CUPRINS - · PDF fileNiebuhr preia conceptul lui Kierkegaard despre anxietate în...

1

CUPRINS

CUPRINS ................................................................................................................................... 1

INTRODUCERE ........................................................................................................................ 2

1. TEORII DESPRE ORIGINEA RĂULUI ............................................................................... 3 1.1. Natura animalică ............................................................................................................. 3 1.2. Înstrăinarea existențială .................................................................................................. 4

2. ORIGINEA PĂCATULUI ÎN TEOLOGIA LUI REINHOLD NIEBUHR ........................... 5 2.1. Ispitirea și păcatul ........................................................................................................... 5

2.2. Anxietatea și credința ...................................................................................................... 5 2.3. Păcatul mândriei ............................................................................................................. 6

2.4. Păcatul original și responsabilitatea omului ................................................................... 7

3. CRITICI ȘI APRECIERI ....................................................................................................... 8 3.1. Puncte negative ............................................................................................................... 8 3.1.1. Neclaritatea conceptului de anxietate .......................................................................... 8

3.1.2. Lipsa stării de inocență ................................................................................................ 9 3.2. Puncte Pozitive ............................................................................................................... 9 3.2.1. Conceptul de finitudine ................................................................................................ 9

3.2.2. Aplicarea concepției lui Niebuhr despre originea păcatului ...................................... 10

CONCLUZIE ........................................................................................................................... 12

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 13

2

INTRODUCERE

Lucrarea de față are ca obiect al studiului învățătura lui Reinhold Niebuhr despre originea

păcatului în cartea „Natura și destinul omului.” Acest subiect controversat este de o mare

importanță pentru că stabilește fundamentele antropologice pe care o soteorologie biblică este

fondată. Totodată, doctrina despre Dumnezeu poate fi afectată dacă originea păcatului nu este

definită și stabilită în conformitate cu atributele lui Dumnezeu.

Motivați de aceste aspecte, originea păcatului este un subiect absolut necesar studiului.

Întrucât Niebuhr este unul din teologii secolului trecut ce au influențat și format gândirea

umanității într-un vast mod, scrierea sa a fost aleasă ca subiect de studiu. Cititorul ar trebui să

cunoască de la bun început că limbajului lui Niebuhr este unul cu ample accente filosofice.

Metodologia folosită va fi una analitică asupra învățăturii autorului, după care se vor

prezenta aspectele pozitive și negative cele mai importante din perspectiva unui conservator

evanghelic, iar în încheiere se va aplica învățura esențială a lui Niebuhr pentru a se forma un

fundament despre doctrina despre om și a răului.

3

1. TEORII DESPRE ORIGINEA RĂULUI

Dilema originii răului este de o importanță crucială pentru că se cunoaște că primul ce a

săvârșit răul este Lucifer. Deoarece este o ființă creată, logica imediată a celor ce îl neagă pe

Dumnezeu spune că Dumnezeu, fiind Creatorul, este cel ce a provocat răul. La astfel de

raționamente eronate va căuta lucrarea de față să răspundă. Pentru început se vor prezenta

două teorii din secolul trecut despre originea răului în umanitate.

1.1. NATURA ANIMALICĂ

Cultura modernă a căutat să găsească răspunsuri despre originea răului doar în cadrul

umanității datorită perspectivei naturaliste asupra creației. Așadar,filosofia despre ontologia

cosmosului va determina ontologia răului în om, răul fiind determinat doar de natura fizică.

Acest curent susține că sursa păcatului este determinată de natura animalică a omului, natură

ce îl îndeamnă la rău încă din vremuri străvechi. Mai trebuie observat că propunătorii acestei

concepții consideră că imboldurile răului, prin urmare și săvârșirea lui, se află în declin

datorită evoluției.1 Dat fiind că această concepție a fost larg răspândită la sfârșitul începutul

secolului XX, este evident că antropologia a fost influențată de așa-zisele descoperiri

științifice, și anume evoluția. Unul din susținătorii principali ai teoriei este Frederick Tennant.

În conformitate cu acesta, păcatul original este doar o ficțiune, răspunsul originii fiind

evoluția. Ceea ce mai propune Tennant este că răul are o cauză ontologică strict fizică și că

omul a fost inocent doar în stadiile incipiente când nu avea conștiența de sine, la fel ca un

copil.2

O astfel de antropologie acceptă de la bun început evoluția, negând doctrina despre

ineranța Scripturii. Totodată, Tennant mai susține că evoluția aduce atât degenerare cât și

progres. Dacă se acceptă că păcatul este în declin datorită evoluției naturii umane, s-ar putea

ajunge la concluzia că păcatul este doar un episod din istoria umanității, așa că în cele din

urmă va atinge un stadiu în care nu va mai avea nevoie de mântuire pentru că va atinge

desăvârșirea. Tennant recunoaște aceste implicații, dar nu răspunde, ci doar menționează că a

existat o exagerare a limbajului privitor la păcat, aspect ce a dus la o perspectivă greșită

deoarece acesta nu trebuie privit ca fiind cea mai mare atrocitate posibilă.3 Trebuie observat

doar că răspunsul dat evită darea unui răspuns implicației amintite.

1 Millard J. Erickson, Teologie creștină, Volumul 2 (Oradea, Cartea Creștină, 1998), 143-144.

2 Frederick R. Tennant, The Concept of Sin (London, Cambridge University Press, 1912), 122-123.

3 Tennant, Concept of Sin, 278-279.

4

O altă greșeală a teoriei constă în faptul că, deși omul este considerat a fi ajuns la forma

cunoscută prin evoluție, Dumnezeu este cel care a inițiat procesul evoluționist. Prin urmare,

starea de păcătoșenie i-a fost impusă de Dumnezeu, El fiind cel care nu a făcut ca omul să

evolueze la o stare de inocență. Concluzia este că Dumnezeu inițiază răul, aceasta fiind o

imposibilitate.

1.2. ÎNSTRĂINAREA EXISTENȚIALĂ

Un alt teolog de renume al secolului XX este Paul Tillich. Ca și Tennant, Tillich respinge

interpretarea literală a Creației și Căderii și propune un model în care păcatul devine necesar

datorită înstrăinării existențiale de Dumnezeu. Această deviză este mai mult rezultatul

concepției sale despre cădere: „Creația și căderea coincid într-atât încât nu există nici un

punct în timp și spațiu în care binele creat să fi fost actualizat și să fi existat.”4 Erickson

descrie schema detemporalizată a teologului german în următoarele cuvinte:

...Tillich l-ar caracteriza pe om drept căzut și totuși într-o relație corectă cu Dumnezeu în fiecare

moment al experienței; aceste categorizări nu pot fi așezate pe compartimente într-o schemă

temporală de înainte-și-după. Astfel, esența celor create este bună, dar noi, creaturile, ne folosim

întotdeauna de libertate într-un asemenea mod încât cădem într-o stare de înstrăinare.5

Problema schemei lui Tillich este respingerea interpretării literale a Căderii. La fel ca mulți

alți teologi contemporani, acest punct se dovedește a fi factorul ce determină direcția

abordată. Asemănător modelului lui Tillich este concepția lui Niebuhr, similaritudinea

constând în considerarea sursei răului ca existând datorită finitudinii. Nuanța dintre cei doi

este dată de interpretarea limitării umane. Concepția lui Tillich despre finitudine, datorită

schemei detemporalizate, afirmă că răul ajunge să existe prin simpla aducere la existență a

omului finit, după cum autorul însuși spune „finitudinea și căderea sunt identice.”6 În acest

caz, Căderea devine un rezultat al creării, Dumnezeu fiind vinovat pentru răul cauzat. Prin

urmare, Dumnezeu nu a creat Universul bun după cum afirmă Geneza 1:31, El fiind sursa

răului.

Cele două teorii au fost larg răspândite în secolul trecut, însă au carențe doctrinare ce nu

pot fi acceptate de teologii conservatori. În continuare va fi prezentată mai pe larg concepția

lui Reinhold Niebuhr despre originea păcatului.

4 Erickson, Teologie creștină, 152.

5 Erickson, Teologie creștină, 152.

6 Paul Tillich, Systematic Theology, Volume 2 (Chicago, University of Chicago Press, 1975), 82.

http://books.google.com/, 14 iunie 2011.

http://books.google.com/

5

2. ORIGINEA PĂCATULUI ÎN TEOLOGIA LUI REINHOLD NIEBUHR

Reinhold Niebuhr descrie în mod detaliat natura umană din perspectiva creștină în cartea

„Natura și destinul omului”. Conceptul cheie în determinarea originii păcatului este

finitudinea omului, concept de altfel întâlnit și la Paul Tillich, dar dintr-o perspectivă diferită,

după cum s-a menționat anterior. În conformitate cu Niebuhr, limitarea umană nu este cauza

păcatului, ci ocazia oferită acestuia.7 Niebuhr continuă și descrie starea omului astfel:

Omul este ignorant și implicat în limitările unei minți finite, dar pretinde că nu este limitat. El

presupune că poate transcede treptat limitările până când mintea lui devine identică cu mintea

universală. Prin urmare, toate căutările sale intelectuale și culturale devin infectate cu păcatul

mândriei.8

2.1. ISPITIREA ȘI PĂCATUL

Întrucât spectrul teologic în care Niebuhr s-a mișcat a fost situat între neo-ortodoxism și

liberalism,9 acesta nu interpretează literal Căderea și numește narațiunea din Geneza 3 „mitul

Căderii.”10

Ispita șarpelui constă în a rupe și a transcede limitările pe care Dumnezeu le-a pus

omului, astfel seducerea având în vedere atât finitudinea cât și libertatea omului. Deoarece

omul este ispitit din exterior, rezultă că răul își are originea în afara ființei umane, și anume

Diavolul, care a căzut înaintea omului.

Păcatul și căderea lui Satan au constat în dorința lui de a transcede starea sa existențială și

de a fi ca Dumnezeu după cum afirmă și Isaia 14:12-15.11

Căderea Diavolului este confirmată

de Mântuitorul în Luca 10:18. Prin urmare, nu căderea omului este sursa primară a răului, ci

căderea Satanei.

2.2. ANXIETATEA ȘI CREDINȚA

În conformitate cu Niebuhr, anxietatea este „simptomul inevitabil al paradoxului dintre

libertate și finitudine în care omul este implicat” și totodată „precondiția internă pentru

păcat”.12

Teologul este influențat de concepția lui Soren Kierkegaard despre anxietate.

Aceasta nu este o stare dată, ci este rezultatul tensiunii dintre două dimensiuni: limitarea

ființei, a cărei existență este supusă vicisitudinilor și propriilor legi, iar cea de-a doua

7 Reinhold Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, Volume I (New York, Charles Scribner’s Sons, 1964),

178. 8 Reinhold Niebuhr, The Nature, Volume I, 178-179.

9 Daniel F. Rice și Martin E. Marty, Reinhold Niebuhr Revisited: Engagement with an American Original

(Grand Rapids, Wm. B. Eerdmans Publishing, 2009), 91. 10

Reinhold Niebuhr, The Nature, Volume I, 179. 11


Reinhold Niebuhr, The Nature, Volume I, 182.

6

dimensiune este conștiența de sine, capacitate datorită căreia omul se poate transcede, dovada

că omul este o ființă spirituală.13

Kierkegaard o descrie astfel:

Anxietatea este o definire a spiritului visător, ținând, în felul acesta, de psihologie. Diferența dintre

eu-însumi și eul-celălalt este instituită în stare de prezire, în somn ea este suspendată, în vis- este un

„nimic” pomenit în treacăt... Anxietatea este realitatea libertății ca posibilitate a posibilității.14

Meritul lui Niebuhr este accentul dat finitudinii, concept pe care Kierkegaard nu îl descrie

atât de amplu. Pentru filosof este important pentru a atrage atenția omului asupra necesității

raportării la infinitate, adică la eternul Dumnezeu: „Sinele este sinteza conștientă a infinitului

și finitului ce leagă sinele de sine, a cărui sarcină este să devină sine, o sarcină ce nu poate fi

realizată decât prin intermediul unei relații cu Dumnezeu.”15

Niebuhr preia conceptul lui Kierkegaard despre anxietate în totalitate, devenind, ca și la

Kierkegaard, condiția prealabilă a păcatului. Elementul adăugat de teolog este împletirea

anxietății de slăbiciunea limitării, componente ce reprezintă „natura pură a păcatului

original.”16

Dacă pentru Kierkegaard anxietatea poate genera păcatul și în cele din urmă

generează păcatul, Niebuhr îndepărtează generalizarea și devine specific menționând că

păcatul generat este mândria, secțiune ce va fi studiată în continuare.

2.3. PĂCATUL MÂNDRIEI

Niebuhr vede mândria ca fiind păcatul de bază, iar acest lucru este în conformitate cu

teologia paulină din Romani 1:22 („au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană

care seamănă cu omul muritor...”) ce descrie glorificarea de sine a omului.17

Perspectiva

teologului în acest punct este influențată de concepția lui Augustin despre mândrie, păcat pe

care episcolul de Hippo îl definește astfel: „Care este originea voinței noastre rele dacă nu

mândria, aceasta fiind începutul păcatului? Și ce este mândria decât o dorință perversă de

înălțare prin care îl părăsim pe Cel de care sufletul ar trebui să se lipească, iar ca și la început,

face sinele să pară începutul.”18

Mândria este și ea catalogată în trei categorii19

pe care

autorul le preia de la teologul german, Julius Müller: mândria puterii, mândria cunoașterii și

mândria virtuții.20

Această glorificare de sine, care este rezultatul tensiunii interioare nu poate

13

Lewis Joseph Sherill, Guilt and Redemption (Richmond, John Knox Press, 1945), 101-102. 14

Soren Kierkegaard, Conceptul de anxietate (Timișoara, Amarcord, 1998), 77-78. 15

Soren Kierkegaard, Sickness unto Death (Radford, Wilder Publications, 2008), 23. 16

Diogenes Allen și Eric O. Springsted, Philosophy for Understanding Theology (Louisville, Westminster

John Knox Press, 2007), 194. 17


Sfântul Augustin, The City of God, Book XII, Chapter 13, trad. Marcus Dods (Lawrence, Digireads.com

Publishing, 2009), 346. 19


Julius Müller, The Christian Doctrine of Sin, trad. William Pulsford (London, T&T Clark, 1852), 177.

7

fi realizată fără un anumit grad de auto-înșelare permisă de propria ființă pentru a se putea

iubi. De aceea, mândria și egoismul duc la acceptarea auto-înșelării:

Omul se iubește pe sine în mod excesiv. Din moment ce existența sa determinată nu merită

dedicarea abundentă revărsată asupra ei, este în mod evident necesară practicarea înșelării pentru a

justifica un astfel de devotament exorbitant.21

2.4. PĂCATUL ORIGINAL ȘI RESPONSABILITATEA OMULUI

Niebuhr adoptă poziția ortodoxă asupra rolului răului în umanitate. Păcatul nu este parte a

naturii esențiale a omului, rezultă că acesta „nu se află în afara domeniului său de

responsabilitate.”22

Cuvintele lui Calvin sunt în acord cu perspectiva autorului:

Noi spunem că omul este corupt de depravarea naturală, dar aceasta nu își are originea de la natură.

Noi negăm că aceasta a venit de la natură pentru a arăta că este mai degrabă o calitate

întâmplătoare sau un accident decât o proprietate substanțială înnăscută.23

Niebuhr pare să subscrie concepției lui Calvin, dar atrage atenția cititorului asupra păstrării

proporțiilor în afirmarea voinței libere și a responsabilității umane. O emfază prea mare

asupra libertății umane va duce la erezia catolică conform căreia există o parte a ființei umane

ce nu a fost pătată de păcat. De cealaltă parte, o negare vehementă a libertății umane în

detrimentul răului activ în om va îndrepta spre absolvirea omului de păcat, pericolul acesta

producând opusul rezultatului dorit întrucât conduce spre concepția pelagianistă ce spune că

„păcatele nu pot fi considerate păcătoase sau că ar implica vină dacă nu provin dintr-o voință

ce este esențial liberă”.24

21



Jean Calvin, Institutes of the Christian Religion, Volume I trad. John Allen, (New Haven, f.e., 1816), 269-

270. 24

Reinhold Niebuhr, The Nature, Volume I, 243-245.

8

3. CRITICI ȘI APRECIERI

Deși pe parcurs au fost făcute observații atât pozitive cât și negative cu privire la originea

păcatului, este necesară o apreciere sau criticare sistematică a concepției lui Niebuhr despre

păcat. Înainte de aceasta însă sumarizarea învățăturii sale poate fi găsită în următorul citat:

Ispita de a păcătui se găsește, după cum a fost observat anterior, în situația umană. Situația este că

omul ca și spirit transcede procesul temporal și natural în care este implicat și de asemenea se

transcede pe sine. Astfel, libertatea este baza creativității sale, dar și a ispitirii sale. Din moment ce

este implicat în contingențele și necesitățile procesului natural pe deoparte și din moment ce, pe de

altă parte, stă în afara lor și le prevede capriciile și pericolele, este neliniștit. În anxietatea lui caută

să transforme finitudinea în infinitate, slăbiciunea în putere, dependența în independență. Cu alte

cuvinte, caută să scape de finitudine și slăbiciune printr-o dezvoltare cantitativă a vieții decât prin

una calitativă. Antiteza cantitativă a finitudinii este infinitul. Posibilitatea calitativă a vieții umane

este supunerea ascultătoare de voia lui Dumnezeu. Această posibilitate este exprimată în cuvintele

lui Isus: „Cine își va pierde viața pentru mine o va câștiga.” (Matei 10:39)25

Clarificând învățătura sa, cititorul va fi îndreptat în continuare spre analiza punctelor

negative și pozitive ale raționamentelor niebuhriene.

3.1. PUNCTE NEGATIVE

3.1.1. Neclaritatea conceptului de anxietate

Conceptul lui Niebuhr despre anxietate este într-o mare proporție preluat de la

Kierkegaard. Deși reușește să o descrie într-un mod plin de nuanțe, autorul aplică precondiția

păcatului la starea căzută și nu stării de inocență în care se aflau Adam și Eva înainte de

cădere. Textul biblic pare să dovedească opusul a ceea ce demonstrează Niebuhr și anume că

anxietatea este generată de păcat și nu invers. În contextul narațiunii, în conformitate cu

Geneza 3:7, primii oameni au cunoscut sentimentul rușinii, al fricii și dezgolirii după ce au

cunoscut binele și răul. Anxietatea nu poate exista fără cunoașterea răului pentru că aceasta

prevestește pericolele posibile, adică răul în sine. Starea de ignoranță era lipsită de orice fel de

concept al răului, prin urmare anxietatea lipsea.

Anxietatea nu este obligatoriu prezentă înainte de săvârșirea păcatului, ci, în cazurile în

care ignoranța întunecă perspectiva asupra consecințelor, aceasta apare după săvârșirea răului.

2 Samuel 24 nu afirmă și nici nu lasă de înțeles că împăratul David ar fi prevestit efectele

negative ale acțiunilor sale înainte de săvârșirea lor, dar este clar că odată cu realizarea

calității morale a faptei făcute, anxietatea a fost instalată începând cu nivelul fizic: „David a

25

Reinhold Niebuhr, The Nature, Volume I, 251.

9

simțit cum îi bătea inima [anxietatea] după ce făcuse numărătoarea poporului [păcatul].” (2

Samuel 24:10)

Motivul pentru care Niebuhr nu aplică anxietatea la starea lui Adam dinainte de cădere este

pentru că nu crede că vreodată umanitatea a existat având parte de o astfel de stare. Cauza este

interpretarea narațiunii din Geneza 1-3 ca fiind un mit ce nu trebuie interpretat literal. Cu alte

cuvinte, starea de inocență, iar mai apoi căderea, nu sunt pentru Niebuhr evenimente istorice.

Perspectivă temporalizată, consideră Niebuhr, este motivată de înclinația individului de a da

„o versiune cronologică și istorică a contrastului dintre ceea ce este și ceea ce ar trebui să

fie.”26

3.1.2. Lipsa stării de inocență

Niebuhr crede că starea lui Adam înainte de cădere nu poate fi una de inocență întrucât

inocența este binele primordial ce armonizează viața cu viața, existență ce „nu a fost încă

deranjată sau dezbinată de libertate.”27

Deoarece unicitatea omului constă în libertatea sa și

transcederea de sine, primul Adam nu putea fi inocent din cauza libertății pe care o avea. De

fapt, autorul merge până acolo încât spune că „acolo unde este libertate este și păcat.”28

Afirmația trebuie criticată pentru că Niebuhr afirmă că libertatea este păcatul în sine. Acest

lucru îl prezintă și anterior citatului de mai sus când în mod voalat spune că „o libertate chiar

și în stadiul incipient a deranjat armonia naturii.”29

Mai degrabă, acesta este una din condițiile

necesare ce crează mediul propice pentru săvârșirea păcatului. Dacă se afirmă că simpla

existență a libertății este păcat, atunci Dumnezeu a creat omul păcătos, prin urmare Dumnezeu

este sursa substanței răului.

3.2. PUNCTE POZITIVE

3.2.1. Conceptul de finitudine

Niebuhr nu interpretează Căderea în mod literal, dar administrează „mitul Căderii” ca fiind

leacul pentru optimismul liberal.30

Meritul teologului se află în dezvoltarea importanței

conceptului de finit și acest concept va fi dezvoltat în următoarele rânduri. Această idee

26


Reinhold Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, Volume II (New York, Charles Scribner’s Sons, 1943),

78. 28

Reinhold Niebuhr, The Nature, Volume II, 80. 29

Reinhold Niebuhr, The Nature, Volume II, 78. 30

Garry J. Dorrien, Social Ethics in the Making: Interpretating an American Tradition (Chichester, John

Wiley&Sons, 2009), 420.

10

străbate și filosofia lui Paul Ricoeur despre originea răului, pentru acesta medierea dintre finit

și infinit fiind sursa slăbiciunii omului, adică a păcatului.31

Teologul consideră factorul determinant din sine ca fiind conștiența, împreună luând viață

conștiența de sine. În cuvintele sale, „mai multă conștiență, mai mult sine; mai multă

conștiență, mai multă voință.”32

Conștientizarea existenței dă naștere puterii de a dori, iar

dorința odată existentă va tânji dincolo de finitudine pentru că are capacitatea de a transcede

existența limitată.

Pentru Niebuhr, semnul unicității spiritului uman este relația paradoxală dintre finit și

infinit și în consecință și relația dintre libertate și necesitate.33

Contradicția e provocată de

capacitatea de transcedere și libertatea limitată de finitudine. Prin urmare, finitul devine

caracteristica principală ce limitează chiar și acele înzestrări divine ce prezintă umbre ale

eternității în ele. De aceea, Niebuhr vede finitudinea ca fiind atributul ce afectează orice altă

înzestrare divină din ființa umană. În aceasta constă și esențialitatea conceptului pentru autor.

3.2.2. Aplicarea concepției lui Niebuhr despre originea păcatului

Raportând informațiile adunate la situația primilor oameni, se poate spune că ei au fost

creați fără vină și fără înzestrarea naturală de a păcătui. Având un început al existenței, nu

puteau fi decât finiți. În acest moment nu ar fi fost nimic mai mult decât niște simple animale

dacă Duhul lui Dumnezeu nu ar fi fost însuflat în ființele lor. Întrucât omul a devenit conștient

de propria-i existență, omul a realizat primul raționament. Însemnătatea primului gând este

însumată foarte bine de fraza „Cogito ergo sum!”34

Faptul că existența sa nu a fost eternă, ci a survenit după un timp infinit de inexistență este

factorul ce i-a indicat finitudinea. Această limitare a dus la nevoia de transcedere a voinței

închise în finitudine. Omul, ca și Dumnezeu, prin conștiența de sine, a primit capacitatea de a

voi și de a alege. Diferența dintre Dumnezeu și om este că Dumnezeu nu se poate transcede

pentru că nu este finit. Pentru a nu se crea confuzie în folosirea termenului, prin afirmarea

faptului că Dumnezeu nu este transcendent se înțelege posibilitatea ca ființa divină să

descopere ceva ce pentru El ar fi nou. În acest sens, Dumnezeu nu este transcendent. Când

teologia sistematică folosește termenul se referă la capacitatea lui Dumnezeu de a se face

cunoscut omului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu se raportează la creatura dependentă și nu la o

altă existență independentă de propria-i ființă.

31

Paul Ricoeur, Fallible Man (New York, Fordham University Press, 1986), XLIV. 32


Reinhold Niebuhr, An Interpretation of Christian Ethics (New York, Meridian Books, 1956), 66. 34

Fraza îi aparține filosofului francez Renes Descartes, iar în întregimea sa este: „Dubito ergo cogito; cogito

ergo sum” adică „Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist.”

11

Dacă Dumnezeu s-ar putea transcede (în sensul dat) ar însemna că în afara existenței lui

Dumnezeu există ceva ce El nu are, nu cunoaște, deci poate dori. Dacă Dumnezeu ar putea

dori acel ceva ce s-ar află în afara sferei de influență a ființei Sale, întreg sistemul ființării

ființei divine s-ar colapsa sub implozia cauzată de limitare. De aceea, posibilitatea

transcendenței în om devine realitate doar când există finitudine, idee pe care și Ricoeur o

vede ca fiind esențială în înțelegerea originii păcatului.35

Pentru om, fructul interezis a reprezentat acel ceva aflat în afara existenței sale. Limitarea

sa l-a făcut să dorească să afle ce se găsește dincolo de interdicția divină, deci omului i s-a

oferit posibilitatea de a se transcede și s-a transces numai pentru a afla că zona limitării doar

s-a lărgit și nu a fost ruptă. Aceeași situație poate fi transpusă la situația primului înger căzut

întrucât și acesta era o ființă finită ce avea puterea de a voi. Factorul aflat în afara existenței

sale a fost dorința de a fi ca Dumnezeu, adică ruperea limitării. Nu se cunoaște dacă s-a

încercat împlinirea acestei dorințe printr-o răscoală, dar Satan a aspirat la perfecțiunea și

infinitatea lui Dumnezeu, acestea fiind o imposibilitate pentru ființa sa limitată. În acel

moment răul a ocupat ființa sa.

Satan, ca și omul, nu a fost creat rău, ci el a devenit rău, iar factorii principali ce l-au

declanșat în ființa sa au fost finitudinea și voința. Răul, prin urmare, nu este o substanță pentru

că nu are subzistență proprie, ci poate fi, după cum îl numește Geisler, un „parazit

ontologic.”36

Datorită acestei paralele dintre căderea omului și a lui Satan s-ar putea afirma că omul nu

avea nevoie de vreun factor extern (șarpele) în determinarea alegerii greșite la fel cum pentru

Lucifer nu a fost nevoie. De aceea, alegerea răului la Adam era doar o problemă de timp ce a

fost grăbită de intervenția îngerului căzut.

35

Corneliu C. Simuț, „Myth, Intermediacy, and Transcendence in Paul Ricoeur’s Concept of Fallibility,” The

Theological Journal of Emanuel University of Oradea 8 (2010), 90. 36

Norman L. Geisler, Filozofia religiei (Oradea, Cartea Creștină, 1999), 367.

12

CONCLUZIE

Lucrarea de față a demonstrat cum finitudinea a avut rolul esențial în originarea răului.

Abordând astfel această problemă, s-a evitat perceperea răului ca având o subzistență proprie,

iar aceasta a lăsat loc liber creației bune, fără ca pentru originea răului să fie acuzat

Dumnezeu.

Deoarece omul este finit și a fost înzestrat cu libertatea de a alege, în el se dă lupta de a

transcede starea sa de existență limitată. Dumnezeu este singurul care nu are de purtat această

luptă pentru că este infinit în perfecțiunea și desăvârșirea ființei Sale și nu depinde de nimic.

Omul nu are aceleași trăsături de aceea dorește să treacă dincolo de limitele în care a fost creat

pentru a se transcede. Această transcedere, când este împotriva voii Celui de care omul este

dependent, crează răul și face ca substanța ființei umane să devină rea. Prin urmare, răul nu a

existat, ci răul a devenit, iar această devenire are loc în orice ființă limitată ce acționează

contrar Dumnezeului infinit și perfect.

13

BIBLIOGRAFIE

Allen, Diogenes și Eric O. Springsted. Philosophy for Understanding Theology. Louisville,

Westminster John Knox Press, 2007.

Augustin, Sfântul. The City of God. Traducere de Marcus Dods. Lawrence, Digireads.com

Publishing, 2009.

Calvin, Jean. Institutes of the Christian Religion, Volume I. Traducere de John Allen. New

Haven, f.e., 1816.

Dorrien, Garry J. Social Ethics in the Making: Interpretating an American Tradition.

Chichester, John Wiley&Sons, 2009.

Erickson, Millard J. Teologie creștină, Volumul 2. Oradea, Cartea Creștină, 1998.

Geisler, Norman L. Filozofia religiei. Oradea, Cartea Creștină, 1999.

Kierkegaard, Soren. Conceptul de anxietate. Timișoara, Amarcord, 1998.

_____. Sickness unto Death. Radford, Wilder Publications, 2008.

Müller, Julius. The Christian Doctrine of Sin.Traducere de William Pulsford. London, T&T

Clark, 1852.

Niebuhr, Reinhold. An Interpretation of Christian Ethics. New York, Meridian Books, 1956.

_____. The Nature and Destiny of Man, Volume I. New York, Charles Scribner’s Sons, 1964.

_____. The Nature and Destiny of Man, Volume II. New York, Charles Scribner’s Sons, 1943.

Rice, Daniel F. și Martin E. Marty. Reinhold Niebuhr Revisited: Engagement with an

American Original. Grand Rapids, Wm. B. Eerdmans Publishing, 2009.

Ricoeur, Paul. Fallible Man. New York, Fordham University Press, 1986.

Sherill, Lewis Joseph. Guilt and Redemption. Richmond, John Knox Press, 1945.

Simuț, Corneliu C. „Myth, Intermediacy, and Transcendence in Paul Ricoeur’s Concept of

Fallibility,” The Theological Journal of Emanuel University of Oradea 8 (2010), 81-96.

Tennant, Frederick R. The Concept of Sin. London, Cambridge University Press, 1912.

Tillich, Paul. Systematic Theology, Volume 2. Chicago, University of Chicago Press, 1975.

CUPRINS - · PDF fileNiebuhr preia conceptul lui Kierkegaard despre anxietate în...

Documents

Transcript of CUPRINS - · PDF fileNiebuhr preia conceptul lui Kierkegaard despre anxietate în...