Curs Asist. Def. de Vedere

8/3/2019 Curs Asist. Def. de Vedere

1/17

Asistenta psihopedagogica a persoanelor cu deficiente de vedere

Tiflologie

I. Introducere n specificul disciplinei

Tiflologia, ca ramura a psihopedagogiei speciale, face parte, alaturi de celelalte ramuri si

discipline psihopedagogice din sistemul stiintelor pedagogice.Obiectul de cercetare al psihopedagogiei speciale l constitue deci persoana cu deficienta. Prindeficienta se ntelege tulburarea relatiilor normale ale individului cu mediul nconjurator, mai alescu cel social, intervenita pe baza unei leziuni organice sau neurologice.

Tiflologia (din grecescul tiflos=orb si logos=stiinta) este ramura psihopedagogiei specialecare studiaza problemele speciale de ordin pedagogic, psihologic, sociologic, medical, n legaturacu fenomenul deficientei vizuale (cecitate si ambliopie).Evolutia diferentiata a psihopedagogiei, care a fost amintita se refera si la tiflologie, n sensul ca

preocuparile initial pedagogice s-au specializat treptat, cuprinznd ulterior n mod analitic aspectepsihologice, sociologice, metodice si de alta natura. Astfel, se poate considera ca tiflopsihologia s-a

desprins din din tiflologie, iar n cadrul tiflopsihologiei si tiflopedagogiei se remarca o dezvoltaredupa modelul anumitor ramuri ale psihologiei si pedagogiei normale. Tiflologia foloseste n modcreator datele oferite de alte stiinte care pot fi considerate drept stiinte ajutatoare ale tiflologiei(discipline pedagogice si psihologice, sociologia, unele discipline medicale n special oftalmologiaetc).

Problemele medicale (de igiena scolara si oftalmologie) care intereseaza n mod deosebittiflologia sunt cele referitoare la igiena vederii (protectia vizuala a ambliopilor) si cele legate deetiologia deficientei vizuale (elemente de patologie oculara). Astfel, de exemplu, psihopedagogulspecial trebuie sa fie familiarizat cu cauzele cecitatii si ambliopiei, sa cunoasca efectele de ordin

psihologic ale acestora, precum si principalele indicatii si contraindicatii n cazul unei afectiuni.Numai n felul acesta va fi n masura sa faca fata sarcinilor ce-i revin n legatura cu menajarea sidezvoltarea functiei vizuale restante a elevilor.

Tiflopsihologia: ramura a psihopedagogiei speciale care se ocupa cu studiulparticularitatilor si legitatilor specifice dezvoltarii psihice a persoanelor cu deficiente de vedere,precum si cu aspectele psihologice ale procesului de compensare si educare a acestora.

Tiflopedagogia: ramura pedagogiei speciale care urmareste problematica specifica aeducarii si instruirii deficientilor de vedere, metodele si mijloacele specifice de transmitere ainformatiilor, precum si adaptarea permanenta a continutului diferitelor discipline la specificulactivitatii cu aceste categorii de deficienti.

Obiective dupa Ghergut (2000):1. Recuperatorii si compensatorii:-ocrotirea vederii restante;-folosirea eficienta a posibilitatilor vizuale in scopul perceperii active si sistematice a realitatii-utilizarea la maximum a celorlalte aferente senzoriale pentru a completa sau inlocui vederea-dezvoltarea unor abilitati ale proceselor psihice care intervin in procesul compensatiei-prevenirea, remedierea si inlaturarea unor posibile tulburari in planul dezvoltarii psihomotrice-educarea psihomotrica in scopul asigurarii independentei si sigurantei in miscare-corectarea reprezentarilor vizuale, completarea si imbogatirea acestora prin noi experiente

2. Educationale:-accesul la toate gradele si formele de invatamant-pregatirea stiintifica, tehnica si culturala

1


2/17

-orientarea scolara si profesionala-desfasurarea de activitati didactice care sa consolideze si sa perfectioneze mecanismelecompensatorii- operationalizarea continuturilor educationale prin metode si mijloace accesibileDin punct de vedere tiflopedagogic sunt considerati orbi si admisi n scolile speciale elevii caresunt complet lipsiti de resturi de vedere, sau care dispun de resturi de vedere ce nu depasesc insa

acuitatea centrala vizuala de 0,05. Cu avizul medicului oftalmolog se admit si elevi cu acuitatevizuala mai mare, daca prezinta o scadere progresiva a vederii sau o nsemnata ngustare acmpului vizual.Din acelasi punct de vedere sunt considerati ambliopi ( din grecescul ops=vedere siamblus=slabit), elevii care prezinta o diminuare a acuitatii vizuale centrale cuprinsa ntre 0,05 si0,2. Se ia n considerare acuitatea vizuala obtinuta prin corectie cu ochelari la ochiul cu vedereamai buna.Tiflometodica se ocupa de particularitatile metodice ale predarii diferitelor obiecte de nvatamantn scolile speciale pentru deficienti de vedere. Aceste particularitati rezulta din faptul ca aceleelemente care sunt predate n nvatamntul de masa, cu preponderenta, prin solicitareaanalizatorului vizual trebuie transpuse n alte modalitati receptive.

Sarcinile specifice ale tiflometodicii: compensarea deficientei, formarea sistematicaareprezentarilor si notiunilor adecvate despre realitate pe baza datelor concret-senzoriale, exersareaorientarii n spatiu, combaterea si prevenirea defectelor secundare, exersarea mnuirii auxiliarelortiflotehnice etc.Tiflotehnica se ocupa cu problemele teoretice si practice ale creerii si utilizarii materialelordidactice, aparatelor si dispozitivelor pentru deficientii vizuali, care se aplica n procesul denvatamnt, n orientarea spatiala, n activitatea profesionala, etc.Unii autori includ n notiunea de tiflotehnica si probleme de tiflografie, adica: teoria construiriidesenelor n relief si sistemele de scriere si notatie pentru orbi, precum si mijloacele si auxiliarelecu ajutorul carora nevazatorii nvata scris-cititul. nvatamntul deficientilor vizuali, activitatea ncmpul muncii a acestora depind ntr-o masura nsemnata de existenta si utilizarea adecvata a unormijloace tehnice.

II. Indicii functionali si eficienta vederii

Foarte multi specialisti, indeosebi oftalmologi si psihologi definesc si clasifica ambliopia,respectiv cecitatea prin raportare la indicii functionali ai vederii, prin acesti parametri ai functieivizuale care pot reda caracteristicile fiziopatologice ale ochiului.

1.Acuitatea vizuala (AV): principalul indicator, reprezinta puterea de vedere a ochiului,care se refera la marimea obiectelor si distanta la care ochiul le poate percepe distinct. DupaZamfirescu, AV reprezinta posibilitatea ochiului de a aprecia configuratia, forma, conturul si

detaliile obiectelor si imaginilor, capacitatea lui de a percepe cea mai mica distanta dintre 2 puncte(pe retina 4 micrometri, diametrul maxim al unui con) ce corespunde unei dimensiuni de 1,4 mmsituata la distanta de 5 m.

Trebuie specificat ca se considera AV la fiecare ochi, inainte si dupa corectie. Sementioneaza daca este eficienta corectia sau nu, daca aceasta nu amelioreaza AV, se mentioneazanu corecteaza. Corectia ineficienta scade foarte mult capacitatea de adaptare vizuala. Acuitateavizuala se considera fiziologica atunci cand este egala cu 5/5 (1) la fiecare ochi. Se determina AVkinetica (pentru obiecte in miscare) , ca test dinamic de exploatare functionala oftalmologica si

pentru evolutia unor boli neurologice sau neuro-chirurgicale cu implicatii oftalmologice, precum siAV profesionala care reprezinta AV minima necesara exercitarii unei profesiuni intr-un anumit locde munca fara oboseala oculara.

AV de pana la (0,75) este compatibila cu majoritatea profesiilor. Examinarea AV se facecu ajutorul unor tabele (optotipi) cuprinzand litere, cifre sau diverse semne. Orbirea profesionalaeste scaderea AV sub 0,05 (1/20).

2


3/17

De asemenea se tine cont si de acomodarea la vederea de aproape, respectiv la distanta de 5 metriunde ochiul nu necesita acomodare.

2. Campul vizual (CV) sau vederea periferica reprezinta spatiul pe care-l poate percepeochiul care priveste un obiect fix. Se poate determina CV monocular si CV binocular cu perimetrusau campimetru optic. Limitele fiziologice pentru CV sunt orizontal 180 grade si verticalaproximativ 130 grade. In starile patologice apar scaderi ale CV: usoare cu 10-20 grade, medii cu

20-30 si grave cu 30-40.Scotoamele sunt absente ale imaginii in CV pe zone limitate. Exista si un scotom fiziologic,temporal la nivelul papilei nervului optic si scotoame patologice care corespund unei alterari acorioretinei, a cailor optice sau ale scoartei cerebrale. Hemianopsia reprezinta lipsa a doua jumatatisimetrice din CV.

Este foarte important de apreciat si vederea spatiala a celor lipsiti de vedere binoculara(monoftalmii) si mai ales vederea binoculara sau simtul profunzimii (capacitatea ochiului de avedea obiectele inconjuratoare intr-o singura imagine, cu toate ca le privesc in acelasi timp cuambii ochi). Datorita vederii binoculare este posibila aprecierea reliefului si localizarea obiectelorin spatiu.

3. Sensibilitatea luminoasa (simtul luminos) este capacitatea de a diferentia intensitatile

luminii. Se determina cu adaptometrul sau fotometrul. Ea reprezinta forma elementara a functieivizuale, capacitatea ochiului de a sesiza lumina si de a se adapta variatiei luminoase din mediulinconjurator. Se determina sensibilitatea luminoasa absoluta, proprietatea retinii de a percepe unminim de lumina-minimum vizibil, si sensibilitatea luminoasa diferentiala, corespunde perceperiide catre retina a unei diferente de lumina intre 2 zone-minimum separabile. Hemeralopia esteincapacitatea ochiului de a se adapta la intuneric (in retinopatia pigmentara si carenta de vit.A).

4. Sensibilitatea de contrast reprezinta capacitatea de a distinge deosebirile de intensitateluminoasa dintre excitantii prezentati concomitent (distingerea obiectului de fond)

5. Sensibilitatea cromatica (simtul culorilor) este capacitatea ochiului de a distinge culorile,de a realiza o vedere colorata in principal a culorilor rosu, verde, albastru. Deficientele poartanumele de discromatopsii. Deuteranopia pentru verde, daltonismul pentru rosu si tritanopia pentrualbastru.

Eficienta vizuala reala nu este rezultatul simplei insumari a indicilor functionali, ci alactivarii lor in raport cu diferiti factori intelectuali, motivationali, etc. Potentialul analizatoruluivizual in ansamblul sau reprezinta capacitatea vizuala potentiala, iar cea care se exercita inactivitate este capacitatea vizuala manifestata.

III. Clasificarea tipurilor de deficienta vizuala

1. Clasificarea dupa gradul deficitului de vedere prezent

Acuitatea vizuala (AV) constitue facultatea regiunii maculare a retinei de a percepe obiectede mici dimensiuni. Limita inferioara la care un obiect poate fi perceput constitue minimum

perceptibil si corespunde unei imagini retiniene de diametrul unui con. Capacitatea de separare a

doua imagini izolate pe retina constitue minumum separabile. Obiectele care le determina

3


4/17

formeaza un unghi de aproximativ 1, care este considerat unghiul minim statistic sub careobiectele pot fi percepute de ochiul nostru.

Determinarea acuitatii vizuale se face cu ajutorul optotipilor (tabele optometrice). Tabeleleoptometrice sunt formate din randuri de litere, cifre sau imagini de marime descrescanda, verificatestatistic. Langa fiecare rand este specificata distanta de la care dimensiuniloe respective pot fi

percepute de un ochi emetrop. Examinarea se face de la o distanta fixa (5m), separat pentru fiecare

ochi. Rezultatul, AV, se calculeaza dupa formula AV=d/D, in care d este egal cu distantaexaminarii (5m), iar D reprezinta distanta citirii randului respectiv de catre un ochi emetrop. Deexemplu, daca subiectul reuseste sa diferentieze randul care trebuie citit la 5m, are AV de5/5=1,00=100%. Cu cat va scadea distanta de la care poate fi perceput randul cu atat va scadea siAV. De exemplu la 1m avem 1/5=0,2=20%.Clasificarea deficientei de vedere dupa AV este cea

prezentata anterior de Zamfirescu:a) ambliopie usoara cu AV cuprinsa intre 0,5-0,3

b) ambliopie medie cu AV intre 0,2-0,1c) ambliopie forte sau accentuata cu AV su 0.1 (1/10) si respectiv

-cecitate absoluta fara perceperea luminii ;-cecitate relativa, se percep miscarile mainii, lumina.

Astfel deficienta vizuala prezinta de la pierderea totala a capacitatii vizuale si pana laambliopie in diferite grade, astfel incat intre cecitate absoluta si ambliopie mai exista si o cecitaterelativa. Valorile prezentate mai sus sunt valabile pentru ochiul mai bun si corijat din punct devedere optic cu ochelari.

Baremele existente pentru scolarizarea copiilor cu deficiente de vedere difera destul de multde la o tara la alta. Diferentele apar mai cu seama in proportiile AV care stabilesc limitele intrescoala de orbi si scoala de ambliopi. Astfel in tara noastra sunt cuprinsi in scolile de orbi copiii acaror acuitate vizual nu depaseste 5%.

De asemenea trebuie precizat ca in determinarea gradului defectului vizual nu se ia inconsiderare exclusiv acuitatea vizuala ci si alte elemente ale capacitatii vizuale. Astfel, se consideraechivalenta cecitatii deficienta vizuala care rezulta dintr-o reducere a campului vizual binocular lamai putin de 20 grade, chiar daca AV centrala este nemodificata (vederea tip teava de luneta). Inafara de AV si campul vizual, se mai iau in considerare , in ceea ce priveste aprecierea graduluideficientei si alte defecte ale aparatului vizual ce diminueaza capacitatea vizuala, ca de exemplustrabismul, nistagmusul etc. De asemenea la definirea gradului deficientei vizuale mai suntimplicati si alti factori optici si extraoptici, care concura la posibilitatile de valorificare practica arestului de vedere. In acest sens se vorbeste de Eficienta Vizuala sau Dinamica Capacitatii Vizuale.Daca AV este prin excelenta o entitate fiziologica, ce poate fi determinata cantitativ, EficientaVizuala trebuie conceputa mai larg, cuprinzand o serie de factori psihologici de natura extraoculara.De fapt Eficienta Vizuala este educabila si perfectionabila in mod semnificativ pentru eleviiambliopi si pentru copiii cu resturi de vedere.

2. Clasificarea deficientilor vizuali dupa momentul instalarii deficientei

In functie de criteriul temporal al instalarii deficientei vizuale, deosebim deficientecongenitale, deficiente dobandite (in copilaria timpurie, la varsta anteprescolara, prescolara,scolara) si deficiente tardive.Persoanele cu cecitate congenitala sunt complet lipsite de reprezentari vizuale, iar cele cu deficientavizuala survenita (tinandu-se cont de timpul care a trecut de la aparitia deficientei pana la varstaactuala ) pot pastra o serie de imagini vizuale care pot avea o influenta insemnata asupra

particularitatilor psihologice ale dezvoltarii.

4


5/17

Studiile de specialitate remarca importanta tiflopsihologica a reprezentarilor vizuale ale elevilorcu cecitate, recomandand mentinerea acestor imagini pe o perioada cat mai indelungata dupainstalarea deficientei precum si valorificarea lor in procesul de invatamant. Astfel Heller,deosebeste in functie de participarea experientei optice la definirea profilului psihologic aldeficientului vizual, urmatoarele grupe de persoane deficiente vizual:a) persoane cu cecitate congenitala si cei care au orbit in primul an de viata ; acesti subiecti sunt

lipsiti de orice experienta optica , viata lor psihica nefiind influentata de reprezentari vizualeb) persoane la care deficienta a survenit la varsta de 2-4 ani; la acestia se remarca in perioadaimediat urmatoare instalarii cecitatii, o interventie a reprezentarilor vizuale ce participa lainterpretarea datelor tactil-kinestezice, fiind vorba de o stransa interdependenta a modalitatilortactil-vizuale. Reprezentarile vizuale se sting treptat.

c) Persoane care au orbit dupa varsta de 4 ani; acestia dispun de un bagaj insemnat de reprezentarivizuale si date tactil-kinestezice si auditive ce evoca intodeauna imaginile vizuale anterioare(proces denumit vizualizare)

d) Copii cu resturi de vedere. Chiar daca acestea sunt minime si permit numai perceperealuminozitatii si a unor raporturi spatiale vagi (marimea obiectelor si distanta aproximativa), serecurge de asemenea la vizualizare , imaginile vizuale interpretand pe cele tactil-kinestezice.

O tratare mai putin analitica a problemei o intalnim la Steinberg, care distinge numaicecitatea timpurie si tardiva. In prima grupa include orbii congenitali si cei care au orbit la varsta de1-3 ani, specificand insa ca de fapt toti cei care au orbit pana la varsta pubertatii trebuie consideratica facand parte din aceasta grupa. In categoria orbilor tardivi clasifica clasifica persoanele care auorbit dupa varsta pubertatii.

Dupa cum s-a vazut exista in literatura tiflopsihologica numeroase clasificari aledeficientilor vizuali dupa momentul instalarii deficientei. Ceea ce au ele in comun insa este faptulca nu au fost elaborate experimental, cu deductiv , deseori empiric prin aplicarea la aceasta

problematizare a unor periodizari de varsta din psihologia copilului. Ca un fapt pozitiv se impunetotusi constatarea ca clasificarile orbilor dupa momentul instalarii deficientei scot in evidentaimportanta deosebita a reprezentarilor vizuale pentru viata psihica a copilului cu cecitate.

Astfel, problema duratei si stabilitatii imaginilor optice dupa pierderea vederii este tratatamai ales pe baza auto-observatiei. Astfel, se citeaza de exemplu relatarile unor nevazatori, care si-au pierdut vederea in diferite perioade de varsta si de la orbirea carora au trecut intervale diferite detimp. Se considera ca ultimul refugiu al imaginilor vizuale il constitue visul, iar in visele orbilorapar inca mult timp imagini vizuale, chiar dupa ce acestea au fost de mult inlocuite , acoperite deimagini de alta natura (tactil-kinestezica, auditiva) si nu mai pot fi reproduse in stare de veghe.

In ceea ce priveste stingerea reprezentarilor vizuale, se considera ca n general si pierdsemnificatia mai intai reprezentarile culorilor, iar abia mai tarziu reprezentarile vizuale ale formei,care au un echivalent si un suport in reprezentarile tactil-kinestezice ale formei si, n consecinta sementin un timp mai indelungat.

Voss s-a ocupat de problema evocarii reprezentarilor la orbii tardivi. In functie demodalitatea receptiva care poate duce la evocarea acestor imagini vizuale, distinge o serie de tipuri:- tipul acustic ce isi evoca imaginile vizuale prin perceptii auditive;- tipul tactil-motor unde evocarea imaginilor vizuale are loc in procesul operarii tactile cuobiectele;- tipul intelectual ce vizualizeaza sub influenta unui efort de gandire deosebit; etc.

Studiul obiectiv al reprezentarilor vizuale la persoanele cu cecitate a fost abordat printre altiisi de Zemtova, care a cercetat mai ales implicatiile kinestezice (oculomotorii) si reproducereaimaginilor vizuale. Autoarea a folosit inregistrari concomitente a curentilor de actiune a degetelormainii drepte care palpau un obiect in concordanta cu oculograme rezultate in aceiasi activitate. S-au pus astfel in evidenta legaturile vizual kinestezice la orbii tardivi, aratand ca acestea constitue

baza pentru reprezentarile lor vizuale. Acelasi cercetator a utilizat electroencefalografia asupra unui

5


6/17

lot de 40 de persoane cu diferite grade de deficienta vizuala. Nu s-au putut observa diferentesemnificative intre intre datele inregistrate pentru persoanele cu cecitate tardiva si congenitala pe deo parte si cele cu resturi de vedere. La toate categoriile de subiecti s-a pus in evidenta insa inhibarearitmului alfa.

Aceasta clasificare dupa momentul instalarii deficientei este importanta avand in atentiereprezentarile vizuale si mentinerea lor in procesul educativ si de reabilitare. Este stiut faptul ca o

perceperea tactila atenta a unui obiect de catre copilul cu cecitate necongenitala, nu duceintodeauna in mod spontan la reproducerea imaginii vizuale a acestuia. In special pe masuradistantarii in timp de momentul orbirii, vizualizarea se produce numai ca rezultat al unei solicitarispeciale, reproducerea avand loc atunci cand intervine un efort sustinut. De aici decurg o serie desarcini de ordin tiflopedagogic. Specialistul va incerca sa puna in evidenta bagajul si semnificatiareprezentarilor vizuale ale elevilor cu cecitate sau ambliopi, pentru ca un copil care a orbit la 6 ani

prezinta alte caracteristici decat unul care a orbit la 10 ani. In acest scop se pot folosi o serie deprobe:a) probe de identificare a unor obiecte. Se pot oferi copiiilor obiecte considerate a fi cunoscute de

ei tactilo-kinestezic, urmarindu-se reactiile de investigatie, criteriile de cunoastere, reactiileverbale. In decursul verbalizarii pot aparea anumite elemente vizuale ce constitue rezultatul

evocarii experientei lor optice;b) probe grafice si tiflografice ce servesc la punerea in evidenta a imaginilor vizuale. Probele

constau in desenarea unor obiecte sau situatii, folosind creion sau mijloace tiflografice (desen inrelief). Analiza lor ne pot furniza indicii relevante, ca de pilda aparitia perspectivei (3D) ceconstitue un indicator al unor reprezentari vizuale

c) probe de confectionare a unor obiecte. Copii sunt pusi sa modeleze din plastilina anumiteobiecte, fara a avea la indemna modelul.

d) probe verbale ce urmaresc determinarea experientei optice reflectata in sfera limbajului.

Dupa determinarea bagajului de reprezentari vizuale ale fiecarui elev, specialistul va trebui samanifeste o serie de preocupari in legatura cu mentinerea acestora in cadrul diferitelor activitati.

Important este ca solicitarea si mobilizarea acestor reprezentari sa constitue o preocupare continua.

IV. Importanta cunosterii cauzelor tulburarilor de vedere.

Pentru a interveni eficace in procesul educatiei, psihopedagogul trebuie sa aiba notiuni desprestructura si functia analizatorului vizual, si sa posede de asemenea principalele notiuni deoftalmologie pentru a fi in masura sa inteleaga fenomenul deficientei de vedere. Munca in echipainterdisciplinara este esentiala, alaturi de un specialist oftalmolog. Cunostiintele despre afectiunileoculare sunt necesare pentru a putea respecta in procesul de invatamant indicatiile sicontraindicatiile medicale in legatura cu bolile de ochi de care sufera elevii. Mai cu seama aceicopiii care prezinta afectiuni cu tendinta progresiva (miopie maligna, glaucom infantil), trebuie sase bucure de unele masuri speciale in cadrul regimului zilnic (munca si odihna, solicitare optica sirepaus vizual, efort fizic si intelectual), fiind totodata indrumati in utilizarea adecvata a auxiliareloroptice. Cunoasterea si intelegerea cauzei si naturii deficientei vizuale a elevilor , alaturi deaspectele psiho-pedagogice, intregeste specialistului tabloul specific al personalitatii fiecarui copilcu aceasta dizabilitate. Nu se poate concepe o caracterizare psihopedagogica a unui elev cu cecitatesau ambliopie , fara a tine cont de etiologia deficientei vizuale. Diagnosticul oftalmologic

furnizeaza informatii pretioase care depasesc in multe cazuri sfera analizatorului vizual. De

6


7/17

exemplu in cazurile de cataracta congenitala, se pot banui si unele afectiuni asociate ( deficientemintale, de auz, de vorbire, epilepsie). Intr-un alt exemplu daca vom lucra cu persoane care si-au

pierdut vederea in urma unui accident, putem verifica posibila existanta a simptomelor sindromuluide stress posttraumatic.

IV. Principalele cauze ale deficientelor vizuale

In functie de modificarile indicilor functionali ai vederii, se pot inatlni in oftalmologie:A. Afectiuni care evolueaza cu scaderea acuitatii vizualeB. Afectiuni care evolueaza cu alterari ale campului vizual, si cele mai frecvente sunt:

- scotoame patologice, caracterizate prin absenta imaginii in CV pe zone limitate- hemianopsia, lipsa a doua jumatati simetrice din campul vizual

C. Afectiuni care evolueaza cu tulburari ale vederii binoculare (strabismul)D. Afectiuni care evolueaza cu tulburari de adaptare la intuneric si lumina (hemeralopia=

incapacitatea ochiului de a se adapta la obscuritate)E. Afectiuni care evolueaza cu alterari ale sensibilitatii cromatice : discromatopsiile (totale saupartiale) constitue dificultati de diferite grade in recunoasterea culorilor sau lipsa de perceptiepentru culori: daltonismul pt. culoarea rosie, tritanopia pentru albastru

Dupa Roth, se prezinta principalele elemente de patologie oculara avand in vedere criteriulanatomic, in functie de localizarea diferitelor afectiuni in formatiunile analizatorului vizuala si aanexelor sale:1. Tulburari ale refractiei oculare (ametropiile)

Formarea imaginii retiniene normale depinde in primul rand de starera de refractie a ochiului siin al doilea rand de transparenta perfecta a mediilor refringente. Ochiul care prezinta o refractie

normala se numeste emetrop, iar tulburarile de refractie se numesc ametropii. Astfel distingem treitipuri de ametropii:miopia, hipermetropia si astigmatismula) Miopia . Ochiul miop prezinta anomalii morfo-functionale din care rezulta formarea focarului

de lumina in fata retinei, astfel incat imaginea retiniana devine neclara. Obiectele aflate inapropiere sunt percepute clar, pe cand cele de la distante mari sunt reproduse difuz. Corijareaoptica a miopiei se realizeaza cu lentile divergente, notate cu -, concave.Se deosebesc 2 forme de miopie: benigna sau scolara si cea progresiva. Miopia benigna secaracterizeaza printr-o dinamica progresiva lenta si printr-un grad relativ mic, astfel incat poatecreste pana la varsta de 20-21 ani si nu depaseste 6-10 dioptrii. (Dioptria este unitatea demasura a puterii de refractie, in care se indica anomaliile de refractie oculara, precum si puterealentilelor de ochelari. O lentila are puterea de 1 dptr. Cand focarul principal(F) se afla la

distanta de 100 cm. de lentila. Cu cat o lentila are puterea de refractie mai mare, cu atat focaruleste mai aproape. De exemplu o lentila de 2 dptr are focarul situat la 50 cm. ). Corijarea cumijloace optice a miopiei scolare este perfect realizabila si recomandabila.Miopia progresiva sau maligna este de obicei de grad mai mare (peste 10 dptr), prezentandtendinta de a se accentua pana la 15, 20, 30 sau chiar 40 dptr.In acest caz corijarea optica nu semai poate realiza decat partial , iar viciul de refractie este secondat de obicei de modificariorganice ale tesuturilor oculare( coroida si retina).

b) Hipermetropia este un viciu de refractie frecvent intalnit atat la copii cat si adulti. Secaracterizeaza printr-o refractie diminuata sau printr-o micsorare a diametrului antero-posterioral ochiului, astfel incat focarul principal al razelor de lumina se formeaza inapoia retinei,imaginea retiniana fiind de asemenea neclara. Obiectele sunt percepute mai clar la distanta.Pentru corijare se recomanda lentile convexe notate cu +. Hipermetropia poate fi mica saulatenta, caz in care corijarea se face usor, si hipermetropie mare unde lentilele de corectie suntindispensabile. Spre deosebire de miopie, hipermetropia nu este progresiva si nu se asociaza in

7


8/17

mod obisnuit cu leziuni organice intraoculare. Hipermetropia mare se asociaza adesea cuambliopia congenitala.

c) Astigmatismul. Aceasta ametropie se datoreaza unei structuri deficitare a corneii, care prezintain fiecare meridian o alta putere de refractie, rezultand imagini retiniene deformate ( de ex. oimagine punctiforma poate fi perceputa ca si o virgula). Exista forme de stigmatism miopic sihipermetropic si rareori astigmatism pur. Corijarea optica se face cu ajutorul lentilelor

cilindrice. Vicii de refractie specifice astigmatismului pot aparea la nivelul mediilor refringentein urma unor traumatisme care se vindeca cu sechele.

2. Opacitatile mediilor refringente

a) Afectiunile corneei constitue o cauza importanta deoarece o buna parte dintre ele se vindeca cusechele care modifica starea de refractie. Corneea opacificata formeaza leucomul. Opacificarea

poate interveni in urma unui traumatism sau a unor procese inflamatorii care debuteaza peconjunciva si se extind (oftalmia blenoragica, trahomul etc.)

b) Modificarile camerei interioare ale irisului si pupilei. Umoarea apoasa poate sa-si schimbeindicele normal de refractie (1,337) in urma unor hemoragii sau procese purulente. Puplia poate

prezenta anomalii congenitale de pozitie numite ectopii.Opacitaile cristalinului se numesc cataracte care pot fi congenitale si dobandite. Tratamentuleste chirurgical. De asemenea pot exista si opacitati ale corpului vitros care apar insa in modizolat si rar.

3. Afectiunile retinei (retinopatii). Sunt foarte periculoase pentru ca privesc organul propriu-zis dereceptie a imaginii vizuale. Pot fi congenitale si sa afecteze doar macula, sau dimpotriva

pornind de la periferia retinei catre macula. Aceste afectiuni micsoreaza AV, vederea cromaticasi diurna.Leziunea congenitala cea mai frecventa a retinei se datoreaza corio-retinitei toxoplasmatice,

care prezinta la examinarea fundului de ochi noduli in apropierea maculei. Este asociata cu altemalformatii si deficiente grave (microcefalie, convulsii).

In afectiunile congenitale ale centrului retinei se incadreaza de asemenea , colobomulretinian, degenerescenta retiniana ereditara. Prin colobom se intelege o fisurarea a retinei, transmisereditar, care afecteaza si alte tunici oculare, pleoapa si chiar fata pana la orificiul bucal.

Albinismul este usor de identificat chiar si pentru nespecialisti, fiind vorba de odepigmentare (congenitala si ereditara) care nu priveste numai retina , ci si irisul, parul sitegumentele. Albinismul se caracterizeaza prin fotofobie si scaderea acuitatii vizuale de diferitegrade, astfel incat copiii cu aceasta tulburare sunt intalniti atat in scoala de orbi cat si in cea deambliopi. Se asociaza frecvent cu nistagmusul (Nistagmusul consta in tremuraturi sau oscilatii maimult sau mai putin regulate ale globilor oculari, reprezantand o tulburare posturala in sistemuloculogir).

Din afectiunile congenitale grave cu localizare in periferia retinei, care avanseaza treptatcatre centru, ducand la atrofia progresiva a retinei, face parte degenerescenta pigmentara a retineisau retinita pigmentara. Cauzele sunt inca necunoscute dar se banuieste existenta unor factoriereditari. Un simptom caracteristic il constitue hemeralopia accentuata (incapacitatea ochiului de ase adapta la obscuritate).O cauza a cecitatii infantile este si retinopatia prematurilor. Afectiunea se caracterizeaza printr-un

proces de formare a unei mase fibroase-conjunctive , opace, in spatele cristalinului, care producedezlipirea de retina si cecitate ireversibila. Cauza este provocata de o dozare gresita a oxigenului inincubatoarele pentru prematuri (in gen copiii sub 1.500 gr.) Retinopatiile dobandite prezinta diferitegrade de tulburare a functiei vizuale cu efecte reversibile sau partial reversibile.

Dintre retinopatiile dobandite amintim dezlipirea de retina, afectiunile vasculare ale

ochiului cu repercursiuni asupra retinei, unele boli generale cu afectiuni retiniene (diabetul si boala

8


9/17

hipertensiva), precum si tumorile maligne ale retinei. Dezlipirea de retina, care prin frecventa sarelativa mare si diagnosticul deseori nefavorabil este o afectiune grava, consta in separarea celordoua foite embrionare ale retinei .

4. Afectiuni localizate la nivelul nervului optic si a cailor optice intracraniene.Afectiunile care privesc segmentul de transmisie al analizatorului vizual sunt grave, fiind asociate

cu alterari accentuate ale functiei optice, in mare parte ireversibile, care duc la deficienta vizuala.Afectiunile nervului optic sunt localizate fie in interiorul globului ocular, la nivelul papilei optice,fie inapoia ochiului.

5. Formele cecitatii corticaleCazurile de cecitate corticala sunt mai rar intalnite in scolile speciale. Din tabloul clinic alafectiunilor centrilor vizuali superiori fac parte : scotoamele (pete oarbe in campul vizual),fotopsiile (fenomene de excitare optica de tipul unor fulgere, scantei), accese epileptiforme cuhalucinatii vizionare, cecitate psihica, etc. Prin cecitate psihica (agnozie optica) se intelegeimposibilitatea de a identifica vizual obiectele, in prezenta unei acuitati vizuale normale.

6. Glaucomul este o afectiune extrem de grava, cu o patologie complexa, simptomul principalfiind cresterea tensiunii intraoculare, ce duce la atrofia globului ocular si afectarea nervuluioptic. Glaucomul constitue in prezent cauza cea mai frecventa de orbire la varsta adulta (pana la24% din numarul total al cazurilor de cecitate). Gravitatea afectiunii rezulta pe de o parte dincaracterul ei progresiv, leziunile o data instalate fiind ireversibile, iar pe de alta parte, decurgedin faptul ca etiologia ei este inca insuficient cunoscuta, tratamentul actual fiind simptomatic sicu eficienta relativa doar in fazele incipiente ale bolii.Exista 2 feluri de glaucom:

a) primar care se manifesta la varste peste 40 de ani iar cauza cresterii tensiunii intraoculare nupoate fi evidentiata.

b) Secundar ce apare in urma unor boli oculare anterioare, traumatisme, sau evolueazaconcomitent cu o astfel de afectiune care provoaca tensiune intraoculara crescuta.In afara glaucomului aparut la varstnici, exista si un glaucom infantil care apare fie congenital

fie in cursul primilor 10 ani de viata. Tratamentul glaucomului este medicamentos si chirurgicalurmarind reducerea hipertensiunii oculare.

7. Traumatisme oculare.Traumatismele organului vizual, in care pot fi atinse toate tunicile si mediile refringente ale

ochiului, constitue in prezent una din cauzele majore ale deficientei vizuale.a) Contuzii oculare ce se caracterizeaza prin lezarea membranelor exterioare ale ochiului. Pot fi

periculoase pentru functia vizuala prin leziuni si hemoragii interne oculare (deplasari alecristalinului).

b) Plagile produse de corpuri taioase si dure, explozii, afecteaza vazul, fiind la randul lor plagineperforate si perforateTraumatizarea unilaterala este periculoasa si pentru ochiul nevatamat din cauza oftalmiei simpatice:

procesul patologic aparut intr-un singur ochi in urma traumatismului, poate fi transmis si la celalaltochi sanatos.c) Arsurile oculare provocate de lichide si corpuri fierbinti, radiatii, agenti chimici, sunt deosebit

de periculoase ducand frecvent la cecitate. Arsurile constitue pe langa glaucom si afectiunilecongenitale, principala cauza a orbirii.

8. Strabismul

9


10/17

Echilbrul normal in coordonarea globilor oculari, la realizarea caruia isi dau concursul maimulti factori morfologici si functionali (structura orbitei, muschii oculari, impulsuri senzoriale),

poate fi tulburat, aparand deviatii cunoscute sub denumirea de strabisme.Strabismul poate fi latent si manifest:a) Strabismul latent se caracterizeaza prin faptul ca pozitia strabica a ochiului nu este vizibila,deoarece sub impulsul fuziunii deviatia poate fi suprimata printr-un efort muscular suplimentar.

Cauzele strabismului latent sunt vicii de refractie, iar tratamentul se realizeaza prin corijare opticacu ochelari si exercitii functionale.b) Strabismul manifest se constata usor, deviatia ochiului fiind vizibila la prima vedere si cea maiimportanta forma este cea concomitenta. Strabismul concomitent se caracterizeaza prin faptul caochiul strabic urmeaza pe celalalt ochi in toate miscarile lui in acelasi unghi deviant. Nu apar efectesubiective deoarece este impiedicata aparitia imaginii dublei de catre scoarta cerebrala ce anuleazaimaginea retiniana a ochiului strabic. Situatia descrisa este periculoasa pentru functia vizuala,deoarece renuntarea la vederea binoculara duce treptat la ambliopizarea ochiului neutilizat, sustrastemporar din procesul perceptiv.

Strabismul manifest convergent este cel mai frecvent inatlnit, si apare la varsta scolara sauanteprerscolara, evolutia fiind progresiva. Etiologia nu este pe deplin lamurita, considerandu-se

insa ca o cauza frecventa ar fi hipermetropia si astigmatismul hipermetrop.Strabismul concomitent divergent se manifesta de obicei mai tarziu decat cel convergent, si

anume la varsta scolara, fiind provocat de modificari ale orbitei, muschilor, vicii de refractie.Corijarea optica in general are sanse reduse de succes, fiind necesar mai fecvent tratamentulchirurgical.

V. Particularitatile perceptiei vizuale a copiilor ambliopi

Se stie ca numarul persoanelor cu cecitate totala este mult mai redus decat al celor cuambliopie. Astfel de la pastrarea sensibilitatii luminoase care nu permite indicarea locului deincidenta a luminii (localizare neprecisa), la sensibilitatea la lumina cu localizare precisa, si laresturi vizuale caracterizate prin operarea cu perceptii vizuale, se pot depista o intreaga gama deresturi de vedere. Daca vederea reziduala cu grad mai redus isi mentine rolul sau insemnat inorientarea spatiala, perceptia vizuala a ambliopilor propriu-zisi are o arie cu mult mai larga deaplicare, fiind solicitata atat in activitatile cotidiene cat si in cadrul procesului educativ.

Daca ne referim la la resturile functiei optice, putem evidentia unele caracteristici generaleale perceptiei, particularitati care depind desigur de gradul si formele specifice ale ambliopiei, deetiologia si dinamica ei. Dintre aceste aspecte tipice vom incerca sa le evidentiem pe cele maiimportante:a) Imaginea care se poate forma de obicei la distante mai mici decat cele obisnuite (distanta ochi-

obiect) este imprecisa, cetoasa, fragmentara, fiind comparabila intr-un anumit sens cu imaginea

vizuala a persoanelor normale in conditii de vizibilitate redusa.b) La copilul cu vedere normala, functia optica se maturizeaza in procesul activitatii practice

perceptive pe la varsta de 5-6 ani, obtinand un anumit grad de automatizare care-l elibereaza pecopil de efortul constant in directia perceptiei vizuale. Perceptia vizuala a copilului cu vedereslaba, dimpotriva este lipsita de acest caracter instantaneu si de automatizare, fiind necesareeforturi de interpretare si constientizare a imaginii. Copilul ambliop trebuie sa faca apel la unefort suplimentar de concentrare, mobilizare a experientei sale optice anterioare pentru a fi inmasura sa opereze cu imaginea vizuala. Lipsa automatismelor vizuale duce deseori laidentificari eronate, chiar daca este vorba de fenomene si obiecte relativ simple, toate acestedesfasurandu-se cu eforturi sustinute, eforturi ce pot avea drept rezultat scaderea capacitatii de

concentrare pentru activitatile in curs de desfasurare in care este implicat copilul. De aici

10


11/17

rezulta tendinta copilului ambliop de a-si completa in mai mare masura decat cei cu vedereanormala, datele perceptiei vizuale cu experienta sa anterioara (reprezentari, gandire, imaginatie).

c) O alta caracteristica a perceptie vizuale a persoanelor cu ambliopie consta in nivelul mai scazutal analizei si sintezei optice, in insuficienta dezvoltare a procesului analitico-sintetic vizual.

Punctele de sprijin, semnalmentele sau reperele care servesc la recunoasterea vizuala aobiectelor la copiii slab vazatori, sunt deseori reduse ca numar si totodata intamplatoare, nefiindcele mai semnificative pentru obiectul respectiv.Lipsa mai ales a sintezei primare, globale pefondul careia sa se desfasoare in continuare activitatea analitico-sintetica fina, se repercuteaza

profund asupra calitatii si continutului imaginilor vizuale.

d) Un alt aspect deosebit de important al practicii tiflopedagogice, consta in caracteristicaperceptie vizuale deficitare de a fi antrenabila si perfectibila daca se asigura conditii instructiv-educative adecvate. In felul acesta perceperea vizuala a realitatii inconjuratoare de catre

persoanele slab-vazatoare, chiar si de cele cu o pierdere mare a acestei functii, nu trebuiesubstituita total prin alte modalitati senzoriale, ci constitue prin ea insasi un obiect important al

actiunilor organizate de compensare. Exercitiile de imbunatatire a capacitatii vizuale au luat odeosebita aploare in domeniul militar pentru cresterea eficientei vizuale , de unde au migrat sispre domeniul tiflologic.

Daca in deceniile trecute a fost sustinut aproape exclusiv principiul protectie optice, acumpuntul de vedere s-a schimbat. Bangerter sustine ca ambliopia duce la o subdezvoltare functionalaoptica , atat la nivelul receptorului cat si la nivel cortical (inhibitie centrala). Trebuie urmaritaimbunatatirea conditiilor de receptie prin dezvoltarea interpretarii informatiilor vizuale. Astfel ca sidisciplina de specialitate apare educatia vizuala care consta in utilizarea sistematica a vederiireziduale. Educatia se poate realiza in cadrul activitatilor zilnice la diferite discipline pe de o partesi pe de alta parte prin activitati speciale efectuate de specialisti de cel putin 2-3 ori pe saptamana.Exercitiile care sunt individualizate si progresive vizeaza dezvoltarea perceptiei vizuale a formei,

pozitiilor, reliefului, culorii si distantei.Capacitatea valorificarii optime a restului de vedere nu apare spontan ci se dezvolta pe baza

exercitiului sistematic si organizat. In timp ce copilul normal parcurge etapele normale ale formariicapacitatii vizuale in copilaria timpurie, cel cu deficiente de vedere trebuie sa recupereze unele dinaceste etape mult mai tarziu in perioada scolaritatii. Exercitiile pentru dezvoltarea perceptieivizuale cuprind o gama bogata de metode si procedee, dintre care unele presupun aplicarea uneiaparaturi speciale, iar altele sunt mai simple, deosebindu-se putin de o activitate de joc. Prin acesteexercitii se urmareste antrenarea si reeducarea legaturii functionale dintre datele perceptiei vizualesi cele furnizate de alte modalitati receptive, in primul rand cu cea tactil-kinestezica, pastrndu-se

insa tot timpul rolul dominant al informatiei vizuale.

VI. Orientarea n spatiu

A.Notiunea de orientare spatiala

Dintre multiplele consecinte ale deficientei vizuale, una din cele mai grave consta farandoiala n dereglarea orientarii spatiale.

Daca deficienta vizuala, pe de o parte duce la grave tulburari n orientarea spatiala, pe de o

parte, pe de alta parte mobilizeaza n prezenta unor conditii educative adecvate, capacitati

11


12/17

compensatorii n aceasta directie. Cu alte cuvinte nu se manifesta numai o dereglare ci siimportante fenomene de restructurare a mecanismelor orientarii n spatiu. Aceasta restructurare nu

poate nsa egala niciodata orientarea spatiala normala. Restarngerea capacitatiilor de orientarespatiala constitue n conditiile cecitatii una din limitarile impuse de deficienta, avnd un caracter de

permanenta.Dupa Al. Rosca, prin orientare n spatiu se ntelege capacitatea omului de a-si cunoaste si

determina pe baza perceptiei pozitia sa n raport cu obiectele nconjuratoare sau a acestor obiecte nraport cu sine, de a localiza si proiecta situatia obiectelor percepute n raport cu sine si unele fata dealtele, si de a-si orienta mersul si miscarile fata de aceste obiecte.

Orientarea spatiala este determinarea de catre om a pozitiei (situatiei) sale fata de uneleobiecte alese de el, si pozitia acestor obiecte fata de sine.Definind orientarea spatiala,D. Katz evidentiaza trei aspecte distincte care concura la realizarea ei.1. Astfel orientarea in spatiu inseamna in primul rand capacitatea pastrarii unei anumite pozitii inspatiu si revenirea la aceasta in cazul schimbarii sau perturbarii ei. Este vorba de diferentierea

personala a spatiului dupa coordonatele sus-jos, inainte-inapoi, dreapta-stanga precum si directiileintermediare. Acest aspect al orientarii spatiale cuprinde si pastrarea echilibrului precum si aceastare specifica de spatialitate care este inseparabila de schema corporala fiind provocata de

totalitatea senzatiilor interne si externe. In virtutea caracterului tridimensional al spatiului oricecorp se poate deplasa in 3 directii diferite . Intr-o acceptiune larga , orientarea spatiala consta inorientarea corpului tridimensional in realitatea inconjuratoare tot tridimensionala.2. In al doilea rand autorul citat include in notiunea de orientare spatiala, orientarea in apropiere.Este vorba de deplasari intr-un spatiu relativ restrans , iar persoana utilizeaza puncte de orientare

prezente in campul perceptiv dat. In aceasta situatie valorifica date senzoriale (vizuale, acustice,olfactive etc.) care apar in urma actiunii stimulilor concreti din spatiul respectiv asupraanalizatorilor, semanlele care servesc la orientare fiind prezente. De exemplu persoana aude usa sitraversand camera se indreapta spre acest reper.3. Katz prezinta si o a treia forma a orientarii spatiale, respectiv orientarea la distante mari. In acesttip se include orientarea care consta in directivarea individului spre repere necunoscute siindepartate, care nu pot fi percepute direct. Si in cazul orientarii la distante mari intervine insa camijlocitor orientarea de aproape, in sensul ca sunt valorificate succesiv o serie de puncte deorientare perceptibile.

Studiul orientarii in spatiu nu poate fi separat nici de problematica perceptiei spatiului si areprezentarilor spatiale, dupa cum perceptia insusirilor spatiale ale obiectelor se formeaza prinacumularea cunostiintelor senzoriale despre obiectele lumii inconjuratoare, ci este strans legata de

perceptia si reprezentarea spatiala a obiectelor. De la perceptia si reprezentarea obiectelor la perceptia si reprezentarea spatiului si orientarea spatiala exista o trecere continua aproapenesesizabila.

Acumularea de reprezentari spatiale duce treptat la posibilitatea perceperii generalizate a

spatiului si creaza premisele orientarii spatiale. Orientarea spatiala este expresia practica areprezentarilor spatiale; ea poate si trebuie sa serveasca drept criteriu de apreciere a gradului deexactitate a reprezentarilor spatiale la persoanele cu deficiente de vedere.Daca tinem seama de toate criteriile prezentate mai sus putem incerca o definitei larga a orientariispatiale.

Prin orientare spatiala se intelege capacitatea omului de a percepe insusirile spatiale aleobiectelor, dispunerea lor in spatiu si pozitia proprie fata de ele. Orientarea in spatiu consta deasemenea in capacitatea pastrarii si restabilirii unei pozitii in spatiu precum si in directivareamiscarilor de deplasare apropiate sau indepartate.

La persoanele cu alterarea functiei vizuale, elementele care realizeaza orientarea spatialasunt puternic afectate din cauza pierderii controlului optic. Cunoasterea insusirii spatiale ale

obiectelor are loc prin intermediul perceptiei tactile care constitue rezultatul interactiunii dintre

12


13/17

senzatiile dermice si motorii. Cat priveste determinarea pozitiei proprii in raport cu obiectele sau aacestora unele fata de altele, depinde de situatia concreta (distanta, natura obiectelor). Capacitatea

pastrarii si restabilirii unei anumite pozitii in spatiu care se bazeaza in primul rand pe senzatiilelabirintice si kinestezice nu este afectata la persoanele cu deficiente de vedere. In schimb orientareala distante mari , bazata in mod normal pe informatii optice, cunoaste o dereglare si restructurare

profunda.

Cunoasterea spatiului este posibila cu conditia acumularii unui fond bogat de reprezentarispatiale si asigurarii elementeleor instructive necesare (formarea deprinderilor de masurare siconstruire, studiul geometriei, etc.)

B. Orientarea spatiala a persoanelor cu deficienta vizuala in functie de marimea spatiului sianalizatorii implicati.

Dupa marimea spatiului se pot deosebi urmatoarele tipuri de orientare care poartadenumiri conventionale: orientarea in spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor, orientarea inspatiul de lucru si orientarea in spatiul mare.

I. Spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor poate fi extrem de restrans, asa incat devine

imposibila angajarea senzatiilor cutanate. Un exemplu in acest sens il putem oferi la o lectie destiinte ale naturii, examinarea a tulpinii si petalelor unei flori naturale. Aceste elemente sunt preafragile pentru a cunoaste dispunerea lor exclusiv pe baza palparii. Daca copilul insa urmareste cuun betisor sau sarma subtire asezarea si contururile elementelor, mana lui fiind eventual condusa deun profesor, prin intermediul kinesteziilor isi poate forma o reprezentare adecvata si se poateorienta in acest spatiu foarte limitat. Prin urmare in spatiul foarte mic rolul conducator in orientareii revine senzatiei proprioceptive.

In spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor are loc si orientarea in dimensiuni spatiale cenu depasesc suprafata tactila a unui deget (asezarea combinatiilor de puncte in grupul fundamentalBraille) sau a unui grup de degete, respectiv zona de cuprindere a palmelor celor 2 maini. In spatiulde ordinul acestei marimi se face examinarea tactil kinestezica a celor mai multe obiecte oferitespre palpare.

II. Spatiul de lucru este denumirea conventionala a dimensiunilor incepand cu zona decuprindere a celor 2 maini, continuand cu spatiul delimitat de bratele complet desfacute sicuprinzand in sfarsit si spatiul care implica interventia unei deplasari a corpului in intregime, deregula in limitele a cativa pasi. Aceasta situatie de orientare se creaza atunci cand persoana cucecitate examineaza un obiect foarte mare, cand executa o activitate practica sau lucreaza la oaparatura de mari dimensiuni. Dupa cum este firesc in timpul orientarii in acest spatiu actioneazamodalitatile tactil-kinestezice, iar in afara de kinestezia mainilor si bratelor participa si

proprioceptia capului, trunchiului si mai ales a picioarelor. Receptia auditiva are un rol destul delimitat in aceste situatii.

III. Orientarea in spatiul mare are loc in dimensiunile caracteristice unei camere, sali declasa, atelier sau un spatiu deschis limitat (teren de sport). In aceasta situiatie de orientare pe langacelelalte simturi este antrenat in mod deosebit si auzul.

Dupa criteriul modalitatilor perceptive la care recurg persoanele cu deficienta vizuala incadrul orientarii spatiale avem orientarea in spatiu cu ajutorul vederii reziduale, orientarea pe bazaauzului, olfactiei, simtului static si echilibrului.

Cunoasterea insusirilor spatiale ale obiectelor se realizeaza la persoanele cu cecitate inprimul rand prin perceptia tactil kinestezica. Aceasta furnizeaza premise importante pentrurealizarea orientarii spatiale. Orientarea in spatiu propriu-zisa, asa cum se manifesta pe deplasari peun anumit itinerar, se bazeaza pe mecanismele altor analizatori. Suportul senzorial al deplasariispatiale are un caracter de sistem si se formeaza prin interactiunea diferitilor analizatori

(exteroceptori si interoceptori).

13


14/17

Totodata orientarea spatiala a persoanelor cu cecitate , chiar fiind dependenta de dimensiunilespatiale, de natura obiectelor fata de care se orienteaza si de analizatorii implicati, nu se incadreaza

perfect in anumite scheme. Orientarea este un act viu si complex de interactiune a organismului luatca intreg cu mediul.

Resturile de vedere au un aport extraordinar la orientarea in spatiu, chiar daca este vorbade resturi ale functie optice ce nu depasesc posibilitatea distingerii luminii de intuneric cu pastrarea

localizarii corecte a directiei de unde vine lumina. Persoanele cu acest tip de resturi de vederereusesc sa determine pe baza diferentelor de luminozitate o serie de elemente din spatiulinconjurator, valorificandu-le in orientare. O conditie pentru utilizarea adecvata a acestor resturi devedere in orientarea spatiala rezida in posibilitatea interpretarii rapide si cu acuratete a impresiiloroptice vagi. Numai in cazul acesta informatiile optice dobandesc o semnificatie si pot fi incluse inrezolvarea unor probleme puse de orientarea spatiala. Deseori interpretarea semnalelor de lumina-intuneric este posibila numai in colaborare cu alta modalitate senzoriala. Numai n cazul acestainformatiile optice doabndesc o semnificatie si pot fi incluse in rezolvarea unor probleme puse deorientarea spatiala.

Deseori n interpretarea semnalelor de lumina-ntuneric este posibila numai n colaborare cualta modalitate senzoriala. Persoanele considerate cu cecitate, care prezinta nsa resturi de vedere de

ordinul perceptiei vizuale, sunt mai avantajate fata de cele cu cecitate totala. De exempluperceperea mirosului de benzina duce la recunoasterea acestui obstacol (masina) si ocolirea lui.

Este cu totul gresita parerea ca orbii isi pot desfasura activitatea n ntuneric. n astfel deconditii, persoana cu deficienta vizuala este lipsita si de acele semnale optice auxiliare care ii potusura orientarea n ambianta sa cotidiana.

Orientarea pe baza restului de vedere prezinta numeroase particularitati individuale,determinate de diferiti factori. Astfel, de exemplu, natura afectiunii vizuale poate afecta profundorientarea. Un scotom central duce la pierderea totala a acuitatii vizuale, ramnnd nealteratavederea periferica. Dimpotriva, retinita pigmentara cauzeaza ngustarea centripeta a cmpuluivizual(cmp vizual de tip teava de pusca), cu alterarea profunda a vederii periferice si implicit aorientarii spatiale pe baze optice.

Rolul simtului olfactiv n orientarea spatiala este n mod normal destul de redus,manifestndu-se numai n unele situatii exceptionale.

Cinele se orienteaza n mod esential dupa miros si n acest fapt rezida una din cele maimari dificultati n dresarea cinilor conducatori pentru orbi, deoarece este necesara o restructurare adominatei senzoriale. Ei vor trebui sa aprecieze vizual si nu olfactiv o situatie spatiala pentru a facefata cerintelor orientarii persoanei conduse.

Pentru persoanele lipsite de vedere, si mai cu seama pentru cei cu surdo-cecitate, olfactiadobndeste o semnificatie deosebita, furniznd de la distanta o serie de informatii pretioase pentruorientare.Astfel se stie ca persoanele cu cecitate care se deplaseaza ntr-o localitate gasesc sprijinsenzorial n unele repere caracteristice pentru traseul respectiv. Desigur, toate indiciile olfactive

trebuie sa actioneze n strnsa legatura cu informatiile provenite pe calea altor tipuri desensibilitate, pentru a fi mai exacte si mai eficiente din punct de vedere practic.n orientarea la distanta sunt implicati si receptorii termici ai analizatorului cutanat, mai

ales termoreceptorii pentru caldura. Intensitatea caldurii radiante si directia dinspre care se percepepoate furniza informatii n legatura cu distanta si directia unor repere n orientarea spatiala. Chiar sin cazul cecitatii totale, pozitia soarelui poate fi determinata pe baza senzatiilor de temperatura, iarlocalizarea unor obiecte/aparate ce degaja caldura sunt tot attea elemente ce concura la usurareaorientarii ntr-un spatiu necunoscut.

Printre modalitatile orientarii spatiale care au constituit obiectul unor cercetari recente senumara mecanismele vestibulare.

Beritov a efectuat experimente comparative, subiectii fiind copii normali de vrsta

prescolara si de vrsta scolara mica, copii surzi cu functia vestibulara intacta sau nu, precum si

14


15/17

copii cu cecitate. Probele experimentale care au fost efectuate de catre toti subiectii, legati la ochi,au constat n parcurgerea activa si pasiva a unor itinerarii. n prima situatie participantii au fostcondusi de experimentator, executnd singuri miscarile necesare deplasarii, iar n a doua situatiestateau nemiscati, fiind transportati cu un scaun portabil. Ulterior erau pusi sa repete singuri totdrumul sau o portiune din traseu, respectiv sa gaseasca dintr-un punct al itinerarului punctul de

plecare, binenteles tot cu ochii legati. Traseele au constat n anumite figuri geometrice si alte

configuratii (triunghi, dreptunghi, cerc, semicerc, elipsa, etc). care au fost desenate pe dusumea,astejel nct ulterior s-au putut calcula precis toate abaterile.Rezultatele obtinute au demonstrat ca att scolarii ct si prescolarii din nvatamntul de

masa sunt n masura sa repete fara greutati itinerarul, indiferent daca l-au parcurs n prealabil activ (cu participarea senzatiilor kinestezice ale membrelor) sau pasiv (bazati numai pe proiectielabirintica). De asemenea ntr-o alta varianta elevii au vazut n prealabil traseul care trebuia parcurscu ochii nchisi si n acest caz, performantele sunt mult imbunatatite fata de rezultatele obtinutedupa cunoasterea traseului doar pe baza informatiilor vestibulare, de unde reiese ca proiectia opticaa acestor raporturi spatiale este mai precisa dect cea labirintica.

Copiii surzi din categoria subiectilor cu functie vestibulara intacta s-au comportat nexperiment ca si cei auzitori. n schimb cei cu surditate lipsiti de functia labirintica nu au putut face

fata , nereusind sa reproduca traseul. Abia dupa un numar mare de repetari ncepe sa se manifesteorientarea corecta, nsa n aceste cazuri este vorba de interventia altor receptori si a nvatariisociale. Ct priveste rezultatele elevilor cu cecitate, acestea au fost n toate variantele mai bunedect cele obtinute de copiii vazatori, remarcndu-se o mai mare fidelitate n mentinerea directiei sirespectarea distantelor care trebuiau reproduse n experiment.

Dupa cum este stiut senzatiile auditive se caracterizeaza prin localizare partiala.Sunetele sunt localizate n functie de complexitatea si intensitatea lor la o distanta mai apropiatasau mai indepartata, iar diferenta de timp n receptia sunetelor cu urechea dreapta sau stnga(efectul binaural), precum si intensitatea si complexitatea sunetelor sunt semnale ale directiei surseisonore. In aceasta privinta sunt posibile si determinari gresite. De fapt localizarea spatiala nu esteconditionata numai de efectul binaural, ci si de ntreg complexul de date perceptive care servescntr-o situatie concreta la orientarea spatiala.

Pentru exemplificarea acestei teze, Rubiunstein, relateaza datele unor observatii facute ncadrul unei conferinte care a avut loc ntr-o sala foarte mare, cuvntarile fiind transmise prindifuzoare instalate n stnga si n dreapata de-a lungul peretilor. O persoana cu cecitate prezenta laconferinta a stat tot timpul pe jumatate ntors, orientndu-se spre difuzor. Ghidndu-se excluisivdupa informatiile auditive, a localizat si masa prezidiului n directia boxelor si a luat aceasta pozitiegresita. Autorul citat face remarca interesanta ca localizarea vocii vorbitorului era dependenta de

perceperea figurii acestuia si nu de reprezentarea locului unde se afla. Era deci necesar sa-l vada sinu numai sa stie unde se afla pentru a avea localizarea exacta a acelei persoane. Cu alte cuvinte,cunoasterea abstracta nu influenteaza de la sine localizarea spatiala nemijlocita a sunetului. Dupa

aproximativ doua ore, datorita unor eforturi cognitive, persoana cu cecitate a reusit sa determinesingura localizarea vorbitorului printr-o concentrare pe plan mintal asupra situatiei spatiale date.Prin intermediul auzului, persoanele cu cecitate pot sa identifice unele surse sonore, iar dupa

determinarea directiei si distantei acestora, ele devin repere n orientarea spatiala. Tot prinintermediul auzului pot fi localizate nsa si alte repere (obstacole), care nu sunt ele nsele sursesonore, dar de care se reflecta nsa undele sonore emise de anumite surse naturale sau artificiale. nvirtutea acestui fapt, sunetul poate actiona ca o sonda, unda sonora ntorcndu-se modificata dupareflectarea ei de catre obstacol (efectul radar).

Dupa cum rezulta din cercetarile tiflopsihologice, n ceea ce priveste capacitatea delocalizarea a sunetelor, nu exista deosebiri semnificative ntre persoane cu cecitate si persoane cuvederea nealterata. Valorificarea superioara n orientarea spatiala a informatiilor auditive de catre

15


16/17

orbi trebuie pusa pe seama altor factori ca : atentie marita, acordarea unei semnificatii specialeinformatiilor sonore, etc.

Persoana cu cecitate apreciaza realitatea nconjuratoare ca un ascultator, asa cum omulnormal o cunoaste prin excelenta ca un spectator. Dupa timbrul sunetelor, nevazatorul poatedetermina daca a intrat ntr-o ncapere care este mare asu mica, nalta sau joasa, plina sau goala etc.C. Natura acustica a senzatiei de obstacol

n legatura cu problema orientarii n spatiu a nevazatorilor, care a fost studiata din multiplepuncte de vedere, asa-zisa senzatie de obstacol a trezit de multa vreme un interes teoretic deosebit.

Ipotezele si teoriile cu privire la simtul obstacolului emise de diversi tiflopsihologi, auoscilat ntre negarea totala a existentei unei astfel de senzatii, pna la exagerarea extrema a roluluiei ( al saselea simt).

Divergentele n explicarea mecanismului producerii senzatie de obstacol deriva dinobservatia justa ca manifestarea ei din punct de vedere subiectiv este deosebit de variata. Astfelsenzatia de obstacol este descrisa de multe persoane nevazatoare ca fiind asemanatoare cu nisteumbre sesizate n fata lor sau alaturi de ei; altii sutin ca percep atingeri usoare pe pielea fetei, ca isidau seama de diferente in presiunea aerului, etc.

Cert este ca acesta senzatie difuza este localizata subiectiv n regiunea fetei, tmplelor,ochilor si fruntii si semnaleaza la o distanta mai mare sau mai mica prezenta unor obiecte(obstacole). Senzatia de obstacol spre deosebire de modalitatile receptive bine distincte, este deintensitate slaba si furnizeaza informatii vagi, nepermitnd determinari precise n ceea ce privestemarimea si forma obiectului sesizat, nici n privinta distantei exacte la care se afla, avnd deci ovaloare cognitiva redusa. n orientarea spatiala dobndeste un rol nsemnat, permitnd surprindereade la distanta a prezentei unor obstacole, urmata de reactii adecvate (oprire, ocolire).Teoriile care ncearca sa explice natura senzatiei de obstacol se pot clasifica n urmatoarele grupe:a) teorii care considera senzatia de obstacol ca fiind o manifestare a senzatiilor cutanate. Pornind

de la constatarea ca ea se localizeaza n regiunea faciala, adeptii acestei teorii sustin ca ar aveala baza senzatii de temperatura, mai ales de rece (sesizarea temperaturii obstacolelor) sau deatingere-respingere (aerul avnd rol de mediator ntre obiect si subiect);

b) teorii care sustin natura acustica a senzatiei de obstacol, explicnd perceperea la distanta aobstacolelor prin receptionarea sunetelor reflectate

c) teorii eclectice. In acceptiunea acestor teorii, fenomenul este interpretat ca fiind dat de uncomplex de senzatii de natura diferita, participnd cu prioritate senzatii cutanate si auditive, darsi senzatii vibratile, olfactive, etc.

Pentru a verifica aceste ipoteze s-au efectuat urmatoarele experimente n mai multe variante (Supa& Cotzin):I. n prima varianta subiectii nevazatori si vazatori (acestia din urma erau legati la ochi) s-audeplasat de la distante variabile n directia unui paravan, cu indicatia sa mearga spre acest obstacol

pna ce vor simti prezenta lui, semnaliznd acest moment imediat prin ridicarea minii. Apoitrebuiau sa nainteze n continuare, asa ca sa ajunga ct mai aproape de paravan, evitnd nsaatingerea lui sau o eventuala coliziune. Subiectii cu vedere normala dupa cteva exercitii

preliminare au sesizat obstacolul de la distanta de circa 1 metru si s-au apropiat de el pna la 30 cm.Nevazatorii au obtinut rezultate mai bune.II. ntr-o a doua varianta a experimentului a fost exclusa receptia cutanata din regiunea fetei,gtului si minilor prin nfasurarea acestor regiuni dermice. Totusi subiectii si-au pastratcapacitatea perceperii obstacolului, ceea ce dovedeste ca n cazul senzatiei de obstacol, nu estevorba de senzatii dermice.III. n schimb ntr-o a treia varianta, cnd au fost estompate zgomotele pasilor (subiectii paseaudesculti pe un covor), rezultatele au fost cu mult mai slabe. Senzatia de obstacol a disparut complet

cnd s-a procedat la excluderea auzului (astuparea urechilor) sau la mascarea zgomotului pasilor

16


17/17

prin alte sunete transmise la urechile subiectilor printr-un microfon. De aici s-a tras concluzia casenzatia de obstacol este de natura acustica, iar stimularea aurala constitue conditia necesara sisuficienta pentru producerea ei. Deosebit de interesante sunt rezultatele unui experiment de control,efectuat de aceiasi autori, n cadrul caruia experimentatorul se apropia cu un microfon de obstacol,iar subiectul izolat ntr-o cabina urmarea auditiv sunetele transmise prin casti. Si n aceste conditiis-a putut determina momentul apropierii de obstacol.

Din aceste date rezulta ca pentru persoanele cu cecitate semnalele obstacolului sunt constituite dediverse sunete reflectate si receptate auditiv, chiar daca aceasta stare de fapt nu poate ficonstientizata mereu. Se pare ca la persoanele cu surdo-cecitate senzatia de obstacol are o eficientamai redusa, iar manifestarea ei se explica prin senzatiile vibratile care compenseaza partial auzul.D. Mobilitatea n orientarea spatiala

Problema mobilitatii si a antrenamentului mobilitatii a fost abordata mai ales din punct devedere practic, incluzndu-se n toate programele de reabilitare a nevazatorilor, exercitii demobilitate. Antrenamentul mobilitatii este organizat n functie de vrsta persoanei, de momentulinstalarii cecitatii, etc. Se urmareste treptat extinderea deplasarilor independente , binenteles curespectarea conditiilor de securitate personala n deplasare.

Pentru a se putea deplasa sunt folosite diferite mijloace cum ar fi bastonul alb mobil saucini conducatori.

Antrenamentul mobilitatii nu vizeaza numai aspecte practice si tehnice, ci urmarestetotodata stimularea dorintei de miscare si de depasirea a obstacolelor, de dezvoltarea a autonomiei

personale.

Alfabetul BrailleNevazatorii folosesc un sistem de scriere si citire special, in care functia dominanta o are

analizatorul tactil-kinestezic. Au fost mai multe preocupari de a crea un sistem de scriere accesibilorbilor. Cel mai cunoscut si mai eficient a fost realizat in 1809 de Louis Braille, nevazator in urmaunui accident, inspirndu-se din scrierea secreta a unui capitan din armata franceza. El a realizat unalfabet format din 76 de semne diferite, fiecare semn fiind alcatuit din 1-6 puncte:

4 1

5 26 3

De exemplu, a=1; b=1si 2; c=1si 4; d=1, 4, 5; e=1,5;f= 1, 2, 4; g=1,2,4,5; h=1,2,5;i=2,4;j=2,4,5 .

Literele din decada a II-a, de la k-t, se formeaza din literele primei decade, prin adaugareapunctului 3.

Decada a III-a, de la u-y se obtin prin decada I, la care se adauga 3 si 6.Decada a IV-a este formata din literele a,,i,s, t, w, realizate prin adaugarea punctului 6 la

literele corespunzatoare.n scrierea Braille, litera scrisa nu este similara cu litera citita, ultima fiind opusul imaginiicelei dinti. Scrierea se face de la dreapta la stnga, citirea se face invers. Se foloseste o placuta cucasute in care se pot intepa, cu punctatorul.Din cauza deficientei lor, aceste persoane simt nevoia unei ordini depline, a asezarii si pastrariiobiectelor in locuri bine delimitate, bine stiute, pentru a fi usor gasite. Ei sunt disciplinati simanifesta autocontrol fata de comportamentele proprii, pentru a se adapta si corela mai bine cu ceidin jur.

Curs Asist. Def. de Vedere

Documents

Transcript of Curs Asist. Def. de Vedere