UNIUNEA EUROPEANALSAMVUSAMV C-N rule Proiect finanţat prin Phare

RO 007.02.01.02

Asist. Ord- Daniel S. DEZMIREANProf. Dr. Liyiu Al. MARGHITAŞ

APICULTURA

Capitolul 1

INTRODUCERE

1.1. Obiectul apiculturii

Apicultura este înainte de toate o ramură a agriculturii, care studiază biologia şi tehnologia creşterii şi exploatării albinelor, în scopul obţinerii de producţii apicole ridicate şi a sporirii producţiei de seminţe la plantele agricole entomogame ca urmare a polenizării suplimentare a acestora de către albine.

Apicultura nu este nici o modalitate de a face avere, nici o stare idilică, sursă de bucurii fără compensaţie. Este o meserie dură, care cere multe calităţi fizice şi morale.

Pentru cei care vor să trăiască de pe urma ei, sau cel puţin să-şi creeze o parte importantă din mijloacele de existenţă, apicultura este realmente o profesie zootehnică cu toate oboligaţiile şi neajunsurile pe care le comportă aceasta.

1.2. Importanţa creşterii albinelor

Datorită particularităţilor biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, cum sunt: mierea, ceara, polenul, păstura, lăptişorul,propolisul, veninul şi apilamilui, iar prin polenizarea suplimentară selectiv încrucişată a plantelor agricole entomofile, însemnate sporuri de producţie şi de calitate superioară.

Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică şi calorică (3,350 kcal). S-a stabilit că sub aspect caloric, un kilogram de miere echivalează cu 1,450 kg pâine, 2,370 kg came de vită, 3,930 kg came de peşte, 4,700 litri lapte de vacă, 6 kg mere sau 50 ouă. Tocmai de aceea mierea era folosită de atleţii greci înainte de a intra în arena olimpică, iar astăzi se recomandă alpiniştilor, sportivilor, intrând totodată şi în reţetele culinare ale cosmonauţilor. Mierea este un produs uşor asimilabil, întrucât albinele prin procesul biochimic de invertire au transformat zaharoza în cei doi componenţi ai săi, în glucoză şi fructoză, astfel că ea este practic digerată.

Datorită conţinutului său în inhibină, mierea prezintă reale proprietăţi bactericide. Ea s-a folosit de romani pentru conservarea vânatului în stare crudă, cât şi la îmbălsămare. A r i s t o t e l şi A l e x a n d r u M a c e d ó n au fost îmbălsămaţi cu miere. Şi azi se foloseşte în afecţiuni pulmonare, cardiace, gastrice, hepatice, cutanate, oculare, tratarea nevrozelor etc.

Mierea este apreciată şi datorită acţiunii sale antitoxice. S-a stabilit, de exemplu, că în cazul intoxicaţiilor cu ciuperci, glicemia scade de la l g/1 la 20 cg/1, situaţie în care, dacă bolnavilor li se administrează ceaiuri cu miere, aceştia sunt salvaţi de la moarte.

Ceara, este un produs deosebit de important, ce serveşte la producerea fagurilor artificiali şi ca materie primă în peste 40 de industrii, dintre care

amintim: electrotehnică, radiotehnică, aviaţie, textilă, pielărie, optică, farmaceutică ş.a.

Polenul, prin valoarea sa compoziţională, reprezintă unul dintre cele mai importante produse apicole, fiind mult apreciat pentru Însuşirile sale terapeutice, fapt pentru care reţine tot mai mult atenţia nutriţioniştilor, medicilor şi chiar a masei largi de consumatori.

Păstura reprezintă polenul depozitat şi fermentat In celule, ce se recuperează din fagurii de reformă. Prezintă proprietăţi terapeutice asemănătoare polenului.

Lăptişorul prezintă însuşiri asemănătoare polenului,dând bune rezultate în afecţiuni cardiovasculare, stimulează hematopoeza, fiind folosit cu bune rezultate şi în industria cosmetică.

Propolisul este un produs cules de albine de pe mugurii unor arbori, mai ales de pe cei de plop şi castan. Se foloseşte sub forma diferitelor preparate, cu eficienţă maximă în : dermatoze, necroze, necrobaciloză, furunculoză, herpesuri, în stomatologie, în afecţiuni gastrointestinale ş.a.

Veninul se foloseşte din cele mai vechi timpuri pentru tratarea poliartritelor, sciaticii, a bolilor reumatice, cât şi în hipertensiunea atrerială. Datorită proprietăţilor sale se foloseşte şi azi în medicina modernă.

Apilamilul este un produs nou, de concepţie românească, preparat din larve de trântor, folosit în afecţiuni oculare, nazale, bucofaringiene, auditive, dermatologice, necrotice, ca cicatrizant, fortifiant general, cât şi în astenii sexuale.

Polenizarea. în procesul evoluţiei, plantele au suferit minunate adaptări pentru polenizarea selectiv-încrucişată cu insectele. Primul care a constatat importanţa polenizării plantelor cu ajutorul albinelor a fost K o n r a d S p r e n g e l , care în anul 1811 în urma observaţiilor efectuate elaborează o valoroasă lucrare în acest domeniu. Fundamentarea ştiinţifică a importanţei polenizării încrucişate îi revine lui C h a r l e s D a r v i n , care timp de 11 ani a experimentat efectul polenizării pe 57 de specii de plante, experienţe în urma cărora constată că autopolenizarea are efecte negative, concretizate prin fecunditate, producţii mici şi prin scăderea vitalităţii plantelor.

Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de recoltă obţinută în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor întrece de 10- 15 ori valoarea produselor apicole obţinute de la albine.

Importanţa polenizării suplimentare a plantelor agricole entomofile cu ajutorul albinelor, creşte şi mai mult în condiţiile intensivizării agriculturii, când datorită folosirii pesticidelor, entomofauna naturală este distrusă.

1.3. Scurt istoric al creşterii albinelor

Date despre apariţia albinelor pe planeta nostră nu există, dar paleontologii afirmă că acestea existau şi în era terţiară. în antichitate, mierea era cunoscută, recoltată şi consumată de către oameni. Prima formă de exploatare a constituit-o “vânătoarea de albine”, prin depistarea familiilor sălbatice adăpostite în scorburile copacilor, instalarea de scorburi artificiale, iar apoi construirea de stupi primitivi numiţi “buduroaie”, unde, la sfârşitul sezonului, albinele erau asfixiate, iar mierea recoltată.

La egipteni, sumerieni, babilonieni, asi ri en i şi chinezi, creşterea albinelor era foarte dezvoltată. Vasele de lut şi alte vestigii găsite în urma săpăturilor arheologice demonstrează că apicultura era la loc de cinste în epoca faraonică. Aşa se explică faptul că pe fruntea boului Apis, cea mai m a re divinitate la egipteni, se afla o albină, iar în scrierea hieroglifică, albina însemna abundenţă. D e l a A r i s t o t e l ne~au rămas dale preţioase cu privire la albine, iar C o l u m e l l a în “De re rustica” şi V i r g i I i u în “Georgicele” dau preţioase sfaturi despre creşterea albinelor.

în Evul mediu, apicultura nu înregistrează practic nici un progres. Apicultura modernă debutează în secolul al XlX-lea. Cercetări asupra vieţii albinelor au făcut unii intelectuali progresişti. Astfel naturalistul olandez S c h w a m e r d a n (1637-1680) studiază cu ajutorul microscopului inventat de el anatomia albinei, arătând că “regele albinelor” este de fapt o femelă (matca), iar R e a u m u r (1783-1857) studiază biologia albinei şi construieşte un stup de observaţie cu pereţi de sticlă. Naturalistul elveţian F r a n c o i s H u b e r (1750-1831) dovedeşte că ceara nu este culeasă de pe flori, ci este produsă de albină, precum şi faptul că matca se împerechează în afara stupului. în 1811 D z i e r z o n descoperă partenogeneza la albine, dovedind că trântorii rezultă din “ouă nefecundate”, iar P. L P r o c o p o v i c i (1814), D z i e r z o n (1834), L a n g s t r o t h (1851), L a y e n s (1880) şi D a d a n t (1880) inventează şi construiesc noi modele de stupi sistematici.

Demne de remarcat sunt cercetările lui K a r l v o n F r i s c h care descoperă semnificaţia “dansului” la albine, limbaj prin care acestea îşi transmit informaţiile cu privire la direcţia şi distanţa unor surse melifeie nou depistate.

Condiţiile deosebit de favorabile de climă, sol şi bază meliferâ ale ţării nostre, au determinat ca apicultura să constituie din cele mai vechi timpuri o îndeletnicire de seamă a locuitorilor acestor meleaguri. De la H e r o d o u S t r a b o n , X e n o f o n , iar mai târziu d c l a D i t n i t r i c C a n t e m i r ş i N i c o l a e I o r g a nc-au rămas dale despre existenta albinelor în regiunile locuite azi de poporul nostru. în 1785, l o a n M o 1 n a r P t u a r u publică prima carte apicolă din ţara noastră intitulată "Fconomia stupilor” , c i fiind prima lucrare tipărită în limba romănă în Transilvania.

Denumiri de localităţi ca: Stupina, Stupim. Prisaca. Prhâccni .Wurcu şi altele, atestă că albinâritul era bine dezvoltat pe meleagurile noastre.

După pacea de la Adrinopol (1829), care liberaliza comerţul cu produse agricole ti până azi, apicultura ţării nostre cunoaşte etape diferite de dezvoltare.

in anul 1957, ia fiinţă Asociaţia Crescătorilor de Albim din România* organizaţie de masă care acordă un substanţial sprijin de organizare şt îndrumare tehnici apicultorilor din ţara noastră. Prin editarea lunară a revistei “România apicolă” se popularizează noile cunoştinţe apicole, precum şi rezultatele obţinute de apicultorii cu experienţă.

In anul 1958, Asociaţia Crescătorilor de Albine din România devine membră a Federalist Intemaţioale de Apicultura APlMOStMA, a cărui preşedinte a fost ales Iti anul 1965 prof. V Il a r n a j. Această alegere a constituit de fapt o Încununare a prestigiului de care se bucură apicultura românească pe plan mondial

La Bucureşti funcţionează Combinatul apicol* unitate de bază a Asociaţiei Crescătorilor de Albine* care sub aspectul concepţiei* volumului şi capacităţilor de producţie şi de diversificare a acesteia, reprezintă unicat pe plan

mondial, el asigurând dotarea apicultorilor cu întreaga gamă de utilaje apicole. Tot la Bucureşti, funcţionează Institutul Internaţional de Tehnologie fi Economie Apicolă.

Faţă de posibilităţile existente ,numărul actual al familiilor de albine este relativ mic, dar efectivul şi producţia acestora poate creşte substantial fără mari investiţii, dar cu interes şi pricepere din partea celor ce doresc să practice apicultura şi cu spijin din partea statului.

PRODUSE APICOLE

Capitolul 6

6.1. Mierea

De-a lungul veacurilor, scopul principal al creşterii albinelor l-a constituit obţinerea de miere, la început fiind cea mai importantă sursă de glucide pentru organismul uman. Şi în prezent, datorită conţinutului bogat în principii nutritivi, a gradului ridicat de asimilare, a gustului plăcut, dar mai ales datorită însuşirilor sale terapeutice, mierea reprezintă un produs apicol deosebit de apreciat.

Clasificarea m ierii. Ca produs comercial, mierea se clasifică după: provenienţă, mod de obţinere şi consistenţă.După provenienţă, mierea de albine poate fi: monofloră, polifloră, şi de “mană”.Prin miere monofloră se înţelege mierea de albine care provine integral sau în cea mai mare parte de la o singură specie, în care caz poartă denumirea plantei respective, ca de exemplu: miere de salcâm, miere de tei, miere de zmeură, etc.

Mierea polifloră provine dintr-un amestec natural de nectar recoltat de la diverse plante care înfloresc în aceeaşi perioadă, ca de exemplu: miere de fanat, miere de munte, miere de baltă, etc.

Mierea de “mană” se obţine în cea mai mare parte din excreţiile unor insecte care parazitează şi se hrănesc cu seva plantelor.După modul de obţinere miere poate fi: în faguri, în secţiuni, extrasă prin centrifugare, scurgere liberă din faguri, sau prin presarea acestora.

Proprietăţile fiz ice ale mierii se referă la: culoare, consistenţă, gust, aromă, higroscopicitate şi densitate.

Culoarea mierii prezintă o întragă gamă de nuanţe, de la transparent până la brun. Mierea de culoare galben- deschis este specifică celei de salcâm, iar cea de culoare închisă, mierii de munte sau de baltă Culoarea este dată de prezenţa unor pigmenţi vegetali, cum sunt: carotenul, clorofila şi diverşi derivaţi ai săi şi alte substanţe. Intensificarea culorii mierii în timpul păstrării după M1LUM (1939) se datoreşte combinaţiilor tananţiilor şi a altor polifenoli cu fierul din vasele de păstrare şi din instalaţiile de prelucrare, concomitent cu intrarea în reacţie a zaharurilor reduicătoare cu substanţele ce conţin azot aminic ( aminoacizi, polipeptide, proteine).

Consistenţa este condiţionată în principal de conţinutul în apă şi temperatura mediului ambiant. Cu cât aceste elemente prezintă valori mai ridicate, cu atât şi consistena mierii este mai mică şi invers. In funcţie de consistenţă, mierea poate fi: fluidă, siropoasă, vâscoasă şi cristalizată

Gustul mierii este dulce, plăcut, prezentând uneori nuanţe mai mult sau mai puţin pronunţate de amărui, astringent, iar când fermentează primeşte un gust acrişor. Gustul se datoreşte zaharurilor, acidului gluconic, prolinei şi taninurilor.

Aroma este determinată de conţinutul în uleiuri eterice ale mierii şi depinde de speciile de la care provine nectarul.

65

ffigroscopicitatea este proprietatea mierii de a absorbi vaporii de apă din mediul ambiant. întrucât mierea are higroscopicitate foarte ridicată se impune păstrarea sa în spaţii cu umiditate scăzută. în caz contrar, mierea absoarbe o cantitate mare de apă şi este supusă proceselor de fermentaţie şi degradare.

Densitatea normală a mierii este de 1.417 (la umiditatea normală de 18%), fiind determinată de conţinutul în apă al acesteia.

Compoziţia chimică a mierii depinde de originea florală, condiţiile meteorologice, modul de păstrare şi de metodele de extragere a acesteia. în timpul păstrării mierii după 6-12 luni KALIMI şi SOHONIE (1964), a constatat creşterea conţinutului de oligozaharide şi scăderea celei de monozaharide, fenomen determinat în principal de activitatea enzimelor. Mierea mai conţine dextrine, care nu sunt digerate de albine. Enzimele sunt reprezentate de invertază, care disociază zaharoza în glucoză şi fructoză şi prin diastază care converteşte dextrinele în dizaharide, prezenţa căreia atestă dealtfel şi originea naturală a mierii. Enzimele se exprimă prin indicele diastazic. Mierea de mană conţine o cantitate mult mai mare de săruri comparativ cu cea florală

Cristalizarea este un proces specific unor sorturi de miere, în urma căruia după un anumit timp de păstrare mierea trece din stare fluidă în stare mai mult sau mai puţin consistentă, în funcţie de mărimea cristalelor. Cauzele cristalizării mierii nu au fost până în prezent pe deplin elucidate. în mod frecvent, conţinutul mai ridicat de glucoză, mai mic de apă, precum şi temperatura mai scăzută (13- 14°C) favorizează cristalizarea. La începutul procesului de cristalizare, în masa mierii apar cristale “iniţiale” , pe suportul cărora se formează conglomerate de cristale, care în final se unesc, rezultând astfel mierea cristaşizată în lipsa cristalelor iniţiale la temperatura de peste +27 °C mierea nu cristalizează, iar la o temperatură de sub + 10 °C, datorită consistenţei mai mari, procesul de cristalizare nu mai are loc. Cristalizarea mierii poate fi favorizată în mod artificial prin adăugarea la mierea fluidă a unei cantităţi de 5- 10 % miere cristalizată, adică prin introducerea de cristale “iniţiale”. în general mierea provenită de la salcâm, salvie, sburătoare, lucemă, castan comestibil şi altele, datorită conţinutului ridicat în fructoză nu cristalizează timp îndelungat, în timp ce mierea de muştar, rapiţă, floarea-soarelui şi altele, ce au un procent mai ridicat de glucoză cristalizează foarte repede, uneori chiar în fagiri.

Condiţionarea mierii reprezintă complexul de lucrări ce asigură obţinerea unui produs lipsit de impurităţi, cu conţinut optim de apă, cu valoare biologică ridicată şi cu aspect comercial cât mai plăcut.Condiţionarea mierii se face diferit în unităţiile cu efective mici faţă de cele de tip industrial.

Condiţionarea mierii în unităţiile cu efective mici. In unităţiile cu efective mici, condiţionarea mierii constă în efectuarea următoarelor opraţiuni: prefiltrare, limpezirea, ambalare şi păstrare.

Prefl Urarea se realizează cu ajutorul unor strecurători speciale, ce se ataşează la robinetul extractoarelor pe timpul extracţiei şi care au rolul de a reţine o parte din căpăcelele şi fragmentele de faguri ce se detaşează pe timpul extracţiei.

Limpezirea se face în maturatoare, în care corpurile străine se separă pe baza densităţii, cele uşoare ridicându-se la suprafaţă, de unde sunt eliminate cu ajutorul unei linguri, iar cele grele, se lasă la baza vasului. Evacuarea mierii curate se face prin intermediul unui robinet situat la o anumită distanţă faţă de

fundul maturatorului. Mierea aflată sub robinetul maturatoarelor se colectează separat, urmân a se supune unui nou proces de limpezire.

Ambalarea mierii se face în bidoane speciale, confecţionate din tablă cositorită sau aluminiu, în butoaie de plop, salcie, tei, etc. Butoaiele din conifere nu sunt indicate deoarece imprimă mierii miros de răşină, iar cele din stejar deatorită taninului determină înnegrirea mierii.

Păstrarea mierii se face în încăperi curate, uscate, fără mirosuri străine la temperatura de cca 14 °C. Cercetările întreprinse au stabilit că la temperaturi mai ridicate cuprinse între 20- 25 0 C mierea se închide la culoare, pierde din aromă, suferind totodată unele transformări chimice, fenomene ce duc la aşa- numita îmbătrânire a mierii.

Condiţionarea mierii în unităţi de tip industrial . In unităţile de tip industrial condiţionarea mierii presupune următoarele operaţiuni: optimizarea conţinutului de apă, încălzirea şi tratamentul termic, filtrarea, pregătirea pentru îmbuteliere şi păstrarea.

6.2. Ceara

Ceara este un produs natural secretat de glandele cerigene ale albinelor lucrătoare în vârstă de 13- 18 zile. în momentul secreţiei, ceara este lichidă şi în contact cu aerul se solidifică sub formă de solzişori albi străvezii foarte mici ( 1 g ceară =1250 solzişori). care după un anumit timp se închid la culoare devenind galbeni.

Clasificarea cerii. După modul de extracţie, ceara se clasifică astfel: ceara de stupină, ceara de presă şi ceara extractivă.

Ceara de stupină se obşine prin prelucrarea directă în clădirea anexă a stupinei a fagurilor de reformă, a ramelor clăditoare, căpăcelelor şi a cerii rezultate de la curăţirea stupilor. Extragerea cerii se face cu ajutorul energiei solare sau prin presare folosind diferite tipuri de prese manuale.

Ceara de presă rezultă dintr-o materie primă cu un conşinut mai scăzut de ceară, cum ar fi boştina sau fagurii de reformă, extracţia facându-se cu ajutorul preselor industriale, la presiuni foarte mari, din care cauză ceara mai conţine şi substanţe străine ca: grăsimea larvelor, păstură, materii răşinoase, etc.

Ceara extractivă se obţine prin extracţie cu ajutorul solvenţilor din boştina rezultată de la presele industriale şi din alte reziduri ce conţin ceară de albine.

Ceara extractivă prezintă cea mai slabă calitate conţinând solvenţi şi substanţe lipidice. Sub aspect organoleptic ea este moale, cu duritate foarte scăzută, având culoare închisă şi miros neplăcul, fapt pentru care se foloseşte exclusiv în industrie.

Proprietăţile fîzico-chim ice ale cerii conform STAS -ului 3064 / 1 iunie1960, se prezintă astfel:corpuri străine şi adaosuri de falsificare.............Lipsădensitatea relativă la 20 °C................................ 0,970punctul de topire................................................. 63- 66 °Cindicele de refracţie............................................. 1.4430- 1.4671indicele de aciditate............................................. 17.05- 21.4indicele de saponificare.........................................90-102indicele de esteri......................................................70-83indicele de raport....................................................3,5-4,4

67

- indicele Buchner...................................................... 3,5-4,5Suma indicilor de aciditate şi esteri nu trebuie să fie mai mică decât limita

inferioară a indicelui de saponificare.Prin ridicarea sau scăderea temperaturii densitatea cerii se măreşte sau scade cu 0.008 pentru fiecare un grad Celsius.

Calitatea cerii este în raport direct cu punctul de topire. Temperatura de solidificare este în general mai scăzută faţă de temperatura de topire cu 0,1 - 2,0 °C.

Coeficientul de duritate la temperatura de 20 °C variază la diferitele proenienţe de ceară astfel: 8- 13 la edeara scursă din faguri topiţi, 3-6 la ceara provenită din presare, şi 1 la ceara extrasă cu solvenţi. Calitatea cerii este în raport direct cu duritatea şi elasticitatea şi invers cu plasticitatea. Prin adăugarea de propolis, duritatea cerii scade, dar în schimb creşte vâscozitatea.

Ceara este insolubilă în apă, dar se dizolvă la cald în cloroform, benzină, eter de petrol, sulfură de carbon, tetraclorură de carbon, terebentină, alcool, etc. Calitatea cerii nu depinde numai de materia brută din care se extrage, ci în măsură hoptărâtoare şi de condiţiile de prelucrare, întrucât acizii graşi se saponifică şi intră foarte uşor în reacţie cu majoritatea metalelor şi bazelor, formând compuşi coloraţi, fapt pentru care este contraindicată prelucrarea cerii în vase de tuci, aramă, alamă, zinc şi aliajele acestora.

6.3. Polenul

Polenul este principala sursă de hrană proteică pentru albine, folosindu-se în ultimul timp şi-n alimentaţia dietetică a omului datorită însuşirilor sale terapeutice.

Compoziţia chimică variază foarte mult în funcţie de provenienţă, în medie fiind următoarea: apă 20%, glucide 20- 40 %, proteine 7- 30 %, cca 4 % lipide, şi cca 3 % substanşe minerale.In afară de acestea polenul mai conţine vitamine, enzime, antibiotice şi un factor de creştere ce se găseşte mai ales în polenul de păpădie, castan şi porumb.Polenul recoltat cu ajutorul colectoarelor se curăţă de impurităţi şi se usucă la umbră sau cu uscătoare speciale destinate acestui scop. Păstrarea se face în pungi de plastic sau în borcane cu dop rodat, iar în cazul cantităţilor mari în saci de mase plastice.

6.4. Lăptişorul de matcă

Lăptişorul de matcă reprezintă secreţia glandelor faringiene ale albinelor doici şi serveşte ca hrană pentru larvele din care vor rezulta mătei. Este un produs caracterizat printr-o mare digestibilitate şi printr-un conţinut foarte ridicat în principii nutritivi, fapt evidenţiat prin rapiditatea dezvoltării larvei, cât şi a prolificităţii şi longevităţii măteii.

Ca aspect, se prezintă sub forma unei mase dense de consistenţa smântânei, albicios, cu gust caracteristic, uşor acrişor- înţepător. în contactul cu aerul, la temperatura de 15°C lăptişorul se îngălbeneşte. Compoziţia chimică a lăptişorului nu este complet stabilită. După ARDRY (1956), el conţine: 68.07 % apă, 11.15 % proteine, 5.61 % lipide, 8.94 % glucide, 0.81 % cenuşă şi 5.42 %

68

l i p substanţe dits oare 3 % neidentifloate. Pc lângă acestea lăptişorul niai conţine 20 tuiúnoact/t, çn/ime, vitamine ţi hormoni.

/V o d k iv iv a lăptişorului. !n acest scop se folosesc două procedee: metoda poxiucerii lăptiţondui prin orfani zarea familiilor de albine şi metoda producerii continue de lăptişor In prezenţă măteii.

Pentru intensificarea secreţiei de lăptişor, se vor asigura familiilor faguri cu polen şi miere, iar planificarea producerii lăptişorului se va face în perioada culesului. In perioadele lipsite de cules, pentru intensificarea activităţii albinelor, familiile producătoare de lăptişor se vor stimula zilnic cu sirop de zahăr* iar în lipsă de surse proteice se vor suplimenta şi cu polen sau substituienţi.

6.5. Pro polisul

Propolisul reprezintă un produs pe care albinele îl recoltează de pe mugurii unor plante cu care fixează ramele, acoperă crăpăturile, lustruiesc celulele, etc. Este un produs răşinos, cu miros plăcut, de culoare galben- verzuie, verde- inchis, sau brun roşiatică. Propolisul conţine cca 50-55 % răşini vegetale şi balsamuri. 8-10 % uleiuri eterice. 30 % ceară şi alte ingrediente. Datorită compoziţiei sale prezintă proprietăţi bacteriostatice, bactericide, antifimgice şi anesteziante, fapt pentru care este mult folosit în medicina umană şi veterinară.

Recoltarea propolisului se face în condiţii de temperatură mai ridicată, ce favorizează curăţirea lui cu dalta de pe podişor şi falţurile pe care se sprijină ramele.

Producţia medie de propolis ce se poate recolta de la o familie este ce cca 800 grame. Păstrarea se face în bucăţi de cca 100- 500 grame, învelite în celofan.

6.6. Veninul de albine

Veninul de albine este un amestec al secreţiei glandelor de venin, ale albinelor, ce serveşte împreună cu acul la apărare. Datorită preţioaselor însuişiri terapeutice, se foloseşte cu succes în tratarea unor boli ale sistemului nervos, astm bronhial, reumatism, boli de piele, etc. Se aplică sub formă de înţepături, injecţii intramusculare, inhalaţii, alifii, etc. In stare naturală se prezintă sub forma unui lichid transparent cu gust acru şi cu miros specific, pronunţat. Este solubil în apă, având densitatea de 1,1363. Compoziţia chimică nu este suficient studiată. După ARTEMOV ( 1965) din venin se pot separa următoarele fracţii: volatilă, solubilă în eter, cu compoziţia necunoscută, lipoidală, conţinând în general sterine, histamine şi acizi organici, şi proteică, care cu ajutorul electroforezei se poate imparti la rândul său în alte trei părţi. Recoltarea se face prin narcotizarea albinelor sau înţeparea unor membrane.

M etoda de narcotizare constă în introducerea albinelor într-un vas de sticlă, peste care se aşează o hârtie de filtru umectată cu eter. Albinele iritate de mirosul de eter depun veninul pe pereţii vasului de unde se recuperează prin spălare, filtrare şi evaporare, astfel că se obţine venin sub formă de precipitat. Albinele după revenire se redau familiei. Prin folosirea acestei metode de la 1000 albine se obţin aproximativ 50- 75 mg venin. Metoda prezintă dezavantajul că veninul obşinut este impurifica! cu diferite materii ce se află pe corpul albinelor şi în plus randamentul este relativ scăzut.

69

Metoda recoltării individuale a veninului se face mtr-un vas cu apă distilată pe a cărei gură se leagă o membrană subţire de puiele pe care se aplică albinele cu scopul de a înţepa. în urma acestei operaţii veninul se scurge în apa distilată de unde prin fierbere şi evaporare se recuperează sub forma unui precipitat. Metoda prezintă avantajul că permite obţinerea de venin pur.

Centru de pregătire multifuncţională pentru diversificare rurală - Cod C A E N 0126 Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca, Iulie 2003"Conţinutul acestui material nu reprezintă fn mod necesar poziţia oficială a Uniunii Europene"

ţk i ‘ ÊÊÊêL ^g