C1: Introducere în sintaxa frazei

Preliminarii

Accepţiuni ale termenului sintaxă:

Sintaxa1 ca subsistem integrator al sistemului limbii

Sintaxa2 ca parte a gramaticii care are ca obiect sintaxa1

Observaţii: Sintaxa2 în gramatica clasică – este complementară morfologiei

C. Dimitriu, 2002: 857: „Sintaxa este a doua secţiune a gramaticii clasice, care are ca obiect de studiu îmbinarea cuvintelor în unităţi sintactice, acestea (unităţile sintactice) – implicând – în afara <<detaliilor>> (topica, continuitatea/ discontinuitatea, afirmaţia şi negaţia) – raporturile sintactice şi funcţiile sintactice.”

Ibidem: 877: „Faţă de propoziţie..., care este singura unitate sintactică ce poate reprezintă în mod direct rezultatul îmbinării de cuvinte, fraza şi textul sunt unităţi sintactice la care îmbinarea de cuvinte se manifestă în mod indirect. Această apreciere are în vedere, pe de o parte, faptul că fraza este o îmbinare de două sau mai multe propoziţii gata constituite (şi abia acestea sunt îmbinări de cuvinte), la care se pot adăuga şi substitute de propoziţii/ fraze, cu condiţia ca între propoziţiile şi <<substitutele>> respective să se creeze anumite raporturi sintactice.”

Ibidem: 878: „... aprecierea că la unităţile sintactice superioare propoziţiei îmbinarea de cuvinte se manifestă în mod indirect vizează textul, care este o îmbinare de două sau mai multe fraze gata constituite [alcătuite la rândul lor de regulă din propoziţii (abia acestea fiind îmbinări de cuvinte), uneori acestora adăugându-li-se şi substitute de propoziţii/ fraze], cu condiţia ca aceste <<elemente alcătuitoare>> să contracteze între ele anumite raporturi sintactice (explicativ, de coordonare etc.).”

Sintaxa2 în gramatica transformaţională – include morfologia

Sintaxa2 în gramatica funcţională – este complementară pragmaticii

Partea I: Raportul enunţ – frază – propoziţie

GLR3, vol. al II – lea: Enunţul

1. Definirea enunţului

Rodica Nagy, 2005: 23: „Sintaxa secolului al XX-lea, prin direcţia analitică (structuralistă şi funcţională) ce urmăreşte identificarea elementelor constitutive ale unui text lingvistic, consideră, ca unitate de bază a obiectului ei, enunţul.”

1

Valeria Guţu-Romalo, 1973: 29: „Prin enunţ se înţelege o secvenţă fonică (un flux sonor), limitată prin pauze şi caracterizată printr-un contur intonaţional şi care poartă o anumită informaţie semantică, reprezentând deci o comunicare.”

Notă: GBLR, 2010: 660: „Termenul enunţ înglobează noţiunile tradiţionale de propoziţie şi de frază.”

2. Fraza. Tipurile de propoziţii în frază

Din punctul de vedere al lingvisticii clasice, fraza este cea mai complexă unitate sintactică, care integrează în structura sa toate unităţile lingvistice inferioare, specifice subsistemelor limbii: foneme, morfeme, sintagme, propoziţii. Dintr-o perspectivă structuralistă, propoziţiile reprezintă constituenţii „imediaţi” ai frazei. Cu alte cuvinte, propoziţia funcţionează la nivelul integrator al frazei ca unitate minimală distinctivă.

E. Benveniste susţine că fraza se distinge net de celelalte unităţi lingvistice tot cu argumente de tip structuralist (2000: 123): el consideră propoziţia ca pe o unitate de ultim rang integrator (trăsături distinctive > foneme > silabe > morfeme > lexeme > propoziţie)”, situată la limita superioară a lingvisticii sistemului („semiotic”), iar fraza – o unitate de alt ordin: „Fraza aparţine, fără îndoială, discursului. [...]... este o unitate în măsura în care este un segment al discursului. [...] Cu aceasta putem concluziona că odată cu ea intrăm într-un alt univers, cel al limbii văzute ca instrument de comunicare, a cărui expresie este discursul.” (2000: 123)

M. Foucault (1999: 120, apud J.-M. Adam, 2008, p. 48) arată că o unitate lingvistică (frază sau propoziţie) devine unitate de discurs (enunţ) numai dacă legăm acest enunţ de altele: „Nu poţi spune o frază, nu poţi să o faci să acceadă la o existenţă fără să fie folosit şi un spaţiu colateral. Un enunţ are întotdeauna margini populate cu alte enunţuri.”

În lingvistica românească, tratarea frazei din punct de vedere discursiv presupune echivalarea acesteia cu un enunţ. Enunţul sintactic este, în linii mari, unitatea comunicaţională cuprinsă între două pauze. Acestuia i se recunoaşte un caracter integrator, care probează antrenarea tuturor semnelor lingvistice combinate în unităţi din ce în ce mai complexe:

„Unitate fundamentală a comunicării lingvistice, enunţul sintactic concentrează, în organizarea sa, principala caracteristică a funcţionării limbii ca sistem semiotic specific: înscrierea organică a unui nivel lingvistic în cel imediat superior şi strânsa interdependenţă dintre nivele.” (D. Irimia, 1997: 340)

Statutul unitar al frazei este evidenţiat de marcarea limitelor sale prin semne de ortografie şi punctuaţie: de majuscula cu care se scrie cuvântul iniţial şi de semnul de punctuaţie finală (punct, puncte de suspensie, semnul întrebării sau cel al exclamării).

2

Valeria Guţu-Romalo, 1972: 120-121: „De obicei, comunicarea se realizează nu prin grupuri restrânse de cuvinte, nu prin scurte propoziţii, ci prin fraze de o anumită amploare, prezentând diverse grade de complexitate: fraza exprimă o idee arborescentă, redă o situaţie complicată sau prezintă un fapt cu diversele implicaţii şi este rezultatul suprapunerii unei întregi serii de reguli gramaticale şi semantice.

Corectitudinea unei fraze este condiţionată de respectarea unor multiple restricţii lingvistice, dar şi de logica expunerii: fără suită în idei, o frază nu poate fi bine construită, iar o frază prost construită nu poate să comunice cu claritate ideile a căror expresie este.”

În general, fraza este considerată un enunţ sintactic pluripropoziţional. Ea este formată din cel puţin două propoziţii, care sunt coerente din punct de vedere semantic şi se află în raporturi sintactice clar marcate prin elemente de relaţie sau prin punctuaţie.

„O formulare mai amplă, constituită din îmbinarea a două sau mai multe propoziţii, realizând un tot unitar, aptă să exprime gânduri şi sentimente, se numeşte frază.” (V. Şerban, 1964: 207)

Fraza se construieşte în jurul unei propoziţii principale. Propoziţia principală este nucleul oricărei comunicări realizate sub forma unei fraze. Nu este exclus ca toate propoziţiile din structura unei fraze să fie principale:

„Frază va putea fi considerată deci şi o secvenţă lingvistică ce conţine propoziţii independente juxtapuse în cadrul comunicării (unele, eliptice de predicat), între care gramatica tradiţională nu consemnează ce fel de raporturi sintactice se stabilesc, ci consideră necesare şi suficiente nişte relaţii implicit comunicaţionale, dar nu explicit sintactice: Înghiţiţi de Bărăgan! Mă înfiorai. Cât o doream! (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului). De aici rezultă că delimitarea unei fraze din cadrul unui enunţ lingvistic mai amplu este un procedeu oarecum aleatoriu, depinzând de sentimentul lingvistic al vorbitorului şi de decizia privind unitatea semantică a informaţiilor transmise (de unde începe şi se termină şirul de judecăţi, raţionamentul, cererea de informaţii etc.).” (Mihaela Secrieru, 1998: 24)

De cele mai multe ori însă, fraza se construieşte după modelul sintactic al propoziţiei şi cuprinde, pe lângă propoziţia/ propoziţiile principale şi una sau mai multe propoziţii subordonate, corespunzătoare părţilor secundare de propoziţie:

„Dacă-i era/ să treacă prin altă parte/, ar fi trecut până acum... aşa la întâmplare,/ unde-o nimeri/ să iasă .” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

„Tudor era plin de sensibilitate,/ iar Puiu dispreţuia acest soi de oameni./ I-ar fi râs în nas, trimiţându-l la plimbare cu sentimentele lui cu tot./ Sau poate nici nu l-ar fi ascultat./ L-ar fi pus la colţ cu întrebările lui standard/: Tu cât câştigi pe lună?,/ Cât ai salariu?,/ Mai faci ceva pe lângă...?” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

3

„Paralelismul dintre propoziţia dezvoltată şi frază merge până la identificarea terminologiei. În propoziţie avem părţi principale şi secundare; în frază, propoziţii principale şi propoziţii secundare.” (V. Şerban, 1964: 209)

„Enunţul-frază este o sumă de raporturi şi funcţii sintactice. Definiţia enunţului-frază, ca sumă de raporturi şi funcţii sintactice, coincide cu cea a enunţului-propoziţie [...]. Diferenţa dintre enunţul-propoziţie şi enunţul-frază este atât cantitativă: fraza conţine cel puţin două nuclee predicative, cât şi calitativă: funcţiile sintactice de la nivelul enunţului-frază sunt asigurate propoziţional.” (Mihaela Secrieru, 1998: 24)

Asemănările dintre propoziţie şi frază se verifică şi la nivelul topicii, al intonaţiei şi al punctuaţiei.

a. Felul propoziţiilor în frazăGLR3 adoptă un criteriu sintactico-pragmatic de definire a propoziţiei: - vol. II, p. 16: „Enunţul actualizat printr-un unic grup verbal reprezintă sintactic propoziţia.”- predicaţia unică este criteriul sintactic definitoriu pentru unitatea sintactică de propoziţie.Mioara Avram, 1986: 238: „Propoziţia este unitatea fundamentală a sintaxei,

pentru că ea constituie cea mai mică unitate care poate apărea de sine stătătoare.”Mihaela Secrieru, 1998: 21: „Calificarea propoziţiei drept unitate sintactică de

bază are în vedere şi considerentul că ea reprezintă modelul sintactic fundamental, fiind unitatea care prin concatenarea cu unităţi sintactice de acelaşi tip (propoziţional) conduce la actualizarea unităţii sintactice inferioare – partea de propoziţie.”

Ibidem, p. 22: „... considerăm propoziţia un subtip de enunţ sintactic definibil ca sumă de raporturi şi funcţii sintactice, având un singur nucleu predicativ (un singur indice de predicaţie), dar suntem de părere că propoziţia este o unitate sintactică, şi anume una din unităţile sintactice existente la nivelul limbii române, definibilă după parametri sintactici.”

Propoziţia principală se defineşte, în general, ca propoziţie cu înţeles de sine-stătător, care nu se subordonează unei alte propoziţii. Aceasta poate fi determinată sau nu de alte propoziţii; poate intra în raporturi sintactice de coordonare sau de regenţă (de supraordonare).

Tipuri de propoziţii principale:- independentă: „Se simţise însă, preţ de câteva minute, ca o nevastă de

tractorist, învăţată cu bătaia de un bărbat josnic, duhnind de băutură, cu mâinile înnegrite de uleiuri proaste şi de motorină ordinară.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

4

- coordonată: „Apoi aşeză buchetul pe braţul drept şi se îndreptă spre cimitir, ca o mireasă spre o nuntă demonică.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- regentă: „Râdea mai mult ca de obicei, pentru a-i risipi micuţului îngrijorarea pe care el i-o arăta cu cruzime, ţinându-şi mereu capul în palme.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- explicată: „Crucile, de mărimi diferite, dispuse anapoda, păreau fantome. În căutarea altor fantome. (Nişte stalactite într-o peşteră numită cimitir).” (Simona Constantinovici, Colecţia de fluturi)

- fragmentată: „Cu siguranţă, aş fi fost lichidat pe loc. În stil mafiot.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

- eliptică de predicat: „Vârful turnului, despre care învăţasem pătimaş, odinioară, că e simbolul Parisului, mă urmărea neîncetat. Şi cutia morţii, la fel.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali); „Când a urcat pentru prima dată în Turnul Eiffel, Pierre le Petit şi-a pus o dorinţă în gând. A urcat etaj cu etaj şi dorinţa odată cu el.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Propoziţia principală independentă realizează singură o comunicare, fără să fie angajată în relaţii sintactice. Extrasă din contextul de ocurenţă, ea se subclasifică din punct de vedere semantic în două categorii:

a) independenta suficientă semantic, autonomă atât în planul expresiei, cât şi în cel al

conţinutului: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.” (I. Pillat)

b) independenta insuficientă semantic, care conţine un verb de declaraţie (a întreba, a spune, a mărturisi, a anunţa, a declara etc.):

„O preveni, deci, cu un aer parental, cu o anumită severitate:– Nu cumva să te gândeşti să divorţezi!” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Observaţie: În această situaţie ne aflăm când se face trecerea de la vorbirea indirectă la vorbirea directă. Accentul mesajului se pune pe propoziţia/ fraza corespunzătoare vorbirii directe.

Propoziţia principală coordonată este antrenată, de pe poziţii de echivalenţă de rang sintactic, în raporturi de coordonare copulativă, disjunctivă, adversativă şi conclusivă. Vorbim, aşadar, de propoziţii principale:

a) coordonate copulativ: „Se întunecă înfiripat/ şi timpul trece...” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

5

b) coordonate disjunctiv: „... s-ar fi zvârlit pe fereastră/ sau şi-ar fi vârât capul în jăratecul căminului...” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

c) coordonate adversativ: „Ştiu/ că voi muri,/ dar mă întreb/ dacă voi putea îndura fizic rana/ care-mi va sfâşia trupul.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

d) coordonate concluziv: „El măsoară sensul vieţii. Prin urmare, tot el cunoaşte adevărul acestei vieţi.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Observaţii: 1) Gradul de dependenţă semantică creşte dinspre coordonatele copulative spre cele disjunctive, adversative şi conclusive, coordonata conclusivă fiind cea mai apropiată ca înţeles de o subordonată, realizând un raport la limita dintre coordonare şi subordonare.

„Şi poate că mâine va începe schimbul de trupe, vasăzică nu mai e timp de pierdut.” (L. Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor) [= aşa încât]

2)Ordinea propoziţiilor principale coordonate în frază depinde de tipul de discurs în care se integrează (ordine cronologică în discursul narativ: Mai întâi.../ Apoi.../ În cele din urmă...; ordine logică de intensitate argumentativă în discursul argumentativ etc.: În primul rând.../ În al doilea rând.../ Or.../ Deci...)

Propoziţia principală regentă este determinată de una sau mai multe subordonate.

Principalele regente se încadrează în 3 categorii:

a) principale regente suficiente semantic şi gramatical: „A doua încăpere,/ care formează un

interior turc,/ este decorată cu mult fast/ şi conţine tot/ ceea ce luxul oriental are mai rar şi mai

fantastic.” (Urmuz, Pagini bizare)

b) principale regente insuficiente semantic, dar suficiente gramatical: „Îi răspunse Corinei cu asprime:

– În măsura în care toate femeile care iubesc doi bărbaţi trăiesc o dramă. Sau, completă ea, mai exact, femeile care au două relaţii în acelaşi timp.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

c) principale regente insuficiente semantic, dar şi gramatical:

- regenta subiectivei: „Rămânea numai ca eu să nu înţeleg niciodată acest lucru.” (Gib I.

Mihăescu, Rusoaica)

- regenta predicativei: „... Totul e să-i aflăm vadul.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

-v. şi regenta din construcţia fixă: „– Dacă poţi glumi aşa înseamnă că nu e grav.” (Mirela-

Ioana Borchin, Punctul interior)

6

Propoziţia principală explicată este baza („regenta”) unei apoziţionale. Conţinutul

acesteia sau al unei componente din structura sa este reluat, cu alte cuvinte, într-o propoziţie

care, din punct de vedere semantic, nu-i poate fi decât echivalentă:

„Începea o casnă fără de răgaz: să strămute bucăţică cu bucăţică lumea neagră din afară în lăuntrul

lui, ca s-o plăsmuiască acolo iar, ca mai înainte când o vedea aievea.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)

„Stănică nu fusese în măsură de a o prezenta multelor sale rubedenii, ceea ce îl jigni în adâncul

sufletului.” (G. Călinescu, Enigma Otiliei)

„Cu acesta, rusul mafiot va fi pus la cale o afacere murdară de milioane de euro. Cică un fel de comerţ cu obiecte sfinte de cult, icoane, tablouri.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

b. Propoziţia secundarăPropoziţiile secundare sunt lipsite de înţeles de sine stătător şi, de aceea, nu pot constitui

nucleul unei comunicări. Rolul lor este acela de a aduce completări şi precizări în legătură cu sensul propoziţiilor de care depind.

„Sfera secundarelor se identifică cu cea a subordonatelor.” (V. Şerban, 1964: 212) Totuşi, unele subordonate pot funcţiona şi ca regente pentru alte subordonate:

„Un moment mă gândeam/ să-l întreb/ dacă el cunoaşte, din auzite, limita/ până la care ajunseseră relaţiile mele cu aceea/ pe care acum o vrea nici mai mult, nici mai puţin decât chiar soţie.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

De asemenea, subordonatele se pot coordona între ele:

- prin juxtapunere:

„Îi venea să-l zgâlţâie, să-l lovească, să scoată din el cu forţa răspunsul pe care nu i-l dădea de

bunăvoie.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- prin joncţiune:

„ – Atunci ruşine să-ţi fie obrazului, că eşti cal bătrân şi ai putea înţelege atâta lucru! strigă Herdelea adânc mâhnit. Ruşine să-ţi fie, măgarule!” (L. Rebreanu, Ion)

Tipuri de propoziţii subordonate7

În gramatica românească tradiţională, subordonatele se împart în două grupe:

Gh. Trandafir, 1982: 145-146: După GA2 subordonatele se împart în două categorii: necircumstanţiale şi circumstanţiale: „Între subordonatele necircumstanţiale şi regentele lor este o coeziune mai accentuată decât între subordonatele circumstanţiale şi regentele lor.”

a) subordonate necircumstanţiale (SB, PR, AT, EPS, CD, CI, Cag);

b) subordonate circumstanţiale (CM, CL, CT, CS, CZ, CŢ, CV, CNS, Opoz., Cumul, Instrum, Crel,

Cexc, C.sociativă).

1. Subordonate necircumstanţiale

- Sunt introduse prin jonctive nespecifice: conjuncţiile universale (că, să, dacă, de, ca... să), pronume/adjective şi adverbe relative/nehotărâte:

SB: „I se părea chiar nociv că soldaţii se copiau unii pe alţii în materie de limbaj.” (Mirela-Ioana

Borchin, Punctul interior)

„Va depinde numai şi numai de tine să dovedeşti lumii că fapta ta de azi a fost o rătăcire nenorocită...”

(L. Rebreanu, Ciuleandra)

„Dar se poate întâmpla ca ea să fie capturată în limitele sectorului tău.” (Gib I. Mihăescu, Rusoaica)

„Cine nu-i capabil să recunoască o frumuseţe de gură ca cea daliniană nu-i vrednic de a cunoaşte marea

artă.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„Ceea ce se ascundea în spatele ramelor atrăgea cu adevărat: ochii mici, rotunzi, de viezure, parcă.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„Se simţea amărât că nu i s-a spus cum va fi ceremonia funebră.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

„Zbura numaidecât afară oricine ar fi fost.” (V. Voiculescu, Zahei orbul) etc.

2. Subordonate circumstanţiale

- Sunt introduse fie prin conjuncţii universale (că, să, dacă, de, ca să), fie prin conjuncţii/ locuţiuni conjuncţionale specifice (fiindcă, deşi, încât, chiar dacă, de vreme ce, în loc să etc.):De ex.: - se pot introduce prin conjuncţia universală să:

8

CS: „ – Astâmpără-te, Ioane, să nu dai de vreo poznă!” (L. Rebreanu, Ion)

CŢ: „ – Să ştie el că sunt aici – zise Ileana râzând înfundat şi strângându-se ca de teamă lângă Mitu – m-ar omorî!” (I.L.Caragiale, Păcat)

CV: „ – Ei, dar de lăsat nu mă las, să ştiu bine că se întâmplă orice! făcu flăcăul hotărât.” (L. Rebreanu, Răscoala)

CNS: „«Ce băiat greu de cap, uite la el că i-e frică să se urce, nu-şi dă seama că salcâmul n-a fost tăiat atât de tare la rădăcină să nu se mai poată lega apoi frânghia de vârful lui.»” (M. Preda, Moromeţii)

- se introduc prin conjuncţii specifice:

CZ: „Te-a întors pe dos un vis, de altfel absurd, ca toate visele. Să nu te mai gândeşti la el. Fiindcă îţi

fură energie pentru ceva ce, în realitatea pe care tu vrei să o domini, nu are nicio şansă să existe.”

(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

CV: „Nu ştim ce e înainte, cu toate că e lună şi eu caut mereu să-mi închipui ce văd în faţa lor ochii

celor de acolo.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

CNS: „Iată că, la un moment dat, toate îi scăpaseră de sub control, ca beţele unui joc de

Marocco, care, după amestecare, erau atât de apropiate unul de altul, încât nu mai puteau fi

scoase din grămada multicoloră fără să se atingă.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Opoz. : „Ştiu că e artileria numai pentru că acum în loc să mă lovesc de cei din dreapta şi din stânga

mea... mă lovesc de boturi de cai şi roate de tun.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război) etc.

- se introduc prin adverbe relative/ nehotărâte/ locuţiuni adverbiale

CM: „ – Şi cum ai orbit? se aspri boierul, ca şi cum l-ar fi cercetat pentru o crimă.” (V.

Voiculescu, Zahei orbul)

CL: „Nu plecau dintr-un sat până nu ajungeau la popă. Îl scormoneau oriunde ar fi fost, la

munci, la cârciumă.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)

CT: „ – Brava, aşa ceva n-a văzut Buzăul de când curge el pe valea asta.” (V. Voiculescu,

Zahei orbul)9

„Femeile din grădină îl pândeau şi îl spionau ori de câte ori furau prilej, mai ales când se

scălda.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)

„De altfel, cât a lipsit dânsul, se făcuse ordine şi curăţenie, iar pe pat găsi, aranjate frumos,

haine, rufe, obiecte de toaletă...” (L. Rebreanu, Ciuleandra) etc.

Propoziţia secundară regentă

„Plânsul îl vlăgui în cele din urmă pe Patrick, care, chiar dacă se zbătuse minute bune printre cearceafuri pentru a pricepe ce se întâmplă, cedă printre suspine în lupta cu somnul.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)[ATCVCD]

„Probabil că, în liniştea contemplării acestui tablou, aţipise, căci îl auzi pe Tudor atât de limpede, de

parcă el s-ar fi aflat chiar acolo, în acelaşi salon cu ele.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

[SBCZCM]

Propoziţia secundară explicată

„ – Asta voiam să te rog, reîncepu cu un alt glas, asta voiam să te rog în primul rând: să mă ajuţi să dispar.” (M. Eliade, Un om mare)[o CD este explicată de apoziţie]

„Sigur că o traumă trăită într-un anumit moment al vieţii, mai cu seamă în copilărie, poate declanşa o astfel de boală. Adică germenele ei să se afle ascuns departe, unde o minte sănătoasă nu ar bănui măcar.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali) [o SB este explicată de apoziţie]

Propoziţia secundară eliptică

„El făcea în continuare parte din viaţa lor, fie că ea vroia sau nu [vroia], că îi convenea sau nu [îi

convenea].” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Eh, şi nu uita, va fi un examen, te vede patronul, dacă-i cazi cu tronc bine, dacă nu [îi cazi cu tronc], asta e... ghinion.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Propoziţia intercalată

Propoziţia intercalată este cea integrată într-o altă propoziţie. Au acest statut preponderent subordonatele. De exemplu, atributiva intercalată se situează în imediata vecinătate a termenului regent:

„Spaima că a stins o viaţă omenească i se răsucea în suflet ca un pumnal.” (L. Rebreanu, Ciuleandra)

10

„Nici revolta reprimată a Corinei, care rămăsese singură în faţa primei senzaţii de insuportabil în viaţă, nu îi era necunoscută Deliei.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Trecu de parcă ar fi fost oarbă peste inconvenientele locului unde se întâlniseră şi se concentră asupra lui, privindu-l cu sinceră compătimire.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Uneori, între elementele constituente ale unei propoziţii regente sunt intercalate mai multe subordonate:

- de acelaşi fel:

„Cântecul însă, în loc să-i anime şi să-i trezească, îi înfundă mai rău în toropeală.” (Max Blecher, Inimi

cicatrizate)

- diferite:

„El însuşi,/ ca să poată linişti mulţimea,/ care începuse/ să cârtească,/ îşi ciunti trei degete de

la mâna stângă...” (Urmuz, Pagini bizare)

„Era însă atât de delăsătoare, încât se mulţumea să-l privească de departe, spunându-şi că/ dacă

acesta era preţul/ pe care trebuia/ să-l plătească pentru a-i da viaţă Mayei/, ea era gata/ să accepte,

pe de o parte, cu resemnare şi, pe de alta, cu speranţa că îi va fi chiar mai bine fără el.” (Mirela-Ioana

Borchin, Punctul interior)

„Însă, oricât de mare i-ar fi fost durerea, oricât de bine i-ar fi prins să aibă aproape pe

cineva pe care să se sprijine acolo, printre necunoscuţi, nu voia să-l lase să profite de situaţie pentru a

se apropia din nou de ea.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Propoziţiile care găzduiesc intercalate sunt descrise ca discontinue.

Observaţii: 1) Nu este exclus să aibă regim de intercalată şi o propoziţie principală:

„[Pe] Ovidiu şi Petrarca am avut tot timpul să-i citim pe urmă şi eu, unul, i-am şi citit.” (N.

Breban, Îngerul de gips)

„În orice caz, individul se pare că îl cunoştea sau fusese avizat...” (N. Breban, Îngerul de gips)

„Iar furia şi dispreţul ei se pare că mai mult îl întărâtau.” (N. Breban, Don Juan)

11

2) Intercalatele fac parte din structura frazei, fiind antrenate în relaţii de natură semantico-

sintactică cu restul propoziţiilor constituente.

Propoziţia incidentă

Este propoziţia care aparţine planului comentariului şi aduce o informaţie suplimentară la sensul frazei sau al unui fragment al acesteia. Spre deosebire de intercalată, incidenta nu face parte din frază, nu intră în relaţii sintactice cu propoziţiile acesteia. Trecerea de la planul comunicării la cel al comentariului se face în vorbire prin pauză şi în scris prin semne de punctuaţie destinate reflectării pauzei, respectiv virgula, linia de pauză, paranteza rotundă:

„ – Mărită stăpână, vorbi el cu voce moale, nefericirea nu ţi-a adus-o purtarea stăpânului, ci iubirea mea.

– E adevărat? ţipă înăbuşit Maria.” (M. Sadoveanu, Creanga de aur)

„ – Ce pregătire, domnule? – şi ridică ochii desperat în tavan – ce pregătire...? că mă omori cu zile. Ce să te mai pregăteşti?” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război )

„Serios cum îl ştiu, Minucius mi-a solicitat fără ambiguităţi să-i cedez Ecclesiei, pentru eternitate, colina lui Vaticanus (unde s-ar afla şi mormântul pescarului Petrus), spre a-şi fixa acolo sediul.” (Dan Negrescu, Trilogia imperială)

„Tortură prin imposibilitatea de a număra (deşi voinţa exista) bătăile, mişcările mecanice din inima celor două aparate.” (Simona Constantinovici, Colecţia de fluturi)

Indiferent de faptul că sunt introduse sau nu prin conjuncţii, asemenea propoziţii rămân incidente şi, deci, din punct de vedere sintactic, în afara frazei.

Observaţie: Între propoziţia incidentă şi propoziţiile frazei în care figurează există legături de natură

semantică.

- incidenţă cu caracter explicativ: „Apoi, remarcându-i nedumerirea – fiindcă ea se aştepta la cu totul altceva din partea lui în acel moment –, îşi arătă aversiunea faţă de orice superstiţie: Nu există soartă, pisici negre, strigoi…” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- incidenţă cu caracter confesiv: „Se enervase nu atât fiindcă, sub ochii ei, soţul său se întreţinea familiar, la prima oră, cu o muieruşcă foarte dichisită – exersase de multe ori scena asta în închipuire –, ci pentru că, după ce îşi luaseră rămas bun cu o seară în urmă, Puiu venise, separat, probabil cu acelaşi tren, în capitală, fără să-i spună nimic despre asta.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

12

- incidenţă cu caracter emfatic: „Nu-mi plac şerpii, tu ştii asta, mă zburlesc tot numai când îmi imaginez că ar urca nestingheriţi pe corpul meu, că l-ar încolăci impertinent.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Propoziţiile imbricate - se recunosc în frazele în care, parţial, propoziţia subordonată se interferează cu

regenta:

- a) când elementul regent este coordonat cu propoziţia subordonată:

„Astfel, el care nu se sinchisise de sine, trăind într-o necunoştinţă de viaţă, lua acum în taină, pic cu pic, ştiinţă despre el şi despre ceea ce, în afara ochilor pierduţi, avusese alături de ei, zestre bună şi putere firească a zidirii lui.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)

- b) când un element al subordonatei precedă predicatul regentei: „Tovarăşul urmă să laude milostenia ţăranilor.” (V. Voiculescu, Zahei orbul)

„Femeia trebuie să fie frumoasă până în ultima clipă.” (M. Sorescu, Paracliserul)

„Scopul trebuia să fie altul:victoria şi păstrarea integrităţii corporale. Lui i-au reuşit ambele.” (D. Negrescu, Romanul lui Constantin)

- c) când semiauxiliarele de mod şi de aspect formează o predicaţie semantică în comun cu predicatul propoziţiei succedente: (cf. situaţia predicatului verbal compus)

„Moromete ieşea afară sau se ridica de unde era şi o lua spre poarta de la drum ca spre poarta mântuirii: dincolo de ea era lumea, mai blândă decât femeia pe care o lăsa în casă, putea să se ducă şi el în lume şi să scape...” (M. Preda, Moromeţii)

„Mai curajos, cum îi rea felul, Pavel apucă un colţ de hârtie galbenă şi se porni să citească, la început în gând, apoi cu glas tare...” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

d) când propoziţii vecine au predicate care formează o unitate semantică, în condiţii în care nu

avem de-a face cu semiauxiliare de modalitate şi de aspect, care generează predicate verbale compuse:

„Braţul de cărţi aduse de prieteni stau să se prăbuşească.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

13

„Să vedem acum cine e mai tare! apucă să zică portarul, gesticulând cu telefonul în stânga şi în dreapta.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

Propunem încadrarea următoarelor tipuri de propoziţii în această categorie:A. propoziţiile subordonate în structura cărora (re)apare termenul regent înaintea elementului introductiv.

Acest element regent prezent în subordonată poate relua o secvenţă din propoziţia regentă: între subordonare unică şi dublă:

- imediat:

„ Cine ştie, poate mi-aş fi adus toată familia în Franţa, să vadă şi ai mei cât e de mare şi de generoasă această ţară. O ţară pe care am învăţat să o iubesc târziu.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

- la distanţă:„ – Aţi observat că unul din cele mai triste obiecte de pe lume e o carte uitată, o carte proastă. O carte moartă. O carte care nu a putut fi reanimată...” (N. Breban, Don Juan)

„A fost dragoste la prima vedere. O dragoste care i-a redat pofta de viaţă, l-a făcut să-şi accepte

boala, să poată vorbi despre ea, să-şi cultive măcar speranţa că nu luptă degeaba cu problemele lui.”

(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Mi-e aşa de frică..., şopti ea. Îi tremura bărbia şi palmele ce le puse pe mâna Deliei erau ude.

Frică să n-o văd dintr-odată ţeapănă..., adăugă mai încet, deşi nu mai era nevoie de nicio precizare.”

(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- poate relua o poziţie sintactică, printr-un sinonim:

„În acest roman, după cum veţi vedea în cele ce urmează, personajul principal e un anume Pierre le Petit. Un individ deosebit, occidentalizat petit a petit sau, mai pe franţuzeşte, au fur et a mesure. Ins care îşi depăşeşte propriul statut de la o pagină la alta.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

- imediat:

„După o tăcere în care gândurile li se mai limpeziră puţin, Tudor reveni, pe binecunoscuta-i

intonaţie gravă, la propriile nelinişti. La tristeţi ce îl îmboldeau să le scoată la iveală.” (Mirela-Ioana

Borchin, Punctul interior)

14

- la distanţă:

„Parisul nu s-a schimbat de la Dali încoace. Sâmbătă seara e un oraş suprarealist. Întotdeauna. O metropolă pe care doar pictorii, muzicienii, scriitorii, artiştii, în general, ştiu s-o iubească.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

- sau poate fi o apoziţie pe lângă un element al regentei:

„Se ruga să găsească, pe moment, o soluţie miraculoasă. Ceva care să o îndrume spre el.”

(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„Se serveşte cu frişcă. Şi cu multă dragoste. Din aceea care nu piere niciodată.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

„Afară ploua şi întârziaţii se grăbeau spre locurile lor de muncă. Oameni care nu aveau altă

grijă decât aceea de a ajunge la timp la serviciu.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

“Toate o alungau. Nu se putea împăca cu acest gând. Cu neliniştea care îi mărunţea orice iniţiativă,

îmbolnăvindu-i mintea.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

3. Enunţul – unitate sintactică şi comunicaţională

Ibidem: 29: „Dincolo de planul strict sintactic, graţie autonomiei enunţiative a propoziţiilor finite, acestea pot să se constituie într-un enunţ, unitate fundamentală pentru comunicare. Prin enunţ, se asigură trecerea de la organizările sintactico-semantice proprii sintaxei, la planul extralingvistic (fapte, evenimente, stări de lucruri comunicate, reale sau posibile, fiecare cu o ancorare spaţio-temporală precisă).

În cadrul fiecărui enunţ obţinut prin încorporarea a una sau mai multe propoziţii subordonate, există obligatoriu o propoziţie matrice (regentă, principală), care asigură scheletul de organizare a oricărei comunicări. Pot exista însă mai multe propoziţii matrice. [...]

Raportând enunţul, unitate de tip discursiv-pragmatic, la unităţile sintactice fundamentale, se constată că enunţul se poate realiza sintactic:

- ca propoziţie independentă;

- ca grup de propoziţii coordonate;

15

- ca ansamblu de propoziţii, incluzând una sau mai multe propoziţii matrice (numite şi regente), dintre care una este obligatoriu principală.”

Notă: există şi enunţuri care nu cunosc organizarea sintactică clasică.

Enunţul cunoaşte realizări în ambele registre de comunicare: comunicarea orală şi comunicarea scrisă.

Ibidem: „Această definiţie a enunţului, care invocă drept particularităţi caracteristice pauza şi intonaţia, are în vedere comunicarea orală, considerată ca reprezentând forma principală şi primordială a activităţii lingvistice. Comunicarea scrisă (asupra căreia se opresc, de obicei, cercetările lingvistice şi în care conţinutul comunicat este asociat cu simboluri grafice, redând cu oarecare aproximaţie realitatea vorbită) constituie un fenomen secundar, o transpunere mai mult sau mai puţin fidelă a realizării orale.”

John Lyons, 1995: 106: „Când lingvistul se apucă să descrie gramatica unei limbi pe baza unui corpus..., el porneşte de la o noţiune mai primitivă decât cuvântul sau propoziţia (prin „primitiv” înţelegem „nedefinit în cadrul teoriei”, „pre-teoretic”). Această noţiune mai primitivă este aceea de enunţ. [...] Enunţul a fost definit de Harris drept „orice porţiune din vorbirea unei persoane, înainte de care şi după care este o pauză.” Trebuie să ne reamintim că nu ne ocupăm aici de definiţia formală a unei unităţi lingvistice, ci de o descriere preştiinţifică a datelor cu care este confruntat lingvistul.”

Rodica Nagy, 2005: 23: „Dacă unii lingvişti formulează definiţii convergente (în esenţă enunţul suprapunându-se conceptelor de propoziţie, frază sau text şi transmiţând o comunicare), alţii opun enunţul concretizărilor sale (propoziţie sau frază) conform dihotomiei saussuriene: <<enunţurile sunt fapte de parole, pe care lingvistul le foloseşte ca date pentru construirea structurii subiacente comune: langue>>” (Lyons, 1995: 66)

***, Gramatica de bază a limbii române, 2010: 42: „Enunţul este o unitate lingvistică (de comunicare) definită prin capacitatea de a transmite un mesaj concret, dependent de context, care se referă în mod prototipic la realitatea extralingvistică (având deci proprietatea referenţialităţii) şi realizează cel puţin un act de limbaj. Enunţul depăşeşte limitele sintaxei, pentru că nu este produs după reguli şi restricţii de combinare stricte, de natură gramaticală. Enunţul poate fi nestructurat (Aşa!, Alo, băiete!) sau poate cuprinde ruperi de planuri, elemente incidente reprezentând enunţuri diferite şi care se inserează fără să modifice structura grupului sau a propoziţiei ([enunţ1 Vino mâine [enunţ2 – zice el – ] cu o lopată!]).”

a. Enunţul ca unitate comunicaţională

16

GLR3, vol. II, p. 13: „... enunţul nu aparţine sistemului lingvistic.” (Discuţii: enunţul sintactic – conceput ca unitate maximală a sistemului sintactic, v. S. Stati, Guţu-Romalo, Ion Diaconescu, D. Irimia)

„Distincţia dintre frază şi enunţ este o distincţie majoră: dacă fonemul, morfemul sau fraza sunt unităţi lingvistice, enunţul este o unitate pragmatică.” (Anne Reboul, Jacques Moeschler, 2001: 195)

În calitate de unitate pragmatică (comunicaţională), enunţul implică mai multe niveluri constitutive:

- un agent al enunţării şi un destinatar;

- intenţia de comunicare;

- unitatea lingvistică integrată;

- acţiunea de enunţare;

- acţiunea de receptare.

Pragmatica studiază enunţul prin raportarea sa la orice aspect relevant al contextului în care acesta este produs, luând în seamă:

- factori constitutivi de ordin fizic, psihic, social, cognitiv;

- enunţarea ca acţiune;

- finalităţile enunţării;

- efectele enunţării;

- tot ceea ce se întâmplă pe axa enunţiator – destinatar etc.

Complexitatea enunţului constă în corelarea informaţiei lingvistice cu conţinuturi de natură nonlingvistică, care generează forţa sa ilocuţionară.

b. Forţa ilocuţionară a enunţului

Dominique Maingueneau, 2007: p. 21: „Ceea ce numim sensul unui enunţ asociază două componente: pe lângă conţinutul propoziţional sau valoarea sa descriptivă (care ar fi aceeaşi în Paul pleacă. şi Paul pleacă?), există o forţă ilocutorie care indică ce tip de act de limbaj este îndeplinit prin enunţare, cum trebuie el receptat de destinatar. [...] Interpretarea enunţului va fi completă, iar actul de limbaj reuşit doar dacă destinatarul recunoaşte intenţia asociată în mod convenţional cu enunţarea sa. Astfel, pentru ca actul de a ordona să fie reuşit, este de ajuns ca

17

destinatarul să înţeleagă faptul că este vorba de un ordin care i se adresează, ceea ce se poate face cu ajutorul unor marcatori univoci (o structură imperativă sau un prefix performativ ca îţi ordon), al intonaţiei sau al contextului.”

Jean-Marie Klinkenberg, 1996: 315:

Noţiunea de forţă ilocuţionară a fost degajată din condiţiile de utilizare a limbii.

Locutoriul corespunde nivelului semanticii enunţului, nivelului sensului literal al unei fraze, care presupune coeziune semantică şi sintactică.

Ibidem: 316: Dar, când trebuie să studiem enunţurile în situaţii de comunicare reale, nu ne putem opri la o analiză a componentei locutorii. Trebuie să interpretăm aceste enunţuri în funcţie de o situaţie enunţiativă dată. De exemplu, într-un context dat, o frază interogativă de tipul Nu mai taci? poate fi un ordin, un act directiv şi nu o întrebare la care se aşteaptă un răspuns. Unui act locuţionar dat îi pot corespunde mai multe acte ilocuţionare.

Şi invers, un act ilocuţionar poate să fie aplicat mai multor acte locuţionare, foarte diferite unul de altul: un ordin se poate da printr-un enunţ imperativ: Taci! , Să taci! sau printr-o interogaţie: Taci?, Ce-ar fi să taci? sau asertiv: Tu aşa bine ştii să taci., directiv: Ia taci., rogativ: Te rog să taci.

Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, 2003: 23: Pornind de la identificarea intenţiei comunicaţionale, pragmatica enunţului (şi a enunţării) cercetează atât forţa ilocuţionară, în virtutea căreia „enunţurile sunt luate de colocutori drept rugăminţi, scuze, promisiuni, ameninţări, aserţiuni”, cât şi forţa perlocuţionară, întrucât „rostirea unor enunţuri caracterizate printr-o anumită forţă ilocuţionară urmăreşte producerea anumitor efecte, orientând reacţia receptorilor în conformitate cu intenţiile emiţătorului.”

c. Semnificaţia unui enunţ

Jean-Marie Klinkenberg, 1996, p.312:

„Enunţul nu are un sens pur. El e un mijloc de acţiune asupra lumii şi asupra partenerilor de comunicare. Vizează modificarea reprezentărilor despre lume, modificarea modurilor lor de acţiune sau chiar modificarea propriilor reprezentări.”

Valeria Guţu-Romalo, 1973: 30:

„Prin conturul intonaţional şi pauzele care îl delimitează, enunţul capătă o anumită autonomie, are, de obicei, caracterul unei comunicări de sine-stătătoare, exprimă o informaţie care poate fi înţeleasă, fără alte precizări, de receptor. Autonomia de conţinut a enunţului nu este însă obligatorie.

18

Prezenţa unor componente ca pronumele (el, acesta, acela) sau ca unele adverbe (acolo, aici, da) face ca înţelegerea unui enunţ să depindă de contextul în care apare; de obicei un enunţ anterior poartă informaţia capabilă să expliciteze comunicările de acest fel. Un enunţ ca:

Atunci el a reluat explicaţia.

devine mai clar în contextul: Profesorul a explicat lecţia, dar elevii nu au înţeles. (Atunci el a reluat explicaţia).”

Pragmatica studiază sensul în relaţie cu contextul de comunicare, căutând referinţa enunţului dincolo de posibilităţile referenţiale ale propoziţiei/ frazei. Totuşi, într-o mare măsură enunţul este un act verbal şi permite, până la un punct, abordare lingvistică a conţinutului propoziţional/ frastic. În aceste condiţii, stabilirea sensului unui enunţ transgresează obligatoriu graniţele unei singure discipline, obligând interpreţii la analize interdisciplinare.

Valeria Guţu-Romalo, 1973: 32:

„... enunţul nu poate fi cu uşurinţă divizat în „parcele” semnificative, în componente, căci sensul unei comunicări este un tot în care contribuţia diverselor componente se amalgamează, în care semnificaţia unui component este influenţată, modificată, precizată graţie prezenţei celorlalţi componenţi.”

Ibidem: 35:

„Orice enunţ... este condiţionat de realizarea relaţiei care îi conferă valoarea comunicativă – relaţia referenţială: în virtutea acesteia, el se conjugă cu comunicarea – enunţul, ca fapt al vorbirii, şi faptul comunicat, realitatea pe care o are în vedere, la care se referă. Relaţia referenţială este obligatorie. Un enunţ care nu se referă la nimic, nu spune nimic,... nu există în calitate de comunicare.[...]

Secvenţe sonore de felul Casele ferestrelor îmbobocesc prăpăstios. sau

Sacele streferelor bombocesc plavios. nu realizează relaţia referenţială şi nu reprezintă comunicări în limba română, deşi pot fi purtătoare de informaţii: în prima secvenţă recunoaştem anumite cuvinte ale limbii române, în cea de a doua, sacele şi streferelor sunt simţite ca substantive, bombocesc ca verb etc., ... fără să trimită la cuvinte ale limbii române.”

GLR3, vol. II: 15: „La constituirea enunţului ca structură semnificativă participă atât unităţile lexicale care îl compun, cât şi modul specific de organizare sintactică: deosebirea de informaţie dintre Profesorul îşi cunoaşte elevul. şi Elevul îşi cunoaşte profesorul., structuri alcătuite prin asocierea aceloraşi unităţi lexicale, se datorează diferenţei de organizare, care constă în repartizarea diferită a rolurilor tematice. Enunţul Îi citeşte scrisoarea tatălui. admite, în funcţie de statutul sintactic al celui de-al doilea substantiv (tatălui) două lecturi.”

19

Anne Reboul, J. Moeschler, 2001, p. 85: Autorii iau în calcul ambiguitatea enunţurilor şi atribuirea referenţilor:

„Ambiguitatea poate avea mai multe origini:

I. Ea poate fi lexicală: acelaşi cuvânt poate avea semnificaţii diferite. Când spunem „Copilul s-a jucat lângă lac şi a aruncat broasca în apă.”, broasca poate desemna ori animalul, ori mecanismul care serveşte la închiderea uşilor.

II. Ea poate fi sintactică: acelaşi enunţ poate corespunde la două fraze diferite. Când spunem „Bătrânul duce o poartă”, se poate considera că bătrânul este subiectul, duce verbul predicat, iar o poartă complementul direct; sau că subiectul este bătrânul duce, verbul predicat poartă, iar complementul direct o.

#v. şi Face baie la copii.#

III. Ea poate fi pragmatică şi să aibă în vedere referinţa care trebuie atribuită unei expresii, cel mai adesea unui pronume. Putem da două exemple: „Dacă se întâmplă să cadă lângă dv. un obiect explozibil, nu vă pierdeţi capul: puneţi- l într-o găleată plină cu nisip.”

„Patronul l-a concediat pe muncitor pentru că (el) era un comunist înflăcărat.”

- p. 87: „... trebuie să admitem, împreună cu Sperber şi Wilson şi împotriva lui Grice, că interpretarea pragmatică nu este ceva care vine să se suprapună interpretării lingvistice pentru a determina ceea ce se comunică (implicaturile), interpretarea lingvistică nedeterminând decât ceea ce se spune şi nu se limitează la ceea ce se comunică.”

- John Lyons, 1995: 240: despre ambiguitatea gramaticală:

„Dacă comparăm următoarele trei enunţuri, vom vedea că ambiguitatea poate depinde fie de clasificarea distribuţională a elementelor, fie de structura de constituenţi, fie de ambele combinate:

(a) A rămas profesorul nostru.

(b) Rochie de fată frumoasă...

(c) Spune anecdota lui Radu.

- În (a) ambiguitatea se datorează dublei clasificări a verbului a rămâne, ca verb copulativ sau ca verb predicativ intranzitiv.

- P. 241: în contrast, în (b) este posibilă o dublă structură de constituenţi.

20

- În (c) se combină într-o oarecare măsură cele două situaţii de mai sus.”

Pentru determinarea valorii ilocuţionare a unui enunţ trebuie luate în considerare mai multe elemente: sensul verbului performativ (actualizat sau presupus), deicticele care indică diverse aspecte ale enunţării, modalizatorii, care atestă implicarea subiectivă a vorbitorului în enunţare, structura lingvistică a enunţului, cât şi alţi factori semnificativi din configuraţia situaţiei de discurs. Implicaţiile extralingvistice ale performativelor lămuresc, în condiţii de ambiguitate de orice tip, forţa ilocuţionară a enunţurilor.

GBLR, 2010: 42: „De exemplu, prin enunţul Vezi fumul, acolo în dreapta? (care reflectă relaţii neprotocolare între interlocutori) vorbitorul realizează doar la un prim nivel un act de interogaţie (cerere de informaţie). De fapt, transmite o informaţie care, în funcţie de context, poate reprezenta o simplă semnalare (dacă se află în faţa unui tablou celebru) sau un act indirect de avertizare (dacă se află în faţa unui potenţial incendiu). Enunţul de avertizare poate avea efecte practice (stingerea focului, chemarea pompierilor). Intenţia vorbitorului poate fi decodată corect doar prin raportarea la context şi ţinând cont de lucrurile pe care interlocutorii le ştiu, dar care rămân implicite (fumul semnalează existenţa unui foc, un foc nu are ce căuta într-un anumit loc etc.).”

d. Unicitatea enunţului

Evenimentul unic al enunţării determină caracterul singular al enunţului. Spre deosebire de fraza lingvistică, repetabilă în diverse puncte ale unui text, enunţul este irepetabil.

M. Foucault: Aceeaşi frază poate genera enunţuri diferite: „Alcătuită din aceleaşi cuvinte, încărcată exact cu acelaşi sens, menţinută în identitatea ei sintactică şi semantică, o frază nu constituie acelaşi enunţ dacă este articulată de cineva în cursul unei conversaţii, sau este tipărită în textul unui roman, dacă a fost scrisă odinioară, cu veacuri în urmă, şi reapare acum, într-o formulare orală. Coordonatele şi statutul material al enunţului fac parte din caracterele ei intrinseci.” (1999: 123, apud J.M. Adam, 2008: 49)

- v. şi M. Bahtin, 1984: 316, apud J. M. Adam, p. 50: „... în calitate de enunţ (sau fragment de enunţ), nicio propoziţie, chiar dacă ar fi alcătuită dintr-un singur cuvânt, nu poate fi repetată niciodată: vom avea totdeauna un nou enunţ (fie el şi sub formă de citat).”

Prin urmare, în orice act de comunicare enunţul şi enunţarea sunt dependente de factori ai contextului total al comunicării. Ele sunt influenţate de o mulţime de aspecte constitutive, care diferenţiază situaţiile de comunicare. De exemplu, aspectul temporal: situaţia de comunicare este diferită de la un moment la altul, iar aspectele definitorii pentru enunţare sunt influenţate de modificarea situaţiei de comunicare.

21

- O. Ducrot, J.M. Schaeffer, 1996: 470: „Se obişnuieşte să se distingă fraza, entitate lingvistică abstractă, ce poate fi utilizată într-o infinitate de situaţii diferite, de enunţ, realizare particulară a unei fraze de către un subiect vorbitor determinat, într-un anume loc şi într-un anume moment. Acestor două noţiuni li se opune enunţarea, evenimentul istoric pe care-l constituie producerea unui enunţ, sau, altfel spus, realizarea unei fraze.”

Ariton Vraciu, 1980: 235: „Propoziţia, ca unitate a limbii, poate fi reprodusă, repetată în vorbire, unde capătă de fiecare dată alt conţinut. În schimb enunţul, ca unitate a vorbirii, nu poate fi reprodus pentru exprimarea unui conţinut nou, deoarece schema gramaticală a căpătat un conţinut lexical concret, valabil numai în situaţia dată. Aşadar, enunţul constituie una din variantele propoziţiei în vorbire; propoziţia funcţionează real în forma enunţului; propoziţia este o abstracţiune a mai multor enunţuri, reprezintă acel schelet general al gramaticii care serveşte în egală măsură la generarea de noi şi noi enunţuri.”

e. Enunţul ca unitate sintactică

Pentru a comunica, producem enunţuri, nu doar propoziţii/fraze, ci întotdeauna mai mult decât atât, din moment ce procesele codice se împletesc în actele de vorbire cu procese noncodice:

GLR3, vol. II: 15: „Enunţul, unitate a comunicării, este dependent de referinţa a cărei expresie o reprezintă şi de posibilităţile lingvistice combinatorii oferite de sistem, orice enunţ fiind rezultatul actualizării unor virtualităţi combinatorii ale sistemului limbii date. În organizarea oricărui enunţ se interferează cele două planuri, informaţional (comunicativ) şi sintactic.”

Mihaela Secrieru, Nivelul sintactic al limbii române, Botoşani, Ed. Geea, 1998

- p. 13: „... enunţul / textul sunt şi unităţi sintactice, nu exclusiv comunicative (ceea ce ar fi un truism), întrucât orice act comunicativ lingvistic este implicit sintactic, utilizând toate elementele sintaxei de la nivelul unei limbi naturale (unităţi sintactice, raporturi sintactice, funcţii sintactice). Enunţul presupune, deci, o triplă dimensiune: sintactică (relevată prin raporturile sintactice în baza cărora există), semantică (el fiind, pe de o parte, locul unde se stabilesc relaţiile dintre referenţi şi semnele lingvistice, iar pe de altă parte, relaţiile dintre semne şi semnificaţiile lor) şi pragmatică sau pragmalingvistică (această dimensiune decurge din relaţiile dintre emiţători şi receptori – cf. Şi Mariana Tuţescu, 1979; I. Diaconescu, 1995), în baza cărora enunţul este act de comunicare.

GLR3, vol. II, p. 14: „Ca unitate lingvistică a comunicării, enunţul este dependent în realizarea sa de disponibilităţile oferite de sistemul lingvistic al unei limbi. Nefăcând parte din sistem, enunţul, strâns dependent – în calitatea sa de unitate discursivă – de informaţia transmisă şi de contextul situaţional al comunicării, este tributar sistemului lingvistic sub aspectul mijloacelor de realizare: orice enunţ este reprezentat prin unităţi ale limbii, utilizate izolat sau asociate în combinaţii variabile ca extindere şi complexitate de organizare.”

22

M. Secrieru, 1998: p. 13: „Dar ceea ce ne interesează cu precădere în discuţia de faţă este aplicarea acelor criterii sintactice care validează statutul enunţului ca unitate sintactică. Aceste criterii sintactice vizează atât condiţiile producerii actului comunicativ lingvistic văzut ca enunţ sintactic, cât şi structurarea internă a enunţului sintactic, respectiv în alţi termeni, faptul că, la nivelul enunţului sintactic, ca exponent al oricărei unităţi sintactice trebuie să existe relaţii sintactice interne şi externe.

- Apud M. Secrieru, 1998, p. 14: H. Plett, 1983: 37: Enunţul poate fi „un singur fonem (O!), un singur morfem (Afară!) sau o singură propoziţie (Vremea este frumoasă.)” Ele sunt enunţuri datorită raporturilor externe pe care le stabilesc cu vecinătăţile lingvistice.

Enunţul poate fi actualizat printr-o propoziţie (enunţ-propoziţie), printr-o frază (enunţ-frază), printr-un substitut de propoziţie / frază (enunţul-substitut de propoziţie sau frază).

GLR3, vol. II, 16: „Enunţul / structura actualizată printr-un unic grup verbal reprezintă sintactic propoziţia. Structura pluripropoziţională reprezintă fraza. Grupul verbal organizat în jurul unui verb la mod personal poate participa la organizarea enunţului şi ca subansamblu dependent [...]: A aflat că vine/ când vine.”

Ibidem: 14: „În raport cu modul de realizare lingvistică, enunţurile se grupează în enunţuri structurate şi enunţuri nestructurate.

Enunţurile nestructurate sunt reprezentate prin secvenţe fonice care se identifică cu unitatea lexicală (cuvânt sau locuţiune) şi sunt, ca atare, neanalizabile. Enunţul neanalizabil, reprezentat prin cuvânt – de obicei, interjecţie (Vai!, Of!), substantiv (Atenţie!, Linişte!) sau adverb (Jos!) – se deosebeşte de unitatea lexicală respectivă prin asocierea cu o anumită intonaţie, care îi conferă referenţialitate (şi autonomie enunţiativă); enunţul nestructurat comunică, de regulă, o informaţie privind reacţia vorbitorilor faţă de un fapt extralingvistic.

În multe cazuri, enunţurile neanalizabile pot fi completate ([Faceţi / Să fie] linişte!, [Stai/ Dă-te] jos!) şi considerate structuri eliptice rezultate din omisiunea verbului.

Enunţurile structurate sintactic variază ca lungime şi organizare.

Valeria Guţu-Romalo, 1973: 29: „În cercetarea textului scris, delimitarea enunţurilor în interiorul textului este o operaţie aproape mecanică... graţie punctuaţiei. Enunţul începe cu un cuvânt cu iniţială majusculă; la sfârşitul enunţului se pune un semn principal de punctuaţie.”

Ibidem: 15: De cele mai multe ori, enunţul structurat – variind foarte mult ca amploare – se organizează prototipic în jurul unei forme verbale la mod personal care, prin informaţia gramaticală specifică, ancorează referenţial structura lingvistică reprezentând

23

enunţul şi determină totodată, în virtutea particularităţilor sale semantico-sintactice, configuraţia lingvistică de ansamblu a comunicării.”

- Apud M. Secrieru, 1998, p. 17: A. Vraciu, 1980: 229: Ca element de sintaxă majoră, enunţul sintactic se opune unei unităţi de sintaxă minoră, unităţii sintactice minimale pe care o subsumează şi care este ultimul produs de la nivel sintactic, care nu mai permite analiza în unităţi clasificabile, pe baze sintactice.

- Ibidem: 141: „Enunţul sintactic este unitatea sintactică supraordonată şi supraordonantă şi, de aceea, maximală. [...] Enunţul sintactic constituie cadrul analizei sintactice, el fiind instrumentul şi produsul actului comunicativ. El poate fi definit ca sumă de unităţi sintactice stabilite în interiorul, cât şi în exteriorul unităţilor sintactice.”

- GLR3, vol. II, p. 14: „Unităţile lingvistice implicate în procesul comunicării sunt enunţul (unitate fundamentală), grupul semantico-sintactic (parte a enunţului) şi cuvântul.”

- Ibidem: 16: „Constituirea în structuri ierarhice se realizează prin componentele care, participând la organizarea sintactică a unui ansamblu structurat, cumulează concomitent statutul de centru şi cel de adjunct, dar şi prin conectori.”

f. Urmele lingvistice ale enunţării în structura enunţului: deicticele

E. Benveniste, 2000, vol. II: 68:

„Enunţarea reprezintă... punerea în funcţiune a limbii printr-un act individual de utilizare. [...] Acest act este opera locutorului care mobilizează limba pentru sine. Relaţia locutorului cu limba determină caracteristicile lingvistice ale enunţării.”

Trei aspecte ale enunţării sunt subliniate de E. Benveniste:

1. forma vocală a enunţului

2. semantizarea

3. caracteristicile formale ale enunţării

Ibidem: 69: Locutorul îşi însuşeşte aparatul formal al limbii şi îşi enunţă poziţia de locutor prin indici specifici, pe de o parte, şi cu ajutorul unor procedee accesorii, pe de altă parte.

- Deicticele sunt semnele lingvistice care reflectă diverse aspecte ale actului de enunţare: contextul fizic (spaţio-temporal) al enunţării, rolurile comunicatorilor, raporturile de diverse tipuri dintre interlocutori etc.

24

- spre deosebire de verbele performative, care apar numai în enunţuri performative explicite, în structuri sintactice fixe, deicticele pot fi prezente în orice tip de enunţ, în orice poziţie sintactică.

E. Benveniste, 2000: 70:

- categoria pronumelor personale:

„Mai întâi, emergenţa indicilor de persoană (raportul eu-tu) nu se produce decât în şi prin enunţare: termenul eu desemnând îndividul care produce enunţarea, termenul tu, individul prezent în ea ca alocutor.

- Categoria demonstrativelor pronominale şi adverbiale:

De aceeaşi natură şi legaţi de aceeaşi structură de enunţare sunt numeroşi indici de desemnare (de tipul acesta, aici etc.), termeni care implică un gest care desemnează obiectul în momentul pronunţării termenului. [...]

- Categoria timpurilor verbale:

Cea de-a treia serie de termeni aferenţi enunţării este reprezentată de întreaga paradigmă – adesea vastă şi complexă – a formelor temporale, determinată de raportul faţă de EGO, centru al enunţării. Timpurile verbale, a căror formă axială, prezentul, coincide cu momentul enunţării, şi realizează de fiecare dată o nouă desemnare. [...] Am putea crede că temporalitatea este cadrul iniţial al gândirii. Ea se produce, în realitate, în şi prin enunţare. Enunţarea comandă prezentul, iar prezentul generează categoria timpului. Prezentul este însăşi sursa timpului.”

John Lyons, 1995: 309-310: „Orice enunţ lingvistic este produs într-un anumit loc şi într-un anumit moment; [...] este rostit de o anumită persoană (vorbitorul) şi este, în mod obişnuit, adresat altei persoane (ascultătorul); vorbitorul şi ascultătorul... sunt în mod tipic distincţi unul de celălalt (pot fi, bineînţeles, mai mulţi ascultători); în plus, cei doi sunt în mod tipic, în acelaşi context spaţio-temporal. (Există multe situaţii obişnuite, dar atipice, în acest sens: este posibil să vorbeşti cu tine însuţi, iar, dacă cineva vorbeşte la telefon, situarea spaţio-temporală nu mai este aceeaşi). În continuare, vom spune că enunţul tipic include referirea la un obiect sau la o persoană; vom numi acest obiect sau această persoană la care s-a făcut referire în enunţ „subiect al discursului”. Enunţul va conţine, deci, atâtea „subiecte ale discursului” câte elemente lexicale din enunţ se referă la obiecte sau la persoane.

Noţiunea de deixă (care este doar cuvântul grecesc pentru „a indica”, „a arăta”) a fost introdusă pentru a trata trăsăturile de „orientare” ale limbii care depind de timpul şi locul enunţării.

25

Aşa-numitele „pronume personale” (eu, tu, el etc.) constituie doar una din clasele de elemente din limbă al căror sens trebuie stabilit prin raportarea la coordonatele deictice” ale situaţiei tipice de enunţare. Alte elemente care includ informaţia deictică ca o componentă sunt adverbele de loc şi de timp: aici şi acolo („proximitate” sau „depărtare” în raport cu vorbitorul, precum şi acum şi atunci (respectiv, „simultaneitate” şi „nonsimultaneitate” cu momentul vorbirii). Acestea sunt cele mai evidente exemple ale modului în care structura gramaticală a limbii poate reflecta coordonatele spaţio-temporale ale situaţiei tipice de enunţare.

Ibidem: 310: „Situaţia tipică de enunţare este egocentrică: întrucât rolul de vorbitor este transferat de la un participant la celălalt, într-o conversaţie, „centrul” sistemului deictic se mută (eu fiind folosit de fiecare vorbitor pentru a se referi la sine, tu fiind folosit pentru a-l numi pe ascultător). [...] Trebuie observat că participanţii la o situaţie de enunţare îşi asumă nu numai rolul de vorbitor şi ascultător. De asemenea, ei se pot afla unul faţă de celălalt într-o relaţie social statuată relevantă lingvistic (părinte-copil, stăpân-servitor, profesor-elev). Rolurile sociale interacţionează cu acelea de vorbitor-ascultător, iar, în anumite limbi, sunt chiar mai puternice decât acestea.”

v. şi Modalizatorii – semiauxiliarele de modalitate, adverbele de modalitate, modurile verbale personale

Conectorii discursivi – frastici şi transfrastici

GBLR, 2010: 43: „Unităţi din diferite (sub)clase lexico-gramaticale îşi schimbă statutul morfosintactic, devenind marcatori sau conectori pragmatici; de exemplu, anumite adverbe şi locuţiuni adverbiale se „pragmaticalizează”, dobândind rol de conectori (astfel, de fapt etc.)”

Relevanţa sintactică a enunţării

E. Benveniste, 2000: 71: „Toate formele lexicale şi sintactice ale interogaţiei, particule, pronume, secvenţe, intonaţie etc. ţin de acest aspect al enunţării.

Îi vom atribui [enunţării] şi termenii sau formele pe care le numim de somaţie: ordine, apeluri cuprinse în categorii de tipul imperativului, vocativului, implicând un raport viu şi imediat între enunţător şi celălalt. [...]

Atât prin construcţia sa sintactică, cât şi prin intonaţie, aserţiunea urmăreşte comunicarea unei certitudini, este manifestarea cea mai comună a prezenţei locutorului în enunţare.”

g. Taxonomia enunţurilor

a) după interesul pragmatic:

26

G. Leech, 1983: 176: Orice enunţ performativ îşi structurează semnificaţia la două nivele:

- cel al rostirii: „a saying element”;

- cel al acţiunii pe care o presupune: „a doing element”.

Spre deosebire de enunţurile constatative, cu ajutorul cărora se poate descrie universul de discurs în condiţiile de adevăr impuse de logică, performativele, care nu mai pot fi tratate în termenii logici adevărat / fals, reclamă luarea în considerare a impactului pe care acţiunea verbală îl are asupra receptorului. În consecinţă, enunţurile performative sunt considerate reuşite (eficiente)/ nereuşite (ineficiente), în funcţie de atingerea sau de ratarea obiectivelor comunicaţionale).

Conform condiţiilor de reuşită (felicity conditions) stabilite de J. Austin, în enunţare trebuie respectat un set de constrângeri, între care figurează:

- o procedură convenţională, care constă în rostirea anumitor fraze stereotipe, în anumite circumstanţe, în faţa unui auditoriu adecvat;

- o executare corectă şi completă a procedurii, care implică toţi participanţii la actul de comunicare;

- o enunţare care să asigure aderenţa enunţiatorului la conţinutul enunţului.

b) După formă:

- (1) Enunţuri performative explicite, cu o structură lingvistică specifică: sunt fraze în care propoziţia regentă conţine un verb performativ:

- enunţ expresiv: „ – Vă mulţumesc că aţi venit, vorbi ea. Soţul meu ar fi fost încântat să vă cunoască.” (M. Eliade, Secretul doctorului Honigberger)

- enunţ directiv: „ – ... Nu permit să zâmbeşti când vorbesc eu şi să mă iei peste picior!” (L. Rebreanu, Ion)

- (2) Enunţuri performative implicite, în structura cărora nu figurează un verb performativ:

- enunţ expresiv: „ – A murit domnişoara Sanda!... Să veniţi sus, că e prăpăd!...” (M. Eliade, Domnişoara Christina)

- enunţ directiv: „ – Să amendezi oamenii de la maşină cu leafa pe-o zi.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

27

J. Austin, 1962: 63, apud Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, 2003: 24:

- „Forma tipică de expresie a forţei ilocuţionare a unui enunţ o reprezintă aşa-numitele verbe performative, verbe a căror folosire în anumite condiţii gramaticale: la persoana I sg., indicativ prezent activ, de obicei, în propoziţii principale, implică nu numai desemnarea unei acţiuni, ci şi realizarea acesteia. În această categorie intre verbe ca: a afirma, a ordona, a porunci, a se scuza, a invita, a promite, a mulţumi etc.

Verbelor performative le este specifică asimetria dintre forma de pers. I sg., indicativ, prezent, activ – singura cu valoare performativă – şi toate celelalte forme din paradigmă – care au valoare descriptivă – , asimetrie care nu funcţionează pentru restul verbelor.”

c) După forţa ilocuţionară:

- A. Clasificarea lui J. Austin:

Jacques Moeschler, Antoine Auchlin, 2005: 190 - 191: „Conform îndoielilor sale referitoare la distincţia constatativ / performativ, Austin admite că orice enunţare a unei fraze gramaticale complete în condiţii normale corespunde implicit îndeplinirii unui act ilocuţionar. Acest act poate primi valori diferite în funcţie de tipul de act îndeplinit.

- 5 clase de acte ilocuţionare:

1) verdictive [acte juridice] – antrenează verbele performative a achita, a condamna, a decreta etc.;

2) exercitive – a degrada, a comanda, a ordona, a ierta, a lăsa moştenire;

3) promisive – a promite, a se lega prin jurământ, a garanta, a paria, a jura să etc.;

4) comportative – a se scuza, a mulţumi, a regreta, a critica etc.;

5) expozitive – a afirma, a nega, a postula, a remarca etc.

B. Clasificarea lui J.R. Searle (1976) porneşte de la premisa că există puţine lucruri pe care le putem face folosindu-ne de enunţuri: să reprezentăm realitatea, să dăm ordine, să solicităm, să promitem, să declarăm, să felicităm, să acordăm permisiuni, să impunem interdicţii etc.

- Jacques Moeschler, Antoine Auchlin, 2005: 192: „Inovaţia principală a lui Searle constă în distingerea a două părţi într-un enunţ: o marcă de conţinut propoziţional şi o marcă de forţă ilocuţionară. [...] pe de o parte, marca de conţinut propoziţional: # te voi duce mâine la film # şi, de cealaltă parte, marca forţei ilocuţionare: # îţi promit#.

28

- Ibidem: „Dacă această distincţie se aplică mai uşor performativelor explicite, principiul exprimabilităţii presupune totuşi că performativele implicite sunt echivalente cu performativele explicite şi că, în consecinţă, distincţia marcă de forţă ilocuţionară vs. marcă de conţinut propoziţional li se poate aplica şi lor.”

- Astfel, taxonomia sa, realizată în funcţie de criteriul forţei ilocuţionare, cuprinde următoarele tipuri de enunţuri:

(1) Reprezentative – [enunţurile asertive: afirmaţii] (care reproduc o stare de lucruri, au caracter informativ, descriptiv, exprimă convingeri): Îţi spun că scuturile antirachetă care vor fi plasate în România vor întări prezenţa ţării noastre în NATO.

(2) Directive – [enunţurile imperative: ordine, cereri, sfaturi, rugăminţi, interdicţii etc.] (care direcţionează interlocutorul spre realizarea unei acţiuni), precum ordinele, îndemnurile, rugăminţile, sfaturile, cererile/acordările de permisiuni: Te rog să vii la cursurile de sintaxă!

(3) Comisive /promisive [enunţuri asertive/ exclamative: promisiuni, oferte, invitaţii etc. ] (prin care vorbitorul se angajează să realizeze o anumită acţiune): Îţi promit că mă apuc de învăţat!

(4) Expresive [enunţuri exclamative/ asertive: felicitarea, urarea, mulţumirea] (prin care vorbitorul îşi exprimă diverse reacţii psihice, sentimente sau atitudini): Te felicit că ai avut curajul să te prezinţi la concurs!

(5) Declarative [enunţuri asertive/ exclamative: declaraţia, botezul, oficierea căsătoriei] (care vizează schimbarea stării de lucruri existente în starea de lucruri la care se face referinţă prin enunţ): Declar că astăzi, 6 februarie 2010, se deschide oficial pârtia de la Vatra Dornei.

- d) După scopul comunicării

GLR3, vol. II: 25: „Limbile dispun de structuri sintactice specializate (propoziţii şi fraze), care... semnalizează scopul comunicativ al vorbitorului:

- Structuri enunţiative (numite şi asertive): Elevii sunt atenţi./ Elevii sunt atenţi când li se predă lecţia nouă.

- Structuri interogative: Sunt atenţi elevii? / Sunt atenţi elevii când li se predă lecţia nouă?

- Structuri imperative: Copii, fiţi atenţi! / Copii, fiţi atenţi când vi se predă lecţia nouă!

29

- Structuri exclamative: Ce elevi atenţi!/ Ce atenţi sunt elevii când li se predă lecţia nouă!

Există anumite corelaţii între actul de vorbire performat şi structura sintactică a enunţului. În mod prototipic, aserţiunile se corelează cu sintaxa asertivă/ enunţiativă; întrebările, cu sintaxa interogativă; directivele, cu sintaxa imperativă; expresivele, cu sintaxa exclamativă; promisivele /comisivele şi declarativele nu au mărci formale specifice, fiind realizate de cele mai multe ori prin structuri cu sintaxă enunţiativă, dar nu numai.”

p. 26: Enunţurile asertive

„Există mai multe tipuri de enunţuri asertive, delimitate în funcţie de factori de natură diversă: implicarea/ nonimplicarea afectivă a locutorului, organizarea lor gramaticală, forma pe care o iau în urma trecerii de la vorbirea directă la vorbirea indirectă.

1)Implicarea/nonimplicarea afectivă a locutorului, care are drept corespondent şi o modificare de contur intonaţional, distinge asertivele obiective (neutre) de cele subiective (exclamative): Au plecat acum în oraş. / Acum au plecat în oraş!”

Cf. „ – ... N-am găsit niciun semn care să trădeze pregătirile lui de plecare.” (M. Eliade, Secretul doctorului Honigberger)

„Şi feciorii împăratului, bucuria lor, că aveau acuma o păpuşe vie să se joace cu ea!” (I.L. Caragiale, Poveste)

2)Enunţurile asertive sunt modalizate prin mijloace diverse (asociate în acelaşi enunţ): gramaticale (modurile verbale), lexico-gramaticale (adverbe şi locuţiuni adverbiale, semiauxiliare de modalitate), lexicale (verbe cu sens modal, precum şi perifraze stabile sau libere), prozodice (intonaţia).

- indicativ: „Mi-e frig în cămaşa asta

De litere

Prin care intră uşor

Toate intemperiile.” (M. Sorescu)

- prezumtiv: „ – Dă o fugă, Sultănico maică, până la el, că-i flăcău şi-o fi având niscaiva nasturi lipsă la haină şi la cămăşi.” – deducţie logică (G.M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste)

- adverbe de modalitate: “ – Sigur că sunt unii care, norocoşi, trăiesc în continuare cu instrumente în ei.” (Simona Constantinovici, Nepoata lui Dali)

30

- verbe cu semantism modal: „«Ştiu, zise, că nu pot justifica prăjirea peştilor vii direct pe jăratec... dar mie îmi place să-i mănânc aşa şi sunt foarte buni...»” (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

-semiauxiliare de modalitate: „Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii.” (M. Eliade, La ţigănci) etc.

Funcţiile enunţurilor asertive

Ibidem: „Enunţurile asertive sunt utilizate prototipic în comunicare în cadrul performării unor acte reprezentative, locutorul angajându-se în privinţa adevărului exprimat prin intermediul lor.”

p.27: „Enunţurile asertive se utilizează şi în acte de vorbire promisive, prin care locutorul se angajează să efectueze o anumită acţiune...”

„– Ai încredere în mine, interveni medicul trimis de Delia să o însoţească pe drum. Se aplecă apoi la

urechea ei şi îi spuse încet şi convingător, ca pătruns el însuşi de emoţia mesajului secret: Îţi promit că

la noapte ai să îţi vezi bebeluşul... ” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Enunţurile imperative

GLR, vol. II: 27: „Enunţurile imperative exprimă un ordin, o comandă, un îndemn, o interdicţie, intenţia comunicativă a locutorului fiind de a-l determina pe alocutor să acţioneze într-un anume fel. Spre deosebire de enunţurile asertive, enunţurile imperative nu sunt susceptibile de a primi o valoare de adevăr.”

Ibidem, p. 28: „Modurile verbale predicative din structurile sintactice proprii enunţurilor imperative reprezintă un factor în funcţie de care se disting două subclase: structuri realizate prin forme verbale la moduri personale şi structuri realizate prin forme verbale nepersonale.”

Ibidem, p. 29: „În structurile sintactice imperative cu predicatele exprimate prin moduri personale, persoana verbului reprezintă un alt element de diferenţiere a diverselor tipuri de enunţuri imperative: pers. a II – a singular şi plural pentru structurile cu modul imperativ...

„ – Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte.” (M. Preda, Moromeţii)

„ – Mai lăsaţi încolo necazurile, că viaţa nu e chiar aşa de rea!” (L. Rebreanu, Jar)

- pers. a II – a sg. şi pl. şi pers. I pl. pentru structurile cu modul indicativ (Răspunzi!, Răspundeţi!, Mergem!);

- pers. I pl., a II-a sg. şi pl., a III – a sg. şi pl., pentru structurile cu modul conjunctiv...”

31

„Formele de conjunctiv de persoana a III-a indică faptul că enunţul imperativ se adresează unei persoane care nu participă la actul de comunicare.”

„În enunţurile imperative care exprimă urări sunt folosite formele de conjunctiv persoana a II –a, sg. şi pl....

„ – S-o stăpâniţi sănătos! zise Chirilă cu respect.” (L. Rebreanu, Răscoala)

„ – Ei, să trăieşti şi să te văd cât Coşbuc de mare! ură Belciug, ciocnind şi golind paharul dintr-o duşcă.” (L. Rebreanu, Ion)

„În imprecaţii apar şi forme de condiţional...”

„ – Nu-ţi vine neam să taci, lovi-te-ar buba, mormăi omul gâfâind.” (M. Preda, Moromeţii)

„ – Ce e, Birică, fir-ar a morţii de minte pe care o ai tu! spuse cea mare mânioasă şi jignită.” (M. Preda, Moromeţii)

„Indiferent de factorul în funcţie de care se stabilesc diversele tipuri, enunţurile imperative includ în structura lor, în mod frecvent, formule de adresare reprezentate de nominale (însoţite sau nu de determinativi) la vocativ..., precum şi interjecţii...”

„ – Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite acu te trimit pe lumea cealaltă!...” (L. Rebreanu, Ion)

„ – Ei, mânca-o-ar pământul de Guică! spuse Moromete cu capul în pământ. ” (M. Preda, Moromeţii)

Funcţiile enunţurilor imperative

Ibidem, p. 29: „Enunţurile imperative reprezintă expresia unor acte directive, prin care locutorul intenţionează să-l determine pe alocutor, printr-un ordin sau un îndemn, să acţioneze într-un anumit mod.

În forma lor negativă, enunţurile imperative funcţionează tot în cadrul unor acte directive prin care locutorul formulează o interdicţie în raport cu alocutorul sau alocutorii săi.”

„ – Nu-mi sta-n cale, drace, că mi se arde rântaşul.” (G.M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste)

„ – Închide uşa şi nu mai da drumul la nimeni să intre, oricine ar fi!” (M. Preda, Moromeţii)

Enunţurile exclamative

Ibidem: „Enunţurile exclamative aparţin construcţiilor de tip afectiv şi exprimă o stare afectivă a locutorului în legătură cu un eveniment care l-a emoţionat, l-a surprins, l-a nemulţumit etc.

32

p. 30: „Enunţurile exclamative se structurează diferit în funcţie de factori de natură diversă: conturul intonaţional, organizarea lor sintactică marcată prin prezenţa anumitor componente adjectivale sau adverbiale asociate frecvent cu tipare sintactice de gradare şi de intensitate, prin prezenţa interjecţiilor şi a unor elemente exclamative şi prin modificări de topică.

Contururile intonaţionale ale enunţurilor exclamative sunt foarte diversificate. Aproape orice structură sintactică poate fi rostită exclamativ.

„– Soţul meu nu seamănă deloc cu noi, ce-ţi închipui?!” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Enunţurile exclamative sunt, de regulă, independente:

„– Dar ce le oferi tu lui Puiu şi lui Patrick?! O familie de formă?!” (Mirela-Ioana Borchin,

Punctul interior)

„– Şi tu taci?!” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- În enunţurile exclamative apar frecvent interjecţii:

„– Doamne, ce ochi frumoşi ai! o tutui ţiganca, întorcând jumătate de faţă spre ea. N-am văzut în viaţa mea aşa ochi! Zău! întări ea, cuprinsă de admiraţie.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„A-ju-too-or!” striga din răsputeri. Cuvântul îi revenea în laringe. Delia, la câţiva centimetri de ea, nu o auzea, stătea picior peste picior pe scaun, cu un calm desăvârşit. Vai, era mută!” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

- Ibidem: 30: „Prezenţa anumitor elemente de natură adjectivală sau adverbială este asociată, de cele mai multe ori, cu anumite tipare sintactice exprimând cantitatea sau intensitatea:

„– Îmm..., ce bine ţi-ar sta! îşi imagină Tudor, privind-o insistent, pe deasupra părului înfoiat.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„– Ca să vezi ce mică e lumea! se strădui să fie civilizat Puiu, îndreptându-se spre ea, cu un zâmbet crispat, vădit deranjat de prezenţa ei inoportună.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

„ – Fantastic ce idee ţi-a venit!” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Modificarea de topică faţă de forma asertivă a aceloraşi enunţuri, urmăreşte reliefarea centrilor expresivi:

33

„– Să ştii că rău te-a iubit băiatul ăsta care-a murit, rău tare, maică, mânca-ţi-aş eu ochii ăia care plânge!” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior)

Funcţiile enunţurilor expresive

Ibidem: 31: „Enunţurile exclamative reprezintă, prototipic, expresia lingvistică a performării unor acte expresive prin care locutorul îşi exprimă reacţia/ atitudinea psihologică faţă de evenimentele din realitate la care se referă enunţul.”

Enunţurile interogative

Ibidem:„Enunţurile interogative sunt structuri sintactice (propoziţii sau fraze) specializate pentru a formula întrebări.”

Ibidem: 32: „Termenul interogative corespunde unei realităţi sintactice: enunţurile interogative sunt structurile cu sintaxă interogativă (o anumită organizare internă, intonaţie specifică etc.). Termenul întrebare corespunde unei realităţi pragmatice: actul de vorbire întrebare este performat de locutor cu scopul de a obţine un răspuns de la alocutor.”

„În mod prototipic structurile interogative se corelează cu actele de vorbire de tip întrebare, funcţionând în cadrul perechii de adiacenţă întrebare – răspuns.”

„– Cu cât daţi trandafiraşii? repetă Corina întrebarea, zâmbindu-i recunoscătoare pentru

compliment.

– Cu patruzeci, drăguţă, da’ ţie ţi-i dau cu treşicinci, că eşti prima clentă pă ziua de azi.” (Mirela-

Ioana Borchin, Punctul interior)

Ibidem: 39: „Întrebările sunt structuri constrânse pragmatic, în sensul că formularea unei întrebări este

dependentă de respectarea unor precondiţii pragmatice:

(a) Vorbitorul crede că / pretinde că nu cunoaşte o stare de fapte din lumea reală şi doreşte să o afle

de la interlocutor;

(b) Interlocutorul este în măsură să dea un răspuns la întrebarea vorbitorului;

(c) Propoziţia din întrebările parţiale este adevărată (Unde pleci mâine? – Tu pleci mâine undeva.)

(d) Există un ansamblu nonvid de referenţi pentru fiecare entitate lingvistică folosită în întrebare.

34

Nerespectarea acestor precondiţii atrage răspunsuri a căror funcţie este tocmai negarea / corectarea

presupoziţiilor false:

„– Te rog să încetezi cu mârlăniile astea! Cum, eu nu muncesc? Eu nu am salariu? Ai doică la

copil?

– Eu nu mai fac un copil cu tine, ţipă el categoric. Îşi înfipse colţii în inima ei.” (Mirela-Ioana

Borchin, Punctul interior)

„– Ce necazuri ai tu, fetiţo, de nu-mi poţi spune nimic?

În loc de răspuns, Corina îşi apăsă fruntea pe braţul ei.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul

interior)

Ibidem: 40: „În afară de funcţia prototipică de întrebare, enunţurile interogative pot avea şi alte

funcţii pragmatice: întrebarea retorică – prin structura interogativă nu se solicită o informaţie, ci se face

o aserţiune”:

„– De când nu ne-am mai plimbat aşa? întrebă Tudor, schiţând un surâs, care, de emoţie, îi ieşi

strâmb. Nu aştepta vreun răspuns. Voia doar să dea glas satisfacţiei lui de a-i mângâia nestingherit mâna,

cuprinsă cu totul în căuşul cald al palmei sale.” (Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior) [= De mult nu

ne-am mai plimbat aşa.]

„– Şi nu i-ai dat imediat papucii? N-ai plecat tu cu copilul tău mâncând pământul de lângă o

asemenea jigodie? se răzvrăti ea, făcând un ghemotoc din hârtiile ce le avea în mână. Cum ai putut să-l

asculţi?! Nicoleta se aşeză lângă ea, cu mâinile pe genunchi, cu trunchiul încovoiat de apăsare.”

(Mirela-Ioana Borchin, Punctul interior) [= Trebuia să-i dai imediat papucii + Trebuia să pleci cu

copilul tău mâncând pământul de lângă o asemenea jigodie + Nu trebuia să-l asculţi].

Ibidem: „Structurile interogative de acest tip deviază de la funcţia prototipică întrebare, dar

păstrează de la actul de vorbire prototipic de la care au deviat componenta orientare a locutorului spre

interlocutor, participând la un amalgam pragmatic.”

Funcţiile enunţurilor interogative35

Ibidem: 39: „În mod prototipic, enunţurile interogative funcţionează în comunicare ca acte de

vorbire de tipul întrebare: vorbitorul solicită interlocutorului un răspuns. Există însă şi situaţii în care

enunţurile interogative sunt folosite de vorbitori pentru a performa alte acte de vorbire, nonîntrebări:

acte de vorbire asertive, directive, comisive, expresive, declarative.

În concluzie, prin enunţuri se săvârşesc cele mai diverse acte de limbaj:

GBLR: 42: „Actele de limbaj sunt ceea ce vorbitorul face prin intermediul enunţării unor

propoziţii: descrie stările de lucruri, informează asupra faptelor (aserţiune), cere informaţii despre ele

(interogaţie), cere schimbări ale realităţii (injoncţiune: ordin, rugăminte etc.), se angajează să producă

schimbări (promisiune), îşi exprimă subiectivitatea, aprecierea faţă de stările de lucruri (felicitare,

mulţumire etc.).

Bibliografie

Adam, Jean-Michel, Lingvistică textuală, Iaşi, Institutul European, 2008.

Benveniste, Emile, Probleme de lingvistică generală, vol. I – II, Bucureşti, Ed. Teora, 2000.

Borchin, Mirela-Ioana, Vademecum în lingvistică, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2004.

Idem, Prelegeri de lingvistică, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2010.

Idem, Semantica modurilor incertitudinii, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2011.

Diaconescu, I., Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, E.Ş.E., 1989.

Dimitriu, C., Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Ed. Institutul European, 2002.

Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului,

Bucureşti, Ed. Babel, 1996.

Guţu-Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, EDP, 1973. 36

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Limbaj şi comunicare, Bucureşti, Ed. ALL, 2003.

Irimia, D., Gramatica limbii române, Iaşi, Ed. Polirom, 1997.

***, Gramatica limbii române, ed. a III – a, Bucureşti, EA, 2005.

***, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic gold, 2010.

Klinkenberg, Jean-Marie, Précis de sémiotique générale, De Boeck & Larcier S.A., 1996.

Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, Bucureşti, E.Ş., 1995.

Maingueneau, Dominique, Pragmatică pentru discursul literar, Iaşi, Ed. Institutul European,

2007.

Moeschler, Jacques, Auchlin, Antoine, Introducere în lingvistica contemporană, Cluj, Ed.

Echinox, 2005.

Nagy, Rodica, Sintaxa limbii române actuale (Unităţi, raporturi şi funcţii), Iaşi, Institutul

European, 2005.

Secrieru, Mihaela, Nivelul sintactic al limbii române, Botoşani, Ed. Geea, 1998.

Reboul, Anne, Moeschler, Jacques, Pragmatica, azi, Cluj, Ed. Echinox, 2001.

Vasiliu, E., Introducere în teoria textului, Bucureşti, E.Ş., 1990.

Vraciu, Ariton, Lingvistică generală şi comparată, Bucureşti, EDP, 1980.

37