Geografia continentelor extraeuropeneCURS 1

CONTINENTUL ASIA

Asezarea geografica

Asezarea geografica a continentului Asia se impune prin particularitatile geografice care individual net intre celelalte continente ale lumii. Intre aceste particularitati, imensitatea este un lucru fundamental, cu o suprafata de 144 mil. kmp fiind cel mai intins continent. Ocupa aproape 1/3 din uscat. Asia este asezata in emisfera nordica, de la Ecuator pana la Polul Nord, de la Mediterana pana la Pacific.

Numele continentului Asia deriva din “asun” = rasarit (mileniul II iH). Alti geografi atribuie numele continentului unei divinitati. Extremitatile: V – Capul Baba (Pen. Asia Mica) E – Capul Dejnev (Pen. Ciucotska) N – punctul extrem al uscatului asiatic = Celiuskim (Pen. Taimat) S – Capul Bulus (Pen. Malacca)

Continentul Asia se invecineaza cu 4 continente, grupand in jurul sau cea mai mare parte a masei de uscat a Terrei. Spre V formeaza “Eurasia”. De Africa se desparte in V prin Canalul Suez si M. Rosie, dar Pen. Araba este un fragment al continentului Africa.

Stramtoarea Bering desparte Asia de America de N, iar insulele fac trecerea spre Australia.Prin intinderea sa masiva, continentul asiatic are consecinte variate si importante asupra naturii,

oamenilor, si economiei cale. Astfel, datorita desfasurarii in latitudine de la Ecuator la Polul N, in Asia se intalnesc toate zonele naturale ale Globului. In longitudine, de la V la E se inregistreaza o diferenta de 11 ore intre Pen. Asia Mica si Camceatca. Distanta intre punctele extreme sunt enorme (de la S la N = 10.000 km; de la V la E = 11.000 km).

Cel mai vast continent al Pamantului, Asia este si cel mai interesant d.p.d.v. geografic. Datorita intinderii si variatiei (varietatii) conditiilor naturale, Asia este continentul superlativelor si al contrastelor geografice. Astfel, pe teritoriul sau se intalnesc:

- punctul cel mai inalt al lumii – Everest (8872 m), situat in Hymalaia;- cel mai jos – M. Moarta (-392m);- cel mai inalt podis – Pod. Pamil, imbracat in zapezi, si cu altitudini de peste 7000 m;- Campia Siberiana Occidentala – cea mai intinsa din lume; este mlastinoasa;- In Asia s-a inregistrat cea mai scazuta temperatura din emisfera N (-73 o C), in orasul Oimeakom din N-

E Siberiei;- In reg. sudice vanturile umede aduc din O. Indian cele mai abundente ploi, care in localitatea

Cheracundji au totalizat 12.000 mm/an;- Fluviul Han-He este cel mai incarcat de aluviuni (140 kg/mp);- In Asia se afla cel mai adanc lac – Baikal;- Cel mai intins lac din lume – M. Caspica(374.000 mp);- Cel mai sarat lac de pe glob;- Cel mai mare arhipelag al Terrei – Indonezia (13.700 insule).- In muntii inalti din partea centrala se gasesc cei mai numerosi ghetari din lume;- Partea N a continentului este acoperita cu taigaua siberiana;- Asia este cel mai populat continent (3,6 mld. loc.);- In Asia se afla cel mai populat stat din lume – China (1,280 mld. loc.);- Primele orase din lume au aparut in Asia, in India.

1

Relieful Asiei

Relieful Asiei este foarte complex, si se desfasoara pe suprafete mari, care nu se intalnesc pe alte continente.

Spre deosebire de Europa, Asia este continentul podisurilor si al dealurilor. Campii = 26,2 %, si munti 29,2 %, altitudinea medie a continentului fiind de aprox. 1000 m.

Privit sub raport hipsometric, se pot identifica cele mai mari contraste (- 394 m -> M. Moarta , si Everest = 8872m). Analiza sumara a hartii hipsometrice: cea mai intinsa parte – altitudini cu valori intre 0 m si 300 m se afla in N-V continentului, incepand de la M. Caspica si pana in valea fluviului Elisei, al bazinului fluviului Obi. Cea mai masiva parte unde predomina altitudini mai mari de 1000 m se afla in centrul Asiei, de o tarte si de alta a …………. Cea mai faramitata parte – relieful fatetei oceanice dintre Camceatca si Sumatera (aici intra cel mai mare nr. de peninsule, insule, ce se intrepatrund strans). Cea mai inalta parte – Tibetul, cu rama lui inconjuratoare = Hymalaia, Cuienlun, cu numeroase varfuri ce depasesc 7000 – 8000 m. Cea mai coborata parte de uscat, sub nivelul oceanic, este reprezentata de Dep. Turfan, din M-tii Tianshan.

Aceste contraste altimetrice create de diferentele treptelor cu dimensiuni variabile din Asia indica schimbarile de ordin tectonic care au avut loc in cursul istoriei, in special la sfarsitul Pliocenului si in Cuaternar.

Sistemul orografic al Asiei

Continentul Asia se distinge de celelalte continente si prin sistemul ei orografic, caracterizat in primul rand prin prezenta braului inalt al podisurilor interne din Asia de V si din Asia Centrala (Anatolia, Iran, Pamil, Tibet, Saidam, Kosgoria, Tungaria, Mongolia, podisuri marginite de numeroase lanturi muntoase).

A doua caracteristica orografica o constituie prezenta lanturilor muntoase arcuite, din partea de E a Asiei, paralele cu tarmul oceanic, si separate prin vaile si campiile marilor fluvii (Yan Ti), iar ca exemple de lanturi muntoase: Camceatca, Columna, Sihote Alin, M-tii Manciuriei, M-tii Hingarul Mare, M-tii Namucea.

Tot sub forma de arcuri cu aceeasi directie se dezvolta si M-tii de pe insulele invecinate, care se unesc cu lanturile catenei alpino-hymalaiene din cuprinsul Malaieziei.

Pe de alta parte, Asia de N prezinta alte caracteristici orografice: o vasta regiune de campii (C. Turanului, Pod. Khazachstan, C. Siberiei de E, Pod. Siberiei Centrale, C. Iacutiei si C. Indighilca) si podisuri externe, regiuni care incep de la M. Caspica si se termina in Rena, in Siberia de N-E.

Partea de S a continentului adauga Asiei alte elemente orografice, prin cele 3 mari peninsule: Indochina, India si Arabia.

Pen. Indochina. – siruri muntoase care alterneaza cu portiuni de campii, reprezentand zona prin care sistemul muntos alpino-himalayan face trecerea la sistemul muntos al Malaeziei.

Pen. India si Arabia – cele mari peninsule ale Asiei, cu relief dominant de podisuri vechi, peneplenizate, care sunt legate de continent prin 2 campii aluvionare: C. Indogangetica si C. Mesopotamiei.

Unitati morfostructurale si etape de evolutie

Asia este unul dintre cele mai complexe continente din punct de vedere structural, deoarece alaturi de unele dintre cele mai vechi compartimente (scutul Agorei) stau unitati mai noi, tertiare, si actuale (geosinclinalul alpin si cel vest-pacific).

In afara de acestea, cea mai mare parte a Asiei centrale, care din punct de vedere tectonic s-a format in fazele orogenezei mai vechi, a suferit un intens si complex proces de peneplenizare.

In Pliocen au avut loc importante miscari verticale care au dus la regenerarea muntilor de orogen, prin formarea muntilor de tip “bloc”.

2

Schita morfostructurala a Asiei

Cuprinde 3 mari unitati:1. Unitatea de platforma – campii, podisuri si munti dezvoltati pe fundament precambrian, care

cuprinde C. Siberiei de V, Pod. Siberiei Centrale, campiile, podisurile si muntii din Pen. Arabiei si din Pen. Indiei, C. Chineza, M-tii Ian San si lanturile de munti pana in Coreea. Tot din unitatea de platforma fac parte si colinele cu M-tii Chinei de S, o regiune de cutari paleozoice intens peneplenizate.

2. Unitatea de orogen – se dezvolta pe 2 directii predominante:- de la V la E, specifica geosinclinalului alpin, incepand din Caucaz si pana in Malaezia;- de la N la S, caracteristica geosinclinalului de tip pacific, care incepe din Pen. Ciucilo si se termina in

Malaezia (geosinclinal activ).Miscarile de cutare care s-au produs in geosinclinalele amintite mai sus apartin unor faze mezozoice si tertiare.

- fazele mezozoice sunt prezente in M-tii Anda, Columna, M-tii Vernovonsck si o parte din M-tii Sihote, precum si in Mtii din Cordiliera vietnameza, thailandeza, M-tii din Pen. Malaga si o parte din M-tii Calimantan.

- fazele tertiare au avut o evolutie de mare amploare, de unde au rezultat cele mai grandioase zone montane; aceste cutari tertiare le intalnim in : M-tii Caucaz, M-tii Pontici, M-tii Zaurus, M-tii Himalaya, Cordiliera birmana si M-tii Malaeziei.In cuprinsul acestor zone au fost incluse si unele masive vechi cristaline (Masivul Anatoliei si Tibet).In afara de munti si depresiuni intramontane, unitatile de geosinclinal mai cuprind si depresiunile marginale.

Tinand cont de tot acest ansamblu morfostructural al Asiei, de evolutia principala de ordin intern, nisa tectonica, vulcanism putem desprinde cele 3 mari etape de formare si evolutie a acestui continent:

- etapa prepliocena;- etapa pliocena;- etapa cuaternara;Etapa prepliocena – fazele care determina etapele sunt mult mai lungi; cele 7 mil. de ani nu reprezinta decat

a 220-a parte din totalul geologic al Pamantului. Osatura reliefului Asiei apartine acestor timpuri foarte vechi prepliocene, cand s-au format marile scuturi prepliocene.

Etapa pliocena – importanta mai ales prin aspectul ei de ansamblu. In etapa aceasta Asia s-a apropiat de forma actuala. In etapa pliocena, spre N uscatul depasea platforma continentala actuala, M. Galbena si Golful Tanchu nu existau, iar M. Japoniei si M. Chinei erau mai mici; arhipelagul Japoniei era mai uscat.

Etapa cuaternara - se caracterizeaza printr-o serie de elemente propice de ordin climatic, prezenta ghetarilor pe uscat si pe mare avand consistenta foarte mare pentru intreaga Asie.

CURS 2CLIMA ASIEI

Extinderea continentului de la Ecuator spre Polul N, marea diversitate a formelor de relief, ca si a factorilor climatogeni, au determinat aparitia unor climate diferite. Ca urmare, in Asia se intalnesc toate zonele de clima ale Globului, de la climat ecuatorial , cald, la cel polar rece, nuantate insa de altitudine. Numerosi factori naturali, dinamici, fizico-geografici, influenteaza in mod decisiv parametric climatic ai Asiei. Astfel, energia termica trimisa pe pamant prin intermediul radiatiilor solare e distribuita in cantitati din ce in ce mai mici de la Ecuator spre Polul N.

Zonele de clima diferentiate pe teritoriul Asiei, nuantate de altitudine si de configuratia reliefului sunt:1.Zona climatului ecuatorial:- Din Indonezia, Sri Lanca, Pen. Malacca (Malanja), I. Mindanao.- Este calda tot timpul anului si primeste ploi abundente aproape in fiecare zi.- Temp. medii lunare 25-27°C

3

- Amplitudinile anuale sunt f. reduse (1-2°C)- Valorile termice sunt modelate pe de o parte de nebulozitate accentuate, iar pe de alta parte de

prezenta padurilor ecuatoriale- Umezeala atmosferica ridicata (95%)- Aerul cald si umed – greu de suportat- Precipitatii > 2000 mm/an, iar in zone montane > 3000 mm/an2. Climatul subecuatorial:- extindere mai mare- caracter musonic- cuprinde Pen. India si Indochina aproape in intregime- vara, uscatul asiatic se incinge, presiunea atmosferica scade, sunt atrase masele de aer oceanic,

vanturi umede bat dinspre O. Indian, aducand ploi abundente- precipitatii prea abundente => inundatii- Iarna in climatul musonic este fierbinte si arida, deoarece circulatia se face dinspre continent spre

ocean3. Zona climatului tropical:- climat tropical desertic din S-V continentului (Arabia, Iran si V Indiei) – este fierbinte si aproape lipsit

de ploi;- climat tropical musonic , in S-E si E Asiei, cu precipitatii bogate in timpul verii si secete iarna- uneori se formeaza deasupra O. Pacific sau Indian cicloni tropicali insotiti de vanturi violente si

precipitatii abundente ce provoaca pagube locuitorilor din zona tarmurilor 4. Climatul mediteraneean:- il intalnim in E M. Mediterane si S M. Caspice, in cadrul caruia vara este calda si uscata, iar iarna

blanda si ploioasa- precipitatii 500-1000 mm/an- diferentele termice intre anotimpuri sunt vizibile- partile centrale ale continentului au climat subtropical uscat cu nuante desertice. - E Chinei si S Japoniei au climat subtropical musonic, cu precipitatii vara si ierni blande5. Climat temperat –continental:- in partea central a Asiei- masivul uscat Asiatic se raceste puternic iarna, iar vara se incinge, generand contraste termice

accentuate intre anotimpuri. Aceste diferente mari de temperature imprima caracterul continental excesiv al climatului temperat

- regiunile din inima continentului, situate la adapostul muntilor, primesc f. putine precipitatii. In aceste regiuni au aparut deserturile temperate, cu vara calda si iarna rece

6. Climat temperat-musonic:- intalnit in E continentului (in China), unde ploile musonice ajung in cantitati mai mici, la latitudinea

temperata; vara este calda si umeda, iar iarna geroasa si uscata7. Climatul subpolar:- in N continentului- vara este scurta, cu 2-3 luni pe an si racoroasa, iar iarna lunga si geroasa- in depresiunile intramontane din E Siberian, pe fondul unor inversiuni termice extrem de accentuate s-a

inregistrat minima absoluta -73°C. In aceste locuri, mediile lunii ianuarie sunt f. reduse (-45°C), mediile lunilor de vara fiind si ele reduse

8. Climatul polar:- se caracterizeaza prin iarna permanenta- in luna august, la limita dintre ocean si uscat, temperaturile sunt usor positive- in zonele montane ale continentului, temperature scade odata cu inaltimea, in timp ce precipitatiile

devin mai bogate. Se creeaza etaje climatic din ce in ce mai reci si mai umede cu cat creste altitudinea reliefului- varfurile cele mai inalte ale muntilor sunt acoperite de zapezi vesnice si gheturi

4

Clima influenteaza decisiv celelalte componente naturale: in muntii inaltimea, de vanturi si contrastele termice in deserturi si de scurgerea apei in regiunile ploioase.

Raspandirea plantelor si animalelor este determinate de clima astfel: in zonele ecuatoriale cresc paduri dense, in timp ce in deserturi vegetatia este saraca si rara.

Debitele raurilor sunt bogate in climatul musonic, iar in deserturi vaile dezvolta scurgere doar in timpul ploilor ocazionale.

Proceselo pedogenetice sunt determinate de anumite elemente climatice diferite. Astfel, in zonele ecuatoriale procesele de alterare sunt intense si profunde, in timp ce in regiunile subpolare acestea se realizeaza cu dificultate.

Clima influenteaza si activitatea umana. Zonele musonice sunt favorabile agriculturii.

APELE ASIEI

Hidrografia Asiei este strans corelata cu clima si configuratia reliefului. In functie de pluviozitate si de dispunerea marilor unitati de relief, se disting pe teritoriul Asiei trei mari domenii hidrografice, si anume:1. domeniul Akleic – in regiunile desertice2. domeniul Endoreic – in marile depresiuni central, in C. Turanului si Platoul Iran3. domeniul Exoreic – din zonele musonice

In continentul asiatic, regiunile centrale si S-V cu precipitatii reduse sunt aproape lipsite de rauri si lacuri. In schimb, regiunile ploioase sunt strabatute de numeroase rauri mari.FLUVII SI RAURI

Marile fluvii ale Asiei izvorasc din muntii situati in partile centrale si se indreapta spre muntii din regiunile apropiate.

Bazinul arctic:- Se scurg trei mari fluvii cu trasaturi commune: Obi, Enisei si Lena, care izvorasc din muntii din

centru, au lungime mare, curg de la S la N. Caracteristica acestor mari fluvii o reprezinta bazinele hidrografice inverse.

- Debitele din lunile de vara sunt consistente- Intretine o navigatie active- Alimentarea lor este mixta, nivo-pluviala- Cresterile de nivel se produc la inceputul verii, apa provenind din topirea zapezii. Se adauga si

precipitatiile lichide- Iarna ingheata treptat, de la izvoare spre varsare- Dezghetul se produce invers

Bazinul pacific- Din Asia E si S-E- Precipitatii musonice- Fluviile mari si debitele ridicate vara- Marile fluvii chinezesti: Huan He (Huanghe), Changjiang, Amur- Huan He (Fluviul Galben) este fluvial cel mai incarcat cu aluviuni din Asia si din lume. Izvoraste

din Tibet (de la 4500 m altitudine) si are 4845 km lungime. Cursul sau superior are aspect de defileu intre o vale lunga si adanca. In cursul mijlociu strabate ………….. aluviunile …………… podisul? ………….s-a inaltat c mai mult de 10 m. Cu toate ca a fost indiguit pe 1800 km, la ploile musonice abundente provoaca inundatii, uneori catastrofale. In bazinul fluviului traiesc aprox. 400 mil.loc.

- Marea Campie Chineza , formata prin depunerea aluviunilor, este minutios organizata si valorificata (canale de irigatii, asezari, iazuri ptr. peste, complexe de crestere a pasarilor, plantatii de duzi, intreprinderi ptr prelucrarea produselor agricole).

- Curentul electric este produs in mici hidrocentrale. Bazinul Indian

- Gange, Brahmaputra, ce formeaza la varsarea in ocean cea mai mare delta din lume5

- Fluviile izvorasc din culoarul depresionar ce separa Hiymalaya de Transhimalaya- Curs superior accidentat, marcat de numeroase ……cu caracter de alimentare (ghetari, zapezi)- Pe cursul mijlociu si inferior debitele cresc f. mult in timpul verii, crestere pusa ape seama ploilor

musonice- Apele lor sunt intens folosite in agricultura (irigatii), piscicultura si in transporturi, constituind axe

importante ptr comunicatiile intra si interregional.- In ele se varsa fluviile : Indus, Mekong, Menam, Irrawady- Fluvii mari, cu vai bine populate- Bazinele acestor fluvii sunt situate in lanturile paralele ale M-tilor Indochina, au configuratie

fitoforma, strabat regiuni agricole cu populatie densa si civilizatii milenare, legate de cultura orezului.

- In C. Mesopotamiei, Tibru si Eufrat au mentinut civilizatiile antice bogate, avand parte de o agricultura irigata

- Spre V, in Lacul Aral se varsa fluviile (raurile?) Amu Darya, Syr Darya,ce au alimentare glacionivala, sunt intens netezite ptr irigatii in campiile desertice ale ……………..

Fluviile Asiei sunt intens valorificate. Toate marile fluvii sunt navigabile. Apa este folosita ptr irigatii, energie electrica, pescuit, agreement.

LACURILE Pe teritoriul Asiei exista numeroase lacuri, interesante, diferite ca nr. Origine, unele f sarate, altele cu

mari resurse de apa.1. Lacurile tectonice: Baikal, Aral, Baltos Lacul Baikal – are cea mai mare adancime de pe glob (1620 m-din cursul predat; 1637-din wikipedia).

Reprezinta cea mai mare rezerva de apa dulce din lume (23.000 km3). Aici traiesc specii interesante de animale. Lacul a luat nastere intr-o cuveta formata prin prabusiri tectonice ale scoartei terestre. Bilantul hidric se mentine echilibrat datorita aportului a peste 300 afluenti si a numeroaselor surse subterane.este lacul cel mai vechi (circa 20-25 milioane ani de existenţă), cel mai adanc, cu cel mai mare volum de apa, cu cele mai multe specii de plante (250) si animale (800) endemice din lume. Volumul de apa este echivalent cu cel al M. Baltice. Datorita unei mari inertii termice, iarna apa acestui lac ingheata cu o luna de zile mai tarziu decat in zonele inconjuratoare, dar se formeaza un pod gros de gheata, ce permite circulatia autovehiculelor. Apa lacului este potabila. Potentialul touristic este inca nevalorificat.

Lacul Aral – este un rest din fosta Mare Sarmatica. S-a redus mult ca urmare a folosirii apei ptr irigatii. Este situat intr-o zona arida, cu evaporatie ridicata. Are bilant hidric deficitar. Salubrizare mare.

Lacul Baltos (Balhas?) – este alimentat de raul Ili. Are apa dulce in jumatatea vestica. Partea estică a lacului este foarte sărat, apa având (>7%) sare, pe când partea vestică este mai dulce cu (0,5-1,5%) sare, această îndulcire a apei se datorează afluenţilor din vest şi comunicarea redusă dintre partea de est cu cea de vest a lacului, adica este un schimb deficitar de ape cauzat de lipsa curentilor.

2. Lacuri glaciare: S-au format datorita formarii de ghetari din munti, sau din regiuni care au fost acoperite de ghetaricontinentali. Un exemplu este lacul Taimapr (in Siberia), care a parut intr-o depresiune sculptata de calotele glaciare ale cuaternarului.

3. Lacuri vulcanice – le intalnim in regiunile pacifice cu numerosi vulcani. In Insula Sumatra (Indonezia), reprezentativ este Lacul Toba

4. Lacuri carstice – cel mai reprezentativ este L. Kiuzoren (?)- in Turcia. S-a format prin dizolvarea calcarelor si ….depresiuni in care se aduna apele rezultate din precipitatii ale unor afluenti locali.

5. Mlastini – Regiunile cu exces de umiditate si cu substart impermeabil din Siberia, V Tibetului sau din zonele musonice prezinta numeroase mlastini.()

6. Lacurile antropice

CURS 3 PEISAJELE NATURALE ALE ASIEI

6

Diferentierile climatice, vegetale si activitatile umane impun si diferentieri ale peisajului geografic in Asia. Peisajele naturale deosebite sunt:

1. Peisajul artic – pe marginea Nordica si intinsul O. Arctic, care au iarna permanenta. In acest pustiu oceanele sunt inghetate si sunt acoperite cu zapezi si ghetari. Vegetatia lipseste, dar nu si animalele (ursul polar, vulpea si iepurele, unele pasari; iar in ape: foca, morsa, balena). Zona este locuita de grupuri de eschimosi, cu o populatie rara, care traieste din vanat si pescuit.

2. Peisajul de tundra – in regiunile cu iarna lunga si rece. Clima tine solul inghetat in cea mai mare parte a anului. Peisajul se invioreaza prin aparitia pajistilor inverzite. Primavara are loc o extindere a dezghetului, ca urmare a incalzirii climei. Urmarile sunt greu de cuantificat, dar va creste umiditatea solului si a atmosferei. Precipitatiile sunt reduse cantitativ, iar evapo-transpiratia redusa mentine debitele ridicate ale raurilor, dezghetul provocand intinderea apelor pe zone mari. Ca urmare, peisajul apare cu zonele mai inalte mai zvantate, ele alternand cu locurile mlastinoase. In tundra nu cresc arbori. Pajistile umede au soluri turboase si sunt strabatute de turme de reni, animale folositoare ptr locuitori. Celelalte animale migreaza spre sud, spre zone mai favorabile datorata nutritiei si adaposturilor mai bune.

3. Taigaua siberiana – reprezinta cea mai intinsa padure de conifere de pe glob. Molidisurile sunt compacte, omogene si monotone si sunt rareori punctuate de palcuri de mesteceni sau alte specii de foioase. Peisajul de taiga este delimitat de prezenta exemplarelor care toamna au flori.(?). In locurile mai netede taigaua este mlastinoasa, muschii cresc printer trunchiuri intr-un amestec greu de strabatut. Taigaua este o padure linistita, deoarece animalele sunt rare, este putin umanizata,desi are mari rezerve de carbune, petrol, metale, pietre pretioase si lemn.

4. Stepele Asiei – Ofera peisaje mai deschise, pajisti acoperite cu ierburi marunte, pe un relief usor valurit. Nu peste tot pajistile au constr. si continuitate, mai ales in tinuturile mongolilor nomazi. Padurile de lunca din lungul raurilor invioreaza peisajul pe sesurile umede. Densitatea populatiei este mica, iar amprenta umana are o slaba consistent. Peisajul stepei nu s-a modificat decat in zonele de cultura. Bogatiile subsolului au sustinut dezvoltarea oraselor si a zonelor industrial, modificand peisajul stepei.

5. Deserturile Asiei – aparute in zonele uscate, ocupa 1/3 din suprafata continentului. In Pen. Arabia si V Indiei sunt deserturi calde, cu 50oC vara; in deserturile Takla Makan (Taklamakan) sau Gobi sunt contraste termice accentuate intre vara si iarna (vara calda, iarna aspra). Peisajul desertic este diferentiat, unele deserturi sunt acoperite cu acumulari de nisipuri, diferite ca forma si dimensiuni; dunele ocupa mari intinderi, avand o fizionomie de detaliu in permanenta schimbare. Desertul Taklamakan este inconjurat pe margini de oaze, alimentate de raurile care izvorasc din muntii alaturati. Aici desertul inainteaza prin inaintarea mecanica a dunelor, fiind vorba de o progr. 7patial a vanturilor. Avansare dunelor poate fi stopata prin irigarea oazelor marginale si realizarea unor culture arborescente sau liziere de protectie. Alte deserturi sunt stancoase, sau formate din fragmente colturoase rezultate din dezagregarea rocilor. In jurul izvoarelor rare apar oazele, adica spatii verzi intretinute cu dificultate, folosite ca binevenite locuri de popas ptr caravan. Exista f putini locuitori, in oaze sau in zonele cu bogatii ale subsolului (petrol, gaze).

6. Peisajul musonic este strans legat de alternanta anotimpurilor (iarna ploi bogate, vara secetoasa). Agricultura este dependenta si organizata in functie de ploile musonice, dar in campiile din India si China solul fertil se cultiva si iarna, cu ajutorul irigatiilor. Agricultura intense este legata de cultura orezului. In conditiile unei populatii dense, terenurile agricole au devenit insuficiente, iar padurile s-au extins prin terasare. Peisajele musonice sunt reprezentate de campuri de orez, livezi de dud, iazuri, sit erase cultivate.

7. Asia montana inalta – se deosebeste prin trasaturi proprii; este o zona care s-a inaltat recent, constituita din lanturi de munti cu inaltimi mari. Relieful este viguros, cu vai inguste si versanti abrupt. Pe cele mai mari inaltimi sunt zapezi permanente si ghetari care au creat un relief specific. Altitudinea impune etajarea conditiilor climatic , invelisul de vegetatie si de soluri, realizand dispunerea verticala a zonelor inalte. In zona inalta a Asiei invelisul de vegetatie este format din benzi cu o compozitie diferita. Astfel, la poalele muntilor sunt paduri zonale, apoi, in altitudine urca paduri diferentiate, tufisuri si pajistile de munte, apoi stancariile golase, zapezile vesnice si ghetarii. In aceste conditii putin favorabile asezarile sunt rare, putinii locuitori s-au instalat in depresiuni, iar ocupatiile cele mai importante sunt zootehnia si

7

mineritul. O agricultura de subzistenta se practica in lunci si pe canalele de dejectie terasate. Ghetarii ofera apa necesara irigatiilor. Viata este austere, in schimb peisajele sunt pitoresti, si ca urmare atrag turisti.

POPULATIA ASIEI

In present, populatia asiei reprezinta 59 % din populatia lumii (3,75 mld loc), si creste cu 30 mil loc/an. Densitatea este de 150 loc/km2; nu se tine cont de intinderea mediilor recursive (Siberia), si nici de aglomeratiile umane din campiile musonice. Continentul asiatic numara mai mult de 100 de popoare. Populatia se imparte in : mongoloizi (1,7 mld loc in N, E si S-E), europoizi (caucazieni in Asia Occidentala, la care se adauga si ainu), negroizi (raspanditi in jungle malaeziana si in zonele montane din Fillippine), dravidicni (au trasaturi asemanatoare europoizilor, dar sunt inchisi la culoare; ii intalnim in Sri LanKa si S Indiei).

Toate aceste popoare au propriile limbi, care se pot atasa la mai multe familii lingvistice: uraliene; altaide (in centru); paliasiatice (Siberia Occidentala); indoeuropene (V si S); sinice (China); anamite (Vietnam); melanopolineziene (in S-E); si semitice (in S-V).

Asia reprezinta leaganul marilor religii:- Islamul domina, ajungand pana in indonezia;- Hionduismul – in India- Budismul – in india (sec. 6 i.H.), Japonia, Coreea- Budismul amaic (lamaic?) – Tibet (Dalai Lama)- Confucianismul (China)- Shintoismul (Japonia)

Asia reprezinta deasemenea leaganul unor civilizatii superioare. Influenta lumii antice ramane vie. (Sumer, Babilon).

Asezarile rurale

Habitatul rural asiatic se caracterizeaza printr-o mare varietate de forme si este in continua evolutie, fiind influentat de nivelul de dezvoltare socio-economic a diferitelor grupuri de populatie, de modul specific de valorificare a valentelor cadrului natural, de particularitati naturale, de organizarea diferitelor societati, de conditiile naturale locale, etc.

Densitatea asezarilor rurale este in conformitate cu repartitia populatiei, evidentiind presiunea asupra spatiului vital si gradul ridicat de dispersie a asezarilor din zonele montane, zonele aride si reci, sau din padurile ecuatoriale.

Majoritatea asezarilor rurale sunt stabile, dar exista si un procent redus de nomazi (Afganistan, Iran, Irak, China Occidentala).

Din punct de vedere morfologic, exista doua tipuri de asezari rurale: Aglomerate Dispersate, fiecare din cele 2 tipuri cu diverse variante.1. Satele aglomerate (litoralul Mediteranei, vaile fertile).

In China domina asezarile de tip zhuan – formate din gospodarii adunate in jurul unor piete central. Densitatea locuitorilor este mare, iar materielul de constructii-caramida nearsa.

Pe litoralul mediteranean sunt specifice satele numite eiflic – cu locuinte din piatra, cu densitate mare strazi inguste si intortocheate.

Kurdistan – case cu acoperisul conic Kasmir – locuinte imprejmuite cu garduri Japonia – sate agglomerate, locuinte usoare din lemn, cu structura interna modular

8

Liban - sate aglomerate, care amintesc de cele europene Israel – chibutzuri

2. Asezarile dispersate – habitat specific ptr anumite regiuni. Asia Mica – sate de pastori si agricultori Yemen – regiune inalta, unde satele au gospodarii isolate, cu case de piatra etajate, cu etajul ptr

locuitAsezarile risipite le intalnim in zonele inalte ale podisurilor, iar locuintele sunt saracacioase.

Nepal – fiecare gospodarie are propriul teren de cultura, marcaj de gard de piatra, cu livada si pasune ptr animale

Tibet – sate risipite, iar in regiunea muntoasa gospodariile sunt izolate si apar pe vai, ocupand zone mai inalte defrisate.

Mai recent, fenomenul de risipire apare si in Japonia, iar in Hokkaido – ferme izolate imprejmuite de garduri vii.

CURS 4 REGIONAREA GEOGRAFICA A ASIEI

Harta politica a Asiei cuprinde un nr. de 48 de state independente, precum si o serie de alte teritorii aflate in situatii politice diferite, de la teritorii independente “de facto” dar nerecunoscute ca atare de comunitatea internationala (Taiwan), la unitati politice a caror neatarnare consacrata de ONU nu s-a putut exercita de fapt (Timorul Oriental).

Situatii particulare au avut si Honk Kong (1997), Macao (1999) – colonie portugheza, care au fost retrocedate Chinei.

In continentul Asia se concentreaza un sfert din statele lumii, tari de dimensiuni diferite nu numai dpdv al suprafetei sau al populatiei (India, China), unor giganti demografici alaturandu-li-se comunitati politice minuscule, liliputane (Maldive, I. Brunei). Din acest punct de vedere al diferentelor, al raportului de forte economice, politico-militare,daca din randul membrilor permanenti ai ONU face parte doar China si un stat euro-asiatic (Rusia), alte tari au cunoscut o puternica afirmare internationala (Japonia, India, Israel), si sunt pretendente la un statut superior in comunitatea tarilor lumii, in care sunt déjà forte de rezonanta regional.

Exista diferite variante/ criteria de grupare/departajare a statelor Asiei, si anume: Cele care tin de integrarea dominate (dominant?) intr-o comunitate majora Cele bazate pe afinitati dem (demografice?), etno-lingvistice si social-istorice Cele apartinand la un spatiu istoric particularizat sau Cele ale ansamblurilor geopoliticeEste dificil de stabilit similaritati, cu atat mai mult cu cat intre gruparile politice s-au format in timp largi arii

de interferenta, spatii tampon, regiuni cu aptitudini conjuncturale. alternative, a caror incadrare in ansambluri geopolitice are doar relevant metodologica, nu prezinta politici spatiale evidente.1. Asia de S-V si de V2. Asia de S3. Asia de S-E4. Asia Centrala5. Asia de N6. Asia de E1. Asia de S-V si de V – cuprinde un nr. de 19 state, care insumeaza o suprafata de de 7.210.260 km2 si o populatie de 300 mil loc. Densitatea medie este de 40-41 loc/km2. Cele 19 state sunt state independente, si se impart in urmatoarele subregiuni:

Tarile din Asia Mica si Insule: Turcia si Cipru, legate dpdv economic si politico-militar de statele europene

Tarile trans-caucaziene: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, aflate trad. la interferenta st. de interese ale Rusiei, Turciei si Iranului, inca legate de Rusia

9

Tarile lemantului: Israel, Liban, Iordania, Siria – tari arabe aflate in contact direct cu st. evreu Tarile din Pen. Arabia si Mesopotamia: Arabia Saudita, Irak, Kuweit Qatar, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Oman, Yemen – toate axate pe economia petrolului Tarile din Pod. Iranului: Iran, Afganistan – cuprinse in Orientul MijlociuSituata la cont. celor 3 continente ale lumii vechi, Asia de S-V si de V a constituit unul din creuzetele in

care s-au format cele mai vechi civilizatii, dar potentialul geoeconomic a transformat aceasta regiune in teatrul diferitelor conflicte intre diferite popoare. Numeroasele populatii si civilizatii au convietuit ori s-au succedat in diferite regiuni ale Asiei de S-V si de V. Asia de S-V si de V este una dintre egiunile cu mari contraste demo-economice, contraste importante atat dpdv al conditiilor naturale, cat si dpdv al organizarii social-economice si politice.2. Asia de S – grupeaza 7 state independente, insumand o suprafata de 4.491.000 km2 si o populatie de 1.400 mil loc. Acest conglomerat geo-economic a evoluat relativ unitar pana la destramarea Imperiului colonial britanic, cand, in 1947 fosta colonie a fost impartita in 2 state: Uniunea Indiana (cu populatie hindusa) si Pakistan (cu populatie musulmana). Inceputul unor confruntari intre cele doua state determina ca in 1971, Pakistanul de E sa se declare independent -> Bangladesh. Prin delimitarea lor teritoriala, economica si militara au constituit unul din polii majori ai spatiului Asiatic (Ariatic?), o diminuare de resurse, de stiluri, de relatii.

Alaturi de cele trei tari subzista cateva entitati tampon : Nepal, Bhutan, Sri Lanka si Maldive.3. Asia de S-E – este formata dintr-o parte continental (Pen. Indochina) si o parte Malaga (?):

Statele Indochinei cuprind: Myanmar, Thailanda (capital Bangkok), Laos (Vientiane), Cambodgia (Phnom Penh), Vietnam (Hanoi).

Statele Insulinei (?) (insulare?) cuprind: Brunei (Bandar Seri Begawan), Indonezia (Jakarta), Filipine (Manila), Singapore (Singapore), Timorul de Est (Dili), Malaezia (Koala Lumpur).

Statele Asiei de S-E insumeaza o suprafata de 4.473.000 km2 si o populatie de 550 mil. Loc. Au loc conflicte. Diversificarea este etno-lingvistica.

Regiunile de campie si de podisuri joase ocupa suprafete restranse, dar concentreaza cea mai mare parte a populatiei.

De remarcat faptul ca acest univers mozaicat a inregistrat un dinamism economic remarcabil, dar dupa 1998-2000 a intrat intr-o criza economica profunda.

4. Asia Centrala – cuprinde 6 state independente, din care 5 au aparut in 1991: Kazahstan (capital Astana), Kargazstan (Bishkek), Tadjikistan (Dushanbe), Turkmenistan (Ashgabat), Uzbekistan (Tashkent), Mongolia (Ulaanbaatar). Recunoscute de ONU, statele se afla sub puternica influenta a Rusiei de astazi.5. Asia de E – regiune formata din 4 state independente si o entitate – Taiwan-ul (capitala Taipei), nerecunoscut de comunitatea internationala. Suprafata Asiei de E este de 10.206.000km2. Are populatia cea mai numeroasa: 1.520.000.000 loc. Reprezinta o forta economica colosala. Tarile continentale ale Asiei de E sunt: China (capitala Beijing), Coreea – marcate de influenta Chinei, de ascensiunea economica a Rep. Coreea; Coreea de S - marcata de vecinatatea Japoniei.Aceste doua state, China si Coreea de S (Seul) sunt caracterizate de mari contraste.Tarile Asiei de N-E cuprind: Japonia – a doua putere economica a lumii si Coreea de N (Phenian).6. Asia de N – este ocupata de Rusia, care se desfasoara de la Urali pana la M. Okhotsk. In S de la M. Neagra pana la Insulele Conegare (?). Cu o populatie redusa numeric, aceasta parte a Asiei suprapusa Siberiei, cu uriase resurse naturale, intr-un spatiu aflat la inceputul organizarii sale, este afectata de grupari etnice care cer modificarea statutului politic, ceea ce le-ar da dreptul de decizie ptr administrarea resurselor. Proclamarea unor republici : Iamalia-Nenete (Nenetia) Rep. Yenisei, Rep. Buryato-Mongola.

CURS 5CARACTERISTICILE GEOGRAFICE ALE JAPONIEI

Japonia, iesita din secole de izolare, industrializata rapid, victorioasa in toate razboaiele pana la al II lea Razboi Mondial, s-a refacut f repede, inregistrand o dezvoltare economica catalogata miraculoasa. Intr-un cadru izolat, fragmentat, supus amenintarii seismice, Japonia si-a cladit puterea pe o strategie ind. pe termen lung, adaptata in permanenta fluctuatiilor pietei mondiale, si sustinuta de o puternica coeziune sociala.

10

Etimologia cuvantului „Japonia” are doua variante:1. gi -> din cuvantul „giapan”; Japan. 2. Acelasi inteles „ni”=soare (Nipon-> Tara Soarelui).

Civilizatia japoneza are radacini milenare (inceputul mil.4 i.H.); sec. 12-13 -> Shogun. 1868-1912 – Japonia traverseaza epoca luminata, cand Imperiul Japonez intra intr-o serie de reforme

care deschid politica japoneza spre lumea exterioara si pun bazele industrializarii tarii. Relieful este muntos, numara 3992 insule arcuite in V O. Pacific, pe o lungime de 3000 km de la N-E

spre S-V; 20o 20’ latitudine N – Insula Hateruma Shima 4 insule sunt cele mai importante: I. Honshu (230.400 km2), I.Hokkaido (72.500 km2), I. Kyushu

(42.000 km2) si I. Shikoku (18.800 km2). Suprafata totala = 372.824 km2

Caracteristici de baza: sunt puternic marcate de mari contraste. Componenta a Centurii de Foc, Japonia este imaginea unei zone extrem de labile dpdv tectonic, cu inaltari, scufundari si seismicitate accentuata (300 cutremure anual). Teoria tectonica, dispunerea structurii si a reliefului Japoniei o putem explica in felul urmator: placa eurasiatica scufundata in M. Japoniei se deplaseaza lent spre S-E, unde ia contact cu placa Pacifica. Sub efectul presiunii, placa Pacifica sufera un proces de subductie sub cea eurasiatica, pe care este inaltata sub forma arcului insular al Arhipelagului Japonez transat de falii. Astfel se explica si frecventa cutremurelor, care fac sa vibreze arhipelagul in permanenta.

Relieful Japoniei este alcatuit in proportie de 75% din teritorii muntoase, datorita cutarilor tertiare si cuaternare si miscarilor vulcanice. Multiple miscari de ridicare si coborare au afectat insulele Japoniei. Muntii formeaza lanturi paralele cu axele insulelor, si se reunesc in trei noduri orografice: M-tii Gifu in I. Honshu; M-tii Ashahi si Kinshu in I. Komanima (?). Pe coasta vestica se desfasoara Alpii Japoniei, munti tineri, cu altitudini de 3000 m.

Caracteristic ptr acesti munti este faptul ca prezinta versanti abrupti, frecventa mare a ravenelor, a proceselor gravitationale si a vailor tinere cu profil inclinat.

Sistemul morfogenetic se succeda in altitudine (fluvial peliglaciar si pluvional). Eroziunea actuala este riguroasa, cu ploi si zapezi abundente.

Printre cei mai importanti vulcani sunt: Fujisan (3778 m), Asa San, Kirisima, Bandai.Campiile – ocupa spatii foarte restranse, cu exceptia a mici sesuri intramontane (Yamagata).

Campiile litorale sunt plate, formate din aluviuni recente si fertile. Cea mai reprezentativa si populata este Campia Canta, in regiunea Tokio.

Pe aprox. 28.000 km pe litoral se insiruie tipuri de coaste extrem de variate ca aspect: faleze stancoase,, tarmuri joase cu amenajari ptr corturi si poldere industriale, golfuri adapostite, fiorduri, mici estuare.

Lipsa de terenuri este acuta -s-au organizat polderele japoneze= umplere cu aluviuni, cimentarea deseurilor urbane (Tokio si Osaka)-> terasarea versantului.

Clima Japoniei – Prezinta o multitudine de nuante, datorita influentelor unor factori climatici locali si desfasurarii arhipelagurilor in latitudine. Influenta europeana rece oiosiva se resimte prin moderarea temperaturilor de vara in N, unde media termica nu permite cultura orezului. Clima Japoniei este umede si greu de suportat ptr europeni, deoarece diferentele de temperatura dintre N si S sunt importante (iulice 17oC, iar iarna -10oC).

Precipitatiile sunt abundente (peste 1000 mm). La intalnirea maselor de aer cald cu aerul rece se produc fronturi atmosferice, care dau ploi puternice (la sfarsitulprimaverii se abat asupra tinuturilor S-E taifunuri, cu efecte distructive, cu precipitatii bogate).

Hidrografia – Cel mai important lac este Biwa (este lac vulcanic). Vegetatia - este variata, eterogena, a fost inlocuita cu culturi agricole. Padurile reprezinta 2/3 din

teritoriu, si se prezinta sub forma de benzi latitudinale si pe trepte altitudinale. In S apar paduri cu santal, palmier, orhidee, paduri de tip mediteranean; in N – paduri de conifere: cedru, tuia, molid.

11

Populatia – 128,3 mil. loc. Densitatea populatiei este de peste 330loc/km2, cu diferente intre marile insule. 30% din suprafata este locuita. Populatia este concentrata in golfuri, campii, zone colinare, fiind mai densa pe laturile Pacificului.Natalitatea – a scazut, alternand dupa razboi, in 2003 ajungand la 10 o/oo. Mortalitatea este de 7-8 o/oo.

Distributia spatiala a populatiei releva disparitati majore: pe 2 % din teritoriu Japoniei traiesc 2/3 din locuitorii tarii; in zonele de concentratie urbana se ajunge la 4000 loc/km2. In regiunea Kanta, cea mai activa dpdv economic, este si cea mai populata; se extinde si asupra regiunii Fukucu (Fukutsu, Fukuoka sauFukui?).

Japonia este una dintre cele mai urbanizate tari ale lumii (9/10 urban). Concentratiile din bara Pacificului au conturat pe 500 km un megalopolis (de la Tokio la Kobe).

Mari orase: Tokio, Kawasaki, Mattsudo. In Golful Ise (?) s-a conturat aglomeratia Tokai, cu centrul in orasul Nagaia (Orase importante: Hiroshima, Fukuoka,Nigata).

Economia – Japonia si-a consolidat locul 2 in ierarhia mondiala, cu peste 32.000 $/cap de loc.Industria – este bine planificata (materiale de constructii, ind. textila). In anii 56-60 perfectioneaza ind.

automobilelor – faza miniaturizarii.Este una dintre cele mai moderne -14% din productia industriala mondiala. Activitatile sunt in cea mai mare parte robotizate si asistate computerizat. Pe de alta parte, in ultimele doua decenii, productia industriala a Japoniei in proportie ridicata este realizata in filiale din alte tari; in acest mod se ocolesc barierele vamale, costurile de productie, constructiile ecologice din Japonia. Se realizeaza o demoral. eficienta si se importa produse japoneze. De exemplu, 40% din productia Thailandei este controlata de Japonia.

Ind. energetica – este sustinuta de o productie insemnata de energie electrica; 1063 mld kw/ora, din care 65 % termoenergie, atomoenergie. Perspective au energiile neconventionale: energia solara, energia geotermica (20 centrale), energia eoliana si energia valurilor si a curentilor marini.

Siderurgia – ramura puternica; s-au facut investitii mari in complexe litorale, cu uzune automatizate; productie specializata.

Temp. si vibratiile in buna parte abs. de ind. automobilelor. Mari centre: Kansai, Kauto, Osaka si Kobe.Ind. metalurgiei neferoase – Aluminiu (Yokahama), cupru, zinc.Ind. chimica – petrochimia – mari rafinarii complexe de prelucrare a titeiului din import (Murora?).Ind. constructiilor de masini – este varful de lance al economiei Japoniei, se caracterizeaza printr-o

modernizare continua, productie remarcabila, constructii navale, platforme de foraj marin, mari santiere navale (Tokio, Nagasaki,Yokohama).

Ind. automobilelor – locul 2 pe glob; 8,4 mil. autoturisme si 1,9 mil. autoutilitare. Mari centre: Suzuka, Osaka. Concentrare masiva; domina: Toyota, Nissan, Honda, Suzuki, Isuzu, Mazda. Exista numeroase acorduri de colaborare, de ex. Ford – Mazda. Productia de motociclete – Honda.

Ind. de inalta tehnologie – optica, robotica, biotehnologie. Firme: Sony, Fuji.Ind. materialelor de constructii – var, prefabricate (Cawara, Canda); portelanuri (Nogoya,Seto).Ind. textila – Hiroshima, Osaka, Kumamoto, Okayama.Mare productie de hartie – Tokio, Osaka.Agricultura - In complexul Hokaido, 15% din teritoriu este destinat agriculturii. Orezul este cultura

dominanta. Acvacultura – cea mai mare productie din domeniu (languste, crabi, specii de pesti si alge comestibile) –

ferme marine.Pescuitul este o activitate importanta: 6 mil. tone peste pe an.

CURS 6AFRICA

12

Pozitie geografica, localizare

Africa este al treilea continent ca marime si se impune prin particularitatile sale individuale. Cea mai mare parte a Africii este situata intre cele doua tropice, iar punctele sale extreme de N si de S sunt situate la aceeasi distanta fata de Ecuator: capul Blanc 37o 20’ latitudine N si Capul Bunei Sperante in sud. Distanta dintre cele doua puncte extreme este de 8000 km. In longitudine, continentul se desfasoara pe distanta de 7400 km, intre Capul Verde (17o 30’ long. V) si Capul Gual Kafin (Guando Fui?) (51o 26’ long. E). Aceasta dispunere simetrica in latitudine este relativa, deoarece cea mai mare parte a Africii este in Emisfera Nordica, datorita vastei sale extinderi in longitudine la N de Ecuator.

Vecinii - Pozitia Africii in vecinatatea Eurasiei are consecinte importante asupra trasaturilor sale geografice. M. Mediterana, care reprezinta limita dintre Africa si Eurasia, este un element de legatura intre aceste continente. Geografii vorbesc despre o adevarata entitate geografica circummediteraneana, ceea ce face ca Africa de N sa aiba mai multe afinitati cu Europa si Asia decat cu restul continentului, deoarece Desertul Sahara este un spatiu de discontinuitate mult mai ferm decat M. Mediterana, iar legaturile dintre lumea mediteraneeana si centrul Africii s-au realizat tarziu si cu dificultate.

Limita dintre Africa si Asia spre N-E este si mai incerta, deoarece Pen. Arabica reprezinta o continuitate a soclului African , fiind separata de Africa doar prin santul tectonic al M. Rosii. Limita cu Asia putea fi dusa pana la bordura vestica a Podisului Iran (V G. Iran).

Spre V, S si E Africa este inconjurata de mari spatii oceanice care au inlesnit patrunderea altor civilizatii, in special prin O. Indian (civilizatia Asia….. adusa de navigatorii arabi).

Legaturile Europei cu Africa prin O. Atlantic s-au deschis mult mai tarziu, la inceputul sec. XV.Suprafata Africii impreuna cu insulele aferente este de 30.228.922 km2. Cu exceptia I. Madagascar, care are

o suprafata de 587.041 km2, celelalte insule care apartin Africii au suprafete mici.Forma continentului Africa inspira masivitate, deoarece linia sa de tarm contrasteaza cu traseele complicate

si sinuoase ale continentelor nordice. Astfel, in Africa lipsesc patrunderile masive in interiorul continentului (cum este in M. Baltice de exemplu), lipsesc protuberantele continentale care sa aminteasca de Pen. Iberica sau Indochina. Unui tarm de 1 km ii corespund 1400 km2 din suprafata continentului, fata de 300 km2 in cazul Europei. De-a lungul litoralului, platforma continentala este redusa la fasii inguste, Africa fiind flancata de adancimile mari ale oceanului si ale M. Mediterane. O scadere a nivelului Oceanului Planetar nu ar modifica forma Africii, asa cum s-a intamplat in cazul altor continente.

Principalele etape in explorarea continentului Africa

Africa este considerata leaganul omenirii si ptr faptul ca specia umana a aparut pe acest continent. Cu toate ca exista inca sustinatori ai teoriei pluraritatii punctelor de antropogeneza, cercetarile cele mai recente au descoperit marturii care atesta faptul ca cei mai vechi stramosi ai omului, keyniopitecii, au aparut pe teritoriul actual al Kenyei, inca in urma cu 10-18 mil. ani.

Din aceasta arie a antropogenezei s-au constituit curenti de difuziune spre celelalte continente. Cand vorbim despre descoperirea Africii trebuie sa avem in vedere descendentii. Izvoarele arheologice descoperite recent in Africa , in Aaramis, din Aguash, constituie alte dovezi care atesta faptul ca primii reprezentanti ai speciei Homo au aparut cu 4 mil. ani in urma.

Primele fluxuri de populatie catre Africa au venit din Asia de V si din Europa de S. Astfel, locuitorii din S-V Pen. Arabia (Yemen) au patruns in Africa traversand M. Rosie si G. Adem si s-au instalat in Pod. Etiopiei. Ulterior au coborat in Valea Nilului, unde au creat cele mai vechi civilizatii umane de pe glob.

Africa a inceput sa fie cunoscuta de catre Europa in mod direct prin greci si indirect prin fenicieni. Astfel, la inceputul sec. VII (XI?) i.H., grecii patrund in Egipt pana in Nubia, exploreaza V. Nilului, tinuturi care vor fi descrise in operele istorice si geografice ale lui Herodot, , Straban, Hector, Ptolemeu. Descrierile lui Herodot ne arata ca fenicienii ar fi efectuat primul inconjur al Africii pe mare, in 609-594 i. H., pornind din M. Rosie si

13

inapoindu-se pe la Stancile lui Hercule (Gibraltar). Fenicienii, grecii si romanii au intemeiat asezari pe tarmul nordic al Africii.

In sec. VII (XII?) are loc patrunderea masiva a arabilor, care influenteaza mult viata sociala si economica a continentului, intrand prin Istmul Suez, apoi infiltrandu-se spre V, ocupand toata Africa de la N de Sahara, pana la O. Atlantic. Arabii au organizat si o serie de expeditii si in interiorul Saharei, dar acest desert va ramane o piedica in stabilirea legaturii cu interiorul Africii. Dintre expeditiile arabe organizate pentru cunoasterea Saharei, se detaseaza cele conduse de Idrissi si Ibnatata (Ibnbatuta?).

Africa de Est a fost cunoscuta mai de timpuriu de arabii care foloseau musonul de iarna (musonul Nabiei), s-au deplasat pe tarmul Africii in zona Somaliei, Kenyei, Tanzaniei, unde au infiintat centre comerciale prospere.

In sec. XV, marile puteri maritime (Portugalia si Spania) organizeaza expeditii de explorare in scopul deschiderii caii maritime spre India. Astfel, portughezul Diego Cao atinge gurile fluviului Zair in 1482, unde instaleaza cativa stalpi de piatra (podraos-stema Portugaliei). Expeditia condusa de Bartolomeo Diaz urmareste tarmul apusean al Africii si ajunge in punctul cel mai sudic al continentului, Capul Bunei Sperante. In 1497 Vasco Da Gama strabate traseul lui Diaz, ocoleste africa prin sud si est, si ajunge in India. Aceasta expeditie a insemnat deschiderea caii maritime spre India, si totodata un pas f important in istoria descoperirilor geografice.

La inceputul sec. XVI, geograful arab Leon Africanul, in urma unor calatorii in interiorul continentului, scrie lucrarea „Descrierea Africii”, opera geografica de referinta la acea vreme, tradusa in latina si franceza. In urmatoarele secole, europenii si arabii au organizat numeroase expediti in regiunile de coasta ale Africii, dar regiuni din interiorul continentului au ramas necunoscute pana in sec. XIX, cand s-au remarcat : Richard Francis Burton, James Grand, David Liviston, Dimitrie Ghica Comanesti, Jaques Ives Cousteaux si cerectatori africani.

Reliful Africii

Africa, in comparatie cu alte continente, este dominata de platouri plane, fara denivelari importante. Gradul de fragmentare este relativ redus, iar inaltimea medie de 750 m ne sugereaza prezenta podisurilor cu inaltime mijlocie. Relieful nu este unitar, deoarece distingem pe continentul Africa 4 tipuri genetice de relief:

Relief de platforma Relief de orogen Relief vulcanic Relieftectonic. Relieful de platforma – cuprinde marea majoritate a reliefului Africii, fiind deranjat de aparitia

celorlalte tipuri de relief. Soclul cristalin precambrian expus in permanenta factorilor de modelare aeriana (subaeriana?), a fost modelat prin eroziune normala, subarida sau arida, acest sistem de modelare inlocuindu-se reciproc datorita schimbarilor climatice petrecute in timp si spatiu. De remarcat este faptul ca, in functie de morfodinamica dominanta, eroziunea s-a desfasurat in reprize succesive, cu intensitati diferite. Astfel, suprafetele de nivelare generala formate in decursul timpului, asociate cu nivelurile locale, dau reliefului de platforma un aspect general de slaba fragmentare, cu linii orizontale etajate, dar si cu bombari sau inflexiuni subsidente. Bombarile sunt mai accentuate la periferia continentului, iar inflexiunile sunt mai frecvente in regiunile interioare. De aici rezulta o trasatura majora a reliefului african, care evidentiaza prezenta unor arii depresionare separate de dorsale bine inchegate. S-au creat astfel bazine inchise, dintre care doar Bazinul Ciad si partial Kalahar au ramas endoreice, celelalte fiind deschise prin drenaj spre ocean. Ariile depresionare au fost inchise si prin contributia fenomenelor vulcanice sau tectonice.

Dintre bazinele formate prin depozite continentale, deltaice sau lacustre se remarca prin dimensiunile lor bazinele: Zair, Niger, Ciad, Bah el Gazar. (gazal?)

In Dep. Kalahar s-au depus formatiuni continentale in conditii de climat arid. Arii de subsidenta au existat si in zone litorale, cum este cazul Campiei Mozambicului. Zonele depresionare sunt marginite de dorsale puternice, intre care in N-E se detaseaza Dorsala Nil – Zair, care separa bazinul Zair de bazinul Bah el Gazar, constituind totodata si cumpana de ape dintre afluentii Nilului si cei ai Zairului.

14

Sahara este strabatuta de o linie vulcanica mediana, formata din masivele Adrar, Tossili, Tibesti si Hogar. In afara structurarii in depresiuni si dorsale, in cadrul reliefului de platforma se disting si o serie de podisuri, intre care: Pod. Azande, Pod. Dark Fur, pod. Kurdufan, Pod. Lunda, Pod. Karoo. Acestea au un relief ondulat prin peneplenizare dupa cum s-au succedat climatele.

Vulcanismul – a construit o parte din relieful africii. De fapt, framantarile soclului rigid au generat o intensa activitate vulcanica declansata prin dislocari mezozoice si tertiare.In mezozoic au fost declansate miscarile Kimberlitice (kimberlice?) diamantifera, cu largi zacaminte

exploatate in africa de Sud, Zair, Angola.In tertiar, activitatea vulcanica s-a extins si s-a accentuat, afectand si alte zone din Africa. In Sahara au

aparut conurile vulcanice din M-tii Hoggar, si tot aici platourile de lava din Tossili, Tibesti si Adrar. In cadrul M-tilor Camerun s-a detasat conul central al carui Varf Faco se ridica la 4070 m.

In S Africii, in tertiar s-au declansat activitati vulcanice, dar mai ales prin efuziuni bazaltice, care au acoperit o mare parte din sedimentele asa numitei formatiuni de Karoo.

Cel mai important/ spectaculos vulcanism de pe continent a fost de-a lungul greabanului central african, unde pe alocuri cuverturile de lava bazicaating grosimi de 2000-3000 m. Rifturi care au dus la aparitia gigantilor (conuri de peste 5000 m).

Vulcanismul african a creat un intreg spectru de forme de relief: aparate vulcanice imense, precum: Kilimanjaro, Kenya, Plamezele (cum este Pod. Etiopiei), conuri vulcanice (Virunga), beroncossuri-le (=vai vulcanice) (barasuri-le?). Vulcanul Kilimanjaro (Kibo) atinge 5895 m– cel mai inalt din Africa(pe teritoriul Tanzaniei), are un crater de 2 km, cu dimetrul de 100 km. La 5800 m se afla ghetarul Dric……….., care are lungimea de 2,5 km.

Ruvenzari este un imens horst (host?) in mijlocul caruia au erupt lave bazaltice care au ridicat conul central la 5119 km. Complexul Virunga are 8 cratere, intre care se remarca vulcanul Nyrangongo, in craterul caruia se gaseste un lac de lava.

Vulcanii Africii au avut o desfasurare progresiva de-a lungul greabanului central si estic african, scazand in intensitate de la N la S, de la vulcanism exploziv in centrul continentului la efuziuni de lava in sud.

CURS 7Caracteristicile climatice ale Africii

Continentul africa se incadreaza in limitele zonei de clima calda, caracteristicile generale fiind determinate de urmatorii factori:

Pozitia matematica pe glob Uniformitatea reliefului si slaba lui fragmentare pe verticala Masivitatea continentului (lipsa prelungirii uscatului si a marii sub forma de peninsule si golfuri) Dezvoltarea mai mare a zonei de uscat in Emisfera N Interactiunea maselor de aer continental africane cu cele formate deasupra oceanulor si a continentelor

invecinate.Caracteristicile climatice ale continentului african sunt date de:

1) Regimul si circulatia maselor de aer2) Temperatura aerului3) Precipitatiile atmosferice1. Regimul si circulatia maselor de aer. Daca ne referim la presiunea atmosferica, in continentul african distingem:- doua braie de mare presiune la nivelul tropicelor, care sunt destul de dinamice, si ca urmare se deplaseaza sezonier spre N sau spre S.- un brau de joasa presiune, care se detaseaza in zona ecuatoriala, ce pare sa aiba origine termica.- pe oceanele din jur se accentueaza mai multe nuclee barice anticiclonare, si anume:

- in V mentionam influenta anticiclonului Azorelor, situat in emisfera N, si a anticiclonului Sf. Elena, situat la S de Ecuator.

15

- in E mentionam anticiclonul S Indian, acre are centrul in Insulele Mascarene (Mauritius).

Avand in vedere aceste conditii, s-a constatat faptul ca in Africa apar mai multe fluxuri de deplasare a aerului, orientate diferit si plasate la diferite latitudini. Astfel, in regiunea ecuatorial s-a pus in evidenta un flux ecuatorial de V, care isi modifica directia si consistenta de la un sezon la altul. In luna august se desfasoara pe o latime mai mare, iar in ianuarie se ingusteaza si sufera o inflexiune spre S.

La fel de interesant este faptul ca in continentul Africa nu exista un calm ecuatorial tipic, ci s-a constatat ca acesta este prezent mai mult deasupra oceanelor invecinate. Astfel, Africa Ecuatoriala se afla sub influenta permanenta a unei circulatii de origine atlantica, ce antreneaza mase de aer umed dinspre V si, in functie de sezon, aceste mase de aer se extind la N sau la S de Ecuator.

La tropice, circulatia maselor de aer este dinspre N-E in N continentului si dinspre S-E in S continentului, determinand formarea Alizeelor. Extremitatile de N-V si S-E intra sub influenta periodica a Vanturilor de Vest, de la latitudini mijlocii.

2.Temperatura aerului – Continentul Africa se remarca prin temperaturi medii lunare ridicate in toate regiunile, deoarece peste tot se inregistreaza peste 10oC. De asemenea se remarca prin amplitudini termice slabe, accentuate fiind amplitudinile termice din jumatatea nordica a continentului, datorita uscatului mai extins. Amplitudinile medii diurne sunt mai mari decat cele anuale, deoarece in zonele ecuatoriale amplitudinea diurna poate depasi 10oC.

Temperaturile medii anuale cresc mai ales spre N de Ecuator(24-25-26oC). Si spre S mediile termice anuale cresc, dar mai putin, astfel incat ecuatorul termic al africii este deplasat cu 5o mai spre N fata de cel matematic. De asemenea, spre extremitatile N si S ale continentrului mediile anuale termice scad, in conformitate cu regimul termic mediteranean. 3.Precipitatiile constituie un criteriu mai important in diferentierea aspectelor climatice.Astfel, precipitatiile cele mai abundente cad in regiunile ecuatoriale centrale si vestice, inregistrandu-se peste 2000 mm/an, pe suprafete mari din Baz. Zair, pe litoralul N al Golfului Guineei. Spre tropice precipitatiile scad cu precadere spre Sahara, unde au valori de 100 mm/an, si chiar mai putin.

Continentul Africa are intinse suprafete care primesc cantitati reduse de precipitatii, si pe ansamblul sau, doar 1/3 din teritoriu primeste o cantitate suficienta de precipitatii ptr agricultura. In acest continent exista 4 regimuri pluviometrice bine conturate, si anume:

- Regimul ecuatorial – care acopera doar regiunile care raman tot timpul anului sub influenta fluxului ecuatorial de V, si in acest caz cantitatile de precipitatii ajung sa depaseasca 2000 mm/an. Se inregistreaza in aceste zone si precipitatii de 9000-10.000 mm/an (pe flancul V al M-tilor Camerun – Ureka-11.000mm/an).

- Regimul subecuatorial – care se caracterizeaza prin existenta unui sezon ploios, de vara, si unul secetos de iarna.

- Regimul tropical – este specific Saharei, unde ploile sunt f rare, ocazionale, f fine, dar nu lipsesc nici aversele (media este de 100 mm/an)

- Regimul mediteranean – prezent in extremitatile N-V si S-E ale Africii, acest regim este definit prin precipitatii de iarna sub efectul circuitului vanturilor de V si prin secete prelungite de vara.

Zonele de clima din Africa:1.Climatul ecuatorial – Nu ocupa o pozitie matematica precisa, fiind determinat de existenta curentilor de E. Aici mediile termice oscileaza putin, in jurul valorii de 25oC. Amplitudinile termice sunt reduse, sub 2o, precipitatiile sunt de 1500 mm/an, iar in partile mai inalte ale zonei ecuatorilae climatul are nopti mai racoroase.2.Climatul subecuatorial – ocupa suprafete care sunt supuse sezonier pulsatiilor fluxului de V. In acest caz, precipitatiile sunt vara, in timp ce iarna este fierbinte si uscata. Pe langa aceste doua sezoane, mai apar so doua sezoane de tranzitie, mai fierbinti decat sezonul de iarna.3.Climatul tropical desertic – are o larga raspandire in N Africii, si mai putin in S, unde cuprinde o parte din desert (Kalahari si Namibiei). In Sahara, 4/5 din suprafata primeste mai putin de 50 mm/an, si mai ales ploi fine. La aceasta lipsa a precipitatiilor se adauga amplitudini diurne mari, vanturi violente „vanturile harmatanului”. Pe coasta V a Saharei apar frecvent ceturi intretinute de curentul rece al canarelor. M-tii din centrul Saharei au

16

un climat mai umed, datorita altitudinii. (150 mm/an). In desertul Kalahar precipitatiile sunt mai ridicate decat in Sahara (150-400mm/an), iar in desertul Namib sunt mai putine (sub 100 mm/an).4.Climatul mediteranean – este caracterizat prin ploi de iarna (400-700mm/an), vara fierbinte si uscata (Alger 25oC vara si 11oC iarna). Exista diferente intre E, V in cadrul climatului mediteranean. Astfel, precipitatii bogate cad pe fatada dinspre Atlantic, in timp ce in S acestea sunt mai scazute pe bordura estica.

Caracterizarea apelor Africii

Cel mai lung fluviu de pe glob se afla in Africa, precum si cele mai mari sisteme lacustre.Daca analizam hidrografia Africii vom observa ca desi pare bogata, numai ½ din suprafata continentului

are scurgere permanenta spre oceane. Vom observa ca o suprafata intinsa o formeaza bazinele endoreice, cu scurgere interna (Baz. Ciad partial, Baz. Kalahar, greabanul E Africii, regiunea soturilor din Africa de N). Restul continentului, aproape 9 mil km2 , nu are ape curgatoare permanente (regiuni desertice si semidesertice), ci are rauri temporare (ueduri) si aceste regiuni sunt areice.

Caracterele morfologice ale vailor, dispozitia bazinelor hidrografice mari si regimul apelor sunt in stransa dependenta de relief si clima, inclusiv transformarile suferite de catre acesti factori in trecutul geologic. De remarcat este faptul ca structura in bazinele tectonice in precuaternar nu a favorizat dezvoltarea fluviilor mari cu vai transversale. La sfarsitul tertiarului, multe din bazinele interne (Niger, Kalahar, Sudanul Central, Congo) erau ocupate de lacuri spre care se scurgeau concentric si consecvent raurile dinspre zonele mai inalte. Raurile scurte dar bogate in apa si cu nivel de baza oceanic prin eroziune regresiva au taiat barierele muntoase ce separau bazinele de ocean, individualizandu-se sub aspectul lor actual.

Aceasta schema evolutiva este valabila ptr multe cazuri: Nil, Senegal, Niger, Congo. Insa la unele bazine hidrografice, legatura cu oceanul este numai pe jumatate realizata, fiind vorba despre bazinele din zonele mai uscate de la marginea stepei si semidesertului. Astfel, raul Okovango, de la periferia Baz. Kalahar se indreapta catre acest bazin, si numai la viituri un brat lateral transporta ape spre fluviul Zambezi.

O alta caracteristica a apelor curgatoare este aceea ca majoritatea acestora sunt rauri de podis, si ca urmare, sectoarele de vale larga cu panta redusa alterneaza cu sectoarele de defileu cu panta accentuata si repezisuri ori caderi de apa.

Daca ne referim la regimul raurilor, trebuie sa mentionam ca acesta este determinat de clima, si mai ales de cantitatea de precipitatii. Astfel, tipurile hidrografice corespund in mare masura zonelor de clima, si anume:1. In zona ecuatoriala regimul raurilor este echilibrat, cu deosebire al celor care curg pe directia E-V (fluviul Zair).Aici debitul raurilor este apreciabil, ca o consecinta a ploilor bogate, iar lipsa unui sezon uscat permite mentinerea unui nivel ridicat al apei tot timpul anului.

In celelalte zone climatice regimul apelor este neechilibrat, cu cresteri periodice insemnate.2.In zona subecuatoriala raurile au cresteri de vara (Niger,Nil, Zambezi), in timpul carora nivelul se ridica f mult; iar in sezonul uscat apele scad mult, dar nu seaca. Regim asemanator au apele din 3. zona mediteraneana, cu cresteri de iarna.4.In stepele semidesertice si desertice raurile au ape numai in timpul sezonului umed si dupa aversele rare, insa puternice, devin torente vijelioase, numite tuguri sau ueduri.

In al treilea rand, regim hidrologic aparte il au raurile de tranzit, care reusesc sa strabata zone uscate (uneori desert) desi pierd o mare parte a apelor prin infiltrare, prin risipire in brate laterale si prin evaporatie (ex.: fluviu Orange-la periferia Baz. Kalahar).

In ceea ce priveste alimentarea raurilor din continentul Africa, aceasta este aproape exclusiv pluviala . In zonele muntoase si inalte (Kenya, Kilimanjaro) topirea lenta a zapezilor si a unor ghetari favorizeaza pastratea unui regim constant (ex.: Tanga in Africa de E).

Apele subterane – au o importanta deosebita in zonele uscate, de exemplu apele carstice ptr raurile marocane din atlasul mijlociu, sau startele freatice de la periferia Saharei, care conditioneaza aparitia oazelor.

17

In continentul Africa, in afara raurilor mici integrate unei singure zone de clima si cu regim simplu, distingem marile fluvii, (5 la numar, cu un regim complex, rezultat in urma unor climate diferite) care acopera 1/3 din suprafata continentului; NIL, CONGO, NIGER, ZAMBEZI, ORANGE.

ORANGE (Harip)- impreuna cu afluentul sau de aceeasi lungime Vaal, isi iau apele din M-tii Drakensgerg (cu altitudinea de peste 3000 m si precipitatii bogate). Orange-ul la izvoare are aspectul unui torent viguros, cu profil neregulat, insa ajunge in regiuni mai uscate, in desertul Namib, unde are caracter de rau de tranzit, cu ape din ce in ce mai putine; in Velt devine un rau sarac in ape, cu albia minora spinoasa, alcatuita din pietrisuri si bolovanisuri, unde aversele puternice aduc viituri mari. In Pod. Karoo pe stanga primeste afluenti temporari, iar pe dreapta afluentul Molopo, culege apele pluviale rare din S-V Bazinului Kalahar. Ajungand in Baz. Kalahar, cursul Orange-ului se domoleste, formand meandre, dupa care strabate zona podisului litoral, avand aici o albie ingusta si repezisuri. Volumul anual al scurgerii este de 91 km3 si f inegal repartizat in timpul anului. In anotimpul secetos se poate trece prin vaduri, iar la viituri are cresteri de 3m. Desi are o lungime de 1860 km si o suprafata a bazinului de peste 1 mil. km2, din cauza profilului neregulat si a regimului variabil, fluviul Orange nu este navigabil.

CURS 8Diferentieri economico-geografice in Africa

Sahara Maghreb Africa Mijlocie Africa Australa Africa insulara1. SAHARA – mediul natural este optim omului, si totusi exceptand Valea Nilului si regiunile periferice,

aici traiesc 1,6 mil oameni – in oaze jumatate, iar cealalta jumatate sunt nomazi. Exista f multe urme care atesta prezenta omului in Sahara inverzita din neolitic. Se stie ca oamenii oazelor au venit din zona mediteraneana si din asia de S-V, aducand grau, orez, curmali, camila si islamismul. De aceeasi origine sunt si unii nomazi din desertul Indiei si Mauritania. In regiunea Sahara sunt doua tipuri de economie : ec. sedentara a oazelor si ec. nomada.Economia nomada. - Traseele caravanelor sunt bine stabilite. Nomazii au nevoie de hrana din oaze. Ei au o baza la care raman cateva luni pe an. Astfel, uaregii (?) (nomazii?) din centrul Saharei prefera zonele Hoggar si aAid. Ei cresc oi, capre, magari, camile. Ei sunt in nr. de 60.000 loc, si mai mult de jumatate din ei penduleaza intre Masivul Central Saharian si stepele Sahel. Cu decenii in urma erau descendentii caravanienilor, dar astazi rolul acestora este intr-un declin continuu. Sahara este acum traversata de camioane sau jeep-uri.

In V Saharei este raspandita populatia numita honta (sunt nomazi care se ocupa cu cresterea animalelor), care circula de la poalele Atlas-ului pana in Niger, realizand achimburi comerciale active.

Alte grupari din V desertului Sahara sunt maurii si reguibatii, dar multi dintre acestia au renuntat la nomadism in favoarea unor munci salariale, de ex. exploatarile miniere. Centrul de polarizare al maurilor este Masivul Adrar Ifoscas.Agricultura oazelor. - Aceasta nu este posibila decat in conditii de irigare, deoarece evapo-transpiratia atinge 6000 mm/an, dar asigurarea apei ptr irigatii nu inseamna si reusita recoltei. Solurile sunt sarace in humus si trebuie fertilizate continuu, iar procesul reprezinta (prezinta?) un pericol permanent. Multe oaze se alimenteaza din uedurile piemontane (piemontului?) aflat la picioarele Atlas, oaze numite Zagora si Ziband. In alte oaze (Khorgon sau Siwa) eroziunea a indepartat placa de gresii si panzele captive au generat izvoare arteziene. Exista si Oaze create in jurul puturilor traditionale, in cazul carora apa este scoasa cu greu. In Sahara nigeriana sunt numeroase aductiuni, forman Yogarra, care dreneaza apele subterane situate la bordura platourilor sedimentare.

In S-V Libiei, in tinutul Fezan, panzele freatice situate la suprafata faciliteaza culturile de curmali fara irigatii. Alteori sunt create mici depresiuni antropice ptr a ajunge la 2-3 m fata de panza freatica. Acest sistem de culturi se numeste „sistemul de culturi in palnie” (oaza El Ved (Ued?)). Numai in raport cu zonele inconjuratoare oazele sunt colturi de rai, ptr ca viata locuitorilor de aici este dura si austera. De multe ori

18

avansarea dunelor spre oaze nu poate fi stavilita si de aceea multi sedentari sunt obligati sa transporte zilnic nisipul ptr a proteja lotul cultivat.

Bogatiile subterane au inceput sa fie exploatate, insa acest lucru nu se reflecta in prosperitatea oamenilor care locuiesc in desertul deserturilor.

2. MAGHREB – este parte integranta a lumii mediteraneene. Maghreb a fost oaza unor civilizatii stravechi: fenicienii (sec. XIV i.H.) - care au intemeiat Cartagina; romanii – o jumatate de milion au initiat populatiile autohtone in comert, viata urbana; arabii – care incepand cu sec. VII au transformat acest teritoriu intr-o provincie musulmana.

Colonizarea europeana a adus echipament economic, infrastructura de transport si un inceput de industrializare.

In aceasta regiune, dintre populatiile considerate autohtone se remarca: berberii – care sunt localizati in cateva insule, din munti, sau la marginea desertului. Restul populatiei este alcatuita prin fuziunea arabo-berbera si cunoaste o demografie crescanda. Pe fondul mortalitatii, in sec. XX s-a constatat o crestere a natalitatii si un spor natural in expansiune. Indicele de fertilitate este la cote ridicate (4,5 in Maroc; 4,1 in Tunisia). In piramida varstelor se remarca o neta populare a dominatiilor tinere. In ultimele trei decenii populatia Maghreb-ului s-a dublat.

Economia Maghreb-ului este dominata de o agricultura de subzistenta: grau, orz, legume, in opozitie cu cea intensiva a plantatiilor de citrice si maslini destinate exportului. Zootehnia a ramas in buna parte dominata de trasaturile arhaice (ovine si caprine) si nomadism. Se practica si transhumanta.

Domeniul industrial a cunoscut o dezvoltare mai accentuata decat agricultura, datorita unor categorii de resurse abundente in tarile Maghreb. Economiile actuale ale statelor Maghreb-ului incearca o apropiere de U.E. si ptr a scoate industria din impas sunt semne de reintoarcere la concesionarea unor terenuri miniere.

3. AFRICA MIJLOCIE – diferentierile de ordin demografic sunt legate atat de varietatea rasei negroide si structurile etnico-sociale, cat si de aptitudinile fiecarui grup de a stapani si valorifica spatiul natural. Remarcam grupari etnice distincte, care practica endogamia si care si-au pastrat o entitate bine individualizata : luba (Zair), zande (Zair), fond ? (Gabon), gala (Etiopia). Avand in vedere ansamblul caracteristicilor antropologice, putem distinge in Africa Mijlocie trei grupuri (grupari?) sociale: pigmeii, melano-africanii si popoarele (populatiile?) hamitice. Acestor grupari nu le corespund insa sistemele omogene de organizare politica si sociala. Este vorba despre o infinitate de grupari etnice in cadrul fiecarui grup rasial, deosebite unele de altele mai ales prin structura sociala si prin limba vorbita.

In Africa Mijlocie densitatea populatiei difera nu numai in functie de conditiile naturale, ci si prin tehnicile de subsidenta si migratie. Migratiile au jucat un rol f important in evolutia demografica a unor zone.

Activitatile economice sunt legate de agricultura. In cazul acesteia sistemul itinerar pare primitiv; defrisarea padurilor prin ardere este o metoda eficace si (nu?) necesita un timp relativ scurt. In tinuturile cu relief variat se practica o zonare a culturilor. Astfel, in gradini, ravene, in interiorul padurilor, in zone mlastinoase se utilizeaza metodele specifice de fertilizare ale fiecarui teren. Africa Mijlocie ignora aproape total utilizarea animalelor de munca. Cultivatorii si crescatorii de animale apartin unor lumi diferite, sunt doua lumi distincte. Este o zootehnie de prestigiu si de capitalizare. Opusa agriculturii de subsidenta (subzistenta?) este cultura plantelor destinate pietelor (sistemul monoculturilor). Plantele destinate exportului dau randament bun datorita agrotehnicii super (superlative?) aduse de europeni.

Habitatul rural dominant este gruparea compacta de locuinte in zonele mai inalte sau de-a lungul apelor, care ofera comoditati ale vietii cotidiene.

Urbanismul – nuclee urbane au fost edificate de europeni; constructii solide, dupa model importat au aparut odata cu colonizarea Africii negre.

4.AFRICA AUSTRALA – este f veche, atestata de urme ale unor ….. primitive, care dateaza din perioada cuaternarului. In Africa Australa, negrii bantu si-au disputat teritoriul mai ales din natal. (?) cu negrii buru. Vom gasi bosimanii, hotentotii, care au fost impinsi spre Kalahari de gruparea negrilor bantu. Colonizarea a distrus in mare parte sistemul de organizare primara a populatiei nigere si a integrat o parte din aceasta populatie in economia de tip european, in minerit, in industrie sau agricultura de tip ferma.

19

Ptr majoritatea populatiei agricultura ramane activitatea economica principala. Cei mai multi sunt preocupati sa obtina o recolta de porumb care sa le asigure viata. Anumiti tarani s-au specializat in cultura de piata. Dar lipsa accesibilitatii la terenuri, secetele si conflictele armate sunt cauze care determina un randament agricol slab. Culturile destinate pietelor externe difera de la o tara la alta. Rep. Africa de Sud produce grau, trestie de zahar, legume, fructe tropicale si mediteraneene. Zimbabwe produce grau, tutun, bumbac, fructe. Malawi s-a specializat in productia de ceai, tutun, zahar. S………………? produce zahar si fructe. Zambia: porumb, tutun, cafea. Mozambic: ceai, zahar, fructe.

Pe de alta parte, zootehnia comerciala in Africa Australa ptr carne, piei si lana joaca un rol important in Rep. Africa de Sud, Namibia, Botswana, Zimbabwe. O activitate profitabila este vanatoarea. Fauna se integreaza bine in vegetatia naturala din stepe si savane. Africa Australa este bine dotata cu resurse, favorizand dezvoltarea industriei Republicii Africa de Sud. Aceasta este tara cu cea mai puternica economie de pe continent.

REGIONAREA OCEANIEI

Oceania, ca masa continentala se intinde pe 5.000 km de la S la N, cca 12.000 km de la V la E. Denimirea de oceania se refera la gruparea de insule si arhipelaguri raspandite in partea centrala si sudica a Pacificului (1.250.000 km2 fata de imensitatea oceanului Pacific).

Insulele mari ale Oceaniei sunt reduse: Noua Guinee Noua Zeelanda Noua Caledonie HawaiRestul de 10.000 de insule, in majoritatea lor insule mici si f mici, abia rasar din ocean.Acest „continent”, Oceania, se desfasoara in general intre Arhipelagul Hawai in N si Noua Zeelanda in S,

intre meridianele de 31o long. E si 110o long. V. Oceania este o mare imensa presarata cu insule si nu un continent marginit de ape marine.

Dupa geneza insulele sunt: De origine continentala De origine vulcanica De origine coraligenaSub raport geostructural exista o serie de caractere care ne arata ca insulele Oceaniei se situeaza intr-unul dintre urmatoarele sisteme geostructurale: La marginea continentului In zona de tranzitie In aria oceanuluiPrincipalele insule continentale ocupa regiunea occidentala a” continentului” insular. Aceste insule au cele

mai intinse suprafete, iar relieful lor ofera forme de diferite extensii (?), si anume: munti, podisuri, campii, sau campii litorale, deseori cu plaje intinse si cordoane litorale. Cele mai importante insule, strans legate genetic de cutarile neozoice (?) sunt: Noua Guinee, Noua Caledonie, Noua Zeelanda.

Insulele vulcanice – sunt numeroase si interesante ca peisaj. Se gasesc de obicei alaturi de o multime de insule joase, de natura coraligena.

Pentru Oceania, vulcanismul si cutremurele reprezinta manifestari frecvente, aici aflandu-se cateva sute de vulcani activi si cateva mii stinsi si submarini. In multe regiuni, torentii de lava se solidifica, dand nastere la relief.

Insulele coraligene – acestea sunt joase, aproape de nivelul oceanului, in interior aflandu-se lagune care pot avea legatura directa cu apa oceanului, sau pot fi izolate. In ceea ce priveste varsta insulelor coraligene, se accepta totusi perioada de la cateva zeci de ani la cateva mii de ani. Insulele coraligene de tip atol ….. uscat, abia iesite la suprafata oceanului, au inaltimi reduse si latimi care depasesc 300-500 m.

Climatologia Oceaniei20

Se considera ca Oceania are o clima tipic oceanica, apropiata de cea a primaverii vsnice (precipitatii abundente, vanturi regulate).

Tipuri de vegetatie – Oceania, fiind formata din insule distantate, vegetatia este saracacioasa in specii. In mare parte are caracter endmic. Acolo unde sunt inaltimi mai mari apar paduri ecuatoriale, subecuatoriale, savane, vegetatie specifica zonei temperate sau subantarctice, sau vegetatie de mangrove sau de mlastine.

Fauna - prezinta cateva caractere prin care se deosebeste de fauna celorlalte continente. Este caracteristic endemismul accentuat, datorita izolarii insulelor. O serie de animale au caractere primitive (unele uriase ale unor grupe de familii): sarpele boa (in regiunile calde) in Noua Guinee; soparlele uriase ating 15-20 m? cm? lungime; pasari nezburatoare (pasarea moas?); o pasare particulara este pasarea kiwi;etc.

CURS 9CARACTERISTICILE GEOGRAFICE ALE CONTINENTULUI AUSTRALIA

In ceea ce priveste Australia, harta intocmita de Ptolemeu i.H. face referire la existenta unui mare uscat sin Emisfera Sudica, pe care il numeste Terra Australis Icoynita. In 1605, continentul Australia este atins ptr prima data de echopajul olandez condus de Jonsz (Jansz?). In 1788, navigatorul englez James Cook intemeiaza prima colonie engleza in Australia, si apoi ia fiinta portul Sydney.

Australia are o suprafata de 7.686.850 km2 si este situata in S-E Asiei, la contactul dintre O. Indian si O. Pacific, intre lat. 10o 41’ N si 39o 8’ S, pe o lungime de 3.900 km; long. 113o 9’ (Capul Kuvier) in V si 153o 39’ (Capul Bylon) in E, pe o lungime de 4.000 km. Aceasta pozitie geografica ne arata ca Australia este asezata in zonele de clima tropicala si temperata, caracter ce se reflecta si in celelalte elemente fizico-geografice. Are 5% din suprafata Terrei. Configuratia Australiei cuprinde:

Blocul continental Sistemul de peninsule Sistemul de insule Self (?)

1. Blocul continental – constituie partea cea mai importanta a Australiei, ocupand 90% din suprafata totala a acestuia.2. Sistemul de peninsule – ocupa 672.000 km2. Cele mai importante peninsule sunt: York,Aren (N Australiei), Eyre (S Australiei)3. Sistemul de insule - reprezinta 1,5 % din totalul suprafetei Australiei (Tazmania – 67.869 km2).4. self = o extindere aprox. mare, dar repartitia lui este inegala, fiind f extins in gof (golful?) Carpentania, M. Carafura;.Pe latura V se ingusteaza mult, ptr ca apoi sa se largeasca in jurul Insulei Kangona si in Stramtoarea Bass. Pe latura E self este f ingust, mai ales in sectorul sudic, pana la Brisbane.

Relieful Australia se caracterizeaza sub aspect morfologic printr-un relief masiv, tabular, specific continentelor

sudice, lipsit de campii in lungul tarmurilor, dar in schimb cu intinse podisuri dominate de munti insulari, sau de catene muntoase lipsite de varfuri semete. Cel mai coborat punct este la 12 m sub nivelul oceanului, iar cel mai ridicat este de 2234 m, in Alpii Australiei. Relieful Australiei se imparte astfel: podis si deal 65%, campii 32,7%, munti 1,5 %.

Marile unitati de relief:Podisul Australiei de V – ocupa mai mult de 1/2 din suprafata continentului si reprezinta o regiune tabulara cu altitudine medie de 300-500 m. Marginile Pod. Australiei de V inaltate de miscari tectonice recente se ridica sub forma unor masive cu aspect ins. (insular?) si varfuri tesite; cei mai inalti sunt in E – masivul McDonnel (Donald?) de 1500 m; zone depresionare care au luat nastere prin prabusire. In N-V acestui podis se ridica sub forma unui horst cunoscut sub denumirea de Kimberley (600-800 m). In S-V marginile sunt reprezentate prin cateva culmi inguste si lungi, M-tii Darling (500-600 m). In partea de N-E apar cateva inaltimi mai mici, deluroase, cu aspect de horsturi, intens peneplenizate, din care fac parte Colinele Silwen. Regiunea din interiorul podisului este mai joasa in comparatie cu marginile intens peneplenizate, si acoperita cu nuante de

21

grohotisuri si de nisip eoliene. Din mijlocul acestuia zone desertice se ridica pe o axa centrala orientata V-E o serie de masive insulare reziduale, care separa desertul Australiei de V in trei mari parti:a) Marele desert de nisip in N-E (deserturile Gibson si Victoria).Cea mai lata campie litorala este in S.b) Depresiunea Centrala – are relief de campii, de deal si de masive muntoase izolate. Aceasta depresiune centrala reprezinta cea mai intinsa zona de scufundare a Australiei (vasta campie dezvoltata pe roci sedimentare in bazine hidrografice). Pozitia acestei depresiuni intre cele 2 mari unitati: in V podis si in E M-tii Australiei, ii confera caracterul de depresiune centrala. Ea reprezinta o vasta zona de scufundare din precambrian si are 3 mari unitati: campia nordica litorala, campia de mijloc a fluviului Eyre si campia sudica.

b.1. Campia nordica – se desfasoara in lungimea litoralului format de Golful Carpentania cu putin deasupra nivelului oceanului. Este neteda si alcatuita din depozite formate din aluviuni. Spre s, campia are aspectul unor coline, iar la V este dominata de Pod. Bankly (?).

b.2. Campia de mijloc – este situata in bazinul hidrografic Eyre, cu o zona depresionara cu altitudinea cea mai coborata din intreaga Australie, ceea ce confirma caracterul acesteia tectonic si endoreic.

b.3. Campia sudica – este cea mai tipica campie fluviala a Australiei, dezvoltata pe bazinul hidrografic, are orientare S-V, N-E.

Depresiunea centrala este larg valurita si reprezinta o asociatie de portiuni joase in care apar campiile amintite, si zone cu portiuni deluroase, care separa aceste campii.c) Cordiliera Australiana – Muntii marii cumpene de apa. Reprezinta partea cea mai unitara si cea mai inalta a continentului, fiind dispusa de-a lungul marginii de rasarit, incepand din extremitatea N a Pen. York, si pana la extremitatea S ce trece dincolo de zona de prabusire a stramtorii Batts, in Tazmania. Aceasta catena lunga de 3.400 km formeaza Cordiliera Australiana, si uneori impropriu Alpii Australiei, desi acestia nu au nicio trasatura comuna cu cele ale Alpilor din Europa. Alpii Australiei constituie un lant muntos mult mai vechi, format in faza hercinica, si prezinta o fragmentare pronuntata, consecinta a falierii si denudatiei intense care au dus la 1200 m. In general, M-tii Cordilierii Australiei se prezinta ca un ansamblu de culmi si podis inalte, taiate adanc de rauri. In unele parti Cordilierii ajung pana la tarm, unde pe vrsantii abrupti, in V, coboara in trepte formand o regiune de dealuri.

Privind in ansamblu, relieful Australiei, desi pare simplu, prezinta totusi forme destul de complexe, incepand din cambrian si pana astazi.

Clima Australia apartine in general zonei cu clima calda, dar cu toate acestea prezinta o serie de caracteristici

dintre care repartitia concentrica a regimurilor climatice ca urmare a diferentelor evidente dintre partile ext. si int. continentale. Factorii principali ai climei sunt:

Pozitia matematica pe glob Raportul dintre uscat si ocean Curentii oceanici Altitudinea Intinderea mare a liniilor principale ale reliefuluiDe-a lungul tropicului care il imparte aproape simetric, Australia apartine in majoritate zonei de clima calda si numai latura sudica se incadreaza in zona temperata. In intregime in emisfera australa anotimpurile sunt inverse fata de emisfera N. Masele de aer care influenteaza continentul sunt de origini diferite:

aer polar de anticiclonul indian S, care aduce precipitatii pe latura de S-V, mai ales iarna; aer tropical maritim dinspre O. Pacific spre tarmul E al Australiei, avand precipitatii bogate in tot

timpul anului; aerul ecuatorial, care genereaza vanturi musonice si cicloni tropicali patrunde pe continent inspre N-

V si aduce precipitatii in anotimpul de vara austral. Aerul tropical continental, format in interiorul Australiei, intensifica ariditatea climei prin

deplasarea lui spre exterior in timpul verii.Ca urmare,in repartitia regimurilor (regiunilor?) climatice se observa o anumita legitate (?) geografica, si anume aceea a dezvoltarii lor concentrice de la exterior spre interior, care arata influenta oceanica si continentala. Cele 3 mari unitati concentrice sunt:

22

Fasia externa sau marginala cu caracter tropical si subtropical Fasia mediana semiarida Interiorul cu caracter arid

Diferentieri regionale in Australia

O trasatura distincta o constituie concentrarea puternica a populatiei si a activitatii economice in S-E continentului, zona favorabila dezvoltarii economice, in care la sfarsitul sec. XVIII au inceput procesele de valorificare a resurselor naturale.

In etapele urmatoare regiunea S-E a cunoscut o insemnata dezvoltare,fapt care o deosebeste si acum de celelalte parti ale Australiei, aflate la un nivel mai redus de urbanizare. In continentul Australia distingem urmatoarele regiuni:

Regiunea de S-E Regiunea mediteraneana Regiunea Murly – Darling Regiunea de N-E Regiunea de N Regiunea semidesertica

1. Regiunea de S-E – cadrul natural favorabil si resursele naturale variate au contribuit la dezvoltarea economica a acestei regiuni, care concentreaza mai mult de jumatate din populatia Australiei si aprox. 75% din productia industriala a tarii. Dintre ramurile industriale mentionam:- siderurgia, care foloseste carbuni de pe continent si are ca centru New Castle.- ind. constructiilor de masini: Sydney, Melbourne- ind. chimica: Sydney, Melbourne, Greelong (?)- ind. textila, bazata pe prelucrarea laniiAgricultura – are caracter intensiv. Pe langa productia industriala, se distinge si prin activitatea portuara: Sydney, Melbourne. Aceste orase indeplinesc functii urbane complexe, centre carbonifere si siderurgice.2. Regiunea mediteraneana – pe baza valorificarii resurselor naturale (minereuri de fier situate la V de Golf Spensel), aceasta regiune si-a sporit importanta in cadrul activitatilor economice ale Australiei, inregistrandu-se modificariin utilizarea terenurilor si in reteaua cailor de comunicatii.- metalurgie feroasa cu centrul la …………………..- metalurgie neferoasa : Port Pirie- grau si alte produse agricole- orasele principale sunt situate la golf: Senvensen (?), Spencer, Port Pirie3. Regiunea Murly – Darling – regiune cu soluri fertile, creearea unor irigatii prin folosirea apelor fluviilor. Toate acestea au contribuit la transformarea in cea mai importanta zona agricola a tarii, in care se obtin 2/3 din productia de grau, legume, fructe.- In aceasta regiune se creste un nr. f mare de ovine. - Intinse terenuri cultivate cu legume, orez, pomi fructiferi, vita de vie, bumbac.- Terenuri intens irigate. - Reteau densa de cai ferate prin intermediul careia se asigura in principal legatura dintre asezari.- Orasele sunt mici si mijlocii (Toofoomomba este cel mai mare)4. Regiunea N-E – conditiile climatice si de sol sunt favorabile ptr plantele tropicale si trestie de zahar.- aceasta regiune concentreaza cea mai mare parte din productia de trestie de zahar. In zona agricola dintre Brisbey si Coirns?, peisajul agricol este dominat de cultura trestiei de zahar. In aceste orase si in Bundebern s-a dezvoltat o industri puternica a zaharului- alte ramuri: prelucrarea carnii, ind. textila, prelucrarea lemnului5. Regiunea de N – se caracterizeaza printr-un grad redus de dezvoltare economica. Cultura plantelor se practica pe suprafete restranse. Cresterea animalelor ptr carne si ind. miniera constituie principalele activitati ale aceste regiuni.- dezvoltarea cailor de comunicatie

23

- minereuri de cupru, plumb, zinc se extrag din regiunea Isa- bauxita se exploateaza din VoiporCel mai important oras este Dorlyng (Darling?), cu functii comerciale si portuare6. Regiunea semidesertica – se remarca prin mari resurse de plumb, zinc, fier, aur, care au permis dezvoltarea ind. australiene. Industria a adus dupa sine dezvoltarea unor centre urbane. In aceasta regiune activitatea agricola este redusa, se creste un nr mic de ovine si bovine, mari suprafete raman nefolosite, Cel mai mare oras este Boroncenhill (?)

GEOGRAFIA AMERICII

Cap. 1. Poziţia geografică, limitele şi ţărmurile

Introducere

În acest capitol sunt prezentate poziţia geografică, limitele şi ţărmurile continentului America, precum şi limitele celor trei diviziuni: America de Nord, America Centrală şi America de Sud.

Sunt analizate aspecte ale extensiunii în suprafaţă, în latitudine şi în longitudine, fiind menţionate şi punctele extreme sau ţărmurile continentului America.

Obiective· Dobândirea de cunoştinţe noi privitoare la poziţia geografică, limitele şi ţărmurile continentului America.· Formarea capacităţii de a explica şi argumenta unele aspecte ale extensiunii în suprafaţă, în latitudine sau

longitudine şi de a analiza tipurile de ţărmuri americane.· Explicarea contrastelor dintre ţărmurile estice şi vestice ale Americii.

1.1. Poziţia geografică şi limitele

Pornind de la diferenţierile evolutive şi structurale, numeroşi geografi consideră America de Nord şi America de Sud două continente de sine stătătoare, în ciuda conexiunii istmice realizată încă din miocen. Nu negăm că, în ceea ce priveşte analiza fenomenelor geografice, cât şi sub aspectul elementelor metodologice această divizare n-ar facilita demersurile. Totuşi, ţinând seama de particularităţile reliefului, caracterizate printr-o similaritate frapantă – deşi o îndelungată perioadă cele două mase continentale au evoluat separat – de tendinţa de “sudare” tot mai puternică, prin formarea uscatului antilez, de conexiunile umane şi economice etc., noi apreciem că America este un continent unitar, în care cele două părţi trebuie considerate, cel mult, ca subunităţi aparte. Aceasta şi pentru a elimina confuziile care se nasc atât la nivel fizico-geografic, când se iau adesea în considerare trei diviziuni (America de Nord, America Centrală şi America de Sud), cât şi în planul geografiei umane şi economice unde realităţile acestei părţi a globului pământesc sunt analizate prin prisma Americii Latine şi a Americii Nordice (de la nord de Rio Grande). Continentul America, în integralitatea sa, se compune din două subunităţi majore, respectiv America de Nord, cu o suprafaţă de 23,5 milioane km2 (inclusiv Groenlanda) şi America de Sud având o extensiune spaţială de 18.280.00 km2. Între ele se intercalează, ca o punte de legătură, America Centrală, istmică şi insulară, cu o suprafaţă de 967.000 km2. Suprafaţa întregului continent este de 42.747.000 km2, ceea ce îl situează pe locul doi în lume, din punct de vedere al extensiunii. Cele două subunităţi reprezentative au o formă triunghiulară, cu vârful ascuţit orientat spre sud, fiind interconectate printr-un istm sinuos şi două arhipelaguri (Antilele Mari şi Antilele Mici). Masa continentală cea mai extinsă este localizată în partea nordică a unităţilor respective, fapt explicat prin elementele de izostazie ale unor uscaturi aflate în derivă spre nord (a se observa că atât Africa, cât şi India, care au migrat de la sud spre nord, au aceeaşi dispoziţie a masei uscatului).

De asemenea, America este continentul cu cea mai largă extensiune latitudinală, desfăşurându-se între 83grade39’ latitudine nordică (Ţara lui Grant din Insula Ellesmere) şi 56 grade latitudine sudică (Capul Horn). În longitudine, valori maxime se înregistrează între Capul Prinţul Wales din peninsula Alaska (1680 longitudine

24

vestică) şi Capul Charles din peninsula Labrador (55040’ longitudine vestică). Pentru America de Sud extremele longitudinale se înregistrează între Capul Parinas (81013’ longitudine vestică) şi Capul Branco din partea estică a Braziliei (34048’ longitudine vestică).

America se învecinează la nord cu Oceanul Arctic, la est cu Oceanul Atlantic, la vest cu Asia şi Oceanul Pacific. De continentul asiatic o desparte Strâmtoarea Bering, cu o lăţime de 93 km şi ape puţin adânci (40-50m), respectiv brâul insular al Aleutinelor. Acestă “punte” a fost deseori exondată în trecutul paleogeografic, favorizând migrarea oamenilor şi a altor vieţuitoare din Asia spre America. Înspre sud continentul se efilează tot mai mult, iar fragmentarea sa creşte prin apariţia arhipelagurilor insulare. Între extremitatea sa sudică şi Antarctica distanţa este de circa 1.000 km.

1.2. Ţărmurile şi mările limitrofe

Într-o analiză a fenomenelor de la nord la sud, se remarcă existenţa unor ţărmuri extrem de articulate şi fragmentate în partea nordică unde mişcările epirogenetice negative au dus la formarea unor golfuri şi strâmtori prin inundarea porţiunilor mai joase. De asemenea, puternica dezvoltare a glaciaţiei a determinat atât o coborâre izostatică a uscatului, cât şi sculptarea unor fiorduri şi insule morenaice. O fragmentare excesivă se constată în arhipelagul Arctic alcătuit dintrun mare număr de insule, între care amintim: Ţara lui Baffin, Ellesmere, Banks, Victoria, Dewon, Melville, fără a omite, bineînţeles, cea mai extinsă insulă a globului, Groenlanda, despărţită de insula Ellesmere prin strâmtoarea Smith. Alte strâmtori mai importante din aceeaşi regiune sunt: Melville, Barrow, Lancaster, Victoria, Davis etc.

Acelaşi arhipelag relevă prezenţa unor peninsule reprezentative cum ar fi: Boothia, Simpson, Melville, Foxe, respectiv a golfurilor de mari dimensiuni (Boothia, Hudson, Ungava). În partea nord-estică a Americii de Nord se desfăşoară cunoscuta peninsulă Labrador.

Atât ţărmul de nord, cât şi ţărmul de nord-est sau ţărmurile insulei Groenlanda sunt fragmentate de numeroase fiorduri, ca dovadă a evoluţiei glaciare îndelungate. Estuarul fluviului Sf. Laurenţiu s-a format în urma acţiunii mareelor deosebit de pronunţate. La vărsarea fluviului sus menţionat sunt situate insulele Terra Nova şi Anticosti, precum şi peninsulele Noua Anglie şi Noua Scoţie, separate parţial de golful Fundy.

Mările ce scaldă litoralul nordic al continentului sunt semiînchise, precum Marea Bering, sau deschise – Marea Beaufort. Partea nordică a Mării Bering se desfăşoară pe o platformă continentală cu adâncimi reduse (între 20 şi 40m), iar cea sudică, înspre arhipelagul Aleutinelor, într-o zonă de fosă oceanică ale cărei adâncimi depăşesc 4000m (groapa Aleutinelor atinge chiar 7.678m). Adâncimi mari se înregistrează şi în cazul Mării Beaufort, ale cărei ape pătrund printre insulele Arhipelagului Arctic unde platforma continentală are totuşi adâncimi reduse.

Golful Hudson are aspectul unei mări interioare, având o suprafaţă de peste 1 milion km2 şi ape puţin adânci, datorită ridicării izostatice post-glaciare.

Ţărmul atlantic, la sud de Capul Cod, este un ţărm de tip skjärs, cu golfuri (Delaware, Chesapeake) şi estuare. La sud de Capul Hatteras linia ţărmului se îndreaptă, altitudinile scad şi apar formele de acumulare precum lagunele şi perisipurile. Acest tip de ţărm primeşte extensiuni reprezentative în zona Peninsulei Florida al cărei sector sudic şi vestic se caracterizează prin prezenţa mangrovelor şi a recifilor coraligeni (Bahamas, Keys).

Aceleaşi caractere le întâlnim şi în zona ţărmului sudic al Americii de Nord, cu altitudini reduse, cu lagune, cordoane litorale şi, mai ales, cu delte. Între aceste forme se detaşează delta digitată a fluviului Mississippi. Deşi ponderea proceselor geomorfologice de acumulare este evidentă, ţărmul Golfului Mexic prezintă indicii certe ale unei zone de coborâre epirogenetică, fapt ilustrat de existenţa unor estuare înecate, barate parţial de cordoane litorale.

O fragmentare tectonică avansată întâlnim în cazul ţărmurilor din America Centrală, unde există o densă reţea de linii tectonice materializată în relieful muntos ce a impus prezenţa ţărmurilor înalte. Apare bine reprezentat tipul de ţărm vulcanic, îndeosebi în Antilele Mici. De asemenea, clima caldă şi adâncimea redusă a platformelor continentale a favorizat dezvoltarea recifilor coraligeni şi apariţia ţărmurilor coraligene. Pe latura atlantică a istmului se impun menţionate golfurile Campeche, Honduras, Mosquitos, Darien, respectiv peninsula Yucatan.

25

Atât istmul centro-american, cât şi insulele din arhipelagurile antileze sunt scăldate de câtre apele Golfului Mexic şi ale Mării Caraibilor. Adâncimea maximă a Golfului Mexic este de 4.356m. Acesta se află în legătură, prin Strâmtoarea Yucatan, cu Marea Caraibilor a cărei adâncime maximă (5.103m) se înregistrează în partea estică a bazinului. În fosa Puerto Rico adâncimile ating însă, 9.220 m, iar în fosa Cayman 6.091 m, acestea reprezentând segmente ale planurilor de subducţie pentru orogenurile din zonă. Ţărmul Americii de Sud este, în comparaţie cu cel al regiunilor susmenţionate, mai puţin articulat. Dealtfel, din întreaga suprafaţă a subcontinentului 98,6% revine părţii continentale şi numai 1,4% insulelor şi peninsulelor.

Ţărmul nordic, între vărsarea râului Atrate şi cea a Orinocoului, prezintă totuşi un grad de fragmentare mai ridicat, ilustrat prin prezenţa unor golfuri extinse (Golful Venezuelei, Golful Paria). Golful Venezuelei se continuă în interiorul uscatului cu laguna Maracaibo, încadrată de peninsulele Goajira la vest şi Paraguana la est.

Un sector de ţărm jos este cel nord-estic, desfăşurat între delta Orinocoului şi vărsarea Amazonului, un loc ideal de dezvoltare a mangrovelor. La vărsarea Amazonului s-a format, datorită fenomenului de pororoca, un estuar gigantic. În această zonă delta este înlocuită cu un păienjeniş de insule, bancuri de nisip şi braţe fluviale.

Ţărmul aferent Podişului Braziliei este înalt şi mai puţin articulat, fiind delimitat de linii de falii. El este însoţit, până la circa 200 latitudine sudică de numeroase bariere de recifi coraligeni, golfurile fiind, în general, slab conturate şi puţine (Sao Marcos, Todos os Santos, Rio de Janeiro etc.).

Începând de la latitudinea oraşului Porto Alegre revin în actualitate ţărmurile joase, cu lagune (Patos, Kirim, Mangueira), sau cordoane litorale. O puternică enclavă este cea a estuarului La Plata (320 km lungime), generat şi el de prezenţa unor maree de excepţie.

Fragmentarea ţărmului creşte în perimetrul Podişului Patagoniei; golfurile se înmulţesc (Bahia Blanca, San Matias, Nuevo, San Jorge), datorându-şi originea scufundărilor tectonice.

În partea sudică a subcontinentului analizat fragmentarea uscatului creşte, odată cu numărul insulelor din arhipelagurile sud-americane şi Malvine. Îndelungata activitate glaciară a sculptat văi ocupate actualmente de apele unor numeroase fiorduri prezente, mai ales în principala insulă – Ţara Focului.

Ţărmul pacific al Americii de Nord debutează prin sectorul alaskian al strâmtorii Bering, intens fragmentat de golfuri (Kotzebue, Norton, Bristol), peninsule (Alaska, Kenai) şi insule, grupate în primul rând în arhipelagul Aleutinelor, multe dintre ele de origine vulcanică (Unimak, Unalaska, Kodiak). Către sud indicele de fragmentare litorală creşte, lanţul munţilor costali fiind inundat de către apele Oceanului Pacific. Rezultă astfel un ţărm de tip dalmatic, cu numeroase insule desfăşurate paralel cu continentul, cum sunt cele din arhipelagurile Alexander şi Regina Charllote. La nord de Insula Vancouver şi strâmtoarea Juan de Fuca văile glaciare inundate au dat naştere fiordurilor.

În continuare, spre sud, întregul ţărm pacific al Americii este cu preponderenţă înalt, exceptând sectorul de mică extensiune al câmpiei litorale columbiene. Tectonica şi vulcanismul şi-au pus amprenta decisivă în creionarea aspectelor fundamentale ale morfologiei litorale pacifice. Dintre principalele peninsule menţionăm: California, Nicoya, Azuero, iar dintre golfuri San Francisco (cu Golden Gate), California, Fonseca, Panama, Guayaquil şi Buenaventura.

O fragmentare excesivă de origine tectonică remarcăm în partea sudică a Americii de Sud unde ţărmul de tip dalmatin revine în actualitate. Lanţul muntos costal este diseminat într-un mare număr de insule (dintre care mai importante sunt Chiloe, Wellington), sau arhipelaguri insulare (Chonos, Regina Adelaida), separate de o reţea densă de strâmtori şi golfuri (Ancud, Corcovado, Penss, Magellan etc.).

În contradicţie cu ţărmul nordic şi estic al continentului, ţărmul pacific al Americii are o platformă litorală extrem de îngustă, fosele oceanice situându-se în imediata apropiere a uscatului, pe liniile de subducţie ale plăcilor tectonice pacifice aflate în continuă deplasare spre est. Adâncimea acestora ajunge la 7.980 m în fosaAtacama.

Sinteză

Continentul America, în integralitatea sa, se compune din două subunităţi majore, respectiv America de Nord, cu o suprafaţă de 23,5 milioane km2 (inclusiv Groenlanda) şi America de Sud având o extensiune spaţială

26

de 18.280.00 km2. Între ele se intercalează, ca o punte de legătură, America Centrală, istmică şi insulară, cu o suprafaţă de 967.000 km2. Suprafaţa întregului continent este de 42.747.000 km2, ceea ce îl situează pe locul doi în lume, din punct de vedere al extensiunii.

Într-o analiză a fenomenelor de la nord la sud, se remarcă existenţa unor ţărmuri extrem de articulate şi fragmentate în partea nordică unde mişcările epirogenetice negative au dus la formarea unor golfuri şi strâmtori prin inundarea porţiunilor mai joase. De asemenea, puternica dezvoltare a glaciaţiei a determinat atât o coborâre izostatică a uscatului, cât şi sculptarea unor fiorduri şi insule morenaice.

Ţărmul atlantic, la sud de Capul Cod, este un ţărm de tip skjärs cu golfuri (Delaware, Chesapeake) şi estuare. La sud de Capul Hatteras linia ţărmului se îndreaptă, altitudinile scad şi apar formele de acumulare precum lagunele şi perisipurile.În contradicţie cu ţărmul nordic şi estic al continentului, ţărmul pacific al Americii are o platformă litorală extrem de îngustă, fosele oceanice situându-se în imediata apropiere a uscatului, pe liniile de subducţie ale plăcilor tectonice pacifice aflate în continuă deplasare spre est.

Cap.2. Caracteristici ale cadrului naturalIntroducere

Acest capitol se referă la principalele elemente ale cadrului natural, pornind de la evoluţia paleogeografică a continentului, care a condus la creionarea configuraţiei actuale a reliefului, apoi, la caracteristicile climatice, hidrologice şi biopedogeografice, de ansamblu. Se constată că relieful condiţionează întreg peisajul continentului, complexul factorilor modelatori imprimându-i trăsături ce-l individualizează faţă de celelalte uscaturi.

Obiective· Dobândirea de cunoştinţe noi referitoare la caracteristicile cadrului natural american, a cărei trăsătură

principală o constituie marea sa diversitate şi extensiune în teritoriu.· Evidenţierea rolului important pe care-l are relieful în conturarea peisajului şi în evoluţia factorilor

naturali, în continentul America.· Percepera diversităţii tipurilor de climat şi a ariilor lor de răspândire, America fiind singurul continent în

care se înregistrează succesiv toate climatele globului, având ecuatorul drept axă de referinţă.· Explicarea gradului diferit de dezvoltare a reţelei hidrografice şi a învelişului biopedogeografic în

continentul studiat.

2.1. Evoluţia paleogeografică

Evoluţia paleogeografică a continentului american trebuie privită atât la scară globală, în interrelaţiile sale cauzale cu celelalte continente, cât şi la scară regională în vederea desluşirii acelor procese şi fenomene care au condus la creionarea configuraţiei actuale a reliefului său.

Geneza continentului analizat, cu cele trei subdiviziuni ale sale: America de Nord, America Centrală şi America de Sud îşi are punctul de plecare în fragmentarea uscatului iniţial, Pangaeea, divizat în două mase continentale majore la începutul paleozoicului şi anume Laurasia, la nord, şi Gondwana la sud, despărţite de apele mării Tethys. Din Laurasia făceau parte America de Nord (inclusiv Groenlanda), Europa şi cea mai mare parte a Asiei, iar din Gondwana America de Sud, Africa, India, Australia şi Antarctica.

În era paleozoică are loc o continuare a divizării celor două uscaturi şi începutul derivei propriu-zise, materializată în deplasarea spre nord a fragmentelor Gondwanei şi coliziunea lor cu cele provenite din dezmembrarea Laurasiei.

Evident, perioadele evolutive nu au fost sincrone, formarea Atlanticului de Nord, ca bazin oceanic ce a separat America de Nord de Europa, realizându-se acum 300 milioane de ani (în carbonifer), în vreme ce formarea Atlanticului de Sud, care a consfinţit separarea Americii de Sud de Africa s-a produs mult mai târziu, abia acum 120 milioane de ani (la sfârşitul jurasicului).

În acest context paleogeografic, cele mai vechi formaţiuni din America de Nord le întâlnim în cratogenul (scutul) canadian, şi fragmentar, în munţii Apallachi, Podişul Colorado, Munţii Stâncoşi etc. Ele sunt alcătuite din granite, gnaise, şisturi cristaline, cuarţite, calcare cristaline, cutate în orogenezele grenvilliană şi taconică.

27

Scutul canadian este flancat la nord, est şi sud de structurile orogenurilor caledoniene şi hercinice, prezente, primele în insulele Arhipelagului Arctic, în Appalachii de Nord, Terra Nova şi, intercalate unor depozite mai noi, în Munţii Stâncoşi. Formaţiunile hercinice se întâlnesc în Appalachi de Sud, podişurile şi masivele centrale, în fundamentul părţii sud-estice a uscatului nord-american sau în Podişul Mexican.

În mezozoic evoluţia uscatului se derulează, mai ales, în partea vestică unde i se adaugă noi teritorii prin exondarea Munţilor Stâncoşi, în jurasicul mediu, şi a lanţului constituit din Munţii Cascadelor şi Sierra Nevada (în faza nevadiană). Tot în această perioadă are loc scufundarea care a dat naştere Golfului Baffin şi Strâmtorii Davis, prin care se realizează pentru prima dată izolarea Groenlandei în raport cu scutul canadian. Concomitent se realizează o conexiune cu America de Sud prin pragul Floridei (în cenomanian).

În era neozoică se edifică lanţul muntos costal din partea vestică şi au loc depunerile masive din bazinul sedimentar central, urmate de retragerea apelor din actuala regiune a Podişului Preriilor şi Câmpiei Mississippi.

Pentru America Centrală istmică sunt de semnalat depozitele de vârstă precambriană din Munţii Hondurasului şi Masivul Guatemalei. Masivele hercinice au fost nivelate, fracturate şi prinse ulterior în cutări mai noi. Golful Mexic se conturează în triasic, iar bazinul Mării Caraibilor în cretacic. De altfel, insulele Americii Centrale reprezintă uscaturi relativ tinere, cele mai vechi având o vârstă jurasică. Actualmente, zona Americii Centrale este una dintre regiunile de slabă rezistenţă ale scoarţei terestre fiind caracterizată prin mişcări de ridicare şi scufundare, prin dislocări, seismicitate şi vulcanism, dovadă că evoluţia sa nu esteconturată.

În America de Sud zona de cratogen, de vârstă arhaică, cuprinde podişurile Guyanelor şi Braziliei unde fundamentul precambrian apare adeseori la zi.

Subasmentul bazinului amazonian şi al depresiunii Parana este tot precambrian, dar în aceste sectoare se manifestă o subsidenţă accentuată încă din paleozoic, fiind acoperit cu depozite groase, mai noi. Cutările caledoniene au înălţat rama externă a Podişului Braziliei, precum şi unele sectoare vestice ataşate ulterior zonei andine.

Cutările orogenezei hercinice au afectat îndeosebi teritoriile situate la sud de estuarul La Plata, respectiv Podişul Patagoniei. Şi în acest caz, unele fragmente au fost alipite orogenurilor mai noi (Sierra de Cordoba). Lanţul muntos andin a fost edificat începând din cretacicul superior şi până la începutul eocenului, perioadă în care se înregistrează paroxismul. Dar cutările continuă în tot cursul terţiarului şi nu s-au încheiat nici astăzi, dovadă fiind vulcanismul şi seismicitatea ridicată înregistrată aici.

2.2. Relieful

În strânsă corelaţie cu structura geologică şi evoluţia paleogeografică se află principalele forme de relief ale continentului american. Deşi această evoluţie a fost diferită de la o regiune la alta, se remarcă totuşi similitudini frapante între peisajul Americii de Nord şi cel al Americii de Sud. Nota oarecum aparte o introduce America Centrală, unde apar deosebiri evidente, atât în ceea ce priveşte ponderea unor elemente morfologice, cât şi originea sau dispunerea lor. Există, însă, câteva trăsături comune ale reliefului analizat, şi anume: prezenţa în toate cele trei unităţi teritoriale ale reliefului muntos, ca element de bază al peisajului geografic, vulcanismul accentuat, asimetria generală determinată de înălţimea pronunţată a faţadei pacifice, varietatea formelor de detaliu, ca o consecinţă a diversităţii litologice şi varietăţii factorilor modelatori etc.

Relieful Americii de Nord

Relieful actual al Americii de Nord este rezultatul unei evoluţii convulsive desfăşurată din era arhaică şi până azi, cu etape orogenetice de intensă afirmare şi perioade îndelungate de nivelare şi peneplenizare. Complexul factorilor modelatori i-au imprimat o serie de trăsături particulare ce-l individualizează, mai ales în raport cu celelalte compartimente ale Laurasiei (Europa şi Asia).

28

O primă trăsătură derivă din orientarea liniilor majore ale reliefului pe direcţia longitudinală, nord-sud, în vreme ce în continentele sus menţionate ele se desfăşoară de-a lungul paralelelor (fig.1).

O altă particularitate izvorăşte din concentrarea ariei montane în extremitatea vestică a continentului, Munţii Appalachi nereuşind să contrabalanseze, prin extensiunea şi poziţia lor, această asimetrie evidentă.

Din punct de vedere morfologic, America de Nord se împarte într-o serie de regiuni, şi anume: Groenlanda, Arhipelagul Arctic, Câmpiile şi podişurile centrale, Munţii Appalachi, Câmpiile litorale şi Cordilierii, fiecare, la rândul ei, subdivizându-se în unităţi taxonomice mai restrânse.

Relieful Americii Centrale

Prezintă o fizionomie nuanţată, datorită fragmentării şi evoluţiei diferite de la o regiune la alta. Principalele sale trăsături sunt:

- predominanţa reliefului muntos, cu altitudini ce ating 3.500m (în puţine cazuri chiar peste 4.000m);- podişurile sunt reduse ca suprafaţă, iar câmpiile litorale sunt înguste;- orientarea perpendiculară pe ţărm a culmilor la nord de grabenul Nicaragua (o mare linie de demarcaţie

tectonică) şi paralelă cu aceasta, la sud;- dintre tipurile de relief cel mai răspândit este cel vulcanic, conurile şi craterele dispunându-se pe fracturi

majore pe o distanţă de circa 1.300 km. Predomină vulcanii explozivi şi nu cei cu scurgeri de lave;- mişcările eustatice pleistocene sunt materializate în peisaj prin ridicarea emersă a recifilor coraligeni,

terase de abraziune marină, golfuri de ingresiune şi văi submerse. Ele se manifestă compensatoriu, mişcărilor de ridicare ale litoralului pacific corespunzându-le cele de coborâre ale litoralului Mării Caraibilor;

- procesele actuale sunt foarte intense în faţada estică, umezită de alizee şi mult mai reduse înspre vest;- relieful carstic bine dezvoltat în Peninsula Yucatan, Cuba şi Jamaica sub forma unui carst tropical tipic.Din punct de vedere morfologic, relieful Americii Centrale istmice este divizat în două compartimente

distincte de către grabenul Nicaragua. De altfel, această linie tectonică pare a fi zona de sutură a continentului american, respectiv a celor două mari subunităţi ale sale: America de Nord şi America de Sud. O dovadă în acest sens o constituie şi vârsta diferită a formaţiunilor: la nord se desfăşoară structuri vechi, permiene, cutate în perioada mezoalpină, iar în sud structuri mai noi, înălţate în neogen.

America Centrală Istmică. Unităţile de relief mai importante ale istmului central-american într-o succesiune de la nord la sud, sunt următoarele (fig. 10): masivul Sierra Madre de Chiapas, lanţurile vulcanice costale, Masivul Guatemalei, Peninsula Yucatan, Munţii Hodurasului, Depresiunea Nicaragua şi Cordilierii istmului Costa Rica-Panama.

America Centrală Insulară se constituie, împreună cu Arhipelagul Arctic nord-american, în cea mai fragmentată regiune aparţinând continentului studiat. Dar, spre deosebire de arhipelagul amintit, unde fragmentarea a dezmembrat un vechi uscat unitar, în America Centrală, aceasta a rezultat din apariţia unor arcuri insulare care tind, prin sudarea cu continentul (sau între ele) să constituie un viitor uscat, de mai largă extensiune. Nu negăm însă, faptul că unele insule mai mari (Cuba, Jamaica, Haiti), formate din catene montane de aceeaşi vârstă şi origine cu cele ale istmului central-american nu ar fi părţi desprinse din acesta. Este, însă, evident că amploarea şi continuitatea actuală a proceselor de subducţie din această regiune vor avea ca rezultat apariţia unor lanţuri muntoase ce vor juca rolul unor punţi de legătură între fragmentele de astăzi.

Relieful Americii de Sud

Păstrează numeroase similitudini cu cel nord-american cum ar fi: orientarea de-a lungul medianelor a catenelor muntoase, unităţile de crategon sunt situate de asemenea în partea nord-estică, zonele joase ocupă partea centrală şi cele orogenice partea vestică; prezenţa vulcanismului, seismicităţii şi glaciaţiei, predominanţa regiunilor joase de câmpie şi podiş. Există însă şi unele deosebiri, cea mai importantă derivând din faptul că nucleul de cratogen nu este înconjurat din toate părţile de zone de orogen precum în cazul scutului canadian (fig.2).

Regiunile de platformă, suprapuse zonelor de cratogen se desfăşoară în partea estică a continentului. Fundamentul are vârstă proterozoică şi arhaică şi este alcătuit din roci cristaline peste care s-au depus sedimente

29

paleozoice şi mezozoice. Cutărilor arhaice le-au succedat cele caledoniene manifestate îndeosebi în estul Braziliei. Procesele orogenetice din vestul Americii de Sud au afectat integritatea vechiului scut brazilian, fragmentându-l şi dislocându-i unele compartimente.

În mezozoic şi neozoic, scutul guiano-brazilian a fost supus unei denudări intense, în urma căreia o mare parte a depozitelor sedimentare au fost înlăturate. Sau conservat doar cele din zonele unde ridicarea a fost mai redusă (depresiunea Paraguay-Parana).

Cutările hercinice au afectat partea sud-estică a Americii de Sud, la sud de estuarul La Plata, conservându-se astăzi ca masive izolate sau compartimente ataşate structurilor andine.

Din grupa regiunilor de platformă fac parte următoarele unităţi de relief: Podişul Guianelor, Podişul Braziliei, Amazonia, Câmpia Orinocului, Câmpia Gran Chaco, Pampasul şi Podişul Patagoniei.

Regiunile de orogen înglobează Munţii Anzi situaţi în partea vestică a Americii de Sud. Orientarea acestora este, în general, nord-sud, dispunerea pe meridian prezentând însă uşoare abateri. Astfel, la extremitatea nordică, Anzii Venezuelei se desfăşoară pe direcţia est-vest, iar Anzii Columbiei pe direcţie nordest – sud-vest, în partea centrală, apare o curbură accentuată spre est după care revin la direcţia dominantă nord-sud.

De asemenea, o particularitate a Anzilor este revărsarea cutelor spre est, aidoma elementelor tectonice din Cordilierii nord-americani, fapt explicabil de altfel, dacă ţinem seama de implicaţiile aceloraşi fenomene de subducţie tectonică. Alte similitudini cu Cordilierii au în vedere constituirea lor din trei aliniamente separate de depresiuni sau platouri intramontane. Vulcanismul şi seismicitatea, asemeni fenomenelor din America de Nord, definesc întregul lanţ andin, iar glaciaţia cuaternară s-a făcut simţită şi aici, dar pe suprafeţe mult mai restrânse, în masivele înalte şi sudul continentului (datorită şi dezvoltării sale mai reduse în latitudine).

America de Sud este „continentul cel mai vulcanic de pe glob”, edificiile muntoase cele mai înalte şi mai masive având origine vulcanică. Dar, spre deosebire de America de Nord şi Centrală, aici ponderea majoră o deţin stratovulcanii, cu lave acide. Se consideră că actualmente circa 132 vulcani sunt în activitate (circa 30% din vulcanii activi ai planetei).

O altă trăsătură a Anzilor derivă din puternica înălţare pe verticală a unora dintre compartimentele sistemului muntos. Astfel, în zona centrală, post-miocen, amploarea ridicărilor a depăşit 2.000m.

În cadrul sistemului andin deosebim trei aliniamente distincte de culmi montane şi anume: Cordilierii Occidentali, Cordilierii Centrali şi Cordilierii Orientali, cu o desfăşurare paralelă, dar şi cu numeroase noduri orografice de convergenţă sau divergenţă a catenelor muntoase.

2.3. Clima

Continentul american se desfăşoară între 830 39’ latitudine nordică şi 560 latitudine sudică, deci pe un arc de meridian 1400, ceea ce reprezintă aproape jumătate din circumferinţa Pământului. Luat în totalitatea sa acesta este singurul continent unde se înregistrează succesiv toate climatele globului, având ecuatorul drept axă de referinţă. În acest mod, din punct de vedere climatic se creează imaginea unei armonici ale cărei puncte extreme sunt similare. Dintre factorii implicaţi în definirea tipurilor de climat şi a ariilor de răspândire menţionăm: aşezarea geografică, relieful, forma continentului şi a subdiviziunilor sale, curenţii oceanici etc.

Temperatura aerului prezintă valori cumprinse între –350 şi –400 C în nordul Canadei, Arhipelagul Arctic şi Groenlanda. În emisfera sudică, datorită lăţimii reduse a uscatului şi latitudinii mai coborâte, media lunii celei mai reci abia atinge 00C. Maximele negative apar în Groenlanda (-650 C). Minimele pluviometrice se înregistrează în deşertul Atacama (o ploaie la circa 100 ani), precum şi în deşerturile Marelui Bazin, Sonora, Gila, Mojave (sub 200 mm), sau Podişul Patagoniei (250-500 mm). Câmpia Mississippi şi Podişul Preriilor, mari unităţi de relief ale Americii de Nord, primesc anual între 400-750 mm precipitaţii.

Vânturile dominante sunt alizeele de nord-est şi sud-est care bat în America Centrală şi de Sud. În partea sudică a istmului central-american vânturile de vest primesc caracterul unui muson umed afectând câmpia litorală şi lanţurile muntoase costale.

Pe toată faţada pacifică a continentului se resimt vânturile de vest. Dintre vânturile mai cunoscute din interiorul continentului se impun menţionate Northerul, care bate în zona central-nordică a Americii de Nord şi Chinook-ul, sinonim föehnului, din Cordilierii nord-americani.

30

Regionarea climatică a Americii are o caracteristică esenţială, datorită extensiunii fără precedent în latitudine şi anume dublarea zonelor climatice de o parte si de alta a ecuatorului.

2.4. Apele

Varietatea condiţiilor de relief şi climă a condiţionat o diversitate deosebită a fenomenelor de acumulare, organizare şi drenare hidrografică. Mai mult, în regiunile latitudinale extreme ale continentului precum şi la anumite înălţimi, ale căror cote scad dinspre ecuator spre pol, învelişul hidrosferic îmbracă o formă de agregare solidă, respectiv cea a calotelor de gheaţă perenă, desfăşurate fie insular (în munţii înalţi, prin acumulări izolate a gheţarilor de circ sau de vale), fie pe suprafeţe vaste în calote de mari dimensiuni.

Apele curgătoare Densitatea reţelei hidrografice este dictată în primul rând de tipul de climat. Cum în cele trei subcontinente

clima prezintă aspecte extrem de nuanţate, reţeaua de drenaj va avea o dezvoltare conformă cu particularităţile regimului de alimentare, configuraţia reliefului şi constituţia litologică.

În funcţie de tipul de climat şi de sursele de alimentare apele ce străbat continentul american se înscriu în următoarele tipuri dominante (M.I. Lvovici, 1956):

a. Alimentarea glaciară (tip groenlandez), se realizează în exclusivitate din topirea gheţarilor. Ca urmare, debitul creşte în scurta vară polară şi se reduce simţitor iarna. Zona de topire de la marginea calotei are lăţimea de 20-30 km, iar apele fac parte din categoria râurilor mici. Cursurile superioare ale numeroaselor râuri cu obârşia în Anzi şi Cordilieri se formează, de asemenea, pe seama topirii gheţurilor perene.

b. Alimentarea nivală (subarctică) caracterizează râurile din Arhipelagul Arctic, Podişul Yukon, nordul Canadei continentale, Peninsula Labrador, Podişul Patagoniei (la sud de paralela de 320) şi zonele montane înalte aflate sub limita zăpezilor persistente. Şi în acest caz scurgerea maximă are loc vara, iar debitele minime se înregistrează iarna, când râurile îngheaţă.

c. Alimentarea glacio-nivală (de tip alpin) se realizează în munţii înalţi, unde gheţarii şi zăpezile bogate conlucrează la organizarea unor râuri cu debit mare vara (Fraser, Columbia, Rio Negro, Chubut etc.).

d. Alimentarea nivo-pluvială respectiv pluvio-nivală este proprie râurilor regiunilor temperate unde, în funcţie de latitudine şi altitudine, predomină una din cele două componente (zăpada sau ploile), ale bilanţului scurgerii. Debitele maxime se produc primăvara, după dezgheţul râurilor. Vara au loc revărsări datorită ploilor ciclonale. Fluviul Sf. Laurenţiu are alimentare nivo-pluvială, iar Mississippi pluvio-nivală.

e. Alimentarea pluvială, cu mai multe variante (în funcţie de caracterul şi perioada precipitaţiilor: ploi permanente, ploi de vară, de toamnă, de iarnă etc.), o întâlnim la râurile cuprinse între cele două tropice. Astfel, în zona Golfului Mexic, debitele maxime apar toamna;în Podişul Mexican, Podişul Braziliei şi America

Centrală se înregistrează un maxim de vară (râul Balsas, spre exemplu); pe litoralul pacific, în Peninsula California, respectiv sectorul Valparaiso şi Valdivia din America de Sud, maximele se produc iarna.

Referitor la organizarea reţelei hidrografice, ea este dependentă în proporţie hotărâtoare de orografie. Poziţia vestică, în raport cu desfăşurarea ariei continentale, a catenelor muntoase cu rol de cumpănă de ape, a generat o asimetrie evidentă între bazinele debitoare celor trei oceane marginale. Astfel, majoritatea covârşitoare a debitelor se descarcă în Oceanul Atlantic (cca 92% în America de Sud şi 80% în cea de Nord). Spre Oceanul Arctic se orientează fluviul Mackenzie cu afluenţii săi Liard, Peace, Athabaska. El are un bazin de 1,76 milioane km2 şi o alimentare preponderent nivală; lungimea sa atinge 4.241 km. Râurile Saskatchewan, Churchill, Severn şi Nelson sunt tributare Golfului Hudson. Din cauza nivelului de bază coborât, remanierile hidrografice sunt foarte frecvente, favorizate fiind şi de înclinarea redusă a reliefului şi de depozitele glaciare friabile ce acoperă subasmetul cristalin.

Un râu important al Americii de Nord este Sf. Laurenţiu ce drenează Marile Lacuri şi are ca afluenţi mai importanţi râurile Ottawa şi Saguenay. Măsoară 3.360 km lungime şi are un debit notabil: 5.400 m3/s. La vărsarea sa în ocean s-a format un estuar de mari dimensiuni.

Versanţii estici ai Munţilor Appalachi sunt brăzdaţi de râuri scurte, dar cu debite bogate, asigurate de precipitaţiile căzute ca urmare a ascensiunii orografice a maselor de aer oceanice. Dintre principalele râuri ale acestei regiuni menţionăm: Connecticut, Hudson, Potomac, Delaware etc.

31

Cel mai important râu al Americii de Nord rămâne Mississippi care-şi are bazinul hidrografic dezvoltat în partea centrală a continentului, pe o suprafaţă de peste 3,3 milioane km2. Lungimea sa, apreciată de la izvoarele Missouri, este de 6.418 km, iar debitul mediu depăşeşte 19.000 m3/s. Fluviul străbate zona cea mai joasă a câmpiei cu acelaşi nume, adunându-şi apele atât de pe versanţii vestici ai Appalachilor (Ohio, cu cei doi afluenţi ai săi, Tennesse şi Cumberland), cât şi din

Munţii Stâncoşi sau Podişul Preriilor (Missouri, Arkansas şi Red River). Se varsă în Golful Mexic printr-o deltă cu numeroase braţe şi mlaştini.

Tot în Golful Mexic se varsă Rio Grande (2.800 km lungime), Rio Panuco, Santiago şi Balsas. La sud, în Marea Caraibilor şi golfurile adiacente debuşează râurile scurte, dar cu debite bogate ale istmului central-american (Usumacinta – 740 km; Grijalva sau Motagua).

Partea nordică a Americii de Sud este drenată de fluviile Atrato, Magdalena (1.600 km) cu afluentul său Cauca, şi Orinoco. Fluviul Orinoco îşi colectează apele din Podişul Guianelor, având o lungime de 2.000 km şi un bazin hidrografic de 1 milion km2. Principalii săi afluenţi sunt Apure (1.580 km), Meta (1.200 km) şi Guaviare (1.500 km) şi provin din regiunea andină. Celebră este difluenţa realizată pe cursul afluentului sau Casiquiare care, la ape obişnuite, se varsă în Orinoco, iar la ape mai mari debordează peste joasa cumpănă de ape, vărsându-se în Rio Negro şi, prin acesta, în Amazon. Delta Orinocoului are 25 de braţe şi depăşeşte 34.000 km2. Debitele maxime se înregistrează în timpul iernii australe, când frontul tropical urcă spre nord, determinând extensiunea zonei ecuatoriale în aceeaşi direcţie şi precipitaţii bogate.

Fluviul Amazon întruneşte multe superlative mondiale, depăşind orice râu al globului în ceea ce priveşte lungimea, mărimea bazinului de recepţie şi a debitului.

Astfel, împreună cu afluenţii săi Ucayali şi Apurimac măsoară 7.025 km lungime, iar debitul la vărsarea în ocean este de 120.000 m3/s (debitele minime ajung la 60.000 m3/s, iar cele maxime la peste 200.000 m3/s). Bazinul de recepţie se extinde pe o suprafaţă de peste 7,18 milioane km2, cuprinzând câmpia cu acelaşi nume şi o arie largă din Podişul Braziliei şi a Anzilor Peruvieni.

În câmpie, deşi panta este extrem de redusă (3 cm/km), viteza de scurgere este apreciabilă (2,5 km/h), datorită presiunii apelor din amonte.

Are 17 afluenţi de peste 1.000 km lungime, precum Ucayali (1.950 km), Jurua (1.500 km), Madeira (3.220 km), Purus (3.100 km), Xingu (2.000 km) pe dreapta; Jari (1.770 km), Japura (1.911 km), Rio Negro (2.150 km), pe stânga.

Regimul afluenţilor oscilează periodic, în funcţie de succesiunea anotimpurilor: în timpul verii nordice predomină aportul afluenţilor de pe stânga, iar în timpul verii australe al celor de pe partea dreaptă. Este navigabil până la Manaos (1.700 km).

De la vărsare şi până la circa 600 km spre amonte urcă „pororoca”, un val care întoarce apele fluviului înapoi.

Fluviul divaghează mult în câmpie, având numeroase braţe care se înfundă prin aluvionare, meandre, popine, insule. Lăţimea albiei sale creşte spre vărsare unde ajunge la 80-150 km.

Podişul Braziliei are ca principală arteră de drenaj fluviul Sao Francisco. Câmpia Gran Chaco este străbătută de râul Parana şi afluentul său Paraguay, iar podişul Braziliei de Sud de

către râul Uruguay. Ele debuşează în estuarul La Plata, cu o lungime de 320 km, formând o deltă comună de unde şi topicul adoptat (Rio de La Plata). Afluenţii de ordinul doi ai Paranei sunt râurile Pilcomayo, Bermejo

şi Salado ce-şi au obârşiile pe versanţii estici ai Anzilor.Podişul Patagoniei este traversat de la vest la est de Rio Negro, Rio Salado, Colorado, Chubut, Santa Cruz şi

Gallegos, ultimele două vărsându-se în Atlantic prin mici estuare.Fluviile ce se varsă în Oceanul Pacific, respectiv în mările aferente acestuia sunt mai puţin numeroase, au

lungimi şi debite mai reduse datorită bazinelor de recepţie limitate şi climatului arid al unor suprafeţe vaste.Astfel, în Marea Bering, debuşează fluviul Yukon (3.700 km), ce străbate platoul şi câmpia litorală

alaskiană. Este un fluviu cu alimentare glacio-nivală, debite maxime vara şi cu pod de gheaţă multe luni ale anului. La vărsare prezintă meandre de amploare, încătuşate, iar în cursul mijlociu praguri şi cascade. Ca afluenţi menţionăm râurile Lewes, Tanana şi Klondike.

Din Cordilierii canadieni se îndreaptă spre vest fluviile Fraser şi Columbia, alimentate de gheţari, zăpezi şi ploile abundente aduse de vânturile de vest. Fluviul Columbia are o lungime de 2.250 km şi un bazin

32

hidrografic de 655.000 km2 extins în partea nordică a Marelui Bazin şi asupra Platoului Columbia. Principalii săi afluenţi sunt Snake, ce izvorăşte din parcul Yellowstone şi Willamentte. Vărsarea în ocean are loc printr-un estuar de 200 km lungime.

Alt fluviu, cunoscut îndeosebi prin grandiosul fenomen geomorfologic căruia i-a dat naştere, este Colorado (2.900 km) ce străbate Podişul Marelui Bazin,

Podişul Colorado, deşerturile Mojave şi Gila, vărsându-se în ocean printr-o deltă cu lagune şi cordoane litorale. Se alimentează din ploi şi zăpezi, ca urmare debitul maxim apare în iunie. Panta este ridicată (1,5 m/km), iar viteza de curgere depăşeşte 40 km/h. Din cauza aluviunilor de diverse culori, transportate în mari cantităţi, a fost numit „colorado”.

În Mexic şi în America Centrală Istmică râurile pacifice au dimensiuni şi debite reduse din cauza climatului mai uscat al litoralului vestic.

Aceleaşi particularităţi morfometrice caracterizează şi râurile din America de Sud, în timp ce particularităţile scurgerii sunt mai variate.În nord şi în sud, datorită precipitaţiilor bogate se înregistrează debite mari, iar în centru, în zona deşertului Atacama, râurile practic lipsesc.

În America se întâlnesc şi o serie de bazine endoreice, lipsite de o scurgere spre oceanul planetar. Ele ocupă în America de Nord circa 900.000 km2, iar în America de Sud peste 292.000 km2. Ele se suprapun podişurilor şi depresiunilor intramontane: Podişul Marelui Bazin, Podişul Mexican, Puna de Atacama, nordul Câmpiei Gran Chaco etc..

LacurileAcumulările hidrografice naturale din categoria lacurilor au altitudini, origini şi mărimi diferite. Din punct

de vedere genetic se întâlnesc toate tipurile de lacuri cunoscute, între care se detaşează cele glaciare, tectonice, vulcanice şi de baraj vulcanic, lagunele şi limanele, lacurile sărate, carstice etc.

a. Lacurile glaciare s-au format în cuvetele sculptate de gheţarii cuaternari, respectiv în amontele unor baraje morenaice, diseminate pe o mare suprafaţă a scutului nord-american. Le întâlnim de asemenea în circurile gheţarilor alpini. Numărul lacurilor glaciare din America de Nord este foarte mare, numai în

Podişul Winsconsin-Minesota înregistrându-se peste 11.000. În America de Sud lacurile glaciare tipice sunt cantonate în Valea Chiliană, datorită în primul rând

frecventelor baraje morenaice. Aşa sunt lacurile Villarica, Ranco, Buenos Aires, drenate spre ocean sau Nahuel Huapi, Leon, San Martin, Viedma, Argentino localizate în Anzii Patagoniei.

b. Lacurile vulcanice sunt reprezentate, în primul rând prin Crater Lake (608 m adâncime şi 8 km diametru), cantonat într-o caldeiră. (Se bănuieşte însă şi o origine meteoritică). Astfel de lacuri sunt însă frecvente în întreg lanţul Cordilierilor şi al Anzilor, indiferent dacă acumularea hidrografică este localizată în cratere stinse sau în amontele unor baraje de produse epiroclastice.

c. Lacurile tectonice apar în zonele intens fragmentate tectonic din America Centrală; lacul Nicaragua, 8.030 km2; Managua 1.234 km2. Tot o origine tectonică are şi laguna Maracaibo (20.000 km2), cu apă dulce. Lacul Titicaca din Anzi, situat la 3.750 m altitudine are o suprafaţă de 8.285 km2 şi o adâncime de 272 m, are ape dulci şi se drenează prin râul Desaquadera spre Lacul Poopo, localizat de asemenea într-o cuvetă tectonică. În pleistocen Lacul Titicaca a fost mult mai extins, ruinele de la Tiahuanaco, cândva pe malul lui, rămânând la 25 km depărtare de actualul ţărm.

d. Lacurile sărate sunt localizate pe întinsele zone endoreice, respectiv bazinele depresionare de tip bolson, generate adesea de o tectonică activă. Aşa sunt Marele Lac Sărat şi Lacul Utah din Podişul Marelui Bazin, unite prin râul Iordan.

În aceeaşi zonă întâlnim lacuri cu aceleaşi trăsături genetice şi particularităţi ale chimismului apei cum ar fi Pyramid, Carson, Walker etc.

În Podişul Mexican apare lacul sărat Texcoco, iar la poalele Anzilor, Salinas Grandas (10.000 km2).e. Limanele şi lagunele litorale însoţesc ţărmurile joase ale Floridei, Golfului Mexic, istmul estic al

Americii Centrale, dar şi litoralul sud-estic al Braziliei (Mirim, Los Patos). De-a lungul Amazonului se întâlnesc f. Între lacurile carstice menţionăm Okeechobee din Florida, lac amplasat într-o polie de mică adâncime şi

alimentat pe cale subterană din acviferele de profunzime.

33

2.5. SolurileInterrelaţiile stabilite între relief, climă şi vegetaţie se răsfrâng asupra învelişului geografic pedogenetic al

continentului american. În general se constată o dublă zonalitate latitudinală de o parte şi de alta a ecuatorului a principalelor tipuri de soluri, o zonalitate altitudinală condiţionată de prezenţa reliefului muntos şi apariţia unei varietăţi de soluri intrazonale.

Într-o succesiune ce are ca axă de referinţă, prin unicitatea condiţionării sale, zona ecuatorului, principalele tipuri de soluri sunt:

Solurile tundrei arctice aflate în strânsă alternanţă cu solurile poligonale tipice şi litosolurile. Substanţa organică pe seamă căreia s-au format o constituie vegetaţia săracă de tundră descompusă parţial, datorită activităţii limitate a microorganismelor. În consecinţă, ele au grosimi reduse, sunt bogate în reziduu mineral şi au o fertilitate extrem de mică. Astfel de soluri se întâlnesc în perimetrul Arhipelagului Arctic şi pe ţărmurile lipsite de gheaţă perenă ale Groenlandei.

Pe continent, în regiunea pădurilor îşi fac apariţia solurile de tundră intens gleizate (inceptisolurile, după clasificarea americană), cu o largă desfăşurare în peninsula Alaska, nordul Canadei şi Peninsula Labrador. Specifice sunt aici turbăriile şi mlaştinile, excesul hidric şi activitatea biotică redusă, ceea ce determină un grad limitat de humificare.

Spodosolurile, respectiv solurile podzolice şi cele brune acide au cea mai mare răspândire regională, ocupând partea central-estică a Americii de Nord, respectiv centrul şi sudul Peninsulei Labrador, Terra Nova, Noua Scoţie, Noua Anglie, regiunea Marilor Lacuri şi partea apuseană a Hudsoniei. Astfel, în regiunile cu altitudini modeste au apărut solurile turbo-gleizate, mlăştinoase datorită excesului de apă. Dimpotrivă, în sud şi est odată cu înălţarea reliefului, sub pădurile de foioase, s-au format soluri bine structurate, înţelenite cu o fertilitate mai redusă.

Dacă până la latitudinea Marilor Lacuri constatăm o zonalitate latitudinală, la sud de aceasta ea primeşte un pronunţat caracter longitudinal, zonele de soluri orientându-se de-a lungul meridianelor, în strânsă corelaţie cu aportul precipitaţiilor. Solurile podzolice vor caracteriza partea nordică a litoralului atlantic, mai umedă şi răcoroasă.

În America de Sud solurile podzolice apar în Podişul Patagoniei, Ţara Focului şi Arhipelagul Falkland.Molisolurile, reprezentate prin cernoziomuri, cernoziomuri lavigate, cernoziomuri roşcate etc. se desfăşoară

între 280 şi 500 latitudine nordică.Solurile subtropicale şi tropicale, ocupă suprafeţe cuprinse între 300 latitudine nordică şi sudică. Ele

îmbracă o gamă variată de tipuri şi subtipuri datorită particularităţilor impuse de climă, vegetaţie şi relief. Dominante sunt solurile lateratice galbene şi roşii. Solurile roşcate se suprapun suprafeţelor mai înalte, în vreme ce solurile galbene ocupă regiunile mai joase din Peninsula Florida şi nordul Golfului Mexic. Pe măsură ce înaintăm spre vestul continentului şi cu creşterea aridităţii intrăm în domeniul solurilor castanii ce coboară spre sud până în Podişul Mexican.

În regiunea masivelor hercinice şi în Podişul Llano Estacado ele relevă o nuanţă roşcată, formând solurile brun-roşcate.

O alternanţă remarcabilă între solurile roşcate, specifica savanelor şi solurile brune-roşcate ale pădurilor uscate caracterizează întinse suprafeţe din câmpia Gran Chaco.

Solurile halomorfe ocupă suprafeţe notabile, atât în America de Nord, mai ales zona aridă, endoreică a Marelui Bazin, a deşerturilor Gila, Mojave, Texas, dar şi în America de Sud, la contactul dintre Câmpia La Plata şi Sierrele Pampine, respectiv în Gran Chaco şi nordul Podişului Patagoniei. Ele apar însă şi ca soluri intrazonale atât în perimetrul climei temperate, cât şi în cea subecuatorială.

Un areal cu astfel de formaţiuni pedogenetice este cel din bazinul râului Salado, de la poalele Sierrei Nevada unde climatul arid a favorizat circulaţia ascendentă a sărurilor şi formarea unor vaste suprafeţe cu soloneţuri şi solonceacuri.

Solurile roşii ecuatoriale de largă extensiune în America de Sud, sunt reprezentate prin laterite podzolite. Un rol important în pedogeneza acestei regiuni îl are regimul precipitaţiilor care determină o spălare foarte accentuată a sărurilor din orizonturile superioare, respectiv o concentrare a acestora la baza profilelor.

Lateritele şi solurile lateritice podzolite de pădurea ecuatorială acoperă vastele întinderi, de mare uniformitate morfologică, ale bazinului amazonian, cu excepţia zonelor inundabile unde excesul hidric duce la

34

înmlăştinare. Culoarea închisă a râurilor din zonă este consecinţa debitului solid rezultat din spălarea materiei organice, a humusului produs în mari cantităţi prin descompunerea totală a părţii organice („rio negros”).

Solurile regiunilor montane prezintă o etajare riguroasă, varietatea acestora depinzând de poziţia masivului muntos în cadrul continentului – în strânsă corelaţie cu latitudinea .- şi de înălţimea sa. Un diapazon mutiplu vom înregistra pentru învelişul pedogeografic al munţilor înalţi din zonele calde unde etajarea porneşte de la solurile lateritice bazale şi se continuă cu solurile montane roşii, solurile castanii cenuşii şi brune de pădure. Pe vârfurile şi culmile înalte ale Cordilierilor şi Anzilor apar litosolurile şi regosolurile bogate în schelet.

2.6. Vegetaţia Învelişul vegetal al continentului american este departe de a mijloci similitudini între cele două mari unităţ ale acestuia: America de Nord şi America de Sud. Geneza şi evoluţia separată, o lungă perioadă, blocurilor susmenţionate sa răsfrânt în diferenţierile floristice şi faunistice. De altfel, tocmai specificitate acestora şi asemănările constatate în biocenozele altor continente explică, pe de o parte, legătura târzie, abia din pliocen, a uscatului nordic cu cel sudic. Dimpotrivă, vegetaţia Americii de Nord prezintă afinităţi remarcabile cu cea din Europa şi Asia, în vreme ce covorul vegetal din America de Sud reflectă, prin particularităţile lui, apartenenţa acesteia, împreună cu Africa şi Australia, la Gondwana.

Abia din pliocen, după sudarea definitivă, prin istmul central-american a celor două mase continentale majore a fost posibil amestecul de specii dintre ele.

Din punct de vedere floristic, America aparţine la trei regiuni şi anume: holarctică, neotropicală şi antarctică.

Regiunea holarcticăInclude America de Nord şi se caracterizează printr-un număr limitat de specii, datorită climatului restrictiv

şi nimicirii acestora în perioada glaciară. De asemenea, ridicarea lanţului Cordilierilor a determinat o continentalizare excesivă a climatului din interiorul teritoriului analizat, fapt care a dus la apariţia unor asociaţii xerofile dominante în prerii şi savane. Orientarea munţilor în sensul meridianelor a facilitat migrarea speciilor spre sud, flora termofilă terţiară conservându-se în regiunile sudice.

În cadrul acestei regiuni se disting următoarele subregiuni: arctică; subregiunea nord-americană de est;subregiunea nord-americană de vest , subregiunea sonoriană.

Regiunea neotropicalăCuprinde între limitele sale America de Sud până la 400 latitudine sudică, America Centrală istmică şi

insulară. Clima este nuanţată, înregistrându-se atât o climă temperată în sud, cât şi una subtropicală, tropicală, subecuatorială şi ecuatorială. Până în cretacicul inferior era unită cu Africa, separarea de aceasta realizându-se după apariţia fanerogamelor, când s-au creionat de altfel cele două regiuni biogeografice, neotropicală şi paleotropicală.

Regiunea antarcticăSe desfăşoară la sud de paralela de 400 şi cuprinde un număr restrâns de specii relicte din genurile Acaena,

Azorella şi Bolax.

2.7. FaunaFauna Americii, ca şi vegetaţia aparţine la trei regiuni: holarctică, neotropicală şi antarctică. Datorită

evoluţiei geologice şi paleogeografice, distribuţia şi tipul faunei relevă trăsături particulare asemănătoare celor ale învelişului vegetal. Dar, spre deosebire de plante, mobilitatea mult mai mare a vieţuitoarelor a dus la un pronunţat amestec al faunei între nordul şi sudul uscatului. Astfel, dacă înainte de pleistocen existau două familii comune de mamifere pentru America de Nord şi cea de Sud, actualmente numărul acestora a crescut la 14.

35

Regiunea holarctică include următoarele subregiuni: arctică, nord-americană de est, nord-americană de vest şi sonoriană.

Regiunea neotropicală se suprapune regiunii floristice similare, respectiv Americii de Sud, până la latitudinea de 400.

Din America de Nord au pătruns înspre sudul continentului jaguarul, puma, ursul, tapirii, lamele, pecarii, unele cervide, broaştele ţestoase etc. Câteva dintre ele, cum ar fi tapirii, lamele, pecarii au dispărut din America de Nord devenind endemice pentru America de Sud.

Deosebim şi în cazul faunei patru subregiuni principale şi anume: chilianopatagoneză, braziliană, central-americană şi subregiunea Antilelor

Regiunea antarctică se desfăşoară la sud de paralela de 40°, în partea septentrională a Podişului Patagoniei şi în insulele din vecinătate. Fauna are multe similitudini cu cea din Australia sau Noua Zeenlandă.

Majoritatea animalelor sunt asemănătoare cu cele din subregiunea învecinată, chiliano-patagoneză, de unde s-au răspândit aici lama, viscaşa, tucotuco, câinele lui Magellan. În insulele Falkland trăiesc pinguini, albatroşi, pescăruşi, o muscă fără aripi, insecta lui Racoviţă (Antarctica racovitzai) etc.

Datorită condiţiilor restrictive de climat şi suprafeţei reduse a ariei continentale numărul şi varietatea speciilor de animale este redus.

SintezăEvoluţia paleogeografică a continentului american trebuie privită atât la scară globală, în interrelaţiile sale

cauzale cu celelalte continente, cât şi la scară regională în vederea desluşirii acelor procese şi fenomene care au condus la creionarea configuraţiei actuale a reliefului său.

În strânsă corelaţie cu structura geologică şi evoluţia paleogeografică se află principalele forme de relief ale continentului american. Deşi această evoluţie a fost diferită de la o regiune la alta, se remarcă totuşi similitudini frapante între peisajul Americii de Nord şi cel al Americii de Sud. Nota oarecum aparte o introduce America Centrală, unde apar deosebiri evidente, atât în ceea ce priveşte ponderea unor elemente morfologice, cât şi originea sau dispunerea lor. Există însă câteva trăsături comune ale reliefului analizat, şi anume: prezenţa în toate cele trei unităţi teritoriale ale reliefului muntos, ca element de bază al peisajului geografic, vulcanismul accentuat, asimetria generală determinată de înălţimea pronunţată a faţadei pacifice, varietatea formelor de detaliu, ca o consecinţă a diversităţii litologice şi varietăţii factorilor modelatori etc.

Luat în totalitatea sa acesta este singurul continent unde se înregistrează succesiv toate climatele globului, având ecuatorul drept axă de referinţă.

Varietatea condiţiilor de relief şi climă a condiţionat o diversitate deosebită a fenomenelor de acumulare, organizare şi drenare hidrografică. Mai mult, în regiunile latitudinale extreme ale continentului precum şi la anumite înălţimi, ale căror cote scad dinspre ecuator spre pol, învelişul hidrosferic îmbracă o formă de agregare solidă, respectiv cea a calotelor de gheaţă perenă, desfăşurate fie insular (în munţii înalţi, prin acumulări izolate a gheţarilor de circ sau de vale), fie pe suprafeţe vaste în calote de mari dimensiuni.

Interrelaţiile stabilite între relief şi climă se răsfrâng asupra învelişului biopedogeografic al continentului America. În general, se constată o dublă zonalitate latitudinală, de-o parte şi de alta a ecuatorului şi o zonalitate altitudinală condiţionată de prezenţa reliefului muntos.

Cap.3. Caracteristici ale populaţiei şi aşezărilorIntroducereAcest capitol se referă la principalele caracteristici ale populaţiei şi aşezărilor continentului american. După

un scurt istoric al populării sunt analizate densitatea populaţiei şi structura populaţiei în funcţie de mai mulţi indicatori, precum şi aşezările omeneşti care au la bază cele două coordonate principale şi anume, ferma şi oraşul.

Obiective· Dobândirea de cunoştinţe noi cu privire la caracteristicile populaţiei şi aşezărilor din continentul America.· Analiza şi interpretarea datelor şi a informaţiilor referitoare la indicatorii demografici fundamentali şi la

evoluţia acestora în spaţiul studiat.

36

· Argumentaera condiţiilor de populare şi organizare antropică a spaţiului geografic şi a deosebirilor de evoluţie în procesul de urbanizare a Americii.

· Înţelegerea trăsăturilor specifice care deosebesc aşezările urbane americane situate la nord şi la sud de Rio Grande.

3.1. PopulaţiaContinentul american a fost populat, începând de acum 40.000-35.000 ani de către mase umane de origine

asiatică, care au ajuns în America de Nord peste pragul ce lega, în perioada respectivă, estul Asiei de Peninsula Alaska. Pentru America de Sud ipoteza unei provenienţe polineziene a locuitorilor săi este tot mai mult luată în considerare. Indiferent care este originea populaţiei iniţiale, asiatică sau polineziană, prima fază a migraţiei spre America se încheie în mileniul al Ivlea î.Hr.

În anul 1492 navigatorul Cristofor Columb debarcă în Antile şi declanşează procesul, neterminat nici astăzi, al emigrării spre noul continent. Pionierii penetrării în interiorul regiunii se vor numi englezul John Cabot (pentru Canada), spaniolii Cortez şi Alvarado pentru ţinuturile mexicane, portughezul Cabral pentru vastitatea spaţiului brazilian sau Pizzaro şi Almagro pentru regiunile andine etc.

Colonizarea Americii s-a realizat aşadar cu o intensitate crescândă începând cu primii ani ai secolului XVI.Ritmul colonizării este rapid, populaţia coloniilor din America de Nord crescând, de la 250.000 în anul 1690

la peste 2.500.000, în anul proclamăriiIndependenţei SUA (1776). De asemenea, între 1789 şi 1860 populaţia aceluiaşi stat creşte de la 4.000.000

la 31.443.221 locuitori, peste 25% datorită imigraţiei dintre care irlandezii (40%) şi germanii (35%) deţineau ponderi notabile. Paralel creşte numărul sclavilor negri de la 679.000 la circa 4.000.000.

Spre America de Sud s-au îndreptat fluxuri masive de spanioli, portughezi, urmaţi de germani, olandezi, francezi, englezi, etc. La începutul secolului XX se intensifică migrarea populaţiei slave din Europa de Est, iar după al doilea război mondial cea a asiaticilor (chinezi, japonezi, indieni etc.).

Pe lângă imigraţia oficializată, cifrată la circa 1,2 milioane persoane în intervalul 1992-2002, în SUA există şi o imigraţie clandestină, în special dinspre America Latină ce depăşeşte 4 milioane persoane în aceeaşi perioadă.

În ceea ce priveşte densitatea populaţiei se constată că, în raport cu alte conţinente, Asia şi Europa, în primul rând, aceasta este mult mai mică.

La nivelul ţărilor se remarcă densităţi mari în ţările cu extensiune spaţială redusă din bazinul Mării Caraibilor şi istmul centro-american: Puerto Rico, 438 loc/km2;Antilele olandeze, 224 loc/km2; Antigua, 127 loc/km2; Barbados 621 loc/km2; Bermude 1.189 loc/km2; Grenada 297 loc/km2; Martinica, 357 loc/km2; El Salvador 313 loc/km2. Dimpotrivă, în ţările mai mari întâlnim densităţi reduse: SUA 30,6 loc/km2; Brazilia 20,4 loc/km2; Canada 3,1 loc/km2. Cauzele acestui fenomen trebuie căutate în restricţiile de ordin natural (morfologice şi climatice în principal), în tinereţea procesului demografic, în raport cu cel din Asia sau Europa, în apariţia în SUA şi Canada a echilibrului demografic condiţionat de dezvoltarea lor economică, precum şi în măsurile restrictive în ceea ce priveşte imigraţia adoptate de unele ţări din zonă etc.

Dinamica naturală a populaţiei din statele continentului american oscilează în limite largi. Dacă în SUA şi Canada cele două ţări dezvoltate, sporul natural are valori cuprinse între 4 şi 5,4 , determinat de existenţa unei natalităţi de circa 11- 14,1 şi a unei mortalităţi de 7-8,7 în ţările în curs de dezvoltare ale Americii

Astfel, în Mexic, în 1970 natalitatea a fost de 43 , iar mortalitatea a coborât la 10 ceea ce a dus la dublarea numărului populaţiei în numai 20 de ani.

Actualmente natalitatea este mai redusă 26 iar mortalitatea a scăzut la 5 , ceea ce menţine o rată ridicată a sporului natural, în ciuda efoturilor guvernamentale iniţiate încă din anul 1974 de planificare a familiei.

Structura pe sexe la nivelul întregului conţinut relevă o uşoară predominanţă a femeilor (50,2%), faţă de bărbaţi (49,8%).

Structura populaţiei după vârstă scoate în prim plan o deosebire netă între ţările dezvoltate din nord (Canada şi SUA) şi America Latină. În ţările anglofone se remarcă o tendinţă de îmbătrânire a populaţiei ilustrată grafic printr-o piramidă sub formă de amforă sau sub formă de „clopot” . Dimpotrivă, în ţările situate la sud de Rio Grande ponderea populaţiei tinere depăşeşte 30%, iar cea bătrână este sub 10%, ceea ce configurează o piramidă a vârstelor cu bază largă, de tip triunghiular ilustrând o populaţie tânără.

37

Analiza structurii profesionale a populaţiei americane relevă aspecte dintre cele mai variate, ca o consecinţă a standardelor diferite de dezvoltare economică.

Astfel, în Canada şi SUA predomină populaţia ocupată în sectorul terţiar al serviciilor (circa 65%), sectorului secundar, al industriei şi construcţiilor, revenindu-i 29% din forţa de muncă, iar celui primar valori foarte reduse (sub 4% în SUA).

La polul opus se situează majoritatea ţărilor din America Latină unde cea mai mare parte a forţei de muncă activează în sectorul primar (peste 60%), cum este cazul Paraguayului, Boliviei, Columbiei sau Costa Rica. O tendinţă de echilibrare apare în ţările care au pornit pe calea unei dezvoltări industriale susţinute, grupă din care fac parte Brazilia, Mexic, Venezuela, Chile şi Argentina, unde populaţia ocupată în industrie şi servicii este în continuă creştere.

În structura pe medii se constată o urbanizare superioară mediei mondiale care în 2001 a fost de 47,7%. Astfel, în SUA şi Canada ponderea populaţiei care locuieşte permanent în oraşe depăşeşte 77%, fapt explicabil prin nivelul ridicat de dezvoltare economică sinonim cu afirmarea unor habitate moderne, de mari dimensiuni. Mai greu de explicat este în aparenţă procentul superior al populaţiei urbane în America Latină (peste 70%), deşi toate ţările din acest subcontinent se află într-o etapă inferioară a afirmării economice. Unele ţări ating chiar valori deosebite în acest sens, cum ar fi Venezuela (92,8%), Uruguay (89%), Argentina (89,6%), Chile (85,4%). Tradiţia şi exodul rural sunt cauzele principale ale creşterii numărului de aşezări urbane în toate aceste state.

3.2. AşezărileApariţia aşezărilor umane pe continentul american este strâns dependentă de particularităţile procesului de

colonizare, de evoluţia fenomenelor demografice şi, nu în ultimă instanţă, de tradiţiile şi obiceiurile populaţiei însăşi. Astfel, o primă constatare este cea a unei populări de slabă intensitate care a durat zeci de milenii, până la începutul secolului al XVI-lea. În consecinţă, aşezările vor fi puţine (raportate evident la scara întregului continent) şi se vor conserva elementele arhaice aparte. Dimpotrivă, odată cu redescoperirea sa de către europeni se declanşează un proces accelerat de colonizare care a avut drept urmare creşterea rapidă a numărului populaţiei şi, implicit, al aşezărilor, proces care continuă şi astăzi.

Spre deosebire de Europa, Asia sau Africa, unde fenomenul demografic s-a dezvoltat progresiv în timp, paralel cu edificarea unor forme de habitat corespunzătoare, pentru America se poate vorbi de un salt hotărâtor ce coincide cu începutul colonizării. Masele enorme de colonişti care au luat cu asalt faţada estică a continentului, deplasându-se rapid de la est la vest au dus la edificarea unor aşezări noi, fără nicio tradiţie şi istorie. Ele nu vor urma, astfel, ciclul tradiţional al evoluţiei de la un nucleu rural spre viitorul oraş ci se vor institui, încă din plecare, ca oraşe veritabile.

În atari condiţii, formarea aşezărilor a urmat două coordonate principale care exclud adesea elementul rural de tip sat, atât de frecvent în celelalte continente ale globului. El este înlocuit aici cu ferma (hacienda), cu nimic mai diferită, ca funcţionalitate economică şi socială, locuinţei comune a obştilor amerindienilor.

Ferma sau hacienda este expresia cea mai edificatoare a unui mod de proprietate asupra pământului şi a formei de valorificare a întinselor ţinuturi nepopulate ale noului continent cu un mare excedent de terenuri iniţiale, raportate la populaţia lui agricolă. Ea devine un simbol al proprietăţii asupra pământului, iar din punct de vedere al habitatului o celulă izolată racordată, prin intermediul unor căi şi mijloace de circulaţie moderne oraşului.

A doua coordonată, cea mai importantă prin amploarea sa, a condus la afirmarea fără precedent a oraşelor, fapt ce situează de altfel America pe primul loc în lume în ceea ce priveşte ponderea populaţiei urbane (peste 77%).

Aşa cum relevă şi Jacqueline Beaujeu-Garnier şi G. Chabot, aşezările urbane americane prezintă tente specifice la nord şi sud de Rio Grande. Astfel, pentru oraşele nord-americane se detaşează câteva trăsături fundamentale cum ar fi:puternica etajare pe verticală a construcţiilor (Sears Tower din Chicago având 433 m înălţime); extensiunea largă a zonelor suburbane, cu cartiere dispuse în făşii concentrice „ce se dizolvă în spaţiul înconjurător”;funcţiile oraşelor sunt complexe; predomină cele industriale, comerciale sau turistice.

În America Latină se constată, de asemenea, câteva trăsături aparte care derivă, fie din particularităţile evoluţiei lor istorice, fie din realităţile social-economice ale ţărilor din această regiune. Astfel, majoritatea

38

acestor oraşe sunt dens populate cu biserici ca reflex al preocupării coloniştilor spanioli şi portughezi pentru creştinarea populaţiei autohtone. De asemenea se constată, în special la marile aglomeraţii urbane contraste evidente între centru şi periferie. La marginea oraşelor milionare s-au dezvoltat cartiere insalubre: favellas în Brazilia, barriadas, ciudades perdidas în Mexic, villas miserias – în Argentina, callampas – în Chile. Fizionomia lor este într-o continuă metamorfoză prin implantarea zgârie-norilor în zonele centrale, ceea ce le conferă un caracter de cosmopolitism arhitectural accentuat.

În grupa oraşelor cu o populaţie cuprinsă între 5-10 milioane locuitori menţionăm San Francisco, Chicago şi Philadelphia. Acestora li se adaugă oraşele ce depăşesc un milion de locuitori din care, 33 se află pe teritoriul SUA şi Canada, în vreme ce în America Latină numărul lor creşte la 35.

Se constată aşadar o urbanizare pronunţată a Statelor Unite cu peste 650 oraşe ce depăşesc 100.000 locuitori şi una mult mai redusă în statele Americii Centrale. De altfel, în Statele Unite se conturează un megalopolis şi o serie de arii intens urbanizate cu tendinţa de a deveni ele însele, într-un viitor apropiat, megalopolisuri. Atât megalopolisul din partea estică, dar şi celelalte oraşe canadiene şi de pe teritoriul Statelor Unite constituie un sistem urbanizat ierarhizat pe cinci trepte (ordine), de mărime.

Legat de procesul de urbanizare se pot observa două tendinţe diferite. Astfel, în America de Nord, se constată o încetinire a creşterii ariilor metropolitane, în favoarea oraşelor mici şi mijlocii şi a spaţiilor construite din metropole.

Dimpotrivă, în America de Sud fenomenul de metropolizare este în plină ascensiune, cu concentrarea vieţii economice şi sociale în câteva oraşe mari în timp ce oraşele de dimensiuni mijlocii aproape lipsesc. Pentru America Latină este specifică o lipsă de echilibru între sectoarele economice ale metropolelor şi mari diferenţieri regionale datorate unei dezvoltări adesea anarhice, necontrolate a habitatelor urbane.

SintezăPopulaţia Americii număra peste 848.483.000 locuitori în anul 2002, din care circa 420.400.000 trăiesc în

America de Nord, 354.100.000 în America de Sud şi 73.983.000 în America Centrală.Populaţia Americii a rezultat dintr-un amestec continuu de etnii şi rase, care a generat un procent revelator

de metisaj. De altfel, formarea unor naţiuni precum cea a Statelor Unite, are la bază un proces de acest gen, recunoscut ca atare.

Densitatea populaţiei variază extrem de mult de la o regiune la alta, de la o ţară la alta. Dinamica naturală a populaţiei din statele continentului american oscilează în limite largi.

Structura pe sexe şi vârstă reflectă gradul de dezvoltare economică a ţărilor continentelor, ştiut fiind că în ţările dezvoltate numărul femeilor este, de regulă, mai mare decât al bărbaţilor. În general, la nivelul întregului continent se constată o uşoară predominanţă a femeilor (50,2%) faţă de bărbaţi (49,8%).Structura pe medii reflectă gradul de urbanizare sau dimpotrivă de ruralizare al unei arii continentale. În ceea ce priveşte America se constată o urbanizare globală superioară mediei mondiale, care în 2001 a fost de 47,7%.

Apariţia aşezărilor umane pe continentul american este strâns dependentă de particularităţile procesului de colonizare, de evoluţia fenomenelor demografice şi, nu în ultimă instanţă, de tradiţiile şi obiceiurile populaţiei însăşi. Astfel, o primă constatare este cea a unei populări de slabă intensitate care a durat zeci de milenii, până la începutul secolului al XVI-lea. În consecinţă, aşezările vor fi puţine (raportate evident la scara întregului continent) şi se vor conserva elementele arhaice aparte. Dimpotrivă, odată cu redescoperirea sa de către europeni se declanşează un proces accelerat de colonizare care a avut drept urmare creşterea rapidă a numărului populaţiei şi, implicit, al aşezărilor, proces care continuă şi astăzi.

Cap. 4. Trăsături fundamentale ale economieiIntroducereCapitolul se referă la trăsăturile fundamentale ale economiei continentului America, având în vedere cele

două entităţi majore şi anume America Nordică (anglo-saxonă), situată la nord de Rio Grande şi cea aflată la sud, America Latină.

Obiective· Evidenţierea rolului important pe care îl are economia, în principal industria şi serviciile în nivelul de

dezvoltare al spaţiului studiat.

39

· Explicarea cauzelor care au influenţat ritmurile şi direcţiile dezvoltării economice net diferite, între cele două subcontinente delimitate de Rio Grande.

· Cunoaşterea principalelor trăsături ale economiei ţărilor dezvoltate din nord şi ale ţărilor în curs de dezvoltare din sud.

· Argumentarea distribuţiei spaţiale diferite a industriei, a varietăţii ramurilor şi subramurilor agricole, a densităţii reţelei căilor de transport şi a intensităţii activităţilor comerciale şi turistice.

4.1. Trăsături generale ale industrieiDezvoltarea industriei americane cunoaşte o serie de etape clar delimitate în spaţiu şi timp, etape diferite de

la o ţară la alta, de la subcontinentul nordic la cel sudic. O trăsătură comună, deşi realizarea ei în timp evidenţiază un mare decalaj între cele două subcontinente, este „migrarea” activităţilor industriale de la est la vest, în sensul desfăşurării procesului de populare a teritoriului. Există, însă, o deosebire majoră în ceea ce priveşte ritmul şi evoluţia temporală a industrializării, SUA şi Canada devenind primele şi cele mai puternic industrializate state, în vreme ce ţările Americii Latine se află în acest moment în faza afirmării industriei ca ramură economică de bază. Cauza rămânerii în urmă a ţărilor de la sud de Rio Grande îşi are rădăcinile într-un ansamblu de condiţii social-istorice, cum ar fi: monopolul impus de Spania coloniilor sale până la sfârşitul sec. XVIII în comerţ, instaurarea târzie a sistemelor democratice care să permită o liberalizare economică, politica economică deficitară axată pe dezvoltarea sectorului primar, convulsiile sociale, regimurile de dictatură etc.

Dimpotrivă, America Nordică a preluat din mers, la sfârşitul secolului XVII, principiile revoluţiei industriale din Marea Britanie – fostă metropolă – aplicândule la realităţile sale, extrem de favorabile (mari şi variate resurse ale solului şi subsolului, forţă de muncă abundentă pe bază de imigraţie, legislaţie liberală, spiritul întreprinzător, concurenţa etc.). Astfel, se identifică, în SUA în primul rând, anumite regiuni, cum ar fi Noua Anglie, care au trecut prin toate fazele revoluţiei industriale, în timp ce altele (sud-estul, vestul), au intrat în acest proces în stadiul său final. Ca urmare, nord-estul a fost considerat pe bună dreptate ca un „atelier al continentului” unde „Centura industrială” (Manufacturing Belt), desfăşurată din Noua Anglie până la vest de Marile Lacuri, de la valea fluviului Sf. Laurenţiu în nord, până la oraşul Baltimore în sud, concentra toate ramurile industriale. Ea îşi va păstra supremaţia absolută până în al doilea deceniu al secolului XX când se afirmă industria textilă, a bumbacului în statele din sud.

Ulterior vor apare noi şi noi centre şi regiuni industriale, generând atât o expansiune în teritoriu a acestor activităţi, cât şi orientarea fluxurilor economice.

Astfel rolul primei regiuni se diminuează, ea fiind afectată de un fenomen de stagnare, ceea ce explică noul atribut utilizat pentru a-i defini anumite areale (Rust Belt – Centura Ruginei).

În toată această perioadă, America Latină rămâne o arie slab industrializată, singura ramură aflată în atenţia locuitorilor săi fiind cea extractivă. De asemenea, iau fiinţă mici întreprinderi de prelucrare primară din sfera industriei uşoare, textile şi alimentare. Pentru ţările de la sud de Rio Grande procesul adevăratei industrializări începe abia după al doilea război mondial, atunci când creşterea numerică a populaţiei şi concurenţa acerbă de pe piaţa alimentară mondială (a cărei aprovizionare cu anumite produse se realiza din monoculturile Americii Latine), au afectat grav economia acestora, paralel cu creşterea continuă a preţului produselor manufacturate importante. În acest context, fenomenul desfăşurat începând cu secolul al XVIII-lea în SUA şi Canada se repetă în linii mari, actualmente, în Brazilia, Mexic, Venezuela sau Argentina. Cu o singură diferenţă: implantarea frecventă a unor ramuri de vârf, pe baza tehnologiilor importante şi nu a celor provenite din evoluţia firească, locală, a procesului de industrializare, cu toate etapele sale aşa cum a avut loc în Noua Anglie.

Distribuţia spaţială a industriei reflectă şi ea stadiul diferit de industrializare a ţărilor continentului. Dacă în SUA, ţară situată de departe pe primul loc din acest punct de vedere, industria este amplasată „peste tot”, datorită eliberării de condiţiile impuse de materia primă sau forţa de muncă, în ţările latino-americane întreprinderile industriale sunt localizate cu predilecţie tocmai acolo unde cele două condiţii susmenţionate se realizează apriori. În SUA şi Canada noile industrii, „curate”, devin independente, costurile amplasării fiind dictate de noi condiţionări, cum ar fi: dimensiunea pieţei de desfacere, standardul de viaţă al lucrătorilor unei anumite regiuni, principiile ecologice etc.

Aceeaşi distribuţie ne redă şi alte caracteristici ale industriei, precum cea evidenţiată de afirmarea centrelor portuare şi a regiunilor litorale, atât datorită rolului acestora de puncte iniţiale de populare cât şi amplificării

40

schimburilor de produse. Deosebit de elocventă este expansiunea spre vest a industriei braziliene în Podişul Braziliei şi mai ales în Amazonia, cât şi a celei argentiniene spre vest şi sud, în Patagonia.

Din punct de vedere al dezvoltării industriei, la nivelul continentului putem deosebi două regiuni majore şi anume, regiunea nordică, incluzând SUA şi Canada, cu o industrie puternic dezvoltată, cu tradiţie industrială şi regiunea latinoamericană, cu o industrie în plină afirmare, unde ritmul accelerat al dezvoltării determină o comprimare temporală a fazelor evolutive sau chiar eliminarea unora dintre acestea, trecându-se direct la implantarea unor ramuri moderne (electronică, optică). De altfel, dacă am încerca o regionare a industriei am observa că pentru SUA şi Canada este extrem de dificil de delimitat regiuni industriale vechi, intermediare sau recente (J.H. Patersn, 1989), în timp ce pentru America Latină regionarea va fi dictată îndeosebi de prezenţa materiilor prime, „istoria” ramurii în sine fiind de dată recentă.

4.2. Trăsături generale ale agriculturii Orice analiză a fenomenului agricol american va scoate în evidenţă o serie de trăsături definitorii ale

acestuia cum ar fi: diversitatea tipologică, varietatea ramurilor şi subramurilor, productivitatea contrastantă, aportul diferenţiat la satisfacerea pieţei interne şi a necesarului mondial de alimente etc. Pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare ale continentului agricultura rămâne încă principala ramură a economiei, iar în ţările dezvoltate ea contribuie în mare măsură la creşterea venitului naţional. Printre cauzele aflate la originea acestor aspecte menţionăm:larga desfăşurare a terenurilor cu funcţie agricolă (circa 1 miliard de hectare);varietatea condiţiilor bio-pedoclimatice cu rol major în diversificarea culturilor şi a septelului;gradul diferit de dezvoltare economică şi socială a statelor cu mari contraste în ceea ce priveşte dotarea tehnică a sectorului agricol;tradiţiile;densitatea agricolă redusă a populaţiei Americii.

Spre deosebire de alte continente, ale căror condiţii fizico-geografice s-au constituit în factori adesea restrictivi pentru practicarea activităţilor agricole, America, în toate subdiviziunile sale, beneficiază de prezenţa unor întinse suprafeţe a căror altitudine, declivitate şi fragmentare facilitează integrarea lor întro formă sau alta de exploatare a resurselor solului. Vastele suprafeţe de câmpie fluvială sau litorală (Câmpia Mississippi, Câmpia Golfului Mexic, Pampasul), podişurile de joasă şi medie altitudine (Podişul Preriilor, Podişul Braziliei, Podişul Mexican, Podişul Patagoniei), precum şi văile şi depresiunile intramontane (Depresiunea Californiei, Valea Chiliană), s-au constituit în tot atâtea domenii agricole de anvergură.

Se cunoaşte întrepătrunderea strânsă dintre condiţiile de sol şi climă, pe de o parte şi tipul culturilor, pe de altă parte. Desfăşurarea terenurilor cu soluri bine structurate, fertile, în toate zonele climatice oferă posibilitatea cultivării tuturor speciilor de plante, de la cele specifice regiunilor temperate (grâu, porumb, ovăz, secară, sfeclă de zahăr, meri, peri etc.), la culturile tropicale (trestie de zahăr, citrice, bumbac, cacao, cafea etc.). Aceleaşi aspecte se regăsesc şi în ceea ce priveşte creşterea animalelor, renul groenlandez asociindu-se turmelor de lama şi, mai ales, celor de ovine şi bovine ale şeptelui american.

Agricultura actuală poartă încă, în numeroase regiuni, pecetea tradiţiilor de mult instaurate. Cultivarea pământului în America Centrală Istmică are rădăcini în civilizaţia maya, iar creşterea animalelor pe culmile şi în văile andine nu diferă substanţial de ocupaţiile incaşilor. Desigur, agrotehnica zilelor noastre substituie, prin aport de îngrăşăminte chimice procesul natural de refacere a fertilităţii solului, iar ameliorarea raselor de animale a devenit o cerinţă de bază a producţiilor superioare. Dar, pentru majoritatea agricultorilor din America Latină accesul la cuceririle agrotehnicii rămâne încă un deziderat deşi, în aceleaşi ţări, marea proprietate funciară uzitează de ele.

Din punct de vedere al tipurilor de agricultură practicate se constată coexistenţa, la nivelul întregului continent, dar şi a unor ţări luate ca entităţi de sine stătătoare, a agriculturii de subzistenţă cu agricultura avansată, producătoare de marfă.

Agricultura de subzistenţă, cu cele două forme ale sale (agricultura primitivă sau arhaică şi agricultura preindustrială), este proprie regiunilor şi ţărilor slab dezvoltate economic, cum ar fi: Amazonia, platourile înalte andine din Bolivia, Peru, Ecuador, statele din America Centrală, Arhipelagul Arctic canadian, Alaska şi Groenlanda.Agricultura arhaică bazată pe cultura plantelor are un caracter migrator sau itinerant, terenurile cultivate „deplasându-se” la un interval mai mic sau mai mare de ani, în funcţie de epuizarea fertilităţii lor. Acest tip, în restrângere progresivă, mai poate fi întâlnit în bazinul Amazonului şi, insular, în Venezuela, Columbia sau Guyana, unde populaţiile aborigene şi comunităţile lor sunt mai numeroase. Păstoritul nomad

41

presupune o exploatare extensivă a resurselor de hrană şi se practică în zona subpolară a Americii de Nord, unde turmele de reni constituie singura specie a şeptelului.

Agricultura tradiţională preindustrială îmbină adesea creşterea animalelor cu cultura plantelor. Proprietăţile sunt mici, iar utilizarea pământului are caracter extensiv. Disponibilităţile pentru piaţă sunt în general reduse, majoritatea produselor consumându-se în familie. Întâlnim acest tip în toate ţările Americii

Latine unde, prin reformele agrare, s-au pus la dispoziţia unei mari părţi a ţăranilor loturi de mărimi limitate (în general sub 10 ha).Aceleaşi caractere le îmbracă şi agricultura latifundiară tradiţională. Dacă, în acest caz, suprafaţa terenurilor este mult mai mare, mijloacele de producţie şi reminiscenţele tradiţiei nu ridică standardul productivităţii. Latifundiile clasice sunt însă într-o metamorfoză accelerată, multe dintre ele transformându-se în unităţi de producţie intensivă, modernă.

Un fapt ce trebuie semnalat în majoritatea statelor din America Latină derivă din coabitarea agriculturii de subzistenţă, practicată pe suprafeţe restrânse, pe care se cultivă cerealele clasice (grâu, porumb, orez), cu agricultura avansată, pe bază de monocultură. De altfel, tipul de agricultură practicat, inclusiv structura culturilor, indică ierarhizarea socială a proprietarilor de pământ: marii proprietari, puţini la număr, concentrând majoritatea terenurilor destinate producţiei comerciale şi micii proprietari pe ale căror parcele restrânse sunt cultivate cerealele strict necesare consumului propriu. Marile proprietăţi cultivate cu banane, spre exemplu, au atras denumirea de „republici bananiere” pentru Costa Rica, Honduras, El Salvador sau Panama. Tot în sfera agriculturii de subzistenţă se înscrie sectorul primar al ţărilor andine unde creşterea animalelor (ovine, bovine, lama, alpaca), este secondată de cultura plantelor în culoarele ocrotite ale văilor. Constatăm, aşadar, că şi în cazul agriculturii tradiţionale preindustriale gradul de complexitate creşte prin diversificarea profilului agricol.

Agricultura avansată se practică, în primul rând, în ţările dezvoltate economic, cum ar fi SUA şi Canada, dar şi în ţările în curs de dezvoltare, pe marile proprietăţi (hacienda), aparţinând unor proprietari autohtoni (vechi latifundiari), sau concesionate firmelor de produse alimentare. Indiferent dacă se axează pe cultura plantelor sau creşterea animalelor, trăsătura sa definitorie este productivitatea ridicată ajungându-se frecvent la supraproducţii. Această productivitate este susţinută de o mecanizare, chimizare şi biotehnologizare de înalt nivel, numai în Statele Unite ea beneficiind de aportul a peste 6 milioane de tractoare, 1,5 milioane de semănători şi combine, 8.000 de avioane utilitare, de mari cantităţi de îngrăşăminte chimice şi antidăunători. În astfel de condiţii, productivitatea muncii în agricultură atinge valori deosebit de ridicate, populaţia ocupată în această ramură scăzând progresiv (sub 4%). Concomitent se manifestă o tendinţă continuă de concentrare a pământului în posesia unui număr tot mai redus de fermieri (mărimea medie a unei ferme din SUA a crescut de la 85 ha în 1950 la 180 ha astăzi).

4.3.Trăsături generale ale transporturilorPopularea permanentă a continentului american şi afirmarea sa economicosocială este imposibil de imaginat

fără edificarea unei dense şi variate reţele de căi de transport. Americanii au înţeles, mult mai repede decât alţii, că drumurile înseamnă umanizarea (via vita !) şi exploatarea imediată şi eficientă a unui vast teritoriu.

Există o serie de premise (naturale, economice, sociale şi tehnologice), care au influenţat într-un mod de abordarea cuceririi continentului dinspre faţada estică a pus problema cunoaşterii şi valorificării unor imense teritorii din interiorul acestuia. Iniţial, emigranţii europeni şi-au fixat şi construit în zona litoralului atlantic veritabile capete de pod, interconectate cu şosele şi căi ferate a căror densitate se va impune definitiv în contextul regional. Exemplele ne sunt la îndemână, atât în America de Nord (sudestul Canadei, Noua Anglie), cât şi în zona litoralului brazilian sau argentinian primele şi cele mai numeroase căi de transport constriundu-se tocmai în aceste teritorii. Abia începând din secolul XIX, când anumite regiuni ale litoralului pacific s-au instituit ca arii economice notabile (California, Valea Chiliană), începe practic o acţiune concertată, dinspre est spre vest, de penetrare în teritoriile centrale. Acţiunea a fost mult facilitată în America Centrală, datorită îngustimii istmului şi a fragmentării uscatului insular, fapt care a făcut ca tocmai această regiune să fie cea dintâi cunoscută şi pe deplin populată.

Elementele cadrului natural au avut influenţe contrastante în ceea ce priveşte favorizarea accesului omului în interiorul continentului. Hidrografia, spre exemplu, prin marile fluvii şi râuri ale Americii de Nord (Mississippi cu afluenţii săi Ohio şi Missouri, Sf. Laurenţiu, Rio Grande, Mackenzie, Columbia) şi Americii de Sud (Amazon, Orinoco, Parana), precum şi prin salba Marilor Lacuri, a oferit cea mai lesnicioasă cale înspre

42

interiorul ţinuturilor necunoscute. Nu este de mirare deci, că primele şi cele mai importante căi de comunicaţie şi transport spre interiorul Americii au fost cele navigabile.

Relieful s-a comportat diferit în această privinţă: marile câmpii şi podişuri din estul şi centrul continentului, prin altitudinea şi fragmentarea lor redusă, nu sau opus construirii drumurilor, în vreme ce lanţurile muntoase ale Cordilierilor şi Anzilor s-au dovedit adesea obstacole de neînvins în calea pionierilor vestului.

Un rol asemănător l-au jucat clima şi vegetaţia. Pentru extremitatea nordică a continentului, îngheţul polar a blocat căile de navigaţie maritimă şi ridică mari obstacole în calea construirii şi întreţinerii căilor de transport terestre. În mod analog se prezintă situaţia în Amazonia, unde clima şi vegetaţia ecuatorială au generat un „deşert verde” care a blocat, până în a doua jumătate a secolului XX, orice tentativă de edificare a unor şosele sau căi ferate.

Vastitatea teritoriului ce se cerea integrat unei vieţi economice active, corelată cu numeroase obstacole naturale existente, pe de o parte, îmbunătăţirea mijloacelor de transport, prin apariţia şi modernizarea avioanelor, pe de altă parte au condus la înlocuirea căilor de comunicaţie şi transport terestre, mari consumatoare de capital şi timp cu cele aeriene. Exemplul Alaskăi este edificator în acest sens: ea a fost conectată cu continentul printr-o singură cale ferată, dar posedă peste 500 aeroporturi.

Pentru transportul combustibililor lichizi (petrol) şi gazoşi s-a construit, în special în America de Nord, indiferent de obstacolele ivite în cale, o funcţională reţea de oleoducte şi gazoducte, aflată în expansiune şi în ţările Americii de Sud.

4.4. Trăsături generale ale comerţuluiStarea actuală a economiei americane poate fi descifrată din raporturile sale interioare, realizate între statele

continentului, dar mai ales din conexiunile ei cu marile forţe economice mondiale. Vom surprinde astfel, un sistem extrem de complex de interrelaţii, ierarhizate în funcţie de ponderea ţărilor respective în constituirea fondului global de valori materiale.

Pe primul loc al acestei ierarhii se situează Statele Unite ale Americii, principala putere economică a lumii de astăzi. Caracterul hegemonic faţă de restul lumii al economiei americane s-a impus nu numai prin productivitatea şi eficienţa ei, ci şi printr-un bogat evantai de instrumente politice, prezenţa militară cvasiplanetară, o monedă care controlează majoritatea schimburilor comerciale internaţionale şi un sistem bancar puternic. La polul opus vom găsi statele slab dezvoltate ale Americii Latine, cu o economie dependentă de ţările puternic dezvoltate şi de conjunctura pieţei internaţionale.

Un instrument deosebit de eficace în practicarea comerţului internaţional al Statelor Unite, de penetrare a produselor proprii pe diverse pieţe este cel al multinaţionalelor. Aceste întreprinderi autonome tind să-şi lărgească sfera de influenţă nu numai în ţările continentului, ci la scară planetară, căutând profitul maxim, utilizarea unor materii prime ieftine şi o forţă de muncă asemănătoare, precum şi controlul dominant al producţiei din ramurile aferente. Primele firme multinaţionale au fost cele din domeniul petrolier (Exon, Texaco, Mobil), urmate de cele producătoare de automobile (General Motors, Ford), chimice (Union Carbide, Rohn&Hass), electronice (I.B.M., I.T.T.), agricole (United Brand, King Ranch Corporation) etc. Forţa lor economică le atribuie, adesea, un control politic asupra diverselor state, exercitându-se uneori brutal prin schimbarea guvernelor (în Guatemala, în anul 1957 cu ajutorul companiei United Fruit; în Chile în anul 1978 cu aportul companiei I.T.T.).

Hegemonia nord-americană se exercită şi prin intermediul unor instituţii internaţionale cu funcţie economică la care SUA a fost fondatoare sau participă cu majoritatea fondurilor: FAO, BIRD, FMI, GATT. De asemenea, a creat forme proprii de facilitare sau dimpotrivă, limitare a comerţului său cu alte state („clauza naţiunii celei mai favorizate”).

Deşi a deţinut un larg interval de timp rolul de primă putere economică mondială, Statele Unite se află într-o acerbă competiţie şi concurenţă cu Japonia şi ţările vest-europene. Există chiar domenii în care ea a pierdut deja acest rol, cum este cel bancar unde primele cinci bănci din lume, după mărimea capitalului, nu sunt americane, ci japoneze.

Dintre trăsăturile comune tuturor statelor continentale în ceea ce priveşte schimburile comerciale menţionăm:dependenţa de importuri în sfera produselor industriale;preponderenţa produselor agricole la export;expansiunea capitalului japonez, arab şi vest-european în economiile statelor americane.

43

Dependenţa de importuri în sfera produselor industriale, explicabilă în cazul ţărilor din America Latină, cu un sector slab sau incomplet dezvoltat este mai greu de înţeles în cazul Statelor Unite, principala putere industrială mondială. Trebuie să remarcăm că această ţară are numeroase ramuri industriale ce produc masiv pentru export (petrochimie, instalaţii şi utilaje industriale), dar importă masiv automobile, echipamente de transport, produse electronice etc. Astfel, dacă în cazul ţărilor latino-americane este vorba de o dependenţă totală faţă de produsele industriale ale altor ţări, în cazul Statelor Unite putem vorbi, doar de o dependenţă parţială.

Predominarea produselor agricole la export are la origine productivitatea deosebită a agriculturii Statelor Unite, care produce în cantităţi masive surplusuri în raport cu cererea internă, dar şi specializarea agriculturii multor state în curs de dezvoltare din America Latină pe culturi speculative, destinate desfacerii la export (cafea, banane, portocale, bumbac, cacao, etc.).

În fine, expansiunea capitalului străin în economia statelor americane este în continuă creştere datorită economiei lor de piaţă, ce permite investiţiile străine, deficitului comercial din schimburile internaţionale şi datoriilor externe deosebit de mari ale SUA, Braziliei, Mexicului sau Argentinei.

4.5. Trăsături generale ale turismului Un etalon al dezvoltării economico-sociale a unei regiuni, ţară sau continent poate fi desprins şi din

intensitatea activităţilor turistice desfăşurate de către propria populaţie, respectiv de fluxurile de călători care se orientează spre acestea. Desigur, cum este şi firesc, valorile circulaţiei turistice depind de un complex de factori geografici, economici, sociali sau psihologici, un rol decisiv avându-l însă potenţialul de atractivitate şi baza tehnico-materială a turismului.

Luată în ansamblul său, America oferă turiştilor o gamă extrem de nuanţată de obiective turistice, practic toate elementele cadrului natural cu funcţie atractivă fiind prezente în spaţiul său. Astfel sunt vulcanii impunători ai „cercului de foc” al Pacificului, prezenţi din Alaska şi până în Ţara Focului, gheţarii de calotă şi circ ai Cordilierilor şi Anzilor, gheizere, canioane, peşteri, abrupturi, cascade, lacuri, păduri tropicale şi faună din cea mai diversă. Acestui fond turistic natural i se asociază obiectivele de provenienţă antropică aparţinând civilizaţiilor maya, aztecă, incaşă, hispanică; edificiile durate de către noile populaţii şi, nu în ultimul rând, construcţiile epocii moderne, unele cu o certă însuşire atractivă (muzee, monumente, statui, zgârie-nori, etc.).

Densitatea obiectivelor în teritoriu diferă de la o zonă la alta, individualizându-se, în funcţie de gruparea lor spaţială şi canalizarea fluxurilor turistice mai multe regiuni unde valorificarea turistică se adaugă, complementar sau predominant, altor forme de exploatare economică.

SintezăDin punct de vedere economic, America se subdivide în două entităţi majore, caracterizate prin trăsături

particulare şi anume: America Nordică (anglosaxonă), având ca limită Rio Grande şi America Latină. Deşi colonizarea întregului continent a debutat în aceeaşi perioadă, şi anume începutul secolului al – XVI- lea ritmurile şi direcţiile dezvoltării economice au fost diferite, ţările de la nord de Rio

Grande ajungând la un înalt standard de dezvoltare, în comparaţie cu ţările Americii Latine, aflate încă într-un stadiu incipient al afirmării economice.

Economia ţărilor dezvoltate, SUA şi Canada, se caracterizează prin:- dezvoltarea accentuată a tuturor ramurilor economice (industrie, agricultură, transporturi, turism);- susţinerea unor ritmuri înalte ale creşterii economice (2,8% pentru SUA, care este depăşită pe plan

mondial doar de Japonia);- orientarea cu preponderenţă a industriei spre tehnologiile de vârf (SUA şi Canada deţin 41% din producţia

mondială de echipamente electronice);- robotizarea accelerată a producţiei industriale ceea ce are ca şi consecinţă creşterea rapidă a productivităţii

muncii;- renunţarea la industriile şi materialele energofage;- mecanizarea accentuată şi biotehnologizarea agriculturii;- susţinerea economiei printr-o cercetare ştiinţifică de vârf, stimulată prin brain-drain şi fondurile alocate

(circa 200 miliarde dolari anual numai în SUA);

44

- concentrarea capitalului în puternice grupuri financiar-bancare;- controlul unor sectoare economice întregi de un număr redus de firme (80% din piaţa automobilelor

controlată de General Motors, Ford şi Chrysler);- caracterul multinaţional al multor firme;- intervenţia statului în economie nu depăşeşte în SUA, 25% din produsul naţional brut (PNB);- SUA este prima putere economică şi comercială a lumii (deficitul său comercial este enorm (304 miliarde

dolari în 2003).În contrast cu aspectele susmenţionate, definitorii pentru ţările avansate ale continentului, în statele situate la

sud de Rio Grande, ce alcătuiesc America Latină, economia primeşte alte caracteristici, specifice ţărilor în curs de dezvoltare.

Principalele trăsături ale acesteia sunt:- dezvoltarea cu precădere a sectorului primar al economiei: agricultura, industria extractivă, exploatarea

lemnului, pescuitul;- concentrarea pământului, ca principal obiect al muncii în agricultură, în posesia unui grup restrâns de

persoane, majoritatea populaţiei ocupată în agricultură având pământ puţin şi de slabă fertilitate;- larga extensiune a monoculturii în America Centrală istmică şi insulară, dar şi în Brazilia sau Columbia;- industria s-a afirmat îndeosebi în sectorul extractiv şi prelucrarea primară; industria de vârf se află încă

într-un stadiu incipient de afirmare;- indicii ridicaţi de dezvoltare a industriei în unele ţări (Brazilia, Mexic) sunt însoţiţi de valori reduse ale

acestora în altele (Paraguay, Haiti, Costa Rica, El Salvador etc.);- dependenţă tehnologică faţă de ţările avansate din nord;- mari contraste economice regionale vizibile, îndeosebi în cadrul ţărilor mari (Brazilia, Mexic, Venezuela);- datoria externă deosebit de mare (cele mai îndatorate ţări din lume);- explozia demografică, ca fenomen determinat de trecerea de la subdezvoltare la dezvoltare, este în plină

desfăşurare;- asupra dezvoltării economice acţionează, ca factor inhibator, convulsiile sociale şi politice (succesiunea

unor regimuri de dictatură);- accentuarea sărăciei şi a inegalităţilor sociale.

Cap.5. Elemente de geografie politicăIntroducereAcest capitol îşi propune să prezinte câteva elemente de geografie politică referitoare la spaţiul studiat,

alcătuind o scurtă „radiografie” politică a Americii, pornind de la perioada imediat următoare descoperirii continentului de către Cristofor Columb, în anul 1492 şi până în zilele noastre.

Obiective· Dobândirea de cunoştinţe noi referitoare la geografia politică a Americii.· Formarea capacităţii de a explica şi argumenta situaţia politicoadministrativă actuală din continentul

american.· Înţelegerea specificului fiecărui stat din continentul american pe seama trăsăturilor esenţiale care-l

definesc.Elemente de geografie politicăContinentul America este divizat actualmente, din punct de vedere politicoadministrativ, în 49 state

independente, teritorii dependente, neautonome sau cu statut special:Această situaţie este rodul unei evoluţii social-politice care a avut câteva perioade de maximă efervescenţă,

sperate de intervale mai scurte sau mai lungi de stabilitate. „Radiografia” politică a Americii actuale trimite invariabil la perioada politică imediat următoare descoperirii continentului de către Cristofor Columb, în anul 1492, respectiv cea a colonizării de către europeni. Concurenţa manifestată între principalele puteri coloniale din vremea aceea (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa), s-a materializat în colonizarea întinselor teritorii ale noului continent, punând o pecete proprie asupra desfăşurării ulterioare a istoriei fiecărei regiuni în parte.

45

Astfel, Spania, ţara care a subvenţionat expediţiile lui Cristofor Columb, va acapara cele mai vaste teritorii, începând din Florida şi Arizona până în Ţara Focului. În acest teritoriu uriaş se afla o singură enclavă majoră, Brazilia, colonizată de portughezi.

Aplicând tacit respectul sferei de influenţă, englezii şi francezii (mai târziu olandezii şi ruşii), se orientează spre America de Nord, unde colonizează, începând de la litoralul estic, atins pentru prima dată de John Cabot în anul 1497, actualul teritoriu al Canadei şi o mare parte din cel al Statelor Unite. Disputa dintre englezi şi francezi se încheie cu victoria totală a celor dintâi, prin Tratatul de la Paris din anul 1763, Franţa pierzând teritoriile proprii din sud-estul Canadei, bazinul Ohio şi zona Golfului Mexic. Edificarea actualei Americi anglo-saxone îşi are punctul de plecare în acest tratat, susţinut, pe planul colonizării, de ritmul intens al emigraţiei populaţiei de limbă engleză. Nu peste mult timp, în anul 1776, 13 colonii engleze din America de Nord se declară independente faţă de metropolă, punând bazele primului stat suveran al continentului, Statele Unite. Constituţia adoptată în anul 1787 este cea mai democratică lege fundamentală adoptată până în acel moment (fiind de altfel în vigoare, cu unele amendamente, până astăzi).

Prin libertăţile acordate cetăţenilor, aceasta va constitui un catalizator al efervescenţei economicosociale deosebite, urmată şi sprijinită adesea de o accelerare a imigraţiei.

Concomitent, se manifestă tendinţe expansioniste ale Statelor Unite în detrimentul populaţiei indiene autohtone din statele vestice, a Franţei (care-i va ceda, în 1803, Louisiana, un vast teritoriu ce cuprindea toate statele actuale din dreapta fluviului Mississippi, până la Montana). De la Spania obţine, în anul 1819 Florida, iar de la vecinul săi din sud, Mexic, obţine în urma războiului din anul 1848 actualele state Texas, New Mexico, Colorado, Arizona, Utah, Nevada şi California. Statele Unite prin cumpărarea Alaskăi de la imperiul rus, în anul 1867, şi anexarea, după războiul hispano-american din 1898, a insulei Porto Rico, primesc configuraţia teritorială actuală.

Constituirea statului canadian se realizează, de asemenea, în mai multe etape, provinciile franceze fiind cedate Marii Britanii prin tratatul din anul 1763.

Nucleului statal format din provinciile Ontario (cu populaţie majoritar engleză) şi Quebec (cu populaţie majoritar francofonă), i se asociază, ulterior, provinciile Noua Scoţie, New Brunswick (1867), Manitoba (1870), Columbia Britanică (1871), Alberta, Saschatchewan (1905) şi Newfoundland (1949), dependenţa sa de Marea Britanie perpetuându-se însă astăzi ca membră a Commonwelt-ului.

Statele latino-americane s-au individualizat din conglomeratul colonial în urma unor războaie de eliberare succesive. Astfel, au apărut ca state independente Chile (1818), Bolivia (1825), Peru (1821), Ecuador (1830), Argentina (1816), Venezuela (1811), Brazilia (1822), Uruguay (1828), Paraguay (1811) şi Columbia (1832).

În America Centrală actualele state se desprind din imperiul spaniol, trecând în efemerul imperiu mexican în anul 1821. După destrămarea acestuia în anul 1823 se formează în zona istmică, Federaţia Provinciilor Unite ale Americii Centrale ce va dăinui până în anul 1838, când se desprind ca republici independente Guatemala, Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi El Salvador. Panama se desprinde din Columbia în anul 1903, ca stat de sine stătător.

Mai agitată a fost istoria statelor insulare din America Centrală care, după înlăturarea stăpânirii spaniole au intrat, în marea lor majoritate sub stăpânire nordamericană unele câştingându-şi ulterior independenţa: Haiti în 1804, Republica Dominicană în 1844 şi Cuba în 1959.

Pentru explicarea evoluţiei politice a statelor andine, se impune menţionării războiul Pacificului (al „salpetrului”), dintre Chile, pe de o parte, şi Bolivia şi Peru pe de altă parte, în urma căruia Chile a obţinut printre alte teritorii provincia Antofagasta, frustrând totodată Bolivia de ieşirea la ocean.

Statele Antilele Mici şi-au câştigat deplina independenţă în ultimul timp: Barbados (1966), Grenada (1974), Trindad-Tobago (1962) etc.

În zilele noastre se manifestă, pe lângă o hegemonie economică evidentă, o supremaţie a Statelor Unite în sfera politicului. Prezenţa bazelor militare americane în Panama,. Guantanamo, Porto Rico, St. Lucia etc., şi intervenţiile directe în Grenada (1983), Panama (1989) şi indirecte, prin intermediul companiilor multinaţionale sau „experţii” săi în Guatemala (1957), Chile (1977), Nicaragua (1989) sunt o dovadă a „umbrelei” politice nord-americane asupra continentului.

Singura excepţie în acest context o reprezintă Cuba care, începând din anul 1959, are un guvern marxist şi este aliată celeilalte superputeri, Federaţia Rusă.

46

Dar, riposta fermă dată cu ajutorul SUA „exportului de revoluţie” în ţările latinoamericană reflectă, la rândul ei, preferinţa spre unitate ideologică în sfera sa de influenţă imediată.

Exceptând problema insulelor Malvine, tranşată, deocamdată, prin forţă în favoarea Marii Britanii, ţările Americii nu sunt antrenate în conflicte internaţionale pornind de la revendicări teritoriale. Dimpotrivă, în raporturile bilaterale se manifestă adesea încordare, având la origine o astfel de cauză (între Argentina şi Chile în Ţara Focului).

Hegemonia Statelor Unite este tot mai mult contrabalansată de tendinţa de apropiere şi conlucrare economică şi politică a statelor Americii de Sud, reliefată şi în perioada luptelor din Arhipelagul Malvine când, informaţiile oferite aliatului său european, au situat SUA de cealaltă parte a baricadei în raport cu ţările Pactului Andin. Contrapondere care va fi cu atât mai susţinută, cu cât economiile ţărilor respective vor atinge un nivel mai ridicat de dezvoltare.

SintezăContinentul american este divizat actualmente, din punct de vedere politicoadministrativ, în 49 state

independente, teritorii dependente, neautonome sau cu statut special.Această situaţie este rodul unei evoluţii social-politice care a avut câteva perioade de maximă efervescenţă,

separate de intervale mai scurte sau mai lungi de stabilitate.În zilele noastre se manifestă, pe lângă o hegemonie economică evidentă, o supremaţie a Statelor Unite în

sfera politicului. Hegemonia Statelor Unite este tot mai mult contrabalansată de tendinţa de apropiere şi conlucrare economică şi politică a statelor Americii de Sud, a căror pondere va fi cu atât mai susţinută cu cât economiile lor vor fi mai dezvoltate.

Cap.6. Regiunile geografice ale CanadeiIntroducereCapitolul se referă la întinsul teritoriu canadian, unde concentrarea şi specializaera producţiei în diferite

zone au condus la delimitarea mai multor regiuni geografice.Problemele principale expuse se referă la cadrul natural, populaţia, aşezările şi economia acestei ţări, fiind

accentuate diferenţierile care apar în urma caroiajului regional propus.Obiective· Dobândirea de cunoştinţe noi privitoare la varietatea cadrului natural al spaţiului studiat.· Formarea capacităţii de a explica şi argumenta distribuţia teritorială a populaţiei şi evoluţia aşezarilor

umane.· Dezvoltarea operaţiilor gândirii şi a capacităţilor de analiză şi evaluare a potenţialului economic al unei

regiuni geografice.· Întelegerea specificului fiecărui unităţi geografice pe seama trăsăturilor esenţiale care o definesc.

6.1. Regiunea atlanticăInclude teritoriile din nord-estul ţării, respectiv ţărmul Oceanului Atlantic, Terra Nova, Noua Scoţie, New

Brunswick etc., cu un relief în care vestigiile platformei arhaice canadiene din sudul Peninsulei Labrador se asociază culmilor caledoniene ale Appalachilor de Nord. Clima este mai blândă şi umedă, cu particularităţi oceanice, iar resursele solului şi subsolului sunt diverse şi bogate (fier, neferoase, păduri, resurse piscicole, hidroenergie etc.).

Umanizarea timpurie şi factorii fizico-geografici au condus la o densitate relativ mare a populaţiei în raport cu regiunile de nord şi vest ale ţării, fiind depăşită doar de zona Marilor Lacuri (fig.3).

Agricultura se impune ca ramură de bază a economiei, în special, prin culturile de cereale (grâu, secară), plante tehnice (tutun, sfeclă de zahăr, soia, in) şi plante furajere. În văile mai ocrotite de valurile de frig arctic cresc pomii fructiferi (Noua Scoţie). Păşunile bogate ale versanţilor montani sunt utilizate în creşterea vacilor pentru lapte şi a ovinelor.

Terra Nova reprezintă unul dintre cele mai căutate bazine piscicole ale lumii, datorită concentrării bancurilor de peşti în zonele de întâlnire a curentului Golfului cu cel al Labradorului, recunoscute prin condiţiile propice oferite dezvoltării planctonului.

47

Dezvoltarea industriei are la bază resursele hidroenergetice ale râurilor din Peninsula Labrador (hidrocentrala Churchill Fals, 5.225 MW) şi minereurile de fier, cupru, mangan, aur etc. din aceeaşi zonă. Cărbunii se exploatează în Noua Scoţie, dar necesarul este mai mare decât producţia locală ceea ce impune recurgerea la importul masiv din SUA. Fierul se exploatează la Schefferville (zăcământul conţine 50% metal), zincul şi cuprul la Great Gull Lake, în Terra Nova etc.

Transporturile beneficiază de o reţea armonioasă şi căi ferate moderne. Foarte dezvoltat este transportul maritim, în special cel de cabotaj, realizat prin porturi de mare capacitate (Halifax, St. John), dar şi prin cele peste 150 porturi pescăreşti. La Ganders, în insula Terra Nova, se află un mare aeroport de escală transatlantică.

Principalul pol economic al regiunii este oraşul Halifax (332.500 locuitori), un important port oceanic „fereastra” Canadei la Oceanul Atlantic şi centru industrial (siderurgie, construcţii navale, electrotehnică, chimică, conserve de peşte).

Oraşul Saint John, centrul economic şi administrativ al provinciei New Brunswick este situat pe ţărmul Golfului Fundy. Se remarcă prin funcţiile sale comerciale, portuare şi industriale: echipamente de transport, prelucrarea lemnului, rafinarea metalelor etc. St. John, este cel mai important centru polarizator al Terrei Nova. Aici este concentrată o mare parte din flota de pescuit a Canadei la Oceanul Atlantic. Pe lângă funcţiile comerciale de anvergură se impune ca centru administrativ şi cultural de seamă.

Alte oraşe sunt: Fredericton, Charlettetown, Truro şi Moncton.

6.2. Regiunea Marilor LacuriSe suprapune provinciilor Quebec şi Ontario, respectiv unui teritoriu vast aparţinând câmpiilor şi podişurilor

centrale canadiene şi sud-vestului peninsulei Labrador, inclusiv valea fluviului Sf. Laurenţiu. Este numită adesea, datorită rolului său major în economia ţării şi axa „Quebec-Windsor” sau „Canada-Main Street” (J.H. Paterson, 1989). Ea concentrează cea mai mare parte a populaţiei Canadei (peste 60%), principalele centre urbane şi industriale etc.

Concentrarea populaţiei şi a activităţilor economice se datorează atât existenţei unor factori fizico-geografici favorabili (relief puţin fragementat, climat moderat, resurse minerale bogate), cât şi mai ales prezenţei fluviului Sf. Laurenţiu şi a Marilor Lacuri, ca artere de transport şi penetraţie spre interiorul continentului.

De altfel, făcând abstracţie de graniţa statică, regiunea susmenţionată reprezintă partea nordică a unei unităţi teritoriale mult mai extinse, desfăşurată spre sud pe teritoriul SUA şi având aceleaşi atribute ale dezvoltării economice. Cunoscând bunele relaţii de vecinătate şi colaborare dintre cele două ţări se poate aprecia chiar existenţa unei strânse conexiuni între infrastructura economică a părţii nordice şi cea sudică.

Agricultura s-a specializat în creşterea bovinelor pentru carne şi lapte, în cultura cerealelor şi a plantelor furajere. Satisfacerea necesităţilor populaţiei urbane din regiune se realizează eficient şi prin aportul zonelor preorăşeneşti axate pe avicultură şi legumicultură. Întinsele suprafeţe de păşuni şi fâneţe sunt exploatate pastoral, iar în câmpii se cultivă mai ales porumbul utilizat în furajarea animalelor.

Din punct de vedere al afirmării sectorului secundar, al industriei, se remarcă existenţa unor ramuri cu o pondere majoră în producţia globală (de altfel, în această regiune se concentrează 90% din industria Canadei). Astfel este industria extractivă a fierului (Steep Rock Lake), cuprului (Abitibi, Sudbury), zincului şi plumbului (Noranda, Calumet), aur, argint, uraniu, azbest etc. Pe seama rezervelor interne de materii prime feroase şi neferoase şi a cocsului importat din SUA s-a dezvoltat o puternică industrie metalurgică localizată la Hamilton, Montreal, Copper Cliff, Sault Ste Marie. Un loc de frunte ocupă industria aluminiului, pe baza bauxitei din import ce utilizează uriaşele resurse de hidroenergie ale ţării.

Industria constructoare de maşini s-a dezvoltat în funcţie de cerinţele pieţei interne, dar şi solicitărilor exportului. Dintre ramurile sale au luat avânt industria de automobile (controlată de marile firme americane Ford, General Motors, Crysler), aeronautică (Montreal şi Toronto), iar în porturile fluviului Sf. Laurenţiu se prodcu nave (Quebec, Montreal, Toronto).

Agricultura este deservită cu maşini şi utilaje de uzinele localizate la Toronto şi Hamilton.În marile oraşe susmenţionate, dar şi la Hamilton şi Oshawa s-a dezvoltat industria electronică şi

electrotehnică. De asemenea, în regiunea analizată sunt concentrate numeroase întreprinderi de prelucrare a lemnului (Quebeck, Toronto, Ottawa), chimică (Montreal), textilă (Toronto, Montreal), alimentară etc.

48

Concentrarea căilor de transport este o consecinţă firească a superdezvoltării economice în context regional, a densităţii şi mărimii habitatelor umane. Un loc deosebit de important revine transporturilor pe apă mijlocite de prezenţa Marilor Lacuri, a fluviului Sf. Laurenţiu, dar şi a altor râuri şi lacuri interioare. Regiunea este străbătută de cele două magistrale feroviare continentale ce trec prin Quebec şi Montreal, îndreptându-se spre ţărmurile Oceanului Pacific, precum şi de un adevărat păienjeniş de autostrăzi şi şosele modernizate. La Montreal, Quebec şi Toronto s-au construit mari aeroporturi.

Dintre principalele centre urbane care polarizează activităţile economice ale regiunii menţionăm Montreal, Toronto, Quebec şi Ottawa. Montreal, atât ca populaţie (3.438.500 locuitori), cât şi ca diversitate şi complexitate a funcţiilor economice joacă rolul metropolei industriale şi comerciale a Canadei. Prin portul Montreal are loc un intens flux de produse spre interiorul şi exteriorul ţării, iar activităţile bancare şi industriale sunt deosebit de diversificate. Întreprinderile siderurgie, electrotehnice, construcţii de maşini, chimice, prelucrării lemnului, textile, ocupă suprafeţe vaste la periferiile oraşului.

Nu se pot omite însă funcţiile culturale (oraşul are 3 universităţi) şi turistice. Oraşul Toronto este situat pe axul central al unui viitor megapolis canadian constituit din Oshawa-Toronto-

Burlington-St.Catherines şi numit Golden Horseshoe (Potcoava de Aur), cu peste 4.680.000 de locuitori actualmente. Poziţia sa geografică – port la Marile Lacuri – îi conferă atribute favorabile ca centru polarizator, atât în ceea ce priveşte industria (construcţii de maşini, electrotehnică, aluminiu, textile, alimentare), cât şi pe plan comercial sau cultural.

Quebec-ul (688.100 locuitori), rămâne pe mai departe centrul de referinţă al Canadei francofone, dar şi un oraş în plină efervescenţă economică. Acest port la Marile Lacuri, are o intensă activitate industrială şi comercială, iar prin vestigiile sale istorice şi arhitectura medievală se impune ca important centru turistic.

Pe malurile râului Ottawa este amplasat oraşul cu acelaşi nume, devenit capitală a statului. Funcţiile administrativ-politice sunt secondate de cele industriale şi turistice.

Alte oraşe cu rol major în economia regiunii sunt Hamilton (665.200 locuitori), Windsor, London, Kitchener, Sudbury, Oshawa, Laval etc.

6.3. Regiunea preriilorCuprinde provinciile Manitoba, Saskatchewan şi Alberta (20% din teritoriul ţării şi 14% din populaţie).

Principalele forme de relief: Câmpia Canadiană, Podişul Preriilor şi versantul estic al Stâncoşilor, asigură o diversitate a resurselor solului şi subsolului. Astfel, solurile cernoziomice ale câmpiei sunt intens exploatate agricol (culturi de grâu, ovăz, orz), versanţii şi interfluviile cu pajişti bogate asigura hrana bovinelor şi ovinelor crescute în ferme mari (de peste 100 ha teren).

În subsolul regiunii se găsesc zăcăminte de petrol (peste 80% din resursele naţionale sunt concentrate în provincia Alberta la Pembina, Leduc, Rainbow Lake, gaze naturale (Alberta), cărbuni (la Castor şi Pembina în Alberta), nichel, cupru, plumb, aur, uraniu în provinciile Manitoba şi Alberta, hidroenergie pe râurile interioare (Nelson) etc.

Dintre ramurile industriei prelucrătoare menţionăm industria constructoare de maşini (automobile la Winnipeg; aeronave la Edmonton), petrochimia (Edmonton şi Calgary), pielărie şi încălţăminte (Winnnipeg şi Calgary).

Vânatul animalelor cu blănuri scumpe este o veche şi importantă îndeletnicire pentru locuitorii regiunii. El se practică în Alberta şi Manitoba unde, pentru creşterea rentabilităţii şi menţinerea echilibrului ecologic al speciilor s-au înfiinţat ferme speciale de creştere a animalelor cu blană. Târguri celebre de blănuri sunt la Winnipeg, Edmonton şi în regiunea Marilor Lacuri, la Montreal.

Transporturile relevă o densitate a căilor ferate şi rutiere în partea sudică a teritoriului şi valori mult mai reduse către nord. Conductele petroliere şi gazoductele interconectează principalele puncte de exploatare cu centrul de distribuţie Edmonton, de unde pleacă două magistrale petroliere şi anume „Interprovincial” (3.088 km lungime) şi „Transmountain” (1.400 km) înspre Fort Credit şi Vancouver-Seattle. Pentru gaze cea mai importantă conductă este Trans- Canada Natural Gas Line (3.764 km), dintre Edmonton şi Montreal. Tot de la Edmonton pleacă un gazoduct spre Los Angeles (2.187 km).

Principalele centre polarizatoare ale regiunii sunt Edmonton şi Winnipeg.

49

Oraşul Winnipeg depăşeşte 677.000 locuitori împreună cu suburbiile şi reprezintă un mare centru mondial de comercializare a grâului şi al comerţului cu blănuri. Deţine o industrie ce deserveşte prin produsele sale agricultura, prelucrarea lemnului şi a petrolului.

Capitala provinciei Alberta este oraşul Edmonton (929.100 locuitori) a cărui ascensiune se datorează exploatării intense a bogăţiilor subsolului (petrol, gaze, minereuri). Alte oraşe cu funcţie comercială, industrială şi culturală sunt Calgary, Regina şi Saskatcon.

6.4. Regiunea pacificăSe suprapune spaţial ariei montane din vestul ţării, iar administrativ provinciei Columbia Britanică. Relieful

muntos şi resursele aferente au condiţionat dezvoltarea unei economii bazate pe exploatarea minereurilor (cărbuni, cupru, zinc, argint, plumb), la Kimberley, Nelson, Trail etc, a hidroenergiei, pădurilor, resurselor piscicole şi ale vânatului.

Agricultura se axează îndeosebi pe creşterea animalelor pentru carne, lapte şi blană, cultura plantelor furajere şi pomicultura (în valea Oganagan). Industria extractivă a petrolului este localizată la Fort St. John şi Boundary Bay, centralele hidroenergetice pe râurile tributare Oceanului Pacific (Kemano, 900 KW), iar exploatarea minereurilor neferoase la Trail. Se produc automobile, avioane şi nave la Vancouver. Tot în acest oraş cu o populaţie de 2.016.600 locuitori sunt concentrate şi cele mai importante întreprinderi de prelucrare a lemnului din Canada. De asemenea, oraşul are un rol important în transportul maritim internaţional, dar şi ca nod rutier, feroviar şi aeronautic pentru partea vestică a Americii de Nord. Este un mare centru universitar şi posedă numeroase obiective de interes turistic.

6.5. Regiunea nordică (arctică şi subarctică)Cuprinde peste 50% din suprafaţa Canadei, respectiv partea nordică a teritoriului continental şi insulele

Arhipelagului Arctic, cu un climat auster şi o populaţie extrem de redusă numeric. Agricultura se limitează la creşterea animalelor de blană (ocupaţie aflată în recul datorită apariţiei fermelor

de profil în regiunile din sud) şi a renilor.Dintre ramurile industriale cea mai dezvoltată este industria extractivă a minereurilor aurifere (Slave Lake,

Dawson), uraniu (Fort Radisson), cupru (Pain Point), petrol (Fort Norman).Datorită distanţelor foarte mari între aşezările din regiune (Dawson, Whierhorse, Fort Horman, Fort

Radium), transporturile aeriene primează în comparaţie cu cele rutiere şi feroviare mai slab dezvoltate.

Cap.8 . Regiunile geografice ale MexiculuiIntroducere În acest capitol este prezentat, un spaţiu complex, atât sub raport natural cât şi economico-social.

Principalele probleme expuse se referă la trăsăturile regiunilor geografice, cu accent pe evoluţia sistemelor urbane şi pe gradul diferit de dezvoltare economica a unităţilor regionale, inclusive a factorilor naturali sau antropici care au favorizat „valea mexicană”.

Obiective· Dobândirea de cunostinţe noi referitoare la regiunile geografice ale Mexicului.· Analiza şi interpretarea datelor şi a informaţiilor referitoare la indicatorii demografici şi la evoluţia

acestora în spaţiul studiat.· Perceperea diversităţii formelor de aglomerare umană şi a evoluţiei acestora, cu deosebire a sistemelor

urbane.· Explicarea gradului diferit de dezvoltare economică a unităţilor regionale ce au favorizat în principal,

„valea mexicană”.

8.1. Regiunea metropolitană MexicoAceasta include capitala ţării, adică cel mai mare oraş din lume, respectiv Districtul Federal şi o serie de

state învecinate: Puebla, Morelos, Tlaxcala, Hidalgo, Queretaro şi Guanajuato. Din punct de vedere fizico-geografic această regiune se suprapune părţii centrale a Podişului Mexican (Altiplanicie Mexicana), o unitate înaltă, cu altitudini cuprinse între 1.500-2.500 m, un climat subtropical, sărac în precipitaţii şi o vegetaţie

50

stepică (fig.5). „Valea mexicană” ocupă primul loc în ceea ce priveşte producţia industrială naţională (cca 56% din total), concentrarea întreprinderilor în capitală şi Districtul Federal (peste 25.000) fiind o trăsătură esenţială a actualei etape de dezvoltare a economiei Mexicului. Infrastructura regiunii este deosebit de diversificată, aici funcţionând un mare număr de centrale şi linii electrice. Dintre centralele de mare capacitate menţionăm: El Intenillo (670 MW), Valle de Bravo (370 MW), Lecheria (230MW) etc. Se întâlneşte, de asemenea o densă reţea de şosele, autostrăzi şi căi ferate, iar transportul aerian este deservit de aeroportul Central.

Centrul economic, dar şi cultural, politic, administrativ sau turistic a întregii ţări este oraşul Mexico City, devenit prin evoluţia sa rapidă ca sistem urban un simbol al urbanismului din acest secol. Creşterea accentuată a populaţiei sale prin exod rural în primul rând, a asigurat nu numai premisele afirmării ca centru polarizator, dar a indus şi aspectele negative cu care acesta se confruntă (poluarea, insuficienţa infrastructurii, dificultăţi în alimentarea cu apă şi energie etc.).

În Ciudad de Mexico sunt localizate toate ramurile de bază ale industriei mexicane cum ar fi: siderurgia, construcţiile de maşini, petrochimia, pielărie80 încălţăminte, textilă sau alimentară. Dezvoltându-se în vatra vechii capitale aztece, Mexico este primul centru cultural al ţării (8 universităţi cu peste 120.000 studenţi), 6 academii, institute de cercetare ştiinţifică, muzee, teatre etc. Zestrea turistică asociază frumuseţile cadrului natural limitrof cu vestigiile bogate ale epocilor trecute (aztece şi din perioada cuceririi spaniole).

Alte centre industriale importante sunt Puebla (cu întreprinderi textile şi obiective turistice), Leon, Toluca, Guernavaca, Queretaro etc.

8.2. Regiuneacentral-vesticăInclude, din punct de vedere administrativ, statele Colima, Jalisco şi Michoacan. Relieful este predominant

muntos (extremitatea sudică a Sierrei Madre Occidental şi Sierra Vulcanica Transversal), ceea ce explică bogăţia resurselor forestiere, miniere şi hidroenergetice. Reversul acestei morfologii mai accidentate se reflectă în densitatea redusă a căilor de transport. Câmpia litorală îngustă nu reuşeşte să impună agricultura ca ramură economică de bază, ea fiind devansată de industria extractivă, textilă sau alimentară. Localitatea Morelia se înscrie printre centrele importante ale extracţiei şi prelucrării argintului.

Oraşul Guadalajara, supranumit şi perla vestului mexican, deţine primul loc în ceea ce priveşte producţia industrială, activităţile turistice şi cele culturale ale întregii regiuni. O activitate intensă se desfăşoară în alte localităţi urbane precum Morelia, Colima şi portul Manzanillo.

8.3. Regiunea Golfului MexicOcupă sectorul central-sudic al litoralului atlantic al ţării aferent statelor Veracruz şi Tabasco. Relieful

coboară treptat dinspre culmile Sierrei Madre de Est înspre câmpia litorală, joasă şi intens valorificată agricol. Clima este tropicală, cu temperaturi ridicate şi precipitaţii abundente, aduse de ciclonii formaţi deasupra Golfului Mexic.

Această unitate geografică ocupă un loc de prim ordin în economia mexicană prin marile zăcăminte de petrol de la Campos di Reforma, Poza Rica şi Minatitlan. Alăturat ramurii extractive a hidrocarburilor şi gazelor naturale se remarcă industria de prelucrare a acestora, respectiv industria chimică, dar şi industria lemnului, uşoară, construcţiilor de maşini etc. Din culturile agricole suprafeţe extinse ocupă plantele specifice climatului tropical, precum plantaţiile de cafea, cacao, trestie de zahăr, banane, bumbac etc. Veracruz, cel mai mare oraş al regiunii, este un port activ la Golful Mexic, având prin intermediul unei dense reţele de căi rutiere şi feroviare legături strânse cu metropola. Pecetea feudală se recunoaşte în clădirile vechi şi de mare atractivitate turistică.

Petrolul şi petrochimia asigură prosperitatea şi afirmarea continuă a aşezării urbane Minatitlan din zona istmului Tehuantepec. Într-o dezvoltare accelerată datorită prezenţei aceloraşi resurse ale subsolului este şi oraşul Viilahermosa, capitala statului Tabasco.

8.4 Regiunea sud-pacificăCuprinde ţărmul abrupt al Oceanului Pacific, respectiv teritoriul statelor Chiapas, Oaxaca şi Guerrero.

Varietatea reliefului constituit din ramificaţiile septentrionale ale Sierrei Madre del Sur şi masivul Sierra Madre de Chiapas, la care se adaugă culoarul tectonic, mai jos, al istmului Tehuantepec se asociază unui climat tropical cu nuanţe variate în zona podişurilor şi cea a litoralului.

51

În economie predomină sectorul primar, agricultura, reprezentată prin culturi extinse de cafea şi trestie de zahăr ; este secondată de industria extractivă a hidrocarburilor în statul Chiapas şi a sării în statul Oaxaca.

Standardul modest de afirmare economică se reflectă şi în gradul redus de urbanizare. Oraşele sunt puţin numeroase şi limitate ca mărime. Între ele se detaşează totuşi renumita staţiune turistică Acapulco, amplasată pe ţărmul Pacificului. Celelalte oraşe, Gutierrez, Oaxaca şi Chilpancingo au, în primul rând o funcţie politico-administrativă (capitalele celor trei state), completată cu cea industrială şi comercială.

8.5. Regiunea YucatanAceasta se extinde în peninsula cu acelaşi nume. Relieful este alcătuit dintr-un podiş extins, preponderent

calcaros şi din câmpie litorală joasă. Clima şi vegetaţia au trăsături tropicale aparţinând etajului „tierra caliente”, cu precipitaţii anuale de 1.000-2.300 mm, temperatura medie anuală de peste 220C şi păduri tropicale umede cu esenţe preţioase.

Yucatanul se constituie în vatra istorică a civilizaţiei maya ale cărei tradiţii în cultivarea pământului se perpetuează şi astăzi. Porumbul, henequenul (o agavă textilă), trestia de zahăr, cafeaua ocupă suprafeţe importante antrenând un procent ridicat din populaţia activă. Albinăritul este o veche şi productivă ocupaţie a locuitorilor peninsulei, circa 50% din producţia de miere a ţării revenind acestei regiuni.

Întregul litoral şi paltforma submarină adiacentă constituie un domeniu de intensă exploatare a petrolului şi gazelor naturale (Carmen, Minantitlan).

Oraşul Merida concentrează o mare parte din industria textilă pe bază de henequen, dar nu lipsesc nici întreprinderile constructoare de maşini sau alimentare.

8.6. Regiunea de nord-estInclude teritoriile muntoase din Sierra Madre de Est şi Câmpia litorală de la poalele acesteia. În subsolul ei

sunt cantonate bogate zăcăminte de zinc, plumb, şi, mai ales, petrol (Tampico, Reynosa), valorificate intens. Culturile agricole sunt axate îndeosebi pe plantele tropicale, iar în zonele montane se cresc bovine şi ovine.

Centrele polarizatoare ale activităţilor industriale (constructoare de maşini, textilă, alimentară) sunt Tampico, Marroros şi Ciudad Victoria. Primele două aşezări sunt porturi active la Goful Mexic dar şi cunoscute staţiuni turistice.

8.7. Regiunea de NordOcupă în ceea ce priveşte activitatea economică, locul al doilea după regiunea metropolitană Mexico. De

altfel şi extensiunea ei este mai mare cuprinzând şapte state desfăşurate în partea nordică a Podişului Mexican (Nuevo Leon, San Luis Potosi, Chichuchua, Durango, Zacatecas, Coahuila şi Aqzascalientes). Altiplanice Septentrional cum este denumită această zonă a podişului susmenţionat, are altitudini de 1.000-1.500m şi este alcătuit dintr-o succesiune de bazine largi, endoreice. Clima, proprie etajului tierra templada este mai săracă în precipitaţii (700 mm), iar vegetaţia aparţine asociaţiilor de savană cu ierburi rezistente sau stepei, în arealele mai înalte.

Sectorul primar relevă o agricultură diversificată (culturi de porumb, grâu, bumbac; creşterea bovinelor şi cabalinelor) şi o industrie extractivă cu ritmuri intense de exploatare a argintului şi aurului (oraşul Chihuahua deţine, singur 38% din producţia extractivă a ţării). Fierul se exploatează în statul Durango (Gerro de Mercado), iar plumbul, zincul şi cuprul în vecinătatea oraşelor Monterey, Torreon şi Chihuahua. Beneficiind de o bază de materii prime bogată şi variată s-a afirmat industria siderurgică (Monterey), a neferoaselor (San Luis Potosi), construcţiilor de maşini (Monterey, Aquascalientes), textilă (Durango, Monterey, Torreon) etc.

Reţeaua căilor de transport atinge valori ridicate ca densitate, interconectând regiunea cu zona capitalei, dar şi cu Statele Unite ale Americii, principalul partener comercial.

Monterey rămâne centrul polarizator de referinţă, funcţia sa industrială sprijinindu-se pe marile întreprinderi siderurgice, textile, alimentare sau constructoare de maşini. Influenţele exercitate, în procesul de producţie asupra activităţilor din aşezările urbane mai mult sau mai puţin apropiate (Monelova, Sabines, Saltillo, Nueva Rosita Torreon), prefigurează o viitoare arie metropolitană.

Ciudad Juarez formează cu oraşul nord-american El Paso o conurbaţie de o parte şi de alta a râului Rio Grande şi joacă un rol de seamă în comerţul cu animale, San Luis Potosi se afirmă pregnant ca centru al

52

siderurgiei neferoaselor.Alte oraşe cu funcţii complexe (industriale, comerciale, culturale, turistice) sunt Chichuahua, Torreon,

Durango, Zacatecas şi Aquascalientes, adică oraşele-capitală ale statelor din această parte a Mexicului.

8.8. Regiunea de Nord-VestAceasta se impune, în peisajul geografic mexican, printr-un ritm alert al dezvoltării economice, deşi

condiţiile fizico-geografice nu sunt dintre cele mai favorabile. Astfel, relieful este înalt, muntos, catena Sierrei Madre de Vest şi cea din Peninsula California depăşind 3.000 m altitudine. În partea nordică suprafeţe întinse aparţin podişului continuat din Statele Unite (Sonora). Clima este mai săracă în precipitaţii, chiar semideşertică în nord, iar vegetaţia prezintă o etajare verticală evidentă, de la nuanţele tropicale pe litoral, la cele temperate în zonele înalte.

Agricultura deţine mari suprafeţe irigate în California şi Sonora, cultivate cu orez, grâu, pomi fructiferi, viţă de vie, agave etc. Randamentele sunt dintre cele mai ridicate din lume, în special la orez.

Industria extractivă vizează exploatarea cărbunelui (Yaqui), cuprului (Nacasari), plumbului şi aurului în statul Sonora şi districtul federal Baja California Sur. Capitalele statelor Sonora (Hermosillio), Baja California Norte (Mexicali), Sinalca (Culiacan), deţin un rol major în viaţa economică a regiunii prin prezenţa întreprinderilor construcţiilor de maşini, textilă, pielărie şi alimentară. Activităţile industriale şi comerciale se amplifică însă şi în alte localităţi urbane cum ar fi porturile Tijuana, Mazatlan şi Guyamas, renumite şi prin prisma funcţiei lor turistice.

Cap.9. Regiunile geografice ale Americii CentraleIntroducereCapitolul se referă la America Centrală care cuprinde atât partea continentala a istmului central-american,

având ca limite Rio Grande şi Panama, cât şi partea insulara alcătuită din Antilele Mari şi Antilele Mici.Sunt analizate, în cadrul regiunilor, resursele naturale şi umane care au influenţat dezvoltarea economiei,

alături de relaţiile sociale şi forma de proprietate asupra pământului care au favorizat extinderea monoculturilor.Obiective· Dobândirea de cunoştinţe noi referitoare la America Centrală.· Analiza condiţiilor de populare şi organizare antropică a spaţiului geografic şi a deosebirilor de evoluţie în

procesul de umanizare a Americii Centrale.· Menţionarea şi localizarea variatelor resurse turistice naturale şi antropice, care au condus la dezvoltarea

turismului în unele areale din spaţiul studiat.· Întelegerea gradului diferit de dezvoltare economică, dar şi a impactului sistemului politic şi strategiilor de

dezvoltare urmate de ţările regiunilor analizate.

9.1. Regiunea Americii Centrale IstmiceCuprinde partea continentală a istmului central-american, respectiv statele şi teritoriile situate între Rio

Grande şi Panama: Honduras, Nicaragua, Guatemala, El Salvador, Costa Rica, Panama şi Belize. Peisajul este dominat de prezenţa catenelor muntoase (Munţii Guatemalei, Cordiliera de Costa Rica, Cordilierii de Veragua), cu numeroase edificii vulcanice. Între masivele muntoase se situează podişuri, depresiuni tectonice şi culoare de văi, iar marginal se dezvoltă două fâşii înguste de câmpie litorală. Clima este tropicală, cu diferenţieri ale elementelor pe cele două faţade (atlantică şi pacifică). Vegetaţia relevă, în corelaţie cu clima şi relieful, o clasică etajare altitudinală, cu o trecere rapidă de la asociaţiile tropicale la cele subtropicale şi temperate. Suprafaţa regiunii este de 561750 km2, iar populaţia sa depăşeşte 37,1 milioane de locuitori (2002). Se remarcă o populare veche şi un metisaj intens.

Economia regiunii aparţine, în proporţie covârşitoare, sectorului primar, reprezentat prin culturile specifice zonei calde. Relaţiile sociale şi forma de proprietate asupra pământului au favorizat larga dezvoltare a monoculturilor şi, în primul rand a babanierilor, consacrându-se şi topicul de „republici bananiere” pentru majoritatea statelor din zonă. Compania Unitet Brand (fosta United Fruit Company), deţine monopolul acestei culturi în toate statele din regiune. O largă extensiune a bananierilor se constată în Costa Rica a cărei producţie depăşeşte 2.700.000 tone, Honduras (450.000t), Guatemala (700.000 t), Nicaragua etc.

53

În funcţie de oscilaţiile preţurilor pe piaţa mondială s-au extins culturile de cafea în El Salvador (145.000 t), Guatemala (250.000 t), Costa Rica (168000t), cele de bumbac în Guatemala şi Nicaragua; porumb în Guatemala (1000000t) şi El Salvador (568000t), trestie de zahăr în Guatemala (17450000t) şi Nicaragua (4000000t), tutun Guatemala (20.000t), orez Nicaragua (280000t), Panama (265000t) etc.

Creşterea animalelor are un rol secundar, bovinele, porcinele şi cabalinele costituind principalele specii ale şeptelului.

Resursele minerale sunt variate fier, bouxită, mangan, aur, argint, sulf, sare în Costa Rica; tungsten în Guatemala; petrol, plumb, zinc, aur, argint în Honduras; cupru, mangan, petrol în Panama etc.

Deşi posedă o bază diversificată de materii prime, industria este slab dezvoltată. O pondere mai mare o deţine industria extractivă, prelucrarea primară a petrolului, materialele de construcţii şi prelucrarea lemnului. De asemenea, există întreprinderi ale industriei textile şi alimentare. Activitatea industrială este concentrată în principalele aşezări urbane ale regiunii: Managua, Leon, El Salvador, Santa Ana, San Jose, Limon, Tegucigalpa, La Ceiba, Panama, Colon, San Miguelito.

Transporturile au ca axă directoare autostrada panamericană care traversează regiunea de la nord la sud. Din aceasta se ramifica numeroase şosele secundare ce penetrează în teritoriul istmului. Căile ferate leagă principalele oraşe din interiorul fiecărei ţări în parte. Larga extensiune a zonelor litorale a favorizat dezvoltarea transporturilor maritime şi afirmarea unor porturi atât la Marea Caraibilor: Puerto, Barrios (Guatemala), Puerto Cortes, La Ceiba (Honduras), Limon (Costa Rica), Colon (Panama) etc, cât şi la Oceanul Pacific: Ocos şi San Jose în Guatemala, Amopala în Honduras, Puntarenas în Costa Rica sau Panama. Prin statutul pavilioanelor de complezanţă statul Panama posedă cea mai mare flotă comercială din lume (195 milioane tdw), în 2002.

De o mare importanţă pentru transportul regional şi mondial este canalul Panama, a cărei construcţie a început în anul 1881 ( sub conducerea lui Ferdinand din Lesseps). În anul 1888 activităţile încetează datorită maladiilor tropicale şi dificultăţilor tehnice. Construcţia reîncepe în 1903 pentru a fi terminata 1915.

Canalul măsoară 81,6 km lungime (inclusiv cele două tronsoane marine de la extremităţi), 91,5m lăţime şi 13,7 adâncime. Traversarea sa durează în medie 8 ore.

Întreaga zonă a canalului a fost retrocedată statului panamez de către SUA, care au avut-o în concesiune până în 1999. Pipe-line-ul care însoţeşte canalul transportă anual 33 milioane tone de petrol, iar în zona liberă Colón se desfăşoară o activitate de import-export ce depăşeşte 10 milioane tone

9.2. Regiunea Americii Centrale InsulareAre numeroase similitudini cu cea precedentă, singura deosebire fiind substituirea monoculturii dominante a

bananierilor cu cea a trestiei de zahăr. De asemenea, prin suprapunerea sa unui domeniu insular gradul de fragmentare şi individualizare a subunităţilor creşte.

Din această unitate geografică fac parte insulele Antilele Mari ( Cuba, Jamaica, Puerto Rico – analizată în cadrul SUA ca unitate aparte, Haiti) şi Antinele Mici (Trinidad Tobago, Martinica, Granada, Antiqua, Guadelupa etc.). Relieful diferă morfologic de la o insulă la alta, asocierea structurilor cristaline mai vechi, cu cele sedimentare sau vulcanice fiind o constantă regională. În Antilele Mari remarcăm un paralelism al culmilor şi o orientare a lor preponderentă pe direcţia est-vest, în vreme ce în Antilele Mici se impun în peisaj elementele orogenurilor noi de tip antilez. La poalele culmilor muntoase se dezvoltă podişuri alcătuite predominant din roci sedimentare solubile pe seama cărora s-a dezvoltat un relief carstic tipic (cunoscut este carstul tropical din Cuba şi Jamaica, cu peşteri etajate, polii şi mogote). În zona litoralului predomină formele joase ale câmpiilor de nivel de bază şi abraziune marină.

Clima are caractere tropicale cu precipitaţii bogate şi amplitudini termice minime. Vegetaţia, solurile şi fauna prezintă o etajare în altitudine la nivelul învelişului biotic impunându-se numărul mare de endemisme datorat izolării fizico-geografice.

Agricultura rămâne ramura de bază a economiei tuturor ţărilor din zonă.Predomină sectorul vegetal reprezentat prin trestia de zahăr, cafea, bananieri, tutun, batate şi portocali.

Trestia de zahăr, ocupă suprafeţe vaste în Cuba (al cincilea producător din lume, 321.000.000t în 2002). Jamaica orientată iniţial spre cultura de banane şi-a lărgit mult suprafeţele cu trestie de zahăr, care predomină şi în

54

Replublica Dominicană (4.550.000t în 2002), Haiti şi Trinidad Tobago. Alte culturi cu pondere ridicată sunt bananele, orezul, cafeaua, sorgul etc. Se cresc bovine, porcine, ovine, cabaline, asini, caprine. Pescuitul atrage un număr important al populaţiei deşi productivitatea acestei ocupaţii este redusă datorită lipsei unei tehnologii avansate.

Resursele minerale sunt constituite din bauxită (Jamaica – locul III în lume), nichel (Cuba, locul IV pe glob), cobalt, sulf, fier, aur, argint, cupru, sare etc. În Trinidad-Tobago industria extractivă şi prelucrătoare a asfaltului natural se situează pe locul I în lume (12.600 t, în 2002). Alumina se prelucrează la Kirkvine şi Ewarton în Jamaica; rafinarea petrolului se realizează la Havana, Kingston, Pointo-à-Pierre (Trinidad-Tobago); materiale de construcţie în special ciment (Moriel, Cuba). Industria uşoară, textilă şi alimentară, utilizează materia primă locală şi aprovizionează piaţa internă.

Turismul posedă un potenţial de atractivitate remarcabil puţin valorificat, îndeosebi în cazul Cubei, ca urmare a blocadei impuse de SUA, principala ţară emităţoare de vizitatori.

Căile de cominicaţie sunt reprezentate prin căi ferate (14.730 km în Cuba). În oraşele mari precum Havana, Kingston, Port-au-Prince, Santo Domingo funcţionează mari aeroporturi. O

largă dezvoltare o au transporturile maritime datorită lungimii deosebite a coastelor şi tradiţiei circulaţiei în zonă.

Cap.10. Regiunile geografice ale Americii de SudIntroducereIn acest capitol este prezentată America de Sud, unde mediul geografic relevă o uniformitate marcantă

datorită densităţii reduse a populaţiei, nivelului relativ modest al dezvoltării economice şi extensiunii unor unităţi fizico geografice.

Este analizat cadrul natural cu accent pe relief, condiţiile climatice şi vegetaţia regiunilor geografice, apoi resursele naturale, populaţia, aşezările şi economia, care au evoluat aici conservând tradiţiile

Obiective· Dobândirea de cunoştinţe noi privitoare la caracteristice geografice ale Americii de Sud.· Perceperea logică şi coerentă a diversităţii resurselor naturale care constituie baza de susţinere economică

a regiunii.· Analiza aspectelor ce definesc componeneta de intervenţie (omul şi habitatul său), în desfăşurarea

teritorială, subordonată atât factorilor naturali, cât şi celor socio-economici.· Înţelegerea rolului important pe care-l are, în operaţiunea regionării geografice, interdependenţa dintre

cadrul natural şi tipul de economie aferent acestuia.· Explicarea diferenţelor regionale conturate în America de Sud, în funcţie de trăsăturile elementelor

naturale şi antropice.

10.1. Regiunea venezueleană se desfăşoară în partea nordică a Americii de Sud. Sub aspectul reliefului, acesta se caracterizează prin coabitarea strânsă a formelor joase, prezente în cîmpia fluviului Orinoco, cu cele de podiş (partea vestică a Podişului Guyanelor) şi montane. Culmile muntoase se înalţă în extremitatea apuseană, unde Cordilierii de Merida şi Cordilierii de Coastă ating uneori 5000 m (Pic Bolivar, 5002 m). În această zonă se detaşează depresiunea tectonică ocupată actualmente de apele lagunei Maracaibo.

Climatul este subecuatorial, specific etajului tierra caliente în câmpia Orinoco, tierrei templada între 800 – 1800 m şi tierrei fria la peste 2000 m altitudine.

Vegetaţia care ocupă peste 50% din suprafaţa regiunii, este constituită din păduri tropicale umede. De-a lungul fluviului Orinoco se întind păduri-galerii, iar în delta sa apar mangrove. În unele zone ale câmpiei întâlnim savana cu ierburi înalte. Fauna este foarte bogată şi variată : puma, jaguar, maimuţe, şarpele boa, anaconda, oposum etc.

Resursele naturale de care dispune regiunea sunt de asemenea variate, la loc de frunte aflându-se marile zăcăminte de petrol din zona Maracaibo, din bazinele Oriente şi Barinas. Pentru Venezuela petrolul este o bogăţie naţională.

Primele explorări datează din anul 1882 (San Cristobal), ajungând ca în anul 1928 această ţară să devină al doilea producător mondial. Actualmente ocupă locul VII în lume, cu o producţie de 151,4 milioane tone (2002);

55

90 % din petrol extras este exportat, cealaltă parte fiind rafinată la Cardon, San Lorenzo, Puerto-La-Cruz etc. În aceleaşi zone sunt localizate şi câmpurile gazeifere, producţia anuală atingând 29,8 miliarde m3, în 2002.

La Los Pijiquaos se află mari zăcăminte de bauxită (200 milioane de tone, în formaţiuni de suprafaţă) a căror exploatare şi valorificare situează Venezuela pe locul trei între exportatorii mondiali. Subsolul său mai conţine minereu de fier, aur, diamante, azbest, fosfaţi şi sare. Economia regiunii venezuelene este dominată de industria extractivă, agricultura concentrând doar 20% din populaţia activă. Se cresc animale, în special bovine pentru carne şi lapte.

Păşuni şi fâneţe de mare productivitate se extind în Llanos. Culturile ocupă 6% din suprafaţa regiunii şi sunt reprezentate prin cafea (69.000 t, o treime fiind exportată), cacao (19.000 t), trestia de zahăr (811.000 t zahăr), tutun, bumbac şi banane. Agricultura nu satisface, ca producţie, nevoile interne apelându-se la importuri.

Dimpotrivă, industria este în plin avânt, situând Venezuela pe un loc de frunte între ţările Americii Latine. Rafinarea petrolului, petrochimia, siderurgia (Matanzas, Ciudad Guayana), aluminiu (Ciudad Guayana), construcţiile de maşini (Caracas, Valencia, Puerto Cabello), sticlărie, pielărie-încălţăminte etc., sunt ramurile cele mai dezvoltate.

Oraşele cu rol polarizator sunt Caracas (3,4 milioane locuitori), Maracaibo (1.764.000 locuitori), Valencia (1.338.600 de locuitori), Maturin, Ciudad Bolivar etc.

10.2. Regiunea guyaneză.Sub această denumire sunt cuprinse teritoriile aparţinând statelor Guyana, Suriname şi Guyana Franceză din

partea nord-estică a Americii de Sud. Relieful are altitudini reduse, exceptând extremitatea vestică unde masivul Roraima ajunge la 2.772 m. Podişul Guyanelor, format din depozite precambriene descreşte altimetric spre nord şi est, trecând treptat într-o câmpie litorală cu lăţimi cuprinse între 15-65 Km, câmpie cu mlaştini, lagune şi mangrove. Clima ecuatorială, umedă şi caldă (2500 – 4000 mm precipitaţii şi 25-29o C temperatura medie anuală), a favorizat dezvoltarea unei vegetaţii şi faune bogate în specii. De altfel, pădurea ecuatorială ocupă între 85 –90% din suprafaţa regiunii, trecând înspre sud, în zona podişului într-o vegetaţie de savană. Tapirii, leneşul, caimanii, anaconda, iguane, colibri sunt doar câţiva dintre reprezentanţii faunei locale.

Resursele subsolului, în curs de exploatare sunt însemnate: bauxită, diamante, aur, mangan, fier, cupru, nichel, platină etc.

Există diferenţieri evidente între standardele de dezvoltare ale economiei regiunii, fapt reflectat în ponderea anumitor ramuri ale sectorului primar. Astfel, dacă în partea vestică, în Guyana, predomină agricultura, prin culturile de trestie de zahăr, orez, cocotieri, banane sau prin creşterea animalelor (bovine, porcine, ovine), în Suriname preponderentă este industria extractivă şi prelucrarea lemnului.

Industria extractivă a bauxitei situează Suriname pe locul II în America Latină (cu centrele de prelucrare la Paranam, Moengo şi Onverdacht). Aceeaşi materie primă se exploatează şi în Guyana, la Itimi, Dembo sau Kwakwani, prelucrându-se la Linden şi Everton. Diamantele se extrag în valea râului Mazuruni, iar manganul la Pipiani (Guyana). Industria alimentară prelucrează trestia de zahăr (Paramaribo), romul, uleiurile vegetale etc.

Transporturile sunt deficitare, o reţea de şosele şi scurte sectoare de căi ferate extinzându-se în zona litoralului atlantic.

10.3. Regiunea columbiano-ecuadorianăSe extinde în partea de nord a lanţului andin, respectiv asupra statelor Columbia şi Ecuador.

Individualizarea sa este dată atât de relieful predominant muntos, cu o dispoziţie asemănătoare a culmilor şi alternanţa sectoarelor înalte cu culoarele de vale, mai coborâte, cât şi de asemănările existente în ceea ce priveşte popularea şi economia.

Trăsăturile identice ale reliefului derivă din dezvoltarea cordilierelor andine pe direcţia nord-sud, începând cu Cordilierii de Coastă şi continuând cu Cordilierii Occidentali, Centrali şi Orientali, separate de depresiuni longitudinale drenate de râurile Cauca, Atrato şi Magdalena. Pe teritoriul Ecuadorului ele tind să conveargă într-un nod orografic dominat de conurile vulcanice Chimborazo (6.310m) sau Cotopaxi (5.896 m).

Clima ecuatorială o întâlnim în zona litoralului pacific (temperaturi medii anuale de 260C şi precipitaţii bogate), în vreme ce pe platouri şi în culoarele văilor nuanţele climatice se schimbă devenind subtropicală şi temperată; la peste 4.800 m se află zona zăpezilor perene.

56

Pădurile tropicale dense ocupă suprafeţe vaste pe ţărmul pacific. Ele fac loc, odată cu creşterea altitudinii ierburilor înalte ale „llanosurilor” şi pădurilor temperate în zonele mai înalte. Dintre animale nu lipsesc jaguarul, puma, tapirul, alpaca, agouti, crocodili, tucani, colibri etc.

Agricultura, ramura ce concentrează încă o proporţie ridicată din populaţia activă, este specializată în cultura cafelei (locul al III-lea pe glob pentru Columbia cu o producţie de 660.000 t în 2002), bananelor (terenuri aparţinând companiei United Brand), bumbac, trestie de zahăr. În Ecuador o lungă perioadă a predominat cultura arborelui de cacao, aflată în restrângere continuă datorită concurenţei de pe piaţa mondială, terenurile respective fiind integrate culturilor de trestie de zahăr (5.962.000 t în 2001), cafea, orez, tutun sau banane (7.561.000 t în 2001).

În subsolul regiunii se află variate resurse (smaralde – locul I pe glob), platină, aur, bauxită, cupru, nichel, cărbune, petrol, gaze naturale etc. Exploatări de petrol se realizează la Lago Agrio, Shushufindi, Sascha; cele de gaze naturale în insula Puna, aur la Protovelo, iar cupru la Macuchi. Pe teritoriul Columbiei se exploatează cărbune (Cerrejon) şi aur din aluviunile fluviilor Cauca şi San Juan. În cadrul industriei prelucrătoare menţionăm întreprinderile alimentare din Bogota, cele metalurgice, textile şi chimice din Medellin şi Cali. Pentru Ecuador, industria este concentrată în capitala ţării, Quito (metalurgie, chimică), Guyaquil, Esmeraldas, (rafinarea petrolului), Cuenca, Ambato, Riobamba (alimentară, textilă, ciment).

Ambele state ale regiunii exportă materii prime şi importă produse manufacturate.Dezvoltarea transporturilor este îngreunată de condiţiile naturale restrictive (relief muntos, accidentat, climă

şi vegetaţie ecuatorială). Un rol notabil revine căilor fluviale şi, îndeosebi, maritime, porturile Barranquilla şi Buenaventura din Columbia, Esmeraldas şi Guayaquil din Ecuador asigurând un trafic intens al produselor dinspre şi spre interiorul regiunii.

10.4. Regiunea peruano-bolivianăInclude în limitele sale partea centrală a Munţilor Anzi şi podişurile din interiorul lanţurilor andine

(Altiplano şi Puna de Aracama). Edificiul montan atinge, în numeroase masive de origine vulcanică peste 6.000 m (Ancohuma, 7.014m, Llullaillaco, 6.723 m; Sajama, 6.520 m). În acelaşi timp Podişul Boliviei, cuprins între Anzii Occidentali şi Orientali este al doilea podiş ca extensiune din lume, altitudinea sa medie variind între 3.000 şi 4.500 m. Înspre vest altitudinile scad în Puna de Atacama (1.000-2.500m), podiş mărginit de lanţurile costale, intens fragmentate, care la rândul lor se învecinează cu o îngustă fâşie de câmpie litorală.

Datorită altitudinilor ridicate şi prezenţei curentului rece al Perului, ce determină permanente inversiuni termice, climatul este aspru, rece şi arid. În Puna de Atacama clima are trăsături deşertice (sub 250 mm precipitaţii şi amplitudini diurne de până la 500C). Rigorile climatului cresc însă în zona litorală unde ploile cad foarte rar, uneori la decenii o dată. Caracterul semiarid şi alpin este dominant şi în Altiplano, limita zăpezilor perene urcând, datorită precipitaţiilor reduse la peste 6.000 m.

Vegetaţia reflectă aidoma trăsăturile climei şi reliefului, stepele uscate (puna) ocupând suprafeţe vaste.Deosebit de variate şi bogate sunt resursele subsolului, unele dintre acestea, cum ar fi bismutul, plumbul,

cositorul, argintul, zincul impunând Peru şi Bolivia ca principali producători mondiali.Economia regiunii este încă tributară sectorului primar, respectiv agriculturii, industriei extractive şi

pescuitului. În zonele joase de podiş arid din Peru, datorită irigaţiilor, se cultivă bumbac, trestie de zahăr şi orez. În jurul Limei apar podgorii, iar în văile andine suprafeţe extinse cultivate cu cafea şi cacao. Pe platoul bolivian întâlnim culturi de porumb. Versanţii văilor, mai umezi şi însoriţi, sunt integraţi unor culturi de cafea (la nord de La Paz), trestie de zahăr, coca, chinină, vanilie sau cauciuc natural. Dintre animale se cresc lame şi măgari (în Bolivia), bovine, lame şi alpaca în Peru.

Industria extractivă s-a afirmat polivalent. La Cerro de Pasco se exploatează argint şi cupru (cupru se extrage şi la Corocoro în Bolivia), iar la Ouro şi Potosi (Bolivia) cositorul. Petrolul constituie o bogăţie peruană (4,8 milioane tone în 2002) fiind exploatat în zona Tumbes-Paita. Ambele ţări valorifică minereul de fier de la Mutun (Bolivia) şi Marconas (Peru).

Pescuitul, o ocupaţie de bază pentru locuitorii litoralului peruan este în regres, deşi Peru mai deţine locul II în economia piscicolă mondială cu o producţie de 7.986.100 tone în 2001 şi locul I în fabricarea făinei de peşte.

57

Industria prelucrătoare este în plin avânt, mai ales în partea nordică a regiunii, aparţinând Perului. Alături de vechile centre alimentare şi textile din Lima, Cuco, Callao, Arequila, La Paz, Bochabamba, Sucré au apărut întreprinderi de prelucrare a neferoaselor (La Paz, Ouro, Potosi – în Bolivia; Chimbote, La Oroya, Ilo – în Peru), chimice (Calla, Lima, Piura), construcţiei de maşini (Lima, Trujillo, Callao, La Paz, Santa Cruz), ciment (Sucré).

Transporturile sunt insuficient dezvoltate, factorii naturali punându-şi, şi în acest caz, o pecete restrictivă. În Peru şi Bolivia s-au construit cele mai înalte căi ferate (Lima – La Oroya, 4.829m şi Arequipa-Puno, 4.770 m) şi şosele (La Paz – El Alto), din lume. Densitatea acestora este însă redusă. În zonele litorale s-a dezvoltat transportul maritim.

Deşi beneficiază de o zestre turistică remarcabilă (vulcani, gheţari, lacuri, peisajul montan diversificat, vestigiile civilizaţiilor incaşe), turismul este încă în stadiul incipient de afirmare.

Oraşele cu rol polarizator sunt, în primul rând, cele două capitale Lima (6.667.441 locuitori) şi La Paz (1.000.899 locuitori), capitala situată la cea mai mare altitudine din lume, 3.461 m. O activitate economică efervescentă este proprie şi porturilor Callao, Trujillo, Talora sau San Nicolas.

10.5. Regiunea „Văii chiliene”Marea majoritate a populaţiei statului Chile şi, implicit, cele mai numeroase întreprinderi industriale, sunt

concentrate în depresiunea longitudinală încadrată de lanţul costal (1.000-2.000 m altitudine), a cărui fragmentare creşte înspre sud şi Anzii propriu-zişi, ce depăşesc frecvent 6.000 m înălţime (Ojos del Salado, 6.873 m). Valea chiliană reprezintă aşadar un culoar tectonic de mari dimensiuni, întrerupt adesea de întrepătrunderea unor masive muntoase izolate. Colmatarea şi nivelarea intensă stă la originea aspectului de câmpie intramontană, favorabilă concentrării populaţiei (90% din populaţia ţării) şi activităţilor economice (99% din cele agricole şi 90% din activităţile industriale).

Extensiunea mare în latitudine şi influenţele locale (curentul rece al Perului, barajul orografic al lanţului costal etc.), determină caracterul arid al climatului în partea nordică. Dimpotrivă, sectorul central-sudic relevă o climă de tip mediteranean, propice dezvoltării agriculturii. Această ramură absoarbe doar 15% din forţa de muncă activă. Caracteristice sunt marile proprietăţi refăcute după reforma agrară iniţiată de guvernul marxist al lui Salvador Allende. O mare parte din terenuri sunt irigate. Culturile a căror extensiune predomină sunt grâul, porumbul (cu randamente deosebite), sfecla de zahăr, legume, pomi fructiferi, viţa de vie. Creşterea animalelor dispune de păşuni şi fâneţe fertile pe versanţii văilor şi în munţi, practicându-se o transhumanţă temporară între vatra depresiunii şi culmile muntoase andine. Se cresc bovine pentru lapte, carne, piei şi tracţiune; ovinele utilizează terenurile din zonele sudice, mai umede, iar caprinele cele aride din partea nordică.

Poziţia geografică a ţării şi tradiţiile fac din pescuit o ocupaţie şi ramură economică importantă (3,7 milioane tone peşte anual).

Aceleaşi valenţe se constată în ceea ce priveşte resursele subsolului, valea chiliană, fiind, nu numai o înfloritoare regiune agricolă, ci şi o arie industrială de notorietate. La extremitatea sa nordică este localizat cel mai mare zăcământ de sodiu (Salpetru) din lume. El are o lungime de circa 700 km, o lăţime de 7-8 km şi de grosime de 2 m şi se desfăşoară între localităţile Pisagua la nord şi Taltal la sud.

Producţia de salpetru a oscilat mult, el asigurând statului chilian, o lungă perioadă, principalul produs la export. Fabricarea artificială a azotului a dat o grea lovitură economiei salpetrului, atât sub aspectul produsului propriu-zis (producţia a scăzut de la 3 milioane tone în 1929 la 558.000 t în prezent), cât şi a iodului, un subprodus aferent, acesta din urmă fiind extras mai uşor din petrolul californian.

Dispunând de circa 25% din rezervele mondiale de cupru, cu un procent ridicat de metal, Chile ocupă locul I în lume (2.850.000 t în 2002). Exploatările se realizează la El Teniente, Chuquicamata, Andina, El Salvador şi Exotica.

Fierul este exploatat la Antofagasta şi Cupiapo, iar cărbunii la Valdivia, Concepcion, Arauco şi Magallanes. Producţii însemnate se înregistrează şi în industria extractivă a molibdenului, manganului, bauxitei, plumbului, argintului şi aurului.

Industria prelucrătoare valorifică baza diversificată de materii prime în uzinele metalurgice de la El Tofo, Coral şi Huachipato; chimice de la Santiago şi Vina del Mar; prelucrarea lemnului la Valparaiso şi Tlacahuana;

58

alimentare (inclusiv făina de peşte) din Antofagasta şi San Vincente; construcţiile navale la Valdivia etc. Se asamblează de asemenea automobile la Los Andes, Arica şi Rancagua.

O cale ferată şi şoseaua panamericană străbat regiunea de la nord la sud pe o distanţă de 3.370 km. Transporturile maritime şi, în special, cel de cabotaj, utilizează o flotă cu o capacitate de peste 500.000 tdw.

Principalele concentrări urbane şi industriale sunt Santiago, Valdivia, Valparaiso şi Concepcion.

10.6. Regiunea amazonianăAceasta este una dintre cele mai precis delimitate unităţi geografice ale Americii, desfăşurându-se în bazinul

hidrografic al fluviului omonim.Dimensiunile sale depăşesc 5 milioane km2, cu extensiune în Brazilia, Peru şi Columbia.Relieful este constituit dintr-o câmpie de o mare uniformitate cu altitudini ce nu depăşesc 200 m. Înălţimea

redusă determină frecventele remanieri şi divagări ale reţelei hidrografice. Omogenitatea morfologică se resimte în mersul elementelor climatice, specifice zonei ecuatoriale, cu precipitaţii ridicate (peste 2.500 m anual) şi temperaturi medii anuale cuprinse între 25-260C. Abundenţa precipitaţiilor şi temperaturilor ridicate asigură selvei (pădurea ecuatorială), veşnic verde condiţii optime de dezvoltare. Caracteristică este etajarea sa pe verticală şi numărul deosebit de mare de specii arborescente (peste 4.000). Din fauna acestei păduri nu lipsesc leneşul, furnicarul, puma, jaguarul, tapirul, anaconda, caimanul, piranya, pasărea paradisului, pasărea liră, colibri etc.

Clima umedă şi caldă, vegetaţia densă şi instabilitatea hidrografică au făcut din regiunea amazoniană un „deşert” verde, un obstacol major în calea exploatării economice şi a extinderii habitatelor umane.

În subsolul Amazoniei sunt cantonate minereuri variate: petrol, mangan (Amapa), fier (Carajas), bauxită, aur etc., prospecţiunile geologice considerând-o ca cea mai mare provincie minerală din lume, fără a adăuga, desigur, uriaşul potenţial energetic şi forestier, ambele aflate într-o fază incipientă a valorificării industriale. Avem în vedere întregul fond forestier şi nu arborele de cauciuc (Hevea braziliensis), al cărui latex situa Brazilia, la începutul acestui secol, pe primul loc în lume în producţia de cauciuc natural. Cultivarea acestui arbore în Malaezia a generat o concurenţă acerbă pe piaţa mondială a cauciucului, în numai 10 ani, din 1913 în 1924 ponderea acestei ţări a scăzut de la 80% la numai 7%.

Problema valorificării economice a Amazoniei, a umanizării ei este strâns legată de construirea unei infrastructuri adecvate, în curs de edificare, prin construirea Transamazonianului (peste 5.000 km lungime) şi a şoselei ce leagă oraşele Brasilia şi Belem (2.200 km). Un rol de anvergură revine actualmente transporturilor fluviale pe Amazon şi afluenţii săi, în care scop s-au afirmat porturile Belem (principalul centru de export al cauciucului brazilian) şi Manaus.

Resursele economice diverse şi în cantităţi apreciabile înscriu Amazonia între regiunile economice de mare perspectivă ale Braziliei şi Americii de Sud.

10.7. Regiunea Podişului BrazilianAceasta concentrează majoritatea covârşitoare a populaţiei şi industriei braziliene. Aşa cum o arată şi

numele, cadrul natural scoate în prim plan o succesiune de culmi aplatizate, suprafeţe structurale de tip „chiapadas” şi martori de eroziune proveniţi în urma denudării selective. Acestui relief mozaicat i se asociază un climat tropical cu două anotimpuri, unul secetos, iarna şi altul ploios, vara. În centrul podişului predomină vegetaţia de savană („campos”) cu ierburi înalte, arbori şi arbuşti. În partea nord-estică uscăciunea se accentuează, covorul vegetal fiind alcătuit dintr-o asociaţie de plante xerofite numită „sertao”. De-a lungul râurilor pătrund păduri galerii tropicale.

Podişul Brazilian al cărui subasment este alcătuit din depozite vechi, precambriene, ascunde în subsolul său resurse ce situează Brazilia pe unul din primele locuri pe glob (mangan şi azbest, locul III), fier (locul II), aur, argint, uraniu, diamante, sare etc. Pe râurile Tocantis şi Sao Francisco au fost construite marile hidrocentrale Tucurui (6.480 MW) şi Paolo Alfonso.

Deşi principala ramură economică a Braziliei este agricultura, în care este ocupată peste 2/5 din populaţia activă, regiunea Podişului Braziliei se distinge prin dezvoltarea intensă a industriei extractive a fierului în Serra de Espinchaco 100 (Itabira), bauxitei (Motuca), sulfului (Ouro Preto), apoi cupru, nichel, plumb, cositor şi cărbune. Centrele siderurgice Belo Horizonte, Racife, Salvador, Sao Luis, Volta Redonda şi Sabara prelucrează

59

o mare parte din resursele minerale menţionate unele dintre acestea, în special fierul constituind şi o importantă materie primă la export.

Podişul susmenţionat întruneşte în acelaşi timp atributele unei regiuni agricole de mare productivitate. Solurile roşii (terra rossa) şi clima tropicală fac din culmile „serrelor” terenuri ideale pentru cultura cafelei, trestiei de zahăr, cacao, bumbac, hevea sau portocali. În jurul oraşului Sao Paolo se cultivă bananieri, soia, manioc, porumb sau orez. În zonele înalte din interior ocupate cu păşuni şi fâneţe se cresc bovine, cabaline şi ovine.

Succesiunea monoculturilor în podiş a luat aspectul unor cicluri agricole care au debutat cu monocultura trestiei de zahăr (sec. XVIII) şi au continuat cu cea a cafelei (1774-1860), orezului (după 1918) sau portocal (în ultimii 25 ani).

Cultura arborilor şi arbuştilor în rânduri perpendiculare pe curbele de nivel a dus la accelerarea eroziunii şi epuizarea terenurilor integrate actualmente păşunatului bovinelor pentru carne şi lapte. Utilizarea agrotehnicii avansate a dus la o nouă extindere a culturilor de cafea pe terenurile sărace în substanţe nutritive.

Pentru a intensifica dezvoltarea provinciilor din interiorul ţării şi pentru descongestionarea zonei litorale, statul brazilian a construit o nouă capitală, Brasilia, care, în anul inaugurării sale, 1960, număra doar 141.000 locuitori. Peste două decenii populaţia oraşului depăşea 1,6 milioane locuitori, în 2002 ajungând la 2.043.169 locuitori, astăzi reliefându-se contraste izbitoare între arhitectura modernă a centrului şi cartierele de cocioabe de la periferie. Marile centre economice, industriale, comerciale, financiare, dar şi culturale sau turistice sunt Sao Paolo (17,8 milioane locuitori) şi Rio de Janeiro (10,8 milioane locuitori).

Sao Paolo, fondat în anul 1554, devine după o dezvoltare lentă principalul centru economic al Americii de Sud: 32.000 întreprinderi metalurgice, construcţii de maşini, chimice, alimentare, pielărie şi încălţăminte, textile (50% din producţia naţională). Este, de asemenea, piaţa mondială a cafelei (fiind deservit de portul Santos), nod de transport, centru cultural de anvergură etc.

Fosta capitală, Rio de Janeiro, aşezată în cadrul pitoresc al „căpăţânilor de zahăr” concentrează numeroase întreprinderi de automobile, maşini-unelte, electrotehnică, produse chimice şi farmaceutice, textile, produse alimentare. În acest oraş îşi au sediul trei universităţi, iar importanţa sa ca centru turistic al Americii de Sud este încă neegalată de alt oraş.

10.8. Regiunea Braziliei de sudAceasta regiune are cu totul alte peisaje decât precedenta ; ramificaţiile podişului brazilian trec treptat într-o

câmpie litorală în est şi fluvială în vest. Cele trei state braziliene Parana, Santa Catarina şi Rio Grande do Sul înscriu în perimetrul lor un climat subtropical şi o vegetaţie de prerie umedă.

Terenurile agricole ocupă suprafeţe vaste deşi proprietăţile sunt mici: întreaga zonă este populată mai ales de către colonişti europeni (germani, italieni, portughezi), care utilizează pământul într-o manieră tradiţională (culturi de porumb, orez, soia, grâu; creşterea bovinelor şi a porcinelor).

În subsol sunt cantonate rezerve de cupru (Rio Grande do Sul), fier (Santa Catarina), cărbune la Sao Geromino, Tubarao etc. Pe râul Parana, la Itaipu, s-a construit, în colaborare cu Paraguayul cea mai mare hidrocentrală din lume (12.610 MW). Industria siderurgică este amplasată în oraşul Porto Alegre şi la Tubarao, iar petrochimia şi textilele în Porto Alegre.

10.9. Regiunea uruguyanăSe suprapune, spaţial, ţării omonime, mărginită pe trei laturi de fluviul Uruguay, estuarul La Plata şi

Oceanul Atlantic. Relieful este puţin variat, cea mai ridicată cotă înregistrându-se în vârful Cerro Central (513 m), formele joase ale câmpiei având ca axă morfologică culoarul fluviului Rio Negro. Aceleaşi trăsături le prezintă şi elementele climatice, de tip subtropical umed, media lunii celei mai reci fiind 12,50C, iar a lunii celei mai calde 22,60C; precipitaţiile medii între 1.000- 1.400 mm anual. Învelişul vegetal este compus din ierburi dense, pădurile însoţind cursul râurilor sau acoperind culmile mai înalte.

Spre deosebire de regiunile şi ţările limitrofe, unitatea analizată posedă relativ puţine zăcăminte minerale (fier la Valentines, mangan, talc, illmenit). Marea sa resursă o reprezintă solul şi în special ierburile grase exploatate intens în creşterea animalelor: 16 milioane ovine; 11 milioane bovine. O trăsătură esenţială a şeptelului uruguaian este calitatea superioară a acestuia. Industria conservelor de carne a luat un mare avânt,

60

simultan cu cea frigorifică (Monte Video, Fray Bento). 28% din populaţia activă este ocupată în industrie (alimentară, textilă, chimică, încălţăminte, îmbrăcăminte, automobile, metalurgie), principalele întreprinderi fiind localizate în capitala ţării, Montevideo, dar şi în noul centru industrial, Paysandu. Transporturile au ca centru nodal (feroviar, rutier sau portuar) oraşul Montevideo.

10.10. Regiunea Gran ChacoAceasta se individualizează ca unitate aparte în zona centrală a subcontinentului America de Sud, sub forma

unei câmpii piemontane cu altitudini ce nu depăşesc 300m. Din punct de vedere administrativ ea se suprapune părţii de vest a Paraguayaului şi celei nord-vestice a Argentinei. Climatul are trăsături aride, cu temperaturi ridicate, specifice zonei tropicale şi precipitaţii puţine. Asociaţiile aparţin formaţiunilor de savană ierboasă cu pâlcuri arborescente de quebraco şi guayacan.

În Gran Chaco datorită climatului cald, prin irigaţii, au o deosebită dezvoltare culturile de bumbac, trestie de zahăr, orez, sorg, arahide, măsline, portocali sau bananieri. Aportul irigaţiilor este însă decisiv în obţinerea unor recolte mari.

Oraşele s-au dezvoltat în ariile de contact dintre Gran Chaco şi lanţul muntos andin, ca centre urbane în plină evoluţie demografică şi economică înscriindu-se Salta, Tucuman şi Cordoba.

Reţeaua căilor de transport este rară, îndeosebi în zona estică, aparţinând Paraguayului. Oraşele Salta şi Tucuman joacă şi rolul unor mici centre feroviare din care pleacă o serie de căi ferate spre periferia regiunii.

10.11. Regiunea Pampa Deţine o pondere decisivă în economia Argentinei (85% din producţia agricolă, 70% din reţeaua căilor

ferate, 68% din populaţie etc.). Relieful scoate în prim plan formele joase, de câmpie, uşor vălurită din mijlocul căreia se ridică uneori masive vechi, paleozoice (Sierra de Tandil, Sierra de Ventana). Regimul precipitaţiilor, în scădere de la est la vest, delimitează „pampasurile umede”, desfăşurate în vecinătatea litoralului atlantic, de „pampasurile uscate” din interior.

Vegetaţia dominantă este cea de prerie ierboasă care a dus faima crescătorilor de vite (gauchos) şi a fermelor (estancias) locale.

Pampa constituie regiunea de maximă productivitate agricolă a Argentinei, aici cultivându-se 68% din producţia de grâu (18 milioane tone în 2001), porumb, orez, soia, sorg. Peste 143 milioane hectare sunt alocate creşterii animalelor (55 milioane capete bovine). Creşterea intensivă a animalelor a fost posibilă şi datorită dezvoltării industriei frigorifice care a pus la dispoziţia exportatorilor argentinieni mijloace de conservare îndelungată a produselor animaliere. Formele de proprietate atestă coexistenţa marilor ferme cu loturile restrânse, acestea din urmă fiind deţinute mai ales de coloniştii europeni.

Întregul pampas gravitează economic înspre principalul centru industrial şi comercial Buenos Aires (12,4 milioane locuitori). Oraşul a devenit, datorită poziţiei lui în Pampas, o renumită piaţă a cerealelor dar concentrează peste 1.200 întreprinderi industriale (mari abatoare, fabrici de pielărie şi încălţăminte, rafinării, siderurgie, electronică etc.). Funcţii asemănătoare tind să îndeplinească şi oraşele

La Plata, Rosario, Santa Fe sau Bahia Blanca. O reţea densă de căi ferate străbate pampasul radiar, având ca noduri de anvergură Buenos Aires, Rosario şi Cordoba.

10.12. Regiunea PatagonieiCuprinde partea sudică a Argentinei alcătuită dintr-un podiş („mesetas”) fragmentat, cu altitudini ce cresc

frecvent de la est la vest (150-1.600m).Suprafeţele plane alternează cu depresiunile şi culmile muntoase de mică altitudine (Sierra de Olte). Clima

îşi înteţeşte rigorile cu cât înaintăm în latitudine: precipitaţiile sunt reduse (300 mm anual), iar diferenţele între lunile de vară (+370C) şi cele de iarnă (-330C; -350C), apreciabile.

Întreaga regiune intră în domeniul vegetaţiei ierboase, stepică. Gradul de populare rămâne restrâns la fâşia litoralului atlantic unde sunt concentrate cele mai numeroase aşezări urbane.

În subsolul Patagoniei s-au descoperit zăcăminte de petrol, exploatate în zona Commodoro-Rivadavia şi Plaza-Huincul. De asemenea, din bazinul fluviului Chubut (la Epsujen, Rio Turbio) se extrage cărbune, iar din bazinul fluviului Rio Negro se exploatează minereuri de fier, cu peste 58% metal. Pe lângă întreprinderile de

61

prelucrare a hidrocarburilor de la Bahia Blanca şi Commodor Rivadavia un alt centru industrial este Puerto Mandryn, cunoscut pentru producţia de aluminiu. Extensiunea remarcabilă a pajiştilor stepei s-a constituit într-o condiţie favorabilă creşterii ovinelor, (circa 14 milioane capete), şeptel redus cu ¼ în ultimii ani. Căile ferate prezintă o repartiţie inegală: din nodul feroviar Bahia Blanca pleacă două magistrale spre vest, înspre bazinele miniere andine; înspre sud căile ferate şi şoselele au caracter de penetraţie evident. Transportul naval costier sa dezvoltat sub impulsul schimbului de mărfuri locale.

62