Curs 03 - Infractorul Din Perspectiva Psihiatrica (v-2014)

$: Curs 03 - Infractorul Din Perspectiva Psihiatrica (v-2014)$
Psihologie judiciară Curs: Infractorul din perspectivă psihiatrică

Curs # 3

INFRACTORUL DIN PERSPECTIVĂ PSIHIATRICĂ CUPRINS Personalitatea criminală din perspectiva medicilor psihiatri Tipologia infractorilor propusă de Yablonski (1990) Tulburările de personalitate şi comportamentul antisocial Personalitatea şi sănătatea mintală Psihopatiile Definiţie Potenţialul criminogen al psihopatului Categorii de tulburări de personalitate Diagnosticul psihiatric al personalităţii antisociale

Criteriul vârstei Diagnosticul în baza comportamentelor din perioada de copilărie şi adolescenţă Diagnosticul în baza comportamentelor din perioada matură

* * *

Personalitatea criminală din perspectiva medicilor psihiatri Astăzi nimeni nu mai susţine, precum o făcea la sfârşitul secolului XIX-lea Cesare Lombroso, că criminalii sunt înnăscuţi, posedând atavisme ca semne distincte şi, în bună parte, bolnavi psihici. Unele date de statistică criminologică ne sugerează faptul că atunci când discutăm despre personalitatea infractorilor este necesar să considerăm cu multă atenţie ipoteza unor disfuncţionalităţi psihologice. De exemplu, un studiu efectuat pe un lot reprezentativ de 2738 de infractori (Gheorghiu et al., 1982) a pus în evidenţă faptul că 60 % din infractorii deţinuţi în penitenciare sunt recidivişti. Conform datelor unei alte cercetări efectuate, de data aceasta pe un lot de 518 de infractori recidivişti (Dragomirescu, 1976) 76 % din recidivişti prezintă tulburări psihice de natură diferită. Acelaşi studiu indică că din numărul total de recidivişti 47 % (!) prezintă tulburări de personalitate, sunt psihopaţi. Tipologia infractorilor propusă de Yablonski (1990)

Yablonski (1990) realizează o tipologie a criminalilor care ţine cont de sănătatea mintală a acestora şi de impactul personalităţii asupra comiterii infracţiunilor. Autorul distinge patru categorii de criminali:

Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

1


1. Criminali socializaţi. Sunt persoanele care sunt sănătoase din punct de vede mintal.

Astfel de persoane devin infractori ca urmare a unui impact nefavorabil al contextului social. Mediul nefavorabil la care sunt expuşi îi determină să înveţe valori şi norme specifice unor subculturi deviante. Structura personalităţii acestor persoane practic nu diferă de cea a oricărui cetăţean ce nu încalcă legea penală;

2. Criminali nevrotici. Sunt acele persoane care suferă de tulburări nevrotice. Aceste

persoane ajung infractori ca rezultat al unor compulsiuni nevrotice. De regulă, percepţia realităţii în cazul acestor persoane nu este alterată: ei au percepţia semnificaţiei actelor realizate şi a consecinţelor pe care le produc prin conduita antisocială. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea, ea fiind şi forţa care duce la anumite acte antisociale.

3. Criminali psihotici. Sunt persoane care suferă de dezordini severe ale vieţii psihice şi

personalităţii. Ei au o percepţie distorsionată asupra realităţii fapt care îi face, de cele mai mute ori, iresponsabili penal.

4. Criminali sociopaţi. Sunt persoanele care suferă de tulburări de personalitate.

Reprezintă o bună parte, dacă nu chiar jumătate, din numărul total de infractori recidivişti. Autorul identifică ca pilon fundamental al sociopatiei egocentrismul exacerbat de care dau dovadă astfel de persoane.

După cum afirmă Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) „deşi cei mai mulţi dintre cei care

comit infracţiunile antisociale prezintă elementul sociopatic, nu poate fi susţinută concluzia că toţi criminalii sau infractorii sunt sociopaţi” (p. 58). Nu este justificată nici concluzia inversă: precum că toţi sociopaţii ar fi infractori. Totuşi, numărul mare de infractori-sociopaţi ne-a determinat să examinăm mai îndeaproape anume această categorie de persoane.

Tulburările de personalitate şi comportamentul antisocial Personalitatea şi sănătatea mintală Din punct de vedere psihiatric, al sănătăţii mintale, personalitatea individului se poate încadra în mai multe categorii (Dragomirescu, 1976):

• Personalitate (normală) matură / imatură • Personalitate nevrotică • Personalitate psihopatică • Personalitate psihotică • Personalitate demenţială

Personalitatea indivizilor cu diagnostic de psihoză sau demenţă este profund afectată de

manifestări psihopatologice polimorfe. Acest fapt duce, de cele mai multe ori, la declararea iresponsabilităţii penale a acestora.


2


Deşi entităţi distincte în nosologia psihiatrică, nevrozele şi psihopatiile sunt considerate ca fiind la limită cu normalitatea. Nevrozele pot fi definite ca reprezentând „un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sunt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 211). Nevrozele sunt considerate ca făcând parte din categoria tulburărilor psihogenice, tulburări care au drept factor etiologic principal trauma psihică. Nevrozele nu duc la alterarea proceselor de cunoaştere şi a discernământului critic. De asemenea, de regulă, ele nu afectează trăsăturile definitorii ale persoanei şi personalitatea în ansamblul său. Un aspect esenţial constă în faptul că nevroticul păstrează o atitudine critică şi conştientă faţă de boală apelând, de regulă, la ajutor psihiatric şi psihoterapeutic pentru a face faţă afecţiunii. Nevrozele sunt reversibile. Actele antisociale comise de nevrotici sunt mai curând o excepţie decât o regulă pentru această categorie de tulburări psihice.

În continuare vom insista mai mult asupra personalităţii psihopatice. O vom face din cel puţin două motive:

1) bună parte din infractori sunt persoane care suferă de psihopatii şi 2) psihopatiile reprezintă, de fapt, dsfuncţiuni patologice ale personalităţii.

Psihopatiile Definiţie

Psihopatiile reprezintă o „categorie polimorfă de dezvoltări patologice ale personalităţii

prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 228). Psihopatiile mai sunt întâlnite în literatură sub diferite „etichete”, toate fiind variante ale aceleaşi entităţi nosologice: psihopatiile mai sunt numite sociopatii, personalitate patologică, structuri dizarmonice de personalitate.

De regulă, în cazul psihopatiilor, funcţiile de cunoaştere sunt intacte, cu o dezvoltare normală, dar ansamblul trăsăturilor de personalitate ale psihopatului determină incapacitatea acestuia de a se integra în relaţiile de viaţă şi activitate socială normală. Discernământul, aspect important în stabilirea responsabilităţii penale, de regulă, este intact.

Dizarmonia, care este caracteristica centrală a unei personalităţi patologice, se referă la „caracterul de predispoziţie a unor procese instinctiv-emoţionale care în ontogeneza persoanei structurează ca efect dominant aprecierea deformată a propriei persoane în sistemul ei de relaţii cu ceilalţi (egofilie) şi cu realitatea; … predispoziţiile sau trăsăturile înnăscute acţionează prin imaturizări sau dezvoltări inegale ale unor funcţii psihice, care în condiţii specifice de mediu se exprimă prin modalităţi variate de devianţă comportamentală” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 228).

Diagnosticul de psihopatie este introdus pentru prima dată în psihiatrie de J. C. Pritchard. El utilizează în 1835 termenul de “moral insanity” (maladie morală) pentru a descrie manifestările care astăzi sunt diagnosticate drept psihopatie. Statisticile afirmă că aproximativ 0,7 – 3 % din populaţie este afectată de psihopatie; majoritatea cazurilor sunt remarcate în mediul urban.

Etiopatogeneza este greu de precizat: pentru producerea personalităţii dizarmonice concurează deopotrivă factori genetici şi factori de mediu. În cazurile în care este posibil să se facă distincţie între acţiunea celor doi factori în diagnostic se precizează că este vorba de:


3


1. Psihopatie “nucleară” / “vera”: psihopatie cu origine constituţională sau genetică;

2. Psihopatie “marginală”: determinată de condiţiile defavorabile de existenţă. Trăsăturile de personalitate afectează modalităţile obişnuite în care o persoană percepe,

reacţionează la şi concepe mediul înconjurător şi propria persoană. Ele se exprimă într-o vastă gamă de situaţii importante, sociale şi personale. Trăsăturile de personalitate nu constituie tulburări de personalitate decât atunci când sunt rigide, inadaptate şi responsabile fie de o alterare semnificativă a funcţionării fie de o suferinţă subiectivă. De fapt, dezvoltarea dizarmonică a personalităţii psihopatului face ca anumite trăsături prezente la persoanele normale, de exemplu, egocentrismul sau egofilia, să devină dezadaptative.

Manifestările tulburărilor de personalitate, adesea identificabile încă de la adolescenţă sau chiar mai devreme, persistă pe durata vieţii adulte. Ele se estompează adesea în a doua parte a vieţii la persoanele vârstnice.

Potenţialul criminogen al psihopatului

Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) apreciază că „personalitatea dizarmonică sau psihotică reprezintă prototipul comportamentului deviant prin trăsături esenţiale care realizează inadaptarea în mediul social de origine” (p. 60). În opinia autorilor, comportamentul psihopatului se caracterizează prin:

a) un mare potenţial de anti- şi asocialitate; b) un comportament delictual polivalent; c) spontaneitatea acţiunilor deviante, nu prin insuficienţa capacităţii de deliberare, cât

prin necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-emoţionale şi imaturităţii afective;

d) agresivitatea, exacerbată de tendinţele narcofilice; e) rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care-l desfăşoară; f) tendinţe de bravare şi de simulare; g) malignitatea conduitelor deviante atât prin efectele social-negative cât şi prin

posibilităţile de decompensare, în care tulburări majore, de intensitate psihotică, pot antrena concomitent grave implicaţii pe plan social (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 60).

Psihopatiile mai sunt numite şi sociopatii tocmai datorită contribuţiei semnificative pe

care o aduc factorii sociali în formarea defectuoasă a personalităţii sau destructurarea acesteia. Ne referim, în primul rând, la perioada de socializare primară, la condiţiile de viaţă în familie. Psihopatiile „marginale” au o incidenţă ridicată, în special în cazul copiilor care provin din grupuri şi medii sociale defavorizate (familii destructurate, condiţii materiale precare, etc.).

Psihiatrul Hervey Milton Cleckley prezintă în celebra sa carte The Mask of Sanity (1941)

o serie de trăsături ce conturează profilul clinic caracteristic psihopatului. Conform acestuia definitorii pentru un psihopat sunt următoarele caracteristici:


4


1. Farmec superficial şi o „bună inteligenţă”. Sociopatul tipic, când îl întâlneşti prima dată, pare prietenos şi bine adaptat şi, de asemenea, dovedeşte că posedă o inteligenţă superioară;

2. Absenţa iluziilor şi a altor semne de gândire iraţională. Sociopatul poate recunoaşte realitatea fizică a mediului înconjurător, nu aude voci şi raţionează logic;

3. Absenţa „nervozităţii” sau a manifestărilor psihoneurotice. El este în mod tipic imun la anxietate şi la neliniştea care pot fi considerate normale în situaţii perturbante;

4. Caracter nestatornic, irespşonsabil. Sociopatul, după ce obţine o serie de câştiguri şi realizări, inclusiv financiare, se va descotorosi de aceste bunuri şi venituri într-o manieră iresponsabilă, fără nici un motiv predictibil;

5. Neadevărul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevărului de către sociopat este remarcabilă, o asemenea persoană părând de încredere când face o promisiune solemnă, dar pe care nu o va respecta niciodată. Ei vor minţi cu o deplină convingere pentru a evita orice acuzaţie la adresa lor;

6. Lipsa remuşcării sau ruşinii. Sociopatul nu acceptă nici o critică pentru necazurile pe care le produce altora, afişând virtual sentimentul ruşinii, deşi viaţa lui este plină de acte imorale;

7. Comportamentul motivat inadecvat social şi antisocial. Sociopatul urmează, în general, cursul comportamentului care este antisocial, înşelând, minţind, jignind chiar dacă asemenea acţiuni nu servesc niciunui scop personal;

8. Judecată săracă şi eşecul în a învăţa din experienţă. Nu există nici o evidenţă că o asemenea persoană învaţă vreodată din experienţele negative, ele repetând în mod compulsiv eşecurile, chiar şi în cazul în care comportamentul lui conduce la multiple sancţiuni penale, inclusiv cu închisoarea;

9. Egocentrismul patologic şi incapacitatea de a iubi. Deşi el adesea oferă semne de afectivitate şi dragoste, nu există nici un indiciu că este dominat în mod real de asemenea sentimente sau stări. Este persoana care nu poate să formeze şi să menţină relaţii interpersonale de durată;

10. Încărcătură emoţională foarte săracă a reacţiilor afective. Sociopatul poate arăta duşmănie, suferinţă, afecţiune, etc., dar el este incapabil de a simţi adânc şi adevărat emoţii precum: mândria, supărarea, bucuria etc.;

11. Pierderea specifică a înţelegerii. Sociopatul are capacităţi de înţelegere limitate, aparent este neintrospectiv şi este mai ales incapabil de a înţelege punctele de vedere ale altora;

12. Indiferenţa în relaţiile interpersonale. Este incapabil de sacrificiu sau de generozitate reală şi nu demonstrează că apreciază actele altora de încredere şi amabilitate;

13. Comportamentul bizar şi neprevăzut asociat cu consum de băuturi alcoolice sau nu. Deşi foloseşte uzual în exces băuturi alcoolice şi droguri, spre deosebire de mulţi alţi alcoolici însă, sociopatul, chiar sub influenţa unei mici cantităţi de alcool poate deveni extrem de agresiv şi distructiv. Comportamentul bizar şi iraţional poate apare şi atunci când individul nu consumă băuturi alcoolice;

14. Tendinţele suicidare sunt foarte rare. Sociopatul ameninţă cu suicidul, dar foarte rar îl aplică în practică. Lipsa ruşinii şi vinovăţiei reale în legătură cu comportamentul personal nu produce o motivaţie adevărată pentru suicid. Ameninţarea este folosită egocentric pentru obţinerea unui avantaj personal imediat;

15. Viaţa sexuală este defectuos integrată. Viaţa sexuală se caracterizează se caracterizează prin promiscuitate şi este lipsită, în cea mai mare măsură, de încărcătură emoţională. Partenerul sexual este văzut mai mult ca un obiect decât ca o persoană cu sentimente;


5


16. Eşec în a urma o anumită cale sau drum în viaţă. Sociopatul nu face eforturi constante în direcţia obţinerii unei palete largi de scopuri personale.

17. Pattern consistent al autoapărării. Sociopatul se apără consistent contra oricăror acuzaţii care i se aduc; el nu este cel care este vinovat, ci mai curând cel care face dreptate sau care este victimă.

Categorii de tulburări de personalitate

Criteriile diagnostice ale tulburărilor de personalitate privesc comportamente sau trăsături

care sunt caracteristice funcţionării recente (manifeste în timpul ultimului an) sau pe termen lung, de la debutul vârstei adulte. Ansamblul comportamentelor sau trăsăturilor este responsabil fie de o alterare semnificativă a funcţionării sociale sau profesionale, fie de o suferinţă subiectivă.

Numeroase trăsături caracteristice diferitor tulburări de personalitate, cum ar fi personalităţile dependente, paranoide, schizotipice sau limită (borderline), pot fi întâlnite în cadrul unei alte tulburări mentale cum ar fi o depresie majoră sau o schizofrenie. Diagnosticul de tulburare de personalitate nu trebuie pus decât atunci când manifestările caracteristice corespund în mod tipic funcţionării de-a lungul vieţii unei persoane şi nu sunt limitate la episoade patologice.

În general, în stabilirea diagnosticului clinic de psihopatie se ţine cont de o serie de elemente definitorii ale personalităţii psihopatice, prezente în toate formele de tulburări de personalitate. Cele mai importante caracteristici pentru ghidajul diagnosticului clinic al psihopaţilor ar fi următoarele (Ouatu, 2000):

1. incapacitatea acestora de integrare armonioasă şi suplă la mediul ambiant; 2. insuficienţa controlului sferelor afectiv-volitive şi a instinctelor; 3. nerecunoaşterea de către aceste persoane a defecţiunii structurale (psihopaţii nu se

consideră ca fiind afectaţi din punct de vedre psihologic: ei se văd absolut normali din punct de vedere al sănătăţii mintale);

4. defectivitatea sentimentelor moral-sociale în condiţiile păstrării discernământului asupra conţinutului şi urmărilor acţiunilor întreprinse;

5. manifestările apar întotdeauna în copilărie sau adolescenţă şi se continuă în viaţa adultă (depistare psihopatiilor se face de cele mai multe ori la vârsta de 25-30 ani; foarte puţine persoane sunt diagnosticate ca psihopaţi după vârsta de 35 de ani).

După stabilirea diagnosticului generic de psihopatie este indicat să se face o discriminare

mai fină a indivizilor. Diversele tulburări de personalitate au fost clasificate conform manualului DSM-III-R în trei grupe. Primul grup, numit Grupul A, cuprinde următoarele categorii de tulburări de personalitate:

• Personalitatea paranoidă; • Personalitatea schizotipică; • Personalitatea schizoidă.

Grupul B este compus din:

• Personalitatea antisocială;


6


• Personalitatea de limită (borderline); • Personalitatea histrionică; • Personalitatea narcisistă.

În Grupul C se încadrează:

• Personalitatea evitantă; • Personalitatea dependentă; • Personalitatea obsesiv-compulsivă; • Personalitatea pasiv-agresivă.

Persoanele care au tulburări din categoria celor menţionate în Grupul A apar adesea ca

fiind bizari şi originali. Cei ce se încadrează în tulburările din Grupul B prezintă tendinţe spre dramatizare, emotivitate sau conduite excentrice. Persoanele din Grupul C sunt anxioşi şi temători.

Pentru că majoritatea psihopaţilor cu manifestări antisociale frecvente au fost grupaţi în

categoria „personalitate antisocială”, în continuare se impune să acordăm o atenţie sporită doar acestei entităţi nosologice. Diagnosticul psihiatric al personalităţii antisociale

Pentru ca o persoană să fie diagnosticată ca având o personalitate antisocială, psihiatrii se folosesc de o serie de criterii şi indicatori. Analiza acestora ne va ajuta să ne dăm seama mai bine ce reprezintă, din perspectiva psihiatrilor, un individ cu personalitate antisocială, atât din punct de vedere al evoluţiei sale, cât şi în prezenţa actuală.

Criteriul vârstei

Mai întâi de toate diagnosticul de personalitate antisocială se poate pune, conform normelor DSM-III-R, doar începând cu vârsta de 18 ani. De ce anume de la 18 ani? Majoritatea psihologilor personalişti sunt de opinie că aceasta ar fi vârsta la care personalitatea individului este plenar formată. Odată cu cristalizarea personalităţii se încheie şi acel proces de socializare primară. Tocmai pornind de la identificarea unor indicatori comportamentali prezenţi în această perioadă de socializare primară (vezi mai jos) se şi stabileşte dacă cineva posedă sau nu o personalitate antisocială. Altfel spus, dovada „antisocialităţii” trebuie căutată pe tot parcursul primei etape de socializare ca o manifestare repetată de inadaptare socială, insensibilitate la valorile şi normele de convieţuire socială. Diagnosticul în baza comportamentelor din perioada de copilărie şi adolescenţă Pentru a se putea stabili diagnosticul de personalitate antisocială în baza evoluţiei din copilărie şi adolescenţă în timpul examenului psihiatric, se încearcă identificarea prezenţei unor comportamente considerate ca fiind indicatori ai bolii.

Comportamentele, care sunt considerate cel mai frecvent indicatori ai structurării antisociale a personalităţii, sunt următoarele:


7


1. Absenţa repetată de la şcoală; 2. Fuga de la domiciliul părinţilor sau a tutorelui pentru o întreagă noapte, cel puţin de

două ori (sau cel puţin odată dacă nu s-a mai întors acasă după aceea); 3. Era adesea cauza sau iniţiatorul unor bătăi; 4. A utilizat de mai multe ori arme pentru a se bate; 5. A constrâns pe cineva să aibă relaţii sexuale cu el / ea; 6. A dat dovadă de cruzime fizică faţă de animale; 7. A dat dovadă de cruzime fizică faţă de alte persoane; 8. Distrugere voluntară a proprietăţii altor persoane (cu excepţia incendiilor voluntare); 9. A aprins intenţionat incendii; 10. Minţea adesea (cu excepţia cazului când făcea aceasta pentru a scăpa de abuzuri fizice

sau sexuale); 11. A furat, fără a fi confruntat direct cu victima, cel puţin o dată (de inclus aici

falsificările); 12. Furt în confruntare directă cu victima (de exemplu, agresiune în stradă, furtul poşetei,

extorcare, furt armat)

Dacă analizăm comportamentele menţionate în calitate de indicatori este uşor să constatăm că majoritatea acestora fie reprezintă primii paşi spre a comite o infracţiune (vezi comportamentele 2, 3, 4, 6, 7, 10) fie se pot constitui direct ca şi parte din conţinutul unei infracţiuni (a se vedea în special comportamentele 5, 8, 9, 11, 12). Să nu uităm însă că, în conformitate cu codul penal român, copilul şi adolescentul de până la 14 ani nu este responsabil penal, fapt care îl scapă de o condamnare penală (unor astfel de adolescenţi li se pot aplica totuşi sancţiuni penale sub forma măsurilor educative).

Dacă e să ţinem cont de faptul că o corectă socializare înseamnă, printre altele, şi respectarea autorităţii şi formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, premizele unei carenţe în acest sens la putem vedea în indicatorii 1 şi 2: personalitatea antisocială se manifestă încă de timpuriu prin sfidarea şi nesocotirea autorităţii (pentru copil şi adolescent, a autorităţii părinţilor) şi prin eschivarea de la activitatea socială dominantă specifică vârstei (activitatea dominantă pentru copil şi adolescent, echivalentul muncii pentru adult, este de a frecventa şcoala). De asemenea este de remarcat faptul că indicatorii menţionaţi anterior sugerează prezenţa unei agresivităţi pronunţate.

O condiţie de stabilire a diagnosticului de personalitate antisocială este ca individul examinat să prezinte pe parcursul perioadei de copilărie şi, mai ales, de adolescenţă, cel puţin trei dintre indicatorii comportamentali menţionaţi anterior. Diagnosticul în baza comportamentelor din perioada matură Atunci când nu se poate realiza un diagnostic în baza datelor din copilărie sau tulburarea de personalitate se manifestă cu întârziere, după consolidarea bazei personalităţii individului, intervenind ca o alterare a acesteia, se caută alţi indicatori ai disfuncţiei.

Bineînţeles, de data aceasta în calitate de indicatori se prezintă comportamente dezadaptative, antisociale, specifice vieţii adultului. Cei mai importanţi indicatori pentru persoanele ce depăşesc vârsta de 15 ani sunt următoarele comportamente:


8


1. Incapacitatea de a menţine o activitate profesională regulată, după cum reiese din prezenţa a cel puţin unei manifestări de mai jos (aici se includ comportamentele similare în cadrul şcolar, dacă subiectul este şcolarizat):

a) şomaj prelungit pe mai mult de 6 luni într-o perioadă de 5 ani, în condiţia în care subiectul ar fi trebuit să lucreze şi locuri de muncă erau disponibile;

b) absenţe repetate de la locul de muncă, nemotivate de o boală a subiectului sau a unui membru de familie;

c) abandonarea mai multor locuri de muncă, fără proiecte realiste privind alte activităţi profesionale;

2. Nu reuşeşte să se conformeze prin comportamentul său la normele sociale, după cum indică repetarea actelor antisociale pasibile de arestare (subiectul fiind arestat sau nu), de exemplu, distrugerea de bunuri, molestare, furt, exercitarea de activităţi ilegale;

3. Iritabilitate sau agresivitate, indicată de bătăi sau agresiuni repetate (fără ca acestea să fie cerute de profesie, de autoapărare sau de apărarea altcuiva); aici se include şi agresarea soţului / soţiei;

4. Incapacitatea de a respecta obligaţiile financiare, indicată de datorii neplăcute sau de incapacitatea de a asigura necesităţile copiilor sau a altor persoane aflate în îngrijire;

5. Incapacitatea de previziune sau manifestări de impulsivitate, indicată de una din manifestările următoare:

a) călătoreşte dintr-un loc în altul fără loc de muncă stabil, fără proiect precis privind călătoria sau fără idee privind durata călătoriei;

b) lipsa unei adrese fixe pentru mai mult de o lună; 6. Lipsa respectului pentru adevăr indicată de minciuni repetate, de utilizarea pseudonimelor

sau de abuz de încredere în scop personal; 7. Imprudenţă privind securitatea sa sau a celorlalţi, indicată de conducerea în stare de

ebrietate sau cu viteză excesivă în mod repetat; 8. Dacă subiectul este părinte sau tutore el se dovedeşte inapt să-şi asigure rolul de părinte

responsabil, după cum o indică una sau mai multe manifestări: a) malnutriţia unui copil; b) boala unui copil legată de lipsa igienei elementare; c) neglijenţa privind tratarea unui copil grav bolnav; d) copii lăsaţi în grija vecinilor sau a altor apropiaţi pentru a avea de mâncare; e) lipsa supravegherii unui copil mic în condiţiile absenţei părinţilor de la

domiciliu; f) risipire repetată, în scopuri personale, a banilor necesari supravieţuirii;

9. Nu a fost niciodată exclusiv monogam mai mult de un an; 10. Lipsa remuşcărilor (consideră că a avut dreptate să rănească, să maltrateze sau să fure o

altă persoană).

Pentru ca o persoană să fie identificată ca având personalitate antisocială, ea trebuie să prezinte cel puţin patru din comportamentele indicate mai sus.

* * *


9


Personalitatea criminalului ca şi tip distinct nu există. A considera că există un tip criminal de structurare a personalităţii umane este inacceptabil, şi asta din cel puţin două puncte de vedere:

• Din punct de vedere etic nu putem realiza un diagnostic a persoanei care nu a comis nici o infracţiune şi să ajungem la concluzia că are … o personalitate criminală; eticheta de infractor este în măsură să o aplice unei persoane doar instanţa de judecată şi chiar atunci când o face … există cazuri în care instanţa se poate înşela şi comite erori judiciare;

• Din punct de vedere teoretic a considera că există un tip de personalitate criminală ar însemna că o bună parte din oameni (tipologiile rareori operează cu multe categorii sau tipuri), cu certitudine peste limita indicelui de criminalitate, să fie consideraţi ca posedând o astfel de structură a personalităţii.

Totuşi, continuăm să folosim termenul de „personalitate criminală” ca pe un concept util

în analiza carenţelor de structură a personalităţii umane care pot influenţa, direct sau indirect, comiterea infracţiunilor.

Nu există trăsături de personalitate care să fie criminogene în sine. Este posibil însă, după cum am văzut, ca o constelaţie de anume trăsături să producă o personalitate predispusă să treacă mai uşor pragul delincvenţional. Pe de altă parte, este inevitabil un anume proces de deconstrucţie-reconstrucţie a personalităţii celor care ajung să recidiveze, transformându-se eventual în „criminali de carieră”.

O parte din cei care ajung să comită infracţiuni sunt ei înşişi „victime” ale unor tulburări de personalitate, care îi plasează la limită dintre normalitate şi boală mintală. Etiogenetic psihopaţii sunt produsul unor carenţe ereditare, dar şi a unor influenţe nefaste exercitate de mediul de trai. Tocmai datorită impactului, de multe ori hotărâtor, al factorilor sociali asupra tulburărilor de personalitate psihopatiile mai sunt denumite şi sociopatii.


10

Curs 03 - Infractorul Din Perspectiva Psihiatrica (v-2014)

Documents

Transcript of Curs 03 - Infractorul Din Perspectiva Psihiatrica (v-2014)