CURS 2

CE ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Scurtă privire asupra Europei2. Ce este Uniunea Europeană?3. Despre integrarea europeană.4. Adâncirea integrării şi extinderea Uniunii.5. Procesul politico-juridic în Uniunea Europeană.6. Uniunea Europeană: putere mondială sau “gigant provincial”?

1. Scurtă privire asupra Europei

Continentul European are la bază – potrivit legendei – povestea de iubire dintre tânăra şi

frumoasa prinţesă feniciană Europa şi Zeus care era divinitatea supremă a grecilor. Se spune că,

într-o zi, pe când fecioara se juca pe plaja mediteranei, Zeus a zărit-o şi s-a îndrăgostit de ea.

Pentru a o cuceri, acesta s-a transformat într-un taur alb şi blând, amestecându-se printre animalele

aflate prin preajmă. Impresionată de blândeţea taurului, prinţesa a început să-l mângâie şi s-a aşezat

pe spatele lui. Profitând de naivitatea fetei, Zeus a răpit-o şi a purtat-o pe spatele lui până în insula

Creta, unde şi-a dezvăluit identitatea. Împreună au avut trei fii: Minos, Sarpedon şi Radamante.

Apoi, Zeus a căsătorit-o cu regele Cretei, Europa devenind astfel prima regină a Cretei.

Etimologic, Europa are mai multe accepţiuni, dar cea mai răspândită este cea potrivit căreia

cuvântul „Europa” provine din cuvintele greceşti „eury” – lerg şi „ops” – viziune, privire.

Aşadar, numele de Europa” a fost creat de grecişi nu desemna, la început, decât partea de

Sud-Est a continentului vecină cu Asia. Apoi, numele a fost extins ţărilor din Nordul Mediteranei,

celor vecine Oceanului Atlantic şi, în sfârşit, celor din Centru şi Est pe măsură ce acestea intrau în

contact cu civilizaţia mediteraneană.

E un termen geografic, care nu implica ideea unei comunităţi între locuitorii săi. Abia

în epoca modernă, când popoarele Europei au fost comparate cu cele de pe alte continente, le-a fost

recunoscut europenilor un fond comun de sentimente şi obiceiuri, care le-a conferit conştiinţa unei

comunităţi europene.

Europa este continentul cel mai mic: 10 mil. km2 . Este separată de Asia de im istm

larg de 4300 km, este separată de Africa de Marea Mediterană. De America o separă

Oceanul Atlantic.

Relief accidentat în Sud (Alpii, Pirineii, Apeninii), Centru (CArpaţii) şi Peninsula

Scandinavă: câmpii în Vest, Centru şi Est.

Popoarele Europei au cunoscut toate perioadele pre-istorice (paleoliticul, neoliticul şi

epoca bronzului - ca construcţiile sale megalitice din Micene şi epoca fierului) şi istorice (după

apariţia scrisului): antică, feudală, modernă şi contemporană.

Documentele scrise unde apar numele popoarelor sunt opera grecilor şi romanilor şi

se raportează cu deosebire la războaiele acestora.

Numele de greci le-a fost dat elenilor de către romani.

Europa geografică este un continent care, potrivit expresiei fostului preşedinte al Franţei,

generalul de Gaulle, se întinde de la Atlantic la Urali. Din punct de vedere politic, ea cuprinde cele

46 de state membre ale Consiliului Europei. Aşadar, Europa nu se reduce la Uniunea Europeană,

chiar şi atunci când aceasta va cuprinde 29, 30 sau mai multe ţări.

Până în urmă cu câţiva ani se aprecia că, în sensul cel mai larg, Europa este o civilizaţie

unitară, derivată dintr-o tradiţie iudeo-creştină împărtăşită. Acum, o asemenea evaluare este

depăşită, urmare a încorporării şi a dimensiunii musulmane. Turcia, Albania şi Bosnia-Herţegovina

(parţial) sunt ţări musulmane şi care, în plus, şi-au exprimat voinţa de integrare în Uniunea

Europeană.

O definiţie occidentală a Europei a fost asociată cu Roma şi moştenirea sa istorică –

catolicismul. Dar, tradiţia creştină a Europei a înglobat de asemenea Bizanţul şi tradiţia sa

ortodoxă. De aceea, pe bună dreptate, fostul Papă, Ioan Paul al II-lea, vorbea despre catolicism şi

ortodoxism ca despre doi lobi ai aceluiaşi plămân – creştinismul. Aşadar, civilizaţia europeană

este mai mult decât Europa lui Carol cel Mare, adică Europa Occidentală.

După dispariţia sau prăbuşirea marilor civilizaţii orientale şi nord-africană-chineză,

mesopotamiană, asiro-babiloniană sau egipteană – Europa a devenit leagănul noilor civilizaţii:

greco-romană, bizantină, germanică. Din Europa au pornit marile descoperiri geografice şi tot

aici au avut loc primele revoluţii burgheze, precedate de Iluminism şi Renaştere. Aici s-au creat

primele state naţionale centralizate. Într-o lucrare apărută, în 1998, întitulată “The wealth and

poverty of Nations”, David Landes spune că “în ultima mie de ani, Europa a constituit

motorul dezvoltării şi al modernizării”. La rândul său, omul politic american Zbigniew

Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Carter, în cartea sa

“Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”, publicată în 1997,

afirma că “în ultimii 500 de ani, Europa a fost centrul de putere a lumii. Pe căi diferite, în perioade

2

diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de la extremitatea ei vest-europeană – au pus

stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii”.

Atunci când vorbim de Europa, nu putem omite faptul că ea a cunoscut şi perioade negre:

inchiziţia şi războaiele religioase, cele două conflagraţii mondiale, precum şi fascismul şi

comunismul.

Sfârşitul celui de-al II-lea război mondial a însemnat pentru Europa nu numai zdrobirea

fascismului german, care urmărea instaurarea dominaţiei mondiale, ci şi separarea

continentului în cele două blocuri militar-politice şi economice opuse. De o parte, în Răsărit,

Tratatul de la Varşovia şi CAER-ul; de altă parte, în Vest, NATO şi Piaţa Comună. Această

separare a avut consecinţe catastrofale pentru ţările din Centrul şi Estul Europei înglobate în sfera

de influenţă sovietică, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi social-cultural. Aceasta a

însemnat instaurarea, în aceste ţări, a comunismului totalitar, înapoiere economică şi un nivel de

trai extreme de modest. Aşadar “Cortina de Fier” şi ridicarea Zidului Berlinului exprimau

separaţia totală între două sisteme social-politice rezultate în urma războiului. Nimeni nu ne-a

întrebat de care parte a “cortinei” am dori să ne poziţionăm. Totul a fost hotărât la Conferinţa de la

Ialta (februarie 1945) între Stalin, Churchill şi Roosevelt, precum şi la Moscova între Stalin şi

Churchill. Atunci s-a hotărât şi soarta României.

Ocupată de armata sovietică, în ciuda faptului că a întors armele împotriva Germaniei hitleriste

prin insurecţia militară de la 23 august 1944, România s-a aflat timp de 45 de ani de partea

răsăriteană a “Cortinei de Fier ”. Dominaţia Uniunii Sovietice asupra României a încetat pe etape:

I. În 1957, odată cu retragerea Armatei Roşii de pe teritoriul României;

II. În 1964, când a fost adoptată cunoscuta “Declaraţie din aprilie”, prin care PCR îşi

manifesta independenţa faţă de PCUS, iar România a trecut la revalorizarea unei

moşteniri cultural-istorice cu tentă patriotică, naţională.

III. După Revoluţia din Decembrie 1989, când ţara s-a orientat spre valorile democratice

occidentale şi structurile acesteia, respective, NATO şi Uniunea Europeană.

Rolul şi destinul Europei nu pot fi privite izolat de restul lumii şi mai ales de competiţia în

care se află cu Statele Unite: în plan economic, politic, cultural şi geo-strategic. Pentru Europa,

Statele Unite au fost, în secolul XX, sprijin în două războaie mondiale şi protector în perioada

“războiului rece”. Acum, Statele Unite au devenit pentru Europa partener şi competitor pe arena

mondială.

3

Europa nu poate face abstracţie de afirmaţia fostului secretar al Departamentului de Stat al

Americii, Henry Kissinger, care spunea că “în zorii noului mileniu, Statele Unite se bucură de o

pre-eminenţă cu care nu ar fi în măsură să rivalizeze nici cele mai mari imperii din trecut. Fie că

este vorba de armament sau dinamism economic, de ştiinţă sau tehnologie, de învăţământ superior

sau cultură populară, America exercită un ascendent fără precedent asupra ansamblului planetei”.

Aşadar, şi asupra Europei.

La sfârşitul secolului trecut, potrivit spuselor lui H. Kissinger, America a jucat un rol pe care

Europa n-a fost în măsură să-l egaleze:

A fost sursă şi garant al evoluţiilor democratice, erijându-se în judecător important în

problematica apărării drepturilor omului, desfăşurarea alegerilor şi funcţionarea statului

de drept;

A jucat un rol esenţial în “îndiguirea comunismului” şi accelerarea proceselor care au

condus, la sfârşitul anilor ’80, la prăbuşirea regimurilor totalitare în Europa Centrală şi

de Est, odată cu înscrierea lor în tranziţia spre democraţie şi economia de piaţă;

A dominat sistemul financiar internaţional, dispunând de cel mai important rezervor de

capital, precum şi de o piaţă atrăgătoare pentru investiţii şi exporturi străine;

Cultura americană şi-a impus norme în materie de gusturi şi preferinţe lumii întregi, fie

că este vorba de filme, muzică, dans sau INTERNET;

A arbitrat conflicte în mai multe puncte fierbinţi ale globului: Europa (Cipru, Bosnia-

Herţegovina, Kosovo), în Asia, Africa şi Orientul Apropiat, permanentizându-şi

prezenţa militară în puncte strategice ale planetei.

După transformările social-politice din Europa Centrală şi de Est, ambiţiile Europei s-au

schimbat. Ea doreşte să joace şi un rol politic, pe măsura forţei sale economice.

La confluenţa dintre secolele 20 şi 21, însăşi harta geografică a Europei a suferit şi

suferă modificări esenţiale. Şeful Departamentului de studii ruseşti şi euro-asiatice de la Centrul

de Studii Strategice şi Internaţionale din Washington, D.C. afirma în anii 90 că “dacă, la sfârşitul

secolului harta Europei va mai fi cea de azi, cred că aceasta se va întâmpla doar printr-o minune”.

Iar între problemele care vor afecta configuraţia Europei, acesta menţiona între altele:

- Grupurile etnice, care se străduiesc să-şi câştige independenţa sau chiar autonomia;

- Segmentele prospere (regiunile) ale statelor existente care încearcă să se debaraseze

de zonele cele mai sărace;

- State mai mari care îşi extind sfera de influenţă asupra unora dintre vecinii săi.

4

În anii ’90 am asistat la:

- Dezmembrarea Cehoslovaciei şi apariţia a două state noi: Republica Cehă şi

Slovacia.

- Dezmembrarea R.S.F. Iugoslavia în 5 state: R.F. Iugoslavia, Macedonia, Bosnia-

Herţegovina, Croaţia şi Slovenia. Ulterior, R.F. Iuglsoavia a devenit Uniunea

Serbia-Muntenegru pentru ca, urmare referendumului din 2006, Muntenegru să

devină el însuşi stat independent. Aşadar, dintr-un stat multinaţional, pe parcursul a

15 ani, s-au format 6 state naţionale.

- Autodizolvarea Uniunii Sovietice şi dobândirea independenţei de către fostele

republici sovietice.

Experţii în probleme europene sânt de părere că „nimeni nu ştie ce va urma”. Totuşi, se

avansează unele presupuneri, care trebuie luate ca atare:

- Apariţia unor noi state exotice, cum ar fi Republica Italiei de Nord, Confederaţia

Luxemburgului şi Belgiei de Est, Republica Populară Semi-Autonomia Bască,

Regatul Scoţiei şi Noua Dalmaţie.

- O nouă schimbare a graniţelor în cadrul fostei Uniuni Sovietice, care ar antrena

reîncorporarea Republicii Belarus în Rusia, o dezmembrare a Ucrainei şi Unirea R.

Moldova cu Ucraina. Deja Crimeea – parte importantă a Ucrainei, în urma unui

cadru făcut de N.S. Hruşciov, dar cu populaţie majoritară rusofonă – s-a constituit

într-o regiune autonomă.

- Ascensiunea „naţiunilor economice”, în cadrul cărora influenţa economică a ţărilor

dictează acţiuni politice şi sociale în ţări cu economii mai slabe. Germania, care are

ascendent asupra Sloveniei, Croaţiei şi regiunii Moravia, inclusă în Republica Cehă.

În egală măsură, pătrunderea capitalului austriac în regiune, inclusiv în România –

urmare a unor privatizări agresive – conduc la ideea reconstituirii fostului Imperiu

austro-ungar.

- O serie de legături etnice peste frontierele politice, cum ar fi cazul Transilvaniei

Serbiei şi Slovaciei. Publicistul Gerald Celente de la „The Trends Journal” prezice

că „harta Europei va arăta în mare măsură ca cea din jurul anului 1913. Vom asista

la divizări continue”.

Din acest punct de vedere Belgia este un bun exemplu despre care unii afirmă că s-ar putea

să nu mai existe în forma sa actuală, în prima parte a acestui secol:

5

- Belgia este puternic afectată de tendinţele centrifuge ale sectoarelor valon şi

flamand, primul orientându-se spre Franţa, iar al doilea spre Olanda. Există şi un

sector de origine germană, care se orientează spre Germania.

- Bruxell-ul ar rămâne un important oraş-stat, precum în Evul Mediu.

Acelaşi publicist vede posibilă transformarea Italiei în trei ţări, a Germaniei în şase sau

şapte, a Spaniei în două. „Vom asista la existenţa unei Europe foarte destabilizate, cu ţări foarte

xenofobe şi la formarea unei alianţe de naţiuni musulmane care va semăna cu existenţa Aliaţilor şu

Puterilor Centrale, în timpul primului război mondial. Europa nu va fi, nicidecum, un loc unde să

vrei să trăieşti”. Este, desigur, o viziune pesimistă, care nu ţine seama de rolul stabilizator al

Uniunii Europene şi al NATO pe continentul european.

Directorul Departamentului de cartografie de la National Geografic afirmă că

supraveghează cu mare atenţie, dar şi cu dificultate, 19 zone din Europa unde există probabilitatea

unor schimbări.

Să vedem, acum, harta politică a Europei de azi:

27 de ţări sunt membre ale Uniunii Europene: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru,

Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia,

Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, R. Cehă,

România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria;

Turcia şi Croaţia au început negocierile de aderare în 2005. Dintre acestea,

Croaţia are şanse să adere spre orizontul anilor 2009-2010. În ceea ce priveşte

Turcia, negocierile vor dura circa 10-15 ani, din cauza unor probleme politice

serioase..

Aderarea Croaţiei, care dispune de o economie de piaţă funcţională, a fost întârziată –

potrivit oficialilor europeni – de lipsa de progrese în colaborarea cu Tribunalul Penal Internaţional

pentru fosta Iugoslavie. După capturarea în Insulele Canare a generalului croat Ante Gotovina, cu

sprijinul autorităţilor croate, drumul Croaţiei spre UE a fost deschis.

La rândul său, Turcia nu se bucură de o susţinere unanimă în privinţa aderării, fapt pentru

care orizontul de timp pentru aderare este ceva mai îndepărtat.

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM) este al treilea stat fost-

iugoslav, după Slovenia şi Croaţia, care se apropie de Uniunea Europeană. La

Consiliul European din decembrie 2005, de la Bruxelles, Macedonia a obţinut

statutul de ţară candidată la aderare, dar nu a început încă negocierile de aderare.

6

Albania, Serbia şi Bosnia-Herţegovina sunt membre ale Consiliului Europei şi

sunt pe cale să semneze un Acord de Stabilizare şi Asociere cu Uniunea Europeană

– prima treaptă în drumul spre aderare. Aderarea acestora este însă legată de

capacitatea de absorbţie a Uniunii Europene.

În anul 2004, Uniunea Europeană a iniţiat aşa-numita “politică europeană de vecinătate”,

care prevede o colaborare strânsă cu Republica Moldova, Georgia şi Ucraina, dar nu şi

includerea pe ordinea de zi a problemei aderării acestora. În ciuda faptului că toate cele trei ţări şi-

au exprimat opţiunea pentru aderare, reacţia Uniunii a fost, deocamdată, rezervată. Programul

Uniunii Europene prevede crearea, în jurul său, a unei zone paşnice, economic dezvoltate, pe baza

unor valori comune şi preîntâmpinarea apariţiei unor noi linii de demarcaţie în Europa.

Două ţări europene, Islanda şi Norvegia, sunt încă membre ale Asociaţiei Europene

a Liberului Schimb (AELS) şi ale Spaţiului Economic European; Norvegia a refuzat

de două ori, în 1972 şi 1994, aderarea la UE, prin referendum naţional şi exclude o

nouă candidatură până în 2009;

Elveţia, care are unul din cele mai ridicate niveluri de trai din Europa, a refuzat şi ea

să adere la Uniunea Europeană, dar este membră a Consiliului Europei;

Rusia are un Acord de Parteneriat cu Uniunea Europeană şi este greu de spus dacă

va adera cândva la U.E. Unii lideri europeni sunt de părere că acest lucru nu se va

întâmpla niciodată. Rusia dispune de uriaşe resurse naturale, este membru

permanent al Consiliului de Securitate şi doreşte să se afle pe picior de egalitate cu

Uniunea şi nu în subordinea acesteia. Totuşi, în cursul anului 2005, preşedintele

Vladimir Putin a afirmat că aşteaptă o eventuală invitaţie din partea Uniunii pentru a

se pronunţa;

Azerbaidjanul şi Armenia sunt membre ale Consiliului Europei, dar au slabe

perspective pentru aderarea la Uniune;

Muntenegru, care s-a desprins din Uniunea Serbia-Muntenegru, urmează să solicite

statutul de membru al Consiliului Europei şi să semneze un Acord de Stabilizare şi

Asociere cu Uniunea Europeană;

Belarus este singura ţară europeană căreia i s-a refuzat, din cauza situaţiei politice

interne, statutul de membru al Consiliului Europei.

7

2. Ce este Uniunea Europeană ?

Uniunea Europeană (U.E.) reprezintă – prin organizare şi obiective – cea mai

complexă structură politică şi economico-monetară, existentă pe continentul European.

Dintre toate structurile europene (UE, NATO, UEO, Consiliul Europei, OSCE), Uniunea

Europeană reprezintă organismul cheie.

Uniunea şi-a început activitatea sub această denumire la 1 noiembrie 1993, urmare

intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht (semnat în 1992).

Uniunea reuneşte la ora actuală: 20 republici şi 7 monarhii constituţionale (Belgia,

Danemarca, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Spania şi Suedia) – toate democraţii.

Uniunea Europeană numără aproximativ 500 milioane, reprezentând aşadar o importantă

piaţă, care-şi propune să joace şi un rol politic de seamă pe plan internaţional.

Uniunea reprezintă primul partener comercial în schimburile internaţionale.

Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Durao Barosso, afirma recent că

Uniunea Europeană nu este la fel ca orice altă organizaţie internaţională veche şi nici nu este un

superstat. Uniunea ar putea deveni „un imperiu non-imperial”, o „construcţie specială

unică în istoria omenirii”, construită pe baza participării voluntare şi nu pe cuceriri

armate.

Cele 27 state membre au decis să coopereze deplin şi să-şi pună în comun suveranităţile,

fără ca membrii săi să-şi piardă identităţile naţionale.

Câteva considerente:

În martie 2007, la împlinirea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, prin

care luau fiinţă Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM-ul – preşedintele

Comisiei Europene afirma că Europa a fost o forţă pozitivă, un exemplu de

libertate şi solidaritate.

Se poate aprecia că, în scurta istorie a Europei după cel de-al doilea război mondial,

Uniunea Europeană constituie o “poveste de succes”. Simplul fapt că nici o ţară

care, din 1957 şi până în prezent a aderat la acest proiect, nu a cerut să iasă din

Uniune – în ciuda constrângerilor impuse de normele şi standardele comunitare – este

semnificativ, dovedind perenitatea acestei construcţii.

8

Dacă ar fi să luăm doar situaţia Irlandei, Greciei, Spaniei şi Portugaliei care, în momentul

aderării aveau o medie a PIB/locuitor de aproximativ 50% din media la nivel comunitar, putem

lesne constata saltul economic uriaş pe care aceste ţări l-au realizat după aderarea lor la Uniune.

O asemenea perspectivă este încurajatoare pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, care

au aderat, în 2004 şi 2007, la Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană a fost, înainte de toate, un proiect politic şi, apoi, unul economic.

Proiectul politic a urmărit:

a) menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii pe continent, în condiţiile promovării

unor valori democratice comune. Pentru ţări care cunoscuseră ororile a două

războaie mondiale, un asemenea obiectiv avea o importanţă vitală;

b) lărgirea spaţiului de securitate, acordându-se sprijin transformărilor democratice

în ţările din Europa Răsăriteană şi tranziţiei acestora spre economia de piaţă prin

împingerea spre est a graniţelor externe ale Uniunii;

c) obţinerea unei relative independenţe politice faţă de Statele Unite, urmare

creşterii forţei sale economice şi comerciale;

Componenta economică a acestui proiect a vizat crearea cadrului necesar – prin Piaţa

Internă, Uniunea Economică şi Monetară, Politica Agricolă Comună – pentru realizarea unei

creşteri susţinute, care să asigure ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică

şi socială ca factor esenţial al stabilităţii interne a ţărilor membre.

Întreaga evoluţie a Uniunii Europene a fost marcată de ciocnirea dintre două

viziuni, dintre două modele ale construcţiei europene.

a) Un prim exemplu este ciocnirea dintre modelul social şi cel liberal. Această ciocnire

a tensionat relaţiile dintre guvernele ţărilor membre, dar şi pe cele dintre principalele instituţii

europene: Comisie, Consiliu şi Parlament. Franţa şi Germania, de exemplu, sunt susţinătoare

fervente ale modelului Europei sociale, în timp ce Olanda, Marea Britanie, Austria, Italia şi Irlanda

favorizează modelul liberal. Este semnificativ că fostul prim-ministru conservator Margaret

Thatcher a refuzat să semneze, în 1989, Carta Socială, până la venirea la putere, în Marea Britanie,

a Partidului Laburist, condus de Tony Blair.

b) O viziune diferită a existat şi în legătură cu evoluţia Uniunii: Franţa şi Germania

favorizează o organizare mai integraţionistă, de tip federalist, în timp ce Marea Britanie

înclină mai degrabă spre o integrare suplă, “á la carte”, care să aibă ca rezultat o zonă

lărgită de comerţ liber.

9

De fapt, această poziţie a Marii Britanii a fost vizibilă încă de la înfiinţarea CEE, când

a preferat o zonă de comerţ liber, întruchipată de AELS, pe care a şi iniţiat-o.

Uniunea Europeană oferă oportunităţi, creează cadrul necesar pentru

prosperitatea economică a cetăţenilor, dar nu este o „societate de binefacere”.

Fiecare ţară trebuie să-şi asigure condiţiile pentru dezvoltarea economică, creşterea

productivităţii şi modernizarea economică pentru ca, pe această bază să se

înregistreze şi o creştere a nivelului de trai al populaţiei. De aceea se şi menţin

decalaje semnificative între nivelul de dezvoltare economico-socială a ţărilor

membre.

Un recent raport al Comisiei Europene asupra Protecţiei şi Incluziunii Sociale, pentru

perioada 2004 – 2006 arată că unu din şase europeni trăieşte în sărăcie.

- În Cehia şi Suedia, doar 9 – 10% din populaţie sunt săraci;

- În schimb, în Lituania şi Polonia, populaţia săracilor depăşeşte 20%.

Raportul mai relevă că unul din zece europeni este şomer, cea mai înaltă rată a

şomajului – în Cipru.

10% dintre europeni trăiesc în familii formate doar din şomeri.

Femeile spaniole şi bărbaţii suedezi sunt cei mai longevivi.

Femeile române au cele mai mici speranţe de viaţă

Unii analişti economici sunt de părere că, în ultimii ani, fenomenele de divergenţă

din Uniune le-au dominat pe cele de convergenţă, aducând ca exemple:

introducerea monedei unice; spaţiul Schengen; politica comună în materie de

educaţie, cercetare şi dezvoltare tehnologică; ratificarea Tratatului

Constituţional; deschiderea pieţei serviciilor, care să facă faţă provocărilor

globalizării, etc.

Este cert că Uniunea Europeană a confirmat viabilitatea sa din punct de vedere

economic şi politic. Ţările membre au obţinut, în timp, un înalt grad de dezvoltare

şi prosperitate. Cu toate acestea, obiectivul stabilit prin Agenda Lisabona privind

ridicarea competitivităţii şi ocuparea forţei de muncă încă nu a fost îndeplinit.

Ritmul de creştere economică este scăzut sau chiar stagnează în ţări fondatoare ale

Uniunii, precum: Franţa, Germania şi Italia.

10

Asistăm la o îndepărtare de Uniunea Europeană a cetăţeanului de rând, o

slăbire a interesului opiniei publice faţă de construcţia europeană, odată cu

diminuarea încrederii în instituţiile europene.

Un asemenea fenomen ar putea avea drept cauze principale:

a) Birocraţia sufocantă de la Bruxelles, în care cetăţeanul vede o armată de

funcţionari bine plătită, care cheltuieşte fonduri substanţiale din bugetul Uniunii, în

loc ca acestea să fie destinate unor proiecte de dezvoltare, educaţie şi cercetare.

b) Volumul imens de documente (directive, reglementări, rezoluţii) emise de

instituţiile comunitare, elaborate de experţi pentru experţi, în al căror hăţiş cetăţeanul

obişnuit, inclusiv oamenii de afaceri, se descurcă tot mai greu. Nu întâmplător, noul

preşedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso, şi-a propus – cu prilejul

investirii din 2004 – reducerea drastică a numărului de asemenea documente, care

afectează funcţionarea eficientă a Uniunii şi o îndepărtează de cetăţean.

c) Caracterul neinteligibil pentru cetăţean al conţinutului tratatelor Uniunii. De

altfel, s-a apreciat că aprobarea de către francezi a Tratatului de la Maastricht din

1992 doar cu 51% din voturile exprimate într-un referendum naţional s-a datorat

caracterului greoi şi prea stufos al acestui document fundamental pentru Uniunea

Europeană. Într-o asemenea logică s-a înscris preocuparea pentru elaborarea unui

Tratat Constituţional, care să reunească într-o formă concisă şi inteligibilă pentru

cetăţean a prevederilor de bază ale tuturor Tratatelor anterioare, care au asigurat

funcţionarea Uniunii.

d) O anumită “prăpastie” care s-ar fi creat, în timp – urmare, îndeosebi, unei lipse

de comunicare – între liderii politici ai Uniunii Europene şi cetăţeni. Un

asemenea argument a fost avansat îndeosebi după respingerea Tratatului

Constituţional în cadrul referendum-urilor din 2005 în Franţa şi Olanda. Pe seama

acestor lideri, cetăţenii pun atât recesiunea din ţările dezvoltate ale Uniunii, cât şi o

evoluţie prea accelerată a procesului de lărgire, care le-ar afecta “acquis-ul social” de

care cetăţenii UE au beneficiat în ultimele decenii.

Din păcate, liderii vest-europeni nu au explicat cetăţenilor din propria ţară că

bunăstarea lor economică şi socială se datorează, în bună măsură, deschiderii pieţelor în Europa

Centrală şi de Est. Este foarte probabil că, dacă nu ar fi avut aceste pieţe, Uniunea Europeană s-ar

fi confruntat cu o gravă criză economică şi implicit cu o scădere a nivelului de trai al populaţiei.

11

Mai mult decât atât, o parte a opiniei publice europene acuză lipsa unor lideri

vizionari – aşa cum au fost, cândva, Charles de Gaulle, Francois Mitterand, Konrad Adenauer şi

Helmut Kohl – în măsură să facă faţă marilor provocări la care este supusă, azi, construcţia

europeană, în condiţiile globalizării. Cetăţenii europeni se întreabă “Quo vadis Europa”? şi aşteaptă

de la liderii Uniunii răspunsuri convingătoare şi responsabile. Aceste răspunsuri ar trebui să

reflecte o convergenţă între opţiunile strategilor Uniunii şi cetăţeni şi să se refere atât la

ameliorarea funcţionării instituţiilor şi mecanismelor comunitare, cât şi la măsuri adecvate în

scopul creării unei Europe mai puternice şi democratice, apropiate de cetăţeni şi de problemele

acestora.

e) Uniunea Europeană este o structură birocratică, greoaie şi care face eforturi serioase

să devină mai eficientă. În plus, Comisia, care propune actele normative ale Uniunii, este supusă

unei puternice presiuni din partea a cca. 15.000 lobyşti, care-şi desfăşoară activitatea la Bruxelles,

reprezentând diverse grupuri de interese. Ceea ce li se reproşează oficialilor Comisiei este că, prea

adesea, aceştia îşi apleacă urechea la interesele patronilor, ale industriaşilor şi oamenilor de afaceri

şi mai puţin la interesul public.

Uniunea se confruntă, în plan politic, ca două mari perioade: ultra naţionalismul în

vechile state membre şi populismul în Europa Centrală şi de Est. Ultranaţionalismul

este hrănit de incapacitatea guvernelor democratice de a găsi soluţii concrete

problemelor reale ale cetăţenilor, precum şomajul, dificultăţile sistemului sanitar şi

al asistenţei sociale, criza educaţiei, corupţia elitelor, îmbătrânirea populaţiei şi

fluxul de imigranţi, creşterea criminalităţii şi a sentimentului de insecuritate.

În Europa Centrală şi de Est câştigă teren populismul şi naţionalismul. Revista americană

de politică externă „Foreign Affairs” aprecia că în ţări, precum Polonia, Slovenia, Lituania şi R.

Cehă – recent intrate în Uniunea Europeană – partidele reformatoare, favorabile economiei de piaţă

pierd teren. Situaţia este valabilă şi pentru România, unde populismul capătă o influenţă tot mai

mare.

3. Despre integrarea europeană

Aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă automat şi integrarea în Uniune. Integrarea

este un proces mult mai complex şi de durată

Integrarea europeană îmbracă două aspecte: economic şi politic.

12

a) Integrarea economică înseamnă, în esenţă, eliminarea barierelor dintre economiile

statelor, urmărind reducerea sau eliminarea rolului public de frontiere economice al graniţelor

teritoriale cu vecinii europeni, membri ai Uniunii.

Importanţa integrării economice este reprezentată de creşterea competiţiei între agenţii

economici din ţările membre, care conduce la preţuri mai scăzute pentru bunuri şi servicii

similare, la diversificarea ofertei şi la îmbunătăţirea calităţii produselor.

b) Integrarea economică este, în condiţiile statelor naţionale, şi o integrare politică.

Integrarea europeană a îmbinat, de la început, procesele economice cu cele politice.

Războiul rece dintre lumea Occidentală şi cea Răsăriteană, ameninţarea comunismului şi

obiectivul menţinerii păcii pe continent, ca şi dorinţa unei anumite independenţe faţă de Statele

Unite n-au fost străine de primii paşi pe calea integrării economice. De altfel, chiar tentativele

de dinaintea Tratatului de la Roma (1957)au avut la bază raţiuni politice: înfiinţarea, în 1951, a

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a urmărit, în principal, împiedicarea

unui nou război între Franţa şi Germania, adică asigurarea securităţii continentului. În acelaşi

timp, în anii 1952 şi 1953 au fost prezentate Parlamentului francez propuneri de creare a unei

Comunităţi Europene de Apărare şi a unei Uniuni Politice Europene, care însă n-au fost

acceptate. În faţa acestui eşec, s-a considerat că mai întâi se poate realiza integrarea economică,

pentru ca mai apoi să se revină la dimensiunea sa politică. Integrarea politică a fost iniţiată prin

Actul Unic European, a continuat prin Tratatul de la Maastricht şi urmează să fie desăvârşită

prin Tratatul Constituţional al Uniunii.

Integrarea economică europeană s-a bazat pe două elemente: supranaţionalitatea şi

punerea în comun a suveranităţii.

Astfel, Tratatele CECO şi CEE, precum şi cele trei revizuiri care le-au urmau (Maastricht,

Amsterdam şi Nisa) atribuie anumite competenţe exclusive la nivel comunitar. Această

abordare afectează suveranitatea naţională, dar nu presupune o “pierdere” a

suveranităţii. Prin “punere în comun”, suveranitatea este exercitată în comun, într-o serie

de domenii convenite de membrii Uniunii. Această hotărâre elimină o barieră politică

importantă pe calea integrării economice, dar poate conduce şi la neînţelegeri atunci când:

- În politica internă a unui stat apar sensibilităţi faţă de costurile de ajustare ale

integrării;

- Anumite ţări nu doresc să accepte în întregime consecinţele reglementare sau

politice ale integrării pe care s-au angajat să le pună în aplicare.

13

Supranaţionalitatea este legată de punerea în comun a suveranităţii. Comisia Europeană şi

Curtea de Justiţie a C.E. sunt învestite cu puteri supranaţionale. De exemplu, Comisia Europeană:

- are drept unic de iniţiativă în promovarea legislaţiei Comunităţii Europene,

ceea ce înseamnă că, chiar dacă Consiliul de Miniştri dispune, acesta nu poate

propune proiecte legislative;

- are competenţe de monitorizare, în calitate de “garant al Tratatului” în privinţa

punerii în aplicare şi ca ramură executivă la nivelul Comunităţii Europene

pentru anumite politici, precum concurenţa.

Un alt aspect important al supranaţionalităţii este posibilitatea de a pierde la vot în Consiliul

de Miniştri, prin majoritate simplă sau calificată.

4. Adâncirea integrării şi extinderea Uniunii

Uniunea Europeană a cunoscut, de-a lungul existenţei sale, două procese esenţiale:

a) adâncirea/aprofundarea integrării, manifestată prin liberalizare economică,

reglementări şi politici comune precum lărgirea domeniilor de aplicare a

competenţelor comunitare;

b) extinderea/lărgirea, concretizată în creşterea numărului de membri.

Din motive economice şi politice, aceste procese n-au funcţionat fără dificultăţi, ceea ce

înseamnă că Uniunea a cunoscut o evoluţie istorică complexă.

În ceea ce priveşte adâncirea integrării, aceasta s-a realizat cu prilejul revizuirii

Tratatului de la Roma (semnat în 1957), care a pus bazele Comunităţii Economice Europene

(CEE) şi a Agenţiei Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Revizuirea s-a realizat prin:

Actul Unic European (Single Act), semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, prin

care s-a renunţat la principiul unanimităţii în adoptarea deciziilor şi care bloca procesul

de integrare;

Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht (în 1992 şi intrat în

vigoare în 1993);

Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999);

Tratatul de la Nisa (semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003), care a reformat

instituţiile Uniunii Europene şi procesul de luare a deciziilor.

Adâncirea/aprofundarea integrării s-a concretizat îndeosebi prin:

14

- Crearea Pieţei Interne Unice;

- Realizarea Uniunii Economice şi Monetare, care a permis trecerea la Euro şi

care acoperă 13 ţări (mai puţin Suedia, Danemarca şi Marea Britanie, precum

şi cele 11 ţări care au aderat în mai 2004 şi ianuarie 2007). Din 2007, la zona

EURO a aderat şi Slovenia, Cipru şi Malta vor adera în 2008.

- Adoptarea politicii comune în domeniul pescuitului, după câteva decenii de la

instituirea Politicii Agricole Comune;

- Aprobarea, în 1989, a Cartei Sociale cu privire la drepturile sociale elementare

în ţările membre;

- Adoptarea Acordului şi a Convenţiei Schengen, la care au aderat 13 state şi

care permite libera circulaţie a persoanelor.

Extinderea Uniunii a avut loc în cinci etape:

în 1973, când Marea Britanie a părăsit AELS şi a aderat la CEE (după

două tentative eşuate în 1963 şi 1967), împreună cu Danemarca (ale

căror exporturi agricole depindeau de piaţa britanică) şi Irlanda (care

avea o zonă de liber schimb cu Marea Britanie);

în 1981, când a aderat Grecia, pentru a consolida democraţia după

dictatura coloneilor;

în 1986, au aderat Spania şi Portugalia;

În octombrie 1990, unificarea germană a însemnat o semi-extindere, a

U.E:, realizată “prin uşa din spate”, deoarece un fost stat (RDG) a intrat în

Uniune ca parte a Germaniei reunificate;

în ianuarie 1995, au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Norvegia,

care semnase Tratatul de Aderare împreună cu cele 3 ţări, l-a respins

pentru a doua oară în urma unui referendum;

în mai 2004, au aderat alte zece state: Cipru, Estonia, Letonia,

Lituania, Malta, Polonia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

La 1 ianuarie 2007, au aderat – în cadrul celei de a 5-a lărgiri –

România şi Bulgaria.

Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul:

15

- politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, al Uniunii Economice şi

Monetare, pescuitului, transporturilor, mediului înconjurător, comerţului

exterior, competiţiei, dezvoltării regionale, energiei, uniunii vamale;

- programelor comune, în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, coordonarea

programelor naţionale de dezvoltare ale statelor membre în scopul asigurării

coeziunii economice şi sociale, a politicilor sociale.

Cum se explică succesul Uniunii Europene şi capacitatea sa de a atrage noi şi noi

membri?

- Creşterea economică susţinută, care reprezintă şi sursa prosperităţii cetăţenilor

săi. Uniunea a depăşit cu succes perioade de criză, a trecut peste obstacole,

păstrându-şi identitatea şi forţa de atracţie;

- Existenţa unei pieţe unice, care a favorizat competitivitatea, dezvoltarea şi

înnoirea tehnologică, libera iniţiativă;

- Un proces democratic de luare a deciziilor, caracterizat prin negociere şi atunci

când este posibil – prin consens;

- Respectarea Tratatelor şi a legislaţiei adoptată în comun şi transpusă

obligatoriu în legislaţia naţională; prevalenţa legii în relaţiile dintre membrii

Uniunii şi instituţiile acesteia; creşterea rolului UE în planul vieţii politice

mondiale, odată cu cel economic şi cel comercial, ceea ce face din Uniune un

actor de seamă al viitoarei lumi multipolare.

5. Procesul politico-juridic în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o comunitate de drept, ceea ce înseamnă că legitimitatea şi

funcţionarea sa sunt garantate de respectul pe care fiecare din statele sale membre îl acordă

dreptului şi justiţiei reprezentative. Concepută ca mijloc de a face imposibil recursul la război, la

folosirea forţei pentru rezolvarea conflictelor dintre ele, UE nu se putea deschide decât spre ţările

dotate cu structuri constituţionale şi de practici guvernamentale conforme modelului democratic

occidental.

Acelaşi consens legalist explică faptul că instituţiile comunitare pot exercita puteri coercitive

fără a dispune de mijloace poliţieneşti. Şi aceasta pentru că statele membre pun la dispoziţia

16

dreptului european aparatele lor judiciare şi administrative. Statele se conformează logicii

suveranităţii delegate.

Dacă o anume ţară ar refuza să se conformeze unei norme comunitare deja adoptate sau ar

viola în mod deliberat o decizie a justiţiei luată în aplicare dreptului comunitar, aceasta s-ar situa

“de facto” în afara Uniunii.

Trebuie reţinut faptul că există deosebiri între „Dreptul european” şi „Dreptul comunitar”.

În timp ce „Dreptul european” este cel creat de sau în interiorul Consiliului Europei,

„Dreptul Comunitar” este cel creat de Comunităţile Europene, care le guvernează stabilirea şi

funcţionarea.

Dreptul comunitar constituie, azi, un corp de reguli, care se înserează în ramurile cele mai

diverse ale Dreptului naţional.

Există:

- Dreptul comunitar special, specific unor anumite domenii: comercial, social,

agricol, financiar şi fiscal, transporturi, brevete, etc.;

- Dreptul comunitar general, care regrupează regulile comune, general-valabile

indiferent de ramurile dreptului comunitar special. Acesta are o dominantă

instituţională şi se referă la:

structura instituţională a Comunităţilor;

sursele Dreptului comunitar;

contenciosul şi raporturile dintre Dreptul naţional şi Dreptul comunitar

Care sunt sursele dreptului comunitar?

A. În primul rând, textele constitutive, adică tratatele semnate de statele membre şi supuse

ratificării parlamentare, în conformitate cu procedurile constituţionale menţionate.

Între acestea sunt Tratatele de la Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa, Actul Unic

European, precum şi Tratatele de aderare la UE.

B. În al doilea rând, dreptul derivat creat de instituţiile comunitare care au legitimitatea

de a elabora norme juridice.

În cadrul acestora menţionăm:

Reglementarea, care are o importanţă generală, este obligatorie în toate elementele sale şi

este direct aplicabilă în orice stat membru. Contrar denumirii, “reglementarea” este de

natură legislativă. Este adoptată de Consiliu sau, uneori, de Comisie în aplicare unei

dispoziţii dintr-un tratat;

17

Directiva este o lege-cadru care are menirea de a armoniza legislaţia naţională într-un

anumit domeniu. Este însoţită, de regulă, de un termen în care trebuie pusă în aplicare;

Decizia este obligatore, în toate elementele sale, pentru destinatarul pe care îl desemnează;

Recomandările, Avizele şi Rezoluţiile nu au valoare de constrângere, dar exprimă o

anumită voinţă politică a instituţiei.

C. În al treilea rând, jurisprudenţa Curţii de Justiţie, care interpretează dreptul European şi

propriul său rol prin referire la obiectivele fundamentale ale tratatelor.

Curtea a elaborate câteva principii:

- “imediatitatea” dreptului comunitar, ceea ce înseamnă că aplicarea unei

norme comunitare nu poate fi întârziată de legislatorul naţional;

- “aplicarea directă” prin care orice particular se poate prevala în faţa unui

judecător naţional de o directivă comunitară;

- “prevalenţa” dreptului comunitar asupra dreptului naţional.

6. Uniunea Europeană: putere mondială sau “gigant provincial”?

S-a spus adesea că Europa este un gigant economic, dar un pitic politic. Ori, obiectivul PESC –

lansat prin Tratatul de la Maastricht – este de a permite UE să joace pe scena internaţională un rol

echivalent cu cel economic. Uniunea este conştientă că, în condiţiile globalizării, ea trebuie să se

consolideze pentru a rezista presiunilor concurenţiale şi a juca un rol activ pe scena vieţii politice

internaţionale. Ea poate deveni un actor global (global player).

Trei pot fi considerate marile realizări, de până acum, ale Uniunii Europene, şi în general,

ale integrării europene:

a. A asigurat o pace durabilă între membrii săi după secole de conflicte armate.

În ciuda unor conflicte etnico-religioase pe care unele ţări membre ale UE le mai

cunosc (Marea Britanie, Spania, Franţa, Belgia), acestea sunt ţări stabile. În plus,

colaborarea dintre Franţa şi Germania a reprezentat îşi încă mai reprezintă

motorul construcţiei europene;

b. A realizat o prosperitate, un nivel de trai şi civilizaţie pentru cetăţenii săi

invidiat de toate celelalte ţări europene (cu excepţia Norvegiei şi Elveţiei),

precum şi de alte ţări vecine continentului nostru.

18

Cum, altfel, s-ar putea explica presiunea imigraţionistă dinspre Est şi Sud asupra ţărilor

membre ale UE?

c. A asigurat conservarea identităţii naţionale a statelor membre. Diversitatea

culturală a membrilor săi reprezintă o mare bogăţie în multiculturalitatea

viitoarei Europe unite. Şi-au pierdut,oare, identitatea naţională ţări ca Franţa,

Grecia, Italia sau Spania? Desigur că nu întâmplător, la una din reuniunile

Consiliului European al UE de la Edinburgh – Marea Britanie, a fost adoptat un

document special referitor la identitatea culturală naţională a membrilor săi.

Uniunea Europeană a asigurat, aşadar, pentru membrii săi pacea, stabilitatea şi prosperitatea

timp de jumătate de secol. În aceste condiţii, euroscepticii ar trebui să înţeleagă că soluţia

problemelor cu care se confruntă continentul rezidă într-o Uniune puternică şi lărgită. Şi şomajul şi

criza economică şi crima organizată şi crizele internaţionale pot fi rezolvate în cadrul Uniunii şi nu

de fiecare ţară separat sau într-un grup restrâns

O problemă de mare actualitate este cea a realizării unei politici comune în domeniile

securităţii şi apărării – obiectiv greu de atins pentru că vine în contradicţie cu:

- conceptul de suveranitate a statelor – obiectiv al oricărei politici externe;

- cu divergenţele de analiză ale fiecărui stat membru, fiecare ţară având geografia şi

interesele sale proprii în domeniul apărării;

- cu alianţele militare pre-existente.

Din cele 25 ţări membre ale UE, patru sunt tradiţional neutre: Austria, Finlanda, Irlanda şi

Suedia. Alte 19 sunt membre ale NATO, care este o alianţă militară. Două, respective Cipru şi

Malta nu fac parte din NATO, fără să se declare neutre. Rezultă aşadar că, interesele de securitate

ale celor 25 nu se armonizează. Tocmai această lipsă de coincidenţă instituţională între UE şi

NATO are consecinţe asupra gradului de autonomie a apărării europene.

După Summit-ul franco-britanic de la Saint-Malo din decembrie 1998, britanicii (cei mai

fideli apărători ai NATO şi SUA) au acceptat să confere Uniunii Europene competenţa în materie

de apărare. Între paşii întreprinşi în acestă direcţie se pot menţiona:

d. Decizia cuprinsă în Tratatul de la Amsterdam privind integrarea UEO în UE;

e. Numirea, în iunie 1999, a unui înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru

PESC (spaniolul Javier Solana), care trebuie să urmărească promovarea unei

politici comune de apărare;

19

f. Au fost create organe politico-militare: Comitetul Militar European, Comitetul

Politic şi de Securitate;

g. Este prevăzută înfiinţarea unui Stat Major Militar, care să organizeze o Forţă de

Reacţie Rapidă prin transformarea EUROCORP (unitate militară formată din

germani, francezi, belgieni şi luxemburghezi, cu baza la Strasbourg) într-o forţă

de 60.000 soldaţi care va permite UE să reacţioneze autonom la crizele situate în

vecinătatea ei imediată.

În contextul intervenţiei americane în Irak, Franţa şi Germania şi-au intensificat eforturile

pentru promovarea unei politici de securitate şi apărare comună, la nivelul UE.

Problema este complexă deoarece înseamnă o redefinire a relaţiei cu NATO şi a rolului

SUA în Europa. Europenii doresc o politică de apărare independentă, în timp ce americanii nu

concep ca aceasta să fie ruptă de NATO.

20