Curs 1-Contabilitate Zootehnie

7/26/2019 Curs 1-Contabilitate Zootehnie

http://slidepdf.com/reader/full/curs-1-contabilitate-zootehnie 1/12

Facultatea de Zootehnie – Disciplina: Contabilitate, Anul IV

An universitar 2015-2016, semestrul al II-lea

Curs 1

Introducere î n Contabilitate. Obiectul şi metoda contabilităţii

1.1.Contabilitatea – disciplină economică

Definită pentru prima data în anul 1494 de către călugărul franciscan Luca Paciolo, în unul din

capitolele tratatului de matematică Summa de Arithmetica, Geometria, Proportione et Proprotionalita (Totul

despre aritmetică, geometrie şi proporţie) în care descrierea practicile negustorului veneţian al epocii

contabilitatea desemna ansamblu de principii şi tehnici aplicabile înregistrării în partidă dublă a averii ce

aparţinea unui negustor, precum şi toate afacerile acestuia în ordinea în care au avut loc. Paciolo nu a

pretins că a inventat contabilitatea în partidă dublă, dar această parte a cărţii sale a fost tradusă în multe limbi

contabilitatea în partidă dublă fiind denumită “metoda italiană” , de aceea o parte din vocabularul contabil

provine din limba italiană (casă, bancă, capital, jurnal, cont, debit, credit, bilanţ etc).

Profesiunea contabilă liberală s-a dezvoltat mult mai târziu, în secolul al XVIII lea, odată cu crearea

primului corp al contabililor în Marea Britanie (Institutul Scoţian al Contabililor Autorizaţi, în 1854).

Tehnica partidei duble s-a schimbat nesemnificativ de-a lungul timpului; s-a modificat, în schimb

perspectiva asupra obiectului, scopului şi conţinutului raportărilor contabile. De la simpla evidenţă a averi

negustorului şi a afacerilor lui, prin implicaţiile sale sociale, contabilitatea s-a transformat într -un sistem

informaţional ce afectează di stri buţia resurselor la nivelul întreg ii economii .

În România, contabilitatea. s-a introdus prin lege în anul 1861. În anul 1864 s-au înfiinţat şcol

profesionale la Galaţi şi Bucureşti urmate de şcoli comerciale la Iaşi, Craiova, Constanţa, Ploieşti, etc. În anu

1913 a fost înfiinţată Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale în Bucureşti, iar în 1920 o instituţie

similară la Cluj.

Contabilitatea a apărut deci, din nevoia de a răspunde în plan informaţional şi decizional la problema

mişcării valorilor economice, pentru fiecare entitate economică. Utilizatorii informaţiei contabile, interni sau

externi, trebuie să decidă asupra alocării resurselor economice în mod eficient, pe baza unor informaţii precise,

complete, continui, analitice şi sintetice. Contabilitatea este un sistem care oferă astfel de informaţii calitative pentru luarea deciziilor în urma colectării, analizei şi comunicării, identificând şi evaluând consecinţele

financiare ale deciziilor luate.





Tabelul nr. 1

Utilizatorii informaţiei contabile

Definiţie: Contabilitatea este disciplina care culege, prelucrează, prezintă şi păstrează cea mai mare

parte a infomaţiilor d intr -o societate.

Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în anul 2008, actualizată în anul 2011, defineşte această

disciplină astfel: Contabilitatea este o activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi

controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea societăţilor

comerciale, companiilor naţionale, regiilor autonome, institutele naţionale de cercetare- dezvoltare, societăţile

cooperatiste şi a altor persoane juridice . În acest scop, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi

sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară

şi alte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu

investitorii prezenţi şi potentiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţ ii le publi ce şi alti utilizatori.”

Utilitatea contabilităţii rezultă deci din necesitatea entităţilor de a cunoaşte averea ( poziţia financiar ă) de

care dispun, activitatea desfăşurată şi rezultatele economice (performanţa) obţinute.





Există două tipuri de informaţie contabilă (două tipuri de contabilităţi):

- Contabilitatea financiară: are ca rezultat obţinerea de situaţii financiare destinate tuturor utilizatorilor ş

vizează tranzacţiile dintre o entitate şi mediul înconjurător. Informaţiile furnizate sunt necesare

managementului să controleze la nivel general principalele aspecte ale activităţii: producţie

administraţie, desfacere, finanţe, lipsind detalii privind eficienţa.

- Contabilitate a managerială: furnizează informaţii necesare privind alocarea resurselor şi asigurarea

profitabilităţii fiecărei subramuri de activitate şi pe total entitate. Ea operează cu costuri relevante pentru

decizii specifice. Exemplu de informaţii: costuri, puncte de echilibru. Exemplu de decizii: sistează

producţia, produce mai mult.

Figura nr. 2

Contabil itatea pentr u f iscali tate – întrucât există situaţii în care cerinţele fiscale diferă de cele contabile, fiind

necesare evidenţe suplimentare faţă de cele contabile (completarea şi prezentarea declaraţiilor fiscale). Codul

fiscal cuprinde legi care stau la baza acestor evidenţe.

Contabilitatea în cadrul entităţilor îndeplineşte o următoarele funcţii:

Figura nr. 3

Funcţiile contabilităţii

Funcţia

de înregistrare

Funcţia

de informare

Funcţia

de control gestionar

Funcţia

de previziune

FUNCŢIILE CONTABILITĂŢII





1. Funcţia de înregistrare a contabilităţii , care constă în capacitatea ei de a reflecta operativ, pr ecis şi în

complexitatea lor procesele şi fenomenele economice ce apar în cadrul entităţilor .

2. Funcţia de informare a contabilităţii . Contabilitatea pune la dispoziţia celor interesaţi date privind

structura şi dinamica valorilor materiale şi băneşti, a stadiului de desfăşurare a proceselor de producţie

şi a rezultatelor obţinute la sfârşitul unei perioade de gestiune. De asemenea, se o bţin informaţi

referitoare la modul de gospodărire a valorilor materiale şi băneşti, volumul producţiei, cheltuielilor,

veniturilor, rezultatelor financiare. Toate aceste informaţii au la bază colectarea datelor primare în

documente, ce se întocmesc la locul şi în momentul producerii fenomenelor, ceea ce îi conferă

contabilităţii rolul de instrument de cunoaştere a realităţii.

3. Funcţia de control gestionar . Contabilitatea verifică modul de păstrare şi utilizare a valorilor materiale

şi băneşti, de gospodărire a capitalurilor, verifică gradul de realizare a indicatorilor programaţi, a

termenelor de achitare a datoriilor faţă de terţi, de recuperare a drepturilor, controlul respectării

disciplinei financiare.

4. Funcţia de previziune. Datele oferite de contabilitate reprezintă o sursă exactă şi completă pentru

analiza economico−financiară a activităţii acestora cât şi la fundamentarea şi elaborarea bugetului de

venituri şi cheltuieli privind activitatea de producţie şi investiţii.

Pe măsură ce economia unei ţări devine tot mai complexă, se accentuează legăturile dintre

diferitele sale structuri organizatorice şi ca urmare, sfera de cuprindere a contabilităţii se poate extinde la

nivel macroeconomic, cu denumirea de contabilitate naţională. Figura nr.3

Relaţia contabilităţii cu alte ştiinţe

CONTABILITATEAEconomiagenerală

Analizaeconomică

Statistica Matematica

Informatica

Dreptul





Economia generală constituie baza teoretică pentru contabilitate, întrucât fixează o serie de categorii

economice pe care le reflecta contabilitatea. Pe de altă parte contabilitatea furnizează date pe care

economia politică poate să le prelucreze şi să explice anumite fenomene economice.

Analiza economică şi statistica utilizează datele prezentate de contabilitate pentru realizarea obiectelor

acestora de studiu.

Matematica şi informatica oferă instrumentarul necesar executării diferitelor calcule ce au loc în

contabilitate.

Dreptul fixează cadrul juridic al activităţii agenţilor economici, evidenţiază raporturile economic-juridice

care iau naştere între stat şi agenţi economici sau între diferiţi agenţi economici. Pentru practica juridică,

datele contabilităţii constituie baza de documentare şi clarificare a unor fapte.

1.2.Cadrul legislativ care raglementează contabilitatea în ţara noastră

Legea cadru care reglementează contabilitatea în România este legea 82/1991, legea contabilităţii, conform

căreia autoritatea de reglementare a contabilităţii este Ministerul Finanţelor, în cadrul căruia a fost elaborat

regulamentul de aplicare a acestei legi, planul de conturi general şi normele metodologice pentru utilizarea

conturilor, modelele registrelor contabile şi ale situaţiilor financiare de sinteză, formularele comune privind

activitatea financiar-contabilă şi normele de întocmire şi utilizare a acestora. Obligaţia organizării şi conduceri

contabilităţii, conform legii 82/1991 revine tuturor agenţilor economici, persoane fizice sau juridice care au

calitatea de comerciant sau execută acte de comerţ, înmatriculate la Registrul Comerţului, astfel: Regiile autonome de interes naţional şi local;

Societăţile comerciale pe acţiuni;

Societăţile cu răspundere limitată;

Societăţile comerciale de asigurări;

Societăţile agricole;

Ministerele;

Banca Naţională;

Societăţile bancare;

Administraţia centrală de stat şi administraţiile locale;

Fundaţiile,

Asociaţiile, etc.

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice 1802/2014, pentru aprobarea Reglementărilor contabile privindsituaţiile financiare anuale individuale, conform căreia, entitățile se clasifică în funcție de următoarele criterii:





Tabelul nr.2

Tipologia entităților î n funcțiile de criteriile de mărime

• Ordinul Ministrului Finantelor Publice nr. 2634/2015 privind normele generale si specifice de

intocmire si utilizare a documentelor contabile precum si modelele si elementele obligatorii pe caretrebuie sa le contină acestea.

• Ordinul M ini stru lu i F inantelor Publi ce nr. 2861/2009 pentru aprobarea normelor privind organizarea

si efectuarea inventarierii elementelor de activ, datorii si capitaluri proprii.

La nivel european:

• Directiva a IV –a a Comunităţilor Economice Europene; • Directiva a VII –a a Comunităţilor Economice Europene;

La nivel internaţional:

• Standarde Internaţionale de Raportare Contabilă (IFRS);

• Standarde Internaţionale de Contabilitate (IAS). 1.3. Obiectul şi metoda contabilităţii

1.3.1. Obiectul contabilităţii

Delimitarea obiectului de studiu al unei discipline este o problemă esenţială, întrucât permite precizarea

locului pe care disciplina îl ocupă în cadrul general al ştiinţelor.

O biectul de studiu al contabilităţii îl reprezintă patrimoniul expresia monetară a bunuri lor, drepturil or

şi obligaţiilor ce aparţin unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul cuprinde numai acele bunuri ce pot fi





exprimate în etalon valoric (bănesc), singurul etalon care permite calculul mărimii acestuia, cât şi situaţia

financiară a entităţii.

Contabilitatea prezintă patrimoniul societăţii, prin două unghiuri:

Prin prisma felului sau componenţei patrimoniului , respectiv prin prisma resurselor (bunurile, mijloacele

sau activele economice) de care dispune entitatea, cu determinare existenţială şi constituind partea materială

aacestuia. Exemplu: terenuri, clădiri, materiale consumabile, disponibilităţi băneşti, etc.

Prin prisma provenienţei, surselor, r aportului de proprietate sau situaţia juridică a patrimoniului în cadru

cărora se procură şi se gestionează mijloacele economice, respectiv drepturile şi obligaţiile cu valoare

economică:

- în cazul drepturilor , titularul de patrimoniu (persoana fizică sau juridică) este proprietarul bunurilor

aflate în folosinţa sa.

-

în cazul obligaţiilor , pentru bunurile componente ale patrimoniului aflate în folosinţa sa, proprietaru

trebuie să dea un echivalent valoric sau o contraprestaţie.

Principiul dublei reprezentări a patrimoniului se referă la faptul că orice tranzacţie modifică cel puţin

două componente alea acestuia. Astfel, dubla reprezentare a patrimoniului face ca acesta să apară sub forma

unei ecuaţii valorice:

Patrimoniul mai poate fi privit şi prin prisma resurselor şi utilizărilor. Resursele au o determinare financiară şi reprezintă sursele de finanţare ale valorilor economice

susceptibil a fi utilizate la un moment dat (provenienţa valorilor economice). Aceste resurse pot fi:

resurse proprii, asigurate de titularul de patrimoniu;

resurse străine, furnizate de terţe persoane faţă de titularul de patrimoniu (ex: bănci, furnizori, etc);

resurse rezultat, sub forma profitului obţinut la încheierea exerciciului financiar.

Utilizările definesc modul de întrebuinţare a valorilor economice şi pot fi:

utilizări permanente (stabile), sub forma bunurilor de folosinţă îndelungată;

utilizări temporare (curente), sub forma bunurilor folosite pe o perioada de timp sub un an;

utilizări rezultat, sub formă de pierderi generate de o activitate nerentabilă.

În această situaţie, ecuaţia valorică a patrimoniului se prezintă astfel:

BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAŢII

UTILIZARI = RESURSE





În literatura de specialitate, noţiunea de resurse este echivalentă cu cea de capitaluri, astfel ecuaţia valorică a

patrimoniului poate fi scrisă şi astfel:

În cadrul procesului de reproducţie socială, mişcarea mijloacelor economice cuprinde nu numai

operaţiile de intrare şi ieşire ca simple deplasări în spaţiu, dar şi activităţile ce produc transformări cantitative şi

calitative în masa patrimoniului, deoarece orice activitate este consumatoare de resurse şi producătoare de

rezultate. Aceste activităţi apar în contabilitate sub forma cheltuielilor şi a veniturilor. Ecuaţia valorică a

patrimoniului apare în această situaţie sub forma:

Modificările produse în masa patrimoniului pot fi grupate în:

operaţii de finanţare;

operaţii de investiţii;

operaţii de exploatare.

Finanţarea presupune crearea resurselor necesare unei activităţi şi pot fi finanţări proprii agenţilor

economici sau finanţări străine procurate de la terţi.

Operaţiile de investiţii se ocupă de procurarea unor bunuri cu folosinţă îndelungată.

Operaţiile de exploatare au ca obiectiv aprovizionarea cu bunuri necesare activităţii de producţie producţia propriu-zisă şi desfacerea bunurilor obţinute.

Patrimoniului exprimă în final performanţa economică a agenţilor economici. Aceasta se exprimă prin

rezultatele financiare obţinute de către entitate. Contabilitatea asigură determinarea acestor rezultate financiare

şi ca urmare acestea fac parte din obiectul ei de studiu.

Performanţa economică se poate determina plecând de la patrimoniul unităţilor, astfel:

Situaţia netă (patrimonial net) reprezintă gradul de independenţă financiară a întreprinderii. Independenţa

financiară a întreprinderii este asigurată atunci când patrimonial net (drepturile cu valoare economică) sunt mai

mari sau cel puţin egale cu obligaţiile cu valoare economică. (Situaţia Netă ≥ Datoriile)

Situaţia patrimoniului este studiată şi prin prisma constituirii şi repartizării rezultatului în calitatea sa de

sursă de finanţare. Rezultatele financiare se calculează ca diferenţă:

UTILIZĂRI = CAPITALURI PROPRII + CAPITALURI STRĂINE

CHELTUIELI = VENITURI ± REZULTATE FINALE

SITUA IA NETĂ = TOTAL ACTIVE − DATORII





Performanţa economica sau rezultatul mai poate fi definită şi prin prisma activităţii desfăşurate, astfel:

Rezultatul financiar = Profit, când Veniturile > Cheltuielile;

Rezultatul financiar = Pierdere, când Veniturile < Cheltuielile.

Utilizând noţiunea de capital propriu, veniturile şi cheltuielile se definesc astfel:

Veniturile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub

formă de intrări sau creşteri de active sau scăderi de datorii, concretizate în creşteri ale capitalului propriu, altele

decât contribuţia acţionarilor la capitalul social.

Cheltuielile reprezintă scăderi ale beneficiilor economice, înregistrate pe parcursul perioadei contabile

sub formă de ieşiri sau scăderi de active sau creşteri de datorii concretizate în scăderi ale capitalurilor proprii,

altele decât cele realizate din retrageri ale acţionarilor la capitalul social.

Ecuaţia rezultatului definit prin prisma noţiunii de capital propriu este de forma:

Patrimoniul oferă informaţii privind modificarea poziţiei financiare sunt oferite cu precădere de tablou

fluxurilor de trezorerie, ecuaţia creată în acest sens fiind:

Modificarea poziţiei financiare evidenţiază lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi de care dispune

întreprinderea precum şi modul de utilizare a acestora pe parcursul activităţilor.

În concluzie, obiectul contabilităţii cuprinde existenţa şi mişcarea patrimoniului în procesul

reproducţiei sociale exprimat valoric şi sub dublu aspect, al componenţei şi al relaţiilor juridice, precum şi

performanţa economică obţinută de către agenţii economici .

Rezultate financiare = SITUAŢIA NETĂ la 31.XII... − SITUAŢIA NETĂ la 01.I...

REZULTATUL FINANCIAR = VENITURI − CHELTUIELI

REZULTAT = CAPITAL PROPRIU – CAPITAL PROPRIU +/- CONTRIBUŢII/RETRAGEREA

LA SFÂRŞITUL PERIOADEI LA ÎNCEPUTUL PERIODEI ACŢIONARILOR LA CAPITAL

FLUX NET DE NUMERAR= ÎNCASĂRI DE NUMERAR – PLĂŢI DE NUMERAR





1.3.2. Metoda contabilităţii

Pentru realizarea obiectului său de studiu, contabilitatea foloseşte o metodă proprie de cercetare. Prin

metodă se înţelege calea raţională de urmat în vederea atingerii unui scop. Metoda contabilităţii are la bază

anumite principii ce decurg din particularităţile obiectului acesteia şi anume:

a. Principiul dublei reprezentări a patrimoniului.

b. Principiul dublei înregistrări.

Astfel, metoda contabilităţii utilizează o serie de procedee. Procedeul reprezintă instrumentul cu ajutoru

căruia se atinge scopul urmărit.

- Procedee specifice metodei contabilităţii: bilanţul, contul, balanţa de verificare.

Bilanţul este cel mai reprezentativ procedeu al metodei contabilităţii, care reflecta situaţia

patrimoniului în ansamblul său. Bilanţul reflecta patrimonial entităţilor în expresie valorică şi sub două

aspecte: al componenţei şi al surselor de formare sau de finanţare. Cu ajutorul bilanţului se asigură

realizarea unuia dintre cele mai importante principii ale metodei contabilităţii, principiul duble

reprezentări a patr imoniului (în contabilitate aceleaşi elemente patrimoniale sunt reflectate şi prezentate

sub dublu aspect, al componenţei şi al surselor de formare ). Pe lângă ansamblul patrimoniului, în bilanţ se

reflectă şi relaţiile juridice asupra patrimoniului, respectiv drepturile şi obligaţiile agenţilor economici. De

asemenea bilanţul reflectă poziţia financiară a entităţii în urma activităţii depuse de aceasta într -o anumită

perioadă de timp. În bilanţ se reflectă informaţii globale, generale referitoare la activitatea depusă de

societate la o anumită dată. Informaţile prezentate de bilanţ sunt informaţii reale şi corecte în raport de datala care acesta a fost întocmit.

Contul. Pe lângă cunoaşterea situaţiei de ansablu şi la o anumită dată a patrimoniului şi a

situaţiei economico-financiare a agenţilor economici, pentru conducerea şi organizarea oricărei activităţi

presupune şi urmărirea mişcărilor ce se produc în componenţa şi structura patrimoniului, ca urmare a

proceselor de producţie ce au loc. În acest scop, contabilitatea utilizează contul. Pentru fiecare element

patrimonial se deschide câte un cont cu aceeaşi denumire, în care se înregistrează situaţia la o anumită dată a

elementului patrimonial, dar şi creşterile şi micşorările acestuia. Astfel, contul prezintă informaţii cu grad

mare de detaliere privind elementele patrimoniale. În contabilitate se utilizează un număr mare de conturi

prin intermediul cărora se asigură un alt principiu al metodei contabilităţii: dubla înregistrare a elementelor

patrimoniale , în condiţiile menţinerii echilibrului cerut de dubla reprezentare. Principiul dublei înregistrăr

se referă la: o singură operaţie economica sau financiară să se înregistreze concomitent şi cu aceeaşi sumă

în cel puţin două conturi.





Balanţa de verificare. Datorită utilizării în practica contabilă a unui număr mare de conturi

apare necesitatea centralizării şi verificării datelor înscrise în conturi. Acest lucru se realizează cu balanţa de

verificare sau balanţa conturilor. Balanţa conturilor se întocmeşte lunar. Cu ajutorul ei se dă posibilitatea

verificării exactităţii înregistrărilor efectuate în conturi, pe baza seriilor de egalităţi. Aceste egalităţi apar ca

urmare a respectării principiului dublei înregistrări a elementelor patrimoniale. Prin centralizarea datelor din

conturi în balanţă, se obţin informaţii de ansamblu asupra întregii activităţi a agentului economic cât şi

informaţii referitoare la modificările suportate de elementele patrimoniale, pentru perioada curentă, cât şi

cumulat de la începutul anului. Balanţa face legătura între bilanţ şi cont.

- Procedeele metodei contabilităţii comune şi altor discipline economice

Documentele În contabilitate înregistrarea operaţiilor economice şi financiare se efectuează

numai dacă acestea sunt consemnate în acte scrise numite documente sau purtători primari de informaţii.

Documentele se întocmesc la locul şi în momentul producerii operaţiilor economice şi financiare generate

de elementele patrimoniale. Fiecare document constituie un act justificativ al înfăptuirii operaţiei respective

şi asigură datele primare de intrare în ciclul contabil de prelucrare. Înregistrarea în contabilitate pe bază de

documente îi conferă acesteia calitatea de forţă probantă în cadrul raporturilor juridice dintre agenţii

economici.

Evaluarea Constă în exprimarea în etalon bănesc a existenţei şi mişcării elementelor

patrimoniale. Evaluarea constituie singurul etalon care dă posibilitatea centralizării şi determinării mărimii

patrimoniului, a anumitor indicatori economici calculaţi de contabilitate.

Calculaţia În sens larg presupune toate calculele ce se fac în contabilitate. În sens restrains

calculaţia presupune determinarea costului unitar de producţie.

Inventarierea Procedeul prin care se determină situaţia reală la o anumită dată a tuturor

bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor ce aparţin unei personae fizice sau juridice. Cu ajutorul inventarierii se

controlează modul cum sunt depozitate şi păstrate elementele patrimoniale. Prin acest procedeu are loc

punerea de acord a datelor de pe teren cu cele din contabilitate, astfel încat informaţiile furnizate sa fie reale

şi corecte.

Analiza Cu ajutorul acestui procedeu se valorifică informaţia contabilă, respectiv se explică

rezultatele obţinute în urma activităţii desfăşurate şi se fundamentează modalităţile de îmbunătăţire a

activităţii viitoare a întreprinderii.

Sub aspect metodologic între procedeele metodei contabilităţii se stabilesc o serie de legături. În cadrul

acestor legături, traseul de bază al ciclului contabil îl formează:





Acest traseu este obligatoriu, celelalte procedee se utilizează în funcție de acesta, atunci când este necesar.

DO UMENTELE

ONTURILE

BALANŢA DE

VERIFICAREIL NŢUL

Curs 1-Contabilitate Zootehnie

Documents

Transcript of Curs 1-Contabilitate Zootehnie