de radiaţii solare este satisfăcător datorită purităţii aerului

care permite ajungerea radiaţiilor la nivelul solului.

Climatul polar este solicitant pentru termoreglare prin temperaturile scăzute,

regimul de radiaţii redus, şi umiditatea relativă mare.

La subiecţii nou veniţi în aceste zone climatice apar modificări circulatorii şi

metabolice, creşte tonusul vascular, scade frecvenţa pulsului, apare vasoconstricţie

la nivelul tegumentelor ce se asociază cu scăderea temperaturii cutanate. Când

această reglare fizică nu face faţă pentru a menţine constantă temperatura internă,

este mărită termogeneza prin accelerarea metabolismului. Pentru organismele

aclimatizate la rece, termoreglarea chimică funcţionează atât de bine încât

organismul poate renunţa la vasoconstricţia periferică. Aclimatizarea se poate instala

în 3-4 săptămâni.

La persoanele ce locuiesc în permanenţă în zonele reci, care sunt bine

aclimatizate, termoreglarea se face numai prin creşterea termogenezei, tulburările

circulatorii fiind absente.

32

Aclimatizarea la frig este dificilă pentru persoanele în vârstă cu atero-

scleroză, la cei cu angină pectorală.

Clima temperată Zona temperată se întinde între 650 şi 250 emisferă nordică şi sudică şi se

caracterizează prin: temperatură medie anuală între 0 şi 200C, prezenţa celor 4

anotimpuri, variaţii frecvente şi neregulate de vreme în funcţie de anumite

caracteristici regionale (influenţă continentală sau maritimă).

Clima tropicală

Zona tropicală este separată de zonele temperate prin zonele subtropicale şi

se caracterizează prin: însorire maximă, temperaturi ridicate, schimbări de vreme cu

caracter ritmic. Climatul tropical poate fi maritim şi uscat.

În cadrul climatului tropical maritim se întâlneşte şi o umiditate foarte mare.

Climatul tropical uscat se subdivide în: climat de stepă, savană, preerie şi deşert.

Climatul tropical de înălţime (peste 2000 m) este foarte bogat în radiaţii solare, în

schimb are o presiune atmosferică scăzută.

Clima este influenţată mult de apropierea sau depărtarea de mări şi oceane.

Se distinge o climă maritimă sau oceanică şi o climă continentală.

Clima maritimă

Clima maritimă are următoarele particularităţi: apa are proprietatea de a

reţine şi elimina încet căldura, de aceea variaţiile zilnice de temperatură sunt mai

mici. Precipitaţiile cad în cantităţi mari, umiditatea aerului şi nebulozitatea sunt

însemnate. Între uscat şi apă există curenţi de aer cu caracter ritmic (briza marină),

iarna vânturile sunt relativ puternice.

Clima continentală

Clima continentală este diferită, datorită capacităţii solului de a se încălzi şi

răci mai repede decât apa şi anume se caracterizează prin variaţii mari de

temperatură între zi şi noapte şi între anotimpuri. Curenţii de aer sunt mai reduşi

când sunt dealuri şi munţi. La fel, umiditatea şi precipitaţiile sunt mai scăzute.

În România este un climat continental influenţat însă de prezenţa lanţului

carpatic, a Mării Negre şi se resimte chiar o influenţă a Mării Mediterane (sud-vestul

33

Banatului, parte din Oltenia şi Dobrogea de Sud). Într-o parte din Bărăgan şi în

special în Dobrogea există o zonă uscată, de stepă.

În ceea ce priveşte acţiunea asupra organismului, climatul poate fi excitant

(alpin şi de stepă), indiferent (de coline, şi în parte cel subalpin) şi intermediar

(elemente excitante şi indiferente) cum ar fi climatul marin.

După altitudine, se disting următoarele tipuri de climate: alpin, subalpin, de

coline, de stepă, marin.

Climatul alpin

Se întâlneşte la peste 1000 m altitudine şi se caracterizează prin: radiaţii UV

şi luminoase care se intensifică proporţional cu altitudinea, presiunea atmosferică,

presiunea parţială a oxigenului şi temperatura scad cu altitudinea, aerul este puternic

ionizat. Prin trăsăturile sale reprezintă un climat puternic excitant pentru persoanele

care nu trăiesc în aceste condiţii.

Aclimatizarea organismului la altitudine implică modificări fiziologice, cum ar fi:

• peste 1000 m altitudine apare hiperventilaţia (frecvenţă şi amplitudine

respiratorie crescută) pentru a asigura organismului oxigenul necesar, la

5 000 m altitudine, presiunea parţială a oxigenului ajunge la 25-30 mm

Hg, valori care se află la limita de menţinere a vieţii;

• creşte frecvenţa cardiacă şi tensiunea arterială, ceea ce reprezintă o

reacţie de adaptare, în vederea accelerării transportului de oxigen la

nivelul ţesuturilor;

• protecţia împotriva hipoxiei se realizează şi prin modificări sanguine;

creşte hemoglobina şi numărul de globule roşii prin mobilizarea rezervelor

sanguine, în special din ficat, prin concentrarea sângelui şi accelerarea

formării de eritrocite, mecanism foarte eficace după 2-4 săptămâni;

• se schimbă echilibrul acido-bazic al organismului: hiperventilaţia

determină eliminări importante de bioxid de carbon, ceea ce duce la

alcaloza sângelui, ce se redresează prin eliminări urinare de bicarbonaţi,

creşterea pH-ului urinar;

• se produce o activare a sistemului nervos vegetativ, proces de apărare

nespecifică a organismului: în prima fază apare simpaticotonia, iar în

stadiile avansate de adaptare, vagotonia.

Adaptarea organismului la altitudine durează 2-4 săptămâni. Prin adaptare,

scade frecvenţa pulsului, tensiunea arterială, debitul cardiac şi se menţine crescută

34

eritropoeza, capacitatea vitală şi volumul respirator maxim (VRM). Aclimatizarea la

altitudine constituie un mijloc important de tonifiere a respiraţiei şi circulaţiei atât

pentru tineri, cât şi pentru persoanele cu vârstă mai înaintată. Este vorba de

ascensiuni până la 2000-2500 m, dar acestea trebuie să se practice cu regularitate.

Adaptarea la altitudine este limitată la persoanele cu ateroscleroză, emfizem

pulmonar, cord pulmonar cronic, care nu pot face faţă la mecanismele compensatorii

ale hipoxiei.

Climatul subalpin

Climatul subalpin (1000-500 m) este un climat de trecere de la cel alpin

solicitant, la cel de şes şi coline. Temperatura şi presiunea atmosferică scad cu

altitudinea, radiaţia solară şi curenţii de aer prezintă intensităţi destul de mari.

Climatul subalpin este cunoscut prin acţiunea stimulatoare, efectele regeneratoare

bune, fără a fi excitant ca cel alpin. Este recomandat în anemii, tuberculoză

stabilizată.

Climatul de şes şi coline

Se întâlneşte la o altitudine sub 500 m, se caracterizează prin presiune

atmosferică uniformă, cu valori ceva mai ridicate în sezonul rece. Diferenţele de

temperatură între zi şi noapte sunt reduse, radiaţiile luminoase şi ultraviolete au

intensitate medie. Umiditatea şi curenţii de aer prezintă variaţii de la zonă la zonă,

dar în general nu au valori excesive. Deci acest climat este un climat indiferent, în

care lipsesc contrastele puternice, de aceea este un climat de cruţare pentru bolnavi

şi convalescenţi.

Climatul de stepă

Se caracterizează prin variaţii mari ale temperaturii între zi şi noapte şi valori

deosebit de crescute ale acesteia în timpul sezonului cald. Radiaţia solară şi curenţii

de aer sunt de intensitate mare, iar umiditatea este redusă.

Din punct de vedere al acţiunii asupra organismului, este considerat un

climat excitant, creşte metabolismul general, stimulează respiraţia şi circulaţia în

special la persoanele care nu sunt obişnuite cu această climă.

Climatul marin

Acesta cuprinde elemente excitante şi indiferente. Elementele excitante sunt:

radiaţia solară intensă, curenţii de aer cu viteze crescute, aeroionii mici pozitivi,

aerosolii marini salini bogaţi în iod. Elementele indiferente sunt: presiunea

35

atmosferică constantă, umiditatea relativă ridicată, dar constantă, diferenţe mici de

temperatură între zi şi noapte şi între sezoane.

Se poate afirma că acest climat este predominant excitant, produce în

organismul uman intensificarea oxidărilor celulare, simpaticotonie, hiperfuncţia

suprarenalelor (hormonii mineralo-corticoizi şi sexuali). Solicită aparatul cardio-

vascular, respirator şi renal. Stimulează metabolismul în general şi cel fosfo-calcic în

special. Eritropoieza ca şi hemoglobinosinteza sunt stimulate.

Acest climat este contraindicat pentru nevrotici, hipertiroidieni, persoanele cu

afecţiuni pulmonare, cardiace, venoase, pentru cei cu afecţiuni renale, tumori la

nivelul sânului, a organelor genitale.

La noi în ţară climatul marin este predominant excitant, deoarece la

trăsăturile climatului marin se adaugă cele ale stepei dobrogene.

Acţiunea vremii asupra organismului Schimbările de vreme care apar la intervale scurte de timp, constituie factori

puternic excitanţi pentru organism. Când aceste schimbări produc tulburări ce

depăşesc limitele fiziologice de adaptare a organismului se ajunge la modificări

patologice. Se pot întâlni următoarele situaţii:

• dacă organismul este tânăr şi în deplină stare de sănătate, în echilibru

neuroendocrin perfect, reacţiile la schimbările mari de vreme sunt reduse,

adaptarea realizându-se fără manifestări subiective sau obiective;

• la subiecţii care au o labilitate fiziologică mai mare, îndeosebi din partea

sistemului nervos vegetativ şi/sau endocrin, efortul de adaptare este mai

intens şi apar unele fenomene subiective şi obiective (metero-

sensibilitate).

Meteorosensibilitatea se manifestă prin: cefalee de diverse intensităţi până la

migrenă, dureri cicatriale, fenomene de iritabilitate sau de apatie, somnolenţă,

randament scăzut în special pentru activităţile intelectuale, somn superficial până la

insomnie. Simptomele pot să se instaleze cu 1-2 zile înaintea apariţiei schimbărilor

de vreme, în timpul perturbărilor atmosferice, sau după trecerea acestora.

Meteorosensibilitatea este un fenomen destul de răspândit în rândul

populaţiei, aproximativ 1/3 din locuitorii din zonele cu climă temperată manifestă

aceste tulburări.

36

Meteoropatologia este un alt fenomen ce se întâlneşte în cadrul schimbărilor

de vreme, la persoanele ce au diverse afecţiuni cronice. Schimbările de vreme

declanşează sau agravează procesul patologic.

Este vorba de următoarele afecţiuni:

• boli cardiovasculare: schimbările de vreme cresc incidenţa accidentelor

vasculare cerebrale, a infarctului, a crizelor de angină pectorală, a

puseelor de hipertensiune arterială;

• afecţiunile reumatismale în special formele cronice degenerative se

acutizează la schimbările de vreme;

• unele boli neuropsihice (nevroze, psihoze, epilepsie, schizofrenie) se

acutizează;

• boala ulceroasă: crizele dureroase coincid adesea cu schimbările de

vreme;

• astmul bronşic se acutizează în special la trecerea fronturilor reci, la

creşterea umidităţii aerului şi scăderea presiunii atmosferice;

• crizele de glaucom, de spasmofilie şi uneori crizele dureroase hepatice şi

renale se pot corela de asemenea cu perturbările meteorologice intense;

• patologia infecţioasă poate fi influenţată de vreme, atât prin modificarea

rezistenţei nespecifice a organismului, cât şi a agenţilor patogeni:

bronşita cronică se acutizează, catarurile acute respiratorii sunt mai

frecvente.

Mecanismul reacţiilor meteorotrope

Factorii meteorologici care intră în structura vremii acţionează în complex

asupra organismului uman. Nici unul din factorii meteorologici luaţi izolat nu poate

explica în întregime modificările din organism ce dau reacţii meteorotrope.

Dintre factorii complecşi cu acţiune meteorotropă, sunt implicate în special

fronturile atmosferice.

Frontul reprezintă limita dintre două mase de aer de diferite provenienţe şi

care se caracterizează prin modificări accentuate ale factorilor meteorologici

(temperatură, presiune, umiditate, mişcarea aerului etc.).

Se pune problema dacă apariţia infarctului miocardic se poate explica pe

baza acţiunii impulsurilor electromagnetice, care cresc excitabilitatea sistemului

37

nervos şi a celui vascular, deoarece se ştie că în patogenia acestuia un rol

important îl are şi modificarea dinamicii funcţionale a vaselor.

Frontul se caracterizează prin modificarea factorilor electrometeorologici,

care produc o anumită “tensiune” în starea troposferei. Această tensiune fizică este

normal să cauzeze o “tensiune fiziologică” în organism, care se reflectă în starea

funcţională a organelor şi sistemelor.

Ca rezultat al acţiunii sumate a acestor factori, se dezvoltă în organism

procesele compensatorii adaptative, care duc la o stare patologică sau la

exacerbarea ei.

În mecanismul sindromului de adaptare este recunoscut rolul glandelor

endocrine, a arcului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian, precum şi rolul sistemului

nervos, ceea ce ar putea să stea la baza “sindromului de front atmosferic” în cadrul

reacţiilor meteorologice.

Măsuri profilactice în biometeorologie

Profilaxia biometeorologică se bazează pe cunoaşterea elementelor de

biometeorologie medicală, care se referă la interrelaţia organism uman – mediu

atmosferic şi interesează toate ramurile medicale. Aceasta trebuie să fie în primul

rând o profilaxie primară, adresată omului sănătos, care să perfecţioneze

mecanismele de adaptare ale organismului faţă de factorii atmosferici; în al doilea

rând va fi o profilaxie secundară adresată organismelor cu anumite deficienţe

morfofuncţionale (meteorosensibili şi bolnavi), în scopul cruţării lor, prin metode

speciale de protecţie.

Măsurile care se iau pot fi de două feluri:

• măsuri care se adresează factorilor meteorologici;

• măsuri care se adresează întăririi capacităţii de apărare a organismului.

Măsurile de profilaxie care se adresează factorilor meteorologici Aceste măsuri se referă la crearea unui microclimat corespunzător în

localităţi, locuinţe, locuri de muncă, mijloace de transport etc. În realizarea acestui

confort, prin stabilirea de norme care trebuie aplicate, participă specialişti din diverse

domenii: medical, urbanism, construcţii, sociologi, psihologi.

Prin sistematizarea centrelor populate se realizează o amplasare

corespunzătoare a acestora, încât factorii naturali să fie folositori, nu să dăuneze

populaţiei. În caz de vânturi reci, viscole în timpul iernii, localităţile se amplasează la

38

adăpostul unor obstacole de relief, păduri etc. În cazul zonelor cu aer stagnant,

orientarea localităţilor urmăreşte asigurarea unei ventilaţii favorabile.

Radiaţiile calorice puternice ce produc supraîncălzirea localităţii, se

atenuează prin mărirea spaţiilor verzi şi a suprafeţelor de apă.

Umiditatea ridicată se combate prin măsuri variate de hidrotehnică şi asanare

a terenurilor umede, măsuri de drenare, construcţie etc.

Locuinţele: condiţionarea microclimatului din acestea reprezintă metode

importante de protecţie a omului împotriva acţiunii nocive a factorilor atmosferici.

Caracteristicile de construcţie ale locuinţei, materialele folosite, orientarea acesteia în

raport cu punctele cardinale, sistemul de încălzire şi ventilaţie sunt elemente foarte

importante, de care trebuie ţinut cont în realizarea unui microclimat confortabil al

locuinţei. Aerul condiţionat reprezintă o necesitate ca mijloc profilactic, în condiţiile

climatice extreme.

Protecţia la nivelul locului de muncă se aplică de multă vreme.

În vehiculele de transport, pentru prevenirea disconfortului şi a îmbolnăvirii

persoanelor ce le folosesc, se recurge la perfecţionarea continuă a acestora.

Un microclimat fiziologic deosebit, cu largi posibilităţi de individualizare, se

realizează cu ajutorul îmbrăcămintei.

Măsuri pentru sporirea capacităţii de reacţie a organismului

Călirea, antrenamentul, cultura fizică, folosind factorii naturali drept cadru al

desfăşurării lor, duce la întărirea sănătăţii. Principiul de bază al acţiunii acestor

factori: stimularea funcţiilor organismului, care determină o adaptare treptată a

acestuia la modificările de mare intensitate şi amplitudine a factorilor meteorologici.

Folosirea unor medicamente cu acţiune profilactică specifică pentru

reducerea unor efecte ale factorilor meteorologici este recomandată de multă vreme.

În boala ulceroasă se recomandă: schimbarea regimului de viaţă,

respectarea cu stricteţe a dietei, intensificarea măsurilor terapeutice în perioadele ce

predispun la crize de ulcer.

În cadrul suferinţelor care apar la anumite ore ale zilei, se recomandă

intensificarea măsurilor terapeutice şi de igienă, pentru reducerea acestora.

Prevenirea durerii pentru bolnavii reumatici, cu cicatrici etc. se realizează prin

administrarea de medicamente antalgice şi evitarea locurilor în care factorii

meteorologici sunt mai agresivi.

39

Informarea bolnavului asupra rolului factorilor meteorologici este foarte

importantă, pentru cei ce au un anumit nivel cultural,pentru ca aceştia să ia măsurile

necesare în caz de schimbare bruscă a vremii.

CARACTERISTICILE CHIMICE ALE AERULUI

Aerul este un amestec complex de gaze în proporţii aproximativ constante în

toate zonele de pe glob. El este constituit din 78% azot (N2 ), 21% oxigen (O2 ), gaze

rare urme, în concentraţii stabile. Alţi doi parametri, legaţi de condiţiile locale, sunt

prezenţi: vaporii de apă în apropiere întinderilor de apă şi bioxidul de carbon (0,03-

0,04%) care variază în funcţie de proximitatea vegetalelor.

Modificarea compoziţiei normale a aerului poate să influenţeze starea de

sănătate a organismului, fie prin variaţia concentraţiei gazelor din componenţa sa, fie

prin modificarea presiunii atmosferice.

Pentru a calcula presiunea parţială a unui gaz component al aerului se aplică

următoarea formulă:

Presiunea parţială = conc. gazului X pres. atm./ 100

Presiunea parţială a oxigenului în mod normal este 159,60, rezultat din 21 x

760 / 100 – conform formulei de mai sus.

Oxigenul şi starea de sănătate Oxigenul se găseşte în aer într-o concentraţie relativ constantă datorită

echilibrului realizat între producerea lui prin procesul de asimilaţie clorofiliană şi

consumul lui în procesele oxidative. Deşi se apreciază că în procesele de combustie

se consumă o cantitate mare de oxigen, s-a demonstrat totuşi că în condiţiile cele

mai nefavorabile oxigenul nu se poate reduce cu mai mult de 3%; se ştie că

scăderea concentraţie de oxigen din atmosferă până la 18% nu provoacă tulburări.

La presiunea atmosferică de 760 mmHg, presiunea parţială a oxigenului este

160 mmHg, însă la nivelul alveolei pulmonare, din cauza saturaţiei cu vapori de apă,

presiunea parţială a oxigenului este de numai 85-100 mmHg. În aceste condiţii

schimburile gazoase se desfăşoară normal, deoarece în sângele venos presiunea

40

parţială a oxigenului este de 46-47 mmHg. Presiunile parţiale ale oxigenului la nivelul

alveolar sub 83 mmHg fac să scadă rapid saturaţia hemoglobinei în acest gaz.

Deficitul de oxigen

Această situaţie se întâlneşte în încăperile cu aer viciat, adăposturile

subterane, fântâni de mare adâncime, în mine adânci, în urma exploziilor etc.

Scăderi ale concentraţiei de oxigen până la 18% nu dau tulburări. La

concentraţii ale oxigenului între 18-15% apar manifestări compensatorii din partea

organismului: creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, creşterea frecvenţei

cardiace şi a numărului de hematii. Între 15-10% oxigen, compensarea este

insuficientă, apar tulburări de hipoxie cerebrală şi alcaloză. Sub concentraţia de

oxigen de 10-8% viaţa nu mai este posibilă.

Scăderea presiunii parţiale a oxigenului. Presiunea parţială a oxigenului

scade cu altitudinea odată cu scăderea presiunii atmosferice. Este cunoscut că

pentru fiecare 10,33 m altitudine, presiunea atmosferică scade cu 1 mmHg.

Tulburările care apar în timpul ascensiunilor variază în raport cu starea de

sănătate, gradul de antrenament, cu altitudinea şi ritmul de ascensiune.

Stările patologice care apar prin scăderea presiunii parţiale a oxigenului sunt:

boala de ascensiune, boala de altitudine şi boala aviatorilor.

Boala de ascensiune se manifestă la persoanele sănătoase la o altitudine de

peste 3000 de metri. Până la această înălţime persoanele sănătoase pot prezenta

fenomene de compensare (modificări de ritm respirator şi circulator). Între 3000-6000

de metri apare boala de ascensiune, mai ales la persoanele neantrenate sau la cele

care nu ştiu să-şi dozeze efortul. Tulburările constau din: dispnee, tahicardie,

oboseală marcată, ameţeli, somnolenţă. În cazuri grave apar: epistaxis, hemoptizie,

lipotimie, - fenomene precedate uneori de euforie şi pierderea controlului cerebral

asupra mişcărilor (la 6000-7000m). Aceste fenomene se explică prin scăderea

presiunii parţiale a oxigenului care ajunge la aproximativ 35 mmHg, valoare care nu

permite oxigenarea sângelui. Înălţimea de 6000 m pentru persoanele neantrenate şi

cea de 8000 m pentru cele antrenate reprezintă limite peste care nu este posibilă

ascensiunea fără mască de oxigen.

Răul aviatorilor. Zborul cu avionul în cabine obişnuite, nepresurizate, duce la

tulburări cauzate de: scăderea presiunii atmosferice, reducerea presiunii parţiale a

oxigenului, diminuarea temperaturii aerului în medie cu 10C la 150 m altitudine,

41

zgomotul şi vibraţiile produse de motor, oscilaţiile aparatului cauzate de golurile de

aer şi de fenomenul de acceleraţie.

Răul aviatorilor se manifestă prin: tulburări respiratorii (tahipnee cu

amplitudine respiratorie crescută), tulburări circulatorii (tahicardie, hipertensiune,

cianoză), tulburări gastrointestinale (meteorism, dureri abdominale, vărsături),

tulburări ale sistemului nervos (cefalee, ameţeli, scăderea atenţiei, mişcări

necoordonate), tulburări oculare (muşte zburătoare), stare de oboseală plăcută,

pierderea cunoştinţei chiar moarte.

Condiţionarea aerului care se realizează obligatoriu în avioanele cu reacţie

face ca aceste tulburări să nu apară.

Este contraindicat zborul cu avionul nepresurizat la persoanele cu leziuni

miocardice, angină pectorală, leziuni valvulare decompensate,hipertensiune arterială,

leziuni pulmonare congestive, pneumotorax, astm bronşic, ulcer gastric sau

duodenal, anemii grave.

Răul de aer ce apare la călătorii cu avionul în cabine nepresurizate se

manifestă prin: tulburări neurovegetative, senzaţie de dezechilibru, anxietate,

paloare, transpiraţii reci, greţuri, vărsături.

Viaţa la altitudine

Peste 20 de milioane de oameni trăiesc la o altitudine de peste 3000 m, cea

mai mare altitudine locuibilă fiind de 5000 de metri (Podişul Tibet, Munţii Himalaia,

Munţii Anzi din America de Sud).

Pentru menţinerea unei bune oxigenări a sângelui la nivel pulmonar,

persoanele expuse acestor condiţii prezintă un torace globulos şi se instalează o

uşoară hiperpnee. De asemenea prezintă o poliglobulie compensatorie (7-8 milioane

hematii/mm3 de sânge), o creştere a încărcării cu hemoglobină a eritrocitelor şi

mărire a minut volumului sanguin. Toate modificările cardiovasculare şi respiratorii la

care se adaugă cele endocrine, explică gradul de adaptabilitate al persoanelor care

sunt născute şi trăiesc la altitudini. Ele trebuie să facă faţă exigenţelor fiziologice

crescute mai ales în momentele de efort fizic.

Persoanele provenite de la şes care se stabilesc la mare altitudine prezintă

simptome datorate perturbărilor la nivelul sistmului nervos central şi periferic, adică în

ţesuturile cele mai expuse la hipoxie. În prima fază adaptarea se produce prin

fenomene compensatorii din rezerve funcţionale, reversibile la încetarea expunerii

cum ar fi: creşterea amplitudinii şi frecvenţei mişcărilor respiratorii, accelerarea

42

pulsului, creşterea debitului sanguin, redistribuirea sângelui în organele sensibile la

hipoxie. În hipoxia prelungită se descriu fenomene adaptative tisulare: creşterea

rezistenţei ţesuturilor la lipsa de oxigen, intensificarea glicolizei anaerobe.

În consecinţă, organismul luptă pentru oxigenarea lui prin fenomene

cardiopulmonare, fenomene umorale şi fenomene tisulare.

Adaptarea persoanelor bolnave (pulmonari şi cardiaci) nu este posibilă din

cauza suprasolicitării funcţiei respectivelor aparate, care sunt deja compromise.

Profilaxia tulburărilor produse prin carenţă de oxigen

Combaterea carenţei de oxigen este o măsură profilactică principală în cazul

ascensiunii la înălţimi mari. Se folosesc aparate de oxigen de la 5000 m (oxigen +

CO2) şi obligatoriu de la 8000 m (oxigen pur). Peste 10000-12000 m folosirea

aparatului de oxigen este insuficientă din cauza presiunii scăzute a atmosferei,

devine necesară folosirea costumelor şi a cabinelor presurizate.

Pentru aviatori se impun antrenamente în condiţii de hipoxie (în camere de

aclimatizare artificială) precum şi o selecţie atentă la angajare.

Tulburări produse prin excesul de oxigen

Creşterea cantităţii de oxigen în aerul inspirat nu produce tulburări decât în

cantităţi foarte mari şi la presiune crescută. Inspirarea de oxigen pur la presiune

normală în timp limitat, duce la scăderea volumului respirator şi a frecvenţei

respiratorii. Prin inspirarea de O2 pur la o presiune de 1 atmosferă timp de 24 ore

apar unele tulburări ca urmare a leziunilor ce apar în ţesutul pulmonar şi nervos.

Dacă aerul inspirat are o presiune de 2 atm, leziunile apar după câteva ore, iar dacă

presiunea depăşeşte 3 atm survine decesul în urma unor convulsii, datorită leziunilor

la nivelul SNC ca urmare a depăşirii “tensiunii prag”.

Creşterea presiunii parţiale a O2 se poate întâlni numai în condiţii artificiale,

în condiţii de muncă la presiune crescută (scafandri, muncitori din chesoane).

Oxigenul hiperbar poate fi folosit cu succes în terapeutică, în cazul în care

este necesar transportul unei cantităţi mari de oxigen în plasmă în urma blocării

hemoglobinei. Această terapie este indicată în tratamentul infecţiilor anaerobe, în

chirurgia plastică pentru o hemostază mai bună şi pentru prevenirea necrozei

ţesuturilor insuficient vascularizate.

43

Dioxidul de carbon şi starea de sănătate Dioxidul de carbon (CO2) se găseşte în aerul atmosferic în proporţii de 0,03-

0,04%, concentraţie care variază foarte puţin în diferite puncte de pe glob.

Stabilitatea proporţiei de CO2 în aerul atmosferic se datoreşte unui echilibru între

producerea de CO2 în natură şi consumul lui.

Sursele de producere mai importante sunt:

• respiraţia umană şi animală (un om elimină pe oră 15-22 l CO2 );

• combustiile naturale din sol;

• respiraţia nocturnă a plantelor;

• combustiile industriale;

• descompunerea substanţelor organice;

• transformarea bicarbonaţilor în carbonaţi pe suprafaţa mărilor şi

oceanelor;

• izvoarele minerale;

• eliminările vulcanice.

Deşi aceste surse produc zilnic mari cantităţi de CO2 , consumul este tot atât

de mare şi se realizează prin fenomenele de asimilaţie clorofiliană şi fixarea acestuia

de către carbonaţii din ape.

În ultima vreme, diferiţi cercetători au semnalat o creştere a CO2 în aerul

atmosferic, ca rezultat al creşterii considerabile a combustiilor necesare producerii de

energie. În momentul în care cantitatea de CO2 produsă ar depăşi capacitatea de

fixare în apele oceanului sau de utilizare a vegetaţiei, se apreciază că s-ar produce o

ecranare a radiaţiei infraroşii de la nivelul solului, ceea ce ar duce la creşterea

temperaturii şi consecutiv modificări de climă.

Principalele cauze ale creşterii concentraţiei CO2 din aerul atmosferic:

• distrugerea pădurilor, în special în zona ecuatorială, cu scăderea

capacităţii de fixare a CO2, dezgolirea humusului şi grăbirea oxidării

sale cu eliberare de CO2;

• extinderea agriculturii, cu accelerarea oxidării substanţelor organice

din sol şi cu trecerea insecticidelor folosite în apă, cauză a reducerii

fotosintezei fitoplanctonului;

• arderea combustibililor în cadrul mijloacele de transport, a centralelor

termoelectrice, industriilor, focarelor domestice.

44

În perioada contemporană se constată şi un alt fenomen: o creştere

semnificativă a încărcării atmosferei cu pulberi şi în special cu pulberi în suspensie,

cu diametrul sub 5 microni. Ele provin din procese naturale (eroziunea eoliană, praful

vulcanic) şi artificială (surse industriale).

Prin absorbţia radiaţiei solare de către particulele în suspensie, regimul

radiaţiei solare incidente pe sol se poate modifica. Consecinţele pot fi mai importante

dacă particulele fine ajung în stratosferă unde persistă, nemaifiind antrenate de către

precipitaţii. Fenomenul a fost desemnat ca “efectul de seră murdară”.

Creşteri reale de CO2 pot apărea în încăperi închise, aglomerate, ventilate

incomplet, când se poate ajunge la o concentraţie de maximum 1% (aer viciat).

Tulburările ce apar la persoanele expuse la aer viciat nu se datoresc concentraţiei de

CO2 ci modificărilor proprietăţilor fizice ale aerului viciat, ceea ce influenţează negativ

procesele de termoreglare ale organismului. Valori mari de 5-10% de CO2 se

realizează în încăperi ermetic închise (adăposturi contra gazelor, submarine, mine

sau fântâni adânci) sau în halele anumitor industrii (fabrici de bere, de zahăr).

În mod normal dioxidul de carbon rezultat din arderile de la nivelul ţesuturilor

este adus în sângele venos la nivelul alveolei pulmonare. Trecerea lui în aerul

alveolar se face prin diferenţa de presiune parţială a CO2 din aerul alveolar şi sânge

(40 mm Hg la nivelul alveolei şi 46 mm Hg în sângele venos), precum şi prin

capacitatea lui de difuzare care este de 25 de ori mai mare ca a oxigenului.

În condiţiile în care CO2 este crescut în aerul atmosferic creşte presiunea lui

parţială, iar eliminarea lui din sângele venos este modificată, ducând astfel la o

concentrare la nivelul ţesuturilor, la care se adaugă şi solubilizarea CO2 din aer în

plasmă.

Când cantitatea de CO2 din aer creşte, apar tulburări cu intensitate şi

gravitate variabilă în funcţie de concentraţia realizată: până la concentraţia de 2% nu

apar tulburări evidente, în jur de 3% apar dispnee cu hiperventilaţie, la 4% apare şi

senzaţia de constricţie toracică, agitaţie, la 8% se produce pierderea cunoştinţei,

urmată în scurt timp de moarte iar la 20% moartea survine brusc prin paralizia

centrului nervos respirator. În astfel de cazuri se recomandă scoaterea accidentatului

din atmosfera cu CO2 şi efectuarea de respiraţie artificială ca prim ajutor.

45

Azotul şi starea de sănătate Azotul se găseşte în aer în proporţie de 79,02 şi are rolul de a dilua

concentraţia oxigenului. Azotul efectuează un circuit în natură ajungând din aer în

plante şi animale, iar prin descompunerea substanţelor organice de origine animală

şi vegetală în sol, o parte din azot trece sub formă de amoniac în aer, restul

continuându-şi ciclul în sol.

Azotul din aer la presiune normală nu are acţiune nocivă asupra

organismului. Fenomenele patologice pot apărea când este inspirat sub presiune,

condiţie ce se realizează la muncitorii din chesoane şi la scafandrii. Prin creşterea

presiunii aerului, creşte şi presiunea parţială a azotului, care fiind neutru, nu intră în

combinaţii chimice cu elementele din sânge sau ţesuturi, ci se dizolvă în sânge şi

lichidul interstiţial până la saturare. Diferitele ţesuturi au afinitate sporită faţă de azot

(ţesutul adipos, ţesutul nervos), devenind mai repede saturate. Saturaţia ţesutului în

azot se efectuează progresiv, ea este rapidă la început, dar se încetineşte pe măsură

ce se apropie de saturaţie totală, care se realizează la aproximativ 4 ore de la

creşterea presiunii.

Prin scăderea presiunii azotului în sânge, ca urmare a scăderii presiunii

aerului inhalat (condiţie ce se realizează la ridicarea spre suprafaţă a scafandrului

sau a muncitorului din cheson) azotul se deplasează din ţesuturi în sânge şi est

eliminat prin plămâni. Eliminarea se face urmând aceeaşi curbă exponenţială ca la

dizolvarea lui în ţesuturi, dacă decompresiunea se face lent. În caz de

decompresiune bruscă se produce o degajare rapidă a azotului de la nivelul

ţesuturilor, ceea ce duce la apariţia emboliilor gazoase, deoarece gazul nu se poate

dizolva în sânge în totalitate. Localizarea emboliilor gazoase în vase şi în diferite

ţesuturi (pulmonar, cardiac, nervos, adipos, articular) produce apariţia unor

fenomene morbide cunoscute sub numele de boală de decompresiune.

Manifestările clinice pot fi acute sau cronice. Dintre cele acute mai frecvente

sunt infarctul miocardic şi pulmonar, parestezii şi paralizii la nivelul membrelor

inferioare, artrită coxofemurală sau humerală, prurit şi edem subcutanat.

Manifestările cronice apar după câţiva ani de la o manifestare acută a bolii de

decompresiune, sau chiar fără să fi existat o astfel de manifestare. Ele se traduc prin

paralizii, artrite sau leziuni degenerative miocardice sau ale nervilor optici.

Pentru preîntâmpinarea acestor accidente sunt necesare câteva măsuri

profilactice:

46

• selecţionarea muncitorilor; vor fi respinşi obezii, alcoolicii, cei cu

afecţiuni cardiovasculare, pulmonare, otice sau sinuzale;

• instruirea muncitorilor expuşi;

• respectarea timpului de lucru;

• decompresiunea lentă;

• întrebuinţarea unor amestecuri de gaze (amestec de oxigen şi heliu,

oxigen şi hidrogen).

Narcoza hiperbară sau „beţia adâncurilor” este un sindrom întâlnit mai

frecvent la scafandrii care rămân scufundaţi un timp mai îndelungat la adâncimi mari,

se datoreşte tot azotului şi anume acţiunii sale narcotice, şi se traduce prin apariţia

unei stări de excitaţie, euforie şi tulburări senzoriale. Cei atinşi de acest sindrom sunt

dezorientaţi şi nu mai sunt în stare să se ridice la suprafaţă. Pentru profilaxia apariţiei

acestui sindrom se cere respectarea strictă a timpului de scufundare în funcţie de

rezistenţa individuală, precum şi supravegherea scufundătorilor cu posibilitatea de

readucere la suprafaţă.