IMPORTANŢA APICULTURII

Importanţa ştiinţifică

Albinele melifere, prin modul lor special de viaţa, sunt organizate, cu un număr mare de indivizi diferenţiaţi în trei caste: matca (regina), albina lucrătoare şi trântorul. Fiecare castă se diferenţiază prin rol şi activitate distinctă în familie.

Familia de albine – prin mecanismul biologic perfect de adaptare şi autoreglare la condiţiile de mediu, modul de organizare a activităţii complexe pe care o desfăşoară, conţinutul şi valoarea produselor apicole pe care le realizează – prezintă o importanţă deosebită din punct de vedere ştiinţific. Aceste caracteristici au atras şi pasionat numeroşi oameni de ştiinţă şi crescători de diferite profesii, la elucidarea a numeroase aspecte legate de:

- Biologia, fiziologia şi anatomia albinelor;- Viaţa şi activitatea familiilor de albine;- Tehnologia de creştere;- Tehnologia de obţinere, recoltare şi prelucrare a produselor apicole;- Cercetarea valorii alimentare, energo – vitalizante şi medicamentoase a produselor şi a numeroaselor

derivate realizate din acestea.Din analiza activităţii de cercetare rezultă că apicultura face parte din categoria ştiinţelor aplicate,

având ca obiect de studiu elucidarea tuturor problemelor legate de viaţa şi activitatea albinelor melifere, astfel încât să fie posibilă folosirea de către om a familiilor de albine în scopuri economice şi sociale.

Pe lângă importanţa ştiinţifică pe care o prezintă albinele melifere, acestea au şi o deosebit de mare importanţă ecologică, economică şi socială.

Importanţa ecologică şi biologică

Din punct de vedere ecologic şi biologic albinele aduc un aport deosebit în sectorul vegetal şi în depistarea şi prevenirea poluării mediului înconjurător.

În sectorul vegetal (creşterea şi reproducerea plantelor cu flori) unde, prin polenizare a zeci de mii de specii spontane şi cultivate, alături de alte insecte, contribuie la fecundarea florilor din care rezultă fructe şi seminţe, care asigură, parţial sau total, hrana a zeci de mii de păsări şi animale şi inclusiv pentru om. Din seminţe, prin germinare se dezvoltă noi generaţii de plante, mai viguroase şi mai productive, ştiut fiind faptul că prin polenizare încrucişată se previne cosangvinizarea şi degenerarea speciilor.

Pe baza numeroaselor observaţii şi cercetări, s-a stabilit că 80% dintre plante sunt polenizate de către insecte, iar dintre acestea 77% de către albine.

Albinele melifere, prin instictul lor special, alcătuiesc familii numeroase, care în sezonul activ deţin 40.000 - 60.000 de indivizi, cu o rază economică de zbor de 3 km, capabile să polenizeze plantele melifere pe o suprafaţă de 2.800 ha, localizate în jurul stupinei. Aceste însuşiri ale albinelor duc la sporuri importante de producţie realizate la hectar prin polenizare.

Depistarea şi prevenirea poluării mediului înconjurător

Albinele au organele de simţ foarte dezoltate, deosebesc tot atâtea feluri de miros câte percepe omul, însă diluţiile sesizate de acestea sunt de 1/500 – 1/1.000, ceea ce pentru om este imposibil.

Sensibilitatea albinelor este deosebit de mare faţă de principalii agenţi poluanţi, care pot fi chimici (determinaţi de pesticide, erbicide, îngrăşăminte folosite neraţional în agricultură), noxe industriale şi biologice emanate de fabrici şi crescătorii de animale, substanţe radioactive, diverse pulberi încărcate de materiale grele, gaze toxice de la ţevile de eşapament etc. De toate acestea omul este avertizat prin modul de manifestare al familiilor de albine, depopulare, mortalitate prematură, lipsa capacităţii de zbor, agitaţie neobişnuită, prezenţa poluanţilor respectivi în organismul albinelor şi în elementele care alcătuiesc cuibul (faguri, miere, păstură). Determinările chimice se fac prin analiză în laboratoare specializate.

1

Apicultorul trebuie să ia măsurile necesare pentru combaterea fenomenului, în scopul menţinerii echilibrului biologic şi a unui mod de viaţă sănătos.

Apreciind la adevărata valoare importanţa albinelor, marele savant şi fizician Albert Einstein a spus: „Dacă ar dispărea albinele de pe suprafaţa pământului, omul ar mai avea de trăit doar patru ani. Cu cât există mai multă polenizare, cu atât este mai multă iarbă, sunt mai multe animale, mai mulţi oameni.”

Importanţa economică

În domeniul economic rolul albinelor este deosebit de mare şi poate fi pus uşor în evidenţă, atât prin valoarea produselor directe pe care la recoltează omul, cât şi prin valoarea sporului de produse agricole care se obţine de la plantele cu polenizare entomofilă, cultivate şi spontane, prin polenizarea realizată de albine.

Între plantele cu flori şi albine există o strânsă interdependenţă: albinele îşi asigură în totalitate hrana specifică (nectarul şi polenul) de la palntele entomofile, iar acestea îşi asigură polenizarea, fecundarea şi perpetuarea speciei, precum şi prevenirea consangvinizării prin intermediul albinelor.

Plantele entomofile, în faza de inflorire, care este diferită ca durată şi perioadă de la o specie la alta, în funcţie şi de relief, produc o mare cantitate de nectar şi polen, acestea reprezentând o bogăţie naturală a fiecărei ţări, valorificată numai prin intermediul familiilor de albine.

Din mulţimea de insecte care se hrănesc din nectarul şi polenul florilor, natura a înzestrat albina meliferă cu o serie de caracteristici dintre care amintim: instinctul de acumulare a rezervelor de hrană în cuib (care este deosebit de valoros atât pentru specie cât şi pentru om) şi instinctul social.

Albina meliferă este una dintre puţinele specii la care matca iernează împreună cu un număr mare de indivizi şi rezervă de hrană, asigurând de primavara timpuriu o intensă dezvoltare prin creşterea de puiet, ceea ce face ca în condiţii normale o familie de albine să deţină în sezonul activ de înflorire a plantelor 40.000 – 60.000 de indivizi, care asigură polenizarea şi valorificarea resurselor naturale de nectar şi polen.

Folosind cele două instincte valoroase ale albinelor, apicutorul poate obţine miere şi alte produse apicole, echivalent a 30 de kilograme de miere marfă anual de fiecare familie de albine.

Produsele apicole au o foarte mare valoare economică şi, mai ales, alimentară, energovitalizantă şi medicamentoasă pentru om.

Agricultorii şi toţi cei care culeg şi valorifică produsele plantelor entomofile, obţin sporuri de producţie prin polenizarea făcută de albine în valoare de miliarde de lei, depăşind de 30 de ori valoarea produselor apicole obţinute direct de familiile de albine.

Cunoscând aceste aspecte economice, agricultorii, pomicultorii şi silvicultorii cooperează cu apicultorii, avantajele fiind de ambele părţi.

Apicultura în România

Scurt istoric

Teritoriul ţării noastre a fost şi este dăruit de natură cu o climă blândă şi floră bogată, asigurând condiţii foarte bune pentru viaţa albinelor. Aceasta a făcut ca înaintaşii noştri să se preocupe de ocrotirea şi creşterea albinelor, încât cunoştinţele despre apicultură se întrepătrund cu însăşi istoria poporului român.

Progresele apiculturii în România, ca şi în Europa, erau rapide. În anul 1872, apicultorul Vichentie Schlejan a prezentat la congresul apicultorilor din Germania şi Austria prima gratie metalică de separare a mătcilor, iar în multe localităţi din ţară funcţionau teascurile de strâns ceară din fagurii vechi (Bistriţa – Năsăud, Vâlcea , Dâmboviţa) care datează din secolul XV. Nicolae Grand a promovat stupul îmbunătăţi a lui Berlepsh, oficializat sub denumirea de stupul Berlepsch – Grand (1870).

În secolele XIX – XX, pe lângă progrese, creşterea albinelor în ţara noastră a înregistrat, în anumite perioade şi etape de declin.

Aceste etape de declin se datorează lipsei de sprijin organizatoric din partea statului, lipsei de materiale şi a mijloacelor necesare, cu o dotare deosebit de slabă de care dispunea apicultura. Astfel, în 1900 dintr-un efectiv de 310.162 de familii de albine, numai 7.141 erau adăpostite în stup sistematici, ceea ce reprezintă numai 2,3 % din totalul familiilor existente. De asemenea lipsa de îndrumare tehnică şi organizatorică a crescătorilor de albine lipsea, lipsa literaturii de specialitate pentru popularizarea largă a stupăritului sistematic, au dus la decăderea apiculturii.

2

După cel de-al doilea război mondial, în perioada 1945 – 1989, în condiţii forţate de dezvoltare a economiei de tip socialist, cu cheltuieli mari şi neeconomice în sectorul de stat şi cooperatist, efectivul familiilor de albine a înregistrat o creştere deosebită, fără a se înregistra poporţional şi o creştere a producţiei apicole.

Efectivul familiilor de albine a crescut şi în gospodăriile populaţiei de la oraşe şi sate, pentru realizarea câştigurilor suplimentare, necesare asigurării unei existenţe decente.

Creşterea efectivului familiilor de albine şi a producţiei în gospodăriile populaţiei a fost posibilă şi prin organizarea, în anul 1957, a A.C.A. din România care, timp de 25 de ani a fost condusă de prof. dr. ing. Veceslav Harnaj. Activitatea acestei organizaţii de îndrumare tehnică, pregătire profesională şi propagandă apicolă a fost orientată şi în direcţia prestării de activităţi economice din producţie, prin înfiinţarea Combinatului Apicol, asigurându-se astfel baza tehnică materială pentru dotarea şi aprovizionarea apicultorilor, precum şi baza de colectare a produselor apicole, activităţi ce se desfaşoară şi în prezent.

Se poate afirma, pe baza rezultatelor obţinute de-a lungul anilor, că în ţara noastră apicultura a fost şi este o îndeletnicire străveche, devenită tradiţie pentru poporul român. Trecerea de la apicultura tradiţională la apicultura ştiinţifică fundamentală, bazată pe cunoaşterea biologiei şi activităţii intense a vieţii albinelor s-a datorat muncii unor mari cercetători şi iubitori ai apiculturii din ţara noastră, cum au fost: Alexandru Bulaghin (1855 - 1945), Grigore Giosanu (1885 - 1949), Constantin Hanganu (1889 - 1951), Constantin Hristea (1896 - 1987), Veceslav Harnaj (1917 - 1988), Nicolae Fotii (1910 - 1989), Eugen Mârza (1929 - 2000) şi mulţi apicultori anonimi sau consacraţi cărora trebuie să le acrdăm cinstea cuvenită.

Situaţia actuală a apiculturii

După ce apicultura a înregistrat o însemnată creştere a efectivului de familii de albine, care la începutul anului 1989 a ajuns la peste 1.418.000 de familii, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, acest efectiv a scăzut mult datorită unor cauze diferite.

Familiile de albine şi producţia de miere realizate în ţara noastră a început să crească după aderarea la Comunitatea Europeană şi datorită unor subvenţii acordate atât de statul român cât şi de C.E.

Albinele care populează teritoriul ţării fac parte din grupa raselor de albine din zona Munţilor Carpaţi (apis melifera carpatica), având ecotipuri ale zonelor bioapicole în care trăiesc, respectiv: Câmpia Dunării şi a Dobrogei, Podişul Moldovei, Câmpia de Vest, Podişul Transilvaniei şi zona versanţilor Munţilor Carpaţi.

Albina românească este deosebit de valoroasă, dezvoltă familii puternice, cu instinct de acumulare a rezervelor de hrană dezvoltat, rezistă la boli şi la iernare, este blândă, puţin roitoare. Îşi pătrează în timp caracteristicile de bază şi este foarte productivă. Din punct de vedere al efectivului şi al structurii de proprietate, patrimoniul naţional apicol, conform datelor statistice, deţine în prezent 746.000 de familii de albine, fiind structurat pe următoarele forme de proprietate:

- proprietate privată 741.520 familii de albine, reprezentând peste 99% din efectivul total;- sectorul de stat 4.480 familii de albine, reprezentând 1% din efectivul total;

În ceea ce priveşte forma de organizare şi dimensionare a exploataţiilor agricole:- exploataţii apicole subdimensionate, alcătuite din 1 – 25 familii de albine, la care producţiile sunt

întâmplătoare, fără importanţa comercială, totalizează 352.000 familii de albine. Aceste exploataţii reuşesc să asigure consumul familial şi o mică parte să fie valorificată, contribuie însă esenţial la menţinerea climatului ecologic şi la obţinerea unor importante sporuri de producţie prin polenizarea plantelor entomofile.

- exploataţii apicole familiale, proprietăţi ale apicultorilor semi – profesionişti, pentru care apicultura este o ocupaţie secundară, din care realizează un venit suplimentar (20 – 50 familii de albine) însemnând un total de 171.600 de familii de albine;

- exploataţii comerciale la care efectivele sunt cuprinse între 50 – 500 de familii de albine, îngrijite de apicultori profesionişti, însumând 217.920 de familii de albine. Mare parte din miere se comercializează pe piaţa liberă şi o cantitate consistentă merge la export.

3