cunoasterea-copilului - Rose Vincent

ROSE V I N C E N T

I

C U N O A Ş T E R E A C O P I L U L U I T r a d u c e r e a : N A D I A RAUTU

Editura d i d a c t i c ă si p e d a g o g i c ă — Bucureşti, 1972

4 Cuprinsul

Fraţi şi surori 149 Prima criză de gelozie 150 Rival i tatea dintre fraţi 152 Dreptatea nu-nseamnă egalitate cu orice preţ 153 Personalitatea întîiului născut . . 153 Personalitatea fratelui mai mic 155 Greşeli în educarea mezinului . - 157 Singurul de un anume sex . . • 158 Toţi copiii sînt de acelaşi sex . . 159 Copilul unic 160 Gemenii '62

Rolul bunicilor 165 Rolul afectiv 1 6 5 Rivalităţi le educative 167 Problemele coabitării 169

Familia şi mediul 172 Pentru sau contra marii familii . . 172 Rolul unchilor, al mătuşilor, al verilor ' 7 5 Prietenii familiei 176

Partea a treia:

ATMOSFERA FAMILIALĂ 179

Micul grup şi climatul lui . • • • 180 O experienţă psihosociologică • . 181 Învăţămintele experimentului • • 184

Elementele determinante ale climatului familial 186 Perspectiva istorică 186 „Sti lul" educativ impus de mediu 192 Rolul personalităţii părinţilor . . 194

Descrierea unor climate familiale 201 Familia şi ceilalţi 201 Familia şi t impul 205 Structura internă a familiei . - . 207 Schimburile în familie 208 Familia şi autodefinirea ei . . . 210

Climatul educativ 213 Analiza climatului educativ . . . 214 Descrierea d'feritelor climate . • . 217

Consecinţele unui climat familial . . 226 Rolul subconştientului 226 Ereditatea şi mediul 227 Educaţia este u n dialog . . . . 230

Climatul familial bun şi rău . . . 237 Rezultate experimentale • -u • • 241 Cele treisprezece porunci ale părinţilor model 242

Partea a patra:

SOCIETATEA 245

Scoală 246 Uceniciile sociale 247 Noţiunea de muncă 248 Curiozitatea intelectuală . . . . 250 Şcoa'a tradiţională şi efortul pe care-1 impune 251 Dorinţa de a învăţa 254 Influenţa mediului asupra rezultatelor şcolare 257 Influenţa profesorilor 259 Colaborarea familie-şcoală . . . . 260 Contactul profesor-elev . . . . 261 Atmosfera din clasa 262 Formarea opiniilor • 264

Colegii 265 Să înveţi să te joci împreună cu alţii 266 Cearta între tovarăşi de joacă . . 268 Să fii acceptat de semenii tăi - 270 Adulţii şi „pîra" 271 Rolurile în grup 273 influenţa colegilor 274 Părinţ i i şi alegerea prietenilor . . 276 Snobismul şi rasismul 278 Naşterea „cetelor" 279

Rolul jucat de mass-media 284 Cărţ i : de Ia Stendhal la „Dragă Caroline" • 284 Evadarea prin intermediul revs-telor i lustrate 285 Ziarele 287 Cinematograful 288 Publicitatea si imaginea familiei 290 Radioul 292

Televiziunea 293

Concluzii 299

Bibliografie 303

Indice alfabetic 308

T E S T

Cum îi văd copiii pe părinfi?

Părinţii au, în general, o idee foarte exactă despre copiii lor şi despre scopurile educaţiei pe care le-o dau. Se întreabă mai rar ce imagine a lor înşişi le oferă copiilor şi cum şi-i reprezintă aceştia pe adulţi, cum le înţeleg rolul. Totuşi educaţia nu poate exista decît prin intermediul schimbului intelectual sau afectiv.

Pentru a ilustra modul în care copiii îşi trăiesc raporturi le cu părinţii, am pus la punct acest „test" care s-a dovedit a fi un interesant instrument de cercetare.

Opt taţi şi apoi şapte mame au fost fotografiaţi fiecare într-o situaţie foarte precisă şi care-i implică pe copiii lor Aspectul fizic al personajului a fost ales în concordanţă cu rolul interpretat. Am încercat cu grijă să eliminăm propria noastră judecată, străduin-du-ne să echilibrăm fiecare tablou prin alternarea unui detaliu atrăgător, care provoacă simpatie, cu altul neplăcut, astfel încît întreaga libertate a interpretări i să fie lăsată copilului. Această interpretare este bineînţeles puternic influenţată de stereotipuri din societatea noastră, dar ea ilustrează şi reacţii personale.

Fotografiile au fost prezentate la vreo sută de copii din medii foarte diverse, băieţi şi fete între 4 şi 14 ani, în şcoli şi biblioteci pentru copiii din Paris şi din cartierele noi de blocuri din suburbiile lui. în paginile următoare se află rezumatul rezultatelor obţinute. Fără îndoială, el poate fi comparat cu reacţiile oricărui copil care ar fi supus testului. Cu toate acestea, reacţiile vor fi puternic deformate dacă tatăl (sau mama) este cel care prezintă testul. Este de dorit ca reacţiile să fie observate şi notate în absenţa lor — şi este absolut necesar, desigur, să se respecte cu rigurozitate regulile testului fără a influenţa cîtuşi de puţin copilul.

1 Notăm totuşi că este vorba de actori voluntari, care joacă nişte roluri, şi nu de familii reale.

6 Cunoaşterea copilului

i Aceste teste au putut fi puse la punct datorită colaborării serviciului foto al secţiei părinţi-copii a revistei „El le" şi a actorilor voluntari care au binevoit sa pozeze. Rezultatele au fost publicate în revista „Elle", în 1967 şi 1968.

Cum îi văd copiii pe părinţi ? 7

Cum îl văd copiii pe tatăl lor?

Reacţiile grupului experimental de copii

1. Tatăl important

Se bucură de un mare prestigiu, dar de unul distant, care nu impresionează imaginaţia copiilor. Unii dintre copii recunosc că „îşi face munca lui", dar o majoritate — covîrşitoare — îl condamnă : „Este prea ocupat şi nu are t imp să s e ' intereseze de familie. Ţine la treburi le lui mai mult decît la copii şi ţi-e frică să-1 deranjezi". Legătura dintre acesta şi copii este grav primejduită.

2. Tatăl seducător

„Este frumos, pare t înăr" şi fetele au fost subjugate. Pentru ele, acesta este tatăl ideal, soţul pe care şi-1 doresc mai tîrziu, şi care » e ste drăguţ" pentru că oferă un cadou. In ce-i priveşte pe băieţi, ei fără îndoială ar fi v rut să-i semene mai tîrziu, dar nu şi-1 doresc cu nici un preţ ca tată. îl găsesc „mai puţin serios". Pentru ei rolul tatălui este altceva decît o gentileţe facilă.

3. Tatăl autoritar

Nu a lăsat impresia unui om sever, ci mai curînd a unui om serios şi de nădejde, puternic ca o stîncă ; pe el se poate conta : „Seara, probabil, se întoarce la timp'-'. Desigur, răsfoieşte carnetul de note, dar copiii nu se plîng de aceasta, dimpotrivă, pentru ei este o dovadă a interesului care li se poartă. De la carnetul de note copiii au sărit imediat la o altă imagine : un tată care dirijează, care îndrumă, „care arată cum trebuie să faci". Privirea plină de încredere a băiatului nu le-a scăpat.

4. Un tată meşter-la-toate A fost considerat gentil faţă de mamă (îi repară fierul de călcat)

şi faţă de fetiţele lui, pentru că nu le dă afară din atelierul său (această temă a „înlăturări i" revine frecvent, atît în legătură cu m a m a cît şi cu tatăl). Se presupune că se simte oriunde şi oricînd în largul său, „decontractat", din cînd în cînd zeflemitor sau glumeţ. Este foarte iubit, fără a fi luat însă prea în serios. De asemenea nu e cîtuşi de puţin un tată ideal. Băieţii nu-1 aleg drept m o d e l ; la fete, în calitate de soţ posibil, are mai mult succes.

Regulile testului şi întrebările care trebuie puse copilului

Am să-ţi arăt fotografiile cîtorva mămici cu copiii lor. Tu îmi vei spune ce gîndeşti despre fiecare dintre ele. Descrie-mi-le. Ce fac ele ? Ce părere ai despre aceste mămici ?

Acum uită-te bine la toate. închipuieşte-ţi o ţară fermecată cum nu există pe lume. In această ţară copiii îşi aleg mama.

a. Dacă ai trăi în această ţară fermecată şi ai putea alege, pe care dintre aceste mămici ai alege-o ? De ce ?

b. Pe care n-ai alege-o în nici un chip ? De ce ?

c. (întrebare pentru fetiţe) Spune-mi, căreia dintre ele ai vrea să-i semeni cînd vei fi mare ? De ce ?

— (întrebare pentru băieţi) Spune-mi cu care dintre ele ţi-ar plăcea să te însori mai tîrziu ? De ce ?

d. (întrebare pentru fetiţe) Spune-mi, cu care dintre ele n-ai vrea să semeni deloc ? De ce ?

— (întrebare pentru băieţi) Spune-mi cu care dintre ele nu ţi-ar plăcea deloc să te însori ? De ce ?

Şi acum ultima întrebare : a. Care dintre aceste mămici seamănă cel mai mult cu mama ta ^

adevărată ? De ce ?

b. Care este aceea care seamănă cel mai puţin cu mama ta adevărată ? De ce ?

Regulile sînt exact aceleaşi pentru fotografiile taţilor, nu trebuie decît să fie inversate întrebările pentru fete şi băieţi de la pune- -tele c şi d.

Fotografiile care servesc ca material de bază au fost reproduse la paginile 8 şi 9 pentru taţi şi la paginile 14 şi 15 pentru mame ; ele nu comportă nici o indicaţie în afara numerelor, din motive evidente La paginile 7—10 şi 12—17 veţi regăsi aceste numere cu re- ' f zumatul reacţiilor pe care le-au avut în mod curent copiii în timpul experimentelor. Tablourile care rezumă atitudinile copiilor pot permite compararea unei reacţii individuale cu cea m e d i e 1 .


5. Ta tăi-vedetă

Cînd ales, cînd refuzat, le place celor mici mai mult decît celor mari, iar băieţilor mai mult decît fetelor, evident datorită prestigiului său. S-ar putea crede că provoacă pas iuni ; nici pomeneală. Băieţilor le place destul de mult să se identifice cu el, dar existenţa lui ca tată este puţin semnificativă : riscă prea mult şi 'familia nu-1 interesează deloc. Ca şi tatălui important, îi lipseşte t impul pentru a se ocupa de copii. Faptul că se îndepărtează de copii, în aparenţă fără regrete, îi face pe aceştia să nu fie apropiaţi de el.

6. Tată! om „de interior"

Este cel care seamănă cel mai puţin cu tatăl r e a l ; este atît de departe de realitatea cotidiană, încît un copil de muncitor sugerează : „Este poate un industriaş ?" Se bucură de aprobare pentru că îşi ajută soţia, dar este violent criticat pentru că nu se ocupă îndeajuns de educaţia copiilor săi (după cum se observă, copiii lui fac grimase, îşi bagă, fără să fie admonestaţi, degetele în nas). Iar pentru toţi copiii interogaţi îngăduinţa excesivă pare un păcat de neiertat.

7. Tatăl „bomboană"

Reacţie imprecisă ; desigur, copiii ţin la el, e un prieten. Există totuşi la copii teama că el ar putea abuza de această dragoste şi atunci ei devin neîncrezători. Sentimentul care domină este că rolurile nu trebuie prea mult amestecate. Acest tată, care se lasă tras de păr într-un anumit moment, altă dată va considera că ai mers prea departe şi se va supăra. De altfel i se reproşează, de asemenea, lipsa de prestigiu. Cu greu este acceptat ca tată ; este deseori respins ca model de tată sau de soţ posibil.

8. Tatăl sportiv

Copiilor lui le vine greu să-1 urmeze şi totuşi nu-i poartă pică, ei găsesc natural ca tatăl să fie întotdeauna primul. Odată cu el,

! copiii iau parte la ceva din viaţa adulţilor şi această iniţiere îi umple de bucurie şi de mîndrie. Mulţumiţi că li se permite să se expună unui mic risc, copiii îi reproşează totuşi că nu îl apreciază îndeajuns mai ales pentru cel mai mic. Datorită acestui fapt el n-a fost ales ca tată ideal.


Concluzii

Tatăl autoritar este cel mai frecvent ales de copii ; de asemenea el este acela care seamănă în cele mai multe cazuri cu tatăl adevărat. Dar, totodată, aceste două tipuri nu se suprapun întrutotul. Dintre copiii care au un tată autoritar, doar unul din patru crede că a-cesta este cel ideal. Cei care şi-1 doresc sînt în general cei care nu au un astfel de tată. Din răspunsurile copiilor rezultă evident că autoritatea unui tată se manifestă în două maniere. Una este afirmarea brutală a unei supremaţii : ne-suportînd să fie deranjat, uneori jucîndu-se cu copilul său şi discutînd cu el, dar enervîn-du-se foarte uşor, tatăl-tiran inspiră mai curînd teamă şi neîncredere decît dragoste. Un alt t ip de tată autoritar este a-semănat cu un profesor (comparaţia a fost făcută chiar de copii), care îndrumă un ucenic, şi pentru acest tată copilul are

o admiraţie şi o recunoştinţă fără margini. Aceasta este singura atitudine părintească ce atrage stima şi admiraţia copiilor, fie că ceea ce învaţă ei este istoria sau escaladarea munţilor. La un copil însă, nevoia de a învăţa nu este numai intelectuală, ci în foarte mare măsură şi afectivă. Pent ru un tată, un mijloc de consolidare a legăturilor cu propriul copil este de a-i transmite cunoştinţele sale. deoarece aceste legături avînd o bază biologică mai fragilă, sînt puse la îndoială mai curînd decît dragostea maternă. De aici şi dorinţa arzătoare a tuturor copiilor de a-şi vedea tatăl ocupîndu-se de ei ; are mai puţină importanţă dacă o face oferindu-le un cadou sau criticîndu-le notele din carnet. In total, 20o/o din copiii interogaţi l-au identificat pe tatăl lor cu tatăl ideal.

Cum o văd copiii pe mama lor?

Reacţiile grupului experimental de copii

1. Mama prietenă

Succes fără umbră. Este m a m a ideală, mai ales pentru copiii mai mari şi în special pentru băieţi, pentru că este cea mai apropiată de ei. Pentru că a ştiut să se apropie de copii şi să coboare de pe

Cum îi vad copiii pe pârinţi ? 13

piedestalul ei, i se atribuie în mod arbitrar şi alte calităţi decît cele pe care le are (veselia, gingăşia, toleranţa, vigilenţa e tc) . Fetele şi băieţii vor fie să-i semene mai tîrziu, fie să se căsătorească cu o femeie care să-i semene. Insă numai un copii din patru recunoaşte în ea pe mania sa adevărată.

2. Mama „bomboană"

Este viu criticată pentru că pare cam banală, atît ca aspect fizic cît şi din punct de vedere al preocupărilor, şi pentru că îşi lasă copiii, după cît se pare, să mănînce prăjituri chiar înainte de prîn-zul pe care îl prepară. Copiii nu arată unei astfel de mame nici o recunoştinţă pentru că îi răsfaţă. Cazurile în care a fost identificata de copii cu mama lor sînt puţine.

3. Mama mondenă

Admiraţie generală. Adorată sau criticată, nu i-a lăsat pe copii indiferenţi niciodată. Cei mici sînt în extaz : este o mamă de vis, ar vrea să-i semene, şi mama lor adevărată le pare aidoma cu această fiinţă luminoasă. Cei mari se arată severi, mai cu seamă băieţii, care nu şi-ar dori-o ca soţie. O cred o mamă rea, indiferentă sau neglijentă.

4. Mama calmă

Judecind după numărul de voturi, este mama cea mai apropiată de tipul mediu de mamă reală : o femeie de interior, liniştită şi îngrijită, o mamă nu prea severă şi care nu se tulbură din cauza unei mici discuţii. Cu toate acestea, însăşi toleranţa ei, care p a r e a fi indiferenţă sau slăbiciune, este criticată. Niciodată nu este aleasă ca model de către fete şi aproape niciodată ca soţie de băieţi sau ca mamă ideală ; ea nu se situează la înălţimea viselor lor.

5. Mama energică

Un succes datorită stimei pe care i-o poartă copiii; ea pare „activă, muncitoare, curajoasă", dar mai ales au fost remarcate calităţile ei de educatoare, pentru că ea le permite; copiilor s-o a jute şi le arată cum s-o facă. De asemenea, este aleasă adesea ca model şi

Cum o văd copiii pe mama lor ?

/

Cum îi văd copiii pe părinţi ? 17

de foarte multe ori ca soţie posibilă. Dar seamănă puţin cu adevărata mamă ; de obicei tatăl este mai activ, mai priceput, iar mama este mai puţin întreprinzătoare. Este rareori aleasă drept mamă ideală.

6. Mama copil

S-ar fi putut crede că şi ea le va părea copiilor foarte apropiată ; cu toate acestea n-au prea apreciat-o. Este mai tînără, pare mai curînd o soră, şi mai cu seamă pare lipsită de experienţă. O astfel de mamă este iresponsabilă, lîngă ea nu poţi să te simţi nici în siguranţă şi nici nu poţi să ai încredere. Cum ? Iată un exemplu : copilul ei poartă un coş, ar putea să alunece în apă şi ea nu-şl întoarce capul ! Trecerea în revistă a răspunsurilor vădeşte un egoism puternic şi o convingere bine înrădăcinată că o mamă t rebuie să fie în serviciul copiilor ei.

7. Mama „cloşcă"

Prea duioasă şi prea tandră, ea este puţin neliniştitoare şi jenantă mai ales pentru băieţi, chiar pentru cei care, nu fără o nuanţă de invidie, remarcă faptul că m a m a lor nu are t imp pentru a se ocupa de ei în măsura în care ar trebui s-o facă. Este violent respinsă ca mamă în special de fete, care se tem de plicticoasa ei tiranie de mamă posesivă, şi de toţi ceilalţi ca model sau ca soţie posibilă.

Concluzii

Iată prima remarcă, destul de puţin concordantă cu ideile preconcepute : copiii sînt în ansamblu mult mai critici faţă de mama lor decît faţă de tată. In t imp ce „tatăl ideal" şi „tatăl adevărat" au în medie acelaşi profil, mama ideală diferă aproape întotdeauna de cea a-devărată. Doar fetele au făcut

aceeaşi alegere, însă deformând în mod sistematic realitatea. Este interesant de remarcat faptul că în loc să-şi calchieze visul după realitate, ele au deformat realitatea pentru a o adapta la vis. Dar cine este mama visată ? Ambiguitatea este desăvîrşită. Cînd este văzută ca o zînă stră-

2 — Cunoaşterea copilului


lucitoare coborîtă de-a dreptul din cărţile lor cu poze, cînd ca o egală, o tovarăşă de joacă, dar care totuşi le oferă securitate, un soi de şef al unui grup de copii. Distanţa exactă faţă de tată era apreciată mai bine. A doua remarcă : de regulă copiii nu doresc să fie răsfăţaţi. Asociaţia mamă-mîncare, socotită ca legătură fundamentală între mamă şi copil în copilăria timpurie, pare că-şi pierde din importanţă de îndată ce copilul

ajunge la vîrsta şcolară. Şi tot începînd cu vîrsta şcolară, orice atitudine excesiv de protectoare este respinsă ca posesivă, invadatoare ; ea pare uneori o mască ipocrită a unei voinţe de dominare. In fine, ca şi în cazul taţilor, transpare dorinţa copiilor de a fi trataţi ca fiinţe mai responsabile. Nevoia lor de a li se arăta încredere este mare, ca şi nevoia lor de a participa la viaţa familială.

Creşterea în cadrul familiei

Se naşte un copil. Dintr-un mediu bine protejat, unde s-a format pînă atunci, el trece într-o lume pe care va trebui să înveţe s-o cunoască pe măsură ce se va integra în ea. In primele luni ale existenţei sale, sugarul este înconjurat de o afectivitate totală, iar universul lui este la început mama, de care depinde în întregime. Apoi, de la opt luni pînă la vîrsta şcolară, este vremea marilor ucenicii : mersul, vorbirea, folosirea raţionamentului intuitiv, primele elemente ale unei educaţii. De la

şase ani şi pînă în pragul pubertăţii are loc un proces de stabilizare ; aceasta este perioada marilor achiziţii intelectuale, aceea a confruntării cu şcoala, în fapt este prima etapă a integrării în societate. în sfîr-şit, dintr-al zecelea şi pînă în-tr-al cincisprezecelea an de viaţă al copilului vine o vreme dificilă atît pentru el cît şi pentru cei din jurul lui : este vîrsta ingrată, marcată prin profunde transformări fizice şi prin dorinţa copilului de a se afirma, de a se face admis printre a-dulţi.

Vîrsta afectivităţii pure

Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă naturală, el intră în

civilizaţie.

M. Montessori

Cea dintîi participare la viaţă a unei fiinţe umane este un strigăt. Este oare aceasta pentru noul născut o încercare experimentală a funcţiei respiratorii complet noi ? Este oare un semn de durere ? El trece brusc dintr-un mediu privilegiat, confortabil, care este pîntecul mamei, în altul, mai rece, mai puţin sigur ; de curînd a suferit şocul unei operaţii dificile şi al unei adaptări brutale. Funcţionarea întregului său organism este cu totul diferită. Psihanaliştii au insistat mult asupra acestui şoc, „traumatism", al naş ter i i 1 . Dar teoria lor este în prezent vehement contestată : cortextul cerebral nu funcţionează înainte de naştere : or, experienţa individuală se va fixa mai tîrziu tocmai pe cele 15 miliarde de celule ale acest u i a 2 . Chiar dacă influenţele prenatale modifică sistemul nervos, noi încă nu ştim mare lucru despre acest proces fiziologic.

Nou-născutul : o fiinţă îm întregime depedentă

Un mînz nou-născut se ţine aproape imediat pe picioare şi dispune de o anumită mobilitate, deci de o independenţă care îi facilitează contactul cu lumea înconjurătoare. Nou-născutul omului este mult mai prost înzestrat : s-ar zice că n-a fost terminat. Ca şi în pîntecul mamei, el doarme ore în şir în poziţie foetală, cu capul aplecat şi genunchii strînşi la piept. Este cu totul dependent de adulţii care-1 înconjoară, nu se poate deplasa pentru a-şi căuta hrana sau

1 După psihanalişti copilul păstrează în tot t impul vieţii regretul nconştient al fericirii trăite în pîntecul mamei şi dorinţa de a-i regăsi securitatea protectoare. Vezi: O. R a n k, le Traumatisme de la naissanee, Payot, 1928. Claustrofobia şi fobia tunelurilor a r avea legătură c u aceasta. . . . .

» După prof. H. P i e r o n , din punct de vedere psihologic nu se poate vorbi de experienţă prenatală. „Chiar pentru integrarea răspunsurilor afective ale talarnusului, înţelegerea semnificaţiei lor cere mecanisme gnostice cerebrale" — din „Buletin de la psichologie" voi. VII, nr. 1, decembrie 1953.

Creşterea în cadrul familiei 21

pentru a evita ceva care-1 supără, este chiar incapabil să-şi ţină capul drept. Vor trece mai multe luni pînă ce sistemul său nervos şi cel muscular vor atinge acel grad de maturi tate oare va face din el o fiinţă completă. Nici chiar scheletul lui nu este terminat : oasele craniului nu sînt sudate şi cele două fontanele larg deschise fac din el o fiinţă deosebit de vulnerabilă. Acest aspect „netermin a t " explică de ce t imp de cîteva luni micul om este în întregime legat de mama sa. (La un pui de animal, acest t imp este cu mult mai mic.) Totul se petrece ca şi cum nu s-ar fi separat complet de ea, ca şi cum cuplul mamă-copil ar t rebui să trăiască într-o relaţie aparte, apropiată de simbioză 1 . Vom vedea mai tîrziu că această necesitate creează probleme psihologice nenumărate. Cert este că nu este posibil ca un nou-născut să fie lăsat să trăiască fără m a m a lui decît prin artificiile civilizaţiei 2. De fapt, sugarul nu va deveni o fiinţă cu adevărat diferenţiată şi activă decît după 7—8 luni, cînd va fi învăţat să distingă şi să recunoască, pr intre atîtea alte chipuri, pe cel al mamei sale. Atunci relaţiile lui cu mama se vor schimba. Ea nu va mai fi o prelungire difuză a propriului său corp, ci va fi o altă fiinţă diferită de el şi percepută ca atare.

ÎNZESTRAREA NOU-NASCUTULUI

N-ar trebui totuşi să se creadă că natura 1-a lăsat pe nou-născut fără nici o posibilitate de a se apăra ; se crede, fără a se fi demonstrat cu certitudine, că este protejat împotriva maladiilor de o anumită imunitate naturală, imunitate care poate fi de mai lungă durată dacă este hrănit la sîn. El este de asemenea relativ puţin sensibil la durere, poate datorită faptului că nu are amintiri sau experienţe care să-i amplifice şi să-i multiplice reacţiile.

El vede. Din primele zile este capabil să urmărească cu ochii un obiect strălucitor cu condiţia ca acesta să fie plasat pe axa privirii lui. Experienţele cu nou-născuţii, în vîrstă de la 10 ore la 5 zile, efectuate de către Fantz în 1963, au arătat că ei nu erau insensibili

1 Simbioză = asociaţie a două fiinţe vii, indispensabilă cel puţin uneia dintre ele (în cazul de fată, sugarului) şi uti lă celeilalte (în cazul de fată, mamei).

2 în anumite regiuni subdezvoltate din Africa, mai sînt încă înmormîntati lîngă o mamă moartă la naştere micii săi orfani, care, în orice caz, n-ar putea fi făcuţi să supravieţuiască.

22 Vîrsta afectivităţii pure

la forma obiectului care li se arată Ei priveau de două ori mai multă vreme un dreptunghi de hîrtie acoperit cu semne (cuvinte tipărite, cercuri concentrice), decît un altul de aceeaşi mărime, dar monocrom. Şi mai mult t imp ei priveau hîrtia pe care era desenată o reprezentare schematică a unui chip. S-a presupus că există la sugar o atracţie către orice reprezentare grafică (desen, mască văzută din faţă, obraz aplecat asupra leagănului) ce evocă un chip omenesc şi prefigurează o comunicaţie posibilă.

Interesul pentru „ceea ce se mişcă" rămîne foarte mare în tot t impul primei copilării 2 . De aici şi interesul pentru copil de a-şi alege ca primă jucărie un obiect mobil.

El aude. Sau cel puţin aşa se crede din ce în ce mai mult. Toate experienţele efectuate din 1960 încoace au arătat că su

garul, departe de a fi surd la naştere cum se credea altădată, poate reacţiona la stimulente sonore şi chiar uneori să-şi întoarcă ochii spre dreapta sau spre stînga, în funcţie de direcţia din care vine sunetul.

Pe măsură ce copilul creşte anumite reflexe dispar

El este înzestrat cu reflexe, adică reacţionează la anumiţi stimuli prin mişcări involuntare. Toate mamele ştiu că sugarul apucă degetul care i se întinde şi-1 strînge cu forţă sau că întoarce capul în momentul în care vîrful sinului îi atinge obrazul pentru a suge cu lăcomie.

La naştere medicul controlează dacă nou-născutul, ţ inut în poziţie verticală deasupra unei mese, schiţează mişcări de mers 3. „Reflexul lui Moro" este o reacţie la orice stimul de frică. Dacă sugarul este brusc aplecat spre spate sau dacă este lovită masa pe care stă culcat, el îşi desface braţele sau îşi întinde picioarele, pentru ca imediat după aceea să şi le strîngă. Toate aceste reflexe, care au fost mult t imp interpretate ca automatisme de supravieţuire sau de apărare,

1 Vezi studiul asupra vederii la nou-născuţi, în „Sciences" nr. 140, Ed. Hermann. i J é r ô m e Br u n e r a notat că un sugar de 6 săptămîni se opreşte din supt

pentru a privi t imp de jumătate de minut nişte imagini care se perindă pe un ecran. Aceste lucrări se efectuează în prezent în laboratorul universităţii Harvard (Massachusetts).

3 Vezi A. T h o m a s şi S a u t g a e r d e n , La psycho-affectivité des premiers mois du nourisson, Masson.'

Creşterea in cadrul familiei 23

dispar puţin cîte puţin în cursul primelor luni, pe măsură ce ele sînt înlocuite prin mişcări controlate, devenite posibile datorită dezvoltării scoarţei cerebrale 1 . Intensitatea lor scade foarte mult deja în jurul vîrstei de 3—4 luni. In acest moment, de pildă, reflexul prin care mîna copilului se crispează pe obiectul care o atinge încetează, şi copilul devine capabil să apuce un obiect şi să-1 ţină, pentru ca apoi să-i dea drumul. Către 7 luni reflexul lui Moro dispare aproape cu desăvîrşire, şi copilul nu mai reacţionează la el decît printr-o uşoară tresărire.

In schimb, anumite reacţii de apărare ce par absolut naturale, nu pot fi considerate ca atare : de pildă „reflexul" care ne reţine la marginea prăpastiei. H. Teuber a efectuat experienţe semnificative asupra animalelor 2 . Un pisoi crescut t imp de cîteva săptămîni într-un cărucior tras de o altă pisică, astfel încît să nu meargă niciodată în această perioadă pe propriile-i labe, odată eliberat, recuperează întreaga sa capacitate de mişcare pe o suprafaţă plană, dar nu şi simţul orientării în spaţiu : pus pe o masă, el merge pînă la marginea ei şi apoi cade. Astfel, se sugerează că simţul orientării în spaţiu se capătă şi nu este înnăscut, şi că pentru un sugar, chiar foarte mic, este esenţial să poată explora spaţiul în mod liber, pentru a cîştiga o cunoaştere experimentală a acestuia.

DEOSEBIRILE LA NAŞTERE

Există de bună seamă deosebiri mari între reacţiile unui copil viguros de şapte livre * şi ale unuia prematur. Insă, chiar dacă sînt comparaţi între ei copii născuţi la termen şi perfect sănătoşi, se constată, de asemenea, de la caz la caz, mari diferenţe. Dezvoltarea copilului, desigur, depinde de buna îngrijire pe care i-o dau părinţii, dar şi de predispoziţii înnăscute. Diferenţele de înălţime şi de greutate nu provin numai din durata gestaţiei, dar depind şi de

1 Acest lucru este valabil şi pentru simptomul lui B a b i n s k i: cînd talpa piciorului este excitată de la unghie spre călcîi, piciorul se pliază, degetele mari se îndreaptă. O presiune asupra părţii anterioare a călcîiului face ca degetele mari să se îndoaie cu putere. Efectul se normalizează către 2 ani.

3 Aceste experinte se desfăşoară în continuare la Massachusetts, „Institute of Technology" din Cambridge (S.U.A.).

* Aproximativ 3,5 kg.


natura copilului Se spune uneori că nou-născutul are încă de pe acum personalitatea sa proprie, ceea ce nu e un neadevăr. Recente experienţe americane 2 au demonstrat deosebiri mergînd de la 1 la 4 pentru tonusul muscular, altele au arătat importante variaţii în ce priveşte reacţiile la zgomote sau la excitare^ la puterea strigătelor, la capacitatea de a se calma după o criză 3. Este adevărat, deci, că există sugari mai irascibili, care plîng mai multă vreme.

Totuşi, în general, spre sfîrşitul primei luni toţi copiii plîng cam in fiecare zi un anumit timp, a cărui durată poate fi uneori foarte mare (pînă la trei ore). Copiii care nu sînt hrăniţ i noaptea încetează toţi să plîngă odată ce au depăşit vîrsta de 3 luni, iar jumătate dintre ei, la o lună. Cei care sînt hrăniţi noaptea au tendinţa să plîngă noaptea mai mult timp.

Copilul este sensibil la neliniştea mamei lui

Dacă este necesar să se insiste asupra unui punct care poate părea evident, este că t înăra mamă, abia ieşită din încercarea naşterii, trece ea însăşi printr-o fază dificilă. Este nervoasă şi are tendinţa, în cazul în care sugarul plînge sau doarme puţin, să se neliniştească mai mult decît este necesar, uneori chiar să se simtă ignorantă şi vinovată dacă nu reuşeşte să-1 calmeze. O asemenea stare de nelinişte dăunează relaţiilor mamă-copil, care trebuie să fie şi să rămînă perfect senine şi naturale. Ea dăunează deseori — este un cerc vicios aici — şi bunelor relaţii conjugale, care pot să sufere dacă tatăl se arată prea enervat.

Părinţii trebuie să ştie, pr in urmare, că la un mic sugar excitabilitatea, tendinţa de a 'pl înge, pot fi foarte bine semne nu ale unei sănătăţi proaste, ci dimpotrivă ale activităţii fizice şi cerebrale. Cercetarea acestor probleme este de-abia la început : totuşi, se pare că există o legătură între tendinţa copilului de a se enerva şi de a

1 Vezi lucrările lui I. L é z i n e, şef de cercetări Ia C.N.R.S. (Centrul naţional de cercetări ştiinţifice), şi ale lui M. S h a m b o k şi I. L é z i n e, „Quelques problèmes d'adaptation de l'enfant en fonction du type moteur et du régime éducatif, în „Enfance", m a r t i e — a p r i l i e , 1959.

a Mai ales K n o p (1946) şi B i r n s (1963 şi 1965). 3 B i r n s a ut i l izat mai multe procedee de l inişt ire: suzeta, leagănul, cuvinte liniş-

.itoare şi monotone, scufundarea piciorului în apă caldă (42°) şi a constatat că fiecare „ugar îşi avea preferinţe proprii, deşi toate metodele sînt eficace într-o anumită măsură.


plînge în primele luni şi gradul lui de inteligenţă şi facilitatea in vorbire către vîrsta de 3 ani.

Dar trebuie să fim foarte prudenţi atunci cînd interpretăm plîn-setele sugarilor. Nervozitatea lor nu trebuie confundată cu plînsul cauzat de o durere internă. Faimoasele „colici" exis tă 1 . Ele se manifestă în general prin plînsete care pot fi uşor deosebite, fiind mai ascuţite, mai pătrunzătoare. Dar o mamă lipsită de experienţă s-ar putea să nu ştie să le deosebescă. Copiii care plîng într^adevăr mult au deseori o digestie mai rapidă şi prea multe „gaze" intestinale. Mama poate îmbunătăţi mult situaţia, avînd grijă să nu uite niciodată să provoace regurgitarea după supt. Se pare, de asemenea, că este bine ca sugarii să fie culcaţi pe.burtă.

Apariţia colicilor la sugari nu este încă explicată suficient de bine. Unii cred că este vorba de funcţionarea încă imperfectă a sistemului digestiv. Alte studii par să arate că mamele sugarilor care suferă de colici sînt în general mai puţin fericite de maternitatea lor decît altele. Este destul de greu să se tragă concluzii definitive. Interacţiunea dintre afectivitatea părinţilor şi starea fizică a sugarului este nuanţată şi nu este încă studiată îndeajuns.

ÎNTilA MANIFESTARE SOCIALĂ : SURÎSUL

Dezvoltarea unui copil nu poate fi studiată ca un fenomen fizic luat izolat. Pentru a înţelege mecanismul dezvoltării motrice şi intelectuale, mai ales înainte de 8 luni, trebuie să-1 plasăm pe copil in contextul lui familial (sau de alt gen). între copil şi persoanele care-1 înconjoară există un schimb permanent.

Un exemplu bun este cel al surîsului, atît de pîndit de orice mamă ca primul semn al unei comunicări conştiente între ea şi copilul ei. Insă copilul surîde aproape de cînd s-a născut, în orice caz din prima lună, dar acest surîs nu se adresează nimănui şi nu este provocat de nici o cauză exterioară. El traduce, în măsura în care putem s-o ştim, starea de fericire interioară a unui copil bine hrănit şi care va adormi liniştit.

1 R. S p i t z în lucrarea La premiere annee de la vie de Venfant", P . U . F . , 1958, consideră că ele încep la 3 săptămîni şi se termină spre sfîrşitul celei de-a IlI-a luni.


In aceeaşi măsură ca de hrană, copilul are nevoie de tandreţe

Către săptămîna a şasea copilul începe să-şi oprească şi să-şi fixeze privirea asupra chipului aplecat asupra lui şi aproape că nici nu mai mişcă atunci cînd îl vede. Apoi, cîteva zile mai tîrziu, el surîde acestui c h i p 1 . Surîsul traduce însă, fără îndoială, o stare de mulţumire, dar de data aceasta fericirea este provocată de o cauză exterioară, deja asociată poate unor senzaţii anterioare de mulţumire. Chipul plecat asupra leagănului este asociat cu hrana, cu tandreţea, cu îngrijirile şi surîsul este de acum un răspuns, o comunicare. Se simte aici că surîsul, însoţit de inhibi ţ ia 2 agitaţiei motrice nu este numai un stadiu al dezvoltării fizice ; el nu este posibil decît dacă sugarul simte vag că acest chip este echivalent cu fericirea. Astfel, primele stadii de dezvoltare sînt strîns legate de relaţiile afective ale sugarului cu anturajul său : este necesar ca aceste relaţii să fie fericite. Prezenţa mamei nu ajunge, dragostea este cea de care copilul are nevoie.

DRAGOSTEA ESTE UN ALIMENT

Dacă mama îşi respinge copilul, adică îi refuză conştient sau inconştient dragostea de care el are nevoie, acesta o simte, chiar dacă îngrijirea pe care i-o dă este ireproşabilă. Spitz relatează cazul unei t inere mame de 16 ani, necăsătorită, şi a cărei sarcină nedorită a fost însoţită de sentimentul unei grave culpabil i tăţi 3 . Cînd, după 24 de ore, copilul i-a fost adus la sîn, ea a rămas rigidă şi străină, cu corpul şi cu mîinile încordate. Avea lapte, dar sugarul a refuzat sînul, ca şi la supturile care au urmat. El a acceptat totuşi să fie hrănit cu biberonul, dar, în momentul în care era iarăşi pus la sîn, 1-a refuzat din nou. Mama îşi păstra atitudinea ei retrasă şi îl con-

1 J . d e A g u r i a g u e r r a , A . H a r r i s o n , I . L é z i n e şi-au propus s ă arate că sugarul poate surîde văzînd şi altceva decît un chip: Psychiatrie de l'enfant, P . U . F . , vol. X, fasc. 2, 1967.

2 Inhibiţia = suprimarea ori frînarea unei acţiuni, u n d funcţii, unei comportări printr-un proces intern care poate să fie sau să nu fie volitional.

i R. S p i t z , La premiere année de la vie de l'enfant, P . U . F . , 1958.


sidera doar ca un obiect. După cinci zile copilul a căzut într-o stare semi-comatoasă ; a trebuit să fie readus la viaţă prin spălaturi cu ser fiziologic şi prin introducerea hranei în tubul digestiv, iar apoi să fie din nou învăţat să sugă, stimulîndu-i-se buzele.

între mamă şi copil trebuie să existe o comunicare a atitudinilor

Exemplul poate fi surprinzător : pare straniu să vezi un nou-născut, care trăieşte într-o lume incoerentă, fără percepţii organizate 1 capabil să perceapă sentimente atît de complexe ca un refuz inconştient din partea mamei. Vom reveni la acest punct delicat 2. Să observăm numai că pentru Spitz mama şi copilul comunică prin înseşi atitudinile, poziţiile, gesturile lor.

In majoritatea cazurilor, comunicarea elementară şi imediată nu-i aduce copilului decît satisfacţie. Micul t r u p al copilului se simte liniştit şi adăpostit în braţele care-1 strîng cu duioşie. Dar dacă mama îşi refuză inconştient maternitatea, ea se trădează prin atitudinea ei rigidă, evită să-şi atingă copilul şi acesta nu găseşte la ea contactul confortabil de care are nevoie ; el rămîne încordat, incapabil a se hrăni în mod corect. Nu sînt rare cazurile cînd chiar dacă acceptă să sugă, dă afară după scurt t imp laptele înghiţit.

O MAMĂ DE SCHIMB

Relaţiile strînse care există între atitudinea mamei şi dezvoltarea fizică şi psihologică a copilului au fost clar stabilite în numeroase lucrări 3. Rămîne totuşi o incertitudine : oare mama lui naturală este cea de care copilul are absolută nevoie ?

Pare cert că alăptarea la sîn joacă un rol important. Căci prin laptele pe care îl primeşte, prin mîngîierile pe care le simte, prin

1 Adică legate între ele printr-o schemă inteligibilă, datorită căreia capătă semnificaţie. De exemplu, nou-născutul nu ştie că sunetul (vocii) şi pata (chipului) sînt legate prin faptul că apar(in unei aceleiaşi persoane.

2 Vezi p. 114—115. 3 Vezi R. S p i t z , La première année de la vie de l'enfant, P .U .F . . 1958; M. M a n-

n o n i, L'enfant arriéré et sa mère, 1964; B r u n o C a s t e t s , L'Arriération mentale tructurale, în ,,1'Evolution psychiatrique", 1964.


corpul care îl încălzeşte, copilul îşi descoperă mama sau doica. Ea este asociată cu liniştirea pe care o simte copilul atunci cînd o vede şi cu satisfacţia al cărei simbol va rămîne contactul dintre el şi mamă. El primeşte laptele ca un cadou, şi odată cu el şi dragostea ei care-i dă încredere şi dorinţa de a trăi. Din a opta zi se remarcă deosebiri nete 1 între dezvoltarea copiilor hrăniţi la sîn şi a celor hrăniţi artificial. Primii plîng mai puţin, se hrănesc fără dificultate, ba chiar cu voluptate. Şi copilul hrănit cu biberonul se dezvoltă perfect dacă această ceremonie este însoţită de aceeaşi tandreţe, de acelaşi contact fizic şi aceleaşi alintări ca atunci cînd este alăptat natural. De aceea tinerele mame sînt sfătuite ca atunci cînd dau biberonul sugarului, să nu-1 lase culcat în leagănul său, ci să-i ţină pe genunchi, foarte aproape, să-i vorbească, să se joace cu el

Se-nţelege că dacă procedează în acest fel, rolul mamei poate fi îndeplinit şi de altcineva : doică, mamă adoptivă, tată, bunică. Este esenţial numai ca acea persoană să-i dea copilului întreaga dragoste de care el are nevoie : nu are importanţă identitatea, ci atitudinea respectivei persoane. Sugarii care trăiesc în creşe sau în spitale unde îngrijitoarele lucrează în trei schimburi, în mod evident le găsesc pe acestea mai puţin materne ; se constată la aceşti sugari uneori importante întîrzieri în dezvoltare 2 . Dar, din momentul în care această boală numită „spi ta l i sm" 3 a fost identificată, s-au realizat mari progrese în combaterea ei ; se caută a se specializa infirmierele nu într-o anume muncă pe un etaj, ci a le încredinţa în întregime îngrijirea cîtorva sugari de care se vor putea ataşa.

Oricine ar fi persoana care înlocuieşte pe mamă, este totuşi esenţial ca ea să fie schimbată cît mai rar. Este adevărat că sugarul n-o identifică : la această vîrsta el întinde mîinile şi zîmbeşte oricărui chip — chiar şi unei măşti — care se pleacă asupra lui, şi în acelaşi t imp nu răspunde unui chip văzut din profil. Dar relaţia afectivă reciprocă nu se poate reface de mai multe ori cu aceeaşi intensitate.

1 Vezi D. A n z i e u, cursul de la facultatea din Nanterre. = Vezi lucrările lu! M. D a v i d şi mai ales M. D a v i d şi G u r n e 1 1 La

Psychiatrie de Ventant, P . U . F . , vol. IX, fasc. 2, 1966. 3 Descrisă de R. S p i t z şi de asemenea de J. A u b r y în La carence de soins

maternels, P . U . F . , 1955.


Absenţa unei mame atrage stoparea dezvoltării

Copilul despărţit de mamă \ dacă nimeni nu vine s-o înlocuiască pe plan afectiv, trăieşte această despărţire ca pe un adevărat abandon. Dacă nu se creează o nouă legătură de tandreţe, se poate observa o oprire bruscă a dezvoltării motoare şi psihologice 2 . Copilul încetează să se joace, să-şi bea biberonul, rămîne întins pe spate cu privirea pierdută, într-o stare de deprimare profundă.

Dar de-abia spre vîrsta de 7—8 luni copilul va recunoaşte cu adevărat chipul mamei, îl va distinge de cel al tatălui şi va începe să răspundă prin diverse expresii de mimică diferitelor persoane care-1 înconjoară.

MIMICA Şl VOCALIZARE

Copilul plînge chiar de la naştere ; la 3 săptămîni se observă la el reacţii de întristare foarte clare. Aceste reacţii au fost descrise de Bridger as t fe l 3 : tensiune musculară, modificări respiratorii şi plînsete care nu vor fi însoţite de lacrimi decît după prima sau a doua lună. Mulţumirea se traduce prin gîngureli spontane (a-ee, aa-ree etc.) şi mici strigăte repetate. Cam la trei luni copilul va răspunde cu aceste gîngureli atunci cînd mama va vorbi cu el şi tot atunci se va putea observa cum schiţează un surîs. De-abia pe la 5 luni sugarul devine capabil să rîdă în hohote, în t imp ce la 4 luni el plînge deja pentru a o readuce pe mamă, dacă ea pleacă din cameră.

Comunicarea prin mimică este mai tîrzie. Am văzut că surîsul apare pe la 6 săptămîni ; pe la două luni şi jumătate apare manifestarea plăcerii ca o reacţie' emoţională bine diferenţiată : la surîs se adaugă o mină bucuroasă şi mici strigăte scurte şi înalte.

Tot cam la 2—3 luni sugarul poate mima o expresie de dezolare ; în schimb, doar pe la 6—7 luni va reuşi să înţeleagă expresia mânioasă sau surîzătoare a chipului adult. Tot atunci devine capabil ^ă se joace.

1 Adică de persoana care a avut pentru el rolul de mamă. 2 Vezi R. S p i t z La premiere année de la vie de l'enfant, P . U . F . , 1958. 3 Vezi B r i d g e r ş i B i r n s în „Recent Advances in Biological Psychiatry",

1963. y

30 Virsta afectivităţii pure

Primul joc este aproape totdeauna „cucu-bau" ; fiecare îşi acoperă faţa pe rînd pentru a reapărea apoi spre marea bucurie a copilului. El apucă mîna mamei sau o trage de fustă pentru a-i cere să se joace cu el : aici jocul este cu adevărat o comunicare cu adultul.

La 8 luni el îşi azvîrle jucăria pe jos, şi pentru a încerca să vada „ce-o să se întîmple", şi pentru a o obliga pe mamă să i-o aducă şi să vină lîngă el.

îl interesează oare ceilalţi copii ? Da, fraţii şi surorile, dacă îi percepe ca pe nişte adulţi. Cu copiii de aceeaşi vîrstă raporturi le sînt mai dificile. Pentru ca ele să existe trebuie ca doar doi copii să fie puşi alături (schimburi în trei nu există), ca ei să aibă peste 6 luni şi 'mai puţin de 2 1/2 luni diferenţă. Atunci cel mai mare ia iniţiativa schimburilor care vor consta în gesturi, bolboroseli, strigăte. Copiii se trag de haine şi se va observa la cel care a reuşit să capteze atenţia celuilalt o expresie de triumf. Fetiţele reuşesc mai repede decît băieţii să-şi formeze o comportare socială. Char-lotte Buhler observă că aceste comportări sociale sînt de patru tipuri, şi că începînd de la această vîrstă copiii au atitudini care îi diferenţiază net pe unii de a l ţ i i 1 :

— indiferenţii care se comportă ca şi cum ar fi singuri ; — dependenţii inhibaţi, complet fascinaţi de celălalt şi căutînd

să-1 imite (viitorii conformist! în viaţă) ; — dependenţii excitaţi, care oaută să atragă atenţia celuilalt asu

pra lor şi să-1 impresioneze (viitorii „leaderi") ; — independenţii, care sînt conştienţi de prezenţa celuilalt, şi pot

fie să colaboreze, fie să-i întoarcă spatele şi să rămînă independenţi în mişcările lor, în funcţie de interesul pe care-1 prezintă propria lor activitate.

Un nou-născut are o intensă activitate intelectuală

în trecut exista o afirmaţie tradiţională care spunea că taţii nu se interesează decît de copiii mai mari, cînd aceştia devin inteligenţi, în primele luni, se spunea, un copil nu e decît o larvă ; ce

1 Vezi C B u h 1 r r , Le Comportement social des enfants si de asemenea C. B u h l e r , H e t z e r , H i l d e g a r d . T u d o r , H a r t , Sociologische und'Psychologische Studien über, das erste Lebenjahr, Ed. Gustav Fischer, Jena, 1927.


«>roare ! In realitate nu există perioadă în care activitatea intelectuală să fie mai intensă şi progresele mai spectaculoase ca acum l.

La naştere, sugarul nu e deloc conştient că există în calitate de fiinţă de sine-stătătoare. Am văzut că nu este înzestrat decît cu reflexe, graţie cărora el acţionează fără să gîndească. Opt luni mai tîrziu el îşi cheamă m a m a pentru a-i cere biberonul, dovadă că a căpătat o memorie, schiţe de reprezentări, o cunoaştere precisă a unor reguli. Toată această cale a fost parcursă destul de rapid, datorită unei capacităţi de a fi atent şi de a se concentra, considerabile pentru această vîrstă. Micul sugar se dedică în întregime acţiunii i-xecutate în momentul respectiv. Jerome Bruner care studiază la M;n-\ard activitatea intelectuală a celor mied, îi aşază pe sugarii de <i saptămîni în faţa unui ecran pe care se per indă diverse imagini. Copilul şade într-un scaun special, echipat cu legături electrice care permit să se înregistreze activitatea sugarului şi forţa cu care îşi suge biberonul. S-a constatat că sugarii erau atît de interesaţi de filme încît uitau să sugă atunci cînd se succedau imaginile. Să faci două lucruri deodată : să sugi şi să priveşti imaginile, implică deja o întreagă evoluţie.

Dacă se încearcă să se descrie achiziţiile intelectuale ale primei \ îrste, ele se pot rezuma la două realizări principale, pe care le vom • India pe rînd :

— copilul îşi descoperă propriul corp şi învaţă să-1 diferenţieze le al celorlalţi.

— copilul învaţă să organizeze lumea în juru l unor imagini globale, care se pot recunoaşte uşor.

COPILUL SE DESCOPERĂ PE SINE Şl PE ALŢII

în timpul primelor experienţe ale nou-născutului, mama este întotdeauna asociată cu satisfacţia pe care o s imte cînd sînt împreună ; :n acest sens el şi ea alcătuiesc un întreg. Apoi, puţin cîte puţin, ei mcepe să perceapă deosebirile : se întîmplă ca mama să-i scoată n-tina din gură sau să-1 facă pe copil să aştepte în t imp ce el plînge ; :n aceste situaţii mama începe să fie asociată cu o frustrare. Ea nu

1 Vezi O. B r u n e t si I . L ê z i n e , Le développement psychologique de la pre-•i.crc enfance, P .U.F. , 1965 si E. V u r p i 1 1 o t, Les perceptions visuelles, l 'Année

vi-hologique, nr. 1, 1966.


mai este atunci asociată cu satisfacţia pe care copilul i-o cere : ea t inde să devină „obiectul — care — nu — este — bun — pentru el", adică, dat fiind că sugarul nu ştie să distingă aceste două noţiuni, mama devine „obiectul — care — nu — este — el".

Distincţia între sine şi celălalt îl conduce pe copil la vorbire

Astfel mama este primul „celălalt" pe oare-1 cunoaşte şi-1 deosebeşte de el însuşi. Tocmai prin această distincţie începe pentru copil cunoaşterea propriului eu şi a propriului corp, sau cu alte cuvinte, îşi formează schema corporală 1.

Pentru Zazzo imaginea „celuilalt" este recunoscută înaintea imaginii „eului" ; ceilalţi sînt mai puţin siguri de asta. Henri Wal-lon a arătat în schimb cum ajunge sugarul să-şi cunoască părţile corpului 2 . De pildă, în primele zile el îşi descoperă degetul mare şi se apucă să-1 sugă. Un pic mai tîrziu, pe la 2 luni, se joacă cu mîinile, de parcă ar fi nişte obiecte străine de el şi le priveşte fără să-şi dea seama că aparţin propriului său corp. La fel îşi descoperă' picioarele, ca pe nişte jucării pasionante. Dar de-abia în „stadiul oglinzii" copilul îşi dă seama că formează un tot bine individualizat. Felul în care are loc această descoperire nu este încă pe deplin elucidat. Copilul se recunoaşte oare direct, prin locul ocupat în faţa oglinzii, prin felul în care cel văzut în oglindă rîde, plînge sau dă din mîini, atunci cînd el însuşi simte că rîde, plînge sau dă din mîini ? E posibil ; un alt reper îl poate constitui persoana care-1 însoţeşte. „Cel care mă ţine, îl simt, este în oglindă, unde ţine pe cineva care face aceleaşi gesturi ca şi mine, deci acel cineva nu poate fi decît eu". Această descoperire în oglindă a propriei sale persoane este o dată importantă, care se situează aproximativ în aceeaşi perioadă (pe la 7 luni),

1 Reprezentarea diferitelor părţi ale corpului nostru, pe care ne-o facem în raport cu altele Această imagine ne permite să situam corpul nostru în timp şi spaţiu. Formarea schemei corporale la copii a fost studiată de I. L é z i n e, Le Bon Départ, nr. 9—10, 1968 şi C. K o u p e r n i k şi A. D a i 1 1 y, Le développement neuropsychologique du nourisson, P . U . F . , Paideia, 1968.

a Vezi H. W a l l o n , Les origines de la pensée chez l enfant, P . U . h , 1945. R Z a z z o a arătat cum copilul într-un prim stadiu îşi recunoaşte mama în oglinda,

deşi rămîne indiferent ia propria lui imagine, Image du Corp et Conscience de soi, m „Enfance", I, 29, 43.


ca şi recunoaşterea chipului mamei pr intre chipuri care îi sînt străine. Este punctul de plecare al unei evoluţii noi şi mult mai vaste. Acum copilul va căuta mijloace de comunicare noi între el însuşi şi ceilalţi, deosebiţi de el, şi se va pregăti pentru a-si însuşi limbajul.

DE LA ACŢIUNE LA IMAGINE

De fapt, descoperirea propriului corp nu este pentru copil decît un aspect al unui proces mult mai v a s t : descoperirea şi reprezentarea lumii. Ea constituie o veritabilă ucenicie, care începe din primele zile. Sugarul primeşte o mulţime de stimuli tactili, (vizuali, auditivi etc. 1 ; el înregistrează o infinitate de percepţii pe care le transformă în experienţă. Un mic animal introdus imediat după naştere într-un mediu total neutru, în care nu percepe nimic, este după cîteva săptămîni atît de întîrziat în dezvoltare, încît nu mai poate niciodată redeveni normal. Aceasta arată importanţa învăţării, chiar în; cele dinţii clipe de viaţă.

PRIMELE UCENICII ; REFLEXELE CONDIŢIONATE

Să urmărim primul dintre lucrurile învăţate. Copilul este înfometat. Mama îl ia în braţe, îi este cald, el îşi fixează privirea pe obrazul mamei, aude vocea ei, apoi el apucă' tetina şi-şi satisface această necesitate. Această totalitate de senzaţii, oare se reproduc mereu în aceeaşi ordine, se constituie puţin cîte puţ in într-un solid ansamblu pe care copilul îl recunoaşte de la /primele semne : atunci copilul înfometat se potoleşte din clipa în care mama îl ia în braţe. Acest gest devine un semnal de mulţumire, un prim reper.

In acest mod înţelegem imediat importanţa obişnuinţei, fără ea nu există un semnal care să poată fi recunoscut, deci nu poate exista un proces de învăţare. Obişnuinţa nu dă numai siguranţa unei afectivităţi ci este şi un mijloc prin care copilul încă din primele luni începe să înveţe.

1 Sistemul nervos al nou-născutului este numit „imatur", ceea ce înseamnă că nu şi-a atins matur i tatea; acest proces de maturizare a sistemului nervos nu va fi încheiat decît cam la doi ani după naştere, cînd toate fibrele nervoase îşi vor fi îmbrăcat învelişul de mielină (substanţa albă). De-abia atunci sistemul nervos va fi cu desăvîrşire capabil de coordonare şi control.

3 — C u n o a ş t e r e a c o p i l u l u i


Făcînd diferite legături între situaţii pe care le recunoaşte, copilul îşi va organiza senzaţiile şi percepţiile. în curînd el va recunoaşte unele obiecte şi în primul rînd chipul omenesc. Apoi va recunoaşte şi altele, în funcţie de gradul lor de familiaritate şi în special, în funcţie de acţiunea în care el este implicat.

„Fiinţele umane, scrie Jerome Bruner, dispun probabil de trei mijloace... (de reprezentare). Primul mijloc de reprezentare li—1 oferă acţiunea.

Cunoaştem bine lucrurile pentru care nu avem nici cuvinte nici imagini... Cel de-al doilea... se bazează pe reorganizarea percepţiilor vizuale sau de alt gen şi pe utilizarea imaginilor globale. în fine, există reprezentarea prin cuvinte şi prin l imbaj" l.

în pr ima lună sugarul trece în chip strălucit de la primul mod la al doilea ; dacă nu total, cel puţin parţial. Dar în primele săp-tămîni el nu-şi reprezintă lumea decît prin intermediul unor acţiuni posibile şi mai ales al celei dintîi acţiuni pe care o cunoaşte : suptul.

Toate senzaţii le noi vor fi asimilate cu suptul, care astfel va servi drept prototip pentru toate experienţele. Este o acţiune la început oarecum nesigură ; sugarul care şi-a supt o dată degetul, a doua oară încearcă în zadar să-1 regăsească şi se enervează. Dar de la a doua încercare acţiunea este mai eficace şi atunci copilul duce la gură orice obiect pe care-1 nimereşte. „Pentru un sugar de această vîrstă, spune Piaget, lumea este în esenţă o realitate făcută p e n t r u a fi suptă" 2. Puţ in mai tîrziu, acelaşi univers devine o realitate făcută pentru a fi privită, ascultată sau dlătinată.

Fiecare experienţă a copilului care suge, priveşte sau atinge ceva îi aduce o ştire nouă şi problema care se p u n e pentru el este, ca şi în cazul degetului, să reuşească să repete o experienţă care-1 satisface. O asemenea realizare cere o dificilă coordonare motrice şi mai ales intelectuală. Să l u ă m două exemple : o maimuţă nou-născută crescută t imp de cîteva luni cu un colac foarte lat în jurul gîtului, care o împiedică să-şi vadă mîinile, este mai tîrziu incapabilă să aprecieze distanţa faţă de un obiect şi să-1 a p u c e 3 . Ea n-a învăţat să coordoneze percepţiile ochiului cu ale mîinii. Sistemul ei nervos şi muscular funcţionează foarte bine, dar a suferit o deficienţă intelectuală ; nou-născutul omului nu este înzestrat mai

1 J. B r u n e r , Toward a Theory of Instruction, Norton and C°, 1968. 1 J. P i a g e t , Six Etudes de psychologie, Gonthier, 1964. 3 ExDerienta lui H. T e u b e r de la ..Institute of Technology" Massachusetts.


hi no. Dacă picioarele lui sînt puse pe o buiotă prea caldă, micuţul plînge de durere, dar nu înţelege că poate să facă în aşa fel încît durerea să înceteze, retrăgîndu-şi picioarele. Aceasta, de asemenea, i rebuie s-o înveţe.

Cam pe la 41/2 luni copilul reproduce o acţiune pentru a obţine un rezultat exterior. Acestea sînt, cum spune Piaget, „procedeele destinate să facă să dureze spectacolele interesante" 1 . Copilul care v rea să apuce zornăitoarea o loveşte şi aude un zornăit. El îşi retrage mîna, apoi loveşte din nou zornăitoarea şi lucrul acesta îl repetă de mai multe ori.

Acţiunea nu mai este executată pentru ea însăşi, ci pentru un rezultat secundar, diferit de actul posesiunii jucăriei. Dat fiind că sugarul percepe legătura dintre cele două acţiuni, putem considera ea această acţiune constituie deja o comportare inteligentă. Repetată de mai multe ori, ea va deveni un automatism. Să presupunem ea sugarul nu primeşte biberonul decît atunci cînd îşi întoarce eapul spre dreapta. El învaţă (şi înţelege) rapid că atunci cînd îi i\ste foame, trebuie să-şi îndrepte privirea spre dreapta.

în schimb copilul nu ştie la această vîrstă să se adapteze uşor u n o r schimbări posibile. Astfel, sugarii din laboratorul lui Bruner învaţă să-şi sugă tetina pentru a face să apară pe ecran (printr-o eonexiune electrică) o imagine mobi lă 2 . Dacă legătura este inver--ată, astfel încît sugînd ei fac să dispară imaginea, sugarii se agită

manifestă o perturbare intensă. Aşadar, tocmai asociind fără încetare, într-un mod absolut or

donat, un anume gest cu o anume senzaţie agreabilă, li se dau 1 elor mici primele lecţii. Ele pot, puţin cîte puţin, să fie mai complexe şi să 'devină adevărate înlănţuiri de ac ţ iuni ; făcînd-o pe cea dintîi copijlul ştie că o va declanşa pe următoarea. Chemîn-du-şi mama pr in ţipete după ce se scoală din somn, ştie că o va face să vină. Nu mai are nevoie, pentru a fi mulţumit, să simtă tetina biberonului la gură. Este suficient dacă i se arată, de la o anumită distanţă, biberonul : lumea este deja organizată pentru el în funcţie de anumite imagini cunoscute.

începînd din acest moment, este înarmat pentru etapa următoare : a explorării şi a experimentării . Se ţine deja în poziţie şozînd şi aproape că poate să stea în picioare, iar în curînd va înainta în patru labe. Vîrsta pasivă s-a terminat.

1 J. P i a g e t , Six Etudes de psychologie, Gonthier, 1964. 3 Vezi p. 21—22.


Dezvoltarea psihomotorie a copilului

1 lună 2 luni 3 luni 4 luni

: Kderea i irmăreşte un obiect dintr-o parte a poziţiei mediane

urmăreşte un obiect în direcţie orizontală dintr-un capăt la altul

întoarce capul pentru a urmări un obiect care dispare încet

Sensibilitatea

Sensibilitatea

auzul reacţionează la sunetul clopoţelului

stă nemişcat sau îşi întoarce ca-pui cînd se vorbeşte cu el

se întoarce pentru a privi pe cel care îl strigă

fonaţiunea emite mici sunete guturale

face vocalize gîngureşte, face vocalize prelungite

face vocalize cînd se vorbeşte cu el; rîde cu hohote

tonusul îşi îndreaptă un moment capul în poziţie şezînd

îşi ţine bine capul drept în poziţie şezînd

Tonusul şi motri-

poziţia culcat pe burtă îşi ridică din cînd în cînd capul

culcat pe burtă îşi ridică umerii şi capul

culcat pe burtă se sprijină pe antebraţe

culcat pe burtă îşi ţine picioarele în extensie, îşi ridică capul şi umerii cînd se exercită o uşoară tracţiune asupra antebraţului

c itatea motricitatea

culcat pe burtă face mişcări de tîrîre

se întoarce de pe o parte pe spate

fine ferm jucăria scuturînd-o printr-o mişcare bruscă in-'olun tară

aşezat în faţa mesei pipăie marginea; scutură jucăria dacă este pusă în mîna lui

prehensiu-nea

strînge degetul care se introduce în mîna lui

apucă cearceafu şi îl trage spn el

începe o mişcare ; de apucare di

rijată spre obi-1 ect

» v î rs te le ind 'cate r e p r e z i n t ă o m e d i e în acest tabel c o m p u s după s t u d i i l e de A. Gese l i şi F. llg. Le Jeune Enfant dans la civilisation moderne. P.U.F., 1957 şi m a i a les cel de 0. Brune t şi /. Lé zi ne. Le développement de la premiere enfance P.U.F., 1965.


nnaş-

I r I I ' i l

1 lună 2 luni 3 luni 4 luni

1

a celorlalţi

fixează chipul adultului; încetează să plîngă atunci cînd i se vorbeşte

urmăreşte din ochi persoana care se deplasează prin cameră ; surîde chipurilor cunoscute

surîde, răspun-zînd surîsului examinatorului

face vocalize cînd i se vorbeşte

1

de sine însuşi

reacţia de supt anticipat momentului suptului

se joacă cu mîi-nile, le examinează 1

a lumii priveşte un cub pus pe masă; recunoaşte biberonul şi pregătirile pentru supt

priveşte o pastilă pusă pe masă

5 luni 6 luni 7 luni 8 luni

S r u s i -

hilita-t< a

fonaţiunea scoate strigăte de bucurie; rîde şi face vocalize mînuind jucăriile

se rostogoleşte vocalizează cîteva silabe bine definite

1 omilii şi

poziţia uşor sprijinit se ţine în poziţie şezînd

sprijinit poate rămîne mult timp în poziţie şezînd

se ţine scurt timp în poziţie şezînd fără sprijin

se ridică pînă în poziţia şezînd cînd se exercită o tracţiune u-şoară asupra antebraţelor

u i o t r i -

• e t a t e a motricitate întinde mîna că

tre o jucărie ce i se oferă

îşi trece jucăria dintr-o mînă în alta

se întoarce de pe spate pe burtă; se joacă arun-cînd diverse obiecte pe jos; loveşte două obiecte între ele


5 luni 6 luni 7 luni 8 luni

prehensiu-nea

•

apucă un cub dacă îl atinge şi ridică jucăria

ridică cubul de pe masă dacă îl vede; poate ţine un cub cu orice mînă; şezînd, apucă cu o mînă un inel pendulat în faţă

ţine cîte un cub în fiecare mînă; apucă o pasti lă; ridică de toartă o ceaşcă răsturnată

apucă al 3-lea cub scăpînd unul ; apucă pastila ajutîn-du-se cu degetul mare

a celorlalţi

surîde în faţa oglinzii

distinge chipurile străine de ceie familiare

se joacă de-a cucu-bau

Cunoaşterea

de sine însuşi

culcat pe spate face mişcări dirijate pentru a se debarasa de un prosop pus pe cap

îşi apucă picioarele; se debarasează de un prosop pus pe cap

îşi duce picioarele la gură; şezînd se debarasează de un prosop pus pe cap; întinde mîna spre oglindă; îşi mîngîie imaginea

culcat pe burtă s . debarasează de prosopul pus pe cap

a lumii se dezveleşte prin mişcări de pe-dalare; îşi apucă coapsa şi genunchii

loveşte masa ori freacă linguriţa

examinează clo-poţelul-jucărie cu interes

caută o linguriţă care a căzut

Vîrsta marilor ucenicii

Copilul căruia îi apare primul dinte la şase luni, care merge normal la douăsprezece luni, care pronunţă primele fraze la optsprezece luni şi care este curat la cin' sprezece luni, se va dezvolta normal.

Pr. Heuyer

înzestrat cu o motricitate şi o inteligenţă suficientă pentru • \ perimentare, copilul de 8 luni nu mai este în întregime depend e n t de adult. Perioada care se întinde în linii mari de la 8 luni pi nu la intrarea în grădiniţa de copii va fi c e a în care copilul \ a căpăta cele mai importante caracteristici umane •' mersul biped m a i întîi, o anume abilitate în manevrarea obiectelor oare-1 înconjoară, vorbirea, adică un mijloc perfecţionat de comunicare cu alţ i i , în sfîrşit, raţ ionamentul i n t u i t i v 1 ; în plus, educaţia pe oare i t) dau părinţii va contribui la formarea lăuntrică a unor primtj n o ţ i u n i de bine şi de rău, care după toate aparenţele vor marca mtreaga sa viaţă. Contactele cu lumea materială şi socială îl voi face să descopere, de asemenea, prin intermediul succeselor şi eşecu-n ! o r sale, că unele lucruri îi stau în putere în t imp ce altele îl • lepâşesc 2.

INVÂJAREA MERSULUI

l'.ste vîrsta pe care anglo-saxonii o numesc a „toddlerilor", adică . i c e l o r care merg clătinîndu-se un pic pe picioruşele lor mici. De l a p t mersul, apoi alergatul, apoi performanţele motrice se stab i l e s c cu o viteză extraordinară. La 8 luni copilul se tîrîie în ' a r c u l lui, la 10 luni se agaţă de bare p e n t r u a se scula în pi-• mare, la 11 luni se mişcă în patru labe, la 13 luni face primii pa.şi, la 18 luni se caţără pe unde poate, iar în curînd va fugi şi apo i va sări 3 .

1 au „transductiv". Poate ar trebui să vorbim numai de o reprezentare mintală, v • i i : J. P i a g e t, La naissance de Vintelligence chez Ventant, Delachaux et Niestlé, 1936.

: De asemenea, copilul se va opune cu înverşunare acestei lumi puţin ostile printr-un ii" foarte caracteristic fazei numite „de opoziţie", în cel de-al treilea an. : i Aceste date sînt luate după O. B r u n e t ş i I . L é z i n e , Le développement

; uiiwlogique de la premiere enfance, P . U . F . , 1965.

40 Vîrsta marilor ucenicii

Acest tablou este desigur pur orientativ şi performanţele individuale ale fiecărui copil pot varia la infinit. Cutare copil, puternic încurajat de părinţi, va încerca să meargă singur la 11 luni, un altul mai gras, mai greoi, sau care poate se descurcă tot atît de bine mergînd în „patru labe", încît n-are nici un chef să se servească numai de picioare, va aştepta cîteva luni în plus. Rolul părinţilor poate fi i m p o r t a n t ; este natural şi bine să stimulezi popilul, dar fără a face excese în acest sens. Părinţi i care insistă prea mult şi-i desprind mîna, pot să-i provoace frică şi nu izbutesc decît să-i întîrzie mersul. Orice experienţă prematură terminată cu un eşec este mai curînd dăunătoare decît utilă.

Această nepricepere, întîlnită frecvent la unii părinţi bine intenţionaţi, derivă din faptul că aceştia nu sesizează cît de complicată ieste învăţarea unei acţiuni, care nouă, celor maturi, ne pare cît se poate de simplă. Nancy Bayley 1 a demonstrat, de pildă, că o acţiune atît de elementară, cum ar fi ridicarea unui mic obiect pus pe masă, necesită aproape şase luni de învăţare, această operaţie fiind descompusă în faze succesive.: întinderea mîinii, folosirea degetului mare, opunerea lui faţă de celelalte degete, putinţa de a folosi degetul m a r e şi celelalte degete fără a ţ ine obiectul în palmă, în fine, apucarea obiectului între degetul mare şi cel arătător, performanţă care nu este realizată decît, în medie, în luna a zecea. Eforturile care ar putea fi făcute pentru accelerarea acestui proces sînt prea puţin eficiente. Tot astfel, pentru a învăţa cum să folosească treptele unei scări copilului îi trebuie 30 de luni : la 20 de luni urcă scara dacă-1 ţii de mînă, dar numai cînd va depăşi vîrsta de patru ani va putea să coboare singur, alternînd picioarele ca un adult. Copilul nu trebuie niciodată forţat să sară peste etape.

EXPLORAREA ESTE O ACTIVITATE NECESARĂ

Vîrsta la care copilul începe să se deplaseze, alternînd rapid paşii, este, din punct de vedere material, pentru părinţi, vîrsta cea mai dificilă. Copilul care a învăţat, prin manipulare, să 'stăpînească o serie de obiecte care îi sînt familiare se lansează, de îndată ce

• 1 N. B a y l e y , The Development of Motor Abilities During the First Three Years, monografie scoasa de „Society for Research in Child Development", 1935.

Creşterea în cadrul familie? 41

• obilitatea ,i-o permite, într-o intensă activitate de explorare, i i c nu numai că ameninţă avutul părinţilor, dar î l expune pe el • J i ş i unor pericole. Este vîrsta la care trebuie baricadate uşa şi

• îcastra, îndepărtate obiectele fragile şi puse capace de protecţie .i prizele de curent. Dar, în acelaşi t imp, părinţii trebuie să per-11 tâ într-o oarecare măsură activităţile exploratoare ale copilului*

'•ntru că ele sînt esenţiale pentru dezvoltarea lui intelectuală.

Dorinţa de cunoaştere a copilului trebuie păstrată şi dezvoltată

In tot t impul primei copilării inteligenţa este e m p i r i c ă 1 şi se mi festă prin tatonăr i exper imentale/Copi lul care mănîhcă ali

n a t u l pentru cîine, care-şi vîră degetele în priză, care loveşte i putere masa cu l ingura experimentează, iar senzaţiile lui gus-

ative, tactile, auditive îl ajută să-şi reprezinte lumea aşa cum este a şi să-şi dirijeze acţiunile în cadrul ei. Un copil înapoiat din >unct de vedere motor, datorită unei infirmităţi congenitale, apare h-seori ca un înapoiat m i n t a l ; cauza rezidă în faptul că a fost •rivat, zi de zi, de nenumărate experienţe, explorări, aventuri care r fi furnizat materialul de bază pentru intelectul lui 2.

I'e de altă parte, întreaga noastră atenţie trebuie acordată unui numen remarcab i l : copilul doreşte să-şi dezvolte facultăţile,

.'•voia lui de a cunoaşte şi de a explora nu se datorează nici amei, nici frigului, nici durerii şi cu atît mai puţ in unei puîlsiuni

• \uale. Dorinţa de cunoaştere ia naştere în el ca ceva cu totul mdamental 3. Holul educaţiei nu este acela de a o face să se nască, ci doar de o conserva şi a o dezvolta. Acesta este un argument în plus ca

i nu descurajăm explorările, ca să nu cerem unui copil mic să • • obişnuiască să stea cuminte în colţul său. Dimpotrivă, trebuie ivorizată dezvoltarea lui intelectuală sub forma unei experimen-

.ui motrice intense şi vesele, care curînd se va transforma în joc.-

1 Vezi lucrările lui E. C 1 a p a r è d e şi în special Psychologie de l''enfant et pédagogie * i'srimentale, Kiindig, 1965. •' B. C a s t e t s într-un articol întitulat L'arriération mentale structurale, în „L'Evo-! i o n psychiatrique" (1964) explică geneza înapoierii mintale pornind de la defici-|r motorii . ' "'• ' ' După J. P i a g e t şi psihologii moderni care se referă la el, copilul are o nevoie*

Murală şi spontană de activităţi care să-1 facă să progreseze intelectual. Vezi î t îa ţ : S i * Etudes d» psychologie, Gonthier, 1964.


D e z v o l t a r e a m o t o r i e ' Vîrsta m e d i e P e r f o r m a n t e motr ice (deplasarea) în 1 un i

Mers lateral 16,5 Mers cu spatele 16,9 Copilul se tine într-un picior dacă este ajutat 19,9 Copilul urcă scara dacă este ajutat 20,3 Copilul coboară scara dacă este ajutat 20,5 Urcă scara singur, cu pauze 24,3 Coboară scara singur, cu pauze 24,5 Sare cu picioarele alăturate 28,0 Se ţine singur pe piciorul sting 29,2 Se t ine singur pe piciorul drept 29,3 Merge pe vîrfuri 30,1 Stă în picioare pe o scîndură 31,0 Merge urmărind cu aproximaţie o linie dreaptă 31,3 Coboară de pe scaun 32,1 Urcă scara alternînd picioarele 35,5 Parcurge 3 m în vîrful picioarelor 36,2 Sare la o înălţime de 30 cm 37,1 Sare în lungime 36—60 cm 39,7 Sare peste o coardă, nu mai mult de 20 cm 41,5 Sare în lungime 60—85 cm 48,4 Parcurge într-un picior nu mai mult de 2 m 49,3 Coboară scara alternînd picioarele 51,0

IMPORTANŢA PRIMORDIALĂ A JOCULUI

La opt luni jocul este încă un act foarte sumar ; el constă în reproducerea unui gest care are din întâmplare un rezultat interesant : sugarul care a făcut-o pe mama lui să rîdă gîngurind, va face acest lucru din nou ; cel ce şi-a scăpat jucăria care a scos un zgomot ciudat, o scapă din nou. Spre sfîrşitul primului an

1 Adaptat d e N a n c y B a y l e y , The Development of Motor Abilities During the First Three Years, 1935; citat He J e r s i 1 d, Chită Psychology (Prentice-Hall). Aceste cifre medii lasă loc unor mari varietă(i individuale, dar dau indicaţii asupra ordinii în care apar performanţele.


.•estu l nu mai este reprodus în mod s tereot ip; copilul care îl 11 -potă introduce variaţii pentru a studia fluctuaţiile r e z u l t a t u l u i • •ea ce-i permite să se cunoască mai bine pe sine (şi proprii le .uzaţii) şi să cunoască mai bine obiectele *.

Prin joc, copilul caută să se cunoască...

l a t ă un copil de un an, în faţa căruia tocmai s-a aşezat un "Im-ct n o u : să spunem un mic automobil roşu, de plastic. La î n c e p u t îl priveşte cu atenţie, apoi întinde mîna, îl pipăie îndelung mainte de a-1 apuca, îl duce apoi la gură, îl loveşte de masă sau 'Ir el însuşi, îl freacă, îl scutură şi în sfîrşit îl aruncă de-a dura. i iuiozitatea îi este stîrnită mai mult de senzaţia pe care contactul < 11 obiectul i-o provoacă, decît de obiect ca atare.

Acest lucru se simte deosebit de pregnant în jocurile de ,,a-şi provoca durerea" de care vorbeşte Chateau 2 : copilul caută limitele ensibilităţii sale, îşi loveşte mîna din ce în ce mai tare de un

i'bieet dur, sau se ciupeşte, sau apropie degetul cît mai mult de m fier de călcat, despre care ştie deja, datorită unei experienţe

prealabile, că poate să-1 frigă.

... să dobîndească şi să verifice stăpînirea propriului corp

T o t astfel, pe la 15 luni, copilul încearcă să mînuiască obiecte .Im ce în ce mai complicate : să deschidă o cutie, să încastreze cuburile unul într-altul etc. Este vîrsta de aur a jucăriilor educative, .Iar ele nu vor avea o viaţă lungă, pentru că în momentul în care e o p i l u l a învăţat să învingă o dificultate jucăria respectivă va mceta să-1 mai intereseze. Fireşte, în curînd îi va trebui un joc n o u : să mîzgălească (pe la 18 luni) sau să pună cuburile unul peste altul 3.

1 Activitatea care pînă acum era mai ales conservatoare şi reproductivă devine exploratoare: P. O s t e r r i e t h , Introduction à la psychologie de l'enfant, P . U . F . « 1%4.

-' J. C h a t e a u, Le jeu de l'enfant şi Le Réel et l'Imaginaire dans le jeu de l'enfant, Yiiu, 1946.

:' Vezi M. M o n t e s s o r i , Pédagogie scientifique: la découverte de l'enfant, Desclée .1.- Brouwer et C°, 1952.

44 Vîrsta .marilor ucenicii

D e z v o l t a r e a m o t o r i e ' Vîrsta m e d i e P e r f o r m a n t e motr ice (apucarea) în luni

Retine un inel (care i se pune în mînă) 0,7 î n t i n d e braţele (vertical din joacă, atunci cînd este

culcat pe spate) 1,7 Tine mîinile deschise (în general, chiar dacă nu pentru

apucarea unui obiect) 3,6 Prima opoziţie a degetului mare (pentru a atinge un

cub) 4,1 Opoziţia parţială a degetului mare (utilizează degetul

mare, celelalte degete şi palma pentru a apuca un cub) 5,1

Prinde obiectul cu o singură mînă (mai curînd decît cu două) 6,4

întoarce încheietura mîinii (pentru a mînui o jucărie) 6,7 Opoziţie completă a degetului mare (prinde un obiect

doar cu degetele, fără palmă) 7,6 Prinderea parţială cu degetele (ridică un pion cu de

getele fără a-1 strînge în palmă) 7,8 Prinderea delicată (ridică pionul cu degetul mare şi

arătătorul) 9,3

Activităţile motorii de care am vorbit mai sus (alergatul, săritul, căţăratul etc.) fac mai mult sau mai puţin parte din jocurile care la această vîrstă nu sînt organizate pr in reguli. Aceste jocuri sînt în esenţă nişte gesturi făcute de copil pentru a dobîndi şi a-şi verifica posibilitatea de a se folosi progresiv de anumite părţi ale corpului. La rîndul ei, această posibilitate determină putinţa sa de a stăpîni obiectele înconjurătoare.

Jocul simbolic

în pr ima copilărie gestul este mediatorul dintre copil şi obiect, şi-i dă acestuia din urmă un sens 2. Obiectul este pentru copil la

1 Adaptât de N. B a y 1 e y, The Development of Motor Abilities During the First Three Years (1935) si citât de A. J e r s i 1 d în Child Psychology, Prentice-Hall

H. W a l l o n , Les origines de la pensée chez Venfant, P .U.F. , 1945


început un lucru care serveşte pentru a se efectua cu el o acţiune : „o lingură este ceva făcut pentru a mînca". Obiectul nu este deci conceput în sine, cu existenţă şi calităţi proprii, ci numai ui funcţie de modul în oare copilul este legat de el.

„A face ca şi cum"... : un progres intelectual

Este cît se poate de normal faptul că un copil este incapabil de n viziune obiectivă asupra lumii. Deoarece nu-şi poate încă închipui că există percepţii şi sentimente diferite de ale sale, el este egocentric. De asemenea, obiectele i se par în întregime supuse modului în care el le utilizează. Aceasta explică activitatea esenţială din jocul simbolic i, în care obiectul joacă pentru copil rolul pe care el i-1 conferă în chip arbi trar : un băţ va fi cînd bastonul agentului de poliţie, cînd puşca militară sau de vînătoare, cînd un cal de călărie, cînd chitară sau trompetă, în funcţie de necesităţi de moment. De aici şi stupefacţia părinţilor care îl văd pe copil că preferă o jucărie atît de rudimentară uneia perfecţionate, oferită de ei. Dacă aceasta din urmă poate să-1 captiveze pe copil in virtutea uimitoarei sale asemănări cu obiectul real, ea îi oferă în acelaşi t imp mai puţine posibilităţi de a-i da întrebuinţări le dorite de el pentru că utilizarea ei este bine determinată.

„A face ca şi cum..." reprezintă un incontestabil progres intelectual, deoarece copilul, în loc să folosească obiectele propriu-zise, se foloseşte de reprezentări le lor interiorizate şi poate hotărî ca un lucru să reprezinte un altul. Astfel, masa sub care se joacă devine casă, iar o cutie de carton îndeplineşte pe rînd oficiile de scaun şi de bufet. Copilul este deci capabil să-şi reprezinte o acţiune pe care n-o trăieşte în realitate. Şaisprezece luni este vîrsta la care — după Piaget — copilul începe să devină capabil să gîn-dească şi să combine în minte, fără să le efectueze de fapt, acţiuni pe care urmează să le întreprindă 2. Piaget relatează exemplul cu o cutie de chibrituri întredeschisă în care s-a pus un zar. Copilul de 16 luni scutură cutia şi tatonând, încearcă să scoată zarul cu un deget. După ce eşuează, el examinează cutia desfăcînd şi strîngînd

i Vezi J P i a g e t, La formation du symbole chez l'enfant, Delachaux et Niestlé. 1954 ,? de asemenfa J. P i a g e t s i B. I n h e l d e r , ifl psychologie de l enfant,

P - " v e z i C J l e p ' l Tt.iafr'^ndu symbole chez l'enfant, Delachaux et Niestlé 1954.


încet mîna, ca şi cum ar vrea să imite rezultatul aşteptat (mărirea deschiderii). Apoi îşi vîră degetul în crăpătură şi separă capacul cutiei pentru a lua zarul cu uşurinţă.

începînd de la această cotitură decisivă, copilul se poate elibera de constrîngerea concretului şi a clipei prezente. El are o reprezentare mintală a unui obiect chiar cînd obiectul este absent. De la 9 — 1 0 luni el ştie deja, de pildă, că o cutie ascunsă sub pernă există, în t imp ce dispariţia cutiei suprima cu desăvârşire existenţa ei în gîndul unui copil mic. Pe la 16 luni el poate căuta un obiect chiar dacă locul unde este ascuns este mai îndepărtat de locul unde se află copilul.

Tot în acest mod începe să generalizeze : o acţiune poate fi repetată cu mai multe obiecte diferite. Astfel, arundînd un obiect, el aude întotdeauna un zgomot. In felul acesta el îşi îmbogăţeşte registrul cunoştinţelor şi începe să le ordoneze, reuşind să stăpânească lumea exterioară pe care o structurează cu mai multă precizie.

SCORNEALA NU ESTE MINCIUNĂ

„A face ca şi cum..." comportă o mare doză de imitaţie (jocul de-a mama, de-a vânătoarea, să-i dai de mîncare păpuşii, să faci brr... şi gestul cu care treci aspiratorul), dar dovedeşte şi un alt progres intelectual : copilul sesizează că lucrurile şi fiinţele au o existenţă proprie, care nu este doar o prelungire a însăşi fiinţei sale. Astfel se creează în conştiinţa copilului o lume întreagă de imagini şi de reprezentări cu care îi place să se joace ameste-cîndu-le atribuţiile.

O mare balenă pe trotuar : aceasta nu-i o minciună

Deseori jocul în care copilul imaginează nu este înţeles de părinţi şi ei atunci spun că minte, dar fac o greşeală. Copilul de trei ani care vede un gîndac şi vine, emoţionat, să vă povestească de o mare fiară cu ochii roşii care i-a spus „bună ziua, Nicuşor" nu minte, el inventă în mod conştient. El transformă o experienţă amuzantă într-una şi mai amuzantă, adăugând detalii imprumutate din alte experienţe. Raţionamentul logic care va frina aceste


i >iuri, impunînd urmăr i rea unei veridicităţi în gîndire, nu va apă-decît mai tîrziu. In această privinţă iată o conversaţie tipică

i>11 io doi fraţi, surprinsă la ora de culcare.

A (3 ani) „Pe trotuar era o mare balenă, şi-a scos labele, apoi coada şi m-a mîncat ."

B (6 ani) „Dar atunci, cum se face că eşti aici ?" A „Ea m-a mîncat, dar pescarul a lovit-o în cap şi atunci ea m-a

scuipat în mare . " B „Dar atunci, ar fi trebuit să te îneci . . . "

Aici se vede clar cum copilul de 6 ani, care a atins vîrsta raţionamentului logic, distruge invenţiile celui de 3 ani care nu simte m e i o nevoie de a-şi coordona logic gîndirea ; sub presiunea celui-i.ilt, cel mic face eforturi disperate pentru a ordona imaginile cu • arc el pînă atunci se jucase liber. Să notăm faptul că în decurs de două ore un copil de 2*/2 ani participă în medie la şapte sau opt • it naţii imaginare 1 .

ROLUL IMITAŢIEI

Jocul de „a face ca şi cum..." are un rol extrem de important ,i pe plan afectiv. El permite copilului să reproducă o situaţie din trecut, plăcută sau neplăcută, şi care s-a desfăşurat prea repede pentru a fi fost complet asimilată. Rejudecînd-o într-o clipă liberă, modificînd-o în felul său, copilul o adaptează posibilităţilor sale de înţelegere. Să presupunem, de pildă, că a fost aspru pedepsit fără a înţelege prea bine cu ce a mîniat-o pe mamă. El va rejuca •c (Mia, imitînd-o pe mama lui şi făcînd păpuşa sau un alt obiect asupra căruia îşi va revărsa mînia să joace propriul său rol.

1 te jucând scena el reproduce o situaţie în care el este cel ce stă-pinoşte desfăşurarea evenimentelor. El va putea după dorinţă să oprească jocul, să-şi modifice atitudinea faţă de păpuşă, să o ierte şi s-o asigure de dragostea lui, după ce i-a d a t mai întîi o mamă de bătaie. Astfel va lichida o experienţă penibilă, retrăind-o în afara unui cadru în care aceasta îl speria 2.

1 După P O s t e r r i e t h , Introduction à la psychologie de l'enfant, P.U.F., 1964., * In legătură cu mecanismul repetării evenimentelor traumatizante vezi S. F r e u d ,

l.ssai de psychanalyse, Payot, 1965.

48 Virsta marilor ucenicii

Să adăugăm faptul că observarea unor astfel de jocuri de către părinţi este plină de învăţăminte. Pent ru ei este un mijloc de a retrăi la rece un eveniment al cărui control poate le-a scăpat şi de a judeca atitudinea pe care au avut-o. Este şi un mijloc' aproape unic de a înţelege cum trăieşte copilul lor situaţiile care lor li se par normale, fireşti.

ÎNSUŞIREA VORBIRII

Primele cuvinte constituie pentru copil un j o c i . De la vîrsta de 2—3 luni sugarul se amuză emiţînd şi modulând diverse sunete. Către 7—8 luni el observă într-o zi că unele sunete ca de pildă mma-maa sau taa-ta-taa provoacă zîmbete, mîngîieri ale părinţilor şi atunci se va strădui să le reproducă 2.

Aceste mecanisme de reproducere şi repetare numai a anumitor sunete, care sînt considerate ca privilegiate, stau fără îndoială la baza „limbajului de bebeluş", atît de discutat. Dar acest „limbaj de bebeluş" este forma cea mai firească a legăturilor între mamă şi copilul ei. Mama crede că sugarul a pronunţat primul cuvînt din limba maternă. în realitate, pornind de la gîngurelile lui, de la sunetele fără sens pe care el le scoate, ea este cea care 1-a învăţat cuvântul respectiv, repetîndu-i-1 în fiecare zi, pînă cînd acesta a însemnat pentru copil prezenţa mamei şi a gesturilor care o însoţesc, şi pînă cînd el 1-a putut repeta după propria-i dorinţă. Mama şi copilul inventează sau reinventează împreună „limbajul de bebeluş", care este o comunicaţie între ei încărcată de afectivitate. Mama are impresia că vorbind astfel cu copilul îl ajută să-şi însuşească vorbirea ; desigur se înşeală. Dar prin acest mijloc îi acordă tandreţea sa de care copilul este însetat şi care-i este necesară ; de fapt, acesta este lucrul esenţial, pentru că în acest stadiu, tocmai dragostea maternă trebuie exprimată prin vorbire.

Primele cuvinte înţelese de copil sînt întotdeauna aceleaşi şi servesc la recunoaşterea situaţiilor elementare : „tata-mama-papa--nu -pa-gigea". Ele sînt însoţite de gesturi corespunzătoare. Copilul

1 Vezi articolul Le Langage coordonat de A. M a r t i n e t în ..Encyclopédie de la Pléiade", 1969.

J Poate că se şi străduieşte să imite cuvîntul „ma-ma" care i se repetă de douăzeci de ori pe zl.


ine repede receptiv la tonul frazei adultului, el percepe semnifica ei generală între 9 şi 13 luni, adică înainte de a începe să "i-bcască. Ceea ce contează este tonalitatea afectivă a frazei, du-

•'.isă sau supărată 1. Din acest context se vor detaşa puţin cîte puţin ivintele pe care copilul ajunge să le recunoască pentru că ele se

i-produc mereu în situaţii precise. El încearcă apoi să le repete »nt ru a atrage atenţia mamei şi pentru a reconstitui această si-iaţie precisă. Astfel copilul face un mare pas spre abstractizare,

it-iitru că un ansamblu întreg de gesturi şi de senzaţii este simibo-i/at printr-un singur cuvînt (papa). Desigur acest efort nu poate i făcut şi însuşirea vorbirii nu se poate face decît în funcţie de •i-himburile afective ale copilului, mai întîi cu mama, apoi cu cei Im jur.

Copilul învaţă să vorbească cu atît mai bine cu cît este mai solicitat

Cînd copilul începe să vorbească, nu o face cu oricine. O carenţă ifretivă este răspunzătoare de numeroase întîrzieri în vorbi re 2 . V est lucru a fost în speţă observat la copiii plasaţi într-un mediu mpersonal, cum ar fi o creşă sau o cameră de îngrijire unde preocu-i a r e a medicilor de a crea u n univers steril primează asupra tuturor elurlalte sau cum ar fi o familie străină care consideră cu bună-redinţă că a făcut totul pentru un copil dacă 1-a ţ inut curat şi bine .rănit. în creşe moderne se încearcă, în măsura posibilităţilor, să <• stimuleze copilul : acesta nu vorbeşte decît m o t i v a t ; trebuie ca mturajul să-1 solicite, să încurajeze şi să aprecieze acest mijloc le schimb.

Abandonarea limbajului — de — bebeluş

Dar curînd vine vîrsta la care copilul îşi multiplică experienţele. 111 acest stadiu vorbirea devine cu totul altceva decît o simplă legă-i iră afectivă : un mijloc de a descrie experienţele, un suport al

• Vezi Etudessur le langage de l'enfant de M. C o h e n, I L é z i n e şi colaboratorii • li'.ions du Scarabée, 1962.

3 Vezi studiile de J. A u b r y, La carence des soins maternels, P.U.F., 1955.

- Cunoaşterea copilului


schimburilor intelectuale. In acest moment copilul simte nevoia să stăpînească adevărata vorbire şi începînd din lunile 15—18 menţinerea limbajului^de-bebeluş devine dăunătoare. Părinţi i care se mulţumesc cu o aproximativă desemnare a unui obiect pe care o găsesc nostimă dăunează dezvoltării intelectuale a copilului lor : este absurd să desemnezi tot ce se mănîncă pr in „papa", cînd copilul poate spune : pîine, şuncă, m ă r etc.

Trebuie să îmbogăţim în permanenţă vocabularul copilului...

Pentru copil, a comunica verbal cu adultul înseamnă a adopta un anume mod de exprimare care nu este înnăscut ; trebuie să avem grijă să îmbogăţim acest limbaj şi să nu-1 limităm la un vocabular restrîns, cu care copilul se va mulţumi repede, atît t imp cît îi va mulţumi şi pe părinţi.

Dimpotrivă, părinţii trebuie ca prin atitudinea lor să-1 facă pe copil să înţeleagă faptul că fiecare cuvînt are un înţeles bine determinat, că fiecărei situaţii îi corespunde un cuvînt precis (sau mai multe cuvinte) şi numai acest cuvînt trebuie întrebuinţat pentru situaţia respectivă. De asemenea, o pronunţie incorectă riscă, dacă este folosită în joacă de către părinţi, să se fixeze pentru mai multă vreme în mintea copilului.

...şi să supraveghem folosirea lui exactă

Acelaşi procedeu se va aplica mai tîrziu, cînd copilul va începe să construiască fraze, şi în această situaţie părinţii trebuie să se arate la fel de exigenţi. Siegfried Engelmann 1, în grădiniţa experimentală de la Champaigne, unde a reuşit să crească într-un mod spectaculos indicele de inteligenţă al copiilor, cerea de la ei să se exprime astfel, încît fiecărui gest să-i corespundă o frază anumită pe care trebuiau să o formuleze corect. Niciodată nu tolera ca un copil să spună : „pun asta acolo" ci numai „eu pun această ceaşcă pe masă" etc.

1 Vezi S. ;i T. E n g e l m a n n , Comment donner à vos enfants une inteligence supérieure, R. Laffont, 1967.


Cuvintele şi ideile

I )c la 1 la 2 ani, vocabularul copilului trece de la cîteva cuvinte circa 200—250 1. Totodată fiecare cuvînt constituie p e n t r u copil

prezentarea unor impresii şi are valoarea unei fraze. Se vorbeşte ifel de perioada „cuvîntului-frază" (Stern 2 ) care se înt inde de

i 12 la 18 luni : copilul care spune „mama" exprimă întreaga lui i.igoste pentru ea, dorinţa de a o vedea venind, ori teama de a o •<lea pierind, necesitatea de a mînca, dorinţa de a se juca. La ijlocul celui de-al doilea an apare perifrază din 2—3 cuvinte, or-mate în funcţie de importanţa lor afectivă : „Toto-tata-tai-tai". La eastă vîrstă copilul se arată foarte doritor să cunoască denumi-!e obiectelor pentru a le obţine mai uşor. Primele „cuv inte" ale 'Pilului sînt deseori reproduceri de sunete auzite în cursul desfăt ă r i i u n e i acţiuni, ori emise de obiectul însuşi : clopoţelul va ră-i ine p e n t r u multă vreme „ding-dang", pisica este „miau", clinele i a m - h a m " . A cădea înseamnă „buf". Această concepţie subiectivă asupra

i a e d u l u i ca sursă a unei senzaţii posibile se va e x p r i m a şi mai i egnant pe la 3 ani, cînd copilul va fi întrebat despre semnificaţia

u mi t o r cuvinte. La întrebarea „Ce este un s c a u n ? " ră spunde — i ..te p e n t r u ca băieţii să se aşeze". „Ce este o masă ?", „ P e n t r u a mc maş inuţe" . Această definire a cuvîntului prin acţ iunea legată

, ,1 explică şi de ce copilul reţine mai uşor verbe decît substan-

A.est mod de a defini sensul unui cuvînt explică poate şi de ce mtul „eu" este cu desăvîrşire absent din vocabularul de început

< npilului. Copilul nu se poate autoconcepe în calitate de obiect, nu •ale concepe existenţa propriei persoane şi n-are încă nici o idee ipra propriului e u 3 . Cînd vorbeşte despre el însuşi la persoana a

• ia, el descrie o acţiune în care pune rolul său adus la acelaşi •ei cu cel al altor persoane într-o activitate analogă. El nu singu-

ii i/eazâ ceea ce îi este propriu, nu-şi precizează raportur i le cu cei-• t,i. Decroly a notat că această folosire a persoanei a t re ia rămîne

ii Mită pînă la trei ani pentru povestirea sau comentarea acţiu-

• ] ' . o s t e r r i e t h chiar precizează: de la 7 cuvinte la 216. Vezi: Introduction • i psychologie de l'enfant, P.U.F., 1964.

\V. S t e r n , Die Kindersprachen, Barth, Leipzig, 1907. M u c c h i e l l i , La personnalité de l'enfant. Editions sociales françaises,

52 Vînsta marilor ucenicii

nilor 1. (Toto a văzut un cîine, d ine le a fugit după Toto etc). „Eul vreau" şi „Mă doare" sînt, dimpotrivă, primele expresii în carel copilul foloseşte cuvîntul „eu". Vorbirea însoţeşte întreaga lui acti-J vitate 2.

Monologul nesfîrşit al celor mici se va interioriza în mod progresiv dar încă multă vreme copilul nu va putea gîndi fără a vorbii sau efectua gestul corespunzător acestui gînd. Pe la 6 ani încăj va învăţa să numere pe degete.

De asemenea, copilul vorbeşte în permanenţă în t imp ce se joacă^j deoarece în imitaţia diferenţiată cuvîntul îi permite să reajusteze realitatea după dorinţa sa : este suficient să spună „nani" pentn. ca să considere că păpuşa a adormit, după cum mai înainte era suficient să imite mişcările unui călăreţ pentru a transforma un bastor într-un cal. Insă de-abia către al patrulea an copilul reuşeşte să stăpînească vorbirea suficient de bine pentru a permite adevărate schimburi de cuvinte şi o adevărată conversaţie.

UCENICIA CURĂŢENIEI

Freud şi şcoala psihanalistă au pus accentul pe un aspect al dez-j voltării motorii, care, pare a fi legat în profunzime de dezvoltarea afectivă : învăţarea controlului sfincterelor 3 . Numeroase mame, îr dorinţa lor de a obişnui bine copilul, au încercat să-1 ţ ină foarte de t impuriu pe oliţă. Ele au obţinut desigur rezultate pozitive datorită vigilenţei lor în „prinderea momentului scaunului". Totuşij se pare că înainte de un an dezvoltarea neuro-musculară a sugarului este cu totul insuficientă pentru a-i permite să-şi controleze excreţia^ De-abia la un an interesul copilului se îndreaptă către noile posibilităţi de reţinere şi de eliminare a scaunelor. Aceste noi senzaţii şi] starea de mulţumire pe care ele i-o dau sînt pentru el sursa unor' noi plăceri. Dar foarte repede copilul observă că este un joc care nv. trebuie jucat în orice moment şi în orice loc.

iO D e c r o l y , citat de P. O s t e r r i e t h, în Introduction à la psychologie de l'enfant, P .U.F. , 1964. !

2 J. P i a g e t, Le langage et la pensée chez l'enfant, Delachaux et Niestlé, 1948] 3 Problema a fost foarte bine studiată de E. E r i k s o n , Enfance et société, DelaJ

chaux et Niestlé, 1959.


O ucenicie care să nu fie nici prea grăbită nici prea tîrzie...

I V n t r u numeroase mame, educarea spiritului de curăţenie este m g u r a care contează, ea generînd adesea adevărate competiţii între

. i ip i lu l care nu vrea să renunţe la plăcerile lui şi m a m a care vrea • i-l controleze.

In t o t decursul primului an mama nu era decît o risipitoare de p l ă c e r i . Iată că pentru prima dată ea devine cea care-1 „frustrează" >le a c e s t e a ; pentru a o mulţumi, copilul trebuie acum să renunţe ia o satisfacţie. La această vîrstă, la care se teme să nu se îndepăr-ie/e de ea, iată că singurul mijloc de a-i asigura dragostea este o i e n u n ţ a r e . Devine clară atunci afirmaţia lui Pichon ca „scaunul • li-pus ordonat în oliţă este primul cadou pe care copilul i-1 face m a m e i ' ' 1 .

D a c ă din punct de vedere psihologic copilul este pregătit, dacă i s-a aşteptat prea mult, astfel încît el să se fi obişnuit să facă cu

b u n ă ştiinţă în pat, dacă relaţiile dintre mamă şi copil sînt bune, .Iacă mama ştie să-i impună dorinţa sa, există toate şansele ca buna mţelegere dintre ei să nu fie întreruptă. Nu sînt rare cazurile în . are un copil de 15 luni devine curat în 8 zile (timp necesar pentru a î n ţ e l e g e ) , dacă toate aceste condiţii sînt îndeplinite.

...şi care nu trebuie transformată într-o competiţie de forţe

D a r accidentele nu sînt puţine, şi sînt în primul rînd accidente ale relaţiei mamă-copil :

- dacă unui copil curăţenia îi este cerută prea devreme, înainte a el să fie capabil d in punct de vedere fiziologic să se supună unui

'Iresaj de acest tip, se poate perturba relaţia mamă-copil şi pot fi introduse în ea tensiuni dăunătoare ;

- dacă mama este prea exigentă, rigidă, înclinată spre pedeapsă, • a îi creează copilului teama de a nu o putea m u l ţ u m i ; învăţarea

•te prelungită şi riscă uneori să provoace dereglări importante, are pot fi u rmate mai tîrziu de comportări nevrotice (obsesia cu-

t a teniei, meticulozitatea, obstinarea sau colecţionism maladiv e t c ) .

1 E. P i c h o n , Le développement psychique de l'enfant et de l'adolescent, Masson, 1947.

54 Vîrsto marilor ucenicii

— dacă educarea este stîngace (lipsită de regularitate, copilul este lăsat prea mult pe oliţă, mama se îndepărtează lăsîndu-1 „singur pînă ce va face"), ea riscă să nu fie înţeleasă de copil, care poate avea reacţii de opoziţie ce vor prelungi nepermis de mult procesul de învăţare. Atunci copilul descoperă în funcţia de excreţie un mijloc de a acţiona asupra mamei şi poate face din această funcţie un joc.

în t re 18 luni şi 2 ani, în t impul zilei, se poate stabili un control aproape total : copilul poate aştepta şi el însuşi se cere la oliţă. Pentru a-1 învăţa pe copil să se ceară la oliţă în t impul nopţii este nevoie deseori de un an în plus.

UCENICIA VIEŢII IN SOCIETATE

Am văzut că pentru a-1 învăţa pe copil curat mama trebuie să aibă o ati tudine uşor frustrantă, adică trebuie să reziste dorinţei copilului, fără a perturba totuşi legătura afectivă dintre ei. în realitate numai într-un singur caz — uneori în primul, dar nu întotdeauna — mama va adopta această at i tudine nouă. Din momentul în care copilul merge, în care copilul explorează, urmează imediat perioada în care el întinde mîna către un obiect fragil şi periculos şi atunci mama îi spune „nu, nu !". Această mamă, care, pînă atunci nu părea să existe decât pentru a satisface cele mai mici dorinţe ale copilului, iată că are o voinţă diferită de a lui şi începe, dimpotrivă, să împiedice satisfacerea unei dorinţe.

Primul „nu" spus copilului : clar şi ferm

Pentru copil este prima experienţă a unei realităţi duşmănoase ; prima noţiune a existenţei unei lumi exterioare cu care întotdeauna va trebui să se înţeleagă. Astfel, acest prim „ n u " are o importanţă primordială ; el trebuie să fie clar, ferm şi rostit de o mamă sigură de ea. Şi pentru ea acest „nu", simbol al unei separări, este o încercare pe care n-o doreşte. Dar este necesar ca ea însăşi să impună cîteva frustrări copilului, pentru a-1 învăţa în acelaşi t imp să le suporte cu ajutorul tandreţei ei.

Acest „nu" necesar, ce zdrobeşte intimitatea în care trăiau copilul şi mama, care pune cu brutalitate limite curiozităţii copilului, dorinţei lui de expansiune şi de investigare, îi va permite să iasă din egocentrismul său natural pentru a deveni receptiv la lumea din jur.


Să facem faţă cu supleţe crizelor de opoziţie

Limitarea nu va fi acceptată cu uşurinţă. Copilul va reveni cu încercările, în parte pentru a tatona soliditatea „nu"-ului, şi mai .ilcs pentru a-şi afirma propria voinţă. El va trece în mod deliberat piin băltoace, îşi va băga intenţionat degetul în nas. Va spune la nudul lui „ n u " pentru a imita, pentru a experimenta, pentru a se .ifirma. Este faimoasa criză de opoziţie de la 3 ani, care-i nelinişteşte a t î t a pe părinţi. Copilul refuză să se supună şi chiar devine provo-c a t o r sau agresiv. Se arată capricios, iritabil şi opune u n „ n u " sistematic oricărei dorinţe a părinţilor.

ICste foarte important pentru părinţi să ştie să reacţioneze cu supleţe la această criză trecătoare. Să răspunzi agresivităţii prin viol e n ţ ă înseamnă să transformi într-un" t u r de forţă ceva ce n-a fost ilecît un joc. Cu atît mai mult, cu cît aşa ceva ar însemna să nu iei m consideraţie partea constructivă a acestor acte de independenţă. Deseori copilul nu face un lucru nu pentru că îi displace, ci deoarece doreşte să-1 facă singur. „Eu singur !" spune el întinzînd mîna r.pre o lingură pentru ca să mănînce singur, ori smulgindu-şi paltonul din mîinile mamei.

Să acordăm dreptul la primele manifestări de independenţă

înţelept este să acordăm dreptul la aceste dovezi de independenţă itunci cînd sînt dorite (momentul oportun trece şi uneori este foarte

dificil să faci să renască dorinţa de a se descurca singur). Din momentul în care o cere, copilul trebuie să se îmbrace singur, să se • pole singur, să mănînce singur, chiar dacă se murdăreşte sau dacă trebuie să refaci după el totul. Este necesară multă răbdare şi mai ales un echilibru nuanţat între severitate şi toleranţă. însă atitudinea părinţilor poate determina întreaga ati tudine ulterioară a copilului fată de ei şi faţă de orice fel de autoritate.

Părinţii prea temători (nu fă asta, ai să cazi, ai să te murdăreşti...) . a u prea severi vor avea deseori copii cuminţi, dar inhibaţi, fricoşi, dependenţi, nesatisfăcuţi şi cîrcotaşi, sau dimpotrivă neascultători, 11 i peractivi, incontrolabili.

Părinţii resemnaţi, care nu îndrăznesc să le refuze copilului nimic, îl vor face despotic, furios, agresiv, agasant, incapabil să ofere ceva, să facă cuiva o plăcere.


Părinţii ciclici, care oscilează fără încetare între „da" şi „nu", îşi trădează propriile dificultăţi afective şi îşi dezorientează copilul.

In particular, părinţii care nu se înţeleg, care se ceartă mereu în privinţa atitudinii care trebuie adoptată faţă de capriciile şi mîniile copilului, constituie pentru el un mediu patogen. Dacă conflictele de autoritate continuă şi mai tîrziu în faţa micilor delicte ale copilului, se poate ajunge la o adevărată predispoziţie la delincventă.

ÎNCEPUTUL EDUCAŢIEI SEXUALE

Aceasta este perioada — înainte de 6 ani — în care copilul devine conştient de diferenţa dintre sexe, care la început este o diferenţă de roluri asociată cu o diferenţă a costumului şi care nu implică pentru el decît constatarea unui fapt lipsit de orice importanţă.

Vîrsta la care survine descoperirea unei veritabile diferenţe anatomice este extrem de variabilă. în generaţiile precedente, îh care fetele şi băieţii erau crescuţi total separat, nu rare erau cazurile de ignoranţă absolută în această privinţă, menţinută pentru băieţi pînă la adolescenţă, iar pentru fete pînă la căsătorie. Reacţionîndu-se la acest mod de educare sexuală a copiilor, s-a preconizat ca părinţii, atunci, cînd copiii lor au vîrsta de 2—3 ani, să facă în aşa fel încît aceştia să cunoască diferenţele anatomice dintre băieţi şi fete. Majoritatea educatorilor spun că este bine ca băieţii şi fetiţele să trăiască împreună, să facă baie împreună, iar pentru copiii care n-au fraţi sau surori ei recomandă păpuşi înzestrate cu sex, cum ar fi „păpuşa-băiat", care să aibă organe genitale.

După tradiţia psihanalistă 1, descoperirea diferenţelor între sexe constituie un şoc, mai ales pentru fetiţe, care ar considera în mod inconştient absenţa penisului ca un fel de inferioritate. Această teorie este astăzi pusă de multe ori sub semnul întrebării. Ceea ce este în schimb indiscutabil, este că atitudinea părinţilor faţă de această problemă condiţionează (puternic reacţiile copilului, chiar a unuia foarte mic. Pe la 3 ani şi chiar înainte, curiozitatea îi determină pe mulţi dintre băieţi să-şi manipuleze organele genitale - dacă părinţii reacţionează violent şi merg pînă la a considera acest gest ca maladiv sau „vicios", în curînd tot ce ţine de organele genitale va fi legat, pentru copil, de un puternic sentiment de culpabilitate. Ace-

S. F r e u d , Trois essais sur la théorie de la sexualité, Gallimard, 1923.


laşi lucru este valabil pentru orice cuvinte dispreţuitoare la adresa lemeilor ; expresii ca : „Nu plînge, aşa fac numai fetele", riscă să-1 impresioneze neplăcut pe băiat, dar mult mai puternic' -—" în sens peiorativ bineînţeles — pe surioara lui mai mică. Dorinţa de a li băiat decurge din aceste atitudini ale părinţilor sau din pre-l'erinţa lor mărturis i tă de a avea „băieţi", pe care multe d intre mame şi-i doresc ca primi născuţi.

Să răspundem la întrebări cu naturaleţe şi degajare

Primele întrebări despre felul în care copiii „vin pe lume" sînt puse tot pe la 2—3 ani şi pot să apară în legătură cu or ice; ele s e m n i f i c ă pur şi simplu că inteligenţa copilului este acum capabilă să părăsească prezentul şi să-şi imagineze trecutul. Cînd pune în-I rebarea „cum m-am născut ?" el nu este conştient de nici un lucru e a r e nu i-ar putea fi spus şi lui, de nici un tabu, doar mama care refuză să-i răspundă sau o face cu jenă creează în mod artificial o .enzaţie neplăcută.

Se întîmplă foarte rar să vezi un copil de 6 ani punînd vreo întrebare referitoare la rolul t a t ă l u i 1 : astfel, cînd un copil pune întrebări despre naştere şi sarcină, trebuie să i se răspundă fără e/itare şi neapărat într-o manieră cît se poate de degajată şi de naturală, înlăturînd orice solemnitate. Educaţia sexuală propriu-/isă, mai-delicată, constă în supravegherea permanentă a imaginii despre cele două sexe care este implantată în conştiinţa copilului şi care îl va influenţa tot timpul vieţii.

De la rivalitate la imitare

Această imagine joacă un rol important în ceea ce psihanaliştii numesc stadiu oedipian, traversat de copii aproximativ de la 4 la ii an i , perioadă în care sentimentele faţă de fiecare dintre părinţi

int destul de ambivalenţe.

1 K. W . H a t t e n f o r d a clasat 1754 de întrebări puse de copii de diferite ^ a s t e . El a arătat că ceea ce-i interesează în mod deosebit, între 2 şi 5 ani, sînt urmă-• "a relei de unde vin copiii, cum funcţionează organele. După 6 ani, originea copiilor .nnîne pe primul loc, urmînd venirea unui alt copil — felul în care un copil se naşte.

Interesul pentru rolul tată lui creşte după 9 ani . „Journal of Social Psychology" (3, 7 , 65).


Un copil la această vîrstă percepe faptul că între tatăl şi marna lui există legături directe : tatăl apare deci ca un rival care îi împiedică pe mamă şi pe copil să se iubească în voie. Dar, în acelaşi timp, mai ales dacă tatăl oferă o imagine prestigioasă, băiatul ar vrea să semene cu el, iar fetiţa să se facă iubită de el pentru a şi-1 face aliat.

Stadiul oedipian : o perioadă tulburătoare

Astfel băiatul îl simte pe tatăl lui ca pe cineva care îl împiedică şi pe care ar trebui să-1 înlăture ; dar, în acelaşi timp, el îl iubeşte şi îl admiră. Dragostea lui exclusivă pentru mamă este deci nefericită, fiind absolut interzisă.

Fetiţa, atrasă de tatăl ei, personaj dorit şi puternic, o iubeşte pe mama ei şi o respinge totodată, manifestîndu-şi ostilitatea faţă de ea ori de cîte ori are prilejul, simţindu-se concomitent rivalizată de aceasta.

Pentru copil este o epocă tulbure şi plină de coşmarur i 1 . El va scăpa de ea într-un mod cît se poate de normal, acceptînd să se identifice cu părintele de acelaşi sex cu el. Imitîndu-1 pe tatăl lui, băiatul va putea să spere că va păstra şi merita dragostea m a m e i ; tot astfel, fetiţa va putea păstra într-o formă asexuată raporturi le ei cu tatăl. Din acest moment, imitaţia va juca un rol foarte important aitît în jocuri icît şi în viaţa cotidiană (fetiţa vrea să calce, să facă bucătărie e tc) .

Imaginea fiinţei iubite, la care copilul a renunţat, va influenţa cu mult mai tîrziu pe cea a fiinţei de care se va lega din punct de vedere erotic. Dar această influenţă nu va fi excesivă şi pernicioasă decît dacă stadiul oedipian prost „lichidat" 1-a lăsat pe copil prea ataşat de părintele de sex opus. Atunci imaginea acestui tată prea iubit, a acestei mame prea prezente va bloca posibilităţile de alegere ale adolescentului sau, dacă va alege, căsnicia lui va fi sortită eşecului pentru că va dori din toată inima, şi în zadar, să-şi remodeleze partenerul după imaginea părintelui preferat.

1 Conflictul oedipian a fost pentru prima oară descris de S. Fr e u d, Introduction ă la psychanalyse, Payot, 1917.


DESCOPERIREA BINELUI Şl A RĂULUI

S-a spus uneori că pe la 6 ani educaţia este deja terminată. Această butadă conţine şi o parte de adevăr ; este adevărat că la această vîrstă pilonii conştiinţei morale sînt deja puşi.

Faza de opoziţie de la 2 1/2 ani nu durează ; foarte repede copilul acceptă legile impuse de părinţi, care-i permit să trăiască fericit şi iubit şi, mai mult decît atît, ele devin şi legile lui. Sistemul de interdicţie al părinţilor devine conştiinţa lui morală. Supunerea faţă de regulă duce la securitate şi la dragoste, nesupunerea atrage după sine culpabilitatea, remuşcările, teama de a nu mai fi iubit chiar dacă această nesupunere nu este descoperită.

Copilul trebuie pedepsit pentru a fi deculpabilizat

Adesea sentimentul de culpabilitate devine pur şi simplu de nesuportat şi copilul preferă să provoace pedeapsa pentru a se linişti. Pedeapsa şterge amintirea greşelilor şi îi eliberează conştiinţa, ea îl scuteşte pe copil de a-şi asuma propria vinovăţie. Iată de ce părinţii care nu^şi ceartă niciodată copilul, care îi lasă de la această vîrstă libertatea alegerii, fac o eroare de educaţie. Ideea binelui şi a răului se impune totuşi în faţa copilului prin exemplele ce i se oferă şi datorită presiunii sociale, dar nu se simte capabil să-şi judece propriile acţiuni şi propriile dorinţe. Această culpabilitate plutitoare, nesigură, nu-i poate provoca decît nelinişte. Copilul nu se simte în largul lui decît dacă judecata asupra acţiunilor sale este făcută dinafară de către cineva în care are încredere. Iar încrederea se bazează pe dragoste şi pe continuitate ; nimic nu es te mai distrugător decît părinţii care nu se înţeleg asupra pedepsei pe care o merită copilul sau care îi interzic ceva azi şi îi permit acelaşi lucru mîine. Personalitatea copilului nu poate fi bine dezvoltată decît dacă noţiunile de bine şi de rău sînt definite de către părinţii lui într-un mod clar, ferm şi coerent. Ceva mai tîrziu el va merge la şcoală şi va întîlni alte imperative pe care va trebui să le armonizeze cu exigenţele familiei ; va fi pentru el descoperirea vieţii sociale şi a unui alt univers.

Vîrstă şcolară

Universul primei socializări

R. Mucchielli

Perioada care se desfăşoară în linii mari de la 6 ani pînă în pragul pubertăţii este adesea considerată ca un răgaz pentru părinţi şi ca un lung palier în procesul dezvoltării. Creşterea se încetineşte,' sistemul nervos devine mai s tabi l ; descoperirile fundamentale sînt terminate şi viaţa copilului ia un r i tm analog celui al vieţii adulţilor. După furtunile stadiului oedipian 1 şi înaintea celor care vor marca trezirea sexualităţii adevărate, copilul străbate o zonă de calm pe care psihanaliştii o denumesc „perioadă de latenţă". Ar fi totuşi o eroare să credem că aceşti ani nu aduc nici o transformare importantă : dimpotrivă, este vîrstă marilor achiziţii intelectuale şi în special a primei „socializări", a primilor paşi făcuţi în afara familiei, în acest mediu nou, mai vast, care este şcoala.

AL DOILEA ÎNŢĂRCAT

Intrarea în şcoală, în adevăratul sens al cuvîntului, poate să aibă loc uneori mai devreme, dar ea pune întotdeauna aceleaşi probleme. Pînă acum, copilul nu depindea decît de părinţi, personaje atotputernice, el nu cunoştea decît o lume care era alcătuită, dacă nu pentru el, cel puţ in în funcţie de el. La şcoală se trezeşte faţă-n faţă cu o realitate socială dificilă ; lăsat în voia lui, într-un mediu afectiv neutru faţă de el în care singur trebuie să-şi ia răspunderea bucuriilor şi decepţiilor proprii, unde descoperă că alţii au aceleaşi drepturi ca şi el, va suporta o adevărată „înţărcare afectivă".

Această înţărcare poate desigur constitui o serioasă încercare mai ales pentru un copil unic sau pentru cel mai mare dintre copiii fa-

1 Vezi p. 58.


n i l i e i . De asemenea, chiar la 5—6 ani ea nu poate reuşi decît în numite condiţii ;

— nu trebuie niciodată să aibă loc într-o perioadă în care copilul u e alte probleme afective (despărţirea părinţilor, naşterea unui r a t e mai mic) ;

— mama trebuie ea însăşi să accepte această înţărcare. O mamă losesivă care vrea să-şi ţină copilul aproape de ea, sau o mamă iperprotectoare, căreia i-e frică de orice, nu vor face din intrarea opilului în şcoală o reuşită, pentru că îi vor transmite neliniştea o r ;

— copilul trebuie să aibă motive puternice. Şcoala poate să fie •jentru el sursa unei mari mândrii : ea este în primul rînd un mijloc Ic a deveni mare, atotştiutor, puternic, ca tata şi ca mama ; ea poate onstitui de asemenea dorinţa de a trăi cu alţii într-un cerc în care

n i ţ i au aceeaşi vîrstă şi aceeaşi forţă fizică şi intelectuală; această i doua motivare apare puţin mai tîrziu. Sigur este însă că orice reflecţie a părinţilor din care copilul ar înţelege că şcoala este o pedeapsă, orice atitudine care ar implica încercarea lor de a se des-otorosi de copil, de a-1 da pe mîna învăţătorului pentru a-1 „dresa",

uoate să distrugă dinainte, definitiv, întreaga plăcere pe care i-ar putea-o procura şcoala, şi chiar orice plăcere de a învăţa.

In cazurile în care „înţărcatul" este nereuşit, se întîmplă ca însuşi > opilul să aibă impresia că a fost abandonat şi să reacţioneze cu o anumită agresivitate; de pildă, el refuză să-i povestească mamei •e-a făcut la şcoală ; la întrebările ei el răspunde evaziv ; acest omportament este pentru el un mijloc de a o pedepsi, de a-i arăta ă el nu-i mai aparţine din moment ce ea a vrut să-1 îndepărteze.

Această atitudine apare din cînd în cînd la numeroşi copii, alterai nd însă cu reacţiile de bucurie şi de mîndrie şi cu o nevoie entuziastă de a-şi povesti succesele şcolare.

PRIMELE CONTACTE SOCIALE

înainte de şcoală, contactele sociale dinafară familiei sînt reduse a minimum. Unii copii, chiar de la vîrstă de 2 ani, se arată sensibili a prezenţa altora şi manifestă uneori şi preferinţe sau sînt trişti Iacă sînt excluşi diritr-un anumit grup. Ei însă nu se joacă niciodată mpreună. în t re 5 şi 6 ani şi jumătate, 70Vo dintre copii îşi găsesc >cupaţii care-i izolează de alţii (de exemplu construirea unui t u r n

62 Vîrsta şcolară

din bucăţi de lemn) iar preocupările care-i adună laolaltă nu a -

decît un caracter ocazional. De-abia mai tîrziu, mai ales în cursu celui de-al şaptelea an, copiii se decid în mod spontan să cola boreze 1.

Odată cu şcoala, copilul descoperă grupu

Totul se petrece ca şi cum vîrsta şcolară ar fi şi vîrsta descoperiri celuilalt ca egal, cu care stabileşte raporturi dintre care unele sîn noi pentru el : de simpatie şi de muncă în echipă. Aceste legătur se stabilesc cu o dificultate variabilă de la caz la caz ; foarte mul vreme copilul arată nelinişte în faţa necunoscutului. La orice vîrst sociabilitatea lui se restrînge cînd el abordează un grup nou şi rede vine, pentru mai mult sau mai puţin t imp copilul mic de odinioar ce se mulţumeşte să-i privească pe ceilalţi, să se joace lîngă ei, da nu cu ei.

Posibilitatea de contact este uneori perturbată şi de imaginea p care unii părinţi anxioşi o au despre ceilalţi copii : doar al lor este drăguţ, alţii sînt brutali, prost crescuţi, tovărăşia lor constituie un veritabil pericol : „nu te juca cu el, e m u r d a r " sau „e rău"...

Foarte multă vreme nu se observă nici un fel de solidaritate de grup ; copilul continuă să caute aprecierea învăţătoarei fără să- ;

pese de reacţiile celorlalţi. El încearcă să se facă preferat „pîrînd" la nevoie poznele vecinului. Vrea de asemenea să lucreze mai bine decît colegul său pentru a fi mai iubit şi mai apreciat de către învăţătoare. Astfel rivalitatea sau competiţia este aproape întîia formă de socializare. Obligaţiile şcolare, care merg de la „cel mai frumos desen", pînă la povestirea cît mai fidelă a lecţiei de istorie vor fi un mijloc de a te face remarcat şi ales dintre camarazii rivali.

De-abia pe la 8—9 ani „pîra" va dispare odată cu obiceiul de a-i face curte învăţătorului, iar grupul de camarazi se va fi consolidat ca mediu cu regulile lui, cu solidaritatea lui şi cu conştiinţa lui de grup 2.

1 Pentru alte detalii vezi F. N i e 1 s e n, Le développement de la socialisation chez l'enfant, Delachaux et Niestlé, 1951 şi R. M u c c h i e 1 1 i, La personnalité de l'enfant. Editions sociales françaises, 1962.

2 Vezi p. 271.


CIOCNIREA DINTRE CELE DOUĂ LUMI

Cert este că odată cu intrarea în şcoală copilul trăieşte rînd pe rînd în două lumi diferite : una este cea a familiei, colorată încă de afectivitatea primei copilării, cealaltă fiind a şcolii, încărcată cu toate promisiunile viitorului, şi la fel de importantă. Dacă aceste medii se completează şi se susţin, ele îl îmbogăţesc spiritual într-o foarte mare măsură. Din nefericire, divergenţele d intre ele sînt încă destul de frecvente.

Acestea pot fi religioase (familie practicantă, şcoală laică), sociale (colegii aparţin unor medii sociale diferite), intelectuale (şcoala înv a ţ ă într-un fel, iar tatăl în alt fel) etc. Dacă sînt puternice, ele pot constitui o sursă de incertitudine şi nelinişte pentru copil. Părerea celorlalţi asupra familiei lui îl poate aduce pe copil la judecarea părinţilor la o vîrsta la care el nu este suficient de copt pentru a <) face. El va reacţiona pr in agresivitate; la şcoală va lupta pentru familie : „tata a spus aşa". Dar vai, agresivitatea lui nu va avea alt rezultat decît să stîrnească pe învăţător împotriva tatălui sau mvers, şi tot copilul va fi de obicei victima acestui conflict.

Pedeapsa învăţătorului nu trebuie niciodată completată

Ataşamentul faţă de învăţător este deseori resimţit ca exagerat <le către mamă. Deseori ea este geloasă şi efectul acestei gelozii nefireşti asupra copilului va fi întotdeauna dăunător. Copilul se simte sau vag vinovat, sau caută să exploateze această gelozie în folosul lui : el o obligă cu înverşunare pe mamă să-1 critice pe învăţător şi să-i ia apărarea cînd are note proaste.

Tot astfel cum divergenţele dintre tată şi mamă îl determină pe c o p i l să „şadă în două luntre", ostilitatea între învăţător şi părinţi este profund dăunătoare şi favorizează formarea duplicităţii ca trăs ă t u r ă de caracter a copilului. Totuşi, o prea m a r e alianţă între i nvăţător şi părinţi favorizează şi ea disimularea şi minciuna 1, dacă de pildă părinţii fac în mod frecvent greşeala de a completa pedeapsa primită la şcoală. Atunci copilul se simte încolţit din toate părţile şi caută un mijloc de a scăpa de adulţi în general.

1 Vezi p. 69 şi 70.

6 4 Vîrsta şcolară

Probabil că este bine ca familia şi şcoala sâ rămînă două lumi prietene, dar distincte, astfel încît fiecare să poată oferi un anumit refugiu. Un elev fericit şi iubit de părinţi va trece peste sîcîielile şi pumnii încasaţi uneori în curte, în timpul recreaţiei. Copilul ataşat faţă de învăţător va fi mai puţin perturbat de dificultăţile familiale. Utilitatea acestui echilibru este revelată de frecvenţa cazurilor în care purtarea unui copil este total diferită la şcoală de cea de acasă : agitat aici, calm acolo, insuportabil aici, cuminte acolo. Compensarea se face de la sine.

CRISTALIZAREA CARACTERULUI

Doi copii de aceeaşi vîrstă, educaţi în aparenţă în acelaşi fel, pot totuşi avea reacţii extrem de diferite. In familie, posibilităţile de a face comparaţie între fraţi şi surori sînt evident restrînse ; şcoala le multiplică şi prezintă de asemenea o mare abundenţă de situaţii noi, cărora copilul trebuie să le facă faţă prin propriile lui mijloace, ceea ce face ca diferenţele dintre copii să fie şi mai nete ; unele nu pot fi explicate prin biografia copilului şi depind evident de trăsăturile lui temperamentale *. S-au încercat diferite clasificări ale tipurilor de temperamente ; caracterologia cea mai generală adoptată astăzi, cea a lui Le Senne, distinge opt caractere principale 1 :

— cel nervos, fermecător, uneori agitat, uneori scînteietor, care întreprinde o acţiune cu entuziasm dar nu reuşeşte s-o termine ;

— cel sentimental, cu tendinţa de a fi timid şi închis, conştiincios şi care nu trebuie jignit ;

— cel activ exuberant, întreprinzător, aventuros, bun camarad, uneori şef de „ceată", independent şi v iolent;

— cel pasionat, sigur şi muncitor, căruia îi place să reuşească şi să comande ;

— cel flegmatic, foarte serios, ordonat, dar lipsit de entuziasm ; — cel sanguin, abil, descurcăreţ, care-şi ia întotdeauna partea l u i ; — cel amorf-nonşalant, influenţabil, gurmand, care nu lucrează

decît dacă este for ţat ;

_ * Delimitarea precis determinată ştiinţific între temperament şi caracter—uzuală şi în manualele noastre şcolare — n u se face nici terminologic în literatura de specialitate franceză. Fapt evident în tot acest capitol ca şi în restul lucrării — n . t .

1 în Caracterologie des enfants et des adolescents de A. Le G a 1 1 (P.U.F.) , se găsesc descrierile foarte amănunţite ale acestor caractere diverse ale vîrstei şcolare.


cel apatic, caracter rar şi fără mari resurse, încet şi < rănii mos \ceasta clasificare se bazează pe distingerea factorilor fundamen-

i 1 1 c are trebuie să fie depistaţi la un copil : mai întîi emotivitatea, care este un fel de virulenţă în reacţia

care individul o are la diferiţi exci tanţ i ; foarte vie la copil, ea ne tendinţa de a se potoli mai mult sau mai puţin odată cu vîrsta ;

ir o sursă de entuziasm şi de energie, dar şi o sursă de dificultăţi < .îhologice ;

- apoi activitatea, care nu trebuie confundată cu gradul de agi-. i i , i e ; este un fel de nevoie de a acţiona sau de a-şi crea condiţii ivorabile de a trece la o acţiune, a cărei sursă este însăşi vitalitatea

• mperamentului ; - în fine, viteza de reacţie, care defineşte o puternică graniţă

i n e cei „primari", capabili d e mobilizarea instantanee a tuturor surselor şi cei „secundari", ale căror reacţii sînt mai lente şi mai

i irabile. Dar această clasificare trebuie să fie nuanţată şi de alţi factori

implementări, dintre care unii joacă un rol esenţial în adaptarea ..pilului la cerinţele şcolii : sociabilitatea de pildă şi de asemenea -ca ce este numit cîteodată „pasiune intelectuală", adică gustul de i învăţa, care este altceva decît inteligenţa.

DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ

Totuşi, scoală pune cel mai pronunţat accent pe achiziţiile inte-" t u a l e ; tot ele devin, prin ricoşare, preocuparea principală a

K i r i n ţ i l o r . Mecanismul lor a fost studiat în ultimii zece ani de un mimăr tot mai mare de psihologi ale căror descoperiri au răs turnat ! n t ceea ce se ştiuse în legătură cu acest subiect.

Gindirea intuitivă cedează locul gîndirii operatorii

Piaget a arătat clar cum gîndirea copilului de 6 pînă la 9 ani se detaşează", se „descentrează" în raport cu posibilităţile individuale

, ii ntru a aborda probleme din ce în ce mai puţin legate de propria-i

i Indicaţii educative foarte interesante sînt date de R. M u c c h i e 1 1 i, Psychologie pratique des élèves de 6 à 12 ans, Bordas, 1957.

" — Cunoaşterea copilului


fiinţă şi mai independente de propria lui voinţă l. Bicicleta av; sează nu pentru că vrea să meargă undeva, ci pentru că apăsî pe pedale, roţile se pun în mişcare 2 . Iată că lumea îşi are legile Magica gîndire intuitivă cedează locul gîndirii „operatorii".

Pe la 8 ani copilul înţelege, în sfîrşit, conservarea materiei : 1 bulgăre de plastilină poate fi transformat în rulou, în turtită, poi fi împărţ i t în trei bulgări şi totuşi cantitatea de plastilină rămî aceeaşi ; dovada acestui ultim fapt este că bulgărele poate fi refac din bucăţile în care a fost fragmentat ; acest raţ ionament este ina oesibil copiilor mai mici.

Tot astfel, dacă se pune zahăr în apă, copilul de această vîrs este capabil să spună că zahărul se conservă în apă şi dă explica mai mult sau mai puţ in logice pentru a demonstra de ce zahări nu se mai vede. în schimb dacă i se spune : „vezi, dacă la ceasi meu care arată ora 3 întorc acele îndărăt şi le pun la ora 1, sîi mai t înăr sau mai bătrîn ?" El răspunde „mai t înăr" pentru că n înţelege încă relaţia dintre vîrsta şi data naşterii.

Propriu-zis ce înseamnă într-adevăr acest „pe la 8 ani ?" Nim precis. Vîrsta la care acest stadiu al gîndirii este depăşit variază c la copil la copi l : se poate trage de aici doar concluzia că un cop este mai inteligent decît altul. Totuşi de zece ani încoace am învăţi să ne ferim de această formulare.

La începutul secolului se bucura de mare încredere noţiunea d „indice de inteligenţă" (Q. I) măsurată prin teste de dezvoltare intej lectuală, dintre care cel dintîi a fost elaborat de Binet 3. Acest Q. 1 este raportul dintre vîrsta mentală indicată de acest test şi vîrstj reală, înmulţit cu 100 ; pentru a facilita înţelegerea modului în car se află acest Q. I. dăm următorul exemplu : să spunem că un cops de 8 ani care ar rezolva cu exactitate testele pentru vîrsta de 8 ari ar avea un Q. I. egal cu 100 ; dacă ar rezolva doar testele pentri 6 ani, ar avea Q. I. egal cu 75 ; dacă reuşeşte să rezolve testele pen| tru 10 ani are Q.I. de 125 etc. Multă vreme s-a crezut că Q.I. est^ un indice fix, caracteristic numai unui copil ; această concluzie este însă foarte aproximativă. Şi cu toate că Q. I-ul unui copil nu poate

, ' J ' P i a g e t , La naissance de l'intelligence chez l'enfant, Delachaux et Niestlé 19oo.

2 Vezi alte exemple în Introduction à la psuchologie de l'enfant de P. O s t e r r i c t h P.U.F. , 1964.

^ C i t i ţ i în legătură cu acest subiect L'intelligence efficace de A 1 a i n S a r t o n C.E.P.L. — Denôel, 1969.


• <• niciodată de la 50 la 150 (de la debilitate mintală la inteligenţă ilncită), se ştie în prezent că el variază odată cu vîrsta şi cu iraţia. Q.I.-ul unui copil neglijat scade, cel al unui copil perma-

ni stimulat intelectual poate creşte într-o măsură considerabilă. <) experienţă făcută în Iran asupra a două grupuri de copii, unii

iMi-tinînd unor tr iburi nomade primitive, ceilalţi fiind crescuţi la •iicran în familii evoluate intelectual, a arătat că cei din primul

1 ip reuşesc cu 2—3 ani mai tîrziu să răspundă la testele privitoare conservarea m a t e r i e i 1 .

Mediul poate favoriza sau handicapa maturizarea copilului

i) altă noţiune a cărei rigiditate este din ce în ce mai contestată ic cea a stadiilor de maturizare. Copilul se dezvoltă neregulat, în

i l t u r i , ca şi cum ar urca treptele unei scări. Şi nu poate depăşi o " a p t ă dacă nu a ajuns pe un anumit palier, dacă nu este „gata u .

i douăzeci de ani în urmă se credea că vîrsta acestor paliere poate Fixată cu precizie : o vîrsta pentru învăţarea cititului, altă vîrsta

n t r u înţelegerea împărţirii etc. După părerea lui Jerome Bruner 2

meepţia conform căreia copilul trebuie să fie „gata" este un semi-levăr dăunător „deoarece această pregătire putem s-o educăm sau o favorizăm, nu să ne mulţumim s-o aşteptăm"... O .serie de •.perienţe făcute în prezent în S.U.A., pentru ridicarea nivelului lelectual al copiilor din medii defavorizate, arată într-adevăr că

e s t e nivele nu sînt de loc absolute 3 . „Cel de-al doilea punct, lângă J. Bruner, elucidat prin experienţele din ult imul deceniu, L e că performanţele intelectuale fac plăcere". Şi e s t e foarte ade-

a r a t că un copil mic manifestă o mare curiozitate şi o mare bucurie tunci cînd începe să înveţe. în societatea noastră această curiozitate

> a r e să dispară la vîrsta şcolară : de ce ? Scopul acestei cărţi nu este a discute probleme şcolare şi pedagogice : vom aminti doar de rolul M r i n ţ i l o r în această chestiune.

1 Comunicarea orală a prof. G r e c o asupra lucrărilor din Iran. J. B r u n e r , Education as Social Invention >n „Journal of Social Jssues", voi. 20,

Trebuie mai ales studiate rezultatele „Operaţiunii Meadstart" destinată să dea instrucţie preşcolară copiilor din medii sociale defavorizate. Această instruire îi

uv mai apţi pentru a asimila programul de învăţămînt al şcolii primare; media joasă Q.I., relevată pînă atunci printre aceşti copii, este în prezent atr ibuită faptului că

irdiul lor, insuficient de st 'mulator, nu-i ajută să escaladeze nivelele preşcolare.

68 Vîrsta şcolara

Noţiunea de muncă

Pentru copil şcoala este în comparaţie cu mediul familial, un mij loc de a se pune în valoare. Munca, cu rare excepţii, este pentru i în primul rînd o sursă de bucurie, confirmarea valorii lui şi a pu terii lui printr-o „operă" : desen, modelaj, dans, o pagină scris* înseamnă totodată că el a înaintat în vîrsta : „şi eu muncesc ca ş tata". Dar şi părinţii găsesc în realizările copiilor lor motive d mîndrie sau de amărăciune. Ei sînt în general mai sensibili la apre cierile altor adulţi asupra copilului lor, decît la propria lor aprecieri Astfel munca devine foarte repede pentru copil un mijloc prin c a r S se impune în faţa celorlalţi. Pentru a-şi asigura aprecierea părinţi lor el trebuie să-şi însuşească acest limbaj nou care este reuşita 1 şcoală.

Să conservăm gustul pentru munca-'bucurii la copi

Astfel notele, şi mai ales cele rele, influenţează dintr-o dată relaţiile afective dintre părinţi şi copii, falsifică oarecum sensul acesto: relaţii, dar explică corelaţia persistentă dintre insuccesele şcolari (oricare ar fi inteligenţa) şi problemele familiale. Deseori aceşti insuocese sînt un semnal de alarmă care-1 aduce pe copil pe drept cuvînt în cabinetul psihologului. Dar nu întotdeauna părinţii îşi dau seama în ce măsură presiunea familială riscă să-1 îndepărteze pe copil de dorinţa de a învăţa.

Această presiune bineînţeles că nu este dăunătoare decît dacă este rezultatul unui dezechilibru 1 : părinţi care caută să-şi compenseze propriul eşec prin performanţele copiilor, cei care caută în aceste performanţe satisfacerea propriilor vanităţi, cei care fac ca decepţiile lor să explodeze în reproşuri uneori neîndreptăţite : „eşti un leneş, nu eşti bun de nimic e t c " , cei care îi dau în permanenţă drept exemplu un frate sau un coleg, cei care îl învinovăţesc fără-ncetare pe copil : „eu muncesc pentru a te hrăni pe tine, dar tu nu faci nimic" — toţi aceştia exercită asupra copilului o presiune

1 Aprecierea muncii prin stima care-i este arătată, prin respectul cu care este înconjurat, prin exemplul părinţilor, creează, dimpotrivă, o excelentă atmosferă educativă.


nesănătoasă, care în curînd îl va face să nu-i mai placă să muncească. Munca-bucurie se transformă în muncă-impusă. Teama de a prezenta părinţilor carnetul de note, şi care îl poate duce uneori pe copil la riscul enorm al unei falsificări, arată întotdeauna că relaţiile dintre copil şi părinţi s-au zdruncinat cel puţ in în ceea ce priveşte şcoala.

Un alt pericol : dacă copilul are conştiinţa enormei valori afective şi sociale pe care o reprezintă munca şcolară şi a puterii ei de acţiune asupra părinţilor, el poate fi tentat să profite de ea. Unii copii îşi exercită la rîndul lor presiunea prin refuzul de a munci, prin greve perlate e t c — semne grave de revoltă.

MINCIUNA Şl DISIMULAREA

Primele minciuni adevărate, deseori legate de munca şcolară a copilului îi terorizează pe părinţi, mai puţin din motive morale şi mai mult pentru că ele dau impresia că acesta le scapă de sub control.

Pînă atunci se putea vorbi de minciuni reflexe 1, cînd copilul ne-gînd faptele credea oarecum că le suprimă. Dar pe la 8 ani apar primele alibiuri inventate în mod conştient, în general pentru a evita o pedeapsă. Apare astfel lăudăroşenia (mai ales la unele caractere cum ar fi cel nervos) : copilul îşi inventează o comportare sau performanţe de care nu este capabil, dar a căror relatare, dacă este aoceptată, îl pune în valoare ; în sensul acesta el îi minte pe tovarăşii lui de joacă la fel ca şi pe părinţi, fără îndoială, pentru a evada dintr-o realitate care nu-1 satisface în întregime. Apare astfel disimularea, care întotdeauna însoţeşte mai mult sau mai puţin progresele socializării : copilul învaţă că nu trebuie să spună tot ceea ce gîndeşte sau ceea ce simte. Disimularea face parte din educarea politeţii : „nu se cade să-i spui acestei doamne că este urîtă, că ne plictiseşte ; nu se cade să spui „asta nu-mi place" cînd eşti servit cu ceva e t c " , aşa încît este surprinzător să-i vezi pe părinţi plini de virtuoasă indignare cînd copilul le ascunde la rîndul său ceva.

1 Vezi P. O s t e r r i e t h, 1 ntroduction ă la psychologie de i'enfant, P . U . F . , 1964.


Pentru a lupta împotriva minciunii şi a disimulării...

Graniţa între „minciuna bună" şi cea „rea" este greu de definit, atît pentru părinţi cît şi pentru copii. Motivarea că „mint doar ca să nu necăjesc" întrebuinţată deseori, este şi ea rea, deoarece poate fi o scuză pentru copii atunci cînd primesc note proaste. Cel mai bun criteriu este faptul că minciuna distruge încrederea ; minciuna ca şiretlic sau ca apărare, întrebuinţată faţă de un duşman, nu-şi găseşte locul într-o relaţie bazată pe prietenie sau pe afecţiune părintească.

Dificultatea de a da un răspuns acestei probleme se face simţită şi în preocuparea părinţilor faţă de acest subiect. O anchetă asupra a 300 de familii, făcută în anul 1962, arată că minciunea este considerată, de către o majoritate zdrobitoare, drept cel mai grav defect 1 , deoarece este considerată ca o sfidare a autorităţii şi conform unor vechi fundamentări religioase, autoritatea tatălui este întotdeauna făcută mai mult sau mai puţin după imaginea autorităţii divine, căreia nu-i poţi şi nu trebuie să-i poţi scăpa. In familia modernă, în care stereotipurile vechi tind să dispară 2, o schemă atît de simplistă nu este, în mod evident, corespunzătoare.

...cea mai bună morală o constituie exemplul părinţilor

Dintre toate aceste dificultăţi teoretice se impune în cele din urmă o singură concluzie : exemplul. Doar părinţii care cer de la ei înşişi ceea ce pretind de la copiii lor vor fi ascul taţ i ; tatăl care trece peste stop sau care îşi neglijează munca sub un pretext minor nu poate spera să-i inoculeze fiului său respectul faţă de regulamentele şcolare şi faţă de munca perseverentă din liceu. De asemenea, trebuie să semnalăm cît de grav este răul pricinuit de părinţii slabi, oare acceptă să fie complicii unor minciuni spuse celuilalt părinte, sau, şi mai rău, cer copilului să le fie complice : „să nu spui mamei că m-ai văzut la cafenea", „am dat pe rochia asta atît, să nu-i spui lui ta ta" etc. Trebuie totuşi să recunoaştem că aceste atitudini sînt deseori cauzate de un exces de severitate din partea celui care domină în familie.

1 Vezi R. V i n c e n t , „L'Education des enfants", Hachette, 1963. 2 Vezi p. 172-175.


PEDEPSE BUNE Şl REtE Sancţiunile care trebuie să fie aplicate unor copii încă mici, le

pun numeroase probleme părinţilor, înclinaţi cînd spre o disciplină prea severă, cînd spre o indulgenţă cel puţin la fel de dăunătoare. Cel mai important factor pare a fi coerenţa diverselor pedepse. Copilul nu poate deveni conştient de gravitatea delictului său decît în funcţie de felul în care acesta este judecat de anturajul său, fie de cel familial, fie de cel şcolar, judecarea traducîndu-se printr-o notă proastă sau printr-o ceartă. Astfel, important este ca aceste pedepse să fie pe măsura greşelii săvîrşite de copil şi ca el să nu fie grav pedepsit pentru un delict minor. Altfel, există riscul de a se dezvolta la e'l un sentiment de nedreptăţire şi de a-1 împiedica să-şi formeze o imagine corectă asupra ierarhiei valorilor.

Constrîngerea : necesară pentru formarea unei scări a valorilor

Dar, pentru a păstra stabilitatea necesară, o doză de constrîn-gere este utilă şi binevenită pentru buna dezvoltare a copilului. Este necesară constrîngerea rezultată din înseşi faptele lui : să-1 împiedici să facă experienţe dezagreabile din punct de vedere material, să-1 aperi de orice — este dăunător. Dar şi constrîngerea care provine din reguli morale şi sociale şi care se exercită prin intermediul părinţilor este la fel de necesară : prin ea copilul învaţă să-şi găsească un rol, un statut, o conştiinţă morală, devine capabil să încerce sentimente ca regretul, sensibilitatea faţă de intenţii şi de sentimente, ceea ce-i va permite în continuare să formuleze judecăţi personale.

Modul de stabilire a acestor constrîngeri, sau dacă vreţi, metoda de disciplinare care trebuie utilizată, a constituit în ultimii ani obiectul unor studii aprofundate. Lucrări semnate de Martin Hoffmann în 1963, apoi de Hoffmann şi de Salzstein care în 1967 1

au studiat dezvoltarea morală a 800 de copii de 11—12 ani au arătat că :

— o disciplină bazată pe pedepse fizice şi materiale (folosirea forţei, privaţiuni etc.) produce la copii formarea unei morale bazată pe „frica de j andarm" şi dorinţa de a nu se lăsa prins ;

1 Vezi M. H o f f m a n n şi H. S a l z s t e i n , Parent Discipline and the Child's Moral Development, Journal of Personality and Social Psychology, 1967.


•— o disciplină bazată pe „retragerea dragostei" ; expresia directă dar nu fizică a mîniei, dezaprobare etc. (să-i întorci spatele copilului, să-1 ignori, să refuzi să vorbeşti cu el, să-i spui „nu te mai iubesc", să-li izolezi e tc) , poate să provoace anxietate şi pare puţin eficace, în t imp ce există totuşi o corelaţie foarte importantă între afecţiunea arătată de mamă şi indicele de moralitate ;

•— o educaţie bazată pe convingere („inducţie" l), cînd părinţii îi arată copilului consecinţele afective ale acţiunilor lui asupra celorlalţi ; „ne-ai pricinuit un necaz, obiectul pe care l-ai spart era o amintire de la bunica" etc. apelînd astfel la simpatia lui faţă de sentimentele celorlalţi, poate dimpotrivă să aibă o influenţă pozitivă asupra formării sale morale. Ea îi permite, datorită cunoaşterii răului pe care-1 poate pricinui, să generalizeze şi în alte cazuri.

INFORMAREA SEXUALĂ

Nu se poate încheia studiul acestei perioade fără a aborda problema informării sexuale ; deoarece pulsaţiile sexuale nu se manifestă în această perioadă, s-a scris uneori că această informare trebuie amînată pînă la perioada u r m ă t o a r e ; credem că acest punct de vedere este cu totul inexact. Dimpotrivă, tocmai în perioada în care copilul este indiferent faţă de celălalt sex trebuie completate cunoştinţele lui asupra „felului în care a venit pe lume". La această vîrstă curiozitatea se exprimă în mod natural, iar răspunsurile nu trezesc nici o emoţie.

Dar pe la 8 ani apar întrebările legate de rolul tatălui, semn nu al faptului că la această vîrstă copilul este tu lburat de probleme sexuale, ci doar că gîndirea lui a atins o dezvoltare suficientă pentru a percepe golurile din ceea ce i s-a explicat altădată, întrebarea poate varia de la cea mai brutală, „la ce serveşte tata ?" şi care, la această vîrstă îi este adresată cel mai des mamei, pînă la u n a mai complexă, „cum se face că semăn cu tata ?". Ea implică pentru mamă o dublă constrîngere : obligaţia de a răspunde şi necesitatea ae a trebui să-şi stăpînească jena explicînd actul sexual unui copil. Au început să apară numeroase

1 Inducţia este acţiunea de a induce, de a-1 determina pe cineva să facă ceva. Mai precis, pentru filosofi este operaţiunea mentală care consistă în trecerea de la experienţă la cunoaşterea legilor.


cărţi pentru a face mai uşoară această sarcină \ Totuşi, o convorbire sau mai curînd mai multe convorbiri mai scurte (pentru că de multe ori copilul uită răspunsul — dovadă că nu este perturbat — şi trebuie să revenim asupra lui) sînt de preferat cărţilor. Folosirea termenilor ştiinţifici ajută la suprimarea jenei. Tot în această perioadă se poate vorbi de sarcină, de naştere, de fenomenele pubertăţii.

Pe la 12 ani copilul începe să simtă în faţa acestor realităţi o timiditate tot mai mare şi respinge chiar şi ideea de a discuta despre ele cu părinţii : momentul potrivit a trecut ; informarea probabil (şi din păcate) va fi făcută de către prietenii copilului. Interesul lui însă nu devine mai mic, dimpotrivă, acesta este momentuLl de a începe discuţiile care nu vor mai avea nimic comun cu descrierile anatomice şi care se vor referi la problemele morale ale sexualităţii : aici începe adevărata educaţie sexuală.

Tabloul jocurilor de la 0 la 13 a n i 2

J o c u l I n t e r p r e t a r e a

De Ia 0 la 2 ani

Copilul se joacă cu propriile lui mîini şi pi

cioare, agită zăngănitoarea, explorează prin

palpare, îşi vîră degetele în priză, străbate

camera în patru labe, produce sunete lovind

un castron, se caţără pe pat, pe mobilă.

Jocuri de explorare

Trădează curiozitatea faţă de lumea în

conjurătoare.

De la / Ia 4 ani

Copilul îşi sparge jucăriile, rupe hîrtia,

smulge pagini din cărţi, scoate ochii ursu

leţilor, păpuşilor etc.

Jocuri de distrugere

Trădează agresivitatea rezultată din disproporţia dintre dezvoltarea eului (dorinţa de putere) şi dezvoltarea psiho-motoare (puterea reală este foarte redusă).

3 Vezi mai ales M. C. M o n c h a u x, La vérité sur les bébés, Magnard, 1968, S t e n H e g e 1 e v. Dis-moi, Maman, Famille et culture, 1969, J u l e s P o w e r , Ainsi commence la vie, în colecţia Laffont, 1968.

2 J O C B I simbolic a fost tratat la p. 44.

74 Vîrsta şcolara

J o c u l I n t e r p r e t a r e a

De la 4 la 9 ani

Copilul sare coarda, se joacă cu mingea,

sare cît poate de sus, construieşte mari

turnuri folosind jocuri de construcţie, face

să se rotească o morişcă într-un pîrîu.

Tricicletă, bicicletă, leagăn.

Jocuri de agilitate

Trădează aceeaşi dorinţă de afirmare

a eului, dar de data aceasta la un stadiu

la care adaptarea la lumea exterioară

este posibilă.

De la 7 la 12 ani

Copiii îşi compară temeritatea: cine se va

căţăra sau va sări mai sus. cine va face

pipi mai departe.

Je asemenea: bătaie, box etc.

Jocuri de competiţie

Trădează o socializare mai accentuată

şi nevoia de a fi aprobat de „ceilalţi".

De Ia 4 la 11 ani

Păpuşi, pregătirea mesei, căsuţe în minia

tură, aparate casnice. Mici automobile.

Panoplii şi deghizări. Jocul de-a „gazda"

de-a „ t a t a " şi „mama", de-a „soldaţii" etc.

Jocuri de imitare

Trădează un efort de înţelegere a lumii

adulte şi dorinţa de a face parte din

„grupul" adulţilor, de a fi admis în el.

De Ia 8 Ia 13 ani

Jocuri în cerc sau şir contra şir, hoţii şi

vardiştii, şotronul, dansuri în figuri, jocuri

de cărţi, bile.

Jocuri cu participare reglementată

Trădează o socializare deja avansată

şi nevoia de a fi protejat într-o compe

tiţie prin reguli. Aceste jocuri devin

posibile cînd copilul a învăţat să-şi

domine dorinţele imediate (de cîştig,

de putere) în vederea unui interes supe

rior.

„Vîrsta ingrată"

Viaţa sufletului omenesc nu se descrie prin verbul „a fi" ci prin verbul „a deveni".

A. Adler

Perioada care se întinde între cel de-al zecelea şi cel de-al cincisprezecelea an de viaţă este o perioadă dificilă, atît pentru cel care o trăieşte cît şi pentru cei din anturajul lui. Băiatul sau fata, preadolescenţi, fiind într-un proces lent de transformare fizică, ezită între dorinţa de a deveni adulţi şi aceea de a rămîne copii. Crescînd brusc începînd din al unsprezecelea an, preadolescentul îşi dă dintr-o dată seama că de acum încolo distanţa dintre el şi adult se micşorează tot mai mult. El îşi compară înălţimea întîi cu mama — şi ziua în care constată că este mai înalt decît ea are pentru el o importanţă capitală : nu-i mai este în fapt inferior ! Fericit şi neliniştit totodată el se va strădui să-i facă pe adulţi să admită, şi să se convingă pe sine de faptul că nu numai înălţimea lui, dar şi judecata lui şi voinţa lui trebuie de acum încolo să fie luată în consideraţie.

La vîrsta ingrată : o cercetare lăuntrică

Această afirmare a eului începe pe la 10—11 ani şi are, de la bun început, o forţă care nu este lipsită de legătură cu afirmarea eului de la vîrsta de 2 ani : începe o nouă fază a nu-ului ce va avea, fără îndoială, un caracter mai socializat, dar în acelaşi t imp şi insidios şi agasant pentru cei din jur. Dar această rebeliune nu este decît un dezechilibru temporar. Pe la 14 ani pentru fete şi pe la 16 ani pentru băieţi, perioada de pubertate se va termina si tînărul (sau tînăra), adult din punct de vedere fizic, va aborda un alt t ip de probleme şi va formula altfel de revendicări. D a r înainte de a ajunge aici, el va trebui să străbată o întreagă perioadă de cunoaştere, în care, în loc să se cerceteze prin intermediul celorlalţi, copilul se cercetează lăuntric ; astfel se explică închistarea în el însuşi, secretele, narcisismul. Din aceste reflecţii

76 Vîrsta ingrată

asupra propriului eu, copilul va ieşi aproape adult. In aşteptarea acestui eveniment, corpul lui lipsit de armonie şi afectivitatea lui instabilă îl fac să fie nemulţumit de el însuşi şi dificil în relaţiile cu adulţii, astfel încît descumpăniţi, părinţii îi reproşează faptul că se află la „vîrsta ingrată".

DEZVOLTAREA FIZICĂ

Preadolescenta este o perioadă de creştere fizică rapidă care variază de la copil la copil (se constată deseori un an sau chiar doi ani diferenţă) şi este mai t impurie pentru fete, însă curbele de creştere sînt identice : începînd de la 10—11 ani pentru fete şi de la 12—13 ani pentru băieţi ele urcă vertiginos. Greutatea creşte şi ea dar mai lent şi din această cauză decalajul dintre înălţime şi greutate dă preadolescentului un aspect deşirat, propriu „vîrstei ingrate" ; tot acum se dezvoltă şi muşchii : la băieţi în perioada preadolescentei forţa aproape se dublează *. în acelaşi timp dezvoltarea sexuală transformă morfologia generală.

Pentru a face faţă unor asemenea transformări, pofta de mîncare devine de nepotolit ; mamele dezorientate îşi văd proviziile dispă-rînd şi aud dintr-o dată reproşuri cu privire la insuficienţa prîn-zurilor. Nevoia de alimente energetice (pîine, cartofi, paste făinoase etc.) este enormă, chiar la fete. De-abia după pubertate ele se vor gîndi la fineţea siluetei.

Vîr

sta •Dezvoltarea f izică

şi s e x u a l ă a fe te lor , î n ă l ţ i m e ş i g r e u t a t e

A s p e c t u l f i z i c

Caractere s e x u a l e

secundare

Indic i i ale m a t u r i t ă ţ i i

s e x u a l e

10 Creştere rapidă în înălţime Contururile corpului devin mai rotunjite. Faţa este mai împlinită ca la 9 ani . Trăsăturile sînt mai pronunţate (nasul, bărbia)

Sînii se conturează uşor. Apariţia părului pe pubis

1 Vezi A. G e s e l l , L'Adolescent de 10 à 16 ans, P .U.F. , 1959.


Dezvo l tarea f izică şi s e x u a l ă a fete lor, î n ă l ţ i m e ş i g r e u t a t e

Aspectu l f iz ic

Caractere s e x u a l e secundare

I n d i c i i ale m a t u r i t ă t i i

s e x u a l e

! 1

1 2

i ;>

• 1

Creştere în înălţime şi îi greu ta te — 90% din înălţimea d

maturi tate — 50% din greutatea pe

care o vor a rea h 21 de ani

i Umerii, pieptul ş şoldurile se îrtî

i plinesc

i Sînii sînt com - plet conturaţi ş

uşor proeminenţi. Păru pubian apare h majoritatea fe telor

- Unele fete au menstruaţie spre sfîrşitul celui de-al II-Iea

i an

! 1

1 2

i ;>

• 1

9 5 % din înălţimea de la maturitate. Greutatea creşte mai încet

Greutatea crescînd mai lent decît înălţimea, fetele par mai zvelte decît la 11 ani

Sînii sînt for maji. Apar pe rii de la subrai

Un mare număr de fete au menstruaţie la sfîrşitul celui de-al 12-lea an

! 1

1 2

i ;>

• 1

înălţimea şi greutatea continuă să crească, dar mai lent ca în perioada anterioară

Corpul devine mai mlădios. Unghiurile se rotunjesc

Sînii continuă să se dezvolte, dar mai p u ţ i n j a p i d

Majoritatea fetelor au menstruaţie înaintea sfîrşitului celui de-al i 3-lea an

! 1

1 2

i ;>

• 1 Creşterea se termină în general înainte de cel de-al 15-lea an

Fetele au silueta unor tinere femei. Corpul pare mai puternic, mai solid

Sînii sînt aproape la fel de mari ca la maturi tate

Menstrele sînt încă neregu.ate şi scurgerea menstruală este puţin abundentă

Dezvo l tarea f izică si sexuală a b ă i e ţ i l o r

î n ă l ţ i m e ş i g r e u t a t e Aspect

f iz ic Caractere

s e x u a l e secundare

Indici i ale m a t u r i t ă ţ i i

s e x u a l e

! i

1 2

Creştere importantă în înălţime — 80% din talia de la

matur i tate — 50% din greutatea pe

care o vor avea la 21 de ani

Scheletul devine la cei mai mulţi mai proeminent. Articulaţiile şi coastele ies în evidentă. La unii apare o obezitate tranzitorie

! i

1 2 Creştere continuă în înălţ ime şi greutate

Acelaşi aspect fizic general ca la 11 ani. Pentru unii vîrsta de 12 ani este apogeul fazei de obezitate

Apariţia caracterelor sexuale secundare : — creşterea pe

nisului şi a scrotului

— apariţia pilozităţii pu-biene

Erecţii spontane fără cauze externe aparente

78 Vîrsta ingrată /

4—

Vîr

sta Dezvo l tarea f iz ică

şi s e x u a l ă a băieţilor, î n ă l ţ i m e ş i g r e u t a t e

Aspect f izic

Caractere s e x u a l e

secundare

/ Indic i i ale / maturităţii

' s e x u a l e

13 Creştere continuă în înălţime şi greutate

Trăsăturile feţei devin mai dure. Vocea oscilează între registru grav şi acut

Pilozitate abundentă. Perii d/n colţul buzelor se închid la culoare

14 Perioadă de creştere ponderată, dar cea mai importantă din punct de vedere structural

înăsprirea trăsăturilor. Aspect mai solid. Siluetă deja mai solidă

Pilozitate şi mai mare, apariţ ia perilor la su-braţ

Ejaculări, adese* ca urmare a masturbării

15 înălţimea atinge 9 5 % din cea de la matur i ta te

Corpul a crescut şi s-a dezvoltat mult. Capul pare mai mic în raport cu restul corpului. Trăsăturile devin şi mai pronunţate

Apariţia caracterelor sexuale secundare. Pilozitate la pubis, subraţ şi torace început de barbă

Erecţii mai puţii numeroase; cauzele sînt ma puţin fortuite

16 Cei mai mulţ i dintre băieţi îşi termină creşterea înainte de vîrsta de 17 ani

Diferitele proporţii ale corpului se armonizează

Barba trebuie rasă cam o dată pe săptămînă

Masturbarea tinde să creasd

Totodată acest corp care a crescut brusc nu se mai află în aceleaşi raporturi cu obiectele înconjurătoare. Proporţiile nemaifiinc aceleaşi, el devine un instrument imperfect. Proverbiala neîn-demînare a adolescenţilor şi timiditatea lor se datoreşte fără îndoială faptului că ei trebuie să se obişnuiască cu un nou mod de a percepe lumea înconjurătoare.

BUCURIA DE A DEVENI ADULT

Dar atenţia le este în primul rînd îndreptată asupra propriului lor corp şi a dezvoltării lor rapide, pe care cei din jur o comentează cu mîndrie.

Adolescentul de la 9 la 15 ani are privirea aţintită asupra cursorului riglei de înălţime şi a cîntarului, neliniştea lui se transformă în bucurie şi progresele dezvoltării sale fizice, adică forţa şi puterea sînt însemnate : aceste progrese, măsurate şi verificate

C r e ş t e r e a în cadrul familiei 79

i permanenţă, le compară continuu cu forţa 2 = s i puterea adulţi lor i a colegilor. \ Astfel, prepubertatea este prin e x ^ - c e l e n ţ ă vîrsta com-• 'tiţiilor, cînd\cu colegii, cînd cu adulţii. Este — v î r s t a la care fraţii c bat în joacă" pentru a-şi măsura p u t e r i l e ^ s sau fac cu tatăl

• mcursuri de alergări ori meciuri de fotbal : adultul reprezintă u n e t u l care trebuie atins şi depăşit.

Adolescenta care simte că forţa fizică este i — n a i puţin apreciată r societate are mai curînd tendinţa de a p u a t n e preţ pe dezvol-irea caracterelor sexua le ; ea îşi găseşte un p u L ^nct de mîndrie din

ii'zvoltarea sinilor pe care-i compară uneori, «~—-n un pic de neli-i.şte, în timpul orelor de înot sau de g i m n - ^ a s t i c ă . Cumpărarea

n i m u l u i sutien, cu m u l t înainte ca acest lucru să fie cu adevărat i'tesar, este un eveniment dorit de multă vreE=H:me, sperat şi care linişteşte, asigurînd-o de propria-i creştere.

în timpul pubertăţii : cm- intensă preocupare pentru conformism

Căci această examinare permanentă are o n»__ianţă de nelinişte ; atorită unor mari variaţii individuale, pulbenz»_l se întreabă dacă te „normal". Pe la 10 ani 1 copilul vrea în p r i » _ nul rînd să semene ' alţii, deosebirile lui faţă de ceilalţi, chiar şi ee le pozitive, îl fac i sufere. O dezvoltare prea rapidă, chiar d a c - s i este invidiată de i l a l ţ i , îi creează copilului o stare de n e m u l ţ u i « m i r e . Acest confor

ii sm se face simţit mai cu seamă în vestimenlti—sţie ; ţ inuta trebuie i fie până la cea mai mică butonieră aidoma cu - ^ r ^ e a a colegilor, ceea

" pentru el este cu muLTt mai important decît i _^ioda, sau decît p u r i simplu bunul simţ. Mulţi dintre părinţi ignoră Japtu'l că un s implu mănunt al îmbrăcăm!nţii, care pentru ei ar fi r^zM-eglijabil, poate să-i i iovoace preadolescentului veritabile suferinţe, c z 3 e care-şi va aminti >t restul vieţii.

INTERESUL PENTRU PROBLEMELE SEXUALE

La fetiţă, informarea asupra reproducerii - s i a mecanismelor rpului trebuie, după c u m am mai spus, să fi terminată înainte

p u b e r t a t e 2 . Totuşi, cu puţin înaintea prii. _aielor m e n s t r e sînt

1 Vezi A. G e s e 1 1, L'Adolescent de la 10 à 16 ans, P . U . F - = 1959. • Ve»i p. 56—57 şi 72.

80 Vîrsta ingrată

necesare noi convorbiri legate de acest subiect; această impor* tantă cotitură trebuie să fie abordată de către fetiţa fără nici < nelinişte ; ascultînd-o pe mamă. ea trebuie să se simtă fericită ci a devenit femeie. /

Să informăm ca să suprimăm orice nelinişti

Adesea, pe la 10—11 ani, fetiţele au adevărate crize de pu doare, de pildă, în felul în care se dezbracă sau se îmbracă, ceei ce face ca discuţiile cu mama să fie delicate. Există însă un pe ricol : prietenele la care fetiţele vor căuta să se informeze, cartei răsfoită pe ascuns, cu un puternic sentiment de culpabilitate, sîn pentru ele surse de cunoaştere de foarte multe ori imperfect' a transformărilor pe care le simt producîndu-se în propriul corp iar misterul acestor transformări are ceva neliniştitor. Totuş: ancheta din 1962 1, deja citată, a arătat că în acea perioadă numa părinţii cu o gîndire extrem de evoluată îşi informau copiii despn problemele sexuale înainte de pubertate. în mediile intelectuali modeste şi medii, 33"/o dintre copii abordau pubertatea fără a cîtuşi de puţin informaţi în acest sens. De atunci, eforturile evi dente care s-au depus pentru informarea lor (cărţi, filme, dis cutii la şcoală 2 etc.) au avut oarecare rezultate, dar deocamdat destul de modeste.

Lipsa de înţelegere poate crea perturbări grav

însă, în ultima vreme, părinţii şi-au schimbat mult atitudine! faţă de problemele sexuale ale copiilor chiar şi în ceea ce p r l veste masturbarea. Se mai întîlnesc totuşi cazuri în care părinţi abuzează de autoritatea lor mergînd pînă la a lega de pat un adolescent pe care-1 numesc vicios şi anormal. Totodată îi prezic ui viitor plin de primejdii şi de crime : este inutil să insistăm asupri perturbaţiilor profunde pe care asemenea atitudini le pot provoci

1 Ve- i R. V i n c e n t , L'Education des enfants, Hachette, 1963. 2 Acest principiu a fost adoptat de numeroase şcoli particulare ca şi de cîteva inst

tuţ i i secundare din cadrul căminelcr socio-culturale. Alături de cărţile citate, notai discul „L'Amour et la Vie" (Philips). Filme ca „Helga", „Se va naşte un copil", cai pot fi t raumatizante pentru adolescenţi, sînt excelente mijloace de informare pentr părinţi .


unui\ adolescent. Totuşi trebuie să repetăm : chiar dacă masturbaţia însoţeşte uneori debilitatea sau anumite tulburăr i psihice, ea nu, le provoacă şi nici nu este simptomul lor. Este dimpotrivă relativa frecvent întîlnită la circa două treimi d intre bă ie ţ i 1 , în preadolescentă sau la începutul adolescenţei ; numai practicarea ei în mod curent sau prelungirea practicării ei după această vîrstă dificilă pot fi considerate patologice.

Segregaţia sexuală

în orice caz, interesul copilului faţă de propriul corp precede interesul său faţă de corpul de sex opus, care apare puţ in mai tîrziu. De la 10 la 14 ani pentru fete şi de la 15 la 16 ani pentru băieţi, celălalt sex este mai curînd obiectul unei curiozităţi decît al unei atracţii. Şi unii şi alţii se observă reciproc, chiar se tem puţin unii de alţii, şi de aceea se ţin la distanţă ; înainte de a ajunge la dorinţa de a flirta, fetele şi băieţii parcurg o perioadă de tachinări, care arată o dorinţă de apropiere, amestecată cu agresivitate. Cousinet a numit prepubertatea „vîrsta socială de gra ţ ie" 2 , pentru că individul trăieşte atunci mai mul t alături de cei de o seamă cu el decît în orice alt moment al vieţii sale. Grupurile care se formează la şcoală sau în locurile în care copiii îşi petrec vacanţa sînt toate compuse numai din fete sau numai din băieţi, celălalt sex fiind exclus. Chiar în şcolile mixte, în care fetiţe şi băieţi sînt împreună de mici, se constată o segregaţie spontană de grup. Jocurile lor implică interese diferenţiate, dar între indivizi de acelaşi sex se stabilesc şi relaţii personale. Trebuie să fim însă prudenţi în interpretarea acestui fenomen în care mediul social joacă un rol important. Se pare într-adevăr, că vîrsta la care apare interesul pentru celălalt sex scade în permanenţă, în parte poate şi datorită faptului că vîrsta pubertăţi i la rîndul ei este tot mai mică şi, de asemenea, p e n t r u că evoluţia normelor de convieţuire în societate favorizează întîlniri dintre băieţi şi fete.

1 După A. K i r t s e y , Sexual Behaviour in the Human Female, Saunders, 1953; în jur de 14% dintre fete mărturisesc experienţe sexuale, solitare sau nu, înainte de adolescenţă; fără îndoială că numărul celor care o practică este mai mare.

2 Vezi C o u s i n e t , La vie sociale des enfants, Edit ions du Scarabée, 1959.


82 Vîrsta ingrată

Un studiu publicat în 1965 1 arată că dacă i se cere unui cbpil să aleagă un alt copil, procentajul cazurilor în care cel ales/este de alt sex a fost cu mult mai mare în 1963 decît în 1942, înc£pînd din clasa a 6-a şi chiar şi mai mare, din clasa a 3-a. /

înaintea pubertăţii băieţii şi fetele afişează un dispreţ reciproc

Este cert că „ceata" reprezintă cadrul manifestărilor sociale ale copiilor, la vîrsta de 9—11 ani. Şi fiecare grup constituit se va defini şi se va diferenţia în raport cu grupul de celălalt sex, îşi va întemeia activitatea pe atitudini tradiţionale masculine sau feminine, ca şi cum ar vrea să evite orice influenţă a sexului opus.

Astfel, în grupul băieţilor, valorile adoptate sînt forţa fizică, acţiunea, curajul, spre deosebire de grupul fetelor unde vor fi apreciate drăgălăşenia, gingăşia reală sau presupusă, delicateţea şi chiar timiditatea.

Pe măsură ce va creşte curiozitatea şi interesul faţă de celălalt grup, copiii din grupul de sex opus vor afişa o atitudine dispreţuitoare, aceasta devenind o manieră de comportare. La băieţi ea se manifestă adesea printr-o agresivitate care de fapt maschează cu greu dezorientarea şi neliniştea lor în faţa fetelor. Cea mai mare injurie ce i se poate aduce unui băiat este să-1 faci „curcă plouată" sau „fată". Superioritatea evidentă a băieţilor se exprimă pr intr-un şir de stereotipuri cu tendinţă devalorizantă faţă de fete : „plîn-găcioase", „pişăcioase" ele sînt şi „fricoase", „giugiulite", „palavragioaice" etc. Pentru a le arăta în ce măsură le dispreţuiesc, băieţii se dedau la veritabile persecuţii împotriva lor, care destul de des sînt nişte „avansuri" mascate : le trag de mîini sau de veşminte, îşi bat joc de ele, le fluieră, le fac cu ochiul ca să le vadă cum roşesc, le înjură.

Fetele, temătoare dar tot dispreţuitoare, ripostează acuzîndu-i de faptul că sînt „brutali", „prost-crescuţi", „grosolani", îi ţ in la distanţă, nu acceptă să discute cu ei şi nu-i admit în jocurile lor.

O dată cu pubertatea, iese la iveală dorinţa de a comunica cu celălalt sex şi agresivitatea dispare : băiatul sau fata apar acum

1 R . K u h l e n ş i N. H o u l i h a n au comparat într-un studiu sociometric alegerea personală a băieţilor şi a fetelor la trei nivele corespunzînd claselor a 6-a şi a 3-a, şi terminală. {Chilă Development, 1953). Clasa a 6-a din Franţa corespunde aproximativ clasei a Vl-a de la n o i ; clasa a 5-a clasei a Vll-a de la noi e t c


în calitate de persoană şi nu de fiinţă care aparţ ine unei rase diferite. Vîrsta de 15 ani constituie momentul în care apar primele emoţii sexuale.

Acest tablou nu trebuie totuşi să ne facă să u i tăm că anumiţi copii manifestă pentru celălalt sex un interes cu mul t mai precoce. „Iubirile de copii" există, numai că sînt mai mult visate, decît trăite. Rar se poate vedea un băieţel, mărturis indu-şi sentimentul faţă de o fetiţă (sau invers). Aceste iubiri, care pot avea o intensitate considerabilă şi care pot lăsa amintir i p e n t r u toată viaţa, se înrudesc cu sentimentele pătimaşe pentru un erou, pentru o actriţă de cinema, sentimente înconjurate de o taină plină de gelozie, care nu sînt mărturisite decît faţă de jurnalul int im şi care fac parte din peisajul răvăşit al preadolescentei.

P R I E T E N U L

„Ceata" reprezenta o delimitare în relaţiile sociale. Cu cît apropierea de pubertate este mai avansată, cu atît raportur i le sociale tind să se restrîngă ; „ceata" se sparge în grupuleţe, apoi, pe la 12—13 ani ele evoluează către cuplul de prieteni relat iv stabil. Prietenul corespunde nevoii de a găsi un partener asemănător cu tine însuţi, care să te înţeleagă şi să te critice cu indulgentă, care să te ajute să reflectezi şi, de asemenea, să te liniştească : el este pr imul căruia copilul îi dăruieşte dragostea sa. El constituie, de asemenea, dovada că adolescentul poate fi iubit pentru el însuşi ; în privinţa aceasta dragostea gratuită a părinţilor este eclipsată de dragostea prietenului, pe care trebuie s-o meriţi . Apoi, cu cît pr ietenul este mai admirat, cu atît simpatia lui pentru cel care-1 admiră este mai apreciată de adolescentul care nu este s igur de el. Iată de ce primul prieten este adesea mai în vîrsta sau mai puternic ; el este luat ca model, el este imaginea ideală a ceea ce adolescentul ar vrea să fie la o vîrsta la care modelul oferit de tată l (sau de mama) este pus sub semnul întrebării, şi în orice oaz nu este suficient.

Părinţii au faţă de aceste sentimente frecvente reacţii de gelozie, pe care o maschează sub diverse pretexte. Ei suferă cînd copilul, la 12—13 ani, refuză să iasă cu ei la plimbarea de duminică sau se arată plictisit de ea, preferind să se întîlnească cu prietenul (sau prietena). Ei interpretează în mod greşit această dorinţă de evadare ca pe o diminuare a afecţiunii copilului faţă de ei, fiind vorba de fapt doar de o etapă necesară pe drumul maturizări i .

77

84 Vîrsta ingrată

Preadolescenta : vîrsta prieteniei pătimaşe /

Este adevărat că părinţii sînt deseori speriaţi de violenţa sentimentelor, apropiate de cele ale îndrăgostiţilor închinate prietenului sau prietenei : pierderea (plecarea, schimbarea clasei), sau infidelitatea lui (are un alt prieten), ori indiferenţa sînt trăite ca veritabile drame. Răutatea prietenului îl răneşte adînc, lipsa de atenţie echivalează cu o condamnare la singurătate, considerată de neconsolat.

S-a spus adesea despre aceste prietenii că reprezintă o homosexualitate nerealizată ; raporturile, de cele mai multe ori amicale, ating uneori o intensitate identică cu cea a iubirii. Practicile cum ar fi schimbul de sînge, jurămintele de a nu se părăsi niciodată, au în ele ceva romantic, sînt puţin mistice. Rar se întîmplă ca aceste raporturi să devină homosexuale, dacă copiii au aceeaşi vîrsta sau acelaşi grad de maturizare. Seducerea este de obicei opera adolescenţilor mai mari şi mai copţi. O fată tînără sau un băiat nu văd nimic rău în aceste re laţ i i ; cum prima persoană iubită sentimental este o persoană de acelaşi sex, relaţiile sexuale cu aceasta sînt considerate mai normale decît cele cu una de sex opus. O fetiţă de 11 ani vorbind de relaţiile ei sexuale cu o prietenă de 13 ani spunea : „n-aş putea să fac niciodată aşa ceva cu un băiat, ar fi fost dezgustător".

Această fază de homosexualitate realizată mai mult sau mai puţin este aproape totdeauna tranzitorie. Ea dispare progresiv, o dată cu pubertatea care dirijează interesul către persoanele de sex opus.

Totuşi, trebuie să încercăm să evităm aceste practici, care la copiii predispuşi la homosexualitate, pot fixa definitiv aceste tendinţe, înţelepciunea ne învaţă să nu permitem stabilirea de relaţii între copii între care există diferenţe prea mari de vîrsta şi, de asemenea, să informăm fără ezitare pe adolescent asupra riscurilor seducerii sale de către adult, caz din nefericire foarte frecvent *.

DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ

Toţi părinţii ştiu că preadolescenta este vîrsta la care copilul colecţionează timbre, jucării, automobile, păpuşi, cutii de chibrituri... Nu este o întîmplare. în anii precedenţi, copilul a acumulat un mare număr de cunoştinţe disparate. între 9 şi 13 ani, după cum remarcă

* Este vorba de situaţia din Franţa, la care se referă autoarea.


Gesell *, el va căuta să clasifice şi să-şi ordoneze cunoştinţele, să le organizeze unele în raport cu altele şi să organizeze aceste date în ansambluri mai vaste.

Această nevoie de a ordona cunoştinţele se manifestă în toate modurile posibile : cutare fetiţă nu conteneşte cu întrebări le cu privire la raporturi le dintre diverşi membri ai familiei, căutînd să-şi stabilească arborele genealogic sau pe cel al prietenilor ei ; cutare băiat creşte hîrciogi de culori diferite, îi încrucişează din nou, şi din nou cercetează descendenţa lor etc. Sau alteori el se interesează de avioane şi vrea să cunoască toate tipurile şi caracteristicile lor, vitezele lor etc. 2.

P i a g e t 3 a subliniat şi el că perioada din jurul vîrstei de 10 ani este caracterizată prin coordonarea perspectivelor şi stabilirea sistemelor de ansamblu, mai cu seamă în spaţiu şi t imp.

Pe la 10 ani copilul caută o perspectivă nouă

Pe la 9 ani, copilul acordă punctului său de vedere o valoare absolută. Pentru a se integra în gîndirea generală, această poziţie t rebuie să se socializeze. El trebuie să înveţe să ţ ină cont de diferite condiţii existente pentru a emite o judecată obiectivă. Se cunoaşte următorul exemplu practic 4 : copilul este plasat în faţa a trei bucăţi de carton, fiecare reprezentînd un montaj şi constituind un peisaj văzut dintr-o anumită perspectivă. I se cere copilului să construiască în faţa lui peisajul observat de o păpuşă, deplasată în raport cu panorama.

Pînă la 9—10 ani copilul nu-şi poate imagina ce vede păpuşa şi reconstituie ceea ce vede el d in panoramă.

Mai tîrziu el devine capabil să-şi imagineze schimbările de perspectivă şi să ţină cont de ele cînd păpuşa este aşezată în spatele cartoanelor, la dreapta sau la stînga. Acţiunea lui nu mai vizează o simplă reproducere dintr-un punct de vedere personal ; el îşi imaginează un ansamblu de acţiuni ghidate printr-o construcţie intelectuală.

1 Vezi A. G e s e l l , L'enfant de 5 à 10 ans şi L'adolescent de 10 à 16 ans, P. U. F. , 1959. 2 Este, de asemenea, o fază de apărare „obsesională" împotriva pornir i lor: operaţiile

de clasare, de ordonare, sînt liniştitoare în sine. 3 Vezi J. P i a g e t , Six études de psychologie de l'enfant, Gonthier, 1964. 4 Vezi E. M i c h a u d, Actions et pensées enfantines. Editions du Scarabée, 1953.

86 Vîrsta ingrată

Noţiunile de verticală şi de orizontală se ordonează în acelaşi fel printr-o descentralizare, de la o perspectivă personală la una generală.

Pînă la 9—10 ani, de pildă, copilul desenează arbori verticali pe vîrful unui munte, dar perpendiculari pe pantă. Coşurile caselor sînt oblice, dar perpendiculare pe acoperiş. Copilul nu este capabil să-şi depăşească sistemul de referinţă personal, dar îngust, adică de a percepe o anume dată în contingenţă cu alte informaţii. Numai înce-pînd de la 9 ani devine capabil să se detaşeze de modul primar de percepere şi să deseneze copaci paraleli între ei, chiar dacă aceştia cresc pe o pantă. în schimb, la această vîrstă, este incapabil să înţeleagă noţiunea de viteză, ceea ce este demonstrat de următorul exemplu, devenit celebru 1 :

„Un tren face 50 km pe oră, un automobil 500 km în 10 ore ; care merge mai repede ? — Automobilul, pentru că face mai mulţi kilometri".

Aprecierea vitezei ca raport între spaţiul parcurs şi t imp nu este posibilă înainte de 11—12 ani.

Tot astfel, conform experienţelor lui Piaget asupra conservării materiei, de care am vorbit deja 2, copilul trebuie să atingă vîrsta de 10 ani pentru ca să-şi dea seama că greutatea unei bucăţi de plastilină este egală cu greutatea totală a bucăţilor obţinute prin divizarea celei dintîi şi 12 ani pentru a înţelege conservarea volumului, noţiune şi mai abstractă. Pînă atunci copilul nu este capabil să raţioneze decît pe baza unor date direct perceptibile.

De asemenea, copilul nu este capabil pînă atunci să dea fenomenelor naturale alte explicaţii decît cele magice sau antropomorfe, dacă nu a fost învăţat s-o facă. Dacă cineva cîştigă la loterie, aceasta se datoreste faptului că a meritat-o, sau pentru că a ales bine biletul : aici nu există nimic raţional. Pe la 12 ani copilul devine capabil să acorde fenomenelor fizice cauze mai obiective şi să recunoască anumite legi universale cum ar fi hazardul : „când cineva cîstigă este o întâmplare, nimeni nu poate niciodată ghici care cifră va ieşi, 7 poate să vină atît după 1 cît şi după 0". De asemenea el nu mai crede că în televizor stă ascuns un om, cum fac cei mici, şi nici măcar că electricitatea face să apară imaginea, cam cum ai face să sară un drăcuşor din cutie apăsînd pe un arc : el este capabil

1 Citat de M i c h a u d , Action et penses enfantines, Editions du Scarabée, 1953 2 Vezi p. 65—66.


să-şi însuşească o explicaţie sumară, dar cu adevărat ştiinţifică. Pe la 13—14 ani el stăpîneşte bine raţ ionamentul logic : pus în faţa unei fraze sau a unui raţ ionament absurd, este capabil să le analizeze si să le demonstreze în mod logic absurditatea \ în t imp ce unul mai mic n-ar fi putut decît să intuiască această absurditate şi să-şi manifeste dezaprobarea prin : „asta nu se poate pentru că..."

Felul cum progresează gîndirea lui este a ră ta t şi de un alt exemplu. Un franzelar — li se spune copiilor — vinde o franzelă în pierdere, dar spune că recuperează la cantitate. Ce credeţi voi ? La 14 ani copiii răspund că dacă la o franzelă se pierd 0,50 franci la 10 se vor pierde 5 franci şi că în consecinţă franzelarul nu poate să recupereze vînzînd mai mult, pentru că pierderile nu fac decît să crească. Cei mai mici, sau mai puţin avansaţi în dezvoltarea gîndirii, nu pun sub semnul întrebării afirmaţia franzelarului, ci încearcă doar s-o justifice sau s-o explice, spunînd că franzelarul înşeală la greutate, la mărime, sau la numărul franzelelor, sau că cheltuielile generale sînt mai mici pe bucată la o mie de franzele..., toate acestea nefiind explicaţii absurde, dar care nu rezolvă problema în mod corect şi logic.

Preadolescenta pune totul sub semnul întrebării

De fapt, de-abia un adolescent va fi capabil să raţioneze pe baza unor propoziţii exacte sau inexacte, să le lege în mod logic fără a avea nevoie să facă apel la experienţă, „să gîndească numai pentru a gîndi". în cursul preadolescentei gîndirea se va l imita la verificări, la încercări făcute pentru a pricepe mai bine, fără a depăşi însă concretul, care este încă suportul esenţial al activităţii lui intelectuale. Ceea ce nu înseamnă că aceste date concrete nu sînt reexaminate în orice moment. De aici atitudinea permanent critică şi plină de îndoială pe care părinţii o găsesc la vîrsta ingrată, atît de enervantă : „el discută în contradictoriu, el contestă". E adevărat. Tot ce vede, tot ce cunoaşte, el însuşi, ceilalţi, trebuie să fie criticat şi încercat prin ra ţ ionament ; astfel îşi modifică judecata în raport cu cele ce i se spun şi progresează spre obiectivitate.

1 De la 9 ani copilul este capabil să observe absurditatea unor fraze simnle, ca cele ce figurează în testul Binet.

88 Vîrsta ingrata

Aşadar, această vîrstă este una din cele mai dificile şi pentru părinţi şi pentru copil; are chef să fie răsfăţat ca şi cum ar fi mic ? Da, dar în acelaşi t imp el seamănă cu un tînăr adult, şi nu numai din punct de vedere fizic : părinţii sînt uneori uluiţi de corectitudinea argumentării lui şi de justificările care vin în sprijinul revendicărilor sale.

SĂ TE AFIRMI PÎNĂ LA REVOLTĂ

Cum înălţimea lor începe să crească în mod spectaculos, fetele de la 10—11 ani şi băieţii de la 12—13 îşi dau seama că timpul care-i separă de vîrsta maturităţi i va fi de acum încolo foarte scurt. Pînă atunci au acceptat statutul de copil. De acum vor să fie recunoscuţi aproape ca nişte adulţi şi să li se acorde drepturi în consecinţă. Totuşi, anturajul care simte că un copil se află încă departe de maturitate, cere din partea lui aceleaşi semne de politeţe, de ascultare, de respect. Vexat, se afirmă ca „om mare", prin opoziţie : dacă ceilalţi nu vor să recunoască faptul că a crescut, vor trebui, totuşi, să admită că există şi că are voinţă proprie. De unde un comportament capricios, provocator, menit să atragă atenţia şi să sfideze, care este analog în multe privinţe cu criza de opoziţie de la 2 ani şi jumătate, dar care este infinit mai exasperant, deoarece acum copilul judecă, vorbeşte, cunoaşte punctele sensibile şi ştie u n d e trebuie să lovească pentru a provoca mînia celuilalt.

Copilul se afirmă zdrobind cadrul care îl înconjoară

Prima necesitate a afirmării propriului eu : trebuie să sfărîme cadrul în care a decurs copilăria. Părinţii, profesorii, casa — totul este pus la încercare şi supus criticii. Mai m u l t decît atît, copilul trebuie să-şi încerce forţele proaspete zdruncinînd vechile obişnuinţe şi vechile imagini. „Nu mai vrea să înveţe, nu mai vrea să creadă, vrea să acţioneze" K In familie, mama este pr ima oare observă schimbarea survenită la copilul ei, înainte vreme agreabil şi deloc dificil (după ce a fost, ca sugar, împovărător şi relativ plicticos). Ea suferă din această cauză, cu atît mai mult cu cît ea este prima victimă,

1 R. M u c c h i e 1 1 i, La personnalité de Venfant, Editions sociales françaises, 1962.


fără îndoială pentru că prezenţa ei, mai mult decît cea a tatălui, evocă perioada copilăriei şi că pentru a se elibera de copilărie, preadolescentul trebuie mai întîi să se elibereze într-o anumită măsură de mama sa. Preadolescentul are deci, faţă de ea, o at i tudine de respingere.

La fete se observă uneori o reactivare a unei gelozii inconştiente. „Te urăsc" — îi strigă mamei o fetiţă de 13 ani, pînă atunci adorabilă. Examinarea cazului arată că mama continuă s-o îmbrace pe fetiţă ca pe un copil şi aceasta are senzaţia că mama încearcă s-o frustreze de „drepturi le ei la feminitate" 1. Intr-un asalt neîncetat, preadolescentul se străduieşte să zdrobească, u n a după alta, toate încercările de rezistenţă ale mamei. Dacă o provoacă şi rîde de mînia ei este şi pentru că se teme de pedepsele ei mai puţin decît de cele ale tatălui, şi mai ales, pentru că de dragostea ei nu se îndoieşte.

Pentru copil o răsturnare a valorilor nu este lipsită de sentimentul culpabilităţii

Dar această luptă împotriva mamei nu se desfăşoară fără un puternic sentiment de culpabilitate şi este deseori însoţită de auto-acuzaţii şi de criză de conştiinţă. Numeroase evadări de acasă îşi au originea în această culpabilitate, pe care copilul nu poate s-o suporte. X, t înărul predelincvent, spunea : „Nu mai vreau să-mi văd părinţii. Nu mai pot, după cîte le-am făcut (două evadări). Sînt un delincvent, ei sînt nefericiţi să aibă un fiu ca mine" . Vorbea de mama sa cu dragoste şi spunea că îl iubeşte, dar că el nu mai e ca ceilalţi (fraţii, surorile). într-un desen în care psihologul îi cerea să-^şi reprezinte familia prin simboluri, el şi-a desenat mama înconjurată de copii, în forma unei enorme flori —• ca un soare — iar în partea opusă s-a reprezentat pe sine, manifestînd astfel nostalgia dragostei materne pierdute —- cum credea — din vina lui -.

Acest exemplu arată cu precizie deprimarea pe care o încearcă adolescenţii condamnaţi, datorită necesităţii de a-şi crea o personalitate, de a ameninţa şi de a slăbi legăturile afective pe care sînt dornici totuşi să le păstreze. Pentru a păstra un anumit echilibru interior, adolescentul trebuie să ştie precis, în lupta dintre bine şi

1 Citat de D r . M. F a r n h a m, The Adolescent, Macmillan, 1951. 2 Caz studiat de M. Bo ur r i 1 lo n în cadrul stagiului de şef de lucrări în psiho

logie.

90 Vîrsta ingrata

rău, care este binele şi care este răul. Condamnaţi în mod definitiv (în cazul precedent — de justiţie), ori lăsaţi să-şi facă de cap, se simt deopotrivă de înstrăinaţi.

Ceea ce este indispensabil pentru preadolescenţi : un mediu solid şi coerent

Copilul trebuie totdeauna să simtă că legea există atît pentru cei mici cît şi pentru cei mari, şi că el trebuie să se conformeze unui număr de reguli.

Tot astfel, după cum nu îndrăznea să facă primii paşi decît fiind sigur că avea în urma lui un sprijin, copilul trebuie să simtă cînd începe să-şi formeze personalitatea că ceva se opune tendinţelor sale spre rău. Altfel există riscul ca el să creadă că trăieşte într-o lume în care îi este permis orice şi astfel foarte curînd să ajungă de l incvent 1 .Pericolul este evident şi atunci cînd simte în anturajul său divergenţe asupra concepţiilor de bine şi de rău ; cazul este frecvent cînd părinţii nu se înţeleg sau sînt dezbinaţi (despărţiţi, în divorţ) ; 50o/o dintre delincvenţi au cunoscut cel puţin două medii de viaţă. Dispersarea autorităţii în aceste cazuri particulare are un rol patogen.

CRITICA FAMILIEI

Am greşi totuşi dacă am dramatiza situaţia. Fără să fie rare, totuşi revoltele de acest gen nu sînt prea numeroase. Intr-o familie în care părinţii evită stângăciile evidente, revolta se limitează la o punere sub semnul întrebării a valorilor familiale. Copiii descoperă alte familii, alte moduri de viaţă şi le declară superioare. Părinţi i reacţionează prin furie şi prin gelozie : „Dacă îţi place mai mult în altă parte, n-ai decît să pleci acolo !" Ei suferă auzindu-şi copiii cum spun : „Doar n-ai să-ţi pui această rochie caraghioasă" sau „Doar nu-ţi închipui că o să-1 invit pe X în acest apartament ?", sau cînd aceştia refuză să participe la reuniunile familiale de duminică.

Părinţii ar trebui, evident, să poată înţelege cauzele acestei atitudini şi s-o trateze cu un anumit umor, dar acest lucru nu este uşor ;

2 Vezi p. 134—137.


dezinvolţi, indiseiplinaţi sau capricloşi, cei de „vîrsta ingrată" îi scot pe toţi din sărite. Ei vor altceva decît cadrul îngust ce li se oferă, ei nu-şi menajează părinţii, nu le trec cu vederea nici o slăbiciune, nici o stîngăcie. Nu ştiu decît să gîndească, să judece şi să critice orice intenţie a adulţilor.

Aceasta este vîrsta — 10—12 ani — la care copiilor le place să-şi inventeze o altă familie, sau cel puţin o rudenie datorită căreia să le fie măgulit amorul propriu. Chiar dacă copilul nu merge pînă într-atît de departe, el are totuşi tendinţa să se laude în faţa amicilor cu părinţi mult mai prestigioşi decît sînt ei în realitate : acesta este un alt mod de a mărturis i că părinţii nu-1 satisfac prin situaţia lor socială, prestigiu etc.

De fapt, pentru părinţi acesta este sfîrşitul unei perioade : al celei în care superioritatea lor faţă de copii se datora numai faptului că erau părinţii lui. Din momentul în care copiii se află în apropierea adolescenţei, superioritatea nu le va mai fi legată decît de valoarea lor personală.

PLĂCEREA SECRETULUI

„Asta nu-i priveşte". Faptul că adulţii nu mai au dreptul la nici un amestec în viaţa lui este continuu afirmat de către preadolescent ; de unde şi gustul lui pentru secrete.

Ceea ce doreşte însă el în realitate este, nu atît o adevărată tăinuire a secretelor inexistente, ci un nou mod de a-1 înfrunta pe adultul care caută să i le cunoască. Curiozitatea acestuia, neliniştea, iritarea, îi demonstrează t înărului adolescent propria sa forţă. „N-o s-o afle — îl exclud, secretele mele sînt numai ale mele — nu depind de el".

De aici şi importanţa care trebuie acordată problemei corespondenţei acestora. Scrisoarea personală simbolizează pentru adolescent sau adolescentă situaţia lor de persoană distinctă, care nu mai este înglobată în familie. Chiar dacă scrisoarea n-are nici o importanţă, ei o învăluie în mister. Şi orice tentativă a părinţilor de a pătrunde acest mister apare ca o veritabilă violare a personalităţii. Tot astfel sînt considerate întrebările de genul celor : „Unde ai fost ? cu cine ? de ce te-ai întors tîrziu ? ce scriai ?" — pe care mama le consideră drept dovezi ale unei preocupări pline de tandreţe, dar care par închizitorice copilului, ferm decis să nu răspundă, chiar de ar fi să i se smulgă limba şi chiar dacă n-ar avea nimic de ascuns.

92 Vîrsta ingrată

Să încerce numai părinţii să insiste ; apar atunci răspunsurile evazive în a căror artă preadolescenţii trec drept maeştri : — Ce-ai făcut ? Nimic special. — Unde ai fost ? In oraş. — Cu cine ? A, cu un amic". Stadiul următor este evident minciuna sau ipocrizia. Prea mare ca să suporte o supraveghere permanentă, prea mic pentru lupta deschisă, copilul încearcă să facă ce vrea el fără să se ştie, dar uneori explodează în ieşiri, în care agresivitatea lui reţinută se exprimă cu o violenţă surprinzătoare.

MEDIUL ŞCOLAR

Această agresivitate nu-i este rezervată numai familiei ; şi profesorii se tem de dificilele clase a 4-a (ori a 3-a pentru bă ie ţ i ) i , în care elevii îi tachinează şi îi contrazic cu plăcere, „fac scandal" şi par că „formează" mereu noi instigatori la dezordini.

Este dificil de prevăzut în ce măsură noul climat care se încearcă a fi conturat în licee (în Franţa - n.r.) va modifica acest fenomen. Dar pînă în prezent, atitudinea autoritară a „prof-ului", dacă acesta n-are o considerabilă autoritate, se loveşte de rezistenţa clasei care se aliază cu plăcere împotriva lui. La observaţiile lui, elevul răspunde cu insolentă, contestă, se încăpăţînează şi afişează un dispreţ total faţă de pedepse, căutînd astfel să atragă atenţia celorlalţi asupra sa. La nevoie face pe prostul numai pentru a-şi amuza colegii. Totuşi această bravadă este superficială ; dacă este dat afară, elevul e afectat şi aşteaptă să fie chemat înapoi, sau arată faţă de mustrări o susceptibilitate agresivă, semn că s-a simţit lezat.

Copilul caută în primul rînd să fie recunoscut de cei de seama lui

De fapt copilul este sensibil nu atît la părerea profesorului cît la cea a colegilor 2, care are pentru el o mare însemnătate. Atracţia pentru organizaţiile de cercetaşi, echipe sportive, cluburi de cartier, corespunde dorinţei sale de a fugi de adulţi. Educatorul sau instructorul reprezintă o prezenţă relativ mai uşor de uitat decît părinţii

1 Vezi nota de la p. 82. 2 Vezi p. 270.


sau profesorul — ei sînt primiţi cu plăcere în jocurile colective ; se întîmplă ca ei să fie acceptaţi în grup, care le stabileşte statutul, considerîndu-i prieteni mai în vîrstă. La adolescenţă însă ei vor fi excluşi, fiind consideraţi rivali şi ca atare suspecţi.

BANII DE BUZUNAR

Apare o revendicare vehementă : a avea bani de buzunar primiţi cu regularitate, săptămînal sau lunar ; cadoul-recompensă, ori cadoul primit la celebrarea unui eveniment nu-i mai dau copilului acelaşi sentiment de autonomie. Recompensa pentru o notă bună, pentru un serviciu, poate fi întotdeauna privită ca un stimulent, dar ea trebuie să constituie un supliment la o mică alocaţie periodică, ce nu trebuie să fie suprimată sub nici un pretext, deoarece ea permite copilului să se organizeze de-acuma ca un adult care primeşte un salariu K E de mirare cum de a putut să încolţească în capul unei mame sistemul monstruos, văzut de mine, al bancnotei dată cînd ca recompensă, cînd retrasă ca pedeapsă.

Banii de buzunar : să găsim măsura justă

Se admite uneori ca acest „salariu" să fie la 11 ani săptămînal şi să corespundă cu banii pe care îi primeşte un muncitor necalificat pentru o oră de muncă, iar apoi să crească la fiecare aniversare. Totuşi, trebuie, în măsura posibilităţilor, să se ţină cont şi de banii de buzunar primiţi de colegi. Este la fel de dăunător pentru un elev să aibă cu mult mai puţini bani (se simte umilit) sau cu mult mai mulţi (este „tapat", are o reputaţie dăunătoare şi atrage uneori prieteni îndoielnici) decît ceilalţi.

Cînd va fi atins adolescenţa, se va putea adăuga la aceşti bani de buzunar o sumă destinată bugetului vestimentar. Chiar mai devreme fetele pot să dispună de o mică sumă pentru cumpăratul ciorapilor, mănuşilor etc.

1 Vezi cartea lui L. R a i 1 1 o n L'Argent, problème d'éducation, Editions universitaires, 1968.

94 Vîrsta ingrată

ÎNDOIALA DE SINE

Am prezentat pînă acum preadolescentul doritor să-şi încerce forţele şi oare se avîntă cu agresivitate în lupta pentru cucerirea independenţei. Dar, în acelaşi timp, el rămîne un copil mare, ce nu a ajuns la o matur i tate afectivă şi a cărui viaţă este colorată de emoţii bruşte şi intense, în aparenţă contradictorii. Aceeaşi fetiţă care-i spune mamei ,,te urăsc", îi va spune mîine „te ador", sufo-cînd-o cu sărutările. Aceste mari valuri de emoţie le copleşesc uneori pe fetiţe şi le duc la stări depresive trecătoare : plîng pentru o nimica toată, se simt neînţelese.

Helene Deutsch 1 subliniază faptul că, socotindu-se neînţeles, adolescentul nu face decît să proiecteze asupra anturajului neînţelegerea faţă de propriul eu — spiritul său critic se întoarce împotriva lui însuşi. Simţindu-se stingherit, într-un corp a cărui transformare fizică o precede pe cea a intelectului, conştient de micile lui defecte fizice sau intelectuale, el se crede stîngaci şi lipsit de speranţa de a putea fi vreodată adultul puternic visat de el.

Cei din j u r sînt iritaţi de permanentele sale ocheade spre oglindă, ignorînd faptul că nu este vorba de o deşartă cochetărie, ci de o veritabilă nevoie, legată de o puternică îndoială de sine. Băiatul sau fetiţa nu sînt niciodată mulţumiţi de aspectul lor fizic : bărbia este prea pătrată, nasul prea mare, înălţimea prea mică etc. în perioada acneelor, neliniştea se transformă în obsesie : adolescentul nu îndrăzneşte să iasă din casă cu un coş pe nas, îl pipăie de o sută de ori pe zi etc.

Această fază urmează în general după cea de agresivitate caracteristică „vîrstei ingrate" : adolescentul luptă împotriva lui însuşi cu îndîrjirea cu care luptase împotriva părinţilor şi a profesorilor. El se crede întotdeauna „altfel decît ceilalţi", mai puţin inteligent, mai puţin frumos, mai puţin admirat. Este perioada „nimeni-nu-mă-iu-beşte", de care nu trebuie să rîdem pentru că ascunde o adevărată disperare.

Propria lui judecată îl copleşeşte, el caută înţelegere şi ajutor pentru a scăpa de angoasa îndoielii de sine : un refuz ar putea avea urmări extrem de neplăcute şi pentru el şi pentru părinţi.

i j-j. D e u t s c h . La Psychologie des femmss. études psychanalytique, P . U . F . vol. I, 1949.


PERICOLUL FUGII DE ACASĂ

Nu trebuie să ui tăm că trăind sub t—^ens iune în mijlocul unor conflicte violente, preadolescentul are ui leori reacţii disproporţionate faţă de mobilurile reale ale conf l ic tu lu^^i , mai ales dacă are un caracter violent-impulsiv, ca cel al „colerici J o r " i.

Fuga di. acasă : neputinţa în faţa unei angoase prea puternice...

Pentru că a fost pedepsit sau certat, sau pentru că n u m a i se teme că va fi, copilul rupe brusc orice legă "tură cu un mediu în care nu se simte înţeles, fără să-i pese nici de ^ B n g r i j o r a r e a părinţilor, nici de consecinţele acţiunilor sale.

Fuga de acasă este răspunsul dat d < = ? o fiinţă, a cărei afectivitate este încă infantilă, unui conflict pe cai e nu poate să-1 suporte şi reprezintă după părerea lui M. B e n s o u s ^ = a n 2 specificul vîrstei puber-tare : ea trădează lipsa mijloacelor de autoapărare în faţa unei nelinişti prea mari (lipsă de rezistenţă faţă de frustrări, intoleranţă la sancţiuni) sau uneori o culpabilita "te prea puternică pentru ca copilul să poată reapărea în faţa celi 3r care l-au condamnat fără drept de apel ; uneori preadolescentul! ii îi ajunge să s imtă o oarecare nelinişte a părinţilor pentru a-şi regăsi echilibrul şi a-şi lua locul în mediul familial : după cîteva i >re de l ibertate se simte eliberat de tensiunea simţită înainte şi li mişt i t de faptul că părinţi i îl căutau, deci că încă îl iubesc.

.. ori refuzul mediului familial

Dar se întîmplă ca fuga de acasă s.î i fie considerată de copil ca un mijloc de a-i sfida pe părinţi şi să exprime dorinţa sa de a se despărţi de ei : ea înseamnă totodată a-efuzul de a se supune exigenţelor familiei şi dorinţa de a-şi tră i singur v iaţa ; în acest caz evadarea se termină printr-o p r e d a r — * necondiţionată în mîinele adulţilor, iar copilul, mîndru de n e l i n i ^ ^ t e a pe care a stîrnit-o, este gata să înceapă şantajul cu prima ocazie

1 Vezi p. 250. 2 Teză nepublicată.

96 Vîrsta ingrată

Esenţial deci în această situaţie este ca părinţii să poată înţelege corect mobilurile profunde ale fugii de acasă şi să ştie care din cele două motive, fuga de un conflict ori afirmarea eului prin intermediul unui şantaj, a fost cel real.

SFIDAREA PRIN FURT

Furtul este foarte frecvent în clasele 5, 4 şi 3 La această vîrstă el reprezintă o reacţie la o pedeapsă sau la o bruftuluială poate nejustificată, dar în orice caz considerată de copil ca înjositoare ; el exprimă de asemenea agresivitatea copilului şi revolta lui împotriva unei lumi care nu-1 acceptă aşa cum este.

Familia este de obicei pr ima care este atinsă de micile sale furtişaguri ; dacă ruptura cu părinţii nu este încă netă, un ajutor psihologic din partea acestora s-ar putea să le suprime. Pentru alţi copii însă, furtul capătă un caracter mult mai grav : el apare ca o manifestare a dorinţei de a respinge şi a nega normele sociale în favoarea „sistemului D", care suprimă orice constrîngere, fie în dorinţa de a distruge fie de a-şi asigura un ascendent asupra celorlalţi. Cifrele sînt destul de impresionante : în 1963 din 32 074 delicte comise de tineri sub 17 a n i 2 s-a constatat că 3344 delicte au fost comise de cei sub 13 ani, fiind mai ales ceea ce se cheamă „delicte împotriva bunurilor" — furt simplu : 2535 ; tăinuire : 145 ; violare de domiciliu, spargerea lacătelor, degradări, distrugeri etc. : 348.

Aceste delicte sînt comise de cele mai multe ori de către 3—4 inşi reuniţi într-o „ceată" 3 pentru a-şi da curaj. Ar fi de dorit să se ia unele măsuri preventive, dar aceasta este o problemă delicată. Cele luate ca urmare a delictelor uşoare ori a dificultăţilor şcolare sau familiale au prea de multe ori un efect patologic.

De cele mai multe ori sancţiunea este nefasta

Copilul consideră punerea sa sub supraveghere într-un internat ca pe o sancţiune şi reacţionează adoptînd o comportare de adevărat delincvent : faptul că este împreună cu alţi copii care şi ei se simt

1 Vezi nota de la p. 82. ! Din Franţa (n . t . ) .

3 Vezi p. 279—283.


judecaţi şi condamnaţi pe nedrept de către adulţi, î l menţ ine în atitudinea şi în rolul unor indivizi cărora o societate prudentă le impune, la un moment dat, să trăiască într-o instituţie cu l ibertatea îngrădită. Chiar dacă n-a comis efectiv nici un delict grav, el se mîndreşte că aparţine unui grup „aparte" (de delincvenţi), la nevoie el îşi inventează nelegiuiri pe care nu le-a comis pentru a se identifica mai bine cu membri i grupului său şi pentru a adera şi mai bine la poziţia antisocială a acestui grup ; el sfîrşeşte pr in a comite delicte adevărate. Astfel, copilul poate aborda perioada pubertăţi i şi a adolescenţei într-o asemenea situaţie, încît reintegrarea lui socială să devină imposibilă.

Adolescenţa şi criza de originalitate

In general, omul nu e făcut să rămînă totdeauna la vîrsta copilăriei. El o părăseşte la timpul fixat dinainte de natură.

Jean-Jacques Rousseau

începutul adolescenţei reprezintă un răgaz pentru familia răscolită de furtunile puber tă ţ i i 1 .

APROPIEREA FAŢĂ DE PĂRINŢI

Raporturile părinţi-copii par, dintr-o dată, că sînt plasate sub semnul unei căutări reciproce, al înţelegerii şi al aprobării. S-ar zice că adolescentul, după ce a atins un palier de echilibru, doreşte să se apropie de părinţi şi să le arate afecţiunea sa : iată că acum este politicos, complezent, gata oricînd să iasă în tovărăşia adulţilor, acceptînd amabil cunoştinţele cărora le este prezentat, pălăvrăgind despre maşini cu tatăl său, despre bucătărie cu mama, solicitînd la nevoie sfaturi în probleme de îmbrăcăminte şi gata să discute la masă despre subiecte care-i interesează pe părinţi. De obicei este, de asemenea, plin de afecţiune faţă de fraţii şi surorile mai mici, cărora compania lui le place mai mult decît cea a părinţilor.

Adolescentul se destâinuie cu plăcere părinţilor...

Este vîrsta confidenţelor legate de primele sale f l i r tur i ; în schimb li se cer părinţilor confidenţe asupra trecutului lor sentimental. Această ocazie, de a discuta cu adolescenţii toate aspectele atît de complexe ale moralei sexuale şi ale evoluţiei acesteia, nu trebuie desigur scăpată. Nu trebuie, se-nţelege, să i se „facă morală" de la înălţimea principiilor, ci să se discute deschis şi uman problemele care-i preocupă pe cei tineri şi asupra cărora sînt, în fine, dispuşi

1 Acest studiu, voit succint, este limitat numai la raporturile familiale. Un studiu mai complet al problemelor adolescentei va constitui un viitor volum al colecţiei de faţă.


să asculte punctul de vedere al celor mai în vîrsta. Acest punct de vedere se acordă deseori destul de bine cu dispoziţiile lor romantice ; această înţelegere, dar care este totuşi relativă, poate fără îndoială să permită evitarea multor experienţe sexuale premature şi traumatizante. Deocamdată aceste experienţe se limitează la flirturi mai mult sau mai puţ in avansate, mai mult sau mai puţ in numeroase, pe care adolescentul acceptă destul de uşor să le comenteze şi pentru care cere chiar sfaturi.

... pînă la prima sa experienţă sexuală...

Există în schimb toate şansele ca adolescentul să ascundă părinţilor prima lui experienţă sexuală. Cărţile şi filmele se-ntrec în a descrie prima experienţă a băiatului cu o femeie mai în vîrsta. în zilele noastre, cel puţin în oraşele mari, sînt mai multe şanse ca această experienţă să fie făcută cu o fată de aceeaşi vîrsta. '

... care marchează deseori începutul unor noi revendicări

Pentru unul ca şi pentru celălalt, această pr imă experienţă coincide adesea cu o nouă perioadă de afirmare a eului şi de dispreţ faţă de familie, dispreţ afişat cu o siguranţă izvorîtă din convingerea că a atins vîrsta adultă. Această vîrsta, prin excelenţă „contes-tatară", a fost denumită „criză de originalitate juveni lă" 1. Adolescentul se vede adult şi revendică drepturi le unui adult. Şi pentru că maturitatea^ lui fizică şi intelectuală nu corespunde unei maturităţi sociale care i-ar permite să aibă un statut de individ autonom, conflictele sînt numeroase şi inevitabile.

VÎRSTA CONTESTAŢIEI

însăşi buna lui înţelegere cu părinţii apare adolescentului ca semn al dependenţei sale şi al unei anumite inferiorităţi. El se revoltă împotriva acestei atitudini „protecţioniste" şi „paternal iste" . Nu vrea să i se permită să se trezească la amiază, şi de altfel nici nu ţine s-o facă, dar pret inde să i se recunoască acest drept dacă aşa-i place. „Am s-o fac dacă aşa-mi place" este strigătul lui de război.

1 Vezi: M. D e b e s s e, La crise d'originalité juvénile, Alcan, 1930.

100 Adolescenţa şi criza de originalitate

La început adolescentul ştie ce nu vrea

Preocuparea lui majoră în relaţiile cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Respinge sfaturile date „pentru binele lui", care în mod ipocrit ascund porunci. Graba lui de a-şi lua propriile răspunderi îl obligă, după cum însuşi simte, să se autodefinească şi începe prin a nega copilul care a fost şi care nu exista şi nu gîndea decît în funcţie de ceilalţi. Cunoaşterea propriului eu începe prin cunoaşterea a ceea ce el nu acceptă, a ceea ce el nu gîndeşte, a ceea ce el nu doreşte.

Confruntarea dintre experienţa sa şi normele impuse culminează cu conflicte uneori deosebit de ascuţite 1, dar întotdeauna trebuie să avem în vedere dimensiunea afectivă a acestei lupte. Chiar dacă fiecare dintre adversari pare că se situează pe o poziţie fermă, el nu doreşte să rupă relaţiile, ci să stabilească un contact „adevărat" cu celălalt. Adolescentul este deosebit de sensibil faţă de manifestările de respingere şi faţă de judecata adultului, căruia îi critică modul de comportare dar îi recunoaşte stabilitatea şi chiar „experienţa". Această ambiguitate transpare în timiditatea lui ; lipsa de încredere în sine îl obligă să ia ca punct de referinţă adultul, care în cele din urmă îi va confirma opinia pe care o are despre el însuşi.

Adulţii, pe altă parte, apreciază continuu tineretul, dar doresc să-şi exercite din plin autoritatea ; au în mod vizibil nevoie să li se confirme aptitudinile educative şi astfel comportamentul lor este tot atît de ambiguu ca şi cel al adolescenţilor. în acest mod se ajunge la un climat de incertitudine creat şi de unii şi de ceilalţi, propice reacţiilor extrem de pătimaşe şi de oscilante.

False conflicte de detaliu

Discuţiile în contradictoriu dintre adolescenţi şi părinţi, discuţii a căror violenţă poate fi extrem de mare, au, cu toate acestea, ca punct de plecare incidente minore. Adolescentul „încearcă" rezistenţa adultului afirmîndu-şi opinia asupra unor detalii în aparenţă banale : bunele maniere la masă, lungimea părului. Dacă nici unul dintre adversari nu vrea să cedeze, înseamnă că discuţia, absurdă

I Conform raportului M i s o f f e, 37 % dmtre tineri considera ca e o prăpastie intre ei şi adulţ i . 3 9 % că nu există o prăpastie ci mari deosebiri şi 2 4 % ca nu exista decît mici deosebiri. („Tinerii de azi?", Documentarea franceza).

Creşterea în cadrul - f a m i l i e i 1 0 1

în aparenţă, este expresia unei tensiuni cu profunde im_ j>licaţii în viaţa familială. „Cele mai înverşunate discuţii sînt deseorfiL_ acelea în care la un moment dat nimeni nu-şi mai aminteşte cauzat care le-a provocat" i .

Anticonformismul adole^ ^centului...

Adolescentul exprimă întotdeauna judecăţi fără drept de apel ; el „adoră" sau „detestă", găseşte un lucru „teribil" saumi_ „infect". De fapt vrea mai curînd să-şi impună gustul decît să-1 expr ime ; de asemenea, pentru el important este să nu treacă n e ^ ^ o b s e r v a t : îmbrăcămintea trebuie să-i fie originală sau „trăsnită", ^âccesor i i le vestimentare t rebuie să-i facă pe toţi să „scrîşnească <_^3in dinţ i" , adoptă moduri stranii de a-şi petrece t impul, p u n e m u z i c = - a să urle, camera în care stă trebuie să arate mai rău decît o viz~™ûină, face totul numai ca să se deosebească de prietenii părinţilor t = = ă i . Nu se teme decît de un singur lucru : ca nu cumva să se autoacu^âze sau să fie acuzat de prieteni de conformism.

... ia naştere din conformismi m\ grupului

Şi totuşi, puţ in sigur de el, provocator şi timid tntods=—ită ; simte nevoia să fie susţinut de cei de o seamă cu el. Extravaga. a n t e l e cele mai ieşite din comun nu şi le permite decît dacă ceilalţîL_ t iner i le întreprind o dată cu e l ; astfel este sigur de valoarea gus ituri lor şi a opiniilor sale. Un grup de tineri deja constituit se cot=~isol idează în jurul aceloraşi gusturi, aceloraşi dorinţi. Acestea constitu_^nie p e n t r u el un mijloc de a găsi un sprijin în lupta cu adulţii. Astfel se ajunge de la un anticonformism afişat în mod ostentativ la un ce • nf ormism surprinzător. „Toţi tinerii seamănă între e i" spun părinţiL- . Publicitatea contribuie şi ea la generalizarea anumitor prefer inţe- ale t inerilor, aşa încît aceştia ajung la norme de comportare s p e c i f = S c e vîrstei lor, dar care sînt tot atît de conformiste ca ale adulţilor.

Noul erou a l t ineretului, înlocuitorul cavalerului de aE tădată, î i impune acestuia imaginea atotputerniciei sale prin părul său lung, pr in îmbrăcămintea sa excentrică, prin murdăr ia sa, ori dL_zrmpotrivă, printr-un narcisism puţ in anacronic. Ţinuta lui, destinată s ă demonstreze victoria bunului său plac, este rapid copiată de numeroş i

1 P h. M u 1 1 e r, în Les tâches de l'enfance, Hachette, 1969.


tineri care declară ; „mă îmbrac aşa pentru că aşa îmi place". Folosirea acestui laitmotiv arată, desigur, că nu este deloc vorba de propovăduirea unei estetici, ci că important este să-ţi afişezi independenţa gîndirii, că e nevoie de puţin „scandal" ca să te impui, în lipsa unor argtimente cu adevărat valabile.

Certurile asupra amănuntelor maschează adevărate neînţelegeri

Această comportare, aparent infantilă, trădează refuzul părinţilor şi al copiilor de a avea între ei un schimb de păreri asupra unor probleme esenţiale. Un pericol real rezidă în uşurinţa cu care adolescenţii ajung să dramatizeze (de la fuga de acasă, pînă la sinucidere) acest gen de conflicte, care nu se pot rezolva cu tradiţionala „pereche de palme".

Părinţii nu sînt chiar atît de ostili, cum vor să pară, faţă de aceste forme de revoltă a adolescenţilor ; acum ei se arată mai dispuşi să le facă anumite concesii, decît atunci cînd copiii lor erau în perioada pubertăţ i i ; cei mai mulţi însă preferă să discute cu adolescenţii despre altceva decît despre probleme morale, etice sau politice. Se naşte totuşi o întrebare : dacă aceste conflicte se ivesc din cauza unor probleme minore dar care iau uneori brusc întorsături pătimaşe, oare faptul nu relevă că şi unii şi alţii tăinuiesc angoase sau revendicări mult mai profunde ?

CONFLICTELE DE AUTORITATE

Ca şi în t impul preadolescentei, şi în perioada adolescenţei conflictele de autoritate se află pe primul plan, dar au o nuanţă diferită. Tînărul sau t înăra nu caută numai să se afirme : ei caută şi un statut oare să le stabilească anumite drepturi . Mai mult, reclamă aceste drepturi sau mai curînd doresc revizuirea şi redistribuirea lor.

Părinţii se întreabă ca şi adolescenţii...

Se vorbeşte mul t despre o „criză de autor i tate" care depăşeşte cadrul familial. Ea este specifică epocii noastre 1 pentru că, pentru prima dată, nu se mai pune în faţa tinerilor problema zdruncinării

1 Evident, R. Vincent se referă la societatea capitalistă.


grabnice a unei autorităţi recunoscută de toţi ca necesară, ci dimpotrivă, soliditatea acestei autorităţi este pusă la îndoială at î t de părinţi, cît şi de cei tineri, ceea ce creează o stare de ezitare şi de incertitudine în raporturi le dintre ei. Una din raţ iuni le acestei stări de lucruri o constituie, fără îndoială, prelungirea procesului de educare şi a şcolarităţi i ; este un paradox menţinerea din ce în ce mai prelungită într-o stare de dependenţă materială şi morală a tinerilor care şi-au atins maturi tatea fiziologică. Majoratul legal în numeroase cazuri nici nu înseamnă măcar că adolescentul este capabil să-şi cîştige existenţa ; din an în an vîrsta matur i tă ţ i i sociale se îndepărtează, în t imp ce vîrsta pubertăţi i nu face decît să scadă. Se asistă la fenomenul nou al „teen-ager"-ilor, adulţi sexual, dar încă socotiţi copii iresponsabili.

... asupra solidităţii autorităţii lor

Dacă adăugăm la aceasta idolatrizarea tinereţii, răspîndită prin filme şi prin publicitate, şi încăpăţînarea ridicolă a at î tor adulţi de a dori să rivalizeze cu tinerii în ceea ce priveşte moda, sportul şi viaţa erotică, putem înţelege de ce graniţa dintre aceşti t ineri care ' se vor adulţi şi aceşti adulţi care se vor tineri nu mai este dist inct delimitată şi de ce adulţii nu mai au aceeaşi autori tate a s u p r a tinerilor. Relaţiile dintre ei, din ce în ce mai ambigue, converg tot mai mult spre o rivalitate făţişă.

în cadrul familiei, conflictele de autoritate iau, de cele mai multe ori, forma banală a unui conflict asupra limitelor : la ce vîrsta ai dreptul să fumezi pr ima ţigară, să dai pentru pr ima oară cu ruj, să ieşi cu prieteni ? La ce oră ai voie să te întorci acasă seara ?

Limitele nu se pot stabili decît printr-un dialog

Stabilindu-se o limită, e normal ca tinerii să încerce s-o depăşească puţin, iar părinţi i să facă în aşa fel încît ea să fie respectată. Conflictul nu va fi niciodată grav dacă regula a fost admisă de ambele părţi. Dificultatea provine din incertitudinea părinţi lor asupra propriilor lor decizii, d in variaţia limitelor de la o familie la alta şi din influenţa cinematografului şi a l iteraturii care le „demonstrează" tinerilor că sînt extrem de liberi. în realitate, părinţi i şi copiii care nu discută între ei sau discută în contradictoriu au rareori curajul de a examina împreună, în mod deschis, problema : la cutare

j.04 Adolescenţa şi criza de originalitate

vîrstă şi în cui are arcuimstânţe ai voie să fumezi prima ţigară sau să-ţi dai cu ruj pe buze, lâ cutare oră este rezonabil să vii acasă. Părinţii găsesc că este mai uşor să fixeze reguli de principiu, deseori avînd ca punct de reper propria lor adolescenţă, pentru că de aici izvorăşte pentru ei o securitate morală, siguranţa de a nu se înşela. Rigiditatea acestei organizări a modului său de viaţă îl exasperează pe adolescent, care găseşte că e ridicol să i se ceară să se întoarcă la douăsprezece noaptea şi nu la douăsprezece şi jumătate. Astfel, pentru el este mai uşor să aibă sistematic o atitudine revendicativă decît să examineze rezonabil problema.

Pentru a ieşi din încurcătură, soluţia se caută fie într-o întărire excesivă a interdicţiilor, fie într-o îngăduinţă totală ; şi una şi cealaltă nu fac decît s-o agraveze.

Rigiditatea sau îngăduinţa sînt la fel de rău suportate

înăsprirea de către părinţi a regulilor de comportare a adolescenţilor înlătură şi mai mult posibilitatea unui dialog între ei, dar şi îngăduinţa excesivă le apare pe bună dreptate, ca o demisie a părinţilor ; ei încă doresc să mai fie protejaţi împotriva lor înşişi sau cel puţin să fie ghidaţi şi limitaţi în acţiunile lor. Oricât ar părea de decepţionant, de nimic nu se tem adolescenţii mai mult decît de părinţii-amici. Jeanne Delais relatează reflecţia unui t înăr : „Nu-mi plac părinţii-amici. Acest joc nu-1 joacă pentru noi. O fac pentru a părea mai tineri. Eu unul nu mă pot obişnui cu ideea să-i spun lui tata „Pierre" sau „bătr îne" pur şi simplu. Asta nu. Copilul simte în primul rînd nevoia să fie comandat. Fără bătaie. Dar comandat" i. 4. i u

Acestor tineri sensibili, un exces de solicitudine şi de „înţelegere li se pare si mai suspect decît „rigiditatea". Ei descoperă în el dorinţa de a le fi controlată autonomia, iar atunci cînd iau h o t ă n r i se simt observaţi, spionaţi. încercarea de a merge în întîmpinarea celor mai mici dorinţe ale lor le pare un adevărat şantaj afectiv. Dorinţa adolescentului de 17—18 ani este să găsească în faţa lui un om adevărat : nici molîu şi nici jandarm, ci o fiinţă înzestrată cu putere de judecată si cu voinţă. Nu se poate lipsi de etalonul pe care-1 constituie pentru el atitudinea adultului pe care îl stimează.

1 J. D é l a i s , Les enfants de l'humour, Gallimard, 1963.

Creşterea în cadrul familiei 10Ş

Un tată incapabil să-i demonstreze fiului său că trebuie să ţ ină cont de el, pentru că există cu adevărat, îl va lăsa pe acesta descumpănit şi neliniştit în faţa unei multitudini de posibilităţi. Mai curând un „raisoneur" decât un rezonabil, ceea ce o şi ştie, dar adolescentul ar vrea totuşi să i se acorde responsabilitatea' faptelor sale ; poate înţelege că libertatea este limitată de îndatoririle ce decurg din viaţa în comun ; poate chiar să se dovedească apt să renunţe la o parte din dorinţele lui, cînd i se lasă dreptul să şi le satisfacă, dar făcîn-du-1 totuşi să reflecteze asupra lor.

CONFLICTELE DE IDEI

Pe la 14 ani adolescentul devine capabil să raţioneze pe baza unor propoziţii abstracte şi să le înlănţuiască în mod logic, adică să construiască teorii şi să regîndească lumea în felul său. Este deci adus în situaţia — şi acesta este un semn excelent al dezvoltării lui intelectuale — de a p u n e sub semnul întrebării toate ideile şi valorile care i-au fost inoculate pînă atunci K El compară fără încetare experienţa proprie cu ceea ce a fost învăţat să facă, verifică temeinicia concepţiilor sale şi eventual adoptă unele noi, care devin dintr-o dată — este cazul cel mai frecvent — diametral opuse.

Contestarea : o etapă de maturizare psihologică

Această respingere brutală a unor linii de conduită învăţate îi înspăimîntă pe părinţi : ei văd în ea o agresivitate violent îndreptată împotriva persoanei şi a sentimentelor lor. Dar se înşeală. Nevoia de a contesta totul nu este, la un tînăr, altceva decît reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regîndi totul independent şi de a nu accepta nici o idee „de-a gata", fără ca mai întîi să o fi trecut pr intr-un raţ ionament personal.

Totuşi această atitudine de a critica totul, indispensabilă m a t u r i zării psihologice, prezintă pericole evidente. Ii lipsesc rigurozitatea

1 Este ceea ce Ai. D e b e s s e numeşte „ramificaţia valori lor". Vezi U adolescence, P.U.F. . 1942.


şi punctele de reper şi astfel poate deveni anacronică şi primejdioasă : fiecare idee nouă fiind pusă la îndoială la nesfîrşit distruge un raţionament bine închegat. Conştient de defectele sale, adolescentul se îndreaptă cu îngrijorare către adult, nu pentru a-i accepta ideile, ci pentru a le confrunta cu ale sale şi a încerca să vadă mai clar în sufletul acestuia. Şi în acest caz trebuie să găsească la cei mai în vîrstă idei şi principii ferme. El rămîne profund decepţionat dacă-i găseşte nesiguri, dacă din teama lor de a nu trece drept „încuiaţi" sau „fosile", ori chiar dintr-o dorinţă excesivă de adaptare, ei se arată gata, să capituleze fără luptă şi să-şi renege propriile idei. El vrea să-i simtă atît competenţi, cît şi fermi în acţiunile pe care le întreprind în viaţa de toate zilele. Nu vrea să aibă în faţă o ţintă pe care s-o ciuruiască cu lovituri, ci un adversar care ar putea să i le înapoieze. Adultul trebuie, deci, să aibă continuitate în ideile sale, să şi le apere cu pasiune, să nu accepte nici un compromis. Adolescentul caută continuu să i le submineze; o victorie prea uşoară mai mult îl nelinişteşte decît îl satisface ; ea îi arată că încrederea pe oare i-a acordat-o adultului nu i-a fost îndreptăţită şi jca urmare a acestui fapt revolta sa este întemeiată deoarece a rămas tot atît de singur în faţa lui însuşi. Se simte părăsit chiar din momentul cînd are cel mai mult nevoie de sprijin dinafară. Admiraţia pentru anumiţi filozofi, pentru mari gînditori (profesori, scriitori) trădează nevoia adolescentului de a se afilia la idei ferme şi stabile, de a găsi un punot de referinţă cu adevărat solid. De asemenea, cînd tatăl cedează parţial în faţa argumentelor fiului, el trebuie să-şi justifice această cedare şi să-şi justifice astfel şi restricţiile pe care i le impune.

Adolescentul nu doreşte o predare necondiţionată ; victoria lui asupra adultului îl culpabilizează, ca şi diferendele dintre ei. El nu doreşte să fie decepţionat de tatăl său, dar nici ca tatăl său să fie decepţionat de el. Pentru a fi salutară, confruntarea trebuie să fie însoţită de o stimă reciprocă şi de un respect reciproc al opiniilor, dar oare nu trebuie să fie o slăbiciune deghizată. Adolescentul este nemilos faţă de atitudinile aparente de înţelegere, pe care le decelează fără milă ca pe un refuz de a se angaja cu adevărat în discuţie.

Poate că prin intermediul acestor lupte el caută, pe ascuns, să regăsească, alături de părinţi, un nou echilibru afectiv, în care sentimentele reciproce să nu mai decurgă din dependenţă.


CONFLICTELE AFECTIVE

Noul echilibru afectiv este una din cele mai delicate probleme. Părinţii, sub pretext că-1 protejează, ar dori să păstreze copilul într-o stare de dependenţă. De multe ori ei refuză să vadă realitatea. „ Î m i spune totul". „Sînt prietena ei cea mai bună". „N-ar face aşa ceva niciodată fără să-mi spună". Datorită acestei politici a struţului, părinţii îşi fac o vreme iluzii şi îşi închipuie că deţin în continuare un rol de pr im plan. Este greu să treci în planul doi ; adesea între cele două generaţii apar conflicte care nu sînt decît pur şi simplu rivalităţi.

Să ştii să părăseşti prim-plan ui afectiv

Marynia Farnham relatează cazul unei m a m e atît de invidioase pe succesul fiicei sale, încît căuta s-o menţină cu orice preţ, prin îmbrăcăminte şi pr in mod de viaţă, în faza copi lăr ie i i . Fiica se aruncă în braţele unui tînâr şi deveni însărcinată în dorinţa sa inconştientă, dar frenetică, de a zdrobi pr intr-un scandal această protecţie excesivă. Acesta este însă, fără îndoială, un caz ieşit din c o m u n 2 . Totuşi, nenumărate mame se poartă cochet cu prietenii fiicelor lor, şi încă mai mulţi taţi sînt cam prea atenţi cu prietenele fiilor. Nici unii, nici ceilalţi nu acceptă de bunăvoie să se retragă din, faţa unui rival care are toate avantajele tinereţii.

Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, părintele se identifică destul de repede cu copilul de acelaşi sex şi este mîndru de succesele lui. Mai dificil este rolul părintelui de sex opus, a cărui gelozie t rădează o decepţie nemărtuiisită de ordin sexual. Mama îl spionează pe fiu, îi ridiculizează eforturile de a se îmbrăca cochet cînd iese în oraş, desconsideră fata care îl interesează. Altădată, dorind să-şi păstreze rolul cu orice preţ, ea îi devine complice ; faptul că fiul său leagă prietenii succesive cu mai multe fete o linişteşte, confir-mîndu-i că ea rămîne, la urma urmelor, s ingura dragoste a lui. In schimb tînăra cu care-şi întemeiază un cămin este destul de rău primită, cînd cu răceală, c'nd cu un exces de atenţie, ceea ce o face

1 Vezi D r. M. F a r n h a r r The Adolescent, Harper-Brothers, New-York, 1951. 2 In acelaşi t imp, prin observaţii făcute Ia o creşă din Copenhaga rezultă că majori

tatea sarcinilor A fete foarte tinere poate fi pusă în legătură cu dificultăţile familiale (comunicare directă făcută autoarei).


să se simtă străină. Se întîmplă chiar ca m a m a tînărului să încerce să o atragă spre ea, dar numai pentru a o îndepărta de fiul ei şi a-şi păstra puterea.

Reacţiile taţilor faţă de fiicele lor nu sînt mai puţ in pătimaşe. Cînd intransigenţi şi de o severitate ridicolă, cînd tandri, îşi ascund cu greu decepţia văzîrudu-şi fiica fermecată de tovărăşia unui lungan nătărău care li se pare că are numai defecte şi de care îşi bat joc în voie.

Adolescenţa : vîrsta educaţiei sentimentale

Reactivarea problemelor oedipiene, mai mult sau mai puţin rezolvate în copilărie, îl pune pe adolescent în faţa problemei alegerii sexuale, alegere deseori culpabilizată de atitudinea părinţilor. Sarcasmul lor contribuie la transformarea acestei culpabilităţi într-un sentiment insuportabil, care poate determina comportări diferite :

—- supunerea în faţa dorinţei adultului şi renunţarea la o alegere heterosexuală. Adolescentul rămîne „legat de fusta mamei", nu iese din casă, este timid şi inhibat în faţa persoanelor de sex opus, lasă uneori să i se impună un partener ;

— ruptura cu familia : este cazul unor căsătorii foarte timpurii ale anumitor t ineri care evadează dintr-un mediu familial prea angoasant sau care exercită asupra lor presiuni prea puternice ; aceste căsătorii sînt de ajuns de periculoase, deoarece sentimentul de vinovăţie, creat de gestul rupturii, generează adesea tensiuni între tinerii căsătoriţi ;

— alegerea unui partener după imaginea părinţilor : băiatul îşi alege o soţie maternă, în faţa căreia renunţă la responsabilităţile sale ; fiica se arnorezează de un seducător de vîrsta tatălui său.

Se vede că în acest domeniu, ca şi în altele, este deosebit de important ca părinţii să ştie să depăşească perioada în care sînt frustraţi afectiv, pentru a-1 ajuta în mod real pe adolescent. Sarcina este cu atît mai dificilă, cu cît adolescentul, pudic şi pătimaş, consideră orice încercare de dialog ca un amestec abuziv în problemele lui. Are totuşi nevoie să fie ajutat : dacă preadolescenta este vîrsta educaţiei sexuale, adolescenţa este vîrsta educaţiei sentimentale.

2 .

Constelaţia familială

Universul copilului se limitează, la început, la familie. în primul rînd mama şi tatăl : de la cea dintîi el aşteaptă satisfacerea nevoilor sale fundamentale, securitate, afecţiune ; de la cel de-al doilea el aşteaptă, de asemenea, afecţiune, protecţie, iniţiere în viaţă, un model. Dar mai mul t decît atît, tatăl şi mama formează un cuplu care se repercutează ca atare asupra copilului. Ce atitudine au ? Sînt prea uniţi, nu se înţeleg, sînt neglijenţi, posesivi ? în orice caz

copilul va rămîne marcat de această comportare. Apoi, în jurul tatălui şi al mamei, fraţii, surorile, bunicii şi, într-un cerc mai larg, unchii, mătuşile, verii constituie constelaţia din jurul copilului, cadrul în care acesta se va mişca. Totodată reprezintă pentru el, la scară redusă, o imagine a societăţii în care va trebui cîndva să se integreze. Ea va lăsa o amprentă adîncă asupra personalităţii copilului şi va da, în parte, o orientare vieţii lui.

Rolul mamei Acest ataşament preoedipian al fetiţelor şi al băieţilor faţă de mamă... este una din pasiunile fundamentale pe care poate să le simtă un bărbat sau o femeie: el ri/prinde nevoia fiinţei omeneşti de a fi protejată, satisfacerea narcisismului ei, dorinţa ei frenetică de a fi eliberată de riscurile răspunderii, ale 'libertăţii, ale lucidităţii; aşteptarea unei iubiri necondiţionate, oferită fără să trebuiască s-o dea în schimb pe a sa.

E. Fromm

După legile naturale, mama care-1 alăptează pe noul născut la sînul ei îi procură primele plăceri fizice, dar realizează în acelaşi t imp şi primele contacte afective şi sociale ale acestuia, legate indisolubil de ea şi prin ea. Insă m a m a din zilele noastre, alăptîndu-1 pe copil mai ra r şi scurtînd durata suptului, înlocuind sînul prin biberon, ţinîndu-1 pe copil mai puţin t imp lîngă ea, atît ziua cît şi noaptea, a schimbat puţin acest r a p o r t ; în esenţă el rămîne totuşi valabil. Este în orice caz suficient pentru ca echilibrul afectiv al copilului (şi al adultului care va deveni) să se bazeze pe el.

Referindu-ne la evoluţia raporturi lor mamă-sugar în ult imul secol, putem admite că ele au devenit în general mai sănătoase şi mai normale. Practica doicii, extrem de răspîndită odinioară, crea lîngă copil un personaj matern dublu, cu care raporturi le nu erau dintre cele mai simple. Biberonul, dacă este dat de către mamă, cum se obişnuieşte în prezent, îi rezervă acesteia un rol principal în hrăni-rea şi protejarea copilului chiar imediat după naştere. Poate că este important, n-o ştim însă cu certitudine, ca „figura maternă" , cea care-i dăruieşte copilului laptele şi mîngîierile, să fie însăşi mama sa. Numeroşi cercetători au emis ipoteza că legătura mamă-copil ar putea fi de o natură aparte. Bowlby insistă asupra faptului că la naştere copilul este departe de a fi „tabula rasa" l. El este încă de acum capabil să răspundă la anumiţi s t i m u l i 2 mai bine

1 Vezi B o w l b y . Attachement and Loss, citat de E. M a c c o b y şi J. M a t e r s î n : „Attachement and independency", Stanford University, 1967.

* St imul i : factori care provoacă o excitare la o fiinţă vie, cum ar fi lumina, zgomotul etc.

Rolul mamei 1 1 1

decît la alţii. Astfel, un sugar în leagăn reacţionează mul t mai puternic la vocea omenească decît la zgomotele făcute cînd se pregăteşte biberonul, ca şi cum ar avea o predispoziţie înnăscută pentru acest contact uman.

• Relaţia mamă-copil : o simbioză fireasca

Vocea mamei este oare privilegiată ? Posibil. In Franţa, doctorul Tomatis pare să fi obţinut rezultate pozitive la copii care sufereau de tulburări afective, făcîndu-i să asculte vocea mamei filtrată pr intr-un mediu analog lichidului intrauterin. Este posibil deci ca, înainte de naştere, copilul să fie sensibil la această voce. Teoria freudiană susţine că pentru prima oară copilul se ataşează de un ,,celălalt" datorită prelungirii satisfacţiei orale, adică a nevoii sale de a auzi pe cineva vorbind cu el. Această satisfacţie orală leagă dragostea de hrană. Noul născut se ataşează de cea care-1 hrăneşte — mama sau doica. Experienţele lui Tomatis par să o privilegieze pe mamă, — cea care 1-a purtat în pînteee. In mod analog s-a emis ipoteza că, dacă r i tmul regulat al legănatului a avut întotdeauna un efect calmant, euforizant, asupra sugarilor, aceasta se datoreşte faptului că el evocă bătăile aortice percepute confuz de făt în pîn-tecul mamei Reacţia pozitivă a sugarului provoacă o reacţie pozitivă a mamei şi invers. Tot după Bowlby, m a m a şi sugarul acţionează astfel încît păstrează contactul şi apropierea. Mama fredonează, pruncul gîngureşte ; mama se îndepărtează, pruncul o urmăreşte cu privirea ; mama întinde braţele, pruncul se repede la ea. S-a emis chiar ipoteza unui control homeostatic 2 ce se dezvoltă în raport cu persoana iubită, analog mecanismului rachetei detectoare, care urmăreşte avionul şi se adaptează la mişcările l u i 3 .

1 Vezi R. Mu c e h i e i l i , La personnalité de L'enfant, Edit ions sociales françaises, 1962.

2 Homeostazia: capacitatea unui organism de a-şi menţine o constantă generală a act iv i tăţ i i : de pildă, temperatura constantă la om este rezultatul unui control homeostatic.

3 B o w b 1 y în Attachement and Loss spune că un copil progresează de la comportamentele fixe ale primelor săptămînt, pînă la acest gen de comportamente, adaptîndu-se scopului; acestea apărîndu-i drept comportamente tipice ale relaţiei de ataşament (citat de E. M a c c o b y ş i J . M a s t e r s , Attachement and Dependency, Stanford univ. 1967.

112 Constelaţia fomiliolo

SATISFACEREA NEVOILOR COPILULUI

Chiar dacă aceste ipoteze sînt în. parte hazardate, cert este că se dezvoltă la sugar atitudini caracteristice ataşamentului, şi aceste atitudini se manifestă prin diverse semnale (strigăte, zîmbete, gîn-gureli), destinate acelei persoane (mama, bunica, doica), care îl îngrijeşte, îl hrăneşte şi se interesează de el. Şi, după cum am văzut mai sus, absenţa unei asemenea persoane poate provoca la sugar maladii afective. S-a discutat mult despre cauzele acestor maladii : este contactul afectiv o nevoie în sine sau ele apar din cauza fricii, teama de a fi lipsit de cele necesare manifestîndu-se mai puternic la spital pentru că acolo nu este niciodată potolită ? Cu alte cuvinte este vorba de nevoia unui contact fizic sau de o nevoie de siguranţă.

Fizice

Teoriile moderne pun un accent deosebit pe nevoia de siguranţă. Copilul mic este total dependent : nu poate nici să se hrănească, nici să se deplaseze singur ; fără „celălalt" nu poate trăi. Este o dependenţă „instrumentală", care generează frică, şi această frică nu poate fi uşurată decît prin contact fizic 1.

Afective

S-ar putea spune — cu prudenţă -— că pe la 7—8 luni această dependenţă devine afectivă. In primul rînd inteligenţa şi experienţa copilului încep să aibă un oarecare rol în comportarea sa : pentru a se linişti copilul nu mai are nevoie de contact fizic, apropierea „mamei" îi ajunge. Puţin cîte puţin însăşi această nevoie de apropiere se va transforma într-o nevoie de atenţie ori de aprobare. în plus, pe la 7 luni, sugarul devine capabil să-şi identifice mama şi chiar să perceapă cadrul în care trăieşte, să distingă ceea ce este familial de ceea ce este străin. El plînge dacă este transportat în altă parte, ori dacă altcineva vrea să-1 ia în braţe. Este de-acuma ataşat de o persoană precisă. Iată de ce, cu toate că mai uşor este să-1 încredinţezi pe copil unei străine binevoitoare, la această vîrstă

1 Aceste chestiuni sînt îndelung discutate de E. M a c c o b y ş i J . C. M a s t e r s în a IlI-a ediţie a volumului Carmichael Manual of Child Psychology, Paul Mussen, 1967.

Rolul mamei 113

devine dificil să-1 separi de mamă. Legătura de dependenţă afectivă a fost creată ; numai după adolescenţă aceste sentimente de dependenţă afectivă se vor transforma într-un adevărat ataşament, adică în dragostea faţă de o persoană de care eşti în acelaşi t imp independent.

întreaga complexitate a rolului mamei în copilărie şi în adolescenţă constă tocmai în asigurarea acestei transformări, de la totala dependenţă la ataşamentul matur. Acest rol are aspecte variate, în funcţie de vîrstă copilului, şi cere din partea mamei atitudini diferite : cînd protectoare, cînd îngăduitoare şi detaşate. Uneori copilul trebuie păzit de orice risc, alteori lăsat să-şi asume toate riscurile. Iată de ce este aproape imposibil să întîlneşti la aceeaşi persoană calităţile care să facă din ea o mamă perfectă a copilului de orice vîrstă. „Mamele b u n e " ale sugarilor sînt rareori „mame b u n e " pentru adolescenţi.

Pentru cei mai mici : o mamă liniştitoare

Pentru nou-născut lumea exterioară nu există, nu este percepută altfel decît ca ceva fluu, neinteligibil. Singurele pe care le percepe sînt nevoile sale interne imediate : nevoia de a faoe să înceteze foamea, durerea. Orice frustrare, orice întîrziere în satisfacerea acestor nevoi dau naştere la o disperare totală — deoarece copilul nu poate să aprecieze şi să prevadă — şi foarte repede, la teamă şi la nelinişte.

COPILUL TREBUIE SĂ AIBĂ POSIBILITATEA SĂ-ŞI IDENTIFICE MAMA

Am văzut că abia pe la 7—8 luni copilul îşi identifică în mod clar mama şi aşteaptă tocmai de la ea satisfacerea nevoilor sale. în t re cele două stadii există o perioadă de evoluţie în cursul căreia el învaţă puţin cîte puţin să perceapă mai întîi o prezenţă, apoi un chip omenesc nedistinct căruia îi surîde, apoi, în sfîrşit, un anumit chip de care se leagă. Pentru el această identificare reprezintă un stadiu de dezvoltare foarte important, pe care copilul trebuie să-1 parcurgă firesc, fără a se încerca bruscarea lui ; pentru aceasta sînt necesare două condiţii :

— Chipul trebuie să fie privilegiat, adică printre diferitele persoane care se află în preajma copilului una trebuie să se ocupe de 8 — Cunoaşterea copilului

114 Constelaţia familială

el în mod deosebit şi să se distingă de ceilalţi. Poate că nu este necesar să fie însăşi mama, dar fie bunica, fie doica, vor avea acelaşi rol şi ea va fi aceea faţă de care se va forma prima legătură afectivă esenţială. Anna Freud 1 a arătat că dacă copilul nu poate să distingă o „mamă" pr intre persoanele oare se ocupă de el, evoluţia lui afectivă va fi întîrziată sau perturbată.

Această observaţie va părea naturală celor care au urmăr i t domesticirea unui animal, adică încercarea de a forma la el un sentiment elementar de ataşament : el nu-şi găseşte echilibrul decît dacă are un singur stăpîn, nu mai mulţi.

— Acest chip trebuie să reprezinte Binele, Fericirea, Plăcerea, pentru că el este primul „Celălalt" perceput şi identificat de sugar : el trebuie, ceea ce este important, să provoace reacţii pozitive. Dacă acest „Celălalt" creează starea de frustrare şi de angoasă, primele relaţii ale copilului cu lumea înconjurătoare vor fi perturbate, uneori chiar grav. Se admite astăzi că multe dintre perturbaţii le mentale îşi găsesc izvorul în „ratarea" acestei prime relaţii afective.

STABILIREA UNEI COMUNICAŢII

Cum trebuie deci să se stabilească această relaţie pentru ca sugarul să se dezvolte în mod armonios şi echilibrat ? Este necesar, dar nu şi suficient, ca toate nevoile lui fizice să fie satisfăcute. Mai trebuie ca o comunicaţie să se formeze şi să se stabilească fără şocuri. Această nevoie afectivă de încredere reciprocă, necesară pentru un echilibru, se întîlneşte în întreaga evoluţie a copilului. S-a arătat, de pildă, că ea creează climatul indispensabil oricărei ucenicii, la orice vîrstă. Este natural deci, ca această comunicaţie să reprezinte însăşi condiţia primelor sale descoperiri de natură cognitivă sau cel puţin premisele cele mai favorabile care determină aceste descoperiri.

în imensa majoritate a cazurilor această comunicaţie între mamă şi copil este absolut naturală şi trăită fără ca nici unul dintre ei să se fi gîndit la ea, Alăptatul este o plăcere reciprocă, instinctiv sugarul încă orb pune mîna pe sînul mamei, ale cărei degete ating cu tandreţe căpşorul chel.

1 A. F r e u d , Le traitement psychanalitic/ue des enfants, P .U.F. , 1951.

Rolul mamei 115

„Comunicaţia de atitudine". Spitz emite ipoteza unei „comunicaţii de atitudine", m a m a şi copilul vorbindu-şi într-o „limbă a corpului" 1 . în t impul primelor săptămîni de viaţă, copilul recepţionează o mulţime de semnale ale propriului său corp : echilibru, tensiune musculară, poziţie, temperatură, r i tm etc.

Omul adult a cărui atenţie este fără-ncetare îndreptată către obiecte exterioare, nu mai este conştient de aceste fenomene care se petrec în propriul său corp. Dar pentru sugar, aceste semnale, ca şi cele ale mamei, devin un mijloc privilegiat de comunicaţie cu ea. Tot astfel, mama percepe direct tensiunea nervoasă a copilului şi ghiceşte plînsetele lui, foamea lui etc. Cei din j u r vorbesc de un „al şaselea simţ" care o avertizează pe mamă.

Comunicaţia afectivă. în acest stadiu, t imp de cîteva săptămîni, mama şi sugarul aproape că nu sînt două fiinţe distincte ; sugarul îşi percepe mama ca pe o prelungire a lui însuşi, în acest caz fiind vorba mai curînd de o simbioză decît de o simplă comunicaţie. Cînd aceasta se stabileşte într-un mod mai clar, pr int r-un schimb de surî-suri, de mîngîieri, de sunete aproape articulate, plăcerea şi nevoia rămîn reciproce, pr intr-un du-te-vino permanent de stimulări şi de reacţii. Mama îi răspunde copilului în măsura în care acesta i se „adresează" şi are nevoie afectiv de ea. Acestea rămîn valabile şi pentru „mama de-mprumut". Astfel, de obicei în creşe îngrijitoarele îi preferă pe copiii care le sînt încredinţaţi un t i m p mai îndelungat, în creşele „Ajutorului social pentru copii", u n d e mulţ i copii îşi petrec numai cîteva zile şi unde aceşti copii „în t recere" sînt împreună cu alţii, abandonaţi, educatoarele sînt legate de serviciul lor prin aceştia din urmă, de care se simt ataşate şi pentru că îi păstrează mai multă vreme ; aceasta este o dovadă că numai îngrijirea copiilor nu le oferă o deplină satisfacţie şi că doresc să primească şi dragostea lor.

„ACCIDENTELE" RELAŢIEI MAMA-COPIL

Chiar dacă „mama adevărată" are asupra „mamei de-mprumut" avantajul legăturii biologice cu nou-născutul, ea întîmpină în anumite cazuri mai multe dificultăţi în găsirea unui b u n echilibru. Toc-

1 R. S p i t z , La première année de la vie de l'enfant, P .U.F . , 1951.


mai pentru că este de la început mai profundă, relaţia mamă-copil este mai supusă accidentelor, care pot fi grupate în două categorii :

Mama nu este capabilă să stabilească o comunicaţie chiar dacă doreşte acest lucru cu ardoare, pentru că nu este perfect echilibrată ea însăşi. Este cazul mamelor instabile, anxioase, care creează în jurul lor, din diferite motive, un climat nesănătos şi încordat, în care copilul nu găseşte siguranţa de care are nevoie.

Mama prea neliniştită, temătoare, întotdeauna preocupată să evite un accident posibil, îl face pe copil nemulţumit, agitat, pretenţios incapabil de a se odihni în linişte. El este cel care suferă de „colicile primului t r imestru" fără cauze aparente. Mama ale cărei dispoziţii oscilează permanent între tandreţe şi agasare sau furie poate să provoace la copil o instabilitate psihomotorie care întîrzie buna coordonare a mişcărilor lui şi favorizează apariţia unor caractere nesigure şi nehotărîte.

Mama nu vrea de fapt să stabilească o comunicaţie, chiar dacă este capabilă s-o facă, pentru că în mod conştient sau mai adesea inconştient, ea respinge sau îşi refuză copilul. Asemenea cazuri sînt întîlnite destul de frecvent şi pot apărea atunci cînd copilul n-a fost dorit, cînd venirea lui pe lume i-a pricinuit mamei dificultăţi materiale sau morale, cum ar fi ruptura cu familia, sau dacă există un conflict între mamă şi tatăl copilului; atunci, inconştient, ea refuză copilul, simbolul unei legături care a decepţionat-o. Se întîmplă în aceste cazuri ca mama să fie de-a dreptul ostilă sugarului, să refuze să se ocupe de el, sau să o facă fără tragere de inimă. Această comportare poate să perturbe grav dezvoltarea lui. Legătura afectivă necesară nestabilindu-se, copilul rămîne inert, adormit, nu se interesează de nimic, nu realizează decît cu întîrziere obişnuitele performanţe ale sugarilor fericiţi. Spitz a observat la aceşti copii, fără însă a explica acest fenomen pe deplin, o piele sensibilă şi uşor iritabilă, eczeme frecvente, care sînt probabil semne ale unui echilibru nervos instabil.

La fel de periculoase, fiind camuflate şi inconştiente, sînt atitudinile refulate de respingere. Mama se trădează, de pildă, printr-o mare neîndemînare cînd se ocupă de copil sau pr intr-un exces de grijă şi de scrupule, nelăsîndu-1 niciodată în pace. Această conştiinciozitate nu înlocuieşte niciodată spontaneitatea tandreţei şi sugarul nu poate fi înşelat : chiar dacă este stimulat intelectual, el suferă adesea de o întîrziere afectivă, adică se arată plîngăreţ şi legat de fusta mamei, fără turbulenţa ce caracterizează copiii cu adevărat sănătoşi.

Rolul mamei 11?

Pericolul separării după şase luni

De-a lungul primelor săptămîni sau primelor luni, chiar dacă mama de sînge are legături mai strînse cu nou-născutul, între copil şi „mama de împrumut" (doică, nursă, tată), adică persoana care-1 hrăneşte, se pot stabili cele mai bune raporturi . Dar, de la 6—-7 luni, cînd copilul începe să identifice chipul acestei „mame", devine greu să-1 desparţi de ea. Khatherine Wolf a studiat tulburări le afective la copiii despărţiţi de mamă pentru o perioadă mai lungă, după ce şase luni au fost împreună 1. La-nceput copilul este plîngăreţ, pretenţios, se agaţă de observator, apoi, puţin cîte puţin, plînsetele se transformă în strigăte, copilul pierde în greutate, dezvoltarea se opreşte. In fine, începînd cu a treia lună de separare, el refuză orice contact, rămîne culcat în leagăn, faţa sa are o expresie rigidă, doarme rău, începe să se manifeste o întîrzierei motorie. Dar tulburările nu sînt „instalate". Ele dispar foarte repede dacă între lunile a treia şi a cincea ale despărţirii copilul este din nou încredinţat mamei sau cuiva care o poate înlocui în mod corespunzător.

Trebuie însă precizat că în acest caz tulburarea sa se datorează separării totale de mamă şi că aceste observaţii nu se aplică sugarilor încredinţaţi cîteva ore pe zi unei femei străine sau unei creşe. Irene Lezine, în urma remarcabilelor sale experimente efectuate la creşa Gentilly, precizează că dacă sugarul primeşte în fiecare zi din partea mamei o anumită cantitate de prezenţă afectivă, dezvoltarea lui nu este perturbată cu nimic de cele cîteva ore de separare cotidiană. Ea subliniază în acelaşi t imp importanţa faptului că mama are astfel posibilitatea să-1 îngrijească şi să realizeze contactul fizic între ea şi copil, indispensabil unei solide legături afective 2.

Sîntem încă foarte departe de a şti totul despre aceste mecanisme complexe. Se pare, de pildă, că băieţii şi fetele în primul an nu reacţionează în acelaşi fel la atitudinea mamei. Conform studiilor făcute de Nancy Bayley şi Earl Schaefer 3, copiii de ambele sexe sînt mai „avansaţi" la un an dacă au o mamă exigentă ; performanţele băieţilor sînt însă mai puţ in bune dacă au o mamă foarte tandră şi mai bune dacă mama este severă, indiferentă sau chiar ostilă. Pentru

1 Vezi K. W o l f , The Personality of the Pre-Schuol Child, Grime and Stratton, 1945. 2 I. Lé z i n e — comunicare orală făcută autoarei. 3 N . B a y l e y s i E . S c h a e f e r , Monographies o f Social Research o n Child

Development, 29, n r . ' 6 , 1964.


fetiţe situaţia este inversă. Este adevărat eă precocitatea la această vîrstă n-are nici o legătură cu viitoarea inteligenţă, după cum se arată în acelaşi studiu K

UCENICIA FRUSTRĂRII

Pe la 10 luni copilul începe să meargă de-a buşilea ; apoi va învăţa să meargă agăţîndu-se de diferite obiecte şi astfel se va bucura de o anumită autonomie în mişcări. Această evoluţie a mobilităţii copilului va provoca primul „ n u " al mamei, adică prima frustrare.

Viitoarea dezvoltare a copilului depinde în mare parte de modul în care mama abordează această primă etapă. Greşelile pot apărea la fiecare pas ; mama poate să sperie copilul, să-i creeze o reacţie de ostilitate etc. Totuşi ,,nu"-ul este necesar şi trebuie să fie clar şi ferm ; el trebuie să-1 determine pe copil, dar fără a-i perturba securitatea, să-şi stăpînească dorinţele pentru a-i face astfel plăcere mamei. Cu alte cuvinte, copilul trebuie să înţeleagă faptul că m a m a nu-i refuză iubirea nici o clipă, dar că în acelaşi t imp el trebuie să se supună voinţei ei şi să-i ofere în dar renunţarea sa. Dragostea maternă îi vine în ajutor în această grea ucenicie.

întreaga educaţie din prima copilărie constă, deci, nu atît în a impune copilului anumite frustrări, cît în a le face să fie acceptate. Copilul este gata să atingă un obiect interzis, el aude „nu", renunţă şi vede o expresie de plăcere pe chipul mamei fiind în acelaşi t imp şi lăud'at. Va mai trece însă multă vreme pînă cînd va putea să imagineze la distanţă nemulţumirea mamei şi numai din aceste motive să renunţe să mai atingă obiectul chiar dacă ea este absentă ; dar acest proces de evoluţie se desfăşoară treptat.

Este clar că această atitudine îi impune mamei să facă un oarecare efort, în primul rînd pentru că ea implică un refuz, ceea ce creează tensiune afectivă, apoi pentru că cere o anumită răbdare pentru a-1 obişnui pe copil cu ideea, nouă pentru el, că nu este centrul universului, ci numai o părticică a unui univers compus din multe alte elemente care trebuie şi ele respectate. Aceasta este o sarcină dificilă care nu-i poate fi încredinţată tatălui deoarece, de regulă, el este mai ocupat decît mama. Dacă îi este încredinţată unei străine angajate, ea riscă desigur să fie îndeplinită şi mai rău. Astfel,

1 Vezi la p. 121, tabloul corelaţiei cu inteligenţa la adolescenţă.

Rolul mamei 119

al doilea an de viaţă al copilului este din anumite puncte de vedere foarte delicat pentru mamele care lucrează. Sarcina se dovedeşte destul de greu de dus la bun sfîrşit şi pentru o m a m ă prea emotivă, ale cărei accese bruşte de mînie riscă să-1 sperie pe copi l ; aceste accese sînt adesea urmate, în compensaţie, de o tandreţe excesivă ; un asemenea comportament, haotic în ansamblu, face ca intenţiiile mamei să-a apară copilului mai puţin clare, iar educarea lui să devină mai dificilă, ori de-a dreptul nocivă 1.

In cel de-al treilea an, vîrsta primei af irmări a propriului eu, cele două domenii în care m a m a şi copilul vor avea ciocniri sînt :

Mîncarea : pentru că mama îi dă o m a r e importanţă, copilul descoperă repede că poate să dea aici dovadă de independenţă, să refuze un fel strîngîndu-şi buzele, să scuipe o înghiţ i tură băgată cu forţa in gură, să arunce mîncarea din farfurie ... Unele feluri nu-i plac, altele sînt doar un motiv pentru mofturi. încăpăţînarea copilului, însoţită uneori de cea a mamei, dă naştere unor adevărate competiţii de forţă, mergînd pînă la refuzul copilului de a accepta orice Tel de mîncare.

Este o înfruntare, un duel. Dacă o persoană străină are sarcina să hrănească copilul, se întîmplă ca lupta să înceteze în chip miraculos. Copilul începe iarăşi să mănînce.

Ucenicia curăţeniei: şi aici copilul descoperă repede că m a m a acordă acestei chestiuni o mare importanţă şi încearcă s-o sfideze. Dacă mama este prea pretenţioasă sau prea nerăbdătoare în a obţine rezultate imediate, începe lupta. Dimpotrivă, dacă mama, fără să se enerveze, se va arăta fericită de efortul pe care copilul îl face pentru ea, orice progres va fi o să/bătoare şi-1 va ajuta pe copil să cunoască bucuria de a face o plăcere altuia, ceea ce reprezintă un stadiu important al maturizării afective. Există deci un echilibru plin de nuanţe între severitate şi toleranţă, în t re ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, echilibru care t rebuie respectat de mamă. Ciocniri de cu totul altă natură apar frecvent, pe măsură ce copilul vrea să le facă pe toate singur, iar m a m a încearcă să-1 reţină. în aparenţă ea cere copilului să termine mai repede o acţiune oarecare şi fără îndoială că este mai uşor să închei paltonul unui copil mic decît să-1 laşi să se descurce singur şi să greşească. Dar cînd copilul se zbate şi strigă „eu singur, eu singur", el este cel care în fond are

1 Pentru un studiu detailat a l acestui comportament vezi: R. Mu c e h i e i l i , Comment ils déviennent délinquants, Editions sociales françaises, 1965.


dreptate, iar reticenţa mamei trădează de fapt dorinţa ei ca acest copil să rămînă mic, sub protecţia ei.

In societatea noastră, copilul este fără discuţie supraprotejat. Toate anchetele au arătat că mama întîrzie în mod voit cu cîţiva ani vîrsta aproape a tuturor uceniciilor copilului : astfel, ea îl îmbracă pînă la 8 ani, îl spală pînă la 10, în t imp ce 4 şi 5 ani sînt vîrstele la care el este capabil să facă toate acestea singur.

Influenţa acestei atitudini, ca şi a altor atitudini, ale mamelor faţă de copil, asupra viitoarei lui dezvoltări, a fost îndelung studiată la Universitatea din California de Nancy Bayley, care a urmări t un mare număr de subiecţi de la naştere pînă la vîrsta adultă, t imp de 36 de ani. Aceste studii au confirmat o netă diferenţiere între sexe. Atitudinea mamei din primii ani influenţează, de asemenea, în mare măsură, viitorul caracter al copilului. Astfel băieţii, care au fost foarte răsfăţaţi şi înconjuraţi de mai multă tandreţe sînt la adolescenţă mai sociabili, mai independenţi şi mai veseli, dar şi mai puţin politicoşi, mai puţin conştiincioşi şi mai pre tenţ ioş i i .

Comentariile la tabelul alăturat

Se spune uneori că viitorul copilului se hotărăşte în cei dintîi ani ai vieţii sale şi această idee provoacă la părinţii t ineri o anumită îngrijorare. Luată ad literam, această afirmaţie este puţin hazardată.

Primii ani au o mare importanţă, dar corelarea primei educaţii cu rezultatele ei sînt încă puţin studiate.

Un studiu făcut de N. Bayley şi E. Schaefer încearcă să precizeze aceste corelaţii sub un anumit aspect : dezvoltarea inteligenţei la diferite vîrste şi influenţa pe care o poate avea asupra ei prima educaţie acordată de mamă. Această posibilă influenţă este prezentată în tabelul de mai jos2. Cînd această corelaţie este pozitivă, dunga se află în dreapta liniei mediane (de pildă copiii a căror autonomie a fost încurajată se arată mai inteligenţi decît media, ătît la 4 cît şi la 12 sau 17 ani), iar când este negativă la stânga. Se vede că mama care se arată de la început prietenoasă, dar care ştie să laude copilul şi-i

1 Concluziile trase de Berkely Growth Study sînt expuse amănunţi t în Research in Child Development, a Longitudinal Perspective de N. B a y 1 e y, Merril-Palmer, Quarterly of Behaviour and Development, vol. I I , nr. 3, 1965.

2 (Tabelul de N. B a y l e y şi E. S c h a e f e r , Correlations of Maternal and Child Behaviors with the Development of Mental Abilities data from the Berkely Growth Study, Monografia Social Research Child Development, 1964, nr. 29, nr . 6.

Rolul mamei 121

Corelaţia între atitudinea mamei între 0 şi 3ani şi ia te/yerifa copilului

M 3i/i lai >/t 777A lila ISani rzn It la l/ani

S) Eraexigentaînprivinţa ^^77Z\ performanţe/or

7) Sepreocupa de sănătatea HHIH capi/ului

8) Anxioasă

9) Iritabilă

10) Considera _ copilulca£LL povară I ti) IIpedepsea ddrsea

ll)/ndi-feren/oX.

^ ^ ^ ^ ^

5 încurajează independenţa, favorizează dezvoltarea lui intelectuală, în timp ce, dacă îl răsfaţă (nr. 4) copilul este precoce (dunga de 4 ani), dar mad puţin strălucit cînd creşte. Trebuie să remarcăm mai ales o certă diferenţă între sexe.


Atitudinea destul de „dură", ostilă sau indiferentă a mamei faţă de copil se dovedeşte dezastruoasă pentru băieţi, ea prejudiciază însăşi dezvoltării inteligenţei lor (nr. 9, 10, 11, 12) ; nici atitudinea de anxietate (nr. 8) nu este favorabilă copiilor. Inteligenţa fetelor pare să fie mult mai puţin afectată de experienţele nefericite ale fragedei copilării.

Corelaţia negativă la 4 ani esfte şi pentru fete destul de importantă (sînt mai puţin precoce) d a r la adolescenţă influenţa este minimă, după cum o arată dungile albe. Chiar atitudinea afectuoasă a mamei (nr. 3) nu are o importanţă at î t de mare, cum s-ar putea crede, în dezvoltarea intelectuală a fetelor. Mai arătăm, în treacăt, că aceste rezultate sînt foarte diferîte de cele observate la copiii sub 1 an. Totul se petrece, ca şi cum o copilărie fericită le-ar face pe fetiţe mai precoce, dar fără beneficii ulterioare, în t imp ce pentru băieţi situaţia este mai curînd inversă.

IDENTIFICAREA CU MAMA

Am văzut că o dată cu lichidarea conflictului oedipian, părinţii le servesc copiilor drept modele pentru identificare 4. Fetiţa vrea să facă curăţenie şi bucătărie ca m a m a ; băieţelul, prea mare de acum pentru a visa „să se însoare cu mama", îşi închipuie că se va însura cu o femeie ca ea. Acest lucru era adevărat cel puţin în familiile care trăiau închistate în ele însele, unde copiii n-aveau decît pe părinţii lor ca modele adulte. Cinematograful şi televiziunea, adu-cîndu-le alte imagini, oferă acum dorinţei lor de identificare stereotipuri din întreaga societate.

O experienţă făcută în 1966—1967 asupra a circa o sută de copii, de la 6 la 14 ani, proveniţi d in toate mediile, permite să se elucideze, într-o oarecare măsură 2, această problemă. Li s-au oferit copiilor 8 fotografii de femei, angajate alături de copiii lor în diverse activităţi, fiecare evocînd un anume tip de atitudine maternă. Li s-a cerut să arate pe cea care o preferă, pe cea care seamănă mai mult cu propria lor mamă, pe cea cu care ar dori să semene (sau să se însoare mai tîrziu). Răspunsurile au scos la iveală un refuz total al atitudinilor de „dădăceală" sau de răsfăţ excesiv, o mare nevoie de

1 Vezi p. 58. 2 Test R. V i n c e n t şi C. D a u r a t (1966). Vezi fotografiile de Ia p. 14 şi 15.

Rolul mamei 123

securitate care să fie asigurată de mamă, o m a r e dorinţă de comunicare prin joc. Identificarea se face mai puţ in cu mama reală (percepută ca o fiinţă calmă şi domestică) şi mai mult cu o fiinţă frumoasă şi elegantă, coborîtă de-a dreptul de pe ecran în viaţă. In schimb i se arată o mare recunoştinţă mamei care îşi lasă copilul să o ajute, care îi încredinţează mici sarcini. Dorinţa ue asumare a responsabilităţilor, de înlăturare a excesului de protecţie, este deja virulentă.

Adevărata înţărcare Ea va fi şi mai puternică în adolescenţă, cînd se afirmă dorinţa

de zdruncinare a dependenţei. Aceasta reprezintă pentru mamă o cotitură decisivă în educarea copilului. îna inte rolul ei consta în a feri copilul de orice pericol ; acum constă în a-1 lăsa să-şi asume riscurile, limitîndu-le după capacitatea lui.

In natură această înţărcare afectivă, cu mult mai dificilă decît cea dintîi, este cel mai des impusă chiar de către mamă : pasărea îi împinge pe pui afară din cuib. La oameni, această înţărcare este impusă de copil mamei, care ajunge să-1 considere un obiect prea preţios pentru a fi expus. O mamă bună pentru adolescent este cea care ştie să creeze o anumită distanţă între ei, rămînînd totuşi perfect disponibilă pentru dovezile de afecţiune sau pentru diferite cereri de ajutor. Această distanţă nu este cîtuşi de puţin sinonimă cu demisia. Mai ales în preadolescentă, contactul cu copilul, interesul pentru acţiunile Iui şi un anumit control sînt absolut necesare. Dificultatea constă în exercitarea acestui control fără a-1 face înăbuşitor — şi nu excesul de autoritate este acela care-1 face înăbuşitor — ci mai ales şantajul afectiv exercitat de către mamă.

Să luăm un exemplu. Unui copil de 14 ani i se cere să vină de la şcoală direct acasă, în cincisprezece minute. într-o zi întîrzie puţin şi o găseşte pe mama plîngînd. Ea nu-1 ceartă, dar plînge : „Aşadar nu mă iubeşti, pe mine care mi-am sacrificat viaţa pentru t ine !" Evident, aici sînt reunite toate greşelile : un control prea strict pentru această vîrsta (i se poate permite băiatului să treacă pe la un coleg din cînd în cînd), o pretenţie exagerată la recunoştinţă filială care va genera ostilitatea copilului faţă de mama sa, o nelinişte excesivă, culpabilizantă, care-1 va împinge pe copil la minciună şi, în fine, absenţa unui reproş moderat şi rezonabil, care demonstrîndu-i în mod real în ce a constat greşeala sa l-ar fi determinat să n-o mai repete.


Tot aşa, o susceptibilitate excesivă sau o gelozie evidentă pot duce la ruperea legăturilor mamă-copil care se află în această perioadă într-o fază fragilă. Perioada începuturilor flirturilor este deosebit de delicată. Mama este deseori geloasă în ambele cazuri, şi pe fiul care-i scapă de sub tutelă, şi pe fiica ce începe să aibă succes. Gelozia ei se traduce pr intr-un efort de a părea tînără, de a se comporta mai curînd ca o soră decît ca o mamă, aceste atitudini fiind extrem de jenante pentru adolescent şi făcînd şi mai dificilă păstrarea încrederii lui.

Nu sînt rare cazurile în care mama unui băiat încearcă să întîrzie maturizarea lui, păstrîndu-şi atitudinea protectoare şi dădăcindu-1 dincolo de adolescenţă. în acest caz băiatul formează cu mama un fel de „cuplu" psihologic şi cu greu se decide să se însoare. Chiar cînd se însoară această situaţie nu se schimbă prea mult, deoarece el va căuta în soţia lui o mamă deghizată, rămînînd, fără să-şi dea seama, toată viaţa un copil.

Rolul tatălui

Oricărui copil îi lipseşte tatăl, dacă nu-l poate admira pe al său.

J. Plaquevent

Imaginea tatălui şi a rolului său nu derivă în închipuirea copilului tmmai din raporturi le ce se stabilesc între ei în viaţa cotidiană, ci şi din ceea ce aşteaptă de la tată însăşi familia şi întreaga societate. Şi cu toate că acest rol evoluează pe măsură ce societatea noastră se dezvoltă, cu toate că cei tineri îşi afirmă adesea dorinţa de a avea relaţii mai „autentice", stereotipul rămîne în conştiinţa lor mai mult sau mai puţ in fix, şi tatăl, cu riscul de a-i decepţiona, trebuie totdeauna să i se conformeze într-o măsură mai mare sau mai mică. Mici un alt rol social nu este mai împovărat de greutatea tradiţiilor milenare ca cel al tatălui.

Paternitatea : o invenţie sociala ?

Deşi părerile sociologilor sînt adesea contestate, îndeosebi cele ale Margaretei Mead după care rolul tatălui ar fi „străin din punct de vedere psihologic şi impus în mod artificial de civilizaţie în scopul supravieţuirii rasei... o invenţie socială, născută undeva în umbra istoriei" 1, este totuşi evident că nimic din înzestrarea lor biologică nu le impune totuşi bărbaţilor să-şi asume de-a lungul a douăzeci de ani din viaţă sarcina grea a paternităţii. Malinowski 2 arată că în anumite societăţi în care determinarea tatălui nu este posibilă, exercitarea autorităţii faţă de copil îi este încredinţată fratelui mamei. Copilul recunoaşte autoritatea acestuia, deoarece numai supunerea faţă de acest adult îi dă dreptul să facă par te din ginta mamei şi să locuiască în aşezarea gintei. în schimb, adevăratul său tată îl creşte cît t imp e mic, pentru că este „bărbatul mamei" şi nu joacă decît rolul afectiv al unei a doua mame ; influenţa lui devine tot mai mică, pe măsură ce copilul creşte şi trece în mîinile unchiului.

1 Dupa J. J o s s e l y n , in Cultural Forces Motherliness and Fatherliness. American Journal of Orthopsychiatry, 1956.

2 B . M a l i n o w s k i , in The Father in Primitive Psychology.


Pînă nu demult nimic şi nimeni, în societatea noastră, nu îi pregătea pe taţi pentru rolul lor. Fetiţa care îşi închipuie viitorul îşi imaginează în pr imul rînd că va avea copii, din partea celor din jur ea primeşte în mod inconştient o continuă pregătire pentru maternitate. Băiatul îşi imaginează viitorul profesional sau social, uneori pe viitoarea lui soţie ; nu se gîndeşte că odată va deveni tată, decît în legătură cu alte lucruri.

De naşterea celui dintîi copil va fi poate mîndru, dar ea îl va surprinde, va fi neliniştit şi se va comporta stîngaci cu el. El va afişa o atitudine distantă faţă de îngrijirea copilului : „este o treabă de femeie". Dar această sustragere ascunde jena lui în faţa unui intrus pe care inconştient îl percepe ca pe un rival şi oare mai tîrziu, cres-cînd, va deveni o adevărată ameninţare chiar pentru locul pe care el îl ocupă în societate. Puţini sînt taţii care nu au măcar o fărîmă de tristeţe sau de mînie cînd adolescentul lor fiu îi bate la tenis, acaparează telefonul „lor", cere să i se împrumute automobilul „lor" pentru o întîlnire cu o fată — toate aceste lucruri clasîndu-i pe părinţi în categoria celor „bătr îni" şi împingîndu-i astfel imperceptibil spre retragere.

Oricare ar fi totuşi reacţiile inconştiente pe care n-am avea temei să i le reproşăm, tatăl este în general dornic să-şi asume în condiţiile cele mai bune rolul (are i se încredinţează şi care are trei aspecte principale :

— afecţiunea, simbolizată prin prezenţa lui alături de familie ; — protecţia prin intermediul sprijinului material pe care îl da

torează familiei (banii, hrana, un cămin stabil) şi al hotărîrilor salvatoare care se aşteaptă din partea lui în caz de dificultate ;

— iniţierea în viaţă, în general, dar mai cu seamă în viaţa socială ; din partea lui se aşteaptă să fie un model pentru imitare şi pentru identificare, să-şi exercite controlul prin autoritatea sa, să-i dăruiască copilului cunoştinţele şi experienţa sa.

PRIMA RELAŢIE TATA-COPIL

In primele luni de viaţă ale sugarului, chipul aplecat asupra leagănului nu este diferenţiat Din momentul în care copilul recunoaşte chipul mamei, tatăl îi apare ca o fiinţă diferită, dar care are

1 Vezi p. 26 şi 29.

Rolul tatălui 127

un rol afectiv analog. El înseamnă pentru copil o a doua mamă, mai puţin prezentă desigur, dar din a cărui parte se aşteaptă la aceleaşi manifestări de tandreţe sau de aprobare, la aceleaşi schimburi afective prin intermediul micilor jocuri — şi chiar uneori la îngrijiri, pe care tatăl modern le acordă cu tot mai multă plăcere.

In plus, tatăl reprezintă dragostea şi securitatea pentru mamă şi prin intermediul ei, pentru copil. Sugarul îşi găseşte astfel fericirea, într-o relaţie tr iunghiulară stabilă, fiecare membru al ei fiind legat de ceilalţi prin iubire. Tocmai pentru a întări această relaţie, care generează un sentiment de securitate, şi pentru a reduce reacţiile, rare pot distruge această relaţie prin gelozie, este bine ca tinerii taţi să se ocupe chiar de sugari. Mai mult decît atît : ei trebuie să asiste la naştere şi chiar să urmeze anumite cursuri pregătitoare de îngrijire a nou-născutului.

Comunicarea verbală între tată şi mamă îl ajută i p e copiii să-şi însuşească vorbirea

Existenţa acestui tr iunghi tată-mamă-copil are un rol important în învăţarea vorbirii, fiind cunoscut faptul că vorbirea constituie primul mod de „socializare" a copilului. Părinţi i comunică verbal, dar în această comunicare întrebuinţează uneori şi semne care diferă însă foarte mult de cele folosite de copil pentru a se face înţeles de mamă. El trebuie să adopte acest sistem de comunicare pentru a pătrunde în lumea adulţilor şi a le împărtăşi iubirea. De asemenea, după părerea psihanaliştilor, copilul nu devine apt pentru învăţarea vorbirii decît atunci cînd a înţeles că între tatăl şi mama lui există această comunicare verbală la care el însă nu poate să participe.

Din acest moment, orice atitudine nouă a copilului va trebui să fie aprobată nu numai de mamă, dar şi de tată, care devine model pentru imitare şi judecător al oricărei acţiuni. Puţ in cîte puţin, se conturează ideea diferenţei dintre sexe. Tatăl nu mai este doar un membru al triunghiului, el este un bărbat, adică o fiinţă înzestrată cu o anumită superioritate ; ce importanţă are dacă la originea acestei idei se găsesc atribute fizice, cum o vrea Freud 1 sau atitu-

1 S. F r e u d : „Trois Essais sur ta sexualité? (Gallimard, 1945). Pentru Freud descoperirea diferenţei dintre sexe se soldează pentru o fetiţă cu sentimentul de a fi „incompletă"; de aici o ranchiună împotriva mamei şi o admiraţie pentru ta tă . Vezi şi D. S a a d a, L'enfant et les Grandes Personnes, Aubier-Montaigne, 1969.


dinea de dependenţă faţă de el a mamei înseşi, ori influenţa stereotipurilor sociale care se face simţită şi în această problemă. In orice caz tatăl, cu mult mai înalt şi mai puternic decît copilul, îi pare acestuia înzestrat cu o putere quasi supranaturală. Copilul îl admiră, visează să-i semene în toate. Această superioritate fizică şi intelectuală a tatălui recunoscută sau proclamată, îl ajută pe băieţel să evite complexul oedipian 1; pentru toţi copiii, ea confirmă imaginea rolurilor tatălui şi mamei, pregătind terenul pentru identificarea cu personajul de acelaşi sex.

Cel puţin aşa afirmă teoriile psihanalitice, elaborate, în Cea mai mare parte, în prima treime a secolului nostru.

Familia evoluează însă rapid şi se poate crede că noua at i tudine a taţilor faţă de copii, mai apropiată, mai încărcată de afectivitate, mai „maternă", va avea consecinţe profunde în cea de-a doua copilărie şi va modifica în mod considerabil reacţiile „oedipiene". Mai trebuie precizat că dacă un mare număr de psihologi considerau sănătoasă şi necesară pentru echilibrul copilului o diferenţiere netă a celor două roluri, alţii în lucrări mai recente vorbesc de „părinţ i" ca de o unitate, într-o perspectivă în care conflictul oedipian ocupă un loc din ce în ce mai m i c 2 .

Cert este că tatăl, personaj cu atît mai admirat cu cît este, datorită unor împrejurări impuse de viaţa cotidiană, mai puţ in apropiat de copil decît mama, inspiră o încredere de care trebuie să se arate demn. El este cel care-1 aruncă pe copil în sus şi îl prinde din zbor, şi copilului nu-i e frică. El conduce maşina, el mînuieşte securea cînd taie buşteni, el înoată pînă la insulă şi tot el îl poartă pe copil în braţe cînd acesta este obosit. Sentimentul de siguranţă pe care îl are copilul atunci cînd este în preajma lui provine din impresia că tatăl domină lumea exterioară. El este cel care-i inspiră copilului dorinţa arzătoare de a deveni ca el. Oricărui copil îi lipseşte tatăl, dacă nu-1 poate admira pe al său 3.

1 Complexul lui Oedip: ataşament excesiv faţă de părintele de sex opus însoţit de o anumită ost i l i tate faţă de celălalt. Acest stadiu oedipian, descris de Freud, dispare în med normal la vîrsta la care copilul intră în perioada de latenţă, de la 6 la 12 ani.

2 Astfel A. J e r s i 1 d în Chilă Psychology, ed. a Vl-a, Prentice Hali, 1968, discut însăşi existenţa perioadei de latenţă şi observă că conflictul oedipian nu există la copii crescuţi într-un alt context social.

3 J . P l a q u e v e n t , Misere sans nom, Edition du Seuil, 1955.

Rolul tatălui 129

ROLUL DE PROTECŢIE AL TATĂLUI Şl EVOLUŢIA ACESTUI ROL

Unul din elementele încrederii şi admiraţiei familiei este rolul tradiţional de protector pe care îl are tatăl. El pleacă la muncă pentru a cîştiga cele necesare traiului. El posedă puterea magică de a procura ceea ce doreşte de a satisface nevoile tuturor alor săi, ceea ce îl înzestrează cu un prestigiu care este cu atît mai mare cu cît el are o situaţie mai sigură. Un studiu de M. Komarovski arată că prestigiul patern scade în mod considerabil în ochii adolescentului dacă tatăl nu cîştigă suficient pentru a-şi întreţine familia 2.

Evoluţia condiţiei femeii modifică imaginile părinţilor

Evoluţia condiţiei femeii modifică fără îndoială această situaţie, în mediile sociale modeste, femeile au lucrat dintotdeauna, dar nu îndeplineau decît sarcini subalterne, aveau un salariu mic şi nu se bucurau decît de foarte puţină consideraţie socială. Accesul lor la posturi bine remunerate, la o educaţie care să le asigure un nivel intelectual egal cu cel al soţului, transformă fără îndoială în mod profund imaginile pe care copilul şi le formează despre părinţi. Respectul acordat tatălui de către copii şi totodată de către soţie, nu se mai bazează numai pe capacitatea intelectuală a tatălui. Dreptul de a hotărî, altădată încredinţat doar tatălui, este acum împărţit între ambii părinţi. Dispariţia tatălui ar fi resimţită afectiv ca o catastrofă dar nu şi în ceea ce priveşte posibilităţile materiale.

O evoluţie atît de profundă nu se produce fără a aduce o oarecare nelinişte, amestecată cu un sentiment de vinovăţie, atît la bărbaţi cît şi la femei; astfel, în numeroase familii, se încearcă să se menţină prin artificii mitul tatălui —- singurul care întreţine şi protejează familia : mama renunţă să-şi folosească educaţia pentru a munci şi refuză servicii mai bine plătite sau care se bucură de mai multă consideraţie decît cel al soţului, sau se străduieşte, faţă de copii, să pună mereu în valoare meritele tatălui, să-1 situeze pe primul loc. Este adevărat că şi el ţine seama din ce în ce mai mult de părerile soţiei cînd ia hotărîri privind viaţa familială ; el îşi re-

1 Vezi P. O s t e r r i e t h , l'Enfant et la famille. Editions du Scarabée, 1963. 2 M i r r a K o m a r o v s k i în Blue Collar Marriage, Random House, 1964.



zervă însă dreptul să dea, împreună cu ea, o orientare „politicii generale a familiei" ; el determină în mare măsură valorile personale şi sociale pe care se bazează viaţa de familie.

LEGĂTURA CU SOCIETATEA

Tot tatăl este acela care, în mod tacit, este considerat că determină prin profesiunea sa nivelul social al familiei şi mediul în care aceasta evoluează. El este cel care-i dă numele, el este cel care serveşte ca punct de reper permanent şi de aceea se spune : „este soţia lui X..., este fiul lui X..." In plus, fie că mama are o meserie, fie că nu, ea se ocupă mai mult de casă şi de familie, pe cînd tatăl apare ca o legătură între familie şi societate, aceasta din urmă fiind mai vastă şi avînd legile ei specifice. într-o căsnicie, cum spune Alain, bărbatull este „mesagerul acestei puteri surde şi mute : „necesitatea", începînd cu vîrsta cea mai fragedă, copilul vede în el, prin intermediul mamei, „legea" ; el este cel care, în ultimă instanţă, decide ce e rău şi ce e bine, şi care, întorcîndu-se seara este judecătorul suprem, aşteptat şi temut, al evenimentelor zilei.

Esenţialul pentru echilibrul copilului : înţelegerea dintre părinţi

Pe măsură ce copilul creşte, această lege devine generală şi obiectivă : valorile pe oare tatăl încearcă să le facă respectate în sînul familiei îşi au izvorul în afară, ele sînt de origine socială sau de alte origini. Aşa cum mama îl face pe copilul încă mic să accepte anumite interdicţii, prin forţa dragostei pe care o are copilul pentru ea, tatăl face ca regulile să fie respectate ajutîndu-se de legăturile de afecţiune pe care a ştiut să le creeze între el şi copii. Pentru ca regulile impuse de tată să fie într-adevăr respectate, ele trebuie să fie ferme, tatăl ştiind să le impună prin autoritatea sa şi să fie acceptate, adică tatăl să nu aibă o atitudine tiranică faţă de copil. La aceasta trebuie adăugat şi un al treilea fapt, esenţial : înţelegerea dintre părinţi. O mamă prea slabă sau ostilă care devine complicea copiilor pentru a contrazice sau pentru a diminua autoritatea paternă, creează o atmosferă a cărei nocivitate 1 a fost deseori arătată.

1 Vezi mai ales în legătură cu acest subiect R. M u ce h i e 1 1 i, Comment ils deviennent délinquants. Edit ions sociales française, 1965.

Roiul tatălui 131

Pornind de la imaginea acestui „tată ideal", care are conştiinţa exactă a valorilor, care ştie să impună ferm o lege dar în acelaşi t imp ştie să păstreze şi afecţiunea copiilor, să examinăm şi cîteva atitudini excesive ale lui.

TATĂL DOMINATOR

Autoritatea lui este expresia unei personalităţi puternice, exigente, care ştie să se afirme şi să reuşească şi care se bucură de un prestigiu destul de mare.

Conştient de valoarea sa, el nu acceptă să fie contrazis sau nesocotit, în familie vrea să fie ascultat, respectat, venerat. Soţia şi copiii s înt în ochii lui fiinţe slabe, care au nevoie să fie protejate şi conduse ; el ştie ceea ce este bine pentru întreaga familie, şi ca atare ei nu trebuie să discute acţiunile sale.

Tatăl dominator va avea un copil timid şi supus...

Copiii acestui t ip de tată sînt adesea timizi şi inhibaţi ; supunerea lor este atît de mare, încît aşteaptă fără-ncetare directive din partea tatălui, devin incapabili să ia singuri decizii privind persoana lor şi se maturizează greu. Se întîmplă ca unii dintre ei să cadă regulat la examene sau să sufere de eşecuri în viaţa profesională şi sentimentală, ca şi cum ar trebui întotdeauna să rămînă, cu orice preţ, mai prejos decît tatăl lor. Acest gen de atitudine, numită „comportare de eşec" este de multe ori accentuată pr intr-un comportament prea tandru faţă de ei din partea mamei, care vrea să compenseze astfel atitudinea soţului şi care de fapt nu face decît să contribuie la încetinirea procesului de maturizare a copilului.

... sau dimpotrivă, rebel şi autoritar

Uneori însă băiatul se revoltă împotriva unui tată prea rigid şi care nu acceptă nici un compromis. Ciocniri violente între două personalităţi puternice sfîrşesc adesea printr-o ruptură brutală a raporturilor tată-fiu şi printr-o plecare prematură a adolescentului

132 Constelaţia familiala

de acasă. Nevit Sandford 1, într-un studiu asupra genezei autoritarismului, arată că personalităţile autoritare se formează adesea în familii în care tatăl este extrem de ferm şi distant, iar m a m a destul de supusă. Copiii unor părinţi prea autoritari îşi critică familia puţin, dar disciplina care le este impusă are consecinţe traumatizante şi cotropitoare, acest fapt putînd fi prezentat în următorii termeni : supunerea faţă de părinţi este egală cu rebeliunea faţă de ceilalţi.

TATĂL TIRAN

El este de asemenea autoritar, dar în compensaţie şi în salturi, în realitate are o fire timidă. Adesea este un t ip slab care prin izbucniri sporadice sau afirmări aberante ale autorităţii reacţionează la propria-i slăbiciune. Pr intr-un asemenea mod de a-şi impune autoritatea, tatăl se devalorizează în ochii copilului pe care în acelaşi t imp îl sperie.

Tirania tatălui provoacă nervozitatea copilului

Copilul unui tată t iran este adesea inhibat, fricos, nervos, instabil, cu explozii agresive bruşte şi necontrolate. în momentul în care începe adolescenţa, conflictele între tată şi copil vor fi cu atît mai grave, cu cît t înărul adolescent îşi va da seama de adevărata personalitate a tatălui şi va căuta să-1 convingă de mediocritatea lui, chiar dacă atitudinea sa îl culpabilizează profund. Va fi o luptă necruţătoare împotriva unui adversar pe care îl ştie vulnerabil. în acelaşi timp, ruptura, dacă aceasta va surveni, va fi suportată cu greu de băiat, care nu va putea păstra o astfel de imagine a tatălui, încît aceasta să-i servească drept model de comportare.

TATĂL „PRIETEN"

Acesta caută să păstreze asupra fiului o superioritate bazată pe stimă şi nu pe autoritate. Este totuşi foarte criticat de adolescenţi. Necomportîndu-se cu adevărat nici ca tată dar nici oa prieten, este

1 Citat de S l a v s o n , în Chilă psyckoieicpy, N. Y., Cchrr.bia LY.iversity Frcss 1952.

Rolul tatălui 133

suspectat de nesinceritate. De multe ori este bănuit de copil, că îl spionează că ar vrea să-i afle secretele, că vrea să pătrundă într-o lume căreia nu-i mai aparţine. Este acuzat pe faţă că. joacă acest rol nu din dragoste pentru copii, ci din dorinţa egoistă de a înt ineri şi de a profita de avantajele tinereţii, la care de fapt ar fi trebuit să renunţe.

Cei mai în vîrstă critică fără cruţare liberalismul faţă de cei mici : „eu n-aş fi lăsat-o pe fiică-mea să citească aşa ceva". Involuntar, prin intervenţiile lor încearcă să trezească demnitatea tatălui, din partea căruia se aşteaptă mai curînd o sancţiune decît o complicitate ; pedeapsa aplicată copiilor îi eliberează de greşeală, complicitatea îi afundă în ea. Copilul care nu vrea să evite pedepsirea este întotdeauna mai mult sau mai puţin în căutarea unei autorităţi care să-i vină în sprijin.

Limita prieteniei tată-copil este greu de stabilit

Totuşi faţă de tatăl prieten, cu toate că-1! critică, copilul are sentimente de tandreţe şi de recunoştinţă, deoarece prietenia dintre părinţi şi copii permite schimburi de idei mai frecvente între ei şi o participare mai mare a copilului la luarea unor decizii care-1 privesc.

Există în această prietenie o limită care însă este greu de stabilit. Tatăl poate fi tovarăş de joacă, dar el trebuie să ştie unde să se oprească şi să-1 facă pe copil să înţeleagă de ce nu continuă joaca cerîndu-i din acest moment ascultare.

El poate să discute în mod liber cu copilul său şi să nu-i ceară să-şi arate respectul faţă de el prin semne exterioare, dar nu trebuie să devină complicele lui la încălcarea regulilor de comportare. A-l înţelege pe copil nu este totuna cu a-i permite orice.

TATĂL „BOMBOANA"

El joacă rolul unei mame de-a doua. Raporturile lui afective cu copilul sînt desigur suficient de armonioase şi satisfăcătoare pentru moment, atît pentru primul cît şi pentru celălalt.


Copilul răsfăţat : totdeauna nesatisfăcut

Copiii crescuţi fără nici o constrîngere, avîndu-i pe amîndoi părinţii întotdeauna la dispoziţie pentru a le satisface cea mai mică dorinţă, nu vor putea mai tîrziu să suporte nici o frustrare, nici un cadru unde se cere disciplină. Cînd copilul va creşte, părinţii se vor plînge că acesta „n-are nici o voinţă", că este capricios, că nu este niciodată mulţumit etc.

TATĂL DEMISIONAR

In sfîrşit, ultimul tip de tată, a cărui frecvenţă tot mai mare a suscitat multe discuţii şi care îi preocupă în mod deosebit pe educatori, este ta/tăi care se lasă păgubaş, cel absent, cel plecat mereu în călătorii, cel care aduce de lucru acasă şi cere să nu fie deranjat sau cel care datorită personalităţii sale nu se simte capabil să exercite un control asupra copiilor. El riscă să aibă copii incapabili să se conformeze anumitor imperative şcolare, sociale sau morale. „Nu acţionează decît după capul lor", „nimic nu-i atrage".

Trebuie să remarcăm că şi tatăl „bomboană" este uneori un de-misionar ; este prezent desigur, dar cînd se întoarce obosit acasă preferă să nu audă relatarea evenimentelor zilei şi să compenseze printr-o tandreţe superficială lipsa unui interes profund. Lectura ziarului sau televizorul îl absorb complet ; gîndul lui e aiurea.

Renunţării, copilul îi preferă autoritatea

Aici copiii nu se înşeală ; puşi în faţa secvenţelor fotografiate corespunzând diferitelor atitudini paterne 1 ei îl resping fără milă, la orice vârstă, pe tatăl care nu s-ar interesa îndeajuns de ei. Şi, cel puţin pînă la pubertate, ei îşi acordă sufragiile lor tatălui „autoritar — care-se-ocupă-de-ei" (ceea ce nu reprezintă evident cazul tuturor despoţilor de familie).

In timpul prepubertăţii, autoritatea paternă (sau forţa imaginii tatălui) este poate principalul factor de echilibru. Renunţarea tatălui, despre care ştim că reprezintă legea şi asigură adaptarea socială,

1 Ancheta din 1968 de R. V i n c e n t şi 1. Z u b e r publicată de revista „Elle", nr. 1168. 6 mai 1968.

Rolul tatălui 135

este considerată aproape în unanimitate că favorizează alunecarea spre asocialitate şi delincventă. 8 4 % dintre delincvenţi n-au făcut aproape niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor, în t imp ce la 2 1 % între nedelincvenţi asemenea acţiuni comune au avut loc 1 .

Această lipsă a contactului dintre tată şi copil este resimţită dureros de majoritatea delincvenţilor, care îşi transferă întreaga afecţiune asupra mamei.

5 4 % dintre delincvenţi consideră că tatăl trebuie să-i iubească mai mult, 89<>/o cred că tatălui lor îi vine greu să fie tandru cu ei, în t imp ce numai 17% dintre nedelincvenţi au această impresie.

8 1 % dintre delincvenţi cred că le-ar folosi să-şi vadă mai des tatăl, faţă de 1 3 % dintre nedelincvenţi. In cazul cînd ar avea mari necazuri, 6 0 % dintre delincvenţi spun că ar fi vrut să recurgă la ajutorul mamei, în t imp ce 6 7 % dintre nedelincvenţi ar face apel la tată.

Aceste date au fost folosite adeseori pentru a se ilustra ceea ce se numeşte „criza de autoritate". In continuare vom preciza şi vom căuta să explicăm conţinutul acestui cuvînt.

CE ESTE AUTORITATEA PATERNĂ ?

Am văzut că despotismul şi tirania în familie nu dau rezultate bune şi nu trebuie să fie confundate cu autoritatea. Or, se pare că imaginea tatălui nu reprezintă pentru copil o fiinţă pe care să o admire şi în care să aibă încredere, ci mai curînd o forţă agresivă. El apare, în cele mai multe cazuri, ca un personaj gelos şi redutabil. Colette, studiind 122 adolescenţi între 15 şi 18 ani, a arătat că forţa şi agresivitatea constituie trăsăturile generale atribuite imaginii paterne 2. Totodată, în pături le sociale cu posibilităţi materiale mai mari, această forţă este de ordin moral, se înrudeşte cu prestigiul, şi cu toate că este o forţă de oprimare ea provoacă reacţii ambivalenţe, în care ostilitatea se îmbină cu admiraţia. In păturile sociale cu posibilităţi materiale mai mici, autoritatea paternă intervine mai direct şi mai brutal, exprimîndu-se adesea prin violenţă verbală

1 Aceste cifre, ca şi cele care urmează, sînt luate din lucrarea lui R. A u d r y, Delinquency and Parental Psychology.

2 Co l e t t e : teza de doctorat în şti inţe psihologice la Universitatea liberi din Bruxelles.


sau fizică şi cu mijloace care n-au nici o legătură cu autoritatea reală.

Concluzii asupra acestei probleme, în parte neaşteptate, s-au desprins dintr-un important studiu privind dezvoltarea morală a copiilor în jurul vîrstei de 12 ani în corelaţie cu genul de disciplină exercitată de către părinţi,.

A u t o r i i 1 au descoperit că există o slabă legătură între moralitatea copilului şi metodele de disciplinare a lui folosite de tată ; folosirea de către tată, faţă de fete, a unor pedepse fizice sau materiale nu duce la nici un rezultat, iar faţă de băieţi asemenea metode de disciplinare sînt prea puţin convingătoare în educarea celor din păturile sociale cu posibilităţi materiale mijlocii, şi negative în cele cu posibilităţi materiale mai mult decît modeste.

Autoritatea reală se află in imaginea pe care o oferă tatăl

Sîntem conduşi să presupunem că autoritatea de care copilul are nevoie n-are nimic comun cu disciplina impusă în mod brutal şi că rolul tatălui constă mai ales în a fi pentru adolescent un model, care să constituie, chiar dacă adolescentul nu-şi dă seama de aceasta, un suport necesar. Şi, deoarece tatăl este întrucîtva un mediator între copil şi societate, este desigur important ca el să ofere imaginea unei bune adaptări sociale. S-au subliniat adesea perturbări le provocate în educaţia tinerilor de perioadele în care taţii au participat la lupte sociale, de perioadele de lupte politice sau împotriva ocupaţiei străine, perioade cînd arestarea lor constituia un fapt cu care se mîndreau copiii.

Pe plan individual, un tată pe care societatea îl consideră „ratat" îşi afirmă cu greu autoritatea ; cel ce reuşeşte în viaţă sau se bucură de consideraţia celor din jur şi este respectat de vecini, n-are nevoie să aibă un caracter puternic pentru a se impune în faţa copiilor. Cauza rezidă în faptul că fiul aşteaptă din partea tatălui ca să-i dirijeze ucenicia în viaţă. El vrea să fie iniţiat în probleme de tehnică, să fie informat pentru a înţelege mai bine lumea în care urmează să intre, să profite la maximum de experienţa paternă, înainte de a o respinge în adolescenţă, pentru a se lansa el însuşi în viaţă.

1 M. H o f f m a n şi H. S a I t z e i n, în „Journal of Personality and Social Psychology", vol. 5, 1967.

Rolul tatălui 137

Pînă la vîrsta de 15 ani copilul îşi adoră tatăl care-1 ajută (să facă sport, să mînuiască o unealtă, să cunoască plantele etc.) ; poate tocmai pentru că nu are nici timp, nu este nici competent, nu posedă nici mijloacele de exprimare pentru a fi dascăl, tatăl de condiţie social-economică modestă caută adesea să-şi afirme pr in forţă o autoritate care îşi are originea doar în diferenţa de vîrstă.

Se poate crede că într-o societate în care cunoştinţele evoluează atît de rapid încît devin imediat perimate, în care cel ce nu se „reciclează" în permanenţă devine incompetent, în care rolul iniţierii în viaţă este îndeplinit din ce în ce mai mult de televiziune si cinematograf, nu întoarcerea la disciplina impusă cu brutalitate va fi aceea ce va reda tatălui autoritatea pierdută. Problema are implicaţii mult mai profunde l .

Ea nu este totuşi insurmontabilă dacă se ţine seama de faptul că autoritatea nu trebuie neapărat personalizată : copilul se supune mai greu unui „t i ran" care îl ameninţă cu bătaia, decît unui regulament pe care îl simte că a fost hotărît de comun acord de ambii părinţi şi al cărui scop îl înţelege. Aici copilul vine în ajutorul autorităţii ameninţate a tatălui.

Pentru ca un copil să simtă că autoritatea există, că este imuabila, solidă, trebuie să aibă încredere în hotărârile pe care părinţii le iau în legătură cu el, să fie sigur că părinţii îl înţeleg că au puncte de vedere stabilite.

Această imagine a unirii lor, pe care o dau părinţii, şi a convergenţei punctelor lor de vedere şi de interes legate de copil trebuie folosită, mai mult decît orice altă metodă, la impunerea unei autorităţi paterne.

1 Vezi R. G é r a u d, L'homme mystifié, La Palatine, Paris, 1967.

Copilul fafă-n fajă cu cuplul

Felul în care părinţii îl tratează pe copil formează la acesta un anumit mod de a concepe lumea.

A. Adler

In structura actuală a societăţii, familia este celula socială de bază. Această celulă, altădată mai întinsă şi mai puternică, s-a restrîns puţin cîte puţin, reducîndu-se la cuplu şi la copiii lui. Astfel, cuplul a devenit pentru copil primul model social. In contactele cotidiene cu părinţii, copilul caută în mod inconştient o concepţie asupra raporturi lor de autoritate, de solidaritate, de dragoste, de forţă, de ajutor reciproc, de viclenie sau de ipocrizie. Aceste concepţii vor influenţa, de-a lungul întregii sale vieţi, în mod pozitiv sau negativ, modul lui de a se comporta cu ceilalţi şi îl vor ajuta să-şi făurească un loc în societate şi vor contribui chiar la formarea ideilor sale politice x.

Faţă de copil, contează mai mult să fii autentic decît să spui ceea ce trebuie

Astfel rolul părinţilor este departe de a fi redus la meseria de educator. Oricît de importantă ar fi, oricît i-ar absorbi această funcţie, ea este în permanenţă depăşită prin modul lor de a se comporta în general. Personalitatea lor şi relaţiile pe care le au unul cu celălalt contează prin ele înseşi. Ei trebuie să fie autentici, să se arate aşa cum sînt, cu nevoile lor, cu interesele lor, cu problemele lor personale autentice. Nu spunîndu-i tot ce trebuie fiicei sale şi nu dîndu-i să citească cele mai bune cărţi va trezi mama în ea dorinţa de a fi femeie, ci arătîndu-se fericită şi mulţumită în viaţa de toate zilele alături de soţul ei. Nu lăudînd voinţa şi curajul bărbatul formează gustul fiului său de a întreprinde o acţiune, ci t ră-

* Vezi exemplele din Socialisation politique des enfants, C h. R o i g şi F. B e 1-1 o n - G r a n d , Armând Collin, 1968.

Copilul faţâ-n faţă cu cuplul 139

indu-şi în faţa lui, zi de zi, susţinut de ai lui, propriile experienţe, trecînd peste eşecuri, bucurîndu-se de victorii. Să privească ei înşişi anumite tablouri, să citească ei înşişi anumite cărţi — iată modul cel mai bun în care părinţii creează gustul pentru acestea la copii : plîngîndu-se, bombănind, acuzînd soarta — le distrug orice gust pentru viaţă.

înseşi raporturile educative sînt influenţate prin viaţa profundă a cuplului. O femeie care suferă datorită risipei soţului va căuta cu orice preţ să reprime acest defect la copii. Un bărbat, fericit într-o căsnicie cu o femeie fără studii nu va putea suporta ideea ca fiicele lui să î n v e ţ e ; pe un altul, căsătoria cu acelaşi gen de femeie îl va face să sufere, el va căuta dimpotrivă să le împingă pe fiicele lui spre tot soiul de examene. Hoffman a găsit în 1963 că femeile, t ratate în mod dictatorial de soţii lor au tendinţa să reacţioneze tra-tînd la r îndul lor pe copii într-un mod dictator ia l i .

Exemple sînt nenumărate şi s-ar putea cita atîtea cazuri cîte familii există. Ne vom limita numai la a descrie cîteva, mai frecvente sau mai delicate.

PĂRINŢII PREA UNIŢI

S-a spus şi s-a repetat că înţelegerea dintre părinţi este necesară pentru formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. Dar se uită uneori să se adauge o condiţie indispensabilă : dragostea dintre părinţi să integreze prezenţa copiilor şi nu s-o excludă. Acest din urmă caz este mult mai frecvent decît se crede, mai ales în cazul copilului venit pe lume prea de t impuriu la părinţi prea tineri. Atunci, în loc să constituie o legătură suplimentară între părinţi, în loc să simbolizeze culminarea dorită a sentimentelor lor, primul copil — şi mai mul t cei oare vor urma, uneori la intervale prea mici -— este perceput ca un element care jenează. Foarte repede copiii se simt nişte intruşi în grupul părinţilor 2. Şi iată că părinţii care continuă să trăiască în luna de miere separă familia în două clanuri : cel al părinţilor şi cel al copiilor.

1 M. Hoffman, universitatea din Michigan, citat în „Journal of Personality and Social Psychology", vol. 5, nr. 1, p. 45—47, 1967.

2 După S. R. S l a v s o n , ei nu sînt ancoraţi din punct de vedere afectiv, ci lăsaţi în voia soartei : The Practice of Group Therapy, I .U.P. , New York, 1947.


în faţa părinţilor prea uniţi : copii frustraţi

Chiar în grupuri familiale în care copiii sînt integraţi perfect normal, părinţii împărtăşesc o seamă de secrete, de moduri de a vorbi, de preocupări, de la care copiii sînt excluşi, ceea ce-i face să se simtă puternic frustraţi. Astfel e necesar ca fiecare părinte, pe rînd, să aibă relaţii personale distincte cu copiii (sport, plimbări, conversaţii de seară... şi chiar dispute la nevoie), astfel încît tatăl şi mama să apară ca două persoane bine definite. Dacă personalitatea fiecărui părinte este insuficient diferenţiată, nu poate să-i ofere copilului modele pentru identificarea de care are nevoie pentru a se afirma.

La copiii aparţinînd unui cuplu a cărui vocaţie pentru căsnicie este cu mult mai puternică decît cea părintească, se constată o nostalgie a contactului mai intim cu adulţii, care se transformă treptat într-o mare agresivitate faţă de ei.

PĂRINŢII NEGLIJENŢI

De fapt, părinţii cufundaţi în relaţiile lor nu reprezintă decît un caz particular al imensei categorii a părinţilor care trăiesc în lumea lor, aparte, profund separată de cea a copiilor. Se pot numi neglijenţi, fără ca denumirea să constituie neapărat o acuzaţie. In această categorie intră : părinţii hărţuiţi de grijile materiale, cei care se consacră pe deplin vieţii profesionale sau mondene, cei care sînt absorbiţi de o pasiune (fie ea jocul, vînătoarea sau dragostea) şi mulţi alţii încă.

Toţi au un punct comun : nu sînt suficient de disponibili pentru copiii lor, care îşi făuresc între ei un univers separat şi care se simt mai mult sau mai puţin frustraţi. Un cadou de aniversare prea frumos, bilete de teatru, vacanţe somptuoase nu-i pot înlocui copilului o prezenţă plină de atenţie ; ei apreciază aceste libertăţi ca pe un mijloc ieftin al părinţilor de a se debarasa de el. în acelaşi fel percepe şi excesul de libertate : „Să merg cu Jacques sau cu Francois jo ia? — Fă ce vrei" răspunde m a m a ; copilul nu e mulţumit, el se simte neglijat şi are dreptate. El vrea ca problema să fie cercetată şi judecată de mamă şi ca, fie şi cu riscul unei decizii care l-ar decepţiona, aceasta s-o găsească interesantă.

Copilul faţă-n faţă cu cuplul 141

Mama care lucrează nu este neapărat neglijentă

Lipsa de disponibilitate este argumentul cheie care se opune adesea intrării în serviciu a mamelor. Problema merită să fie examinată sub acest aspect. Dacă rezultatul muncii este surmenajul mamei, sau intrarea ei în conflict cu soţul, este dăunător pentru copii. în schimb nu este cîtuşi de puţin dăunătoare dacă soţul o acceptă, o înţelege şi preia o parte din problemele casnice sau dacă numărul copiilor nu este mare. Acest lucru se resimte în mod profund, deoarece numai 10Vo dintre mame cu 3 copii lucrează, faţă de 37"/o dintre mame cu un copil 1 .

Munca mamei este chiar favorabilă pentru creşterea copiilor dacă ea contribuie la menţinerea unui anumit nivel intelectual (de pildă în cazul în care studiile de nivel ridicat fac pentru ea dificilă reducerea doar la muncile casnice) sau dacă ea o împiedică să devină prea posesivă. Un studiu asupra copilului unic 2 a arătat că dificultăţile acestuia provin dintr-un exces de atenţie şi de protecţie, cu mul t mai puţ in accentuate dacă mama lucrează.

La modul general, o femeie activă are faţă de copilul ei o atitudine mai echilibrată, factor pozitiv care aproape compensează pericolul surmenajului. Aşa încît, în ansamblu, copiii femeilor care lucrează se dezvoltă la fel ca şi cei ai căror m a m e rămîn casnice 3.

PĂRINŢII INFANTILI

Cazul este foarte frecvent şi poate lua formele cele mai diverse, după cum unul sau altul dintre părinţi (sau amîndoi) sînt lipsiţi de maturi tate şi refuză să-şi asume răspunderea unei familii.

„Femeia-copil" este aspectul lui cel mai clasic, cu toate că este uşor demodat. Trecînd de bunăvoie de sub autoritatea tatălui sub cea a soţului, ea se adăposteşte permanent în spatele lui pentru a nu-şi lua nici o răspundere ; se descrie ea însăşi ca fiind ignorantă,

1 După cifrele d'n 1962 publicate în „Cahiers français", Les femmes et le travail, sept.-oct., 1968.

2 Vezi studiul lui J. B u r s t i e r publicat în „Psychiatrie de l 'enfant", 1968". 3 In „Child Development" : vezi Effects of Maternal Employment on Children de

L. S t o l z (1960) şi The Working Mother, A. S i e g e l şi M. H a a s în „A Review of Research" (1963).


nepăsătoare, cu capul! în nori. Nu caută să aibă autori tate asupra copiilor, amînînd toate pedepsele şi toate hotărîrile pînă la venirea tatălui.

„Mamă-copil" : o identificare dificilă pentru fată

Intr-o astfel de familie imaginea mamei este slabă, cu excepţia cazului în care tandreţea ei este foarte accentuată iar imaginea tatălui — extrem de virilă şi de dominatoare. Băieţii vor avea un model foarte p u t e r n i c ; fetiţelor le va fi cu atît mai dificil să-şi găsească echilibrul cu cît imaginea femeii şi a feminităţii suferă o transformare foarte rapidă. Totuşi, acceptarea socială destul de generală care încă înconjură acest gen de familie va constitui un ajutor psihologic inconitenstabil.

„Bărbatul-copil", în schimb, nu beneficiază de acest sprijin şi se află în pericol de a pierde orice autoritate şi orice prestigiu în ochii copiilor. Este unul din aspectele a ceea ce se cheamă în mod curent „tatăl demisionar". Îşi iubeşte fără îndoială copiii, dar nu vrea să fie deranjat de problemele şi dificultăţile lor, şi nici măcar să fie tulburat de hotărîri ce trebuie luate : el remite o dată pentru totdeauna întreaga „educaţie a copiilor" în mîinile soţiei ; este adevărat că adesea îi remite şi salariul. El se remite însuşi în mîinile ei, pentru ca ea să joace rolul pe care în frageda lui copilărie îl deţinea mama. în familie, ea este cea care asigură atunci securitatea, continuitatea, echilibrul şi care trebuie să dea dovadă de indulgenţă inepuizabilă faţă de neglijenţele şi poznele soţului, ca orice mamă de copil mic.

Un tată infantil - un fiu moale şi nedecis

Se poate întîmpla ca o asemenea căsătorie să fie fericită dacă însăşi femeia este foarte maternă şi relativ activă. Dar copiii vor avea în mod sigur dificultăţi în echilibrarea propriei lor personalităţi. Fiicele, identificîndu-se cu mama, riscă să devină cam prea dominatoare. Băieţii, care vor" fi lipsiţi de un model satisfăcător de identificare, vor avea tendinţă spre nehotărîre, spre o anumită moliciune.

Acest gen de probleme nu poate fi întotdeauna perceput în afara familiei, căci acest tată infantil caută foarte adesea să-şi


mascheze lipsa de maturi tate afectivă printr-o atitudine de paradă faţă de lumea exterioară. Celebra glumă cu caporalul — care ascultă de căpitan — care ascultă de colonel — care ascultă de general — care ascultă de nevastă-sa, conţine un adevăr amar şi anume, că meseriile care cer prestigiu (cele care comportă uniformă, scenă sau semne exterioare de consideraţie) vin adesea să compenseze şi să constituie un alibi pentru lipsa de maturi tate ; viceversa, rolul şters jucat în familie este de asemenea o compensaţie faţă de sarcina epuizantă de a menţine o faţadă profesională ; declaraţiile clasice : „n-am timp", „sînt obosit", „sînt neîndemînatic" maschează pur şi simplu dorinţa de a fugi de realitate. Infantilismul este întotdeauna mai mult sau mai puţin marcat prin refuzul rolului de părinte. El este fără îndoială prezent la părinţii care caută prea mult să „fie prieteni" cu copiii lor, ceea ce diferă foarte mult de dorinţa de a stabili un contact. Aici copiii nu se înşeală şi critică aproape totdeauna, fără indulgenţă, pe părinţii care par să-şi refuze vîrsta voind să se identifice cu cei tineri. Dar există şi alte moduri de a refuza acest rol : demagogia, de pildă, care subminează în familie autoritatea celuilalt : „eu spun întotdeauna da, astfel celălalt este cel ce apare ca o piedică în toate" ; „tatăl tău te-a pedepsit, eu îţi ridic pedeapsa" ; „mama ţi-a refuzat 2 franci pentru o vedere, ţine, du-te s-o cumperi, dar să nu-i spui"... Nici o atmosferă educativă nu este mai nocivă decît cea descrisă mai sus, pentru copil, dezorientat la început, apoi gata să exploateze rivalitatea dintre părinţi.

PĂRINŢII DEPENDENŢI

Incapacitatea de a se despărţi de familia de origine pentru a fonda una nouă este o altă formă a lipsei de maturitate, care prejudiciază evident echilibrul căsniciei şi creează deosebite dificultăţi de educare. Vom vedea mai departe ce probleme apar în legătură cu dependenţa legată de coabitarea cu bunici i 1 . Să ne mărginim aici doar la a arăta că un bărbat sau o femeie prea ataşaţi de mamă, prea dependenţi de ea din punct de vedere afectiv, se simt uneori vinovaţi faţă de ea dacă se ataşează prea mult de propria familie, de soţie, de copii — ca şi cum ar comite o infidelitate faţă de mamă.

1 Vezi p. 169— 17i.


Doctorul Berge citează cazul unei t inere femei a cărei mamă, geloasă, nu dorea ca ea să aibă copii. Totuşi, un copil a venit şi din nefericire naşterea lui a coincis cu moartea bunicii. Tînăra femeie a resimţit această moarte ca o pedeapsă şi un' blestem pentru că a călcat porunca. Profund culpabilizată nu putea să-1 iubească pe copil, rodul nesupunerii ei, şi îl t rata cu o ostilitate profundă J.

TRANSFERUL DE OSTILITATE

Cazul descris se leagă fără îndoială de tradiţii primitive, cum ar fi cea care-1 consideră pe oopil vinovat de moartea mamei la naştere. La unele tr iburi din Africa aceşti copii sînt blestemaţi şi nimeni nu vrea să se apropie de ei. Dar, fără să meargă pînă aici, cîţi taţi, pînă nu demult au retras copilului „care şi-a omorît m a m a " dreptul la afecţiunea lor !

Cum copilul simbolizează uniunea părinţilor, cum îi reprezintă laolaltă pe amîndoi, el serveşte uneori drept ţap ispăşitor pentru cel nefericit.

Este un fenomen frecvent întîlnit în viaţa cotidiană. Tatăl sau mama, exasperaţi de celălalt soţ, se aruncă asupra copilului la primul pretext şi îi trîntesc o palmă care-i uşurează şi pe care n-au îndrăznit s-o dea adultului. Reacţia este sfîşietoare, pentru că ea creează la copil sentimentul confuz al unei nedreptăţi a cărei cauză nu o poate înţelege. Dar, în fine, ea este superficială. Se mai întîmplă ca transferul să aibă o gravitate de cu totul alt gen şi să se plaseze în planul sentimentelor profunde.

Conflictele, chiar cele ascunse, au repercusiuni grave asupra copilului

Un bărbat decepţionat şi înşelat poate să respingă cu totul copilul celei ce 1-a t r ă d a t : pe ea o va lovi prin copi l ; sau chiar dacă nu-1 stăpîneşte această inconştientă dorinţă de răzbunare el se va îndepărta instinctiv de ceea ce îi reaminteşte iluziile lui de altădată. Aici el nu se gîndeşte la propria lui suferinţă şi nici la cea a copilului care poate să fie intensă şi poate să ducă la depresiuni profunde.

1 Caz îe latat de dr. B e r g e în „l'Ecole des parents", nr . 6, 1957.


In mod analog, o mamă care nu-1 mai iubeşte sau nu-1 mai admiră pe soţul ei, chiar dacă trăieşte în pace cu el, riscă să-şi perturbe destul de grav copiii : mai întîi ea distruge, prin contagiune şi chiar fără să vrea prestigiul natural al t a t ă l u i ; mai mult decît atît, ea pîndeşte în ei ceea ce îi aminteşte „defectele" soţului şi devine agresiv de critică, nedreaptă, deci educatoare mai puţin bună.

Acest caz tipic pune în evidenţă faptul că prezenţa materială a părinţilor nu ajunge cîtuşi de puţin pentru stabilirea unei atmosfere potrivite pentru dezvoltarea copilului. Căci sensibilitatea lui vie va sesiza rapid conflictele, chiar cele ascunse, care o vor perturba. Iată de ce este inexact să spunem că divorţul îi perturbă pe copii, la fel, în toate cazurile. El traumatizează cu mult mai mult pe copiii obişnuiţi să trăiască într-o familie aparent fericită decît pe cei care trăiau într-o atmosferă încordată şi ostilă 1. Pent ru aceştia el aduce uneori un fel de uşurare. Din considerente analoage, tatăl sau m a m a vitregă pot cu greu să simuleze afecţiunea dacă n-o simt de fapt : copilul sesizează de îndată adevăratele lor sentimente 2.

PĂRINŢII CARE NU SE ÎNŢELEG

Cum se manifestă conflictele embrionare ? în majoritatea cazurilor ele se exteriorizează totuşi prin certuri mici asupra unor chestiuni de amănunt.

Conflictul real şi grav (rivalitate, neînţelegere sexuală, lipsa de încredere şi de stimă, nesiguranţă) nu ajunge pînă la conştiinţa soţilor care cred în mod sincer că se ceartă pentru probleme de orar, de dezordine sau de bani. Copilul, antrenat în aceste certuri, sesizează destul de corect sentimentul adevărat care poate că-i leagă totuşi pe părinţi, dar, cu toate acestea este tulburat prin încercarea de a stabili de partea cui este. Or, să iei partea unuia înseamnă să-1 acuzi sau să-1 ataci pe celă la l t : iată că el se şi simte vinovat. Această vinovăţie este agravată de un număr infinit de ori dacă părinţii fac din el arbitrul neînţelegerilor lor şi îl constrîng să ia partea unuia din ei. Rezultatul obţinut în acest caz nu este numai perturbarea copilului dar şi devalorizarea lor faţă de copil. Imaginea lor

1 Traumatismele provocate de divorţ au fost studiate de J. T. L a u v i s în „Marria-ge and Family Living".

2 Aici trebuie văzută una — dar nu singura — dintre dificultăţile recăsătoririi.



se deteriorează, şi încă mai mult — însăşi imaginea căsniciei pe care fiul sau fiica lor riscă să n-o abordeze mai tîrziu decît cu aprehensiune.

Dar copilul poate reacţiona la conflicte şi prin alte atitudini, subliniate de Osterrieth 1 :

— evadarea în visare, meditaţie, imaginaţie, care îl face să-şi povestească basme, uneori chiar să-şi inventeze alţi părinţi ;

— regresul într-un stadiu mai infanti l ; copilul „face pe bebeluşul", îşi suge degetul, se strîmbă sau se bîlbîie dinadins, sau se îmbolnăveşte, sau arată faţă de părinţi un ataşament excesiv, literalmente lipindu-se de ei ;

— agresivitatea sub forma unor explozii de mînie ; uneori copilul se răzbună prin purtarea lui la şcoală, forţîndu-i astfel pe părinţi să se ocupe de el.

Toate aceste atitudini pot apărea chiar dacă conflictul profund nu se exteriorizează deloc. De pildă, cînd unul dintre părinţi, sau amândoi, fug de cămin pentru a se refugia în muncă, copilul devine hotărît-posesiv.

Dar situaţia de conflict are cele mai perturbatoare efecte cînd se exprimă prin discuţii avînd ca subiect copilul. Fiecare dintre părinţi critică procedeele educative ale celuilalt şi copilul care se crede motivul conflictului consideră că este adevărata cauză care-i aţîţă pe părinţi unul împotriva celuilalt ; de aici, sentimentul inferiorităţii şi culpabilităţii.

După părerea doctorului Revault d'Alonnes, părinţii care fac bloc comun pentru a adopta o atitudine prea rigidă faţă de copil încearcă, de asemenea, să ascundă de ei înşişi o neconcordanţă profundă ; tocmai pentru că nu-şi acordă unul altuia decît o încredere relativă ei preferă să se adăpostească în spatele unor principii rigide şi al unei înţelegeri superficiale 2.

ATITUDINEA FAŢĂ DE COPIL

Se vede că toate dificultăţile de adaptare ale cuplului au repercusiuni asupra echilibrului copiilor şi a dezvoltării ;personalităţii lor. Dar, presupunînd că părinţii formează un cuplu perfect, încă mai

1 Vezi P. O s t e r r i e t h , L'enfant et la famille. Edit ions du Scarabée, 1963. 2 D r. R e v a u l t d ' A l o n n e s , Excès ou insuffisance des besoin affectifs fami

liaux, în ,,1'Ecole des Parents", nr. 6. 1957.


trebuie precizat modul în care acest cuplu concepe relaţiile cu copilul.

K. Wolf a arătat patru concepţii eronate, deşi extrem de curente 1 :

— copilul-pitic : considerat ca o fiinţă nedezvoltată şi deci lipsită de valoare, care trebuie să fie mereu certată ;

— copilul-marionetă : care trebuie să fie cît se poate de cuminte, să corespundă în toate privinţele dorinţelor părinţilor şi exigenţelor lor ;

— copilul sălbatic, care trebuie dresat şi ale cărui porniri, neapărat urite, trebuie să fie reprimate ;

— copilul-idol, înger pur şi inocent, trăind în lume ireală şi adorat pentru perfecţiunea lui.

Copilul nu trebuie situat într-o lume aparte...

Acestor imagini le-am putea adăuga încă una, cea a copilului rege, dorinţele căruia sînt porunci, care necesită toate sacrificiile, <are este totdeauna pe primul plan, cel mai important. Toate aceste concepţii au un punct comun : acela că toate îl izolează pe copil faţă de adulţi, ca pe o fiinţă aparte, obiect al tuturor grijilor şi eforturilor educative, dar în orice caz diferită de adulţi. Concepţie la fel de falsă ca şi opusul ei care constă în a considera pe copil drept un adult în miniatură.

...ci asociat, potrivit nivelului său, la viaţa familiei

Astăzi din ce în ce mai mult se acceptă ideea după care copilul reprezintă un individ cu caracteristicile lui proprii, dar nu o fiinţă de natură specială. El apare ca un partener al adultului, la a cărui viaţă trebuie să ia parte fără să fie menţinut într-o lume artificială, aparte. Este mai sănătos pentru el să fie asociat, pe măsura posibilităţilor, la preocupările familiei, decît să fie cu orice preţ protejat in faţa vieţii.

Această concepţie de asociere tinde să înlăture ca inadecvate cele două atitudini educative între care părinţii au tendinţa să oscileze :

1 Vezi K. W o l f , The Personality of the Pre-School Child, Gr une and Stratton, 945.


— autoritarismul, pentru că nu-i permite copilului să fie un individ, nu ţine cont de personalitatea l u i ;

— dragostea nelimitată, necesară în primul an de viaţă, dar care apoi tinde să-1 închidă pe copil sub un clopot de protecţie lăsîndu-1 să ignore realităţile existenţei. Predicată multă vreme, teoria dragostei necondiţionate s-a lovit de obstacole grele ; s-au constatat, mai ales la un mare procent de delincvenţi, legături afective prea strînse cu o mamă prea iubitoare şi prea slabă care li se sacrifică în întregime x.

Intre aceste două comportări extreme am p r e z e n t a t 2 o atitudine educativă eficace, care face apel la capacităţile de înţelegere şi de simpatie ale copilului, arătîrudu-i-se consecinţele acţiunilor lui. Această metodă îşi datorează o parte din eficacitate faptului că nu pune niciodată la încercare legătura afectivă fundamentală ( a cărei intensitate are o puternică influenţă asupra gradului de moralitate a copilului) arătînd totuşi ferm că această legătură nu serveşte pentru a scuza orice. Ea procură copilului cunoaşterea răului pe care l-ar putea face, cunoaştere pe care o va împărţi de-acum încolo cu părinţii săi şi care-1 determină să-şi asume o anumită parte de responsabilitate.

1 Vezi în legătură cu acest subiect lucrarea lui R. M u c c h i e 1 1 i, Comment il deviennent délinquants. Éditions sociales françaises, 1965.

a Vezi p. 71—72.

Frafi şi surori

Echitate nu poate însemna aici egalitate

A. Berge

Ne-am străduit pînă acum să descriem sau să analizăm raporturile copilului cu părinţii săi. Această imagine parţială este necesară dar inexactă prin natura ei. Copilul nu creşte singur lîngă părinţi intr-o insulă pustie. împreună, ei fac parte dintr-o lume mai vastă, care se va întinde în mod progresiv pînă la medii tot mai noi. Fiecare nouă experienţă, fiecare persoană nou întîlnită participă mai mult sau mai puţin, direct sau indirect, la educaţia copilului, adică la formarea personalităţii lui. în acest sens educaţia le scapă în parte părinţilor, ea le scapă chiar din ce în ce mai mult, pe măsură ce în jurul fiecărui copil societatea îşi întreţese firele prin intermediul familiei, al şcolii, al mijloacelor de informare în masă, prin prelucrarea socială neîncetată care se desfăşoară în perioadele de vacanţă.

Prin intermediul fraţilor şi al surorilor copilul devine conştient de grup

Totuşi, toate aceste influenţe nu sînt egale. Totul se petrece ca şi cum copilul ar deveni conştient de faptul că aparţine unor grupuri din ce în ce mai vaste : de fiecare dată cînd descoperă un grup nou, el este mîndru şi dornic să se integreze în el, în acelaşi t imp regretînd securitatea şi confortul grupului precedent. întreaga lui viaţă este făcută din aceste regrete şi din aceste ambiţii succesive. Primul dintre aceste grupuri, cel pe care îl formează cu mama, se topeşte aproape imediat în triunghiul tată-mamă-copil, atît de important pentru uceniciile celui de-al doilea an. Apoi vine familia în sensul restrîns, cerc în care la părinţi se adaugă fraţii şi surorile. Pentru copilul care nu este primul născut această familie se


amestecă de la bun început cu cuplul părinţilor, pentru primul născut este un element nou care vine să se adauge la „triunghi" şi să-1 perturbe : trecerea este dificilă.

Nu este niciodată prea uşoară, pentru un copil, situaţia în care un frăţior vine îndată după el, chiar dacă avea fraţi şi surori mai mari. In orice caz „nu va mai fi bebeluş", ceea ce îi modifică universul.

PRIMA CRIZĂ DE GELOZIE

S-a vorbit mult, ca de o catastrofă pentru cel mare, de această naştere a fratelui mai mic. în realitate această mică criză nu ia dimensiunile unei „catastrofe" decît dacă părinţii comit cîteva stîn-găcii periculoase, cum ar fi cea care constă în a îndepărta copilul sau .»-1 lipsi de anumite avantaje din cauza nou-năsicutului. Pentru a face faţă problemelor materiale ridicate de cea de-a doua naştere, există tentaţia să se aleagă acest moment pentru a-1 expedia pe copil la o mătuşă sau o bunică, pentru a-1 trimite la şcoală, pentru a-i lua camera sau pur şi simplu pătuţul, măsuri, al căror rost nu-1 înţelege şi împotriva cărora este neputincios. El le resimte ca pe nişte pedepse şi încearcă o ostilitate faţă de noul venit, cauza tuturor relelor.

Stîngâcia părinţilor îl îndreptăţeşte pe cel mare să se creadă respins

Această ostilitate se exteriorizează uneori cu francheţe : copilul gelos poate să-1 zgîrie sau să-1 muşte pe nou-născut, să-i strivească obrazul cu mîna, să-i dea drept jucărie un obiect periculos (foarfece, de exemplu), să-1 dezvelească... Altădată ea se exteriorizează mai subtil prin cuvinte ; el spune o poveste în care nou-născutului i se întîmplă ceva rău : el cade de la fereastră sau se arde. Dar toate aceste manifestări sînt reprimate cu violenţă de către părinţi : nici o expresie de ostilitate nu este tolerată, cel mare este de îndată tratat drept rău şi pedepsit. Evident, el este obligat să-1 accepte pe sugar, să refuleze în sine ostilitatea şi să se simtă vinovat.

Fraţi şi surori 151

Sosirea unui nou copil poate atrage regresul fa cel mare

Astfel, în faţa atîtor dovezi care i se par că se acumulează (i se iau orivilegiile, părinţii se interesează de altcineva, îl ceartă), copilul începe să creadă că nu mai este iubit. Neliniştea lui este cu atît mai puternică cu cît are un caracter mai apropiat de t ipul sentimental \ foarte emotiv şi introvertit, care de-a lungul întregii sale vieţi va fi chinuit de teama că nimeni nu-1 iubeşte. Ea se poate traduce prin coşmaruri care nu sînt un simptom neglijabil. Ea se mai poate manifesta printr-o tentativă disperată de a recîştiga dragostea părinţi lor 2 . Mai adesea, ideea simplistă, că „bebeluşii sînt iubiţi mai m u l t " se traduce printr-un regres într-un stadiu mai infantil : cel mare începe să-şi sugă degetul, să urineze în pat sau nu mai vrea nici să mănînce, nici să se îmbrace singur, pentru ca mama să vină să-1 ajute ca pe un sugar. Ar fi absurd şi crud în acest caz să rîzi de el. Neliniştea, ostilitatea şi vinovăţia laolaltă formează în el un cumplit amestec de sentimente dureroase şi n-are nevoie decît să fie iubit şi liniştit.

Cel mare trebuie să fie pregătit să-1 primească pe copilul ce se va naşte

Pentru părinţii care sînt conştienţi de acest pericol, nu constituie nici o dificultate să-1 evite. Cel mai bun mijloc este să-1 asocieze cît se poate de mult pe cel mare la pregătirile naşterii şi la îngrijirea copilului, evitînd orice mister ; în acelaşi t imp accesul la rolul de „mai m a r e " poate fi prezentat ca un fel de promovare socială. Poate că trebuie, de asemenea, să evităm să-i arătăm prea des spectacolul suptului şi în primele luni, să ne jucăm cu cel mic mai ales cînd cel mare nu este de faţă.

Cu aceste precauţii foarte simple, gelozia nu va căpăta un caracter violent, angoasant; efectiv, la un mare număr de copii, aceste reacţii sînt uşoare şi de scurtă durată. Dar nu trebuie să contăm prea mult pe suprimarea lor totală. O anchetă din 1961 3 a arătat că ele există

1 Vezi p. 64. 2 Micul Trott, descris de L i c h t e n b e r g, se arunca de pe scaun pentru a-şi

face un cucui şi pentru ca mama să vină să-1 îngrijească. 3 A T h o m a s ş i colaboratorii săi au studiat 110 copii, în „American Journal of

Psychiatry", p. 117, 798, 803.


la mai mult de jumătate din copii. Cei care nu simt această gelozi sînt cei mai mici de 18 luni, încă insuficient de conşt ienţ i ; cei car o înving cel mai bine sînt cei mai în vîrstă : dar copiii între 2 şi ani suferă cu atît mai mult cu cît aceasta este şi perioada conflictu lui o e d i p i a n 1 : este o vîrstă dificilă pentru echilibrul afect iv 2

RIVALITATEA DINTRE FRAŢI

Chiar dacă perioada dificilă după naşterea fratelui mai mic est depăşită fără dificultate şi chiar dacă cel mare a refulat, fără s-o manifeste, o anumită agresivitate faţă de mezin, există multă vreme, poate totdeauna, o rivalitate. „Casa este locul — scrie Jersild — unde copilul descoperă competiţia. Rivalitatea dintre fraţi şi surori, uneori inofensivă, poate să atingă un grad aproape insuportabil de intensitate şi de amărăciune" 3.

Rar se întîmplă ca această ostilitate să fie recunoscută sau mărturisită de părinţi. Dar presiunea exercitată de familie pentru a o culpabiliza şi reprima generează izbucniri bruşte cu mul t mai tîrziu, la vîrstă maturităţi i . Atunci se pot vedea fraţi şi surori supărîndu-se de moarte pentru un bibelou dintr-o moştenire : bibeloul n-are cine ştie ce importanţă reală, el serveşte drept pretext pentru descărcarea bruscă a unei uri acumulate din vremea copilăriei.

Poate că este preferabil să lăsăm rivalităţile să se exteriorizeze. Se ştie că fraţii şi surorile au în mod spontan o puternică tendinţă să sară la bătaie sau cel puţin să se certe cu violenţă. Orice împărţeală serveşte drept pretext şi dacă cei doi fraţi numără cu invidie căpşunile din farfuria celuilalt n-o fac doar pentru că ar fi gurmanzi. S-a demonstrat că dacă se dau la doi fraţi exact aceleaşi jucării, ei se ceartă totuşi, şi fiecare vrea cu tot dinadinsul jucăria celuilalt, dovadă că jucăria nu-i decît un pretext şi că adevărata cauză a disputei se află altundeva 4.

1 Vezi p. 58—59. 2 Din acest punct de vedere se poate contesta ideea, extrem de larg admisă, că doi ani

şi jumătate-trei ani este diferenţa de vîrstă ideală între doi copii. Aleasă din motive materiale uşor de înţeles, ea implică o atenţie vigilentă din partea părinţilor.

3 A. J e r s i l d în Chilă Psychology. A 6-a ediţie Prentice-Hall, 1968. 4 Vezi P. C e s a r i , Psychologie de l'enfant, P .U.F. , 1949. Autorul citează urmă

toarea reflexie a unei fetiţe de 12 a n i : „Mă-nţeleg cu Mariette, pentru că şi ea ştie ce trist e să ai un frăţior".


DREPTATEA NU-NSEAMNA EGALITATE CU ORICE PREŢ

Această concepţie egalitară este de altfel o falsă concepţie a dreptă ţ i i : este absurd să vrei să dai la doi copii care n-au nici aceeaşi vîrstă, nici aceleaşi gusturi, aceleaşi obiecte şi aceleaşi permisiuni : aici există chiar o atitudine facilă din partea părinţilor. Mai normal, şi chiar mai bine acceptat, este să faci deosebiri, • ii condiţia ca ele să poată fi întotdeauna justificate printr-un raţionament şi nu puse pe seama unei preferinţe afective. Dacă părinţii îl favorizează pe unul dintre copii, pentru că îl preferă, ceilalţi, natural, se vor simţi lezaţi şi îi vor deveni ostili.

Chiar privită sub acest unghi, dreptatea rămîne extrem de dificilă, tocmai deoarece copiii au nevoi afective foarte diferite. Cutare puşti, sangvinic, descurcăreţ şi nu prea tandru, va fi uşor de mulţumit, cutare mic sentimental va fi atît de avid de dragoste, încît nu i se va putea niciodată da destul. Singurul lucru care se poate afirma este că întotdeauna conflictele sînt atenuate prin conversaţii ,au explicaţii liniştitoare.

Ele sînt dimpotrivă agravate prin apeluri permanente la competiţie : să-1 dai pe un copil drept exemplu celorlalţi este întotdeauna o stîngăcie fără seamăn. Tocmai pentru a scăpa de competiţie şi de rivalitate, mulţi d intre copii acceptă să joace un fel de rol în sînul familiei, totdeauna acelaşi şi foarte personal 1 .

PERSONALITATEA ÎNTÎIULUI NĂSCUT

Iată că astfel primul născut îşi asumă, cu acordul părinţilor, un i ol care-1 ajută să se simtă deosebit şi care-i marchează personalitatea. Pentru că el a fost acela care la început constituia cu ei ..treimea", are mai mul t decît ceilalţi dorinţa de a le place şi de a Ic cuceri aprobarea. Pent ru că în pr ima copilărie părinţii i s-au consacrat, el este adesea mai avansat decît ceilalţi. Sociologul II. Nichols, studiindu-i pe cei 1619 finalişti ai Concursului naţional ie Merit din S.U.A. a găsit o proporţie de primi-născuţi foarte

ridicată în raport cu media na ţ iona lă 2 ; tot aşa doctorul Gibson,

1 Putem găsi de pildă un clovn, un solitar, un copil fermecător, un maladiv, ori un responsabil. Acest rol foarte personal îl fereşte pe copil de comparaţii .

2 Anchetă din 1964 citată de J. Lavallard în „Le Monde" dm 17.11.1966.


cercetînd originea profesorilor în ştiinţe, a găsit 4 6 % de pr inr născuţi faţă de 30»/o ca medie naţională 1. Majoritatea studiilor î descriu pe cel mare destul de convenţional şi autori tar : îi plac să-şi asume răspunderi, dar respectînd cu scrupulozitate regulile şi obiceiurile. Este croit pentru a reuşi în socie tate 2 şi participă cu plăcere şi în mod eficace la treburile familiei şi la luarea hotă-rîrilor. Dacă familia este numeroasă, el îi adoptă cu plăcere pe cei mai mici şi joacă faţă de ei un rol aproape patern.

Răspunderile lăsate pe seama celui mar nu trebuie să depăşească măsura...

Această apropiere faţă de părinţi nu are numai avanta je; s întîmplă ca unii părinţi, copleşiţi de greutăţi, să fie tentaţi să-folosească pe cel mare ca pe un părinte de schimb. Este riscul ma' ales al fiicelor mai mari în familiile numeroase. Se mai întîmplă deşi din ce în ce mai rar, ca ele să fie t ratate ca Cenuşărese, servi toare ale fraţilor şi ale surorilor lor. Totuşi, întotdeauna, exist tentaţia să li se încredinţeze prea de t impuriu responsabilităţi c depăşesc vîrsta lor — chiar dacă n-ar fi decît obligaţia să serveasc de exemplu celor mici. Să ofere toată ziua un exemplu este enervan pentru copil. Nu puţini sînt aceia care, în acest caz, reacţioneaz' prin comportament infantil, prefăcîndu-se cu capul în nori pentr a scăpa de excesele datoriei. Dar altădată ei au tendinţa să se arat dominatori şi să ia în mînă educaţia celor mici 3. Ei îi consideră p părinţi depăşiţi de situaţie, mult prea indulgenţi cu cei mici („sim că acest copil va fi educat prost" îmi spunea un băiat de 13 an de frăţiorul său nou-născut). Părinţii, mai puţin tineri, sînt ma înţelegători şi mai indulgenţi şi cel mare consideră că slăbiciune lor este scandaloasă.

1 B o s s a r d şi B o l i arată că cel mare, mai ales dacă este băiat, este ades serios şi are tendinţa de a le ccmanda celorlalţi (Anchetă publicată în 1957 în „Chil Developmeni" nr. 28).

2 Vezi A. G i r a r d, La Reussite sociale, P.U.F., 1967. 3 S-au văzut fraţi mai mari atît de preocupaţi de educaţia celui mic, încît îşi neglija

s tudi i le ; de asemenea un mare număr de fraţi arată în supravegherea surorii lor m mici un zel cu mult superior celui arătat de t a t ă .


...dar nici nu trebuie pus la îndoială locul lui de „cel mare"

Evident, asupra mezinului, care este despărţit de cel mare de un interval foarte mic, nu se răsfrînge această autoritate ; acesta reprezintă pentru fratele cel mare un alt gen de pericol, pentru că in acest caz părinţii, dacă amîndoi copiii sînt de acelaşi sex, au tendinţa să-i asimileze şi să-i trateze ca pe gemeni. Se stabilesc pentru amîndoi reguli asemănătoare pentru mese, pentru plimbări, pentru joacă şi chiar pentru şcoală. Astfel, cel mare este în permanenţă frînat pentru a-1 aştepta pe celălalt, care în cele din urmă se întîmplă să-1 depăşească. Se-nţelege la cîte ranchiune poate >ă dea naştere această situaţie ! Este foarte important ca cel mare să fie din cînd în cînd tratat ca cel mare, să i se dea permisiuni deosebite, dacă vrem să evităm rivalităţi crude. Să remarcăm, de asemenea, că cel mare este cel adus mai des la consultaţii psihologice ; ne este însă imposibil să ştim dacă aceasta se întîmplă pentru că el este perturbat mai des sau pentru că părinţii sînt mai atenţi ia acţiunile şi gesturile lui.

PERSONALITATEA FRATELUI MAI MIC

Prezenţa permanentă a unei surori sau a unui frate mai mare, la ale căror jocuri participă, dar a căror supremaţie o contestă, îl fac totodată mai sociabil şi mai indisciplinat. Pr in reacţie faţă de atitudinea fratelui, el joacă adesea rolul unui anticonformist dezinvolt. Poziţia lui „secundară" face, de asemenea, să nu fie niciodată vedeta familiei, să nu i se dea niciodată posibilitatea să simtă acele mici satisfacţii ale vanităţii care-1 împing pe cel mare spre reuşită socială. Dacă este foarte aproape de vîrsta celui mare, este -jelos pe el. Dacă este mai depărtat, nu poate niciodată să-i egaleze performanţele. Este totdeauna „remorcat", mai puţin puternic, mai puţin copt, ceea ce-1 face să se simtă umilit, mai ales dacă părinţii 11 dau neîncetat pe cel m a r e de exemplu 1.

1 Atunci ar putea să fie ameninţat de nevrcza de eşec. De fapt însă, după M a u c o R a m b a u d mez'nii sînt rareori aduşi la consultaţii psihologice pentru dificultăţi

ife-ctive; vezi L'Ecole des Parents, nr . 1, 1967; vezi şi M. Porot, L'Enfant et les relations amiliales; P . U . F . , colecţia „Paideia", 1958.


Fratele mai mic se arată adesea anticonformist

Astfel adesea el caută, pentru a se distinge, un domeniu propriu, care nu este clasicul domeniu al reuşitei la învăţătură. Din punct de vedere superficial el caută cu plăcere mode. noi, îmbrăcăminte fantezistă, scandal la şcoală. Mai în profunzime el arată interes pentru aşa-numitele activităţi marginale, care-i stimulează înzestrările creatoare — se găseşte un mare număr de „fraţi mai mici" în profesiunile artistice : desenatori, decoratori, muzicieni etc. Este reflectarea independenţei lui faţă de părinţii a căror atenţie nu este mereu concentrată asupra lui.

Şi sociabilitatea îl împinge pe mezin, şi de altfel pe copiii mi jlocii ai unor familii mai numeroase, spre activităţi de grup 1, unde ei reuşesc adesea mai bine decît cel mare. în anumite medii fratele mai mic se arată sensibil la pericolul „cetei" şi dacă devine delincvent, aceasta se întîmplă cel mai frecvent sub forma particulară a apartenenţei la un „gang". Astfel mezinul găseşte mijlocul de a se pune în valoare, rămînînd în continuare diferit de ceilalţi, mijloc pe care nu conteneşte să-1 caute din fragedă copilărie.

Uneori el se răzbună pe copilul care urmează

în familiile numeroase, copiii mijlocii, trăind într-o relativă obscuritate între cele două „cazuri interesante", al celui mare şi al, celui mic, suferă din această pricină mai mult sau mai puţin conştient. Cel de-al doilea, neputînd să-1 egaleze pe cel mare, se întoarce către cei mai mici şi în general reuşeşte să se asocieze cu cel de-al patrulea. Asupra celui de-al treilea, într-adevăr, ar~ tendinţa să răzbune ostilitatea celui mare. Şi cel de-al treilea, d asemenea, are tendinţa să-1 respingă din cauza propriilor lui probleme. Apărut tardiv pe scenă, unde îşi aveau deja locul primii doi, el simte nevoia să lupte pentru a se face recunoscut şi acceptat. Teama de a fi nedorit îl tracasează, ca pe acea fetiţă de 5 ani care o trăgea de mînecă pe maică-sa, absorbită într-o discuţie d familie, spunîndu-i : „Mamă, e x i s t ! " Aceasta ar putea avea două consecinţe cu totul diferite. Dacă cel de-al treilea copil reuşeşte s"

1 Acest comportament a fost studiat de sociologul englez J. P. L e e s, în „Britis Journal of Psychology", vol. 43, 1952 şi „British Journal of Delinquency, vol. 5,1954


răzbească în cercul familiei şi să se simtă în el perfect înţeles şi iubit, el va fi fericit. Lupta va dezvolta în el voinţa şi ambiţia, iar încrederea în sine pe care o va fi cucerit va constitui pentru el un ajutor preţios. în schimb, dacă prima lui luptă va fi un eşec şi dacă se va simţi mereu în stare de inferioritate faţă de cei mai mari, el poate să rămînă marcat de aceasta de-a lungul vieţii şi să reacţioneze închistîndu-se în el însuşi sau devenind cinic. Evident, remediul, cel puţin parţial, al tuturor acestor dificultăţi ale copiilor mijlocii este receptivitatea largă şi bunăvoinţa familiei faţă de prietenii săi.

GREŞELI IN EDUCAREA MEZINULUI

Nici acesta nu abuzează de consultaţii psihologice (19»/o). Părinţi i nu sînt neliniştiţi din pricina lui, aşa cum erau în cazul primului copil. Riscurile lui sînt de altă natură.

Primul dintre aceste riscuri este acela de a fi răsfăţat sau mai extaz. Chiar insolenţele lui par amuzante. Dacă adăugăm şi faptul cea mai bună, perna cea mai confortabilă, privilegiul de a fi consolat şi mîngîiat la cel mai mic seîncet de către întreaga familie în extaz. Chiar insolenţele lui par amuzante. Dacă adăugăm şi faptul că părinţii mai în vîrstă, ceva mai obosiţi, se arată cu el adesea mai slabi decît cu ceilalţi, se poate afirma că ult imul născut este adesea rău pregătit pentru viaţă.

Primejdia : să-1 închistezi într-un rol infantil

Dar situaţia lui de favorit riscă, de asemenea, să fie exploatată de copiii cei mari. Ei au tendinţa să descarce asupra lui greşelile şi sarcinile lor, sau să-1 facă să stea de gardă cînd întreprind vreo şotie. Dacă „cel mic" se află la o mare diferenţă de vîrstă faţă de cei mari, el este în acelaşi t imp adorat şi desconsiderat, ca şi cum ar fi închistat într-un rol infantil : nu mai are doi părinţi, ci patru, şase, care îl copleşesc cu sfaturi şi observaţii. Va trebui să aibă mai multă personalitate decît un altul pentru a scăpa de acest dublu exces de răsfăţ şi de supraveghere şi pentru a-şi cuceri un statut de adult.


SINGURUL DE UN ANUME SEX

Dacă acesta este totodată cel rnai mic, riscurile sînt multiplicate : există o puternică tentaţie ca fetiţa să fie t ratată ca o păpuşă bună de admirat, de gătit, de plimbat, un mic obiect care amuză pe oricine şi pe care nimeni nu-1 ia în serios ; mai puternică încă este tentaţia să-1 tratezi pe unicul şi ultimul fiu ca pe un mic sultan. Cazurile în care copilul de alt sex decît ceilalţi nu este cel din urmă sînt mai uşoare, prezentînd totuşi cîteva puncte delicate provenind din faptul că în zilele noastre „modelul masculin" este mai apreciat.

Unica fată într-o familie de băieţi pare să fie cazul cel mai uşor. Tatăl, în special, care-i va avea pe băieţi în calitate de „modele făcute după el însuşi" îşi vede ambiţiile deja satisfăcute. El o răsfaţă pe fata pe care o percepe ca pe un element nou, fără să-i ceară în schimb să-i realizeze ambiţiile lui deosebite. Mama, fericită de a se regăsi în fiica ei şi de a scăpa mulţumită ei de o anume singurătate, n-o copleşeşte cu exigenţe excesive de succes, care sînt de obicei rezervate băieţilor.

O feminitate greu de acceptat...

Aceste avantaje au şi inconveniente : lipsa de ambiţii excesive şi toleranţa, care în sine sînt un bine, pot să se transforme în anumite familii într-un fel de exploatare sistematică (mai ales dacă fiica este cea mare) : se capătă atunci obiceiul să i se nege orice posibilitate de realizare personală şi să se facă din ea o „femeie de serviciu" a celorlalţi.

Există astfel o anumită dificultate pentru singura fată printre mai mulţi băieţi : să-şi accepte şi să-şi însuşească feminitatea. Are fără-ndoială o viziune mai realistă asupra lumii şi se pierde mai puţin în visări romantice. Dar, s-ar putea simţi inferioară din pricină că e fată şi să capete alura unui fals băiat.

Singurul fiu dintr-o familie de fete poartă în el toate speranţele părinţilor şi se simte obligat să le realizeze ambiţiile. Va fi deci fără încetare hărţuit şi va trebui destul de des să poarte o povară prea grea pentru el. Dacă este pe deasupra înconjurat de surori cu o inteligenţă deosebită, situaţia este într-adevăr generatoare de complexe. In acelaşi t imp băiatului îi lipseşte exemplul şi rivalitatea stimulatoare a unuia sau a mai multor fraţi, şi tinde astfel, el să se identifice cu surorile sale.


...un echilibru incomod de găsit

Insă modelul feminin fiind puţin apreciat, mai ales pentru un băiat, pe care se consideră că îl face prea molîu, băiatul va avea mereu de înfruntat această opinie şi va trage iute concluzia că acest mediu lui nu-i convine (de unde şi revolta). Dacă este totuşi fericit, se va simţi vinovat de această bună înţelegere care riscă să-i apară ca un semn de devirilizare ; de aici o angoasă profundă sau altă dată punerea la punct a unui joc susceptibil să-1 facă să devină un „exploatator" al situaţiei (un fel de bărbat alintat de femei).

Singurul fiu sau singura fiică printre copii de sex opus pot avea greutăţi în identificarea cu părintele de acelaşi sex şi în lichidarea rivalităţii oedipiene. O mamă prea ataşată de singurul său fiu, tatăl care arată o prea mare tandreţe pentru unica lui fiică, pot pune probleme grave pentru adolescenţi şi pot' jena pe tînăr sau pe tînără în alegerea pe care ei o vor face în momentul căsătoriei.

TOŢI COPIII SINT DE ACELAŞI SEX

Familiile cu eopii de acelaşi sex au cu mul t mai puţine probleme ; una dintre ele merită totuşi să fie subliniată : pericolul uniformizării cînd copiii depăşesc numărul de doi, trei. Uniformizarea este o tendinţă adesea inconştientă de a-i t rata pe copii ca un bloc format din particule asemănătoare unele cu altele. Fetele — sau băieţii — sînt îmbrăcaţi la fel, sînt crescuţi la fel. Se iau drept regulă observaţiile făcute asupra primei fete (sau primului băiat). Se aşteaptă de la următori i aceleaşi rezultate şcolare, aceleaşi gusturi, ' aceleaşi semne de afecţiune. Orice depărtare de la această regulă este resimţită ca un eşec în educaţie sau ca o anomalie inexplicabilă şi vinovată.

Să recunoaştem existenţa fiecărei personalităţi

Se uită că patrimoniul genetic al copiilor poate diferi la fel de mult, fie că sînt de acelaşi sex, fie că sînt de sexe diferite. De altfel copiii resimt cel mai frecvent această tendinţă de uniformizare a părinţilor ca pe o agresiune gravă.

Uneori acceptă această stare de lucruri şi se copiază unii pe alţii pînă la vîrsta adultă pe care n-o ating de altfel decît cu dificultate,


atît de mult se obişnuiesc să se considere numerele unui şir şi nu fiinţe responsabile ; alteori ei se revoltă la vîrsta cea mai fragedă, accentuînd diferenţele, de obicei, în sensul cel mai rău, pentru a face să li se recunoască o existenţă autonomă.

COPILUL UNIC

Nici un alt copil n-a constituit obiectul mai multor studii, teorii şi statistici de la începutul secolului. Din toate aceste documente se poate extrage portretul clasic al copilului unic, aşa cum este acceptat în general.

Este mai avansat decît alţii ( 6 1 % din copiii unici depăşesc media ca inteligenţă) dar şi mai fragil. Dacă este unic este poate din cauză că părinţii lui şi mai ales mama nu s-au bucurat de o sănătate prea bună, sau că naşterea lui a fost dificilă : a fost născut cu ajutorul forcepsului. Adesea m a m a n-a putut să-1 alăpteze. Este deci în ansamblu un copil mai supravegheat decît ceilalţi, şi chiar dădăcit, nu fără nelinişte.

Dâdăcit prea mult, copilul unic va fi dependent

De asemenea, mama este foarte posesivă faţă de el şi adesea prea • puternic ataşată de el. Dacă este băiat, acesta ajunge să constituie cu ea un fel de cuplu şi îi vine mai greu decît altuia să depăşească conflictul oedipian 1. Prea dădăcit, el este stîngaci şi dependent : i se repetă prea des : „nu fă asta ! are să te doară ! atenţie !" Ajunge să aştepte să i se lege şireturile sau să i se taie carnea din farfurie. Este adevărat că-i menţine pe părinţi uniţi oferindu-le o unică preocupare c o m u n ă 2 şi că, trăind numai în compania adulţilor, este mai avansat în vorbire ; „face fraze" foarte devreme şi raţionează curînd ca un adult.

1 Vezi p. 58—59. 2 Părinţi i unui copil unic divorţează de 2—3 ori mai puţin decît cei care au mai

mulţi copii.


Dar acestea nu sînt suficiente nici pentru a-1 face fericit, nici pentru a favoriza adaptarea lui la viaţa şcolară 1. Care sînt deci aceste dificultăţi ? Pr ima este fără îndoială singurătatea. Nici un copil unic nu-şi aminteşte copilăria cu o mulţumire totală ; afecţiunea certăreaţă a fraţilor şi a surorilor, rivalităţi, gelozii —- constituie pentru copil o hrană de toate zilele necesară. Viaţa liniştită a copilului unic este în realitate disperat de pustie. Părinţii cred c-o pot compensa ocupîndu-se mult de el ; ei îl copleşesc. Prea multă adulare, prea multă nelinişte şi prea multă căutare a perfecţiunii îl fac să se simtă prost.

Venirea lui la şcoală, unde se pierde în fine în mijlocul masei, reprezintă un dublu şoc. în primul rînd, este pierdut şi nefericit, cu excepţia cazului în care mama a fost suficient de abilă să-1 tr imită la grădiniţa de copii. Dar în majoritatea cazurilor este reţ inut multă vreme acasă sub pretextul că „nu e nevoie să fie trimis la grădiniţă". Totuşi, la 5—6 ani, adaptarea lui este cu mult mai dificilă. în momentul în care ea se produce, copilul sesizează faptul că anonimatul (relativ) constituie libertatea şi caută să-şi ia revanşa asupra copleşitoarei solicitudini a familiei. Acasă, dacă imită cu buzele strînse zgomotul unui avion cu reacţie, evident toţi ştiu că el o face. La şcoală el descoperă o impunitate ameţitoare şi profită de ea. Dacă este urmărit, împins, dacă se trage de el, el are rezultate bune la învăţătură, dar indisciplina lui îl aduce în cele din urmă la psiholog. La acest portret tradiţional, un recent studiu al doctorului J. Burstier a adăugat cîteva trăsături importante 2 ." Studiul citat este consacrat copiilor aduşi pentru consultare datorită unor dificultăţi psihologice. Pr intre copiii unici procentajul de instabilitate, de nervozitate, de debilitate, de întîrziere în vorbire, de insuccese la şcoală este aproape analog celui pe care 1-a relevat într-un grup martor de copii care nu sînt unici. Pe de altă parte el a reuşit să distingă metodele folosite pentru creşterea copiilor unici ; a găsit, în cazul în care mama este casnică, 2 1 % din metode educative normale, 16% defavorabile (copii lăsaţi prea mult în voia lor) şi 62o/0 copii prea feriţi, supraprotejaţi. Aceste procentaje, în cazul în care ambii părinţi lucrează, trec respectiv la 40%, 2 8 % şi 3 1 % .

1 La Paris, dintre copiii îngrijiţi pentru dificultăţi afective şi de caracter se numără 3 3 % copii unici faţă de 2 7 % cei mari ş i 19% mezini.

2 Vezi revista „psychiatrie de l 'enfant", P.U.F. , 1968. 11 — Cunoaşterea copilului


O educaţie adaptată poate corija circumstanţele nefavorabile

Copiii unici crescuţi normal nu constituie deci o excepţie şi urmarea studiului arată că în acest caz ei au o comportare normală acasă (60%) Şi sînt bine adaptaţi la şcoală (39%). Cei care sînt delăsaţi şi provin în proporţie de 2/3 din familii destrămate sau anormale se arată desigur foarte perturbaţi acasă (60o/o) şi chiar la şcoală (39%). Dar şi cei supraprotejaţi arată un procent foarte ridicat de inadaptare ( 5 1 % acasă, 2 4 % la şcoală). Cum aceşti copii prea protejaţi se întîlnesc mai cu seamă în cazul mamelor casnice, se poate trage concluzia că ceea ce-i strică copilului este nu atît lipsa fraţilor şi surorilor cît polarizarea asupra lui şi numai a lui a întregii activităţi şi a întregii atenţii a mamei.

Dacă a fost crescut corect, copilul unic nu pare, după cifrele aduse de Dr. Burstier, lipsit de maturi tate şi nici de sociabilitate. Cît despre precocitatea lui şcolară, ea pare să nu depăşească şcoala primară ; la nivelul celei secundare media de inteligenţă a copiilor unici scade : se întîlnesc într-adevăr mulţi copii pe care părinţii au posibilitatea să-i impulsioneze către studii, chiar dacă coeficientul lor de inteligenţă nu este prea ridicat, ceea ce nu constituie cazul părinţilor unor familii numeroase.

Acest studiu va părea liniştitor pentru părinţii copiilor unici, punînd accentul asupra rolului unei educaţii înţelepte, care poate să reuşească din plin să îndrepte o circumstanţă defavorabilă.

GEMENII

Născuţi adesea prematur, ei conservă în timpul pr ime'or 18 luni de viaţă handicapul de greutate de la naştere şi indicele lor de mortalitate rămîne superior faţă de alţi copii, pînă la vîrsta de 3 a n i 1 .

1 Se ştie că gemenii sînt de două feluri: — dizigoţi, care provin din două ovule materne separate şi care nu seamănă mai

mult decît fraţii obişnuiţ i ; — monozigoţi, provenind din diviziunea ovulului deja fecundat care sînt de acelaşi

sex şi teoretic identici. De fapt ei prezintă adesea o asemănare „în oglindă", dreapta unuia corespunde stîngii

celuilalt. Vezi studiul fcarte complet al lui R. 2 a z z o, Les Jumeaux, P .U.F. 1960.


In ansamblu, gemenii manifestă o uşoară inferioritate intelectuală : media indicelui lor de inteligenţă se stabileşte în jur de 88 în loc de 100. Mai precis, la testul Brunet-Lézine 1 , rezultatele lor sînt de fapt normale la probele de poziţie şi de coordonare ; întîrzierea lor este marcată mai ales în jocuri sau relaţii sociale, şi mai mult încă în probele de vorbire. S-au observat pr intre ei 2 7 % întîrzieri de vorbire, mai mul t la fete decît la băieţi. Au mai ales dificultăţi in construirea frazei şi în desemnarea reciprocă, ca acele două tnici gemene care la întrebarea : „cum te cheamă ?" răspundeau fiecare în mod invariabil : „Martine-Francoise". Le vine greu să pătrundă „eul" ; folosesc aproape în exclusivitate „noi".

Dificultatea gemenilor : să se afirme unul independent de celălalt

Este numai unul dintre semnele relativei dificultăţi de a se afirma ca o fiinţă distinctă. Astfel cînd li se cere să arate diferite părţi ale corpului fac demonstraţie pe persoana celuilalt. „In oglindă ini se întîmplă să mă văd în profil şi să cred că este fratele meu. Este o impresie stranie, care mă amuză" 2.

Foarte de t impuriu gemenii identici se joacă cu această asemănare pentru a provoca încurcături adulţilor sau a practica o fructuoasă diviziune a muncii, ca acei doi fraţi care erau amîndoi Licenţiaţi în matematică şi în litere, frumosul rezultat datorîndu-se faptului că, după ce s-au specializat, au trecut fiecare de două ori aceleaşi examene.

Fenomene de „sintonie afectivă" între ei sînt binecunoscute :

dacă pe unul îl doare ceva, plîng amîndoi ; ei fac aceleaşi greşeli în compuneri ; mai tîrziu ei riscă să se îndrăgostească de aceeaşi persoană. Nu-i uşor să-i separi : neliniştea lor poate să meargă pînă la groază. Nu trebuie să uităm că 7 0 % dintre gemenii de acelaşi sex (şi 43o/0 dintre cei de sexe diferite) dorm în acelaşi pat. 93o/o sînt îmbrăcaţi la fel pînă la 11—13 ani şi 3 4 % chiar pînă la 20 ani. Cum să te miri deci că au dificultăţi de personalizare ?

1 Test elaborat de O. B r u n e t şi I. L é z i n e şi utilizat pe scară largă pentru 1 măsura performanţele şi precocitatea copiilor mici.

2 Citat de R. Z a z z o , în Les Jumeaux, P . U . F . , 1960.


Această „viaţă în doi" în care-i închid atît naşterea cît şi educaţia lor, îi face timizi şi puţin sociabili. Ii enervează să fie cercetaţi ca nişte animale curioase şi îşi fac o mică lume aparte, în care pretind că n-au nevoie de ceilalţi. Acestei trăsături şi nu unui real deficit intelectual trebuie să-i atribuim întîrzierile de vorbire constatate 1. Stăpînirea vorbirii de către un copil este condiţionată de dorinţa lui de a comunica cu mama într-un mod mai larg, apoi de a se integra în cuplul părinţilor 2. Această dorinţă este mai mică la gemeni. Pentru a vorbi cu adulţii ei fac un efort de articulare şi folosesc termenii limbii curente ; între ei acestea sînt inutile şi dacă vorbirea lor nu este înţeleasă de cei din jur cu atît mai rău. Astfel ei construiesc fraze unde lipsesc semnele gramaticale ce marchează raporturile dintre cuvinte : între 1 şi 4 ani inferioritatea lor în această privinţă este pronunţată ; ei pun puţine întrebări : ele formează doar 2% din conversaţia gemenilor faţă de 14<>/o la copii obişnuiţi şi, bineînţeles, nu ştiu să se joace cu alţi copii.

Desigur, mai tîrziu, aceste fenomene dispar ; pe măsură ce îşi atribuie nişte roluri, personalitatea lor se afirmă şi, în general, se observă apariţia unui geamăn dominant, care conduce jocul. Părinţi i care încearcă să-i ajute diferenţiindu-i se lovesc adesea de dificultăţi, căci copiii vor să posede două exemplare identice ale aceluiaşi obiect (nu se înşală niciodată şi recunosc cele mai infime detalii), iar dacă sînt lăsaţi să-şi aleagă îmbrăcămintea separat, se constată că le plac aceleaşi lucruri.

Această asemănare absolută se datoreşte oare identităţii patrimoniului lor genetic sau faptului că sînt crescuţi mereu împreună ? Pînă în prezent nici un studiu n-a reuşit să lămurească cu adevărat această problemă, cu toate că teza educaţiei comune este întărită de faptul că fenomenele de sintonie afectivă există şi la „falşii gemeni" şi fraţi foarte apropiaţi care prezintă pentru părinţi probleme cu totul asemănătoare.

1 Se observă la gemeni un frecvent fenomen de criptofazie, adică un limbaj propriu, mijloace de comunicaţie diferite de cele folosite pentru a cemunica cu adulţi i .

2 Vezi p. 47—52.

Rolul bunicilor

A fi capabil să ceri ajutor sau un sfat este un semn de maturitate şi de încredere în sine.

Dr. B. Spock

Un chip plin de r iduri împodobit de păr foarte cărunt, înrămat de o năframă neagră, un t rup obosit prăbuşit într-un fotoliu la ora odihnei de după amiază, aceasta era bunica de altădată, cea pe care o mai îritîlnim în poveşti : un obiect de porţelan pentru care trebuia să te arăţi plin de atenţie. Bunica modernă este cu totul altceva : cei cincizeci de ani îi păstrează alura zveltă şi t inerească, un ten îngrijit şi foarte adesea o viaţă activă. Nici ea nici soţul ei n-au atins vîrsta pensionării.

Prelungirea longevităţii le asigură copiilor, foarte adesea, existenţa a patru bunici dinamici şi plini de viaţă, adică a două cămine suplimentare ; bunicii joacă rolul unor educatori complementari, ocupînd în zilele libere sau în t impul vacanţei un loc de o importanţă tot mai mare.

ROLUL AFECTIV

Bunicii nu mai trebuie să-şi facă o carieră, să economisească pentru o locuinţă ; copiii încă nu se gîndesc la asta. Au în comun o mare libertate spirituală, o disponibilitate pe care părinţii n-o au. Raporturile dintre ei nu poartă amprenta gravităţii, iar, la urma urmei, dacă bunicii poartă răspunderea educativă pentru copii, n-o poartă multă vreme, şi deci pot să-şi permită erori, abateri de la disciplină, pe care părinţii nu şi le-ar putea îngădui. Filmul „Bătrînul şi copilul" (cu toate că nu aduce în scenă un bunic veritabil, de sînge) ilustrează bine această complicitate care-1 leagă pe cel care creşte de cel ce îmbătrîneşte. Copilul sesizează faptul că bunicul îi vorbeşte fără un scop precis şi nu simte nevoia să-şi afirme independenţa printr-un refuz revoltat. „Mesajele" ajung la destinaţie mai bine decît dacă ar veni din partea tatălui. Copilul are impresia că poate să soarbă din izvorul însuşi al experienţei.


Bunicii creează o perspectivă corectă

Schimburile fiind mai uşoare, copilul acceptă să împartă cu bunicii noi forme de activitate care lărgesc cîmpul lui de experienţă. Bunicul de la ţară îşi duce nepoţii la pescuit, le vorbeşte despre plante sau animale. Bunica deschide vechile albume cu fotografii de familie şi face să se nască ideea că prezentul n-a existat dintotdeauna. Ea împărtăşeşte o imagine a trecutului care-i conferă familiei o dimensiune istorică nouă şi-L ajută pe copil să-şi găsească locul în lungul şir care duce din trecut în viitor. Un copil are nevoie să-şi găsească locul în familie şi să-i găsească locul printre alte familii, să înţeleagă intelectual şi afectiv natura conexiunilor care leagă pe fiecare dintre membrii ei. Bunicii uniţi de unii şi de ceilalţi prin legături diverse şi complexe dau deseori ocazia pentru descoperiri importante. Prin această localizare a legăturilor familiale, copilul care a depăşit stadiul infantil cînd se simte centrul universului, scapă de riscul opus de a se simţi pierdut şi izolat înrt-un univers străin şi prea vast, ceea ce-i dă un sentiment de securitate mai puternic.

Liniştitoare este şi obiectivitatea, deseori mai mare a bunicilor faţă de copil, pentru că ei trăiesc de la distanţă mai mare unele probleme cotidiene pe care le pune educaţia. La ei conflictele familiale găsesc un ecou atenuat pr in distanţă (cu condiţia, bineînţeles, ca bunicii să nu fie înşişi în conflict cu părinţii).

Ei oferă o altă imagine a adultului

în fine, pentru copiii dintr-o familie numeroasă, bunicii oferă un cămin complementar, unde ei se bucură de o atenţie mai individualizată şi mai disponibilă. Afecţiunea lor liniştită, exterioară furtunilor care răscolesc mediul familial, aduce o compensaţie utilă pentru orice sentiment de frustrare. Copilul gelos, cel care se teme să fie oarecum exclus.... vine la ei să caute un fel de refugiu.

Persoana bunicului are enormul avantaj de a putea oferi un model de identificare „de schimb", mulţumită căruia anumite conflicte se pot aplana şi anumite dificultăţi pot să fie puţin cîte puţin înlăturate. Ca în cazul acelei fetiţe pe care mama, ou o înfăţişare „dură", o sperie puţin şi care va putea să îndrăznească să facă năzdrăvenii cu bunica şi să se pătrundă de tandreţea de care are nevoie. Sau, ca băiatul pierdut de admiraţie pentru un tată distant şi care va putea în sfîrşit să discute cu un bărbat, bunicul. Iar în anumite

Rolul bunicilor 167

cazuri cînd mama este slabă sau depăşită de situaţie, bunica va putea juca rolul unei figuri autoritare, de care copilul are nevoie pentru a se simţi cu totul liniştit. Fie că bunicii sînt mai liberali, fie că sînt mai severi decît părinţii >, rezultatul este întotdeauna precizarea şi nuanţarea imaginii de autoritate. în particular, ei contribuie la formarea ideii că raportul dintre copil şi adult nu este nici supunerea oarbă, nici o tovărăşie furtunoasă, ci o autoritate acceptată din respect. Această imagine este întărită dacă copilul poate observa la părinţi o atitudine deferentă, ca cea care i se cere faţă de adulţi.

Pentru nepot sau nepoată, bunicul de acelaşi sex, ale cărui poveţe sînt acceptate cu entuziasm, este un model de identificare mai puţin important decît tatăl sau mama, dar care păstrează o forţă considerabilă. O psihanalistă, Dolto-Marette are asupra acestei probleme vederi originale : pentru ea copilul şi bunicul de acelaşi sex joacă oarecum faţă de părintele de sex opus acelaşi rol, ca „în oglindă". Bunica şi nepoata, de acelaşi sînge cu tatăl, au pentru el un ataşament de natură esenţial diferită de cel care-1 uneşte pe el, bărbatul, de cea de-a treia femeie a familiei, adică propria lui soţ ie 2 .

RIVALITĂŢILE EDUCATIVE

S-a adus adesea drept contraindicaţie pentru lăsarea copiilor la bunici argumentul inconvenientelor pe care le-ar putea prezenta discontinuitatea metodelor educative. Cel mai frecvent bunicii se arată excesiv de protectori, îi copleşesc cu răsfăţul, dar în schimb nu-i lasă să ia nici o iniţiativă care ar putea să comporte un uşor risc. Autoritatea lor se exercită uneori cu dificultate pentru că vîrsta le scade vitalitatea. Alte daţi, severitatea lor excesivă devalorizează autoritatea părinţilor faţă de copii 3. Este adevărat că bunicii ostili şi critici care se înverşunează să „reducă prestigiul şi autoritatea părinţilor prin intervenţii furtunoase", pot face cel mai mare rău. Aceste intervenţii nu sînt întotdeauna inocente : bunicii simt, de pildă, o bucurie egoistă de a se face iubiţi „pe socoteala părinţilor",

1 Acest al doilea caz devine mult mai frecvent ca în trecut. 2 Aceasta simetrie a rolurilor ar ajuta copilul să depăşească faza oedipiană, permi-

tîndu-i concomitent să se exprime: fetiţa care vorbeşte de dragostea bunicii pentru tatăl ei, o exprimă de fapt pe a sa.

3 Vezi în special lucrarea lui P. O s t e r r i e t h , L'Enfant et la famille, Editions du Scarabée, 1963.


ridicînd în spatele lor interdicţiile şi pedepsele : „tatăl tău nu vrea să citeşti această revistă cu poze, eu ţi-o cumpăr" etc. Sau adoră să se simtă indispensabili, sau îşi afişează superioritatea pozînd în educatori model : „mama lui spune că n-o scoate la capăt cu e l ; cu toate acestea cu mine este întotdeauna foarte gentil" şi sînt gata să critice : „cum poţi să-1 scoţi pe copil fără tricou, are să răcească" etc.

Copilul este tentat să exploateze conflictele

Osterrieth a subliniat avantajele pe care copilul le poate găsi în contradicţiile dintre aceste două familii şi între părinţi i săi, fiecare dintre aceştia apărîndu-şi propriii p ă r i n ţ i 1 : el încearcă cu plăcere să-i asmuţă pe adulţi unii împotriva celorlalţi, sau cel puţ in să profite de dezacordul lor pentru a-i domina şi a reuşi să facă ce vrea. Dar nu întotdeauna se întîmplă astfel. Uneori, cînd simte o divergenţă de opinii, copilul se situează cu hotărîre de partea părinţilor, aderînd la reguli învăţate : „mama nu-mi dă voie să fac asta", în care caz se asistă la o întărire a solidarităţii familiale.

Un pic de indulgenţă nu strică

De fapt, pericolul nu este real decît dacă familia propriu-zisă este slabă, de exemplu dacă este vorba de copii încredinţaţi bunicii de către o mamă necăsătorită sau de un cuplu în divorţ. Dacă divergenţele provin nu dintr-un conflict profund, ci dintr-o simplă deosebire cum se întîmplă aproape întotdeauna între două familii distincte în care oamenii nu au aceeaşi vîrstă, ea nu este foarte dăunătoare ; un copil, ca să atingă o adevărată maturitate, are fără îndoială nevoie să se „lovească" de diferite medii educative. Un lucru este să oferi în cadrul propriei lui case un mediu educativ incoerent şi altceva este să-1 obişnuieşti să se adapteze la atmosfere diferite. Copiii, în general, reuşesc foarte bine să facă diferenţa între un acoperiş şi celălalt.

1 Vezi P . O s t e r r i e t h , L'Enfant et la famille, Editions du Scarabée, 1963.

Rolul bunicilor ,169

PROBLEMELE COABITĂRII

Coabitarea este, fără îndoială, mai puţin frecventă ca altă dată, cînd la ţară era o regulă. Urbanizarea, îngustimea locuinţelor însoţită de relativa t inereţe a bunicilor fac ca familia, practic redusă de-acum la două generaţii, să trăiască împărţită. La aceşti factori se adaugă şi alţii, subiectivi : bunicii muncesc, ceea ce le creează dorinţa de a rămîne independenţi, mai liberi. Naşterea nepoţilor nu-i împinge ca altădată spre roluri secundare. Pe de altă parte, tinerii sînt obişnuiţi cu mai multă independenţă ; ei vor „să-şi t răiască viaţa" fără să aibă de dat socoteală nimănui şi să-şi ia singuri în mîini problemele căminului lor.

Coabitarea are totuşi loc în anumite cazuri particulare : — bunicul sau bunica rămvn singuri după moartea soţului şi au

uneori probleme cu sănătatea, dar adesea sînt încă vioi, mai ' ales în cazul bunicii : ea vine atunci să se instaleze la copii ,,ca să le dea o mînă de ajutor" ;

— părinţii sînt încă dependenţi sau prea tineri ca să-şi cîştige cu adevărat viaţa, sau sînt legaţi de bunici printr-o muncă comună ; este adesea cazul comercianţilor pe care fiii (sau fiicele) îi ajută pe loc. In .acest caz tinerii sînt cei care se instalează în casa bunicilor şi situaţia psihologică este cu totul diferită.

Problema, cum arată Porot, se naşte datorită faptului ca aceleaşi persoane sînt în acelaşi t imp bunipi, părinţi şi socri K Le vine greu să-şi definească rolul şi să-i găsească limitele şi acţiunile lor devin nefaste cînd ei se poartă atît ca părinţi ai copiilor lor, cît şi ai nepoţilor. Pe plan educativ, imaginii părinţilor îi lipseşte atunci claritatea. După Braesco 2 t înărul cuplu care joacă un rol de pă-rinţi-copii şi nu de părinţi-părinţi nu mai oferă modele bune pentru identificare. Adesea deci coabitarea nu reuşeşte. La 20 de cazuri o anchetă semnalează 6 eşecuri certe, 7 reuşite aparente şi 7 reale. Reuşita pare mai uşoară dacă :

—: părinţii sînt cei care găzduiesc pe b u n i c i ; — coabitarea are loc la bunicii dinspre mamă ; — una dintre femei lucrează, ceea ce limitează evident conflictele

în interiorul casei 3.

1 Prof. M. P o r o t , L'Enfant et les relations familiales. P .U.F. , 1958. 2 Vezi articolul D r . B r a e s c o , Les grands-parents peuvent-ils être parents? în

„L'Ecole des parents", iulie-august. 1968. 3 Vezi articolul lui M. T. T o u r n i e r în „L'Ecole des parents", rïr. 5, 1959.


Bunica trăieşte la copii

Conform datelor demografice acesta ar fi de departe cazul cel mai f recvent 1 şi nu este o situaţie prea uşoară pentru ea, pentru că, chiar dacă nu e lăsată s-o simtă, ea are totdeauna impresia că este „de prisos". Ea reacţionează deseori luînd una din următoarele atitudini :

— caută să se facă uitată. Intimidată sau puţin leneşă, ea se refugiază într-o absenţă totală a răspunderii şi rămîne în colţul său, acceptînd la nevoie să fie certată ca un copil. In acest caz, dacă le lipseşte tandreţea, toţi, chiar copiii, simt o puternică tentaţie s-o bruscheze un pic. în orice caz, ea nu oferă modelul de identificare complementar despre care am vorbit mai sus ;

— vrea să se facă utilă şi se pune la dispoziţia tuturor. Mai ales dacă fiica sau nora ei lucrează, ea ajunge să-şi asume principalele sarcini domestice, ca o femeie de serviciu răbdătoare şi devotată. Pentru copii pericolul constă în atitudinea ei hiperprotectoare ; nu sînt rare cazurile cînd aceştia o exploatează cu neruşinare ;

— ea ia în mină situaţia. Activă, întreprinzătoare, ştiind cum să se facă indispensabilă, ea vrea să fie şi capul familiei. Ea îl îndru-mează pe unul la făcutul lecţiilor, îl învaţă pe celălalt să citească, pedepseşte, dar în schimb critică pedepsele părinţilor, pret inde semne de respect etc. Acest caz se produce destul de frecvent cînd mama, care lucrează, îi lasă conducerea treburilor casnice. Inconvenientul lui este că amestecă rolurile şi instaurează o luptă pentru întîietate care poate fi dăunătoare pe plan educativ ;

— ea caută să atragă atenţia, jucînd un rol de mart i ră sau inven-tîndu-şi diverse boli. Nevoia ei de afecţiune o face geloasă pe copii, pentru că ar vrea ca atenţia părinţilor să-i revină numai ei ; ea acceptă o atitudine infantilă formată din capricii, îmbufnări şi cochetării.

în fine, în orice caz există un anumit pericol, rezultat din preferinţa pentru unul sau mai mulţi copii, mai ales pentru cel care seamănă mai mult cu soţul pe care 1-a pierdut, sau care este pur şi simplu „dinspre familia ei".

Dar toate aceste situaţii delicate nu trebuie să ne facă să uităm cazul normal şi cel mai fericit, cel mai frecvent într-adevăr, cînd

1 Să nu uităm că speranţa de longevitate este în prezent de 69 de ani pentru bărbaţi şi 75 pentru femei.

Rolul bunicilor 171

bunica locuieşte la fiica ei, caz în care, acceptînd un rol secundar în educaţie, ea se simte fericită să trăiască cu nepoţii şi să stabilească cu ei legături afective preţioase pentru ambele părţi.

Bunicii găzduiesc tînăra pereche

De fiecare dată cînd este ales acest mod de viaţă, se poate aştepta din partea tînărului soţ sau tinerei soţii care-şi aduce soţul ia părinţi o atitudine cam prea dependentă faţă de ei şi o anume ezitare în asumarea propriilor răspunderi.

Din partea bunicilor tentaţia despotismului este mare ; ei caută să-şi păstreze autoritatea recunoscută şi chiar dominaţia. Ei continuă să-şi trateze fiul (sau fiica) de ca şi cum ar fi încă copii, să-i certe, să le facă scene cînd întîrzie. Ei sînt cei ce fixează regulile de comportare ale fiecăruia şi adesea ei pretind supunere. în legătură cu nepoţii, tot ei sînt aceia care fixează normele de educaţie, t înăra mamă nu este luată în serios, lipsa ei de experienţă este criticată şi bineînţeles copiilor li se cere să asculte de bunici şi nu de părinţi. Uneori dominaţia se exercită într-un mod mai subtil : „răsfă-ţ înd" t înăra pereche, prevenindu-i toate dorinţele, oferindu-i mobilă şi călătorii, i se interzice pe de altă parte cu siguranţă orice iniţiativă şi conducerea propriei ei vieţi.

Dacă o asemenea situaţie se prelungeşte, ea face viaţa foarte dificilă. Fără-ndoială este posibil ca tînăra pereche, suficient de infantilă, să-şi accepte dependenţa şi să rămînă lipsită de răspunderi, dar în majoritatea cazurilor conflictul se naşte şi se agravează amplificat de rivalitatea bunic-ginere sau bunică-noră. Se instaurează „micul război", care constă în compromiterea unuia dintre soţi în ochii celuilalt şi ai copiilor.

Astfel apare riscul unor grave tensiuni între tinerii soţi. Cel care trăieşte la părinţii lui va fi sfîşiat între revendicările soţului pe de o parte, şi cele ale părinţilor pe de alta : s iguranţa lui va fi ameninţată. Străinul (sau străina) incapabil să îndrepte situaţia, îl dispreţuieşte pe celălalt care se lasă dominat de părinţi. Personalitatea nepoţilor se dezvoltă cu dificultate într-un asemenea mediu. Imaginile de identificare sînt oferite mai curînd de către bunici, dar o dată acceptate de două generaţii, ele vor căpăta o forţă de constrîn-gere şi o rigiditate considerabile. Nici imaginea autorităţii nu mai este satisfăcătoare cînd există un conflict : fiecare dintre cele două generaţii compromite în acest caz autoritatea celeilalte şi contestarea autorităţii părinţilor riscă să apară ca regulă în toate raporturi le părinţi-copii.

Familia şi mediul /

Familia serveşte drept refugiu în faţa exigenţelor prea aspre ale adaptării la

, tipul general de civilizaţie şi drept teren de antrenament pentru dezvoltare afectivă.

P. Cattell

Unchi, mătuşi, veri, verişoare şi rudele lor — cercul familial se poate întinde pînă foarte departe ; aşa se şi întîmplă în anumite sate în care toţi se strigă „vere". Pent ru majoritatea dintre noi însă, familia se întinde mai puţin, dar pînă unde exact ?

Tot mai există familii mari şi chiar veritabile clanuri în care nimeni nu poate lua o hotărîre fără să consulte părerea celorlalţi, în care o ceartă a unuia este împărtăşită de toată lumea.

în alte cazuri, verii se întîlnesc în concediu sau la serbările de familie, dar nici nu se mai salută pe stradă. încă o generaţie şi concediile petrecute împreună, serbările de familie vor dispărea : va exista o mare familie mai puţin, un mozaic de familii mici mai mult.

Trebuie oare s-o regretăm ? E discutabil : copilul pierde cînd dispare familia cea mare, dar şi cîştigă.

PENTRU SAU CONTRA MARI! FAMILII ?

Ceea ce-i aduce copilului: în primul rînd sentimentul securităţii. Copilului îi place să simtă că are rădăcini în t imp şi în spaţiu, că se inserează într-un loc pregătit pentru el. Iată de ce copiii se interesează atîta, la un moment dat, de istoria familiei, pun întrebări asupra legăturii exacte de rudenie a unuia sau a altuia faţă de ei ; unii construiesc arborele genealogic sau culeg într-o carte de aur povestirile din copilărie ale părinţilor, bunicilor, unchilor. Din punct de vedere mai practic, o familie numeroasă constituie pentru copil o garanţie împotriva abandonării. De obicei nu se gîndeşte la aceasta, dar în perioadele de criză acest gînd îl poate reconforta. Astfel, o t înără femeie< povesteşte că în copilărie a auzit o prietenă de-a mamei cum povestea că după moartea părinţilor ea a fost încredinţată Asistenţei Publice unde s-a simţit foarte nefericită. Copi-

Fomilia şi mediul 173

Iul asculta, terorizat, spunîndu-şi cu uşurare : „Dar dacă aşa ceva mi s-ar fi întîmplat mie, unul dintre unchi sau dintre mătuşile mele, mVar lua la el ?"

\

Familia măreşte sentimentul de siguranţă al copilului

Familia joacă, de asemenea, un rol liniştitor în cazul cel mai banal al unui conflict între copil şi părinţii săi, dacă copilul a păstrat legături preponderente cu unul sau cu altul dintre membrii clanului, pe care încearcă să şi-1 facă confident şi aliat. Pentru el este liniştitor să nu fi rupt complet cu trecutul, iar pentru părinţi este reconfortant, într-un moment în care au pierdut orice contact cu copilul, să-1 poată încredinţa oarecum, din punct de vedere moral, unui membru al familiei. Să remarcăm totodată că această linişte, marea familie n-o asigură decît dacă este unită. Sfâşiată de certuri si de ură ea dă o impresie inversă : copilul trăieşte într-o frică permanentă faţă de drame. Iar dacă drama izbucneşte divizînd în blocuri duşmane o familie unită pînă atunci, pentru copii este o tragedie : universul lor calm se prăbuşeşte dintr-o dată. Certurile care zguduie în mod periodic blocul familial, fără a-1 distruge, n-au acelaşi efect nociv.

Pentru copil, familia poate constitui un microunivers...

Faptul că grupul familial prezintă o mare varietate de vîrste, de caractere, de profesiuni, că între membrii săi se leagă relaţii, variate şi ele, dense şi complexe, constituie una din bogăţiile marii familii. Aici copilul capătă experienţa tuturor genurilor de raporturi umane pe care le va avea mai tîrziu, dar atenuate prin afecţiune. Şi apoi, mereu se petrece cîte ceva : un văr îşi dă bacalaureatul, o verişoară se mărită, se face schimbul de vizite, se aud conversaţiile celor mari. Astfel copiii au impresia că duc o viaţă plină de agitaţie, de sărbători ; în plus ei văd de aproape modurile de escaladare a marilor etape ale vieţii. Să menţionăm, în sfîrşit, buna influenţă pe care marea familie poate s-o exercite asupra membrilor săi în scopul menţinerii lor pe drumul cel drept.


Ce cîştigă copilul odată cu dispariţia marii familii: I i

Dacă marea familie îi aduce mult copilului, există şi d e z a v a n t a j e

de care nostalgicii bunelor t impuri de odinioară nu ţin cont, astfel că un copil cîştigă din anumite puncte de vedere atunci cînd marele clan dispare.

El cîştigă în libertate şi adevăr : membrii clanurilor familiale foarte rigide sînt uneori prizonierii unei reţele de r i turi care trebuie respectate cu orice preţ, sub pericolul excluderii : ei trebuie să asiste la sărbători chiar dacă se plictisesc, sînt obligaţi să manifeste o afecţiune pe care n-o simt, sînt judecaţi de adevărate tribunale de familie 1, care îi somează să se comporte „cum se obişnuieşte la noi dintotdeauna". Dacă copilul nu are rude ci numai prieteni, el va avea într-o mai mică măsură sentimentul că le aparţine, dar îi va alege după placul lui, îi va vedea cînd va voi, le va urma sfaturile, dacă îi vor conveni. De altfel, poate că va avea mai mulţi prieteni dacă va avea mai puţine rude : dacă marea familie este închisă în ea însăşi, părinţii nu-şi frecventează decît fraţii şi surorile, iar copiii doar pe veri.

...ea poate să fie şi o închisoare

Orgoliul clanului, adesea foarte marcat, întăreşte această tendinţă — şi de altfel „ceilalţi", sensibili la această suficienţă, la această voinţă a membrilor marilor familii de a rămîne „între ei", fug de ei ca de ciumă. Mult mai tîrziu, cînd aceştia se vor fi aruncat în lumea celorlalţi, ei îşi vor fi dat seama, dintr-o dată, cît de incompletă şi părtinitoare era concepţia lor din cauză că au trăi t ca prizonieri ai clanului lor 2. Astfel, un t înăr povesteşte ce şocat a fost — la douăzeci de ani ! — cînd, luînd masa la un amic, a auzit pe bunica acestuia, o respectabilă doamnă cu păr cărunt, proclamîndu-şi concepţiile laice. îşi dădu atunci seama cît de strîns erau legate în gîn-direa lui noţiunile de „respectabil" şi de „pios", pentru că aşa era în „tribul" său de origine şi pentru că nu frecventase un altul.

1 Aproape toate marile familii au cîte o „caie rătăci tă" . Nu este oare pentru că, după observaţia Dr. B. Honoré alegerea unui ţap ispăşitor este un bun mijloc pentru o familie să-şi slăbească tensiunile interne? Vezi „L'Ecole des parents", nr. 5, martie, 1962.

2 Vezi P. (O s t e r r i e t h, L'Enfant et la famille, Edi t ions du Scarabée, 1963: ..Există familii-sere sau familii-închisoricare-I apără atît de bine pe copil, încît nu-i permit să se ancoreze în realitate şi nu-1 îndreaptă către lumea înconjurătoare".

Familia şi mediul 175 -j .

ROLUL UNCHILOR, AL MATUŞILOR, AL VERILOR

De fapt, legătura familială nu mai este juridică, ci pur afectivă, iar importanţa rudelor mai îndepărtate variază extrem de mult, nu numai de la o familie la alta, ci chiar în interiorul unei familii : pentru un anume copil cutare văr este aproape un frate, iar cutare — mai puţin decît un coleg.

Verii şi verişoarele strălucesc cu tărie pe firmamentul familiei. Pentru toţi cei care îi evocă ei rămîn pentru totdeauna asociaţi cu cele mai frumoase amintiri din copilărie : zilele libere, vacanţele. Sînt fraţi, minus chinurile geloziei, prieteni plus garanţia eternităţi i pe care o dau legăturile de sînge. Rol fermecător, dar oare nu este puţin frivol, fără legătură prea strînsă cu educaţia ? De loc, căci verii sînt un factor de echilibru, ei întăresc blocul copiilor în faţa adulţilor. Copiii înzestraţi cu o echipă de veri sînt mai puţin tentaţi să apeleze la părinţi pentru a-i solicita să intervină în jocurile şi certurile lor.

Unchii şi mătuşile joacă roluri mai variate. Ei pot fi un fel de părinţi auxiliari, uneori foarte importanţi : „ îmi plăcea nespus să mă duc la unchiul meu care mi-era şi naş, povesteşte o tînără femeie. Era afectuos cu mine, cum aş fi vrut să fie tata". Apropiaţi de părinţi, nu sînt părinţi şi prin însuşi acest fapt, pot să-i aducă ceva copilului. Anume, ei au un alt punct de vedere asupra lui : clacă-1 consideră „mare", îi vor face pe părinţi să observe cum copilul lor creşte într-adevăr şi să-1 trateze altfel decît ca pe un copil ; sau joacă rol de confidenţi, de intermediari între părinţi şi copil, rol descris de o fată în următorii termeni •' „în adolescenţă, mătuşii îi povesteam despre neînţelegerile mele cu mama. Ea asculta fără să

\Copilul provenit dintr-o familie mică are, de asemenea, mai multe şahse să fie un original, un pionier în orice domeniu. Nu este o intsmplare faptul că societăţile în care celula de bază era marea farAilie au fost, în ansamblu, statice. Clanul familial caută să menţină tradiţia ; lebăda care se naşte în mijlocul unui cîrd de răţoi risc^ să fie rău văzută şi frînată. Declinul marii familii şi caracterul dinainic al societăţii la ora actuală nu sînt fără îndoială fenomene independente. In orice caz, din momentul în care forţele mişcării înving forţele repaosului, copilul ieşit dintr-o familie restrînsă va fi mai bine adaptat la noua societate. Neavînd trecut se îndreaptă cu mai mare uşurinţă spre viitor.


manifeste emoţie, chiar mă aproba uneori. Asta îmi plăcea teribil de mult : dacă ea, pe care o .ştiam ataşată cu tandreţe de sora ei, putea să găsească revolta mea naturală, înseamnă, că totuşi nu eram un monstru". în calitate de fraţi şi surori ai părinţilor sînt şi /ei, ca şi bunicii, martorii copilăriei acestora. Dacă se înţeleg bine, dacă rid şi glumesc împreună, ei îi oferă copilului spectacolul călduros al unor relaţii fraterne reuşite, din care el se poate inspira. Conversaţia lor îi descoperă imagini ale lumii adulte. '

O varietate a unchilor şi mătuşilor merită să fie menţionată separat : tînărul celibatar. Dacă el (sau ea) este sportiv strălucit, a călătorit, este frumos şi elegant, pare să aibă o meserie şi o viaţă pasionante, se va bucura la nepoţii săi de un prestigiu care poate merge pînă la idolatrizare. Astfel, un băiat povesteşte prima lui viziune asupra unchiului care s-a întors din război în uniformă de pilot cu un revolver la centură. „L-am văzut pe supraom". Pentru nepoţii uluiţi, acest supraom (bărbat sau femeie) va fi confident, sfătuitor, inspirator de vocaţii, model, soţ ideal ; el va face cu ei ce va voi, atîta t imp cît va dura fascinaţia.

PRIETENII FAMILIEI

Prietenii părinţilor au o importanţă mult mai mare decît li se atribuie. Copiii sînt adesea fascinaţi de conversaţiile celor mari, chiar cînd nu pricep din ele mare lucru ; şi aceste conversaţii formează climatul intelectual şi social al copilăriei lor.

Or, influenţa mediului asupra individului este profundă şi cuprinde toate domeniile.

Să luăm exemplul prejudecăţilor rasiale : aceste prejudecăţi nu există de loc la copii mici \ dar apar apoi pe scară largă sub influenţa părinţilor -. Sau valorile morale : doi autori americani, Hart-shorne şi May, au încercat să măsoare influenţele relative ale familiei, ale şcolii, ale tovarăşilor de joacă etc. asupra judecăţilor morale ale copiilor şi au găsit că influenţa familiei le depăşeşte de departe pe toate celelalte 3 . Aceasta nu înseamnă că un copil adoptă toate

1 Vezi p. 278—279. 2 Vezi D. K r e c h şi R. S. C r u t c h f i e l d , Théorie et problèmes de psycho

logie sociale, P . U . F . , 1952.

* Ibidem.

Familia şi mediul 177

ideile părinţilor şi ale mediului. Uneori chiar el le respinge cu desăvârşire. Anatemele cele mai virulente împotriva societăţii burgheze au fost rostite de tinerii burghezi „răspopiţi". Dar condamnarea lor nuleste atît de violentă decît pentru că ei simt cît de puternic sînt impregnaţi de acest mediu în care au fost crescuţi.

Influenţa mediului este şi mai netă în domeniul alegerii profesiunii şi al reuşitei sociale. „Se poate pune în evidenţă, dincolo de influenţa inegalităţilor economice, rolul moştenirii culturale — un capitpl subtil, compus din lucruri pe care le ştii, pe care ştii să le faci şi pe care ştii să le spui, pe care copiii claselor favorizate le datorează mediului lor familial" — scriu Pierre Bourdieu şi Jean-Claude P a s s e r o n i . Ei subliniază bine aici caracterul multiplu şi subtil al influenţei mediului.

De la intrarea în şcoală, prin faptul că învăţămîntul nostru se bazează în mare măsură pe inteligenţa verbală abstractă, copiii claselor înstărite sînt avantajaţi faţă de cei ai claselor modeste, iar cei din oraş faţă de cei de la ţară. Acest avantaj se păstrează şi se ascute : proporţia de personalităţi importante în toate domeniile şi care sînt născute la Paris sau în alt mare oraş este foarte mare ; cît despre originea socială să cităm doar o cifră : 68Vo din personalităţile franceze provin din grupul mai elevat din punct de vedere social, care reprezintă 5»/o din populaţie 2.

Alte anchete realizate în străinătate dau aceleaşi rezultate. Să cităm una dintre ele, axată în special pe condiţiile reuşitei sociale : cea făcută de Terman 3. El a selectat 1470 de copii dotaţi. Cu 22 de ani mai tîrziu (în 1947) el selecţionează pr intre 730 de adulţi din acest grup, 150 care au reuşit cel mai bine în domeniul profesional (grupa A) şi 150 care au reuşit cel mai puţin (grupa C), comparînd punct cu punct cele două grupuri, cu ajutorul tuturor datelor pe care le-a cules despre ei din copilărie. La început nu găseşte deosebiri nici ca nivel intelectual nici ca sănătate fizică şi mentală, dar o diferenţă pronunţată în ce priveşte mediul familial de origine : mai elevat, mai unit şi mai ales mai cultivat pentru A ; în ce priveşte trăsături le de caracter, la A sînt mai pronunţate perseverenţa, încrederea în sine, spiritul de prevedere, ambiţia.

1 P. B o u r d i e u ' ş i J . C. P a s s e r o n , Les Héritiers, Editions de Minuit, 1969. 2 Cifră dată de A. G i r a r d , La Réussite sociale, P . U . F . , 1956. 3 Genetic Studies of Genius, 4 vol. Rezultatele sînt rezumate în lucrarea lui R. d e

C r a e c k e r , Les Enfants intellectuellement doués, P . U . F . , 1951. 12 — Cunoaşterea copilului


O altă anchetă, de data aceasta realizată în Franţa, atrage atenţ i asupra unui alt domeniu în care influenţa mediului joacă un ma rol : nivelul aspiraţiilor. Această anchetă realizată pr intre studenin în ştiinţe 1 arată că studenţii de origine modestă îşi propun o rieră în cercetare, industrie sau învăţămînt, la un nivel ridicat, /cu mult mai ra r decît cei din medii înstărite şi aceasta indiferent oare ar fi nivelul reuşitei lor actuale în studii *.

Astfel influenţa mediului este considerabilă şi cuprinde tpate domeniile personalităţii. Se poate spune într-adevăr că un cop/l va deveni om ,,în funcţie" de cultura pe care i-o va oferi medi milial" 2.

1 Anchetă realizată de Centrul de Sociologie europeană cu colaborarea B.U.S. * Jocul delimitărilor şi argumentaţiei în susţinerea ideii că cei cu aspiraţii înalte şi

capacităţi superioare ar proveni, chipurile, mai ales din rîndurile claselor avute — nu poate împiedeca în nici un caz concluzia că adeseori plecînd de la constatarea realităţi i sociale vitrege pentru mulţi, autoarea nu este totuşi consecventă şi fidelă propriei premise, insinuînd elementele native, de dotare în succesul sau reuşita intelectuală a indivizilor — N.T.

2 P. O s t e r r i e t h , L'Enfant et la famille. Edit ions du Scarabée, 1963, (Evident, noi nu putem împărtăşi acest punct de vedere — N . T . )

3 \

Atmosfera familială

In familie, copilul este supus nu numai jocului relaţiilor personale ale diferiţilor indivizi care o compun. O familie constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, care trăieşte după anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvînt, care creează o atmosferă. Această atmosferă — acest climat — variază puternic de la o familie la alta, dar importanţa ei datorită influenţei continue exercitate asupra copilului zi de

zi, este considerabilă. Un climat „ b u n " pentru un copil poate fi „ rău" pentru un altul şi asta în sînuil aceleiaşi familii. Nu există climat bun sau rău decît în raport cu un copil dat. Cu toată această diversitate extremă, se pot totuşi scoate la suprafaţă cîteva adevăruri statistice, cîteva legi foarte generale care rămîn valabile pentru majoritatea familiilor. Părinţi i trebuie să le cunoască pentru a practica o educaţie care să nu fie lăsată la voia în-tîmplării sau a improvizaţiei capricioase.

Micul grup şi climatul lui

/ Cele mai bune teste slnt acelea care-lj plasează pe subiect în condiţii asemănătoare cu cele ale vieţii reale — cele în care el ignoră sau uită că este vorba de un test.

P. Guiilaume

Cu toate că studiul „grupurilor mici" este la modă, că psihologia acorda un interes cu totul deosebit interdependenţei complexe care-i leagă pe diferiţii participanţi la aceeaşi muncă (la discuţii, de pildă, sau la o lucrare foarte precisă cum ar fi rezolvarea unei probleme)' încercările de a studia caracteristicile specifice ale unei familii determinate faţă de alta sînt, la urma urmei, puţin numeroase. Pentru a explica o anumită trăsătură de caracter a copilului, o anume tulburare, o anume dereglare, psihanaliştii au îndeosebi tendinţa de a invoca în mod direct personalitatea mamei sau a tatălui, rolul jucat de un frate mai mare etc. Totuşi, se pare că aceste aspecte nu se pot disocia de un ansamblu de care trebuie să se ţină seama şi care poate fi denumit, în funcţie de cadrele particulare de referinţă, „cămin" (Maiurice Porot „cercul familial" (Flugel 2) şi pe care noi o vom desemna prin noţiunea foarte largă a „climatului familial".

Climatul ? Un anume aer care îl respiri

Climatul familial, al cărui istoric îl vom examina o dată cu diferitele lui modalităţi de manifestare, deosebeşte în mod infailibil un grup familial de un altul. Poate fi asemănat cu aerul pe care îl respiri. Este ceea ce ţese relaţiile între diferitele personaje (tatăl, mama, fraţii, surorile pe care tocmai le^am descris) şi care totodată rezultă din ele. „Climat" : cuVînt vag şi incert dacă vreţi ; „atmosferă", „ambianţă", noţiuni gemene, nu sînt mai concrete. Aceste concepte pot, în aparenţă, să descurajeze orice om de ştiinţă. Cum se pot deci studia particularităţile unui climat ? Cum pot fi studiate

1 Vezi M. P o r o t , L'Enfant et les relations familiales, P . U . F . , 1953. 2 Vezi .1. C. F l ü g e l , în „The Psychoanalytic Study of Family", The Hogarth-

Press, 1948.

Micul grup şi climatul lui 181

efectele lui ? Aici sînt fără îndoială obstacole care explică în mare parte dificultăţile cercetătorilor. Totuşi ei se întreabă din ce în ce mai mult despre diferitele t ipuri ale climatului şi influenţa lor în cursul formării personalităţii copilului.

O EXPERIENŢA PSIHOSOCIOLOGICA

Cu titlu ilustrativ ni s-a părut interesant să prezentăm o experienţă efectuată de pionierii acestui gen de cercetări, psihosociologii K. Lewin, R. Lippitt şi R. White 1. Cadrul muncii lor nu-1 constituie o familie, şi diferitele t ipuri de climat sînt, cel puţin în aparenţă, mai curind opera unui singur îndrumător care ţine în mînă destinul unui grup. Din această experienţă se pot totuşi învăţa multe.

Subiecţii experimentali ai celor trei cercetători sînt băieţi de 10 ani, atraşi de activităţile „artistice" în t impul liber, de pildă, confecţionarea măştilor. Aceşti copii, voluntari cu toţii, se împart în patru grupe conduse de cîte un îndrumător.

Dar cu toate că fiecare grup se formează pentru o durată de 5 luni, îndrumătorii se schimbă o dată la 6 săptămîni şi îşi exercită funcţiile conform unor norme de comportare diferite. Fiecare grup trăieşte succesiv în trei t ipuri de climat.

Climatul autoritar: îndrumătorul decide tot ce priveşte activitatea grupului. Tehnicile, etapele activităţii sînt dictate de el. Deciziile sînt luate pe măsură ce se impun, fără o vedere de ansamblu. Grupul nu ştie niciodată ce va trebui să facă în cele ce urmează : viitorul rămîne vag. Fiecare membru al grupului execută sarcina pe care i-o atribuie îndrumătorul, de care depinde şi formarea echipelor. Acesta îi desemnează în fine nominal pe copiii ce trebuie să rămînă în afara oricărei participări active (cu excepţia demonstraţiilor). Este amical, dar distant, sau neutru, impersonal.

Un ctimat „democratic" : sub o „conducere" democratică deciziile constituie întotdeauna obiectul unor dezbateri şi sînt adoptate în mod liber de grup, încurajat şi ajutat de îndrumător. In cursul unei perioade iniţiale de discuţii toţi elaborează, de comun acord, un program de activitate. In caz de nevoie, îndrumătorul sugerează atunci două sau trei procedee printre care grupul poate să decidă. Copiii sînt liberi să muncească cu colegii aleşi după voie şi elaborează ei înşişi planul celor ce urmează să se facă.

* Vezi: ..Bulletin de Psychologie", Universitatea din Paris, voi. 5, nr. 6.

182 Atmosfera familiala

Atitudinea îndrumătorului rămîne obiectivă, realistă. El încearcă pur şi simplu să joace rolul unui membru al grupului şi execută partea lui de muncă fără a căuta să facă mai mult.

Un climat de „lasă-mă să-te-las" (sau anarhic) : îndrumătorul nu participă la hotărîrile grupului şi-i lasă deplină libertate în această privinţă. El procură diferite materiale, informaţii suplimentare, dacă totuşi i se cer, dar altminteri nu ia parte la discuţii. Se limitează să emită cîteva rare comentarii asupra activităţilor în curs de desfăşurare fără a căuta să influenţeze grupul şi nici să schimbe cursul evenimentelor. Detaliu important : pentru a neutraliza efectele eventuale şi necontrolabile ale personalităţii individuale, cele trei roluri (autoritar, democratic, anarhic) sînt încredinţate fiecăruia din cei patru îndrumători care participă la experienţă. Aceştia adoptă, deci, cînd una cînd cealaltă din atitudini, în funcţie de grupul cu care colaborează, evident un singur rol pentru un grup.

Pentru a face experienţa şi mai „picantă", psihosociologii au inventat nenumărate şiretlicuri suplimentare : de exemplu, un „coechipier" deghizat în electrician intră în localul grupului în 'absenţa îndrumătorului şi începe să critice producţia clubului. Observatorii care se găsesc într-un colţ al sălii notează toate modificările apărute în comportarea copiilor, mai ales cînd îndrumătorul nu e de faţă. Pentru că, desigur, se studiază cele mai mici detalii de comportare ale copiilor, mulţumită unor înregistrări cinematografice, unor notiţe luate din minut în minut etc. De asemenea sînt interogaţi copiii, părinţii şi profesorii lor.

Concluzii

Concluziile expuse de cei trei autori nu sînt deci urmările unor opinii apriorice. Nu se bazează decît pe experienţă. Comportarea copiilor variază în mod spectacular în funcţie de climatul în care se desfăşoară experienţele clubului. Ea are caracteristicile următoare :

în cazul climatului autoritar grupurile sînt fie apatice, fie

extrem de agresive. De fapt apatia nu este decît corolarul unei agresivităţi care nu se poate exprima în mod liber, deoarece chiar în grupurile cele mai apatice se remarcă explozii de furie în cursul perioadelor de tranziţie (curînd grupul schimbă climatul), o creştere vie a tensiunii cînd îndrumătorul părăseşte ' camera, crize de

furie împotriva obiectelor. De altfel, toţi copiii declară că nu ie place îndrumătorul autoritar şi că-1 preferă pe cel „demo-


crat" (repetăm că este vorba de aceiaşi îndrumători, jucînd un rol sau altul). O singură excepţie : un fiu de ofiţer !

Autoritarismul generează apatia şi agresivitatea

Copiii încearcă desigur să se revolte, dar nu cutează să meargă pînă la capăt : astfel, de exemplu, pe la mijlocul şedinţelor membrii unui club „autoritar" au venit la profesorul lor cu o scrisoare de demisie semnată de patru dintre ei, cerînd ca scrisoarea să fie transmisă îndrumătorului. Profesorul refuză să facă pe intermediarul şi le propuse băieţilor să se adreseze direct îndrumătorului. Din acel moment, după cum se pare, curajul trimişilor se topeşte şi ei participă la şedinţă ca de obicei. Dar nemulţumirea lor se exprimă atunci prin alte mijloace : lipsa de interes pentru obiectele confecţionate, de exemplu, această indiferenţă mergînd pînă la a-i face să-şi distrugă opera în momentul în care grupul este desfiinţat.

Cînd climatul este „democratic", comportarea se schimbă în mod radical. Fapt important : nu se semnalează decît un număr foarte moderat de acţiuni agresive. Copiii îl iubesc pe îndrumător : „Era L i n tip simpatic, care lucra cu noi şi gîndea cu noi" — spun ei. „N-a încercat niciodată să facă pe stăpînul".

în timpul „democraţiei" : eficacitate şi mulţumire

Cînd îndrumătorul părăseşte camera, copiii continuă să lucreze cu înverşunare. Chiar o prezenţă ostilă (un coechipier deghizat în portar de data aceasta) nu-i deranjează. Cînd aşa-zisul portar se preface că mătură şi face ca praful să zboare în direcţia copiilor, aceştia încep să tuşească, fără să-şi slăbească atenţia, absorbiţi cum sînt de munca lor. Cu toate grosolăniile portarului, ei nici măcar nu-1 bagă în seamă.

Şi atmosfera „lasă-mă să-te-las" ? Filmul realizat în cursul şedinţelor clubului este destul de elocvent. Copiii supuşi acestui climat lucrează într-o atmosferă de dezordine, care traduce o nelinişte. Cu toate că majoritatea dintre ei declară că îndrumătorul le place, purtarea lor este extrem de agresivă (deţinînd toate recordurile pe acest plan).

184 Atmosfera familială

Un clfmat de „lasă-mă să-te-las" aduce haosul

Nemulţumirea se datorează parţial, după părerea autorilor, faptului eă, în mod paradoxal, în acest climat l ibertatea este redusă ; copiilor le lipseşte perspectiva în t imp (ei nu ştiu ce-i aşteaptă, dată fiind nedeterminarea în care i-a lăsat îndrumătorul),' iniţiativele lor divergente creează haosul şi ei se împiedică la lucru unii de alţii. Dezorganizarea grupului este deosebit de flagrantă în timpul trecerii de la atmosfera „autoritară" la cea de „lasă-mă să-te-las". Eliberaţi de tensiunile lor interne, copiii multiplică numărul gesturilor agresive, de unde şi agravarea stării de nemulţumire care atinge rapid apogeul.

ÎNVĂŢĂMINTELE EXPERIMENTULUI

Experimentul realizat de Lewin, Lippitt şi White nu se poate desigur transpune ca atare în domeniul educaţiei copiilor. Un număr prea mare din elementele lui n-are, evident, nimic comun cu ceea ce se petrece în domeniul educaţiei în familie. Mai întîi vîrsta copiilor (educaţia nu începe la 10 ani), faptul că sînt în grup, reuniţ i pentru un t imp dat, destul de scurt, şi puşi să înfrunte un îndrumător a cărui comportare este artificială, pentru că urmăreşte reguli exacte şi care în plus sînt oarecum inconsistente. îndrumătorul este, ca să spunem aşa, „neutru", el îşi priveşte grupul cu ochiul rece al experimentatorului, este amical la comandă, autoritar şi rece cînd o cere experienţa. Comportarea copiilor îl interesează, dar nu atinge în el nici o profunzime. Dimpotrivă, pentru orice tată, orice mamă, ceea ce face copilul este direct legat de sufletul lor.

Climatul familial determină comportarea copilului

în opoziţie cu îndrumătorii, părinţii sînt într-adevăr din plin preocupaţi, atît material cît şi moral, de acţiunile copiilor lor. în plus ei sînt d o i 1 — cel mai frecvent — ceea ce face ca schema sim-

1 Vezi p. 138 şi 186—201.


plificată pentru necesităţile experienţei să capete numeroase complicaţii. Cu toate aceste restricţii experienţa inspiră un anumit număr de reflecţii în materie de educaţie.

Ea ne permite în primul rînd să măsurăm — iată de ce am relatat-o atît de amănunţi t — ponderea unei atmosfere în comportamentul unui copil. Aici conduitele sînt desigur reversibile în funcţie de schimbarea îndrumătorului. Dar să ne închipuim că aceşti copii sînt sugari şi că se scaldă în aceeaşi atmosferă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Putem să punem rămăşag că în acest caz caracteristicile de comportare vor deveni obişnuinţe, apoi trăsături de caracter.

în plus, experienţa pune în lumină aspectul oarecum „polidimen-sional" al comportării. Aceşti copii, supuşi unui regim autoritar, păreau docili, moi, apatici. în ei doarme însă o forţă nebănuită care îşi va găsi expresia din momentul în care cel care exercită puterea de oprimare asupra lor se va întoarce cu spatele, sau în care comportarea lui se va schimba.

Orice schimbare de climat este însoţită de nelinişte

Această experienţă explică, de asemenea, eşecul părinţilor care, plini de bunăvoinţă, încearcă pe rînd diferite metode educative. în cursul experienţei, în nici un moment dezordinea nu este mai mare decît în cazul schimbării climatului l, şi totuşi variaţiile se desfăşoară în cadrul grupurilor în condiţii ideale : mutarea îndrumătorului 2, atmosferă de seninătate, pentru că acesta nu era preocupat nici de reuşita sarcinii, nici de îndreptarea comportării copiilor. Se poate imagina tulburarea profundă a copilului care-şi vede părinţii efectuînd una sau uneori mai multe bruşte răsturnări în metodele lor educative, însoţite neapărat de un climat mai mult sau mai puţin angoasant, pentru că un reviriment de acest gen urmează întotdeauna după un eşec şi o perioadă de nehotărîre cu privire la atitudinea ce trebuie adoptată.

1 Mai ales cînd copiii tocmai au suportat o perioadă autoritară în cursul căreia şi-au refulat tensiunile. „

2 Acesta este un punct foarte important : nu sînt aceleaşi personaje— ca m cazul părinţilor — care adoptă atitudini contradictorii, ci o schimbare totală a conducerii.

Copiii se află faţă-n-faţă cu un alt îndrumător care adoptă o altă at i tudine. Se poate crede că tranziţia se produce astfel mai uşor decît în cazul unui personaj unic.

Elementele determinante ale climatului familial*

Viaţa familială face "întotdeauna paite din viaţă pur şi simplu şi toate incidentele materiale, economice şi sociale se reperrutează asupra familiei.

P. Osterrieth

Experienţa lui Lewin, Lippitt şi White ne arată eă este posibilă cercetarea factorilor caracteristici ai atmosferei care domneşte într-un grup adunat în timpul liber. Să-i studiezi pe cei care determină climatul familial, este evident o sarcină cu mult mai complexă şi asta mai ales pentru un motiv, dintre multe altele : grupul familial are o istorie la fel de lungă ca cea a omenirii, dacă ne referim la fenomenul general al familiei ca instituţie socială — în orice caz cu rădăcini foarte adînci în trecut.

PERSPECTIVA ISTORICA

După părerea sociologului Riesman, grupurile şi indivizii se supun unor determinante diferite, în funcţie de epocă, în funcţie de societatea din care fac parte *. Viaţa de familie, în speţă, se supune unor imperative caracteristice, variabile în funcţie de perioada de dezvoltare socială considerată.

Societăţile cu un puternic potenţial de creştere

Riesman deosebeşte trei tipuri de societăţi ; acestea sînt în primul rînd, cronologic, societăţile cu un puternic potenţial de creştere : procentul de naşteri în sînul lor este foarte ridicat, în t imp ce resursele sînt m i c i 2 ; ţara respectivă nu-şi poate deci hrăni corespun-

* Bazîndu-se pe teoriile sociologului Riesman, în acest capitol autoarea face, evident, greşeli deosebit de grave — n.r.

1 D. R i e s m a n , La Foule solitaire, Arthaud, 1964. ! R i e s m a n a adăugat recent cîteva corecturi la această teză. Acum el acordă

o mai mică importanţă ritmului demografic şi în schimb insistă asupra mijloacelor de comunicaţie şi de informaţie.

Atmosfera familială 187

zător locuitorii (este ceea ce se petrece şi în prezent în India şi în Egipt, de exemplu). Dar decesele extrem de timpurii în aceste societăţi, în care speranţa de viaţă este foarte mică, „reechilibrează", ca să spunem aşa, economia ţării. Societatea, obligată să ţină cont de aprovizionarea cu alimente foarte limitată, ajunge astfel la o formă de supravieţuire, lichidîndu-i prin diverse mijloace (igienă deplorabilă, războaie, sacrificii umane, infanticide organizate etc.) pe indivizii excedentari.

Aceste măsuri sînt, evident, destul de des însoţite de revoltă şi de deznădejde. în acelaşi t imp societăţile care se găsesc în această fază de puternic potenţial de creştere ajung la anumite forme de stabilitate, în sensul că majoritatea procedeelor destinate să prevină explozia demografică şi dezechilibrul dintre resurse şi cerere sfîrşesc prin a face parte din instituţii, din norme, într-un cuvînt, din tradiţii.

Dificultatea de a supravieţui întăreşte obiceiurile

Există deci o legătură organică între problemele supravieţuirii, pe care le înfruntă societatea şi temeinicia cutumelor ei. Individul născut într-o astfel de societate va învăţa să se plece, să se supună şi nu să inoveze. Familia joacă evident un mare rol : ea este che-zaşa continuităţii, prin ea se transmit obiceiurile şi valorile. întreaga coeziune a ansamblului se bazează deci, de fapt, pe structura familiei. Climatul de familie nu variază de loc în funcţie de diverse unităţi şi respectă conformarea faţă de aceleaşi ansambluri de reguli. Greutatea tradiţiilor, forţa obişnuinţei, identice la toţi, determină viaţa cotidiană. Indivizii sau grupurile mici — cum este familia — efectuează foarte puţine alegeri conştiente. Destinele lor sînt legate de cel al marelui grup social care comandă uneori în cele mai mici detalii raporturi le după care se conduc soţii şi soţiile, părinţii şi copiii.

Se pare că în istoria Occidentului, evul mediu ar putea fi considerat o epocă în care cea mai mare parte a indivizilor şi a familiilor era condusă prin forţa tradiţiei.

Societatea iniroâeterminată

Cel de-al doilea tip de societate descris de Riesman este cel al societăţii introdeterminate, care apare o dată cu Renaşterea şi Reforma în ţările occidentale. S-ar părea că atunci a fost răscolit echi-

188 Elemente determinante ale climatului familial

librul sporului de naşteri şi de decese sub determinarea unei mulţimi de factori, acţionînd unii asupra celorlalţi : ameliorarea igienei, a comunicaţiilor (ceea ce-i permite guvernului să acţioneze în regiuni mai vaste, dar şi să transporte alimente din regiunile excedentare în cele sărace), perfecţionarea metodelor agricole mulţumită căreia pămîntul poate să hrănească un număr mai mare de locuitori, care la rîndul lor vor da naştere unor generaţii mai numeroase etc. Vechile moduri de existenţă ale societăţii, determinate pînă atunci prin supunerea oarbă faţă de tradiţie, au fost astfel profund modificate.

Efortul este îndreptat spre o reuşită strict personală

Societăţii caracterizate printr-o mai mare mobilitate, printr-o acumulare rapidă a capitalului, prin expansiunea producţiei de bunuri şi de persoane, prin explorarea pămînturilor noi şi colonizarea lor, îi corespunde o nouă formă de adaptare a grupurilor şi a indivizilor. Educaţia de formă tradiţională nu mai poate fi suficientă pentru a reuşi în această lume complexă, în curs de modificare relativ rapidă, oferind vaste posibilităţi pentru acţiune şi solicitînd iniţiative mai îndrăzneţe pentru a face faţă noilor probleme pe care aceasta le ridică. Un cod „tradiţionalist" n-ar putea prevedea dinainte un atît de mare număr de situaţii. Noua structură îi învaţă deci foarte de t impuriu pe membrii ei un întreg ansamblu de reguli morale exigente, care trebuie să guverneze conduita lor.

De asemenea, în climatul familiei introdeterminate apar trăsături caracteristice numai ei : energici, riguroşi, părinţii îi obligă pe copii să muncească, să facă economii, să păstreze curăţenia în casă, să studieze. Ei ţin ca fiii lor să fie virili, fiicele — feminine şi cuminţi. Dovezile de afecţiune ale copiilor nu sînt deosebit de căutate : se acceptă fără dificultate ca ei să facă ucenicia şi experimentarea tandreţei cu persoanele „de calitate inferioară", cum ar fi doicile, oamenii de serviciu, guvernantele. In schimb părinţii se arată exigenţi în tot ce se leagă de conduita şi munca lor. Fără să fie satisfăcuţi de o simplă conformare a comportamentului cum era cazul în familiile tradiţionale, părinţii introdeterminaţi sînt în căutarea unui acord mai subtil, de profunzime. îi spionează oarecum pe copii, gata să detecteze greşelile lor dar şi simptomele unei aptitudini care n-ar trebui risipită cu nici un preţ. Copilăria filozofului John Stuart


Mill este un exemplu al exceselor acestei educaţ i i 1 . Ele implică uneori existenţa unor perioade de eforturi şi privaţiuni (anii de pensiune de exemplu), pe care copilul încearcă să le compenseze mai mult sau mai puţin prin vise, imaginîndu-şi un viitor plin de vrajă.

Regulile morale înlocuiesc cutumele

Chiar mai puţin pedagogi, părinţii introdeterminaţi au uneori tendinţa, fără să-şi dea seama, să impună propriile lor exigenţe copiilor, astfel că aceştia sînt întotdeauna „sub presiune". De altfel, această nevoie permanentă de a se pune la încercare şi de a se autodisciplina, care formează axul personalităţii lor, modelează întreaga lor viaţă şi ansamblul relaţiilor lor cu copiii. Consecinţa este formarea unui anume tip de caracter ; copiii crescuţi într-o astfel de atmosferă reuşesc repede să-şi formeze un soi de „impermeabilitate" la dorinţele şi nevoile celorlalţi. Capătă aptitudinea de a întreţine cu alţii relaţii neutre şi uneori nici nu concep posibilitatea existenţei unor altfel de relaţii. încăpăţînaţi, impenetrabili, ei îşi îndreaptă toate forţele spre urmărirea unui scop, părînd că poartă zale care-i apără împotriva indiferenţei şi a ostilităţii. Acesta este portretul „conchistadorilor" Renaşterii, dar şi al pionierilor Vestului Sălbatic, al primilor bancheri, al burghezilor îndîrjiţi, ajungind generaţie după generaţie la bogăţie.

Societatea extrodeterminată

Al treilea tip de organizare socială faţă-n-faţă cu care ne aflăm din ce în ce mai mult, situaţi cum sîntem în mijlocul unei perioade de mutaţie accelerată, este cel extrodeterminat. El corespunde unei faze de restrîngere demografică. Numărul persoanelor angajate în agricultură, în industria minieră, chiar în industriile de prelucrare, scade tot mai mult. Se observă o reducere a orelor de muncă sau o angajare mult mai tîrzie la lucru. Oamenii se bucură de o anumită abundenţă materială şi chiar de t imp liber. Totuşi ei plătesc acest progres acceptînd să trăiască într-o societate centralizată şi

1 Lui J. S. M i l l i s-a impus din cea mai fragedă vîrstă studiul limbilor clasice şi redactarea unor lungi disertaţii, sub ochii plini de zel ai tatălui, atent la cele mai mici abateri .


birocratizată, într-un univers restrîns care zdruncină cu brutalitate contactele — accelerate prin industrializare — dintre rase, dintre naţiuni, dintre civilizaţii.

Să reuşeşti astăzi înseamnă să ai aprobarea celorlalţi

In aceste condiţii noi calităţile care favorizează adaptarea individului la mediul său se schimbă în mod radical. Tenacitatea, curajul, răbdarea, devin mai puţin necesare. Problema nu mai constă în modificarea condiţiilor pur materiale, ci în relaţiile cu ceilalţi. Nivelarea indivizilor şi a claselor îi obligă pe oameni să coabiteze, să lucreze şi să parvină la un anumit grad, de înţelegere şi de colaborare. Noile căi de reuşită necesită deci o comportare armonioasă în cadrul familiei şi în cadrul de muncă. Ocaziile de conflict deschis cu cei din jur trebuie să fie reduse la minimum.

Ceea ce au cei extrodeterminaţi comun este faptul că atitudinea lor este comandată de cea a contemporanilor lor, fie că-i cunosc personal — amici, familia, colegi — fie că n-au cu ei decît contacte Indirecte prin intermediul prietenilor sau prin radio, cinema, televiziune.

A te adapta cît mai bine oricărei situaţii

Acest sentiment de dependenţă este inoculat de t impuriu copilului de către părinţii înşişi, cînd aceştia se străduiesc, de pildă, să favorizeze bunele relaţii sau prietenii cu cunoştinţe de aceeaşi vîrstă. Ca urmare, copilul acordă din ce în ce mai multă importanţă părerii semenilor săi, ceea ce este amplificat atît prin presiunea exercitată de şcoală cît şi prin cea emanată de toate mijloacele de popularizare a culturii. Individul extrodeterminat are o nepotolită nevoie de aprobare.

Oum nu se pot prevedea calităţile ce vor deveni indispensabile în cîţiva ani, părinţii nu se mai străduiesc să-1 facă pe copil să adere în sinea lui la un anumit număr de scopuri clar determinate, cum se întîmpla în familia introdeterminată, ci i se cere mai curînd să fie o „personalitate", bogată în multiple posibilităţi. Părinţi i care nu mai sînt în măsură să le ofere copiilor o imagine clară a societăţii în care vor trăi, pot doar să-i instruiască şi să le formeze obiş-


nuinţa de a face tot ce le stă în putinţă oricare ar fi situaţia considerată. De altfel, acest „tot" nu mai depinde direct de ei, părinţii. Definirea lui aparţine adesea şcolii şi grupului de amici care-i vor ajuta pe cei tineri să se orienteze într-o ierarhie socială în transformare.

Căminul, invadat de lumea exterioară, nu mai constituie un adăpost

Crescut în sînul unei familii puţin numeroase (părinţii extrodeterminaţi tind să nu aibă decît copii „doriţi", pe care vor să-i crească decent), trăind în general într-un mediu urban (oraş sau suburbie), copilul extrodeterminat are destul de puţine contacte cu tatăl, care pleacă dis-de-dimineaţă şi nu se întoarce decît seara tîrziu, distanţele fiind prea mari pentru a permite un prînz în familie. Casa, căminul, nu mai constituie un lăcaş intim în care să te simţi la adăpost. Coabitarea cu bunicii practic nu mai există (dacă nu apare problema locuinţei) şi copilul care nu mai este înconjurat de slugi şi alţi intermediari trăieşte în contact direct cu părinţii, ale căror tensiuni emotive le va resimţi în modul cel mai brutal.

Oare viaţa copilului extrodeterminat, în aparenţă mai uşoară decît ceea a copilului introdeterminat, nu este totuşi plină de curse ? Recurgerea la forţă, la lege, poate forma nişte oprimaţi ; dar climatul extrodeterminat pare să producă anxioşi faţă-n-faţă cu adulţi lipsiţi acum de forţa de caracter — uneori rediitabilă — a introdeter-minaţilor, şi dimpotrivă slabi, îndoindu-se de ei înşişi, neputincioşi să controleze situaţia şi chiar destul de des „manipulaţi" de propriii lor copii, care-i „învaţă" noile gusturi, noile mode ale lumii exterioare.

Concluzii

Iată un tablou destul de întunecat al educaţiei moderne ! — sîntem tentaţi să gîndim de la bun început. Dar Riesman este

un profesor de ştiinţe sociale şi nu un educator. El analizează tendinţele globale ale unei societăţi — şi pentru el fiecare

1 Este extrem de interesant să facem legătura între analiza lui Riesman-şi actuala riză a învăţămîntului din Franţa şi din lume. într-adevăr acum trebuie nu atît să acu

mulezi cunoştinţele cît să „înveţi a învăţa" .


posedă propria ei logică internă — şi nu propune modele. Cercetările lui au valoarea explicativă pe care o poate aduce unei chestiuni orice reflecţie serioasă. De altfel, ele nu procură decît informaţii foarte genei ale şi prin faptul acesta însuşi nu pretind că explică un caz precis. Faptul că viaţa unei familii

este din ce în ce mai receptivă faţă de lumea exterioară, este în cele din urmă o realitate, pe care este mai bine s-o cunoaştem şi care poate că în sine nu e nici bună, nici rea, conţinînd totodată atît aspecte favorabile cît şi nefavorabile. Fiecăruia în parte îi revine sarcina să găsească în ea partea cea mai bună.

„STILUL" EDUCATIV IMPUS DE MEDIU

în afara acestor calităţi, foarte generale, care caracterizează o epocă, o formă de civilizaţie dată, există bineînţeles şi altele care se manifestă la nivele diferite. Să examinăm acum pe cele proprii unui anumit mediu social şi „stilul educativ" pe care acestea îl impun.

Ce este un mediu social ? Am fi tentaţi poate să-1 definim la început prin suma de bani de care dispune fiecare membru al familiei cu excepţia tatălui : rău criteriu. Diferenţierea se manifestă în realitate mult mai pregnant luîndu-se drept bază un tip de meserie situat pe o scară de clasificare. Se pot reţine, în general, patru mari tipuri de medii (diferitele profesiuni în cadrul unui mare grup fiind distinse prin mai multe nuanţe) :

— mediul rural (agricultori, muncitori agricoli) ; — mediul muncitoresc (muncitori manuali, muncitori specializaţi); — mediul intermediar (funcţionari şi cei asimilaţi cu ei, adică

meseriaşi, lucrători din comerţ etc.) ; — mediul zis înstărit (funcţionari superiori, reprezentanţi ai pro

fesiunilor artistice). Aceste patru mari grupe sînt puternic diferenţiate din punct de

vedere al scării lor de valori, al structurii vieţii lor de familie, al obiectivelor urmări te sub aspectul copiilor, al modului în care se fac respectate.


Două exemple

Să luăm ca exemplu două probleme, din multe altele, care posedă caracteristica de a se fi aflat pr intre cele care dau de gîndit cel mai des părinţilor şi educatorilor : problema informării sexuale pe de o parte şi cea a sancţiunilor educative pe de altă parte l.

In ce priveşte informarea sexuală, iată procentajul părinţilor care o acordă copiilor lor :

— mediul rural : 28«/o — mediul muncitoresc : 27<>/o — funcţionari : 5 9 % (adică de două ori mai mulţ i decît cei din

categoriile precedente) — funcţionari superiori : 85<>/o (de trei ori mai mulţi). Rezultatele sînt elocvente. într-adevăr, este mai mult decît pro

babil ca atitudinea părinţilor faţă de informarea sexuală să fie extrem de revelatoare în privinţa atmosferei generale care domneşte în familie : la unii —- climat de discuţii, de informare deschisă, la alţii — comunicare mai" redusă, existenţa unor „subiecte-tabu" care nu pot fi discutate, poate datorită lipsei de dorinţă şi de t imp ; „N-am t imp de astea" declară, de exemplu, mai mulţi muncitori din suburbie 2.

In ceea ce priveşte concepţia asupra supunerii faţă de părinţi şi cea asupra sancţiunilor, iată statisticile :

Mediul social Pretind

o ascultare strictă

Pedepsesc cu severitate nesupunerea

Media

rural • 5 5 % 5 3 % 54% muncitoresc 67% 39% 5 3 % funcţionari şi cei asimilaţi 4 6 % 2 5 % 35,5% funcţionari superiori şi profesiuni libere

3 8 % 36% 32% artistice 3 8 % 36% 32%

1 Cifrele care urmează sînt extrase din lucrarea R. V i n c e n t , L'Educat ion des enfants, Hachette, 1962.

2 Deal t fe l , nu este exclus ca în interiorul sistemului să intervină factori de corecţie; micii locuitori de la ţară trăind oarecum într-o lume de realităţi cotidiene şi naturale, ar putea fi în felul lor mâi informaţi decît un fiu de intelectual, ale cărui explicaţi: au rămas în cele din urmă foarte abstracte 13 — Cunoaşterea copilului


Aceste cifre sugerează două t ipuri de comentarii : Dacă urmăreşti pentru o aceeaşi categorie socială distanţa dintre

concepţia teoretică, "pe de o parte, şi aplicarea ei practica pe de alta, nu poţi decît să fii frapat de amploarea ei. Autoritar nu este cel care vrea să fie.

Dar comparînd diferitele medii sociale între ele (calculînd, de pildă, o medie între cele două procentaje pentru a putea indica „stilul" atmosferei educative, reprimatoare sau liberală) apare în mod net o supleţe mai mare la funcţionarii superiori-faţă de funcţionari, şi la funcţionari în raport cu mediile sociale mai puţin favorizate.

Astfel, se pune o problemă : studiind diferitele medii sociale, oare nu regăsim tipurile de familie descrise de Riesman într-o perspectivă istoică ? Ţăranii şi muncitorii nu sînt oare ultimii reprezentanţi ai familiei tradiţionaliste pe cale de dispariţie ? Funcţionarii nu apar oare ca nişte introdeterminaţi, iar cadrele cu studii superioare cu tendinţă extrodeterminată ? Desigur aceste comparaţii n-ar trebui să fie împinse la limită extremă. Societatea în ansamblu nemaifiind aceeaşi, diferitele familii care aparţin categoriei „tipurilor supravieţuitoare" posedă de bună seamă caracteristici noi şi ar fi absurd să nu găsim nici o diferenţă între o familie rurală din 1968 şi „tribul" primitiv. Totuşi, în cîteva privinţe, ele au comune mai multe concepţii care imprimă vieţii lor cotidiene o calitate cu totul aparte.

ROLUL PERSONALITĂŢII PĂRINŢILOR

Să precizăm această analiză. Pr intre caracteristicile foarte vaste ale epocii şi cele poate mai înguste ale mediului, iată pe cele care influenţează personalitatea părinţilor. Rolul important care le revine în crearea climatului familial t inde fără îndoială, în măsura existenţei forţelor tradiţionaliste, să se extindă din ce în ce mai mult. Normele, scopurile care trebuie urmărite, mijloacele de a le atinge se diversifică, în mare măsură, în societatea contemporană.

De cînd s-au răspîndit ideile psihanalizei, s-a creat obişnuinţa ca, pentru a explica deosebirile de climat familial de la o familie la alta, să se invoce personalitatea părinţilor, a unuia, a celuilalt sau a amîndurora, comentariile fiind de altfel în general făcute în scop critic. In familia Dupont sînt certuri ? De vină este dl. Dupont care are un temperament rigid. La Durând domneşte dezordinea ? Vina


este a doamnei Durând care are un caracter prea slab. Acuzaţi, judecaţi, condamnaţi fără milă, sărmanii părinţi pierd astfel puţina încredere în sine pe care le-o lasă o societate extrodeterminată.

Sînt părinţii vinovaţi de subconştientul lor?

Poate că a sosit vremea să lămurim lucrurile în privinţa acestei probleme atît de discutate a „culpabilităţii" părinţilor.

Personalitatea părinţilor — ca cea a oricărei fiinţe umane — cuprinde două aspecte. Un aspect conştient : este constituit prin personajul care vrea să fie şi crede să fie fiecare. Al doilea este subconştient : este adesea, după cum se crede, mai important decît cel dintîi. Subconştientul este cel care participă la construirea vieţii familiale şi la educaţia copiilor. Adesea o intonaţie nefericită, o remarcă, nişte observaţii involuntare care contrazic anumite scopuri afişate de noi au mai multă importanţă pentru ceilalţi, care de asemenea ne percep prin subconştient, decît un an de eforturi. De unde vine acest subconştient ? K De la părinţi, fără îndoială, cred psihanaliştii. Subconştientul este purtătorul de cuvînt care face ca ordinele, interdicţiile şi ameninţările de odinioară să fie din nou auzite, după ce au fost modificate sau întărite de constrîngerea socială. Adulţii aşa-zişi „vinovaţi" sînt încă aproape de copiii care au fost ei odată. De ce să nu le acordăm aceeaşi indulgenţă ca şi urmaşilor lor ?

Evoluţia individului importă la fel de mult ca şi caracterul lui

De altfel, aceste două trăsături ale noastre nu se află mereu în stare de luptă. în multe cazuri ele reuşesc să facă bună casă. Acesta este fără îndoială cazul a ceea ce se numeşte „personalitate echilibrată". Dar acest echilibru poate lua în cursul unei existenţe forme foarte variate şi poate să şi dispară pentru a reapărea mai tîrziu. în concluzie, în loc să se studieze în mod izolat caracterul, greşelile, „vinile" cutărui personaj familial, în prezent se tinde pentru a înţelege ceea ce se petrece în interiorul unei familii, să se privească faptele sub aspect istoric şi dinamic.

1 Vezi în legătură cu acest subiect A. B e r g e , Le Métier des parents. Editions Aubier-Montaigne, 1956, şi G. M a n c o , Psychanalyse et Education, Editions Aubier-Montaigne, 1968.


Aşadar, este bine să dăm aprecieri asupra, caracterului domnului şi al doamnei A, dar nu este suficient. Trebuie, de asemenea, să cunoaştem viaţa soţilor dinainte de întîlnirea lor şi în ce circumstanţe a decurs aceasta. Erau tineri, lipsiţi de maturitate, sau relativ în vîrstă ? In raport cu caracterul de bază, orice circumstanţă poate modifica totul.

Exemplul Sylvianei

Iat-o pe Sylviane, 19 ani, crescută într-o familie de mici funcţionari, într-un mod destul de rigid. A auzit dintotdeauna că o mamă de familie trebuie să stea acasă ca să-şi crească copiii şi să aibă cît mai mulţi. In sinea ei, totuşi, ea este autoritara şi puţin dispusă la concilieri ; interesul ei pentru menaj este moderat, în schimb mult mai puternică îi este atracţia pentru o reuşită profesională. Dacă se mărită de pe-acum, înainte de a-şi cunoaşte adevăratele necesităţi, fără a-1 preveni bineînţeles de ele pe soţul ei, pentru că nici ea încă nu le ştie, căsnicia ei riscă să fie un eşec. Peste cinci-şase ani pericolul cu siguranţă nu va mai fi acelaşi. Sora ei Françoise în schimb este foarte adînc ataşată de idealuri şi de reguli care i-au fost inoculate în familie. Dacă logodnicul ei are aceleaşi idealuri, de ce să nu se înţeleagă ?

François şi Dominique

Iată un alt exemplu care de data aceasta este legat chiar de circumstanţele căsătoriei. François şi Dominique, proveniţi amîndoi din ceea ce se obişnuieşte să se numească un „mediu foarte b u n " fac o „căsătorie forţată" K Dominique care detestă să i se comande de către oricine ar fi şi care nu a cedat decît în faţa presiunii sociale rămîne de aici cu un puternic sentiment de ciudă, aproape de ură pentru soţul ei, ură ce-i va otrăvi viaţa de soţie şi de mamă. Dacă ar fi fost hotărîtă în alte circumstanţe, căsătoria ar fi putut fi fără îndoială fericită, cei doi logodnici avînd în aparenţă totul pentru ca să se înţeleagă.

Şi Monique se căsătoreşte cu şase luni înainte de naşterea fiicei ei. Simplă, „decontractată" în viaţă, la fel ca şi soţul ei, n-a acordat

i Căsătoriile fcrtate par să fie tot mai numeroase; vezi C h a n t a l B l a y o i r , în „Population", nr. 4, 1968.


acestei circumstanţe nici un rol deosebit. Ei au uitat-o de altfel repede şi se bucură amîndoi de venirea prematură a copilului pe care îl găsesc minunat în toate privinţele.

Asemenea exemple se pot înmulţi la infinit. Fiecare eveniment din istoria unei familii se înscrie într-un context care-i acordă un caracter fericit sau nefericit, binefăctor, sau malefic. Iată de ce este extrem de periculos să formulăm judecăţi în pripă şi după reguli dinainte stabilite.

Un cuplu nu juxtapune două personalităţi...

Cuplul odată format începe să trăiască... ani îndelungaţi, viaţa medie a unui cuplu prelungindu-se odată cu creşterea speranţei de viaţă. La rîndul său, t impul va modifica datele de bază furnizate de structura personalităţilor reunite şi circumstanţele întîlnirii lor. Anumite iluzii pălesc, anumite realităţi devin aparente. La cupluri care se înţeleg profund, la menţinerea înţelegerii contribuie unele mecanisme reglatoare comparabile cu cele care sînt puse în funcţiune pe plan fiziologic, de pildă, pentru menţinerea temperaturi i constante a corpului : discuţii şi convorbiri, înţelegerea celuilalt, înţelegerea adevăratelor probleme, ale adevăratelor cauze de insatisfacţie. Cuplurile care „se deteriorează" se caracterizează dimpotrivă prin ruptura acestor mecanisme de echilibrare : apare teama de schimbare, de viitor, cei doi nu cutează să înfrunte adevăratele cauze ale dificultăţilor, atît de puternic este sentimentul obscur că această descoperire ameninţă însăşi existenţa cuplului. Divergenţele deci se agravează şi între cei doi oameni care nu mai vorbesc aceeaşi limbă prăpastia se adînceşte. Dar chiar în cazul unei rele înţelegeri, unor dezacorduri frecvente în problemele importante, cuplul formează oarecum o unitate aparte care nu poate fi redusă la o juxtapunere a două persoane.

...el formează o personalitate nouă

Faptul că cei doi trăiesc împreună face să se nască la unul şi la celălalt trăsături fie asemănătoare, fie complementare, fie în opoziţie, împărţ ind viaţa cu o femeie econoamă, risipitorul, dacă se înţelege bine cu ea, poate face un efort şi poate deveni mai organizat. O altă formulă, la fel de valabilă, de ce nu, dacă mecanismele reglatoare împiedică excesele, asigură. înţelegerea — el poate să ră-


mînă un risipitor şi să asigure astfel în viaţă cuplului fărîma de fantezie pe care sigur nu i-ar aduce-o transformarea sa într-un model de virtute. A treia posibilitate, risipitorul poate deveni hotărât avar şi a patra, el poate să-şi exagereze şi mai mult defectul. Soţia econoamă, în funcţie de atitudinea bărbatului, determinată de bună seamă de propriile ei reacţii, îi va vedea concepţiile modifi-cîndu-se, devenind mai suple sau mai rigide.

Astfel, se formează printr-un soi de du-te-vino constant obişnuinţele specifice ale cuplului cu privire la problema banilor. In curînd prietenii cuplului îi vor cunoaşte particularităţile, iar faptul că acesta devine conştient de imaginea pe care o oferă lumii va juca şi el un rol în cursul elaborării „sistemului" său personal. Dacă domnul şi doamna X sînt generoşi, prietenii vor împrumuta uneori bani de la ei ; dacă sînt cunoscuţi pentru zgîrcenia lor, nu li se va cere nimic.

Dar atitudinea familiei X faţă de bani nu reprezintă decît una din multiplele caracteristici care se leagă unele de altele. Ce aşteaptă ei de la viaţă ? Ce-i interesează ? Sînt sociabili, închişi ? Urmăresc moda ? Toate aceste trăsături se combină între ele, evoluează unele faţă de altele în funcţie de cele două personalităţi faţă-n-faţă, pentru a forma un tot care are propria lui structură, propria lui armonie, chiar în oaziul unor grave neînţelegeri, pentru că există în el şi note muzicale discordante. Acest „tot" va deosebi familia X de Z şi de Y. Climatul familiei X, care nu seamănă cu altul pe de-a-ntre-gul, va fi cel care-i va atrage pe unii, îi va pune pe fugă pe alţii, şi de altfel se va schimba adesea într-o oarecare măsură, cel puţin odată cu timpul.

Nu trebuie să se pună prea mari speranţe în „copilul-remediu"

Venirea copilului, a copiilor, este unul din evenimentele critice care pot schimba în mod radical atmosfera unui cuplu. Şi totuşi, creează el oare ceva cu totul nou, imprevizibil ? Se pare că nu, şi este greu să credem cu adevărat în posibilitatea unui „copil-reme-diu", care prin simpla sa venire va aplana toate conflictele cuplului şi ale familiei. Şi, în primul rînd, care este atitudinea profundă a fiecăruia — tatăl şi mama — faţă de acest copil în t impul aşteptării lui şi venirii lui pe lume ? De obicei se afişează un aer de mulţumire profundă, adesea sinceră, dar chiar în cazul acestor părinţi


fericiţi de a fi părinţi, sosirea noului venit pune o mulţime de probleme neliniştitoare pentru eul lor profund. Iată din nou aceeaşi situaţie triunghiulară ca în cursul perioadei oedipiene 1 , cînd le-a fost atît de greu să se stăpînească. Iată-1 pe cel care va acapara atenţiile celuilalt, care va distruge intimitatea cuplului, care este ,,eu" dar în acelaşi t imp un altul şi prin aceasta produsul unui alt şir de generaţii, apreciat mai mult sau mai puţin. Se caută cu fervoare asemănări şi unele dintre cele declarate sînt puţin • măgulitoare ! Apar deodată, inopinat, cîteva trăsături dezagreabile ale propriului fizic sau ale propriei personalităţi, trăsături care nu constituie un deosebit subiect de mîndrie şi care sînt în consecinţă foarte greu de suportat la altcineva.

Şi copilul ? In acest ansamblu, el, desigur, nu rămâne pasiv. Şi el, prin existenţa sa, prin calităţile sale fizice sau morale, prin adaptarea sa bună sau mediocră vine să modifice la rîndul său atmosfera familială. Este într-adevăr un participant la istoria unui climat familial. Reacţionează satisfăcător (în ochii părinţilor) la cei din jur şi la modul de viaţă care s-a întîmplat să-i fie sortit ? Atunci părinţii, încurajaţi, se simt oarecum merituoşi, datorită succesului, şi îşi întăresc atitudinea, suportmd în acelaşi t imp cu uşurinţă schimbările de detaliu care nu pun în discuţie propriile lor principii valorice. Copilul, dimpotrivă, manifestă o nemulţumire, o inadaptare în cadrul familial, întîmpină eşecuri în lumea înconjurătoare ? Şi aceste dificultăţi au repercusiuni asupra climatului familial, generînd din-tr-o dată, în cazuri defavorabile, neliniştea, îndoiala de sine, vinovăţia, sau, în cazuri favorabile, provocînd un examen de conştiinţă lucid şi dorinţa de a schimba „ceva" în comportarea fiecăruia din familie.

Climatul : o „chimie" complexă

Un alt element, modificator de bună seamă al caracteristicilor familiale : numărul şi vîrsta copiilor 2. Familiile numeroase sînt mai vesele, mai călduroase decît celelalte — se crede de obicei. Depinde ! Este adevărat, desigur, cînd părinţii i-au dorit pe toţi aceşti copii şi cînd între ei domneşte o atmosferă de colaborare (rezultată ea însăşi din educaţia primită şi din caracterul celor ce o oferă şi o

1 Vezi p. 58. 2 Vezi p. 149—164.

20Ô Elemente determinante ale climatului familial

primesc). Dar altele ? Cele în care mama, copleşită de numeroasa ei progenitură, încearcă fără _ succes să instaureze dreptatea peste micul popor sfîşiat de invidii? Aceste familii există şi ele, tot aşa cum există şi familii puţ in "numeroase în care domneşte veselia... sau plictisul.

Cum şi în ce mediu au crescut părinţii ? Care sînt gusturile lor ? Ce caracter au ? Cum se înţeleg ? Cînd au venit copiii ? Au fost doriţi ? Au crescut fără probleme ? Iată tot atîtea probleme pe care, înainte de a răspunde, trebuie să le judecăm cu discernămînt.

Climatul familial în definitiv nu poate fi înţeles decît ca o rezultantă complexă a unui ansamblu în care se combină o mulţime de elemente. Epocă, mediu, personalitate, momente privilegiate, adaptarea la lumea înconjurătoare, mărimea familiei, mulţumir i şi încurajări sau, dimpotrivă, decepţii aduse de copii, toate aceste aspecte joacă un oarecare rol. Şi nimeni nu este vedeta acestui balet.

Descrierea unor climate familiale

Oriclt de defawrabile ar putea să fie condiţiile de viaţă, se poate păstra 6 speranţă, dacă familiile ştiu să salvgardeze atmosfera de afecţiune necesară copiilor, dacă ştiu să le dea un ideal.

P.- H. Chombart de Lauwe

Principalele elemente care determină calităţile unei atmosfere familiale au fost trecute în revistă. Care este rezultanta l o r ? O infinitate de combinaţii, bineînţeles ; nimic în familia lui Jean nu seamănă exact cu ceea ce se petrece în cea a lui Pierre. Putem totuşi încerca să le ordonăm puţin, schiţînd în linii mari cîteva tablouri, care vor enunţa o serie de adevăruri la jumătatea drumului dintre general şi particular şi care vor pune în lumină existenţa mor „t ipuri" de familie care au comune cîteva caracteristici.

Care sînt criteriile ce permit să se efectueze asemenea diferen-i ieri ? Sînt practic infinit de multe şi variază în funcţie de punctul de vedere adoptat de cel care examinează familia pe care vrea să i ncerce s-o înţeleagă şi s-o descrie. Nici un sistem prestabilit nu este le bună seamă aprioric preferabil altuia, pentru că valoarea sa

depinde de scopul pe care şi 1-a propus cercetătorul. Pentru a ne face o părere asupra unui număr de climate familiale vom propune deci un sistem de clasificare ce nu are cîtuşi de puţin pretenţia să fie singurul, şi nici să epuizeze în întregime complexitatea faptelor.

FAMILIA Şl CEILALŢI

Prima întrebare pe care putem să ne-o punem în legătură cu o familie este : cum se situează ea în raport cu ceilalţi, în raport cu mediul din care face parte şi cu cei pe care se va întîmpla să-i frec-

cnteze. în primul rînd, este oare integrată sau „marginală ?"

Integrarea socială

Familia T. locuieşte de trei generaţii în acelaşi oraş de provincie. Toţi membrii ei fac parte — direct sau nu — din învăţămînt. Ea ne obiceiurile ei, tradiţiile ei. Se reuneşte adesea cu ocazia sărbă-

i orilor, a aniversărilor. Totul în cadrul ei funcţionează fără dificul-

202 Descrierea unor climate familiale

tate, fiecare este bine rodat şi ştie ce are de făcut. Prietenii sînt deosebiţi cu uşurinţă de duşmăni. Relaţiile sociale sînt comode, pentru că familia T. este cunoscută într-o lumină avantajoasă. în cazul vreunei dificultăţi ei ştiu cui trebuie să se adreseze, la ce poartă să bată. Mulţi nu vor ezita să-i propună un ajutor, pentru că face parte dintr-un cerc respectabil. Nu le este străină şi seamănă cu multe altele.

între un notabil şi un măscărici : o infinitate de situaţii intermediare

Familia „marginală" se caracterizează, dimpotrivă, printr-o absenţă de legături serioase cu cei din jur. Această rezervă, această distanţă, pot să se datoreze unor factori diferiţi, dintre care de altfel nu toţi au acelaşi caracter irevocabil, unii fiind de-a dreptul trecători. Este cazul fie al unei familii recent „debarcate" într-un loc geografic, dar deja gata să-i adopte cutumele, fie, dimpotrivă, al uneia cu diferenţe serioase, şi care nu ţine cîtuşi de puţin să le vadă estompîndu-se : limba (cazul imigranţilor, de exemplu), religia (familii protestante într-o regiune cu puternică predominanţă catolică), mod de a gîndi (intelectuali care trăiesc la ţară) etc. Aceste caracteristici marginale se vor referi cel mai frecvent la un mediu dat, marginalii (să luăm exemplul protestanţilor într-o ţară catolică) tinzînd de obicei să se grupeze deosebit de strâns pentru a găsi un punct de integrare în lume. In alte cazuri, fără îndoială destul de rare, vom vedea particularităţi cvasiireductibile. Familia nu reuşeşte să-şi găsească semeni, se închide şi, acrită, predică uneori sistematic opinii opuse părerilor celor din jur.

Ne putem uşor da seama cît de mult vor diferi climatele familiale ale familiilor integrate şi marginale. Intre aceste două extreme o infinitate de tipuri intermediare se vor simţi mai mult sau mai puţin „confortabil" în strada lor, cartierul lor, oraşul lor. Sigure de ele, crezînd că deţin adevărul universal sau îndoindu-se de tot, de prezent ca şi de viitor, de ele şi de ceilalţi, oscilante, nesigure, ele vor prezenta pentru un observator dinafară aspecte pline de con--traste.

Receptivitate faţă de alţii Al doilea punct de încercare ce trebuie urmări t în raporturile ci

ceilalţi, .-gradul de receptivitate sau de închistare. Anumite famili ţ in în permanenţă casa — şi ideile — deschise. Ele primesc pi

Atmosfera familiala 203

alţii, prezenţa lor fizică, modul lor de viaţă, opiniile lor cu uşurinţă. Altele, dimpotrivă, se feresc, deoarece pentru ele tot ce nu este cunoscut de mult şi inventariat reprezintă evident un pericol.

Să ştii sâ-l accepţi pe celălalt cu toate diferenţele lui

Acceptarea totală a celuilalt şi a diferenţelor lui nu este decît apanajul unui mic număr de familii şi poate aduce uneori, desigur, anumite dificultăţi, pentru că provoacă o permanentă stare de îndoială în cadrul familiei, care constituie o sursă de tensiune, fiind atît de incomod să trăieşti într^o aut ©contestare permanentă. Iată de ce, privîndu-se de bunăvoie de aportul variat şi îmbogăţitor al lumii din jur, mulţi conservă un număr mai mare sau mai mic de prejudecăţi, de idei preconcepute, al căror număr creşte cel mai frecvent odată cu vârsta, pentru că, după cum o arată cercetările l, un copil mic este total lipsit de prejudecăţi : el nu distinge de pildă între ele diferitele trăsături rasiale, nu pentru că ar fi incapabil din punct de vedere intelectual, ci pentru că nu le acordă absolut nici o importanţă. Anumite familii, dimpotrivă, culeg o mulţime de informaţii înainte de a lansa o invitaţie, se întreabă asupra utilităţii unei cutare vizite etc.

Integrare-izolare pe de o parte, receptivitate-închistare pe de alta, cele două tendinţe bipolare întreţ in între ele relaţii complexe. S-a crezut adesea că familiile bine integrate nutresc prin forţa obişnuinţei un anumit număr de idei preconcepute şi că „marginalii" au un spirit primitor. Dar situaţia inversă poate fi la fel de adevărată şi totul depinde la urma urmei de echilibrul intern al familiei. Familiile care se simt în largul lor — perfect şi fără nici un gînd ascuns — sînt uneori cele mai tolerante pentru că ştiu foarte bine că soliditatea poziţiei lor este atît de mare încît n-ar putea fi distrusă în profunzime. Schimbul cu ceilalţi în aceste condiţii nu comportă decît riscurile modificărilor parţiale pe care le acceptă de burfăvoie, şi viceversa, marginalii, care se doresc ca atare şi nu reuşesc să trăiască într-un mod satisfăcător decît cu preţul a numeroase acrobaţii cotidiene, nu pot să-şi permită, în nici lin caz, nici

1 Vezi mai cu seamă părerea lui O. Klineberg în „L'Ecole des Parents; martie, « 6 9 .


cea mai mică schimbare în modul lor de a acţiona şi a simţi. Receptivitatea aduce cu ea o anumită cantitate de primejdii pe care marginalii nu sînt de loc în măsură să le înfrunte.

Activitate sau pasivitate

In fine — al treilea punct care trebuie cercetat — familia studiată este oare activă sau pasivă în raport cu lumea înconjurătoare ? Se luptă cu dificultăţile, caută să se impună sau speră mai ales să trăiască o viaţă liniştită în colţişorul său căutînd să fie cît mai uitată ? Este extrem de instructiv să urmărim sub acest aspect comportarea diferiţilor membri ai unui grup de discuţii (grupul părinţilor de pildă, cum organizează „L'Ecole des Parente" sau alte asociaţii), sau pur şi simplu pe participanţii la o banală şedinţă cu părinţii, cum se face la orice instituţie de învăţămînt. Unii fierb de idei noi, le propun cu elocvenţă, merg pînă la a le impune celor care nu sînt neapărat de acord cu ei, alţii nu dau dovadă de nici o iniţiativă, sînt totdeauna de părerea majorităţii sau a celui care a vorbit ultimul, sau tac pur şi simplu. Dar numărul cuvintelor pronunţate şi tonul intervenţiei nu sînt, evident, măsuri absolute ale gradului de activitate. Unii vorbesc mult şi fac puţin, alţii ascultă şi acţionează. Numai atunci cînd în joc sînt hotărîri grave sau responsabilităţi de ordin material sau educativ se pot diferenţia familiile active, de cele pasive. :

în familia X se iau decizii prompte, şi odată ce scopul este clar pentru toată lumea, ea încearcă să-şi asigure toate şansele.

Circumstanţele materiale nefavorabile întăresc pasivitatea

în familia Z ezitările durează ani de zile şi sînt scăpate toate ocaziile. Bineînţeles nu intră cîtuşi de puţin în scopurile noastre să negăm un număr de realităţi economice şi sociale, dar acestea nu trebuie să ne împiedice să constatăm că în condiţii materiale şi so-cial-economice egale anumite familii active ştiu să lupte şi să obţină ceea ce doresc (o locuinţă, burse pentru copii), în t imp ce altele, pasive, aşteaptă întotdeauna ajutorul celorlalţi, ascultă de primele sfaturi venite şi sînt veşnice victime. Ceea ce este şi mai interesant de subliniat este măsura în care circumstanţele materiale defavorabile întăresc şi mai mult — cînd aceasta există — tendinţa de pasivitate, distrug gustul pentru luptă, se opun nevoii de afirmare.


Acesta este obiectul tezei lui J. Levine 1 care arată pe bază de cifre în ce măsură condiţiile — favorabile sau dificile pe plan material — în care a crescut o fiinţă omenească pot să influenţeze modul în care se va privi ea însăşi în viaţă. De la 8 ani copiii cei mai defavorizaţi exprimă o anumită nemulţumire faţă de ceea ce a fost existenţa lor. Nu sînt satisfăcuţi de ea decît într-o măsură mediocră, n-o găsesc prea veselă, au sentimentul de a nu fi avut prea mult noroc. „Această experienţă a trecutului comportă, după părerea noastră, riscul de a fi extinsă la orice experienţă întreprinsă de subiect pentru a reuşi. Pătrunderea eului, oricît de confuză ar fi, poate într-adevăr în acest caz să constituie un element de cristalizare şi de accentuare al incidenţei condiţiilor obiective, defavorabile 2"... Conştiinţa trecutului poate astfel să joace un rol grav perturbator dacă subiectul nu este suficient ajutat să găsească ocazii de autoafirmare în prezent şi să prevadă un viitor satisfăcător. Se vede deci că problema nu este simplă, căci dacă autoafirmarea — în cazurile în care ea nu sfîrşeşte prin înăbuşirea celorlalţi — încurajează la ceilalţi membri ai familiei, dinamismul, eficacitatea, dar şi starea de copleşire, apatia generează pr intr-un cerc vicios un sentiment de eşec, de insatisfacţie, ideea de a „nu avea noroc", care evident nu favorizează noi încercări. Pasivitatea familiilor poate uneori să fie cu adevărat patologică şi să necesite mijloace sociale de t ratament : educatori, delegaţi care să organizeze bugetul, să-i supravegheze pe copii etc. 3.

FAMILIA Şl TIMPUL

Integrată sau marginală, receptivă sau închisă, activă sau pasivă, oare cum va evolua familia ? Iată o nouă rubrică ce poate determina un studiu mai special al raporturi lor grupului familial faţă de t imp. Este vorba de o secţiune longitudinală mulţumită căreia putem să ne dăm seama de diferitele stări prin care trece pe rînd grupul familial.

1 J. L e v i n e : teza c'clului. 3 pentru doctorat în psihologie. Universitatea din Paris (document nepublicat).

2 Ibidem. 3 Astfel de educatori „de familie" sînt trimişi de servicii sociale pentru a supraveghea

şi a educa familiile deosebit de deficitare şi „ncorganizate".


între permanenţă şi instabilitate...

In primul rînd, va fi acest grup asemănător lui însuşi zi de zi, an de an ? Aici este problema permanenţei sau dimpotrivă a evoluţiei, chiar a revoluţiei —• care poate să caracterizeze diferite climate familiale. Unele prezintă lumii spectacolul unei stabilităţi, aproape a unei permanenţe. Evenimentele care le jalonează viaţa, naşterile, căsătoriile, morţile, de pildă — nu par să le răscolească cu nimic. Spaţiul este acelaşi (ele nu-şi schimbă locuinţa), mobila „de familie" nu-şi schimbă niciodată locul, orarul rămîne acelaşi, imperturbabil. „în familia V. cina se serveşte la ora 8, şi se pleacă în concediu între 1 şi 31 august". Alte familii trăiesc dimpotrivă într-o 'schimbare permanentă : încearcă să se stabilească într-un loc sau în altul, să muncească într-o branşă şi şase luni mai tîrziu în alta, copiii sînt trataţi cînd cu severitate, cînd cu indulgenţă. Un lucru este sigur : lumea actuală cere de la noi toţi o mai mare mobilitate. Să luăm chiar şi exemplul unui mod de viaţă relativ frecvent în America, al celui care constă în adoptarea drept domiciliu a unei căsuţe transportabile. Astfel, cîteva luni din an sînt petrecute în vest, pentru a reveni apoi în est, a coborî spre sud, a urca spre nord etc. în funcţie de starea pieţei muncii şi de necesitatea —r- cu totul provizorie — a unui anume loc pentru o anume specialitate. Evident nu este vorba doar de o schimbare geografică. Asemenea rătăciri — chiar dacă ele coincid cu nevoia considerabilă de a reconstrui de îndată „cuibul liniştit" abia distrus — atrag după ele o mulţime de consecinţe psihologice şi în particular dezvoltă capacitatea de adaptare rapidă la condiţii noi.

i ...evoluţie şi adaptare

Dar mobilitatea în spaţiu nu este singura pe care lumea de azi o pretinde de la fiecare din noi. Educaţia naţională şi-a dat de cu-rînd seama de aceasta. Cu riscul de a produce generaţii de rataţi, trebuie ca învăţămîntul nostru să ofere de urgenţă posibilităţi polivalente care să permită rapide reconversiuni profesionale. Să cunoşti o meserie nu-i deajuns. Trebuie să poţi să faci o alta, dacă starea pieţei forţei de muncă o cere. Ne putem închipui şi dificultăţile întregului grup familial care-şi propune să păstreze, o poziţie echilibrată în succesiunea permanenţă-schimbare. Pe de o parte familia este ameninţată de pericolul instabilităţii, al anarhiei, pe de alta — de riscurile fosilizării şi ale unui conservatorism îngust.


Fără îndoială că aceasta este una din alegerile cele mai semnificative ale familiei.

Un alt mod de a pune problema raporturi lor dintre familie şi timp este să ne întrebăm in ce fel va interveni durata în hotă-rîrile ei — cu alte cuvinte dacă acestea vor fi spontane, rapide, urmate de acţiuni imediate sau, dimpotrivă, ele se vor caracteriza prin proiecte elaborate, coapte de mult, o planificare bine construită, care să acopere un interval de cîţiva ani ? Familiile al căror caracter permanent este mai afirmat nu sînt neapărat cele care-şi programează cu cea mai mare precizie viitorul. Scopul lor — mărturisit sau nu •— este adesea salvgardarea trecutului şi nu organizarea viitorului. în schimb, se constată la numeroase tinere familii (de studenţi, de pildă), adepte ale schimbărilor, existenţa unui plan de viată foarte precis. Studiile vor fi urmate pînă la cutare nivel, apartamentul va fi amenajat în cutare stil, ieşirile se vor face de atîtea ori pe săptămînă. Soţii discută îndelung fiecare nou proiect şi se pierd uneori în visuri de posesiune pe care Georges P e r e c 1 le-a descris admirabil:

STRUCTURA INTERNĂ A FAMILIEI

Natura raporturilor dintre familie şi ceilalţi, familie şi timp, pare să fie parţial determinată prin dispunerea structurii sale interne care desigur este modificată la rîndul ei prin jocul multiplu al interacţiunilor cu lumea exterioară.

Anarhia poate coexista cu autoritatea

Modurile de organizare urmări te de Lewin, Lipitt şi White 2 la grupurile de copii se pot regăsi în cadrul familiilor : există familii autoritare şi chiar opresive (mai numeroase decît s-ar putea crede, chiar şi în zilele noastre), anarhice şi democratice. Problema se complică, evident, cînd se ia în consideraţie faptul coexistenţei (în afara cazurilor cînd cuplul este disociat) a două autorităţi (cea a soţului şi a soţiei) şi a unor schimburi obligatorii care se stabilesc

1 fi. P e r e c , Les Choses, Jui l lard, 1965. 1 Vezi p. 180—185.


cu alte persoane, care gravitează în jurul nucleului central al grupului familial, cum ar fi bunic i i i , verii, mătiuşile şi unchii 2 etc.

In cazul unei structuri autoritare ar trebui să ştim de pildă cine deţine a u t o r i t a t e a : soţul sau soţia, sau amîndoi ? Sau poate bunica, bunicul, cum se întîmplă uneori, sau chiar un unchi, saiu chiar un vecin care l iteralmente acaparează o familie pasivă ? Această autoritate este oare perfectă ? Oricît ar părea de ciudat ea poate coexista cu o structură anarhică, fie că formează raporturi anarhice cu anumiţi membri ai grupului (nepoţi, de pildă), fie că ele survin în momente bine determinate (vacanţe 3 ) .

Liber sau oprimat — de el însuşi sau de ceilalţi — oare cum se va organiza grupul familial ? Va fi oare unit, formînd un tot omogen, uneori destul de diferenţiat cel puţin în ochii unui observator exterior, sau, dimpotrivă, se va constata în el existenţa unor blocuri, duşmane ? Blocul celor mici împotriva celor mari, al fetelor împotriva băieţilor, al mamei şi fiului împotriva tatălui şi a fiicei ? Formarea unor astfel de alianţe, care poate în anumite cazuri să joace un rol pozitiv, în măsura în care-i oferă copilului ocazii de autoînţelegere şi un mod de existenţă foarte specific, nu este mai puţin periculoasă, pentru că este în general indiciul şi expresia unor grave antagonisme familiale sau a unor stări profund nevrotice ca în cazul acelei mame, de pildă, care formează împreună cu fiica ei un bloc împotriva soţului şi a fiilor, din frică faţă de bărbaţi, sau ca la acel cuplu egocentric care nu suportă prezenţa copiilor, sau ca la acel tată rigid care nu se poate înţelege cu sora lui, la fel de rigidă.

SCHIMBURILE ÎN FAMILIE

Problema structurii familiei se transformă, deci, ev ident . în cea a naturii schimburilor între membrii săi. Acestea pot fi amicale, destinse, sau, dimpotrivă, agresive. Aici este bine să distingem foarte net aparenţele şi realitatea. Desigur acestea uneori coincid şi atunci tonul amical este expresia unei adevărate acceptări a ce-

1 Vezi p. 165—171. 2 Vezi p. 175».--176. . _ _ _ * O emisiune de televiziune (Forum) aducea exemplul unei tinere în permanenţă

supravegheată de părinţi şi căreia i se permitea dintr-o dată orice în momentulvacanţelor şcolare.


luilalt, pe cînd discuţiile frecvente şi furtunoase sînt semnul unor serioase tensiuni. Dar nu întotdeauna se întîmplă aşa. Un limbaj cu desăvîrşire politicos poate disimula animozităţi grave, ranchiune cu atît mai solide cu cît s înt secrete. Iar anumite mînii, chiar dacă sînt pe moment dezagreabile, nu reprezintă în numeroase familii decît o francheţe exprimată cam „pe şleau". Studiul codului de politeţe nu oferă deci nici o cheie pentru calitatea schimburilor familiale. Totuşi, unii cred astfel şi iată de ce numeroase disocieri ale familiei (divorţul, ura ce izbucneşte brusc între membrii ei) îi surprind uneori pe spectatorii din afară sau uneori chiar pe participanţi.

Numărul schimburilor va caracteriza şi el în parte climatul familial. Sînt rare sau numeroase ? In anumite familii, nu neapărat cele mai fruste, ele sînt reduse la minim. Membrii lor nu se în-tîlnesc şi nu-şi vorbesc decît dacă este strict necesar. Reducerea schimburilor evident nu se exercită întotdeauna faţă de toţi membrii familiei (un tată poate „să se sustragă" de la relaţii cu copiii, eon-tinuînd în acelaşi t imp să comunice cu soţia). Nu este însă mai puţin adevărat că familiile în care schimburile sînt numeroase se deosebesc foarte clar de cele în care ele sînt puţine.

Oare calitatea schimburilor nu este mai importantă decît frecvenţa lor ?

Dar oare nu contează decît cantitatea ? Nu, desigur. Am ajuns' ia punctul poate cel mai edificator, cel mai important pentru studiul nostru dacă vrem să definim multiplele climate familiale, şi anume, calitatea schimburilor şi poziţia lor pe scara căldură-răceală. Schimburile numeroase pot cu toate acestea să fie destul de distante, superficiale : se va vorbi de buget, de ultima emisiune de televiziune, dar se va fugi ca de ciumă de orice problemă importantă, de o r k e manifestare de sentimente şi invers, schimburile reduse ca număr şi în t imp pot fi extrem de intense. Aici se atinge oarecum problema serviciului pentru femei. „Oroare !" — spun tradiţionaliştii — soţia, mama care munceşte nu poate să-i ofere căminului, copiilor, climatul afectiv necesar, pentru că n-are timp. „Ba de loc" — spun modernii — intensitatea relaţiilor, căldura comunicaţiilor nu sînt în funcţie de timp, ci de disponibilitatea sufletească.



Câldura afectivă poate să îmbogăţească climatul cel mai sărac

Valoarea acestor schimburi afective este atît de importantă încît poate să modifice total un climat familial în funcţie de propriile lor caracteristici. Să luăm de pildă cazul unei familii marginale, relativ închisă pentru cei din afară, puţin activă, destul de instabilă, mai curînd impulsivă, adesea dominată de personaje din afară care-şi asumă din cînd în cînd răspunderi importante, în fine, destul de frecvent supusă unor conflicte interne deschise. Avem aici, după cît se pare, un tablou general destul de peiorativ. De fapt, experienţa arată că dacă o asemenea familie sau o alta, la prima vedere destul de handicapată, a putut să păstreze o căldură reală în schimburile ei, o comunicare de bună calitate cu membrii săi, atunci mijloacele ei de apărare în faţa nenorocirilor sau a dificultăţilor vor fi cu mult mai numeroase decît ne-ar putea lăsa să credem o examinare superficială. Şi invers, edificii aparent solide se pot dărîma rapid, sau se pot dovedi adevărate închisori pentru membrii unui grup familial, dacă între participanţi a dispărut orice schimb. Căldura afectivă nu este totuşi de loc sinonimă cu sentimente exacerbate şi atitudini pasionate permanente. Dragostea excesivă conţine şi ea numeroase primejdii de care cel ce o simte nu este întotdeauna avertizat, protejat cum este în faţa oricărei încercări de o conştiinţă curată. Aici recunoaştem mama care tremură pentru soţul şi fiul ei, care se nelinişteşte excesiv la cea mai mică întîrziere, la cea mai timidă veleitate de independenţă şi care sfîrşeşte prin a face să domnească în casă o adevărată oprimare datorită unui şantaj afectiv permanent.

FAMILIA Şl AUTODEFINIREA El

Un alt aspect, foarte caracteristic al unui climat familial, este cel care priveşte calitatea autodefinirii familiei ca grup social.

Lipsa autodefinirii. La unii, posibilitatea unei astfel de autodefiniri nu există. Nimeni nu-şi pune întrebări, nu critică, nu încearcă să analizeze ceea ce se petrece în cadrul grupului şi cu fiecare dintre participanţi. Această poziţie comportă de bună seamă anumite inconveniente, mai ales dacă ea se transformă într-o negare a realităţii. Asistăm atunci la fenomene stranii care conchid o atitudine de refuz a lumii a ş a ' c u m este e a : credinţa nejustifi-


• ia în ziua de mîine care va fi mai bună... pr intr-un miracol, fuga '•• răspunderi educative, disimularea mai mult sau mai puţin incon-' i< ută a greşelilor proprii şi ale celorlalţ i 1 . Fiecare se străduieşte să 'ducă la minimum faţă de sine însuşi şi faţă de ceilalţi eşecul, iiticultatea. In acest fel, evident, se ajunge la catastrofă.

I'amilii „cu secrete". Fac parte din aceeaşi categorie, cu toate diferă în numeroase privinţe, „familiile-cu-secrete" (bunicul fost

|. i inut, de exemplu, mama „copil găsit", copilul aparţine unui alt .Ha decît cel al cărui nume îl poartă, existenţa unui infirm în suc-• . iunea ereditară e tc) . întreaga familie pare supusă unui singur • <P : disimularea unei caracteristici pe care o găseşte ruşinoasă, i" nemărturisit, în virtutea unei alegeri etice, şi mai des încă, a 'i • supusei păreri a vecinilor. în aceste cazuri, una din două : sau . u n a cea grea are consecinţe directe înv ia ta actuală a familiei (cînd !• pildă copilul nu poartă acelaşi nume ca presupusul lui tată), i i nu are (străbunicul a făcut bani falşi). în primzul caz este evi-

i.-nt că refuzul de a înfrunta dificultatea nu face decît ca ea să : 'ască, pentru că tot va trebui într-o zi să spui adevărul şi să ••.plici minciuna. în al doilea caz, atitudinea de evaziune este cea uo creează problema, pentru că am putea pune rămăşag că cei

n o r a li se ascunde ceea ce s-a întîmplat vor fi mai puţin afec-Hi de fapte decît de apăsătoarea atmosferă de disimulare care

'..mează deasupra întregului grup şi provoacă o nelinişte perma-• n t ă .

Nepăsătorii. Al treilea t ip de familii inconştiente (care coincide n codată cu primul tip) este cel al familiilor „nepăsătoare", trăind i pe o zi pe alta, într-o improvizaţie perfectă şi veselie dintre cele

mari. Sensibilitatea lor, criteriile lor, sînt oarecum diferite, nu acordă importanţă evenimentelor care privesc restul lumii.

••• evită luciditatea, autoînţelegerea, considerate prilejuri inutile • M i t r u „probleme", pentru necazuri. Observatorul exterior nu poate . nu fie surprins de atmosfera de fericire în care se scaldă uneori

. m e n e a familii (de altfel, adesea numeroase, în care venirea pe :ne a unui nou copil nu prilejuieşte nici o întrebare). Dar nu ori-

- vrea se poate adapta la ele ! Această spontaneitate — fie ca c sau nu un paravan — pare unora dintre membri care nu posedă aţia" hotărît insuportabilă.

\cestea sînt familiile care găsesc întotdeauna scuze pentru delincventa unui membru ui (unui copil, de pildă) sau care mai curînd refuză să o perceapă cu adevărat.

212 Descriereo unor climate familiale

Familiile „lucide" se opun tuturor celor descrise mai sus. Lu ditatea nu se află neapărat în legătură directă cu nivelul intele tual sau economico-social şi putem găsi familii perfect conştien în toate clasele societăţii. Această atitudine, cît de binefăcătoare fi ea în majoritatea cazurilor — pentru că garantează o mai bu adaptare la lumea exterioară — nu este mai puţin expusă anumit pericole, cum ar fi lipsa de curaj, frica permanentă şi cultivai-

raţionalizărilor 1 excesive, mulţumită cărora, deşi cu mijloace ferite, se realizează o la fel de perfectă fugă de realitate ca şi familiile „oarbe . Iată de ce mijloacele actuale de informare cu p vire la educaţie, la psihologie etc. pot avea, cu toată bogăţia 1 aspecte negative : într-adevăr, ele propun sisteme de explica mijloace de înţelegere pe care trebuie să ştii să le aplici cu bun si în cazurile precise. Dar cum insistînd asupra răspunderii famil" ele trezesc adesea puternice sentimente de vinovăţie care tulb oarecum posibilităţile de analiză, informaţiile pe care le furnizea sînt adesea interpretate într-un sens opus celui dorit de educat Autodefinirea familiei, la care familiile sînt din ce în ce mai inci de lumea modernă, este astfel departe de a fi uşoară.

1 Raţionalizarea este acel mecanism de apărare, analizat de adepţii lui Freud, ne determină să găsim o mulţime de explicaţii perfect logice pentru o acţiune, o a t i dine e t c , care sînt expresia unei dorinţe inconştiente şi poate cu totul iraţionale.

Climatul educativ

Familia constituie un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi.

A. Berge

Diferite tipuri de climate familiale pe care tocmai le-am schiţat în linii mari, reţinînd cîteva axe generale în jurul cărora ele se organizează, se vor manifesta în prezenţa unuia sau a mai multor copii prin adoptarea unui anumit număr de reguli după care se va conduce educaţia lor. Atmosfera familială va comunica alegerea, adesea inconştienţă a părinţilor, în ceea ce priveşte atitudinea lor în diferitele momente ale creşterii copilului.

Această atmosferă educativă cum s-o caracterizăm ? Psihologului Michel Gilly 1 i-a trebuit o lungă muncă prealabilă cu o serie de familii pentru a separa cîteva puncte pe care le consideră esenţiale. Importante sînt, fără îndoială, elementele de comportare propriu-zisă (ceea ce fac părinţii într-o cutare circumstanţă), dar şi atitudinile pe care le iau în faţa unei probleme sau a al'ieia : este vorba, de exemplu, de importanţa acordată de părinJ,i anumitor calităţi ale copiilor (cuminţenie, ordine etc.) sau şi de modul în care înfruntă situaţii cu caracter dezagreabil (cum suportă zgomotul sau dezordinea copiilor de pildă). Comportamentul părinţilor în faţa acestui zgomot şi a acestei dezordini este o dată esenţială, dar este ia fel de important să ştim în ce stare de spirit acţionează ei, cum este resimţită sau trăită situaţia 2. Viaţa familială în general, şi felul in care răspunde copilul la presiunea părinţilor în special, vor depinde deci în bună parte de sistemul general de valori din familie, ca şi de rezonanţa acţiunilor fiecăruia pr intre toţi ceilalţi membri ai familiei.

1 M. G i 1 1 y, Bon élève, mauvais élève, teză de doctorat ciclul 3. Universitatea din Paris, 1968, document nepublicat.

2 Modul de intervenţie al părinţilor într-adevăr nu este deloc acelaşi — şi nu creează acelaşi climat — după cum intervin cu iritare, adică agresivitate, sau d i m p o t r v ă , cu mult calm ş' fără a-i acorda situaţiei mai muHă însemnătate decît e cazul.

214 Climatul educativ

Putem încerca „să codificăm" aceste aspecte în zece puncte Diferitele lor combinaţii vor ajuta să definim diferite t ipuri de atmosfera familială educativă i.

ANALIZA CLIMATULUI EDUCATIV

Iată cele zece puncte a căror cercetare ne va da o imagine a climatului educativ.

1. Formarea obişnuinţelor la sugar şi importanţa ce i se acordă. Răspândirea psihanalizei a schimbat într-un mod radical, pentru numeroşi medici şi părinţi, importanţa acordată atmosferei în care este crescut sugarul. După cum se afirmă, primul „dresaj" capătă pentru copil o importanţă primordială care formează tînăra lui personalitate. Cel rigid, mecanic, îi va înăbuşi caracterul ; cel excesiv de fantezist i-1 va dezorganiza. Mai mul t decît atît, se tinde în prezent să se considere că modul de aplicare a acestui prim dresaj este un indiciu extrem de important pentru studiul personalităţii celor care-1 impun (adică al părinţilor). „Spune-mi cum îţi creşti copilul şi-ţi voi spune cine eşti". Răspunsurile care se pot da acestei prime întrebări (moduri de acţiune fanteziste, dezinvolte, conştiincioase) sînt deci foarte semnificative pentru stilul familiei.

2. Participarea tatălui la educaţia copilului. Nu e, fără îndoială, nevoie să insistăm din nou asupra acestui aspect. Rolul tatălui pare totuşi, cum bine a arătat Riesman 2 , să regreseze în societatea noastră. Poate că este în parte o consecinţă a lungirii drumurilor, antrenată de urbanizare. Timpul cheltuit în deplasare pentru a t raversa oraşul de la un capăt la altul sau a ajunge la serviciul s i tuat într-o îndepărtată suburbie îi lipse&te pe copii t imp de una sau mai multe ore, în plus, pe zi, de prezenţa paternă. Este cât se poate de evident că o asemenea stare de lucruri are numeroase repercusiuni asupra structurii înseşi a vieţii familiale şi că o casă în care tatăl îşi asumă din plin şi încă de la naşterea copilului responsabilităţile nu seamănă deloc cu cea în care tatăl este absent din punct de vedere fizic sau moral.

3. Participarea părinţilor la interesele copilului şi încrederea acordată acestuia. „Participarea" este un cuvînt la modă, dar oare

1 Aici e.vorba, deocamdată, de o analiză şi nu de sfaturi pentru păr-'nti • ' Vezi p. 180—185. ' * '


această formă a raporturi lor umane este respectată des în familii ? Participarea părinţilor la interesele copiilor este de o natură cu totul diferită de alte t ipuri de relaţii cum ar fi „supravegherea", „interogatoriul", „inspectarea". Nu este vorba numai să cunoşti tot ceea ce-1 priveşte pe copil, dar şi să fii disponibil la ceea ce îl preocupă chiar în momentele în care el manifestă acest interes. Mary Mac Carthy descrie în „Memoriile" sale atmosfera, foarte semnificativă în această privinţă, din căminul în care a fost crescută de la vîrsta de 6 ani de un unchi şi o soră a bunicii care au adoptat-o pe ea şi pe cei trei fraţi ai ei, după subita moarte a părinţilor. Raporturile care domnesc în casă sînt un fel de caricatură a climatului de „neparticipare". „Ca majoritatea şefilor de instituţii ea 1 şi-ar fi dorit nişte ochi de Argus şi făcea tot posibilul ca nimic să nu-i scape. Chiar măsurile sanitare erau dictate de aceeaşi preocupare. Laxativele pe care eram în permanenţă puşi să le înghiţim garantau posibilitatea ca evacuările noastre de fiece zi să fie gata pentru inspectare, iar vizita lunară la doctor o asigura, cu ajutorul stetoscopului, becului pe frunte şi lingurii că în noi nu se petrece nimic cu care ea să nu fie pusă la curent. Scrisorile noastre la S c a t t l e 2 erau scrise sub ochii ei şi ea supraveghea de foarte aproape temele noastre, cu toate că noţiunile ei de aritmetică, ortografie şi gramatică au fost toate extrem de fragmentare... Vieţile noastre, ca să fie comod accesibile, trebuiau să fie goale... Cutele cele mai intime ale conştiinţei, precum şi buricul, erau considerate de ea drept septice 3 " .

4. Autoritatea părinţilor faţă de copii. Care este concepţia părinţilor ? Consideră ei oare că trebuie să fie ascultaţi orbeşte ? Ii acordă o mare importanţă ? Cred ei că trebuie să fie severi ?

5. Reacţiile părinţilor în faţa presiunii copiilor. Există adesea mari diferenţe între autoritatea pe care părinţii vor şi cred c-o deţin şi cea pe care o deţin în realitate (am putut deja s-o observăm cu ocazia comparării diferitelor concepţii educative în diverse medii sociale 4 ) . Cedează părinţii cînd copilul exprimă o dorinţă care poate fi considerată nerezonabilă ? Cum reacţionează ei cînd copilul plînge, se înfurie sau cere fără-ncetare acelaşi lucru ? Rămîn indiferenţi ? Intoleranţi ? Severi ? •

i Este vcrba de Margaret, sora bunicii . însărcinată cu educaţia copiilor.1

a ^ M ^ c t r U y , Mémoires d'une jeune catholique, Editions Gonthier, 1966.

« Vezi p. 193.

.216 Climatul educativ

6. Modurile şi frecvenţa intervenţiilor ca reacţie la comportări considerate drept condamnabile. Aici abordăm problema particulară a sancţiunilor 1 . Care este atitudinea părinţilor cînd sînt nemulţumiţi de copiii lor ? Se arată îngăduitori ? Recurg la pedepse corporale (palme, bătăi), la privaţiuni (privare de desert, de plimbare, de televizor — sancţiune foarte frecventă de cîţiva ani) ? Sau se recurge mai curînd la intervenţii „verbale" cum ar fi să strigi, să cerţi, să discuţi, să faci apel la sentimente ?2

Pare evident că ideile şi comportarea inspirate de problema autorităţii variază mult în funcţie de familie. Această chestiune este crucială pentru părinţii care deţin responsabilitatea educaţiei,' pentru că este vorba de înseşi mijloacele de a o realiza.

7. Existenţa sau lipsa unui comun acord al părinţilor asupra gradului lor respectiv de autoritate. Aici este vorba evident de un punct important, deoarece autoritatea unuia riscă să fie subminată prin prea marea slăbiciune a celuilalt. în urma lucrărilor şcolii psihanalitice există tendinţa de a crede că formula ideală este următoarea : tandreţea e rezervată pentru mamă, în timp ce tatăl joacă dimpotrivă rolul figurii autoritare şi al „deţinătorului legii". Dar această distribuire a rolurilor nu este atît de ades respectată. Mama, aflîndu-se în contact mai des cu copilul, este obligată prin forţa lucrurilor să-şi asume autoritatea. Tatăl, obosit cînd se întoarce de la lucru, doreşte adesea să „fie lăsat în pace" sau să-şi asigure, după cum crede, afecţiunea copilului printr-o mare indulgenţă. Anumiţi a u t o r i 3 se ridică, de altfel, în prezent împotriva concepţiei de tată-jandarm.

8. Stabilitatea comportării părinţilor faţă de copil. Acest punct indică „fidelitatea" părinţilor faţă de ei înşişi. Permit ei într-o zi ceea ce interzic în alta ? O nesupunere îi face să rîdă vineri şi să urle duminica? în general, familia se caracterizează prin salturi de dispoziţie : perioade de optimism şi de euforie u r m a t e de săp-tămîni de depresiune ? Experienţa lui Lewin, Lippitt şi W h i t e 4

1 Vezi în legătură cu aceasta R. V i n c e n t , L'Éducation des enfants, Hachette 1962. Iată cele trei pedepse preferate:

— interzicerea plimbărilor (41%). — bătaia (39,5%) — palma (33%) 2 Vezi la p. 71—72 influenta pedepselor asupra formării morale. 3 Vezi Mon enfant sera bon élève de J. L é v i n e, G. V e r m e i l si G P e r n o d

Stock, 1968. * Vezî p. 180—185.


arată bine efectele unei instabilităţi de climat, dezordinea nefiind niciodată mai mare decît în perioadele de trecere de la un tip de comportare la altul.

9 şi 10. Toleranţa părinţilor pe de o parte la zgomotul şi la dezordinea provocate de copil, pe de- alta la nesupunere şi la lipsă de respect. Aceste două trăsături grupate sub rubrica „toleranţă" exprimă evident realităţi de natură diferită. Nesupunerea şi lipsa de respect sînt resimţite oarecum pe plan moral ; lucrurile stau altfel pentru zgomot şi dezordine, care pot în acelaşi t imp să producă o mulţime de perturbări în viaţa de toate zilele. Familiile intolerante faţă de-al doilea aspect (nesupunere şi lipsă de respect) pot aşadar să se arate foarte docile în privinţa zgomotului şi a dezordinii. Situaţia inversă este uneori la fel de reală, ceea ce este poate mai greu de înţeles.

Autoritatea şi toleranţa pot să se împace de minune

Problemele toleranţei şi ale autorităţii sînt, de bună seamă, strîns legate între ele. Totuşi, ar fi cu totul abuziv să le reducem una la cealaltă. Anumiţi părinţi, foarte autoritari în anumite privinţe, sînt remarcabil de toleranţi în altele. In familia S. se acordă o mare valoare muncii şcolare. în această privinţă nici o abatere nu este tolerată. Lecţiile trebuie ştiute temeinic, temele prezentate bine. Dar o dată ce temele sînt încheiate, copiii se bucură de o mare libertate şi se zbenguie zgomotos într-o mare sală special destinată acestui scop.

La^N. dimpotrivă, părinţii surmenaţi şi nervoşi se arată deosebit de intoleranţi faţă de orice gălăgie creată de copiii dezlănţuiţi... şi adesea foarte nerespectuoşi. Mama geme, îşi smulge părul din cap :. este adesea la limita unei depresiuni. Tatăl, care nu poate suporta atmosfera familială, fuge de casă.

DESCRIEREA DIFERITELOR CLIMATE

Iată elementele „şaradei" noastre la locurile lor. Să vedem, aşadar, cum se înlănţuie pentru a crea imaginea mai multor t ipuri de climate educative.


O familie rigidă

în familia G. s-a acordat dintotdeauna o importanţă extremă formării primelor obişnuinţe la copil. Ora suptului este respectată scrupulos. Dacă copilul se trezeşte cu un sfert de oră înainte, mani-festîndu-şi pofta de mîncare prin strigăte sfîşietoare, ora cea sfîntă este aşteptată cu ceasul în mînă. Dacă doarme, este scuturat energic. Pusul pe oliţă, foarte timpuriu, constituie obiectul unui întreg ritual complicat. Se ţine ca sugarul să se obişnuiască să fie singur şi să se „descurce" singur. Deci el doarme întotdeauna în altă cameră decît cea a părinţilor şi cu excepţia intervenţiilor destinate hrăniri i şi schimbării lui, el îşi petrece ziua destul de izolat.

Primul punct: obişnuinţele sînt formate într-un mod destul de milităros. Copilul este „dresat" de la cea mai fragedă vîrstă.

Pe la 2 ani regimul educativ al copilului se schimbă oarecum, pentru că atunci intervine domnul G. care participă activ la educarea copiilor. El însuşi a suferit în copilărie din cauza unei mame zvăpăiate şi fanteziste. Ţine deci să le aducă copiilor săi tot ce-i lipsea lui. A meditat îndelung asupra modului în care trebuie să abordeze chestiunea şi a elaborat un cod de conduită care să prevadă orice, sau aproape orice situaţie. De îndată ce îşi termină munca (a luat un serviciu cu orarul perfect fixat dinainte, ceea ce de fapt îi şi convine mai bine), se grăbeşte spre casă, îl ascultă pe cel mare la lecţii, îi dă sfaturi mezinului la joacă şi o însoţeşte pe fiică-sa prin magazine ca s-o îndrumeze în alegerea obiectelor de îmbrăcăminte.

Al doilea punct: răspuns pozitiv. Tatăl acceptă rolul de educator. Al treilea punct: participarea părinţilor la interesele copiilor este

redusă. Soţii G. au considerat întotdeauna că un copil are de învăţat totul de la părinţi şi foarte puţin să le comunice. Dl G. nu cunoaşte de loc gusturile, speranţele, necazurile copiilor săi. Sau, mai exact, el şi-a format o dată pentru totdeauna păreri foarte precise despre copiii săi, pe care nu încearcă de loc să le verifice. Pentru el, cel mare este un „fantezist", fiica este „o cochetă", în t imp ce mezinul este „încăpăţînat". Aceste calificative sînt după părerea lui suficiente pentru a-i defini în întregime. în ce priveşte încrederea, el nu le-o acordă deloc. Pentru el natura omului este în general „rea" şi trebuie îndreptată printr-o educaţie adecvată. Dna G. aprobă. Răspunsul se impune : puţină participare, puţină încredere acordată copilului.


Al patrulea şi al cincilea punct: familia G. se caracterizează prin metode educative foarte autoritare. Dl G. are o părere foarte bună despre rolul său în această privinţă. Ştie, de altfel, să se facă ascultat. Ordinele sînt date întotdeauna cu claritate, fără ambiguitate. Discutarea lor nu este posibilă. Executarea trebuie să fie imediată. Părinţi i nu cedează niciodată în faţa unor capricii ne justificate. Copiii s-au obişnuit de mult să nu mai ceară nimic.

Al şaselea punct: în ce priveşte pedepsele, ele sînt rare, dar teribile. Pedeapsa preferată a dlui G. este „punerea sub carantină". Pentru un timp, a cărui durată este proporţională cu vina copilului, familiei i se interzice să-i vorbească. Dl G. este încîntat de „succesul" său. Se face ascultat întotdeauna fără să măsoare preţul plătit de copii sau de el însuşi.

Al şaptelea punct: autoritatea tatălui nu este niciodată contestată de mamă, care îi împărtăşeşte în general ideile. Este o persoană destul de ştearsă, neîncrezătoare în sine, timidă înainte de căsătorie, întîlnirea cu soţul i-a conferit „scheletul" care-i lipsea şi posibilitatea de a se afirma... de vreme ce este întotdeauna de părerea lui. în concluzie, autoritatea este importantă. Divergenţe nu există.

Al optulea punct: Dl şi Dna G. o dată ce adoptă o linie de conduită... n-o modifică niciodată, oricare ar fi fost circumstanţele exterioare. O pedeapsă promisă este întotdeauna aplicată, o acţiune condamnabilă pentru unul nu va fi niciodată scuzată pentru altul. Şi viceversa, copiii ştiu perfect ce comportamente vor fi recompensate şi vor atrage elogii, felicitări. Un barem nuanţat reglează atr ibuirea semnelor de mulţumire. Comportarea părinţilor faţă de copii este perfect stabilă.

Al nouălea şi al zecelea punct: toleranţa soţilor G. la nesupunere si la lipsă de respect este absolut nulă. Folosirea pronumelui „dumneata" se află de altfel la loc de cinste în familie, nu prin tradiţie familială, pentru că in generaţiile precedente membrii familiei se tutuiau, ci pentru că, după cum spune Dna G., folosirea lui „obligă la politeţe şi la respect". în ce priveşte toleranţa la zgomot şi la dezordine, ea variază în funcţie de locul şi de momentul considerat, după o regulă prestabilită. într-adevăr, familia pleacă în fiecare week-end la ţară, fie că-i ploaie, fie că-i vînt. Acolo copiii au dreptul să facă oricît de multă gălăgie vor, pentru că „la ţară pleci ca să te distrezi". Pot chiar, pînă la un punct, să lase praf şi dezordine în cameră. în restul timpului, la oraş, calmul domneşte în mod obligatoriu şi totul trebuie să fie pus la loc.


Un climat boem

Soţii S. şi-au organizat viaţa — dacă cuvîntul „organizare" mai are vreun sens — cu totul altfel. Copilul nu este supus nici unui dresaj. El mănîncă ce vrea şi cînd poate. Nimeni nu ştie prea bine cînd, unde şi cît. Copilul este pus la oliţă foarte tîrziu şi chiar cînd această ustensilă devine curent folosită, părinţii uită uneori s-o ofere copilului. Dl S., cineast, este rareori acasă. Meseria îl face să călătorească mult, ceea ce nu-1 agasează prea tare. Din cînd în cînd mai este angajat şi în străinătate. Atunci întreaga familie pleacă la drum, chiar în plin an şcolar, pentru a petrece cîteva luni într-un cadru nou. Dna S. e convinsă că asta le face bine copiilor pentru că „le deschide mintea". Dl şi Dna S. sînt rareori în discordanţă în ce priveşte problemele de autoritate. Ei vor să-şi crească copiii „fără complexe" şi gîndesc că severitatea este dăunătoare, pentru că este înăbuşitoare.

Copiii sînt rareori certaţi, dar cînd sînt, furtuna este teribilă şi neaşteptată. Recompensele sînt şi ele inopinate, fiind distribuite ocazional. In familia S. se r îde mult, se ţipă mult, se face mult zgomot. Asta nu jenează pe nimeni. Paul, fiul mijlociu, este în mod vizibil foarte dotat pentru muzică. Acest talent strălucit reţ ine interesul familiei. Ceilalţi copii sînt mai puţin excepţionali, deci acţiunilor lor li se acordă o destul de mică importanţă şi încă mai mică — problemelor lor personale pe care Dl şi Dna S. au tendinţa să nu le ia de fapt în serios.

Părinţi anxioşi

Să aplicăm acelaşi punctaj familiei V. i. Iată elementele care se desprind :

Primul punct : dresajul este minuţios, dar variază ca formă. D-na V. a schimbat pediatrul de trei ori în trei luni, nici unul nepărîndu-i-se suficient de competent. Prescripţiile, evident, au variat uşor. D-na V. şi-a făcut o datorie din a le aplica ad literam. Ah ! Desigur ea nu păstrează o amintire prea bună despre primele luni ale fetiţei ei ! Urmărindu-i fiecare respiraţie, luîndu-i toată ziua temperatura, acoperind-o (e prea frig), descoperind-o (e prea

1 Vezi p. 214—217.


.ild), ea s-a demoralizat complet şi a trebuit în cele din urmă să i>.''ce pentru cîteva săptămîni într-o casă de odihnă.

IZ doilea punct: participarea tatălui este episodică şi se exercită '••1 mai frecvent sub formă de interdicţii : interdicţia de a merge . . i bazin (a auzit vorbindu-se de un înec în circumstanţe nelămu-ii ic), interdicţia de a merge cu bicicleta (cînd a fost el însuşi copil i a fracturat o claviculă), interdicţia de a mînca ciocolată (dă crize I ficat), interdicţia, bineînţeles, de a pleca în vacanţă prin inter

mediul unei organizaţii de tineret. Al treilea punct : soţii V. se interesează de tot ce constituie per-iialitatea fiicei lor : gusturile, lecturile, prieteniile etc. Dar cu o

mare neîncredere. „Este urmări tă" , fiind supravegheată îndeaproape. Dacă se depărtează de ceea ce este considerat „drumul cel Imn", recurgerea la interdicţie este promptă. Adesea părinţii t remură pentru ea, dacă prin forţa lucrurilor ea trebuie să înfrunte ! imea exterioară. In timpul primelor luni de şcoală D-na V. urmă-: • a de la fereastră poarta de ieşire a şcolii. I-a fost întotdeauna teamă ca, nefiind supravegheată, fiica ei să nu se pomenească în

'radă şi să fie călcată de o maşină sau ca să nu i se facă rău i.i şcoală şi să fie adusă de urgenţă acasă. în zilele în care se înapoiază carnetele de note, nimeni nu mai trăieşte. în dimineţile te

ilor, tuturor le e greaţă. Al patrulea, al cincilea şi al şaselea punct : problema autorităţii

• ste pentru soţii V. deosebit de dureroasă. De fapt nimeni nu şi-a 'urmat o părere în această privinţă. Cu condiţia ca fetiţa să respecte un anumit număr de interdicţii legate fiecare mai mult sau mai puţin de riscuri fizice sau morale (să fie călcată de o maşină, .î lege prietenii condamnabile) se t inde către o atitudine destul de

s u p l ă în privinţa celorlalte capitole. Insă intervenţiile D-lui si I )-nei V. sînt, cu toate acestea, destul de frecvente, utilizîndu-se i n primul rînd argumentul afectiv : „Cum, nu vrei să faci asta pentru noi, noi care te iubim atîta şi am sacrificat atîtea pentru i ine ! "

Al şaptelea punct : D-l şi d-na V. sînt de acord în linii mari în privinţa sensului acţiunilor lor, dar se ceartă în privinţa detaliilor. Mamei i-e frică de gaze, tatăl ţ ine la părerea că pentru o fată este • senţial să ştie să facă bucătărie. Lui i-ar plăcea ca fiica sa să invite lin cînd în cînd cîteva prietene. Soţia lui crede că ele se vor plictisi i că-i mai bine să nu te expui riscurilor unui eşec etc.

AI optulea punct : în dorinţa lor de a proceda cît mai bine, d-l şi • l-na V. nu au un comportament prea stabil. Sînt în speţă foarte


influenţabili. în general, vor culege păreri peste păreri, inform peste informaţii şi adesea îşi vor pune sub semnul întrebării, comun acord, hotărîrile. Orientarea şcolară a fiicei lor este una problemele lor mari. Au încercat mai multe şcoli, se gîndesc la multe meserii posibile. Nimic nu-i satisface niciodată pe de-a tregul. Trăiesc faze de descurajare intensă în cursul cărora au imp sia că au ratat totul. Iar apoi, un succes, un detaliu, le redau o~ mismul.

Al nouălea şi al zecelea punct: temperamentul soţilor V. n înclină de loc spre toleranţă. Sînt prea încordaţi ei înşişi, prea i presionabili pentru a putea suporta cu seninătate toate lucrur pe care ei nu le aprobă, cum ar fi vacarmul sau lipsa de respe Totuşi, pentru că au citit că nu este bine să ţii copilul prea în f o lasă în general pe fiica lor să facă zgomot în casă şi să facă puţi dezordine. Cel puţin aceste activităţi comportă puţine pericole. în priveşte semnele exterioare de politeţe, ţ in foarte mult la ele, dar cînd fata a împlinit 15 ani sînt fără-ncetare ţinta criticii şi ironiei pe care le suportă foarte rău, neştiind prea bine cum să reacţione

Părinţii-copii. Soţii N., oare s-au căsătorit foarte de t impu '' şi de fapt n-au depăşit majoratul, se caracterizează în toate printr lipsă de autonomie, o desăvîrşită îndoială de sine, ascunse sub faţadă autoritară şi o tendinţă de a trece altora (propriilor pări de obicei) sarcinile pe care le consideră ingrate. Iată tabloul obţin' cu ajutorul codului nostru 1 :

Primul punct : formarea primelor obişnuinţe este încredinţa bunicilor la care copilul a rămas pînă la doi ani.

Al doilea punct : participarea tatălui este cel mai frecvent nu' D-l N. are probleme proprii (foarte numeroase, pr intre altele ce de carieră) şi n-are de loc t imp să se ocupe de un fiu pe care m curînd este gelos, deoarece pentru gustul lui, acesta constituie pr adesea polui de atracţie al familiei. Totuşi, din cînd în cînd se joa cu el. I-a cumpărat chiar un magnific joc cu automobile care 1 costat aproape jumătate din salariul său lunar.

Al treilea punct: participarea părinţilor la interesele copilului încrederea acordată acestuia sînt complet neregulate. în ansambl copilul „creşte cum poate" şi nu este deloc îngrijit de părin Ei nu ştiu prea bine ce face la şcoală, cu cine este prieten. Copil

1 Vezi pag. 214—217.


petrece adesea săptămîni sau chiar luni la bunici. Din cînd-în .cînd msă părinţii se pasionează pentru un capriciu al copilului : o deghizare pentru un bal mascat de pildă.

Al patrulea, al cincilea şi al şaselea punct: în rarele ocazii în care •oţii N. devin conştienţi de o problemă de autoritate ei sînt de o exigenţă absolut sălbatică. Nu pot atunci să suporte nici o contrazicere din partea fiului şi folosesc pedepse cu adevărat rafinate. Totuşi, uneori în faţa actelor grave de nesupunere, ei se mărginesc „1-1 ameninţe fie cu „biciul bunicului", fie cu internatul.

Al şaptelea punct : divergenţele în materie de autoritate sîn* foarte frecvente. Ele nu constituie de altfel decît un prilej pentru izbucniri, pr intre atîtea altele.

Al optulea punct: stabilitatea comportamentului lor este nulă. Soţii N. sînt încă în „căutarea lor înşişi" şi oscilează între mai multe atitudini. Dificultăţile lor materiale au consecinţe importante asupra stării lor sufleteşti care suferă numeroase salturi.

Al nouălea şi al zecelea punct: soţii N. sînt ei înşişi foarte zgomotoşi, dar sînt puţin toleranţi pentru zgomotul făcut de copilul lor, cu excepţia cazului în care un vecin vine să se plîngă de el. Atunci ei iau cu violenţă partea fiului, din care cauză o dată aproape că au ajuns la bătaie cu vecinul de la etajul de mai jos.

Soţii K- sau incoerenţa puterii

Stabilirea răspunsurilor la codul nostru este aproape imposibilă, a t î t de mult s înt soţii K. în contradicţie cu ei înşişi : dresajul copilului se caracterizează prin neregularitate, exigenţele cele mai nemăsurate, alternînd brusc cu perioade de libertate totală. D-l K. e s t e cînd un tată atent, cînd un om de afaceri supraaglomerat, care nu admite nici cea mai mică intervenţie,din partea copiilor. D-na K. mcearcă să se adapteze la comportarea soţului, dar aceasta este a t î t de imprevizibilă, încît nu ştie prea bine încotro s-o apuce şi acţionează după bunul plac al fanteziei... sau al formei ei fizice, are este foarte variabilă pentru că este supusă unor migrene vio

l e n t e . Cînd între două zboruri cu avionul d-l K. se întoarce acasă, el încearcă de fiecare dată un nou sistem educativ — ultimul ne care 1-a auzit lăudat în America sau Suedia — şi ţine ca soţia

ii să facă la fel. încercarea abia dacă durează două zile : este întotdeauna un eşec şi d-l K. este pus să inventeze al treizecişidoilea mod de pedeapsă. Divergenţele dintre d-l şi d-na K., în privinţa


gradului de autoritate sînt continue. Aceasta este cauza unei dis cordii care nu este tocmai voită, ci mai curînd accidentală, unu fiind întotdeauna în urma celuilalt cu o mişcare de revoluţie. Stabi litatea comportării părinţilor este evident nulă, iar toleranţa fluc tuantă (în funcţie de sistemul respectat !).

Nimic nu este simplu la soţii T.

Ultimul exemplu printre atîtea, pe care ne-ar fi uşor să le cităm climatul „complicat" al familiei T. La ei nimic nu este spontan totul decurge din îndelungate reflexiuni, orice acţiune care produc reacţii în lanţ este obiectul unor meditaţii profunde. Astfel de team să nu fie rău interpretaţi, soţii T. s-au obişnuit să fie atenţi la cel mai mici detalii. încă din faşă copiii au primit o îngrijire mimv ţioasă şi perfect pusă la punct graţie învăţăturilor celor trei sa patru manuale de puericultura consultate. Tatăl şi-a „rezervat" u anumit sector : studiile, răspunderea cărora ţine să şi-o asume (orie iniţiativă a mamei în acest domeniu fiind foarte rău primită de el) D-l şi d-na T. au anumite gusturi, anumite opinii care ţin să fi împărtăşite de copiii lor. îi iniţiază deci foarte metodic cu ajutoru unui întreg sistem de „şiretlicuri" educative (vor avea grijă, d exemplu, să stabilească un itinerar de vacanţă în aşa fel încît s poată fi vizitate cel pu.ţin trei biserici romane). încearcă, de ase menea, să cîştige încrederea copiilor, dar sub acest aspect fiecar şi-a atribuit rolul „marelui confident" al cîte unui copil. Dacă fiic discută prea mult cu tatăl, aceasta riscă să-i displacă mamei, în tim ce dacă fiul va căuta la ea consolare pentru vreun mare necaz, tată se va simţi profund ofensat. Soţii T. încearcă să facă să domneasc la ei un climat destul de liberal, dar cum ceea ce li se par a f detalii îi vexează destul de uşor, ei cad pradă unor bruşte „acces de autoritate", care se exprimă în general sub formă de şantaj afec tiv şi ameninţări mai mult sau mai puţin voalate. Mulţumită u n " sistem de împărţire a puterii ei reuşesc aproape să cadă de acord dar cînd survine neprevăzutul, în general survine şi cearta. Compor tarea lor se caracterizează printr-o anumită stabilitate internă, da cum aceasta ascultă de legi extrem de complexe, se poate spu~~ despre ea că ar părea cel puţin capricioasă unui observator din afar ca şi gradul lor de toleranţă care cunoaşte o mie de variaţii, î funcţie de orice situaţie.


Concluzii

Acestea sînt cîteva tipuri de climate familiale educative. Ar fi cu totul greşit să credem subiectul epuizat. Aceste „familii de familii" sînt într-adevăr extrem de numeroase şi doar cîteva dintre ele au fost citate. De altfel, există în cadrul fiecărei categorii mai multe variante importante, care modifică mult rezultatul final. Unul din motivele acestor deosebiri este faptul că se poate ajunge la trăsături de caracter, la com

portări exterioare asemănătoare pornind de la cauze foarte îndepărtate. Poţi de pildă să vrei să faci să domnească liberalismul, pentru că ai profitat de el tu însuţi sau dimpotrivă pentru că ai primit o educaţie rigidă, sau pentru că el cere în aparenţă mai puţine eforturi. Părinţii poate cred că şi-au pus o „etichetă" pe frunte, dar copiii vor citi un text cu totul diferit de cel prevăzut iniţial.

15 — Cunoaşterea copiiuiui

Consecinţele unui climat familial

Educaţia nu-l creează pe om, dar U ajută să se creeze.

M. Debesse

într-o zi o mamă bine intenţionată îi ceru lui Freud cîteva sfaturi bune pentru educaţia copiilor ei. La care profesorul răspunse că era inutil să se chinuie pentru că în orice caz era sigur că-i va creşte rău. Butadă ? Fără-ndoială, dar pe care nu trebuie s-o luăm prea uşor.

ROLUL SUBCONŞTIENTULUI

Care este deci semnificaţia acestei declaraţii spontane ? Desigur ea nu se referea direct la doamna în cauză. Nu era nici manifestarea unei atitudini defetiste periculoase, foarte la modă la părinţii demi-sionari din 1969 şi care se rezumă la fraza-cheie : „Pentru că ceea ce fac e rău, mai bine să nu fac nimic."

Sensul afirmaţiei lui Freud este fără-ndcială foarte complex. în afara conflictelor inevitabile (şi a căror absenţă ar fi absolut anormală) generate de orice acţiune educativă, ea reaminteşte despre existenţa unei distanţe între intenţiile, principiile şi valorile pe care părinţii le afişează în mod deliberat, conştient pe de o parte, şi alte aspecte, mai subtile, mai ascunse, pe de altă parte, aflate sub dependenţa mai puţin netă a unei voinţe educative concentrate şi care vor avea o greutate fără-ndoială mai mare în cursul formării unei t inere personalităţi. Unul din moduri — printre altele — de a interpreta remarca lui Freud este să afirmăm : nu atitudinea conştientă a familiei, ci mai curînd motivările inconştiente care se află în dosul ei, modul în care acestea reflectă preocupările copilului vor fi cele ce vor determina, cel puţin în parte, comportarea lui viitoare.

Să luăm exemplul lui M.D., tatăl lui Francois, bărbat extrem de instabil. Incapabil să se ataşeze de vreo muncă, nu rămîne mai mult de cincisprezece zile într-un serviciu. De ce ? Cauza este, după cum se pare, faptul că are dificultăţi considerabile cu oricine repre-


zintă pentru el într-un mod sau altul autoritatea. Observaţiile patronului, .remarcile colegilor sau chiar oftaturi de agasare din partea subordonaţilor, totul este resimţit de el ca periculos, totul rezonează cu problemele lui personale. Soţia sa după cîţiva ani de convieţuire s-a acrit considerabil şi caută în zadar ceva de care să se ancoreze. Atmosfera familială este al imentată cu decepţii, în fiecare zi cîteva proiecte eşuează şi incertitudinea zilei de mîine este permanentă. D-l şi d-na D. încearcă să astupe golul din familie prin persoana fiului lor Francois, a cărui misiune este tocmai să reprezinte „revanşa" familiei. Amîndoi se ocupă mult de el. De-abia se întoarce de la şcoală că tatăl şi m a m a îl şi bombardează cu întrebări. S-a purtat bine la şcoală, i-a ascultat pe învăţător ? A luat note bune ? „Nimic nu este mai important pentru un copil decît studiile". Or, la ce este sensibil în acest caz Francois ? La neliniştea familiei. La această frică de învăţător — figură autoritară — de care este îmbibat discursul tatălui şi, ca ecou, cel al marnei. Francois decepţionează bineînţeles pe toată lumea, pe învăţător şi pe părinţi. Poate că mai tîrziu va avea şi el probleme cu orice figură autoritară ?

EREDITATEA Şl MEDIUL

Am scris doar „poate", pentru că în acest domeniu trebuie să ne ferim de orice generalizare pripită. Tot aşa cum, adepţii teoriilor ereditare vor explica totul în personalitatea copilului pr intr-un dispozitiv stabilit odată ou conceperea acestuia, cîţiva fanatici nu vor să ţină cont decît de caracteristicile climatului familial.

Este copilul totail determinat de ereditate ...

Cu toate acestea şi aici este foarte clar că nu putem lua în consideraţie un factor izolat de contextul său. Dezvoltarea unui copil se desfăşoară în raport cu toate aspectele existente. Faptul că un sugar, chiar din ziua naşterii, nu seamănă exact cu micul său vecin, că el aduce cu sine anumite calităţi potenţiale nu contrazice importanţa rolului jucat de climatul educativ. Pentru că aceste schiţe de comportare, primele elemente ale răspunsului dat lumii exterioare, vor fi la r îndul lor modificate prin ceea ce va vedea copilul în mediul care îl va primi şi pe care-1 va transforma şi el.

228 Consecinţele unui climat familial

...sau în întregime condiţionat de mediul său ?

Să luăm două exemple : Jean se naşte cu ceea ce se cheamă „o bună poftă de mîncare". Probleme de alimentaţie nu se pun în ce-1 priveşte. El devorează tot ce i se dă, şi făcînd aşa îşi „gratifică" fam i l i a — pe mama, pe tata, pe bunica etc. — care arată la fiecare dintre mese o mulţumire cît se poate de vie. El creşte oarecum cu o „prejudecată favorabilă" şi temperamentul mai curînd neliniştit al grupului familial este astfel modificat într-o oarecare măsură pentru că, iată, Jean aduce dovada că un copil poate să crească fără probleme.

Cu totul altul este cazul lui Xavier, subponderal la naştere, prezentând o stenoză a pilorului care necesită o intervenţie chirurgicală precoce. Cu toată reuşita operaţiei, el nu mănîncă decît cu dificultate şi creşte foarte încet. Este „o făptură măruntă" . Anturajul său, deşi de tradiţie în general optimistă, dar poate afectiv fragilă, se trezeşte dintr-o dată în faţa unor dificultăţi nebănuite şi se cufundă în îndoială şi nelinişte. Xavier este excesiv dădăcit, înfofolit, poate chiar i se poartă inconştient pică pentru că este un copil atît de greu de crescut.

Trebuie să ţinem cont de interacţiunsa dintre ereditate şi mediu

Jean şi Xavier s-au născut cu caracteristici foarte diferite pe care n-ar trebui să le respingem cu totul. Aceste caracteristici au fost acceptate în mod diferit de, familii — şi aici sînt posibile orice reacţii (inclusiv cele ale familiilor oarecum decepţionate de sănătatea excelentă a unui copil, sau inconştiente în faţa unor dificultăţi foarte obiective). Dar faptul că părinţii adoptă atitudini extrem de variabile nu anulează totuşi particularităţile 1 copiilor, tot aşa cum acestea nu explică întotdeauna în mod direct, după cum am văzut, comportarea unei familii. Elementul de care trebuie să ţ inem cont este interacţiunea celor două aspecte.

1 Pentru R. Me i 1 i atitudinea copilului faţă de hrană (ca şi crice situaţie care implică o dorinţă) revelează ceea ce el numeşte un „proces de acţiune primară", care pregăteşte categoriile ps'holog ;ce fundamentale. Vezi: Le Développement du caractère hez l'enfant, Dessart, Bruxelles, 1963.

Atmosfera familiala 2 2 9

Un studiu semnat de Irene Lezine şi Mira Stambak o demonstrează de minune Aceşti psihologi au observat un grup de 24 de copii ele la naştere pînă la 2 ani. Copiii observaţi se împart grosso-modo în două grupuri, în funcţie de tipul lor motor : unii, numiţi „hipo-tonici" (noţiune stabilită cu ajutorul măsurătorilor obiective ale tonusului muscular), sînt mai calmi, placizi, puţin mobili în cursul primului lor an. „Hipertonicii" dimpotrivă se deosebesc prin agitaţie clin primele luni. Părinţi i adoptă trei tipuri diferite de educaţie : sînt fie liberali, fie foarte severi, fie incoerenţi (este interesant să comparăm aceste trei climate cu cele descrise de Lewin, Lippitt şi White despre care am discutat mult în capitolele precedente 2 ' ) .

Concluzia principală care se desprinde din această lucrare : în funcţie de climatul educativ, aceleaşi caracteristici motrice nu generează aceleaşi stări de lucruri, dar rezultatul obţinut după cîteva luni (şi care evident nu reprezintă decît o etapă în viaţa copilului) variază în funcţie de climat cît şi în funcţie de predispoziţii înnăscute. Iată cum se face că, în cadrul grupului urmărit , copiii hipotonici crescuţi într-un mediu liberal vor fi supli şi fără dificultăţi, iar cei din mediul incoerent lipsiţi de iniţiativă, capricioşi, inhibaţi. în regim liberal hipertonicii vor găsi activităţi interesante în t imp ce în condiţii mai puţin favorabile ei vor putea să sufere crize de opoziţie care se vor manifesta din ce în ce mai des. Stilul adaptării variază în funcţie de climatul educativ, dar şi de personalitatea copilului, iar dificultăţile întâlnite se află şi ele în funcţie de aceste două aspecte.

Efectele unui climat nu sînt niciodată imuabile

Influenţa unei situaţii, a unui climat dat, n-are deci nimic uniform. Pentru ca să se poată realiza trebuie să-şi găsească replici în persoana copilului, iar copiii sînt diferiţi cu toţii. Un număr destul de mare dintre ei poate foarte bine să rămînă refractar la cutare sau cutare caracteristici, iar cei pe care aceasta îi afectează nu vor reacţiona întotdeanua la fel. Climatul familial poate accentua, influenţa, colora anumite trăsături potenţiale de caracter, în măsura în care

1 I. L é z i n e şi M. S t a m b a k , Quelques problèmes d'adaptation du jeune enfant in fonction de son type moteur et du régime éducatif, în „Enfance", martie—aprilie, 1959.

3 Vezi p. 180—i85.


o permit circumstanţele, dar nu le poate crea. De asemenea, efectele sale iniţiale nu au nimic imuabil, chiar la copiii care au fost foarte marcaţi de amprenta lui în primii ani de viaţă. Timpul este într-adevăr un element de importanţă capitală. In cursul anilor un copil se poate elibera progresiv de primele aspecte determinante care i^au impus anumite moduri de a vedea lucrurile şi de a acţiona. Foarte curînd, mai ales la adolescenţă, vor ţîşni forţe noi care le vor reduce, le vor absorbi, le vor compensa. Pot să intre în joc alte influenţe : cele ale unor medii noi (îndeosebi în societatea noastră extrodeter-minată 1), cele ale unor oameni întîlniţi din întîmplare, ale succeselor şi ale eşecurilor întâmpinate.

EDUCAŢIA ESTE UN DIALOG

Aceste precizări, care de altfel nu reduc cu nimic valoarea operei educative pentru că nu pretind decît să localizeze cîmpul ei de acţiune, ne permit să cunoaştem mai clar modalităţile în care un climat familial va influenţa dezvoltarea unui copil. Ele toate pot fi formulate în termeni de dialog, adică de întrebări şi răspunsuri .

Circuitele întrebare-răspuns. Care vor fi pretenţiile familiei faţă de copil ? Ce loc i se va acorda ? Central ? Acesta este cazul copi-lului-rege. Marginal ? Este cazul copilului accidental sau părăsit. Compensator ? Este cel al copilului unor „rataţ i " 2, banalizat — al copilului — membru al unei „turme", ale cărei elemente sînt considerate identice 3. Ce speranţe sînt legate de prezenţa lui, de realizările lui ? Nimica toată, perfecţiunea sau pur şi simplu ea se va realiza aşa cum este ?

Care va fi cîmpul de acţiune oare i se va încredinţa : nelimitat şi deci neliniştitor, prea precis, chiar str îmt sau cuprins între bariere suple, variind nu în mod anarhic, ci în funcţie de vîrstă şi de împrejurări şi destul de clar pentru ca lucrurile permise şi interzise să poată fi uşor separate ?

Ce răspunsuri vor fi adoptate în faţa exigenţelor copilului, fie că sînt de ordin afectiv, intelectual sau social ? Va fi copleşit de toate

1 Vezi p. 189—191. 2 Vezi p. 226—227, cazul lui François. » Vezi p. 159.


Dină la a fi suprasaturat şi dezgustat de orice, va fi frustrat premeditat sau din neglijenţă, din omisiune sau se va încerca să se echilibreze cele două măsuri urmărindu-se un echilibru desigur greu de obţinut ?

Ce modele de identificare îi vor fi oferite ? Vor fi imaginare, împodobite cu toate virtuţile, într-un cuvînt inaccesibile, sau prea uşor criticabile, slabe, inconsistente sau pur şi simplu umane, care să permită contestaţii salutare şi care să păstreze totuşi o consistenţă necesară ? Ce mijloace de apărare în faţa unor necazuri şi impedimente i se vor oferi ? Fuga, negarea oarbă, înăbuşirea propriilor dorinţe sau agresiunea împotriva celorlalţi care nu se confundă cu stăpînirea unei lupte şi afirmarea eului.

întreagă această dialectică a întrebării şi a răspunsului este, de fapt, foarte greu de studiat în mod concret. Totuşi cîteva lucrări curajoase au încercat să arunce o lumină nouă asupra unor domenii foarte obscure. Pr int re acestea să cităm în special studiul lui M. David şi G. A p p e l 1 care s-au consacrat mai ales observaţiei a ceea ce ei au numit „interacţiuni" (care sînt tocmai circuite de întrebare-răspuns) în cursul primului an de viaţă a 25 de copii. Cu ajutorul constatărilor lor, dar şi cu al celor enunţate de A. Le G a l i 2

să semnalăm aici cîteva adevăruri de ordin foarte general legate de consecinţele posibile pe care le au pentru copii diferitele climate educative cfin familie descrise în capitolul precedent şi oare sînt foarte utile de ştiut.

Renunţarea sau revolta pot rezulta dintr-un climat rigid

Familiile rigide au drept scop să le impună copiilor ideile, opiniile, modul de a trăi şi a vedea, pînă şi obişnuinţele lor cotidiene şi toate fără nici o abatere. Există la elie o tendinţă generală de a nu vrea să ţină cont de particularităţile fiecăruia. Avantajul cert pe care-1 prezintă este că ele îl pun pe copil faţă-n faţă cu personaje înzestrate cu o anume consistenţă, care nu sînt nişte fantome de părinţi, nişte adulţi evanescenţi. Ele întipăresc în mintea copiilor un anumit

1 M. D a v i d si G. A p p e 1, La Relation mère-enfant, în „la Psychiatrie de l ' enfant" , P .U.F. , vol . IX, fasc. 2.

2 A. L e G a 1 1, Le caractère des parents et son influence sur la maturation de l'enfant, în ,,1'École des parents", an 56—57, nr. 4.


număr de repere foarte precise în t imp şi în spaţiu şi care pot ajuta la înţelegerea lumii înconjurătoare.

Dar cînd, cum se întîmplă adesea, rigiditatea se combină cu o îngustime de vederi, de interese, ea îi conduce pe copii la atitudini ds infantilism şi renunţare, iar mai tîrziu la o sărăcire a personalităţii. Sau în alte daţi, ea se loveşte de caractere „contestatare" şi poate conduce, mai ales la adolescenţă, la atitudini de revoltă cel puţin provizorii x .

Climatele boeme sînt adesea ţ inta psihologilor. Pentru A. Le Gali părinţii boemi sînt pe plan caracterologic nişte „nervoşi". Sensibilitatea lor avidă îi face să fugă de cotidian, de obligaţii cotidiene. Consecinţa anarhiei lor este foarte adesea o anume formă de delăsare a copiilor : nu o delăsare efectivă, fără îndoială, ci o lipsă de prezenţă care provoacă o delăsare morală. Copiii cresc daţi în grija femeilor de serviciu sau lăsaţi în voia lor. Le lipsesc puncte de reper în viaţă şi o bază suficientă care să le poată garanta un sentiment de securitate. Riscă să fie mai tîrziu ei înşişi de o inconsistenţă gravă, dacă nu cumva o sublimare de ordin artistic, care nu este oricînd posibilă (necesitînd pr intre altele o anumită bogăţie de temperament) nu le asigură o poziţie mai solidă.

Părinţii anxioşi — mai ales dacă atitudinea lor este dublată, cum se întîmplă de obicei, de dorinţa de perfecţiune —• fac ca asupra copilului lor să apese o presiune consider abilă. Acesta se simte spionat şi strict supravegheat. Fiecare din gesturile sale face să se nască teama. De aici rezultă un fel de deposedare a lui de el însuşi. Această deposedare este maximă în cazuri extreme, în care copilul devine prilej sau mai curînd deţinător al tuturor temerilor pe care părinţii au reuşit mai mult sau mai puţin să le ascundă în subconştient. Acestea sînt fără îndoială atitudini patologice, dar cînd observăm de aproape modul în care este organizată viaţa unei familii anxioase, nu putem să nu fim frapaţi de importanţa acordată unor riscuri imaginare, care se referă la evenimente trecute 2.

1 M. D a v i d ş i G . A p p e l descriu „interacţiunile" dintre o mamă rigidă şi fiica ei. Este interesant să ne întrebăm Ia fiecare vîrstă prin ce personaj priv'leg'at se exprimă rigiditatea grupului familial: fără îndoială, în civilizaţia noastră prin mama pentru sugari şi copii mici şi prin tata pentru adolescenţi („La Psychiatrie de l 'enfant", P .U.F. , voi. IX, fasc. 2).

2 D-l V. de pildă, tată l anxios din capitolul precedent se teme ca fiică-sa să nu aibă un accident cu bicicleta, nu pentru că ea ar fi fost deosebit de neîndemînatică, ci pentru că el însuşi a căzut odată.


Neliniştea părinţilor provoacă neliniştea copilului

Este deci foarte dificil pentru copiii unor astfel de părinţi să eva-ueze în mod rezonabil realitatea. Ei se lasă doborîţi de teamă fără

a deosebi realul de imaginar, copleşiţi cum sînt de fantasmele pă-inţilor lor, sau, în scopuri provocatoare, ei adoptă comportamente ntr-adevăr periculoase, ca acel fiu al unei mame anxioase speriate nai cu seamă de apă, care a devenit scafandru autonom şi a muri t necat.

O altă varietate de părinţi anxioşi sînt cei care fac ca în casă â domnească o atmosferă suspicioasă şi plină de dubii şi care induc opiilor sentimente permanente de vinovăţie, deosebit de penibile.

Părinţi infantili care refuză să se autodefinească în calitate de părinţi şi se retrag din faţa oricărei luări de răspundere sînt adesea după părerea lui M. P o r o t 1 odraslele unor părinţi posesivi. Cei pe care i-am descris 2 (familia N.) îşi resping de fapt copilul, pentru <-ă sînt prea absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare personală. Această depărtare, această distanţă se anulează uneori brusc, "i adoptă atunci o poziţie prea apropiată de cea a copilului printr-o dentificare exagerată. De fapt, copilul nu-şi are locul în familie.

Se poate închipui în aceste condiţii cît de greu îi va veni să-şi jăsească locul între figurile părinţilor în cursul perioadei oedipiene, a cărei importanţă capitală în formarea personalităţii am expus-o 3. Copilul unor părinţi-copii riscă mai tîrziu să fie permanent exclus le la căutarea propriului eu.

Dar există alte tipuri de familii infantile, cele de exemplu în care remarcă prezenţa unei „mame-copil", incapabilă să se ocupe cum

trebuie de căminul ei, pe propriii săi copii, ceea ce ar fi un excelent pretext pentru mama ei posesivă să nu-şi abandoneze prada şi să-şi ontinue t irania în cadrul acestui nou cămin ale cărui divergenţe

putem bănui că le pregăteşte 4. Putem în anumite cazuri să mai asistăm şi la tabloul cît se poate

le paradoxal al copiilor care-şi asumă foarte de timpuriu, prea de

1 M. P o r o t , L'Enfant et les relations familiales, P . U . F . , 1954. 2 Vezi p. 222. 3 Vezi p. 58—59. 4 M. P o r o t , L'Enfant et les relations familiales, P .U.F. , 19.54.


t impuriu şi cu preţul unei mulţimi de temeri, responsabilităţi în faţa cărora chiar propriii lor părinţi au dat înapoi. Ei devin nişte mici adulţi, prematur îmbătrâniţi, foarte adesea incapabili să se consacre sarcinilor potrivite vîrstei lor (studiilor de exemplu), ca acea fetiţă de 6 ani care s-a trezit infirmieră a unui tată cardiac şi care de două-trei ori pe noapte se scula ca să se convingă că n-are o nouă criză. Ne putem închipui cîtă putere şi disponibilitate afectivă îi rămînea pentru a se interesa de învăţarea cititului.

Părinţi incoerenţi. Efectele nocive ale unui climat incoerent au fost deja nu o dată arătate 1. Dacă copilul n-are la dispoziţie un personaj „puternic", cu care să poată stabili relaţii continue, cum se întâmplă uneori din fericire chiar în familiile cele mai incoerente mulţumită prezenţei unui unchi, unei mătuşi, unei bunici care, fără să se substituie părinţilor, le oferă copiilor un model de identificare solid, el prezintă adesea o stare cronică de descumpănire, mai mult sau mai puţin vizibilă, în funcţie de vîrstă 2.

Incoerenţa părinţilor lasă pe copil fără apărare

Agitat, excitabil, urîcios, mereu în mişcare, totdeauna preocupat, activitatea lui este organizată în general într-un mod puţin constructiv, puţin coerent. Se pot uşor imagina adulţii instabili, chinuiţi, impulsivi, ineficienţi în care se vor transforma mai tîrziu — dacă nimic nu va modifica formarea personalităţii lor în curs de constituire — copiii crescuţi într-un asemenea climat. Ceea ce-1 frapează mai ales pe observator este absenţa posibilităţilor de apărare : copiii supuşi unui duş scoţian al educaţiei prezintă reacţii de dezorientare totală care se exprimă adesea printr-o agitaţie total sterilă.

Familia „complicată". Extrema subtilitate care caracterizează schimburile familiale într-o familie complicată ca cea a soţilor T. 3

poate în anumite cazuri, dacă totuşi se bazează pe unele elemente reale, să comporte cîteva aspecte pozitive. Copiii care s-au scăldat în acest climat din fragedă copilărie sînt adesea înzestraţi cu simţ

1 Vezi 1 8 4 - 229. 2 M. D a v i d şi G. A p p e 1 în articolul citat din „La Psychiatrie de l 'enfant"

(P.U.P. , voi. IX fasc. 2) descriu amănunţit cazul unui copil educat de o mamă copleşită de dificultăţi personale. La 1 an nefericitul copil părea agitat, instabil, copleşit şi el.

3 Vezi p. 224.


critic şi se dovedesc capabili de reflecţii raţionale. Cum familia îşi ia în general foarte în serios misiunea culturală, ei sînt buni elevi, serioşi şi muncitori, cu o tendinţă poate spre pedanterie. Aici este vorba bineînţeles de rezultatele cele mai favorabile. Uneori, dimpotrivă, cînd „complicaţiile" familiei disimulează atitudini de fugă şi conflicte cu adevărat foarte importante între toţi membrii săi, ea sfîrşeşte prin a forma fiinţe sofisticate şi neproductive care vor da totdeauna înapoi în faţa acţiunii şi îşi vor distruge în mod sistematic propriile încercări, ca şi pe cele ale celorlalţi.

Psihologii au semnalat şi a l te tipuri de climate educative *. Iată cîteva exemple :

Părinţi prea indulgenţi. Ei ţin să-i acorde copilului tot ce-şi doreşte. Rezultatul acestui t ip de relaţii este în general catastrofal : copilul nu va putea mai tîrziu să suporte nici o frustrare, cultivînd totuşi un sentiment de vinovăţie, ceea ce are adesea drept consecinţă un faliment din punct de vedere economico-social.

Părinţi prea tandri. Cu toate că într-o măsură tandreţea este necesară, pare extrem de periculos să laşi copilul să trăiască într-un climat prea încărcat cu stimulente afective. Aceste atitudini excesive care se întîlnesc adesea la părinţii grav decepţionaţi în viaţa conjugală 2 formeză uneori deviaţi sexuali.

Părinţi zeflemitori. Anumiţi părinţi îl consideră într-adevăr pe copil drept un mic obiect cu care se amuză. Ei se joacă cu emoţiile copilului (cum au făcut-o poate propriii lor părinţi). Iată un exemplu : cînd i s-a născut frăţiorul — ceea ce de bună seamă a tulburat-o profund — Patricia, de 8 ani, care visa să aibă un pisoi, a fost întrebată dacă nu era dispusă să-1 dea pe frăţior în schimbul unui pisoi. Patricia a acceptat ideea schimbului, nu fără un puternic sentiment de vinovăţie, şi a fost apoi foarte surprinsă să-1 vadă venind de la maternitate pe frăţior şi să nu primească nici un pisoi. E nevoie de o putere excepţională a vîrstei ca un copil să poată depăşi consecinţele unui asemenea climat de tachinări care atinge adesea (pentru că la o familie de un asemenea tip intuiţia este foarte dezvoltată) coardele cele mai sensibile. Efectul cel mai puţin nociv al

1 In special F. H o 1 1 i s citată de D. L a g a c h e în „Bulletin de psychologie" Universitatea din Paris, voi. V, nr. 9.

* Vezi p. 145—146.


acestei zeflemisiri permanente este formarea, la cei care sînt victimele ei, a unei atitudini de apărare batjocoritoare care atrage după ea o răceală a sentimentelor şi a gîndirii.

După cum se vede, climatul familial influenţează adesea, si într-un mod considerabil, dezvoltarea unei personalităţi. Putem' oare merge mai departe şi să definim în mod exhaustiv caracteristicile unui climat „bun" şi „ rău" 9

Climatul familial bun şi rău

Cunoaşterea capcanelor nu trebuie să-t neliniştească pe părinţi şi educatori, ci să le permită să depăşească teama inerentă fiecărei situaţii şi să găsească astfel intuitiv o atitudine convenabilă pentru fiece împrejurare.

R. Diatkine

D-l şi d-na F. sînt foarte apreciaţi de prieteni şi cunoştinţe. Aceştia laudă calităţile lor solide, seriozitatea lor, organizarea lor casnică, bunele principii pe care le inoculează copiilor lor, grija pe care le-o acordă, atenţia cu care-i urmăresc. Pe d-l F. în orice caz nu-1 veţi întîlni la cafeneaua de la colţ ! El petrece acasă tot t impul său liber, se ocupă cu adevărat de casă, nu ezită să pună umărul la nevoie. Cît despre d-na F. toată lumea este de acord că nu s-a mai văzut o mamă mai plină de grijă pentru progenitura ei. Pe scurt, la soţii F., după spusele tuturor, domneşte un excelent climat familial. Dar copiii ce gîndesc ? Ei surprind prin expresia lor un pic încordată, ei nu sînt veseli. Fără să îndrăznească cu adevărat s-o formuleze, ei nu sînt prea fericiţi. De ce ? N-au nimic precis de reproşat nimănui. Dar fapt rămîne că în familia F. nimeni nu se distrează. Viaţa cotidiană este un lung şir de obligaţii. Plictiseala domneşte pe deplin.

Un climat „bun" pentru unul poate fi „rău" pentru altul

Filmul „Les Gauloises bleues" arată o familie (dacă o putem denumi astfel) deosebit de „pernicioasă" fără-ndoială în ochii tu turor anchetatorilor — asistentelor sociale, judecătorilor etc. — care au văzut-o de aproape. Mama pare incapabilă să efectueze o muncă ordonată şi nici măcar să respecte un minim de reguli de igienă. Tatăl este evanescent, bunica hoaţă. Micul Ivan este iute smuls din acest mediu lamentabil. Dar copilul, pus de altfel în condiţii aparent mai bune, îşi aminteşte neîncetat despre ceea ce i se pare un soi de paradis pierdut. Deci, prima remarcă : eticheta „bun" sau „ r ă u " pentru un climat familial diferă după punctul de vedere adoptat şi după observatorul care o stabileşte. Familia care din afară este con-


siderată perfectă în toate privinţele poate să nu le aducă membrilor săi hrana de care ei au nevoie. Şi invers, un copil esteycîteodată fericit într-o atmosferă perfect detestabilă în ochii tuturor.

A doua distincţie care trebuie făcută : cea dintre întreg şi parte. Complexitatea raporturilor interpersonale provine tocmai din faptul că rezultanta forţelor lor nu se poate transcrie în termenii unei simple însumări. Un joc subtil de compensaţii poate şterge, anula sau chiar transforma în opusul lor anumite intenţii.

Astfel, ceea ce nu pare a fi decît un detaliu al vieţii cotidiene este susceptibil de a da un alt „sens" atmosferei familiale. Soţii W. se ceartă mul t şi ridică îngrozitor vocea ? Fără îndoială, dar în schimb între ei nu există nici un gînd ascuns. In familia G. domneşte o dezordine totală ? De acord, dar membri i ei se amuză. La soţii I. domneşte severitatea, dar ei ştiu să uite repede greşelile şi nu sînt niciodată prea mul t t imp aspri cu cei vinovaţi.

Şi apoi, lăsînd la o parte anumite familii caricaturale (şi ele întotdeauna mai puţin simple decît par la prima vedere) nu este întotdeauna uşor să decernăm premii de virtute sau blamuri publice. Un exemplu poate s-o dovedească. Este suficient să propunem unui grup de cititori — suficient de diferiţi sub raportul personalităţii — portretele familiilor descrise în capitolele precedente. Dacă apoi li se p u n e întrebarea : „copilul cărei familii v-ar place să fiţi ?" se vor observa răspunsuri foarte contrastante, în funcţie de persoana întrebată, unele acordînd o mare importanţă organizării de pildă, altele — căldurii, fanteziei familiale etc.

Apoi îi vom întreba pe psihologi. Ei se vor feri să enunţe adevărur i hazardate asupra meritelor diferitelor familii. Fiecare climat familial îşi a re primejdiile lui, ca şi avantajele lui. întrebarea rămîne deschisă, pentru că multe depind de copilul însuşi.

Aceleaşi cauze nu produc aceleaşi efecte

Iată, într-adevăr, un fapt esenţ ia l : nu există climat bun sau rău decât în raport cu un copil dat. Iiar copiii care nu au toţi nevoi comparabile nu sînt întotdeauna la fel de bine înţeleşi, chiar în cadrul familiei. Deci fraţii şi surorile nu se trezesc automat şi asemănător adaptaţi la atmosfera familiei. Un climat familial dat poate să convină perfect unora şi de loc altora.

^ Climatul familial bun şi rău 239

1 Vezi p. 160—162. 2 Se va remarca de pildă că numeroşi educatori, psihologi etc. au avute i înşişi de-a-

lungul copilăriei „probleme de climat familial" care i-au sensibilizat la aceste chest iuni mai mult decît pe a l ţ i i .

3 Vezi p. 218—220.

l Să reluăm exemplul copiilor un ic i 1 . Am văzut că nu toţi — nici

pe departe — devin nişte neadaptaţi . Cazul cel mai defavorabil era constituit de copiii „suprarăsfăţaţi", dar chiar în aceste circumstanţe deosebit de nocive, nu toţi rărnîn nişte bebeluşi întîrziaţi. Unii, care se caracterizează, de exemplu, printr-o mare indiferenţă faţă de ceilalţi şl prin nevoi afective mici se arată puţin sensibili la o atmosferă 1 generală moleşitoare. Pentru ei această condiţie s-a dovedit neutră, adică nici rea. nici bună.

Un al doilea grup a cîştigat prin această experienţă de suprapro-tecţie maturi tatea pe care o aduce înlăturarea oricărei dificultăţi, înzestraţi cu simţ critic ei şi-au ascuţit reflecţiile în dauna greşelilor celor din jur. Se poate deci afirma că în mod paradoxal circumstanţele au contribuit la îmbogăţirea personalităţii lor 2. în fine, alţii n-au găsit putere pentru împotrivire. în faţa unor părinţi an-xioşi, care împiedică orice iniţiativă, au renunţat repede. Acelaşi climat familial a fost deci, după caz, neutru, favorabil sau defavorabil.

Efectele unui climat rigid

Să reluăm un alt exemplu, cel al familiei G. — familie „rigidă" 3. Cel mare, Pierre, este înzestrat cu o inteligenţă remarcabilă, cu un înalt simţ critic, cu o mare independenţă spirituală. Aceasta este cauza pentru care tatăl îl califică drept „fantezist". Educaţia sa ..rigidă" îi dă cîteva obişnuinţe bune de organizare, iar de rest prea puţin îi pasă. El părăseşte casa destul de tînăr. Bilanţul este în ansamblu pozitiv.

Al doilea copil, Irene, este o fată bună, calmă, ascultătoare, docilă, fără prea m u M originalitate, cu anumite tendinţe spre apatie pe care un mediu mai puţin sever le-ar accentua fără doar şi poate. Dacă se face totalul atmosfera familiei G. în ansamblu îi convine. Aici ea cîştigă scheletul care-i lipsea.

Cel de al treilea este un sportiv, orgolios, lesne mînios, fără pic de răbdare, impulsiv, cîrcotaş, destul de însingurat. Cu toate schim-


1 Vezi p. 220

Climatul familial bun şi râu 241

1 Vezi p. 213. - Sînt rubrici deja precizate în p. 214—215.

— Cunoaşterea copilului

\ Efectele variază de la un copil

\ la altul

Vedem deci că o asemenea familie, convenind de minune unora 1 intre copiii ei poate da rezultate mediocre pentru alţii sau chiar ineori de-a clreptul catastrofale, criteriile fiind întotdeauna fericita copilului ş i echilibrul său afectiv ş i social la maturitate. Difi-ultatea analizei rezultă din faptul că un nou-născut vine pe lume u virtualităţi şi nu cu trăsături de caracter bine precizate. Se poate pune, în orice caz, că o personalitate puternică se dezvoltă cel mai recvent în condiţiile cele mai rele, dar acestea determină uneori i caractere indiferente şi puţin impresionabile. Contrariul este va-abil uneori pentru natur i hipersensibile sau copii handicapaţi oricît ie uşor. Revoltă stîngace sau supunere excesivă — deseori le ră-•nîne doar această alternativă.

REZULTATE EXPERIMENTALE

Cu toate că, după cum am văzut, este dificil să determinăm în n o d absolut care sînt climatele „bune" şi „rele", putem încerca să formulăm cîteva adevăruri statistice, care să fie valabile la modul lestul de general, fără să intrăm în individualitatea vreunui caz recis. Studiul grupurilor permite astfel să stabilim un anumit umăr de legi generale care se aplică, putem crede, majorităţii fa

miliilor, cu condiţia să nu se depărteze prea mult de medie. Michel Gilly 1 abordează problema climatului familial axîndu-se

ue cea a elevului bun şi rău. Metoda lui de lucru este următoarea : i formează pr intre copiii de nivel intelectual egal, provenind din nedii asemănătoare şi bineînţeles de aceeaşi vîrstă, două grupuri : nul de elevi buni (totdeauna bine cotaţi) şi altul de elevi răi (tot-

leauna rău cotaţi). El se întreabă apoi despre elementele de diferenţiere dintre cele două categorii. Pr intre aceste caracteristici, care e opun celor două grupuri, iată pe cele referitoare la climatul fa-nilial al elevilor r ă i 2 .

1. Lipsă de autoritate din partea mamei: diferenţa între familiile levilor răi şi buni este foarte mare. Mamele cu autoritate se găsesc n grupul elevilor buni.

f

bările frecvente de dispoziţie şi tensiunea internă care-1 caracterizează, el este capabil să-şi propună un scop şi să-1 îndeplinească (mai ales în domeniul competiţiilor sportive). In ansarpiblu, însă, nu pare de loc „simpatic" coechipierilor săi. Notă generală mediocră : climatul rigid a accentuat nemulţumirea profundă a copilului. Poate este capabil de anumite realizări, dar le plăteşte prea scump prin tensiune nervoasă. '

Efectele unui climat boem

Să vedem acum cum stau lucrurile cu boema familie S 1. Fiica cea mare, Gertrude a făcut studii neregulate ; mediocru

dotată, instabilă, n-a reţinut de la părinţi decît dezordinea fără veselia lor. Notă defavorabilă.

Cel de-al doilea copil, Dominique, s-a revoltat din adolescenţă împotriva vieţii familiale. Precis, organizat, puţin rece, a vrut el însuşi să intre în internat ... ceea ce a surprins pe toată lumea. Daunele au fost restrînse.

Al treilea fiu, Paul, a dat dovadă din copilărie de un mare talent muzical. Părinţii flataţi şi prea puţin obsedaţi de siguranţa zilei de mîine l-au încurajat mult. Pr intre numeroşii prieteni ai familiei s-a găsit un muzician care 1-a îndemnat să continue pe această cale. Mai tîrziu, soţii S. nu s-au opus niciodată dorinţei lui de a-şi face din muzică adevărata meserie. Se crede că a reuşit. Pentru Paul bilanţul este pozitiv.

In schimb pentru Joel este un dezastru. Stîngaci, neîndemînatic, prezentînd dificultăţi de lectură, n-a fost niciodată luat în serios. Asistentele sociale au prevenit famila de nenumărate ori, s-au amestecat şi învăţătoarele. Zadarnică strădanie. Pentru a-1 îngriji pe Joel, ar fi trebuit ca părinţii să-1 înscrie într-o şcoală specială, să renunţe la călătorii, să asculte sfaturile medicilor de care familia îşi bătea joc din cauza limbajului lor „căutat". Să te ocupi de Joel însemna într-un anume sens să renunţi la un mod de viaţă, la un întreg fel de a fi. Soţii S. n-au putut niciodată să consimtă la aceasta. Pentru Joel poate că ar fi fost mai bine să se nască într-o familie rigidă sau anxioasă care i-ar fi înţeles mai bine tulburări le şi ar fi căutat să i le vindece.

242 Atmosfera familială 1^

1 Să reamint im câ majoritatea copiilor reţ inuţ i pentru acest studiu sînt înzestrat" normal şi identic.

2 Vezi p. 181.

Climatul familial bun şi rău 243

Iată preceptele pe care le oferă 1 : 1. Să dai copilului un sentiment de securitate. 2. Să dai copilului sentimentul că este iubit şi dorit. 3. Să eviţi ameninţarea, frica, pedeapsa. 4. Să-l înveţi pe copil cu independenţa şi să-1 faci să-şi asume

n -sponsabilităţile. 5. Să rămîi calm şi să nu te şochezi de manifestările instinctului

.a copil. 6. Să fii cît poţi de tolerant ca să eviţi conflictele. 7. Să eviţi să-1 faci pe copil să se simtă inferior. 8. Să nu-1 împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural pen-

i i u el. 9. Să respecţi sentimentele şi datoriile copilului chiar dacă nu

• i irespund propriilor tale norme. 10. Să răspunzi cu francheţe la întrebările pe care copiii pot să le

pună, dar oferindu-le răspunsuri adecvate vîrstei lor. 11. Să te interesezi de ceea ce face copilul chiar dacă nu consideri

• . i este ceva direct util. 12. Să tratezi dificultăţile copilului fără să-1 consideri anormal. 13. Să favorizezi creşterea, progresul, mai curînd decît perfec-

i.i unea.

Un sfat pentru părinţi : fiţi adevăraţi...

Pătruns de aceste treisprezece porunci ale părinţilor model, un iată într-o zi se nelinişti şi se duse să consulte un psiholog. „Fiica mea a fost insuportabilă şi închipuiţi-vă, chiar am avut poftă s-o plesnesc !

— Aşa ! exclamă medicul. Şi atunci ce-aţi făcut ? Aţi plesnit-o ? —• Oh nu ! a răspuns tatăl roşind. Nu-mi bat niciodată copiii, nici

< md am poftă. —• Tocmai aceasta este greşeala dumneavoastră cea mai gravă !"

declară atunci psihologul tatălui stupefiat. Acest dialog exprimă un adevăr profund. Pentru că în materie de

atmosferă familială şi de raporturi părinţi-copii, ca şi între adulţi, 111 tenţia contează fără îndoială cel puţin cît gestul însuşi, iar dorinţa, n e v o i l e , „poftele" tot atît cît şi faptele.

1 „Bulletin de Psychologie", voi. V, nr. 9, Universitatea din Paris.

/

2. Lipsă de calm şi de stabilitate în comportare : la elevii răi ta' şi m a m a au o dispoziţie schimbătoare şi trec de la un s i s p m educa tiv la altul. Nu este şi cazul elevilor buni. J

3. Lipsă de acord între părinţi asupra problemelor de; autoritate : la elevii răi mama este acuzată de tată sau tatăl de mamă. Dezaprobarea unuia de către celălalt este rară la elevii bujii.

4. Iritarea stîrnită de dezordine şi de zgomot: rezultatele sînt, în cele două grupuri, foarte diferite, mai ales în ce priveşte t a ţ i i ; cei ai elevilor răi se arată foarte adesea intoleranţi.

5. Intervenţii verbale : în familiile elevilor răi există o tendinţă mai puternică decît în cele ale elevilor buni, să se ridice vocea, să se pronunţe ameninţări cînd e ceva care nu merge. In schimb frec-, venţa pedepselor nu pare să diferenţieze cele două grupuri.

Dacă presupunem deci, ceea ce ar părea verosimil 1 , că elevii buni beneficiază de o atmosferă familială echilibrată, în t imp ce cei răi cresc într-un climat foarte deficitar, ce concluzii practice putem să tragem din lucrarea lui Michel Gilly ?

1. Este important, contrar unei opinii adesea răspândite, ca o mamă să ştie să aibă o autoritate bine stabilită. P a r e dăunător ca ea să trebuie să flaică apel la soţ ca să fie ascultată.

2. Pare periculos să întreţii în casă un climat de nelinişte, mai ales cu privire la problemele alimentare, t răsătură care se regăseşte foarte des în familiile elevilor răi (acestea caracterizîndu-se. prin conflicte axate pe problema mesei).

3. Hiperprotejarea este adesea dăunătoare ; într-adevăr, în familiile elevilor ră i se caută să se menţină copilul cît mai multă vreme mic şi nu i se acordă autonomie.

4. Răbdarea, ordinea, calmul sînt mai eficace decît principiile intransigente. Pentru oă — un fapt surprinzător poate la pr ima vedere — în „familiile b u n e " nimeni nu se supără uşor nici din cauza zgomotului, cum am văzut, nici — ceea ce este şi mai surprinzător — pentru semne de lipsă de respect, de nepoliteţe sau de nesupunere.

Cele treisprezece porunci ale părinţi lor model.

Lewin, unul dintre autorii experienţei deja citate 2, a încercat la rîndul său să codifice elementele unui „bun" climat educativ.


Iată de ce este atît de greu să dai „sfaturi bune". Mai întîi, des gur, trebuie să ştii dacă sfatul bun pentru familia X şi copilul din această familie este la fel de bun pentru copilul W din familia Iată de ce, înainte de a formula o părere, un psiholog are ades nevoie de ore de cercetare aprofundată.

Dar asta nu-i totul ; sfatul potrivit dat drept concluzie, dacă es bun pentru copil, este oare bun şi pentru părinţi ? Vor şti ei oa să se recunoască în el, sau îl vor aplica în chip de mască peste co~ portarea lor, pentru a-1 arunca apoi în urma unor eşecuri repetate Căci se ştie că măştile provoacă sentimente de nemulţumiri, at' la cei care le văd, rit şi la cei care le poartă şi că sînt scoase î general după cîteva ore.

Ce voia deci să spună doctorul consultat de acest tată model Ceva ce se exprimă în două vorbe : „Fiţi adevăraţi". Şi dacă ad

vărul vostru nu vă convine, nu o reţetă nouă trebuie să încercat trebuie să vă schimbaţi voi înşivă.

S o c i e t a t e a

( ind copilul creşte, el îşi vede universul cotidian lărgindu-se ilincolo de orizontul familiei, mai întîi datorită şcolii. Trecerea la starea de elev este dificilă : copilul trebuie să înveţe ,>i să capete dorinţa de a învăţa. ('hiar dacă şcoala se străduieşte

compenseze în parte ceea ce mediul nu i-a dat copilului, ea iu-i poate da totul.

Astfel că părinţii şi profesorii trebuie să colaboreze.

Apoi, acest copil, şi înainte şi în timpul vîrstei şcolare, leagă relaţii cu fiinţe care nu aparţin cercului său de familie : aceştia sînt prietenii care vor juca un rol esenţial în socializarea lui, după cum un rol în formarea lui îl vor juca, pe lîngă şcoală, televiziunea, cinematograful, revistele, ziarele, mijloacele de informare în masă care-1 bombardează cu sunete şi imagini.

Şcoala

Nu trebuie decît să stîrneşti dorinţa afecţiunea, altfel nu creezi decît nişte asin încărcaţi cu cărţi.

Monta ign

La ce vîrstă e copt copilul pentru grădiniţă ? Iată o chestiun controversată. Un studiu în curs de efectuare 1 la universitatea din Stanford (California) caută să elucideze comportarea între 2 şi 3 a n i : copilul este lăsat să intre, împreună cu mama, într-o sală asemănă toare cu o clasă, plină de jucării ; puţ in cîte puţ in copilul începe s" se joace. Atunci mama iese din cameră. Copilul este lăsat o clip" singur, apoi intră o educatoare care caută să reia jocul. După clipă ea pleacă şi mama se întoarce. Primele rezultate arată că un copil de 2 ani plînge îndată ce mama lui pleacă şi este greu de potolit ; cînd m a m a se întoarce el se arată ostil faţă de ea. Dacă est puţin mai mare, el se linişteşte de îndată ce un adult se ocupă de! el. Punctul de cotitură pare că se situează pe la 2 ani şi jumătate, începînd din acest moment copilul poate fi încredinţat fără grijă unei grădiniţe, cu condiţia ca numărul copiilor să nu fie prea mare : trebuie ca educatoarea să se poată ocupa de fiecare.

In timpul întregii perioade de grădiniţă educatoarea este î n tr-adevăr o locţiitoare a mamei. Copilul leagă cu ea raporturi d afecţiune, o sărută, vrea să-i aducă mici cadouri şi această atitudin se păstrează uneori în primii ani de şcoală primară. Cu toate aceste educatoarea are un rol cu totul diferit decît mama, în sensul că t r e buie să-şi împartă atenţia între numeroşi copii. Am vorbit mai su _

de acel „înţărcat afectiv", uneori dureros 2. El reprezintă totuşi pri mul aport esenţial al şcolii. La fel de necesar ca primele frustrări impuse pe la 1 an de către mamă, el obligă copilul să iasă din cochilia protectoare a familiei pentru a-şi face ucenicia vieţii în societate.

1 în cadrul unor cercetări asupra relaţii lor de dependenţă ale lui E. M a c c o b y 2 Vezi p. 60—61.

Şcoala 247

UCENICIILE SOCIALE

Societatea pe care copilul o descoperă intrînd direct în şcoală este autoritară şi puternic ierarhizată. Trebuie să te supui, să dai semne de respect faţă de învăţător şi mai multe încă faţă de domnul direc-ior, trebuie să te aliniezi şi să stai liniştit urmînd nişte reguli paramilitare impuse în urmă cu un secol. în această societate nouă copilul pătrunde cu o relativă uşurinţă dacă familia are ea însăşi o structură autoritară. Dar pentru că acest caz este din ce în ce mai rar, integrarea în aparatul şcolar pune foarte adesea probleme.

Grădiniţa de copii : o societate liberală şi curtenitoare

Iată de ce grădiniţa de copii este o etapă intermediară, a cărei utilitate este tot mai mult recunoscută. Ea creează imaginea unei societăţi liberale şi curtenitoare în care spiritul de creaţie este mai apreciat decît un simplu conformism şi în care elanurile spontane mai sînt încă permise. în afara unor cazuri excepţionale, copiii se adaptează aici de minune. O dată acceptată separarea provizorie de mamă, grădiniţa pare să-i dea copilului într-adevăr un sentiment Ic s iguranţă 1 . Copilul găseşte aici o lume pe măsura sa ; înconjurat

<le cei de-o seamă el se simte totdeauna liber şi mai puternic în faţa adultului : acest sentiment se regăseşte la orice vîrstă, în orice Lţrup de copii. Şi deoarece educatoarea ia în serios întrebările şi ac-liunile lui, neliniştea cauzată de sentimentul de inferioritate scade : copilul devine conştient de posibilităţile sale, de autonomia sa.

Copilul descoperă necesitatea dreptăţii

Aici el descoperă, de asemenea, mai bine decît în familie, necesitatea dreptăţii . Acasă ceilalţi nu sînt niciodată de-o seamă cu el : adulţii sau sugarii, fraţii şi surorile de diferite vîrste, nu fac să-i apară ca evidentă reciprocitatea schimburilor. La grădiniţă toată lumea are aceeaşi vîrstă, toată lumea se aseamănă. Ceea ce vrea să Iacă Jean, Pierre, poate cît se poate de legitim s-o vrea şi el. De aici se nasc toate noţiunile de împărţeală, de schimb, de curtoazie.

i Vezi legat de acest subiect articolul lui S. H e r b i n i e r e- L e b e r t, V Ecole maternelle, în „l 'Ecole des parents", nov. 1963.

248 Societatea

Jean poate să picteze, dar nu să mîzgălească tabloul lui Pierre. Pierre poate împinge un camion, dar nu să dărîme cuburile lui Jean. In grupele mici această învăţătură are cea mai mare importanţă. Să-ţi rînduieşti lucrurile, să-i respecţi pe ceilalţi, să ajungi să faci ceva în comun — iată uceniciile necesare ale vieţii sociale. Dacă nu sînt făcute la această vîrstă, ele riscă să lipsească întotdeauna. Şi, în schimb, ele pot pătrunde adînc. Am văzut într-o grupă o mică or-' chestră 1 compusă în întregime din copii de 4 ani şi care acompania o scenetă mimată : laitmotivul ursului, cel al şoricelului, cel al pisicii interveneau la timpul şi la locul potr iv i t ; seriozitatea şi atenţia micilor muzicieni erau impresionante. O astfel de muncă de echipă este, de bună seamă, o performanţă în sine pe plan social.

îmbogăţirea „socială" se face la grădiniţă sub îndrumarea educatoarei, în şcoala primară ea va continua mai ales sub presiunea grupului de colegi 2. Preocuparea învăţătorului va fi din ce în ce mai mult îndreptată asupra dezvoltării intelectuale şi, în acelaşi timp, asupra necesităţii unui efort. Aici apare noţiunea de muncă, clarifi-.;

cată copilului prin acordul dintre părinţi şi învăţător, care pun mare preţ pe ea.

NOŢIUNEA DE MUNCA

Societatea însăşi pune în secolul XX noţiunea de muncă deasupra tuturor celorlalte. Cel „muncitor" este apreciat, cel leneş („play-boy"-ul), mai mult sau mai puţin dispreţuit. Sub această presiune socială sesizată în toate conversaţiile celor mari ale căror frînturi le aude, doritor să-şi imite tatăl, care, după cum ştie, munceşte ca să-şi întreţină familia, doritor de asemenea sâ-şi imite învăţătorul — o figură de prestigiu — şi să vorbească aceeaşi limbă cu el, copilul de 5 ani este gata să „muncească bine".

Copilul munceşte în primul rînd pentru „a face plăcere"

Acestei prime motivări, jocul sentimentelor îi aduce un sprijin puternic. Exact la fel cum la 15 luni copilul încerca să fie curat pentru a-i face plăcere mamei, la 6 ani el lucrează pentru a merita

1 Experienţă condusă de o stagiară germană într-o grădiniţă bilingvă din Bordeaux. 2 Vezi p. 271—276.

Şcoala 249

aprobarea părinţilor şi a păstra dragostea lor. El caută, de asemenea, i-i placă învăţătorului de care se leagă, şi dacă învăţătorul şi pă

r i n ţ i i îl felicită într-un glas, orice efort îi apare ca o sursă de feri-ne depl ină 1 . în fine, perioada ,,nu"-ului, în oare agresivitatea aou-

mulată de-a lungul confruntării cu primele obstacole se descarcă m mod deschis, a făcut loc în cel de-al patrulea an de viaţă unei alte perioade : acum copilul acceptă anumite reguli, dar îşi descarcă nţresivitatea latentă prin competiţie. Şcoala deschide un cîmp nou, n care pentru a te afirma, te poţi măsura cu alţii.

„Noua pedagogie", care caută să facă să dispară din şcoală spiri-i il competitiv şi în acest scop suprimă notele şi locurile de întîietate, .c loveşte din acest punct de vedere de lipsa de înţelegere a copiilor i a părinţilor 2. Copiii doresc să existe note şi locuri, sperînd în-

lotdeauna să fie mai buni decît alţii. Grija de a nu-1 pedepsi pe cel lin urmă şi de a nu-1 perturba psihologic duce la privarea celor

lalţi de bucuriile competiţiei, foarte palpabile la anumită vîrstă. are sînt limitele acestei vîrste ? Care sînt rezultatele suprimării

iotelor în comparaţie cu cele ale metodelor tradiţionale ? Iată tot itîtea întrebări la care încă nu ştim bine să răspundem. Pare puţin probabil ca într-o societate în care competiţia este mijlocul admis Ic descărcare a tensiunilor psihologice, şcoala, destinată să pregă

tească integrarea socială, să reuşească s-o evite complet. Aprecierile are nu sînt notate sînt instinctiv' traduse de copii în termeni de

> omparaţie, deci de competiţie.

Influenţa caracterului

Desigur, un caracter combativ 3 se simte în competiţie, care-i este iceesară, infinit mai bine decît un altul. Competiţia este în schimb

mult mai puţin stimulatoare pentru un caracter conciliant. Caracte-

1 într-un articol intitulat Meseria de şcolar. S. Mo I 1 o arată următoarele motive • t'late: „lucrez ca să aflu lucruri noi . . . pentru ca să ştiu m u l t e . . . " care maschează ade-

iratul motiv, mărturis i t mai t î rziu: „tata şi mama sînt m u l ţ u m i ţ i " („l'Ecole des irents, nr. 2, 1968). - Vezi S. Mo 1 1 o, op. cit.: „Ţi-ar plăcea să existe note? — Da, pentru că aş putea

1>ţine mai mult de la tata şi de la mama.. . — Cum adică? — Mai multe, dacă învăţ i n e ; (fără note) dacă nu lucrez prea bine, nu se ştie, nu este exact". Şi a l tu l : „notele rată că ai învăţat foarte bine. Mi-ar plăcea să le arăt celorlalţ i" . . .

3 Vezi studiul factorilor de polaritate în lucrarea lui G. B e r g e r, Trăite pratique "iinalyse du caractere, P .U.F.

250 Societatea

rologia oferă o serie de indicaţii utile asupra modului în care copii se comportă în cadrul m u n c i i 1 .

Cei amorfi: nu lucrează decît sub o presiune materială şi de frii pedepselor.

Cei nervoşi şi cei sentimentali: afecţiunea pentru învăţător est motivul lor pr incipal ; învaţă bine dacă-1 iubesc pe învăţător, m~ puţin bine dacă nu-1 iubesc, dar sentimentalul corijează această ten dinţa printr-o mare conştiinciozitate şi un exces de scrupule car pot să-1 ducă la surmenaj.

Cei nervoşi şi cei colerici: lucrează neregulat, în asalturi mai mul sau mai puţin avîntate.

Cei flegmatici: docili, ordonaţi, conştiincioşi, se bucură de apro barea profesorilor.

Cei pasionaţi: lucrează complet singuri, fără a accepta sfatur 1

într-un r i tm care altora le-ar părea obositor. Nu le place decît s fie în fruntea clasei, dacă aptitudinile le-o permit. „Aviditatea care creează ambiţia este şi ea un factor favorabil muncii la şooal"

CURIOZITATEA INTELECTUALA

Curiozitatea intelectuală este oare cea din urmă motivare ? D fără-ndoială. Ea îl împinge pe copil spre descoperiri şi face ca efor tul să devină atît de uşor încît trece neobservat. Educatorii optimiş' au considerat că ea ar patea fi singurul motiv al învăţăturii şcolar Acest punct este larg discutat în zilele noastre.

Curiozitatea intelectuală este în pr imul rînd departe să fie aceea la toţi copiii, după cum au observat caracterologii, care sub denu mirea de „pasiune intelectuală" 2 fac din ea unul din factorii ire ductibili ai caracterului. Ea este evident cea care îl animă pe natu ralistul entomolog care la 4 ani deja îşi „petrecea t impul" observîn furnicarele. Este un caz foarte rar, dar pasiunea intelectuală poat fi mai puţin specializată. Ea se întîlneşte în general la copiii căror le place să citească orice carte care le cade în mînă şi pe care plă cerea descoperirii îi face să uite de efortul lecturii.

1 Vezi la p. 64—65, lista clasică a caracterelor. Pentru un studiu aprofundat al probi mei vezi: R. M u c c h i e 1 I i, Psychologie pratique des enfants de 7 à 12 ans. Borda R. G a i 1 1 a t. Analyse caractérielle des élèves d'une classe par leur maître, P .U.F. articolul Caractère et réussite scolaire în „la Caractérologie", P . U . F . , vol. IX.

2 Vezi G. B e r g e r , Traité pratique d'analyse du caractère, P . U . F .

Şcoala 251

Curiozitatea copilului este în primul rînd spontană

Dar la toţi copiii această curiozitate are limite. Copilul pînă la ' ani este într-adevăr înarmat cu această dorinţă bine înrădăcinată

.Ic a explora lumea care-1 înconjură şi de a-şi însuşi un anumit n u m ă r de îndemînări şi tehnici care-1 vor ajuta să se descurce în • •a1. El vrea să meargă, să mănînce singur, să înţeleagă cum s-a

ascut, să imite comportarea cotidiană a adulţilor care-1 înconjură. \ceasta nevoie de imitare îl va determina probabil, în societatea

modernă, să vrea să înţeleagă, să înveţe, să citească. Ar fi exagerat să ne imaginăm că această nevoie va fi suficientă

jK-ntru a-1 incita la lectura operei lui Racine sau la învăţarea legii i i Mariotte.

Ea trebuie apoi să fi orientată şi suscitată

Problema şcolii este cea a unei societăţi civilizate care încearcă i determine inteligenţa copiilor să străbată în cîţiva ani un drum,

! "'iitru defrişarea căruia omenirii i-au trebuit mii de ani. Aici • i iriozitatea spontană nu ajunge. Trebuie să-i adaugi un efort, iar copul pedagogiei este tocmai să determine cele mai bune mijloace

• ]'• a-1 obţine din partea copiilor 2.

ŞCOALA TRADIŢIONALA Şl.EFORTUL PE CARE-L IMPUNE

Pentru a obţine ca elevul să muncească, şcoala tradiţională ames-| "ca constrîngerea cu preocuparea pedagogică, moştenire care pro-

"nea fără îndoială din liceele organizate milităreşte de Napoleon. 1 'o pi Iul trebuie să meargă la şcoală ; dacă fuge de la şcoală pentru i bate cîmpiile din jur copilul este readus între doi jandarmi, iată -' arată caricaturile ult imului secol, alături de profesorul înarmat i vergeaua. La şcoală copilul se aliniază cu mîinile la spate. în

' Vezi p. 40—42. ' Scopul metodelor de genul „latina fără efort" este evident nu de a suprima efortul de a-1 face mai agreabil.

252 Societatea

clasă, pune mîinile cruciş pentru a asculta şi nu se mişcă decît 1 semnal. Trebuie să se supună fără discuţie şi să nu se adreseze în văţătorului decît cu mari precauţii de respect. A fost prevăzut u întreg sistem de pedepse şi de „decoraţii "(altădată „crucea", trans formată în Panoul de onoare). Ordinea, ţinuta, sînt la fel de apre ciate ca la armată în ziua trecerii în revistă.

Constrîngerea poate avea efect poziti asupra rezultatelor la învăţătură..

Această atmosferă s-a schimbat mult de-a lungul anilor, mai ale după război. De la ea ne-au rămas totuşi destule, şi mai ales idee că munca este o „datorie" neplăcută, impusă prin pedepse, şi d asemenea ideea care exist? la şcoală în legătură cu elevul bun. Dup o anchetă făcută printre viitorii învăţători la Şcoala normală, elevu bun trebuie să fie „muncitor, atent, disciplinat, silitor" Acestu elev docil, subliniază S. Mollo, i se cere „mai mult conformism decî dinamism şi spirit creator". Inteligenţa şi vioiciunea spiritului sîn infinit mai puţin importante : 21 o/o din opţiuni faţă de 52°/o p e n t r calităţi ce ţin de disciplină. Elevul bun ascultă cuminte monologu învăţătorului şi se pliază fără discuţii exigenţelor acestuia.

De asemenea, pedagogia tradiţională este constructivă, adică e obligă elevul să absoarbă vrînd-nevrînd un anumit număr de cunoş tinţe şi de procedee Nu încape îndoială că acest dresaj a dat rezul tate, reuşindu-se efectiv să se implanteze în creierul elevilor o seri de noţiuni de bază-fundament solid pe care urmau să se fixez cunoştinţele viitoare.

...dar ea este uneori negativ pe plan psihologi

In schimb, consecinţele psihologice ale acestui dresaj au fost une ori dezastruoase pentru copiii care nu corespundeau şablonului d elev bun. Se cunosc „maladiile şcolare" cele mai frecvente :

Anxietatea, care la cei mici poate lua forma unui capriciu de nu merge la şcoală sau a unei crize de enurezie ; puţin mai tîrzi copilul are „stomacul încuiat" dimineaţa, refuză micul dejun, vomit sau are reale dureri de stomac în fiecare luni dimineaţă.

1 S. Mo 1 I o, Le métier d'écolier în J ' É c o l e des parents", nr. 22, 1969.

Şcoala 253

Chiulul — uneori simpla dorinţă de a găsi ocupaţii mai atrăgă-• >are decît învăţătura ; bineînţeles el este favorizat de faptul de a fi

in elev rău sau neintegrat în clasă, de absenţa de curiozitate şi de iteres faţă de materiile care se învaţă l K . Fuga, în sfîrşit, care poate deriva din agravarea tendinţelor pre

z e n t e . Celui anxios îi este atît de teamă de şcoală şi de pedepsele i, încît nu se poate decide să meargă la ore. Chiulangiul ajunge la \ adare dacă este oarecum abandonat acasă. Alţii se împotrivesc şi »r să protesteze împotriva unei pedepse „nedrepte".

Să înlocuim obligaţia de a învăţa prin dorinţa de a învăţa

Fără să se ajungă pînă acolo, s-a observat şi s-a subliniat adesea a rigiditatea şcolii tradiţionale îndîrjeşte şi dezorientează un mare

imăr de copii fragili 2 . Nu trebuie decît ca primele succese şcolare ; fie dificile — şi iată că viitorul elevului în şcoală este compro

mis. Se ştie că pînă-n prezent în şcolile franceze procentul de repe-nţi, adică de eşecuri şcolare cel puţin relative, este anormal de clicat3. Această metodă, oferindu-le elevilor înzestraţi şi silitori u sprijin de prima mînă datorită însuşi obstacolului pe care le i opune să-1 escaladeze, îi descurajează pe cei mai puţin buni, dis-: ugîndu-le gustul pentru şcoală şi pentru ceea ce se învaţă acolo ; i orice caz ea necesită profesori excepţionali prin autoritatea lor i prin strălucirea lor personală şi a căror influenţă asupra clasei .u diferă prea mult de cea a ofiţerului care ştie să-şi electrizeze Udaţii.

Chiar în măsura în care societatea modernă doreşte mai puţin să aomoveze o elită decît să procure o instrucţie de masă accesibilă ituror, ea este adusă în situaţia să pună la îndoială metodele tra-iţionale şi să înlocuiască obligaţia de a învăţa prin dorinţa de a ivăţa.

1 C. Launay, L'Hygi'ene mentale de Vecolier, P .U.F. colecţia „Paideia", 1959. -' Vezi R. Ga i 1 l a t , Les relations enfants-parents-maitres în „la Caracterologie" U.F., voi . IX). Autorul subliniază reacţiile nervoşilor şi aie sentimentalilor.

: Un copil din trei repetă cursul pregătitor. Doar 2 4 % din băieţi şi 3 0 % din fete ter "ă şccala primară fără repetenţie.

254 Societatea

DORINŢA DE A iNVAŢA

„Este o problemă care nu poate fi eludată dar care poate fi rez vată" scrie Jerome B r u n e r 1 ; după părerea lui această dorinţă, chi dacă este generată de curiozitatea spiritului, nu se confundă aceasta. Curiozitatea este schimbătoare şi mereu solicitată de ex~ rienţe noi : trebuie dirijată, transformată, activizată. Trebuie ca fi care descoperire să conducă la un rezultat şi ca apoi s-o poţi lua la capăt : astfel se naşte ideea de competenţă ; să-ţi însuşeşti o co petenţă, adică un mijloc de a acţiona asupra lumii din jur este pe tru copil o fascinantă raţ iune de a învăţa. Şi dorinţa de a învă este cu atît mai puternică cu cît competenţa creşte : să-ţi baţi p priul record (la sărituri, în construirea unui t u r n din ce în ce m înalt etc.) va constitui întotdeauna o motivare puternică pent copii. Dar mai trebuie ca scopul urmăr i t să fie clar şi apropiat („n serveşte la nimic" — se smiorcăie copiii în faţa gramaticii latin Mai trebuie desigur ca activitatea să fie aprobată de cei din j (profesori, colegi, părinţi) şi ca ştiinţa acumulată să-ţi confere u anumit prestigiu.

Copilului îi place să înveţe ceea este apreciat în mediul s

Astfel o dorinţă mai mare sau mai mică de a învăţa este cond ţionată, cu mult mai mul t decît de notele bune, de atitudinea cel din jur şi de accentul pus pe un lucru sau pe celălalt. Dacă to erau buni muzicieni în familia Bach, se datora aceasta oare e r e ' taţii, sau poate mai curînd faptului că în această familie muzica e pusă mai presus de orice, iar copiii — antrenaţi s-o înveţe pent a fi apreciaţi ? Familiile de intelectuali (de pedagogi, de pildă) ; copii care învaţă bine pentru că la ei activitatea intelectuală es apreciată. Se pot construi mult şi bine stadioane magnifice, copJ

nu se vor antrena cu adevărat atîta t imp cît vor fi cu uşurin scutiţi de activităţi sportive ca şi cum acestea ar avea prea puţi importanţă.

1 J. S. B r u n e r, Toward a Theory of fnstruction, Norton and C, 1968: „Dorin de a învăţa este o motivare internă care-şi găseşte totodată izvorul şi recompensa propria-i exercitare".

Scoală 255

Procesul de identificare pe care l-am studiat d e j a 1 are urmâ-' i >area contribuţie : copilul vrea să înveţe pentru a imita sau egala ;>c un aduM, cel mai frecvent pe profesor, dacă acesta este iubit, idmirat; atunci are loc un schimb de stimă, meritat, din ambele

i>ârţi. Reciprocitatea, mai spune J. S. Bruner, este o ultimă motivare.

I'.L numeşte astfel tendinţa de a se întrajutora, de a colabora, de a lucra în comun", pe care o consideră fundamentală la fiinţe umane i care duce la ideea muncii în echipă, unde fiecare îşi aduce

• oritribuţia sa. Astfel dorinţa de a învăţa, combinaţia complexă a uituror acestor motivări, pare destul de independentă de recompense şi pedepse. „Metodele noi" în şcoală caută s-o stimuleze.

Poate fi suprimată constr înger ea?

Se pare totuşi că ideea de a suprima complet constrîngerea este • pură utopie. Educatorul englez A. S. Neil, apostolul unei educaţii

pe deplin libere, a întemeiat şcoala de la Summer Hill în care copiii eu munceau decît dacă şi cînd voiau : a fost un succes, dar nici un ut educator n-a putut să-1 reproducă, lăsînd să se creadă că doar • irălucirea personală a lui Neil a provocat iluzia. Toate şcolile care -au inspirat din teoriile lui au trebuit să introducă o anumită con-i r îngere 2 (cel puţ in pentru a impune un minimum de durată pentru • n anume interes) iar singura care n-a făcut-o a fost copleşită de lezordine şi de ridicol.

însăşi curiozitatea îi împinge pe copii la o permanentă mobilitate, ne face orice ucenicie imposibilă. Cel puţin penitnu fixarea atenţiei

ei-, constrângerea este necesară. La şcoala experimentală a lui Sieg-iod Engielman 3 la Champaign, la care copii fac progrese specta-iloase, copiilor de 5 ani li se cere o atenţie totală (nu li se permite ui măcar să întoarcă capul), dar pentru o durată foarte scurtă, al-rnînd cu jocuri şi cu perioade de totală libertate. S-ar putea spune i acesta este principiul orelor şi recreaţiilor noastre, dar proporţia

' Vezi p. 69. In schimb influenţa lui A. S. N e i 1 se face într-o anumită măsură simţită în

rea Britanie, unde atmosfera şcolară se liberalizează. Aceste experienţe, făcute la Universitatea din Illinois şi relatate aici de visu,

i povestite în lucrarea: Comment donner à votre enfant une intelligence supérieure 'font 1967.

25(3 Societatea

lor este inversată. Randamentul muncii este evident maxim cîn concentrarea, în timpul unei perioade foarte scurte care nu lasă 1 oboselii, este totală. Inconvenientul şcolii tradiţionale este tocmai d a impune o semiconstrîngere de-a lungul unor ore în şir.

Să obligăm copil să-şi precizeze bine idee

Iată o altă formă de constrîngere necesară : copilul nu trebui lăsat să se piardă în noţiuni vagi, ci obligat să precizeze şi să clari fice, adică să facă să funcţioneze din plin mecanismele intelectual puse la dispoziţia lui de creier. Foarte rapid această funcţionar încetează să mai pară un efort şi produce o adevărată plăcere, c şi funcţionarea muşchilor bine antrenaţi. Astfel Siegfried Engelma le pune copiilor întrebări exacte şi cere ca răspunsul să fie exprim în fraze exacte şi complete. El întreabă de pildă o fetiţă de 4 ani (

„Te afli într-un autobuz ? Mănînci un elefant ?" „Nu — răspunde e — stau pe un scaun şi mănînc o prăjitură uscată", iar răspunsul exact merită o a doua prăjitură.

Experienţa arată că graţie unor exigenţe simple de acest ordi copii de 4—5 ani se arată pe deplin capabili să-şi însuşească cuno" t i r ţ e destul de complexe în materie de vorbire şi de calcul (citit operaţii fundamentale, fracţii, probleme cu bani...) şi, ghidaţi educatori competenţi, obişnuiţi de mici să găsească plăcere în acea gimnastică intelectuală, copiii îşi măresc coeficientul de inteligen într-un mod spectaculos 1.

Aceste idei, care se îndepărtează hotărît de tezele susţinute majoritatea psihologilor în ultimii douăzeci de ani, ridică desigur a în Franţa cît şi în Statele Unite proteste foarte numeroase. Ele a cel puţin meritul să atragă atenţia asupra faptului că coeficient de inteligenţă al copiilor, departe de-a fi stabil cum s-a crez poate dimpotrivă să fie mărit prin stimulente exterioare. Pînă acu doar anumiţi educatori de copii întîrziaţi au încercat s-o demo streze.

1 Nu avtm încă suficientă bază pentru a şti dacă această creştere de Q.I. este stab Pare dcar prcbabil că un minim de e x e r c ^ u intelectual pcate să conserve avansul, fel cum un exerc'ţiu al muşchilcr poate conserva tonusul.

Şcoala 257

INFLUENTA MEDIULUI ASUPRA REZULTATELOR ŞCOLARE

Concomitent, cauza şi rezultatul acestei descoperiri a fost sesiza-< a importanţei mediului pentru succesele şcolare ale copilului.

In Statele Unite s-au întreprins studii foarte intense pentru com-j.irarea inteligenţei negrilor şi a albilor. Rezultatul a fost că dacă "piii albi s-au dovedit într-adevăr mai inteligenţi şi mai capabili i-şi adîneeaseă studiile, cauza nu era cea rasială, ci socială. Un me

ii u privilegiat, deja instruit şi care pune la dispoziţia copiilor de la •a mai fragedă vîrstă o mulţime de cunoştinţe şi de experienţe,

• limulează inteligenţa lor, încît un copil dintr-un mediu defavorizat i ajunge aproape niciodată s-o compenseze.

Şcoala se străduieşte să compenseze...

Datorită acestei bogăţii de stimulente copilul dintr-un mediu eleat (prin opoziţie faţă de un mediu incult) sau copilul de la oraş p r i n opoziţie cu cel de la ţară) pare mai vioi, mai treaz, mai apt ii-ntru a învăţa. Şi el ajunge într-adevăr să cîştige doi-trei ani ivans faţă de celălalt. S-a demonstrat cu uşurinţă că trimiţînd la i oală foarte de t impuriu copiii din medii foarte defavorizate, u castă diferenţă poate fi redusă simţitor : este unul din rolurile •rădiniţei. Şi copiii care profită cel mai mult de ea sînt fie cei mai inteligenţi de la bun început, fie cei mai puţin inteligenţi, care altfel ii- fi vegetat iremediabil.

...ceea ce mediul n-a dat copilului de la început

Dar şcoala nu poate face totul, căci rolul mediului începe odată < u naşterea. Pentru a arăta cît este de important să stimulăm inteli-•cnţa copiilor mici, se ia un grup de copii şi se înconjoară cu obiecte mobile şi multicolore pe care ei învaţă să le manipuleze K Se observă atunci cum creşte capacitatea lor de a-şi supraveghea şi coordona ••osturile.

De la 1 la 4 ani li se dau jucării care le permit să facă descoperiri, imuzîndu-se : mozaicuri colorate, mici telefoane, mici maşini de

1 Experienţa făcută d e W h i t e ş i K a g a n î n creşa experimentală de la Marvard. — Cunoaşterea copilului

258 Societatea

scris... Se cunoaşte şi importanţa jocurilor educative. însă medi mai are şi o altă funcţie decît cea culturală : de el depinde nivel de aspiraţii al copilului. Dacă trăieşte într-un mediu elevat, el con sideră ca ceva natural să înveţe bine. Dacă trăieşte într-un medi socialmente strivit — nici nu se gîndeşte s-o facă.

în Franţa, unde învăţămîntul secundar este de multă vreme gr~ tuit, nu motivele materiale îi determină pe copiii de muncitori să evite, ci faptul că au renunţa t dinainte la o reuşită socială care părea prea îndepărtată i .

Levine, care a studiat în 1962 conştiinţa copiilor de la 6 la 12 an a arătat că la copiii din medii defavorizate, ca şi cei care învaJ

rău, diferă de elevii buni în privinţa concepţiilor despre viitor.

Succesele şcolare şi tensiunile în familie

Căci există o nuanţă, de loc neglijabilă, între aprecierea munc la şcoală (care se întîlneşte frecvent în familii foarte modeste, p rinţii vor ca să le fie copilul serios, silitor) şi aprecierea succesul care are o importanţă din ce în ce mai mare în familiile burghez

Cu cincizeci sau chiar treizeci,de ani în urmă, succesul şcolar succesul social erau în mare măsură noţiuni distincte. Succesul şcol nu era decît un punct de plecare al unui lanţ celebru, care t ran forma de-a lungul a patru generaţii un ţăran într-un mare burghe trecînd prin stadiile de învăţător şi profesor. Dar nu erau puţi nici puturoşii care ajungeau să ocupe o strălucită poziţie în afac rile tăticului.

Condiţiile economice şi sociale noi fac în prezent necesară pentr cadre superioare şi şefi de întreprindere o formaţie cu mult m profundă ; ei trebuie să absolve cel puţin şcoala centrală sau şcoală superioară de comerţ, iar succesele şcolare capătă în och familiei o importanţă fără precedent. „Obţinerea diplomei, s e r S. Decobert-Bourreau 2, este prezentată drept unica posibilitate de asigura pătrunderea într-o viaţă adultă demnă de interes". I presiunea pentru cucerirea succeselor începe o dată cu intrarea î şcoală, cu eforturile frenetice pentru „cîştigarea unui an de avans'

1 Vezi A. G i r a r d, La Réussite sociale, P .U.F. , colecţia „Que sais-je", 1967. 2 S. D e c o b e r t - B o u r r e a u , Bon ou Mauvais élève, sub îndrumarea

Dr. A. Berge, Edit ions sociales françaises, 1957.

Şcoala 259

„Elevul rău" îi dezbină pe părinţi... „Elevul b u n " face cinste familiei, creează în exterior o impresie

nâgulitoare despre e a ; „elevul rău", nerealizînd ambiţiile părinţilor ii şi, de asemenea, făcîndu-i să se simtă vinovaţi, inspirîndu-le idoieli legate de aptitudinile lor de educatori, provoacă adesea o

lare de nemulţumire generală în familie. El stîrneşte certuri : „Fiul ui a luat o notă proastă. Dacă te-ai fi ocupat mai mul t de el..." ti. şi această atmosferă neprielnică îl marchează pe copil, care traiste într-o stare de tensiune puţin favorabilă succesului : este un > t c vicios. Copilul pierde puţin cîte puţin orice siguranţă. Studii •arte numeroase 1 au arătat că elevii cu note proaste ajung să aibă

> părere foarte proastă despre ei înşişi pe toate planurile ; sînt dentişti încă din grădiniţă !

...tensiunile familiale îl „produc pe elevul rău"

Şi invers, s-a observat deseori cît de mult influenţează dificultate familiale succesul la şcoală. Copilul preocupat de neînţelegerile Iintre părinţii săi, sau care nu se simte iubit, nu poate să-şi con-entreze atenţia. Cel care are grave rivalităţi cu un frate, o soră, se ăzbună manifestîndu-şi agresivitatea faţă de colegi, uneori chiar )iintr-un mic furt. Cel care simte nevoia să atragă atenţia ia o ititudine provocatoare şi „răspunde" profesoarei. Cel care se ma-ii festă agresiv faţă de părinţi poate refuza să lucreze şi chiar să isculte. în cazuri de lene sau de indisciplină, o conversaţie între lârinţi şi profesori poate uneori elucida cauzele.

INFLUENŢA PROFESORILOR

S-a subliniat adesea că rolul jucat de profesor în succesul şcolar a e trei aspecte : eficacitatea mai mare sau mai mică a metodelor ii pedagogice, dorinţa copilului de a imita un model admirat şi

mportanţa schimbului afectiv.

1 Realizate între 1952—1964 mai ales la Universitatea din Michigan. Alte studii l i r a n d t , F o s t e r ) au arătat , de asemenea, că nişte copii bine adaptaţi îşi recu

se mai uşor greşelile şi au o părere mai corectă despre ei înşişi. Vezi şi W a t t e n-e r g ş i C l i f f o r d , Relation of self-concepts to Beginning Achievement in Reading < „Child Development", 1964.

260 Societatea

De fapt, pentru ca anumite cunoştinţe să fie transmise de la persoană la alta şi acceptate, trebuie întotdeauna ca între ele existe un schimb afectiv format din încredere şi dispoziţie receptiv şi dintr-o parte şi din alta. Acest ult im punct a fost recent preciza într-un studiu celebru : scopul lui a fost să dovedească că încredere acordată de profesor elevului joacă un rol cel puţin egal cu ce acordată profesorului de către elev.

Au fost formate două grupuri paralele de elevi, compuse astfel ca ansamblul copiilor să aibă exact acelaşi nivel intelectual şi şcola în ambele grupuri. Apoi cele două grupuri au fost încredinţate tim de un an unor profesori noi, fiind lăsaţi să creadă că s-au ales pen t ru un grup elevi foarte buni, iar pentru celălalt elevi răi. După cîteva luni pr imul grup a obţinut într-adevăr rezultate foarte bune iar al doilea rezultate mediocre. Se vede întreaga importanţă pe car o poate lua într-un liceu faptul de 'a aparţine unei „clase b u n e " (justificat sau nu, există foarte adesea astfel de reputaţii). Şi natural, este şi mai eficace ca profesorul să se intereseze de elev.

COLABORAREA FAMILIE-ŞCOALĂ

Se regăseşte astfel, la toate nivelele, necesitatea contactului pă rinţi-profesori care se dovedeşte totuşi destul de dificil. Cele dou medii schimbă o cantitate mică de informaţii şi raporturi le lor n sînt întotdeauna lipsite de agresivitate Nu sînt rare cazurile cîn părinţii se arată geloşi pe profesor, ceea ce-i face să-1 critice în m sistematic. Se întîmpîă să comenteze cu acreală metodele sau temei date, să spună că e prea puţin, să-1 copleşească pe copil cu lecţi particulare, sau să spună că-i prea mult şi să le facă în locul copi lului, sau chiar să meargă pînă la controversă deschisă şi pînă 1 plîngere oficială.

Este destul de periculos pentru copil să distrugi astfel în închi puirea lui imaginea profesorului. Dar nici.cealaltă extremă nu est ' bună : atitudinea părinţilor care aprobă sistematic tot ce se face 1 şcoală, un şiretlic pentru a se dispensa să se gîndească la asta şi . arunca asupra profesorilor întreaga răspundere a educaţiei copilului

1 întreaga problemă a fost discutată d e G . M a u c o . S . D e c o b e r t - B o u r r e a P. J a e g e r s i R a f a ë l în Bon et Mauvais élève, sub îndrumarea Dr. A. B e r g (Editions sociales françaises, 1957). După părerea lui G. Mauco, mai mult de jumatat din părinţi nu caută să-1 cunoască pe învăţător sau comportarea la şcoală a copilului lo

Şcoala 261

Pe de altă parte, profesorii nu se arată întotdeauna liberi de con-lictele lor personale şi de reacţiile lor emotive, şi nici disponibili n totdeauna. Nu este bine nici ca ei să facă apel la părinţi pentru

• i-şi întări autoritatea pr in pedepse. Părinţii şi profesorii nu trebuie niciodată să acţioneze ca nişte

omplici uniţi pentru a-1 strivi pe copil. Colaborarea este cu totul 11 tceva : ea se bazează pe o cunoaştere reciprocă şi pe o înţelegere mceră a problemelor fiecăruia.

In ultimii ani s-a realizat un mare efort pentru multiplicarea con-1 actelor ; el rămîne totuşi insuficient şi dintr-o parte şi din alta.

' o t u ş i , numai o astfel de colaborare poate preveni eşecurile şcolare le ordin psihologic, ori depista suficient de devreme handicapurile ue merită o reeducare.

CONTACTUL PROFESOR-ELEV

înseşi raporturi le între elevi şi profesori au suferit modificări >rofunde, încă rău asimilate. în şcoala tradiţională profesorul predă i apoi ascultă. Autoritatea lui este totală şi intangibilă. El este el care aduce cunoştinţele, iar elevul trebuie să le asimileze. Relaţia >oate fi interesantă şi chiar călduroasă, dar practic profesorul are :> totdeauna iniţiativa schimburilor.

Evoluţia este necesară

în prezent se tinde să se creadă că elevul trebuie să-şi însuşească • noştinţele şi să se educe el însuşi, dar cu ajutorul profesorului,

'rocesul de învăţămînt trebuie să devină dinamic, iniţiativa trecînd ie la profesor la elev.

Se insistă, de asemenea, asupra muncii în grup ; aici intră controlul • eiproc al muncii şi distribuirea rolurilor în interiorul g r u p u l u i ; isciplina derivă din conştiinţa fiecăruia despre utilitatea muncii

e e n t r u toţi. Profesorul nu mai intervine decît ca punct de referinţă, ie consultat, se discută cu el, dar el nu se impune. Se văd uşor meritele posibile ale unei asemenea atitudini edu-

a ive . Dificultatea constă în trecerea de la o metodă la alta. în caii 1 oricărei treceri bruşte de la constrîngere la destindere se pro-ic fenomene explozive 1. Tot aşa nu ne putem aştepta la eficacitatea

Vezi la p. 180—185 relatarea experienţei lui L e w i n, L i p i t t şi W h i t e.

262 Societatea

metodelor educative decît dacă sînt coerente la şcoală şi acasă, educaţie bazată pe autoritate acasă, pe libertate şi iniţiativă la şcoal* ar da rezultate cel puţin nesigure. La fel şi situaţia inversă. Es foarte probabil că în revoltele studenţeşti din 1968 un rol importan să-1 fi jucat această discordanţă dintre atmosfera ultraliberală : familiilor burgheze şi atmosfera severă a învăţămîntului tradiţional.

ATMOSFERA DIN CLASĂ

La fel ca şi climatul familial, mai mult chiar decît preceptele enunţate de părinţi, climatul din clasă joacă un rol educativ impor tant. In funcţie totodată de personalitatea pedagogului, de metodele şi de regulamentele şcolare şi de indivizii dominanţi ai clasei, el poate, prin na tura sa, să completeze sau să perturbe educaţia pri mită în familie 1.

într-o clasă în care libertatea este oficial admisă, atmosfera v depinde de personalitatea „şefilor" : clasa se va orienta fie cătr o funcţionare democratică şi majoritară, cu profesorul acceptat c ghid (ea va aprecia atunci calităţile de iniţiativă şi activitate), fi către o dictatură a minorităţii cu un profesor-ostatic dezorientat ( cele care vor fi admirate vor fi forţa şi uşurinţa în exprimare).

Dimpotrivă, dacă norma oficial admisă este supunerea, clasa poat s-o accepte, dacă profesorul este a d m i r a t ; atunci ea va apreci silinţa şi politeţea. Dar dacă profesorul nu are o personalitate sufi, cient de puternică, clasa va vedea cu ochi buni, dimpotrivă, activi tatea insolentă a unora. în acest caz, foarte frecvent în tradiţ ' noastră şcolară, se formează în clasă o morală de grup analogă cel care-i leagă pe fraţi în faţa unor părinţi autoritari, dar mai pute~' nică, pentru că legăturile afective cu profesorul sînt mai slabe dec cu părinţii. Această morală comportă trei imperative 2 :

— conformismul : „favoritul", sau cel care caută să-şi asigu" graţiile profesorului şi chiar uneori elevul bun („premiantul") sîn dispreţuiţi ;

1 Vezi R. B o n n e a u , Les groupes scolaires, în ,,1'École des parents", apr., 1 2 Vezi p. 271—273.

Şcoala 263

— coeziunea : „pîra" este interzisă şi „legea tăcerii" este absolută. \ rc loc o participare la pozne colective care cere pedepse colective ;

—• întrajutorarea : a re loc schimbul de informaţii ; i se suflă celui os la tablă.

Problema copiatului

Tot pe linia întrajutorării se ajunge la problema trişatului care •raportă multe subtilităţi, pentru că pune în evidenţă conflictul

mi ai multor morale : —• Părinţii te învaţă să fii c inst i t ; totuşi, în t imp ce furtul, de

•cemplu, este întotdeauna strict interzis, părinţii înşişi îşi permit mi uite mici trişări (cu foile de impozit sau cu regulile de circula-ic e tc) . Să trişezi ca să obţii o notă bună, care le va face plăcere jîrinţilor, fără să te laşi prins de jandarmul-profesor, apare deci ca n sport amuzant şi destul de legitim. — Morala grupului apreciază anumite trişări : să-ţi ajuţi priete

ni în pană la un examen este o faptă bună, care face ca preocupat a pentru cinste s ă treacă p e planul doi. î n acest caz copiatul este i i T m i s .

— Copiatul ca act individual, care rupe solidaritatea grupului, te, din contră, interzis. Să trişezi la un concurs este un act de

(•conceput (contrar unui examen). Să-ţi consulţi singur sub bancă ntiţele pentru a obţine un loc bun la compunere (deci să aduci rejudicii altora) este de asemenea un act inadmisibil. Şi mai mult ică, să cumperi subiectele de examen, cum s-a mai întîmplat, cînd

M a j o r i t a t e a elevilor n-au bani. — în schimb, fiţuica devine din nou permisă dacă toată clasa este

m acord să se servească de ea. în acest caz este un act de rebeliune • «anizată.

Trişatul este adesea expresia unei revendicări

C opiatul şi trişatul în general sînt actele tipice ale preadolescentei, rsta revendicărilor, la care orice incoerenţă a moralei adulţilor este olent criticată. Ele dispar în adolescenţă, cînd tinerii îşi constituie o p r i a morală, dar desigur îşi lasă amprenta asupra modului în care lolescentul concepe mai tîrziu viaţa şi relaţiile sociale.

264 Societatea

FORMAREA OPINIILOR

Să subliniem în încheiere că influenţa şcolii nu se limitează 1 această absorbţie prin osmoză a unei morale existente. Ea se fac simţită în mod direct în formarea opiniilor .

Cu toate că formarea civică este cu mult mai puţ in avansată î Franţa decît în şcolile anglo-saxone, şcoala joacă în privinţa aceast un rol specializat şi important. De exemplu, predarea geografiei ş istoriei are o a n u m e influenţă asupra educării patriotismului, tot a cum este o mare diferenţă între modul de a prezenta Revoluţia fran oeză ca o serie de masacre sau ca biruinţa unei anume dreptă sociale.

Instruirea cetăţenească nu înlocuieşte moral

In politică, probabilitatea pentru un copil de a avea o atitudin de dreapta creşte dacă aparţine categoriilor : fată, şcoală particulară învăţămînt secundar, iar probabilitatea de a avea o atitudine d stînga este mai mare în categoriile : băiat, şcoala publică, învăţă mînt elementar *.

Influenţa este totuşi difuză : cursurile de „instruire cetăţenească"1' fără note, adesea folosite pentru terminarea programei de istori nu sînt luate în serios nici de elevi, nici de pedagogi (poate din pn ocupare pentru neutralitate). Rezultatul este că elevilor le vine gre să aplice în şcoli un sistem de gestiune democratică sau autodisci plina. Poate că şcoala va evolua în acest sens. Să amintim totu.= că de-a lungul generaţiilor ea le-a adus elevilor o structură moral poate perimată, dar simplă şi solidă, prin intermediul textelor şi lecţiilor. Cinstea, respectul faţă de părinţi, dreptatea, colegialitat ajutorul pentru cei nefericiţi, cultul muncii, dragostea pentru p :

mîntul natal, toată această morală laică ce servea drept evangheli dascălilor de altădată a lăsat asupra milioanelor de francezi o am prentă 2, diferită dar la fel de puternică ca cea atribuită şcolilor iezuiţi.

1 Vezi C h . R o i g şi F. B e l l o n - G r a n d , La Socialisation politique d enfants, Armand Colin, 1968.

* Este desigur evident caracterul surprinzător de arbitrar şi pueril al acestor di ciaţii făcute pe baza folosirii unilaterale a eredităţii sau statisticii — n . t .

2 Această influenţă este evocată de minune în cartea lui G. B o n h e u r, Qui a ca l» vase de Soissons'\ Laffont, 1963.

C o l e g i i

Inteligenţa... nu s-a dezvoltat decît în mijlocul înţelegerii celorlalţi, ceea ce înseamnă să te apropii de semenii tăi, să ie identifici cu ei, să vezi cu ochii lor, să auzi cu urechile celorlalţi, să simţi cu inima celorlalţi.

A. Adler

Ce este sociabilitatea ? Pentru unii este vorba de un factor carac-• rologic 1, numit uneori „factorul J" şi care defineşte uşurinţa na-irală a schimburilor şi a comunicării cu alţii. Un copil sociabil are în general un obraz rotund, cu etajul mediu

• aprins între ochi şi gură) destul de proeminent ; el simte nevoia . i fie împreună cu alţii, plăcerea companiei, el se încrede şi vorbeşte H-spre el cu uşurinţă, în grup se înviorează, se arată în largul său.

n copil cu „secrete" nu se simte bine decît cu unul sau doi prie-•ni aleşi, el se arată rezervat şi chiar neîncrezător, are tendinţa,

n t r - o ambianţă colectivă, să se izoleze, să „stea în colţul său". Din ninct de vedere fizic poate fi recunoscut după îngustimea etajului nodiu al feţei 2.*.

Pentru copilul „cu secrete" adaptarea trebuie să fie progresivă

Obişnuinţele noastre educative tind cel mai frecvent să penalizeze '•1 de-al doilea tip. Dificultatea lui de adaptare la viaţa grupului i s e • presează la şcoală, unde are puţini prieteni, şi de asemenea acasă. m anumite cercuri, unde se consideră esenţial „să-ţi faci relaţii" din •a mai fragedă vîrstă, există tendinţa să se impună prieteniile cu

<>rţa, să se împingă copilul spre reuniuni şi serbări fără să se ima-ineze cît de nefericit este. Trebuie ştiut că pentru el adaptarea so-ială nu se poate face decît pr in cucerirea succesivă a unor cercuri oncentrice care se lărgesc în mod progresiv.

1 Izolat pentru prima dată de G. B e r g e r , acest factor a fost din nou studiat R. M u c h i e l l i . Vezi mai ales Psychologie pratique des élèves de 7 à 12 ans. Bordas,

'|">8. '-' Vezi: Dr. L. C o r m a n , Nouveau Manuel de morpho-psychologie, Stoch, 1967 * Fantezista certitudine a indiciilor f iz ionomie ale trăsăturilor caracteriale ni se

i r e discordantă cu maniera echilibrată, de altfel, a autoarei de a prelua şi înţelege •verse teorii — N.T.

266 Societatea

S-a căutat frecvent, fără succes, să se lege acest factor de sociabi litate cu altele. Astfel, Murphy, în 1937, a arătat că sociabilitate n-are nici o tangenţă cu inteligenţa Tot aşa ea nu se confundă î nici o măsură cu capacitatea de simpatie. In pr imul rînd simpati este variabilă : ea se transformă în ostilitate, în orice caz în care por nirea prietenoasă este respinsă. Mai exact, Mac Farland (1938) a ob servat că aptitudinea de a simpatiza cu nefericirile altuia variaz mult în funcţie de originea nefericiri i 2 . Un copil este gata să s înduioşeze de un altul care s-a lovit şi să-1 ajute. Dar el nu simt nici o simpatie pentru o suferinţă pe care a provocat-o el însuşi.

In schimb, între sociabilitate şi agresivitate par să existe nişJ

legături subtile, după cum arată studiul mai exact al dezvoltăr" sociabilităţii, temă de care se leagă indisolubil cele ale competiţi şi disputei.

SA ÎNVEŢI SÂ TE JOCI ÎMPREUNĂ CU ALŢII

Nu se poate vorbi de socializare înainte ca un copil să fi ati vîrsta de 2 ani. Se formează uneori grupuri de 2—3 copii, fugiţi în jurul unei jucării comune, dar relaţia normală este o relaţie d doi, al cărei exemplu tipic este următorul : un copil se joacă cu u făraş şi o găleţică. Vine un altul şi-i ia jucăria. Mama celui de-doilea, pentru a evita cearta, îi cumpără o găleţică şi un făraş la fe Totuşi copilul continuă să vrea să ia jucăria altuia. „De fapt el n vrea să se joace cu făraşul prietenului, ci cu prietenul-făraş 3 " . Poa că chiar simte nevoia să se apropie de celălalt copil, să se identific cu el, să fie„cel-care-i ţine-făraşul". însăşi dorinţa lui de conta este cea care provoacă cearta.

Jocul împărtăşit este prima eta de socializa..

De la 3 la 5 ani volumul grupului care se joacă creşte proporţion cu vîrsta copiilor ; numărul copiilor capabili să se joace împreu este în principiu egal cu numărul anilor împliniţi, ei rămîn ad

1 Vezi L. B. M u r p h y , Social Behavior and Child Personality, Columbia Univ sity Press.

" M a c F a r l a n d , Monografia universităţii din Columbia, 1938. 3 Vezi R. C o u s i n e t , io vie sociale des enfants. Editions du Scarabée, 1950. \

Colegii 267

aţi în jurul unui obiect comun deocamdată puţină vreme, circa 0 de minute. La grădiniţă, la şcoală, izolaţii sînt din ce în ce mai niţini : 4—10o/o la 3 ani, 0% la 6—7 ani. La această vîrsta copilul are rămîne însingurat prezintă fără-ndoială o trăsătură patologică.

: Hipă părerea lui Walters, copiii la această vîrsta sînt mai curînd 1 fectuoşi decît agresivi unii faţă de a l ţ i i 1 . Dar asta nu înseamnă locît că agresivitatea lor, directă la vîrsta precedentă, s-a transfor

mat în competitivitate. Rivalităţi şi comparaţii pot apărea de la îrsta de 2 ani, dar cresc mult începînd cu 4 ani (sînt mai mare, mai

puternic, tatăl meu este mai înalt, pot sări mai departe e ta) . Observi ndu-i pe copiii preocupaţi de jocurile de construcţie se remarcă aptul că de la 2 la 4 ani ei caută în cutie plăcile pe măsură ce ele levin necesare ; de la 4 la 7 ani, dimpotrivă, ei fac provizii, pentru i-l întrece pe vecin ; competiţia a devenit forma naturală a rela-lilor 2.

E nevoie de o lungă ucenicie înainte ca un copil să ajungă să înţeleagă că două activităţi asemănătoare se pot constitui într-o acti-

itate comună, fiecare aducîndu-şi la r îndul său contribuţia la onstrucţia proiectată ; aceasta n-are loc niciodată înaintea vîrstei le o ani şi această ucenicie este unul din avantajele importante pe are un copil le găseşte la grădiniţă. îi va trebui şi mai mult t imp

pentru a înţelege jocurile care comportă un schimb reciproc : el se ncăpăţînează să nu arunce mingea, s-o păstreze în mîini, tot aşa um un cîine tînăr prost dresat aleargă după băţul aruncat, dar nu

.nţelege că trebuie să-1 readucă pentru a prelungi jocul. Atîta t imp cît acest stadiu nu este depăşit nu există loc pentru

jocuri colective veritabile şi nici măcar relaţii sociale veritabile : uentru un copil mic tovarăşii de joacă fac parte din lumea din jur u la fel ca şi obiectele ei sînt accesorii ale activităţii sale, elemente iecesare pentru afirmarea s a 3 . De-abia prin intermediul jocurilor olective, care-şi fac apariţia pe la 6 ani, el începe să-i perceapă ca

pe nişte parteneri cu o individualitate proprie şi să le atribuie în jocuri un rol complementar celui jucat de el. Dar trebuie să atingă 0 ani ca să-i pară persoane bine individualizate printre care-şi va alege „prietenii".

1 Vezi W a l t e r s si D a h m s , Affection and Agresive Behavior of Prescholar hildren, Child Development, 1957.

2 Vezi G r e e n b e r g , La compétition chez les enfants: une étude expérimentale, în American Journal of Psychology,1932.

3 Vezi P. O s t e r r i e t h, Introduction à la psychologie de l'enfant, P .U.F. , 1964.

268 Societatea

CEARTA INTRE TOVARĂŞI DE JOACĂ

De-a lungul acestei perioade de dezvoltare certurile nu încetează să-i aducă la incandescenţă pe micii prieteni. Ele se lichidează cu cîţiva pumni la cei mai mici : pe măsură ce anii trec, pumnii sînt înlocuiţi puţin cîte puţin prin folosirea unui limbaj agresiv, cel puţin-în privinţa fleacurilor : numai problemele serioase se reglementează prin pumni în şcoală şi numai de băieţi. Cu toate că fetele au pe la 2 ani un nivel de agresivitate absolut egal cu cel al băieţilor, ele învaţă mai rapid să-şi inhibe manifestările de violenţă, probabil sub presiunea celor din jur, care tind să le impună o anume imagine, a feminităţii. Cauzele certurilor dintre copii sînt întotdeauna aceleaşi :

— posesivitatea (refuzul de a împrumuta o jucărie, o carte, pe oare celălalt încearcă să le ia cu forţa) ;

— mînia de a fi deranjat, care corespunde fără îndoială unei agresivităţi egale a celui pe care-1 amuză să deranjeze ;

— dorinţa de a comanda, care se loveşte de lipsa de acord asupra hotărîrilor luate de către „şef'c.

Agresivitatea şi sociabilitatea merg adesea împreună

Adulţii au tendinţa să reprime aceste altercaţii certîndu-i, pe-depsindu-i sau separîndu-i pe adversari. Această ultimă pedeapsă este cea mai aspră, deoarece copiii ţ in să rămînă împreună.

Certurile sînt în general un semn de sociabilitate : agresorul caută; să stabilească un contact, prin opoziţie cu copilul prea cuminte care „rămîne în colţul lui". S-a remarcat adesea corelaţia pozitivă dintr agresivitate şi simpatie. Această corelaţie, care le scapă adulţilor spectatori ai ' încăierărilor de copii, este mai uşor percepută mai tîrziu în tachinării-amestecuri de agresivitate şi de căutare a con tactului. Acţiunea sau vorbirea agresivă este atunci savant men ţ inută între limite suportabile pentru adversar. De bună seam această comportare, sofisticată de-acuma, nu apare decît mai tîrziu.

Un comportament agresiv mai poate fi legat de sociabilitate şi î alt.fel, cînd trădează suferinţa de a fi respins, reacţie frecventă 1* „cel nou", care încearcă să se facă acceptat într-un grup deja format. Respins, are deja tendinţa să-i acuze pe ceilalţi, uneori să le fac"

Colegii 269

,nmase, să le strice lucrurile sau să sară la bătaie. Nu este decît un aspect ăl fenomenului bine cunoscut de reacţie agresivă la frustrare. In acest caz tristeţea este cu atît mai violentă, cu cît amorul propriu îl împiedică adesea pe copil să se confeseze adulţilor, ceea ce ir constitui o recunoaştere a propriei neputinţe.

Combativitatea ţine de temperament

Din toate aceste observaţii n-ar trebui să tragem concluzia că agresivitatea şi sociabilitatea sînt întotdeauna legate, ci mai curînd că \ iaţa socială şi înclinaţia care-i determină pe anumiţi copii s-o caute multiplică prilejuri de conflict. Ostilitatea rezultată nu este întotdeauna exprimată în mod deschis, nu numai pentru că adulţii r eprimă (şi poate că greşesc) aceste manifestări, ci de asemenea pentru a combativitatea este o chestiune de temperament. Este factorul M

definit de anumiţi caracterologi care fac distincţie între patru combinaţii posibile : 1

— caracterul combativ-sociabil, răutăcios, provocator, dar de fapt erviabil şi care simte nevoia de tovarăşi ;

— non-combativul sociabil care este, prin excelenţă, lipsit de difi-ultăţi, ascultător şi bun prieten ;

— non-combativul ascuns, conciliant în aparenţă, dar egoist şi nlesea prefăcut;

— combativul-ascuns, izolat şi dispreţuitor, adesea gelos, a cărui prietenie se cîştigă greu pentru că are tendinţa să respingă avan-• i irile celorlalţi.

Un copil poate fi determinat, dar niciodată constrîns să se adapteze

Acest ultim caracter şi dificultăţile educative pe care le prezintă ii fost studiate într-un mic film „Nicolas 2", destinat să provoace li scutii în grup. Nicolas este un solitar care se ţine deoparte, refuză .1 se confunde cu familia, chiar pentru a face un serviciu. Solicitat

mereu, mai ales de fratele său foarte sociabil, care vrea să se joace ••u el, el sfîrşeşte prin bătaie şi o răneşte din greşeală pe mica lui

1 Vezi R. ' M u c c h i e l l i , Psychologie pratique des élevés de 7 à 12 ans, Bordas I '»58.

2 Difuzat de „L'Ëcole des parents".

270 Societatea

soră. Este profund afectat, dar părinţii îl consideră vinovat şi el s întoarce la s ingurătatea lui, de data aceasta ostilă. Este surprinzăto să observi, cum văzînd acest film, cei mici îl acuză pe Nicolafi („est groaznic"), ceea ce explică şi subliniază dificultăţile sale de pontac în t imp ce adulţii fac reproşuri părinţilor lui Nicolas pe care-i oonsi deră răspunzători de izolarea sa. Or problema constă în a accept un asemenea caracter şi a-1 determina în mod progresiv să se adap teze la ceilalţi, fără a-1 forţa niciodată. Acest solitar, pr in temperament, nu trebuie confundat cu solitarul ocazional şi nefericit, exclus din grupul celorlalţi şi care n-are putere să se apere. Astfel pr intre copiii care au o diferenţă aparentă faţă de ceilalţi, micu „roşcovan" tachinat, mai ales dacă este susţinut de familie, va reacţiona prin ceartă ; copilul marcat printr-o origine rasială sau socială foarte netă şi a cărui familie se simte ea însăşi incomodată, riscă s" se simtă copleşit şi să rămînă grav izolat.

SA FII ACCEPTAT DE SEMENII TĂI

Pentru că nu ajunge, bineînţeles, să fii sociabil ca să fii acceptat, în ultimii douăzeci de ani s-au făcut numeroase studii asupra crite-> riilor de „popularitate" pe care un copil le are în grup 1. Să presupunem că li se cere tuturor elevilor dintr-o clasă să scrie pe o hîrti numele colegului pe care-1 preferă, sau al celui lîngă care le-ar place să stea. Graficul răspunsurilor (în care alegerile vor fi indicate pri săgeţi) va face imediat să apară, în afară de cupluri de prieteni car se aleg reciproc, copii aleşi de mulţ i alţii, în t imp ce unii nu sînt aleşi niciodată. Studii nenumărate tind să arate că această „notă d popularitate" este absolut stabilă, că nu variază de loc cu vîrsta şi nici dacă copilul schimbă şcoala ; în cele din urmă ea îl caracterizează aproape la fel de clar ca şi coeficientul lui de inteligenţă.

Copilul „popular" este sigur de e şi sensibil faţă de alţi

Nota de popularitate are vreun raport cu Q.I. ? Se pare că nu. La cei mici important este prestigiul conferit de laudele învăţătoarei, apoi el pierde din însemnătate. în ansamblu, copiii „populari" au o

1 Folosind tehnici sociometrice după studiile Iui M o r e n o , de după 1934.

Colegii 271

teligenţă uşor deasupra mediei (dar nu mult), tot aşa cum au şi o mătase bună. Dar adevăratele calităţi care contribuie la succesul unui copil pe

mgă ceilalţi sînt altele. Contează veselia, caracterul plăcut, dar mai i;es sensibilitatea faţă de dorinţele şi nevoile altora şi o anume iicrede»e în propriile posibilităţi, care îi dă un sentiment de si-M i r a n ţ ă

Cel pasionat ca şi cel dependent i atrag puţini prieteni

De ce| cutare copil n-are prieteni ? în afara cazurilor de singură-. ite dorită sau suportată pe care le-am semnalat deja, se relevă jatru tipuri de conduită care riscă să-i îndepărteze pe prietenii po-• ibili :

— să te interesezi de lucruri bizare — bizare pentru media gru-nilui, se înţelege. Copilul care are o vocaţie precoce, să spunem jcntru botanică, şi care-şi petrece t impul culegînd ierburi, ceea ce-i jlictiseşte pe colegi, este un exemplu. Tot aşa, un copil foarte pre-•i >ce sau care a trăit prea mult în societatea adulţilor şi foloseşte un (>cabular superior vîrstei, riscă să fie cam izolat. — să te pui în situaţia celui care solicită, adică să te arăţi socia

lii în mod neîndemânatic. începînd cu grădiniţa, cel care se smiorcăie lontru a se juca cu alţii riscă să fie respins. Un altul, ceva mai mare a fi respins dacă va pune mereu întrebările : „Ce faci ?" „La ce iveşte asta ?" etc. fără a aduce la r îndul său nimic interesant. •— să te arăţi neliniştit, îngrijorat de părerea celorlalţi ceea ce este

11 fond o variantă a atitudinii precedente. — să rămîi foarte dependent faţă de adulţi, să ai nevoie de afec-

.iunea lor, să le ceri ajutor lor mai curînd decît prietenilor.

ADULŢII Şl „PÎRA"

Acest ult im punct pune problema legăturilor complexe dintre un o pil şi prietenii săi şi cele pe care le întreţine cu adulţii. Ele nu Int, cum s-ar putea crede, contradictorii, ci mai curînd compleţi entare. La orice vîrstă copilul continuă să caute compania adulţi-or, chiar dacă este bine integrat în grupul colegilor, dar el le atr i-niie un alt rol, cel de referinţă sau de bază solidă care-i dă o

272 Societatea

siguranţă. îneepînd cu acest moment el este mai sigur în explorar lumii colegilor. 1

Grupurile de copii refugiate după război în Anglia i-au/ permi Annei Freud observaţii interesante asupra structurilor sociale al copiilor 1 . Astfel, şase orfani evrei din Germania, plasaţi J într-u lagăr de refugiaţi au format un fel de mică societate izolată faţă d adulţi, cu legături afective foarte puternice. Aceste legături părea să ajungă pentru echilibrul lor afectiv, şi au trebuit să treacă nr multe săptămîni pentru ca ei să-i accepte pe adulţi şi să creeze cîtev legături cu ei, cu mult mai slabe, evident. Totuşi dezvoltarea ş adaptarea la noua lor viaţă au fost net accelerate prin acest [nou con tact, complementar faţă de primul.

„Preferatul" trădează legea grupulu

Colegii pedepsesc în schimb relaţia de dependenţă : astfel, copilu care dincolo de grădiniţă continuă s-o îmbrăţişeze pe educatoare să-i aducă flori este rău văzut de ceilalţi. N-am fi îndreptăţiţ i credem că aici este vorba doar de invidie faţă de cel „preferat" Am văzut cum se formează treptat ideea că un coleg este un indi vid aparte, diferit de tine, dar egal cu t i n e 2 . îneepînd cu ace moment se instaurează legea tacită după care renunţ i să cauţi ori apreciere individuală altfel decît prin învăţătură. Această lege j care „preferatul" o trădează este l iantul grupului. Din această leg grupul deduce un anumit număr de reguli de conduită şi suprave ghează respectarea lor. Cea mai evidentă este fără îndoială interzi, cerea „pîrei".

Pînă la 8 an copilul nu vede nici un rău în „a pîrî

Pînă la 8 ani „a pîrî" se consideră pr intre copii încă normal. E simt mai mult decît nevoia „de a se pune bine" cu învăţătorul, e vor să se asigure că noţiunile de bine şi de rău, încă proaspete pen t ru ei, şi rău desprinse de autoritatea tatălui sau a învăţătorului care le impun, sînt respectate.

1 Acest studiu d e A n n a F r e u d ş i S o p h i e D a u n a fost publicat î n 1 9 în L'Btude psychoanalitique de Venfant, voi . I I .

2 Vezi p. 268.

Colegii 273

Copilul care „pîrăşte" o faptă rea a altuia nu vrea atît să fie pedepsit colegul său, cît să i se confirme propria lui judecată asupra delictului 1 .

în chimb, îneepînd de la 8 ani, grupul format de o clasă cîştigâ in tră nicie. Atunci, delaţiunea care echivalează cu trecerea în tabăra adulţilor poate zdruncina coeziunea grupului, care face presiuni asupra „pîrîciosului" şi-1 ameninţă cu excluderea.

Grupul preferă să sufere o pedeapsă colectivă (ea poate fi greu suportată de fiecare, dar nu constituie o sursă de nelinişte), decît să rişte o autodisociere, acceptînd să separe un individ de ceilalţi.

ROLURILE IN GRUP

Cam 9 ani este vîrsta la care clasa reacţionează ca un tot, absor-bindu-]i rapid pe cei noi (care sînt în general acceptaţi de un grup mic cii ocazia unui joc, în mai puţin de trei zile). în faţa adultului din exterior grupul face front comun, dar în interiorul său rolurile sînt diversificate. Această organizare este deosebit de simţitoare în jocuri, unde fiecare, dacă vrea să se joace, trebuie să accepte un rol definit şi să-1 interpreteze cît mai bine şi fără a trişa. Asupra fiecăruia toţi ceilalţi îşi exercită controlul, urmărind ca regula să fie respectată şi ca drepturi le fiecăruia să fie respectate. Rău înţeleasă la 6 ani, regula devine din ce în ce mai strictă cînd copilul creşte ; ea este însoţită de sancţiuni prevăzute sau hotărîte de grup (carantina etc.) şi care sînt uşor acceptate chiar de acei dintre copii care sînt recalcitranţi faţă de orice regulă impusă de părinţi sau de profesori. De asemenea, în cadrul clasei se pot diferenţia anumite tipuri s o c i a l e 2 ; de exemplu, „favoritul", centru al atenţiei şi al simpatiei, se lasă răsfăţat de ceilalţi. Adesea este cel mai mic şi cel mai nostim 3 şi nu sînt rare cazurile în care acesta formează un fel de cuplu cu seiful, care deţine rolul principal.

Se pot distinge adesea două tipuri de şefi : — despotul, care este mai mare şi domină prin forţă, la nevoie

bătîndu-se cu ceilalţi pentru a-i face să se supună ; — conducătorul, care cel mai frecvent întîlnit, se situează ca vîr

STA pe aceeaşi treaptă ca ceilalţi şi pe oare ceilalţi îl acceptă ca şef mulţumită trăsăturilor sale de caracter.

1 Vezi R. C o u s i n e t, La vie sociale des enfants, Edit ions du Scarabée, 1950. 2 D. A n z i e u, curs predat la facultatea din Nanterre (nepublicat). 3 Este cazul ,.Micului Gibus" în „Războiul nastur i lor" film de Y v e s R o b e r t

după romanul lui L o u i s P e r g a u d .


/

274 Societatea

Caracterul „conducătorului" în grupurile de copii a fost studiat în profunzime. Prestigiul său se datorează uneia sau mai multora din calităţile următoare :

— el „creează un volum" ; volubil, mobil, agitat, el se lajisează fără-ncetare pe piste noi şi amuzante ;

— este agresiv în vorbire (în opoziţie cu „despotul") ; tăios, ironic, ştie să-si impună punctul de vedere ;

— este abil şi inventiv, fierbe de idei interesante pentru [jocuri sau acţiuni comune, care se află chiar pe linia a ceea ce doreşte g r u p u l ; [

— este şiret, ştie să flateze vanitatea celorlalţi atribuindu-fle cîte un rol glorios şi i n u t i l i .

De-abia pe la 9—10 ani „banda" de prieteni, solid constituită, îi exclude complet pe cei străini pr in inventarea unor cuvinte de ordine sau de semne particulare de recunoaştere.

INFLUENŢA COLEGILOR

începînd cu momentul în care grupul s-a constituit, chiar dacă nu este prea solid structurat cum se întîmplă adesea la fete, el generează judecăţi şi opinii colective. Un profesor, de pildă, este iubit sau detestat de o clasă întreagă : afinităţile pe care le-ar putea avea cu un elev sau cu altul dispar. Tot aşa o clasă întreagă se dedică jocului... sau adoptă cămaşa în carouri. în adolescenţă, aceste alegeri făcute de grup se impun cu mai multă pregnanţă decît cele recomandate de părinţi.

Studii experimentale' Care fracţiune a acestor atitudini se dovedeşte suficient de

puternică pentru a juca un rol veritabil în formarea personalităţii ? Este greu de determinat cu exactitate. S-au făcut s t u d i i 2

pentru a încerca să se compare influenţa colegilor şi a adulţilor în însuşirea prin imitare a schemelor de autostructurare morală.

1 K i r k citează pe un copil care spune: „Tu eşti căpitanul şi eu inginerul"; bineînţeles căpitanul tronează şi priveşte în t imp ce inginerul dirijează tot jocul.

2 Mai ales la Universitatea din Stanford sub conducerea lui A. B a n d u r a. Vezi" „Journal of Abnormal and Social Psychology" (iulie 1964) şi „Journal of Personality and Social Psychology" (voi. V nr. 4).

Colegii 275

Prima experienţă. 80 de băieţi şi 80 de fete de la 7 la 9 ani au fost împărţiţi în trei grupe :

— primul observă modele de adulţi sau copii care adoptă criterii ridicate de autostructurare morală ;

— al doilea observă şi el nişte modele, dar cu criterii mai puţin ridicate (care sînt miulţumiţi mai uşor de ei înşişi) ;

— grupul de control noi observă nici un model. Rezultatele au fost în esenţă pozitive, adică criteriile de autore-

c ompemsă ale primului grup au fost mai ridicate decît cele ale celui de-al doilea (copiii din primul grup se arătau mai severi faţă de ei înşişi) ; în grupul de control preponderent a fost hazardul.

Sexul modelelor a avut puţină importanţă, însă influenţa adulţilor s-a dovedit cu mul t mai puternică decît cea a colegilor de aceeaşi vîrstă.

A doua experienţă. Observaţiile făcute asupra copiilor între 7 şi 11 ani au permis ca tabloul precedent să fie oarecum retuşat. De data aceasta subiecţilor li s^a arătat un individ care se poartă foarte bine şi foloseşte criterii ridicate de autorecompensă. Dar jumătate din copii îl vede recompensat prin lauda societăţii, cealaltă nu. Se constată atunci că pr ima subgrupă îşi impune reguli şi exigenţe morale mai puternice decît cea de-a doua.

în a doua secvenţă se introduce prezenţa unor copii care folosesc criterii scăzute de autosatisfacţie morală.

Se constată atunci că în anumite cazuri influenţa morală a metodelor adulte poate fi contrabalansată de cea a altor copii : această t ontraacţiune nu este decît parţială.

în cele din urmă, gradul cel mai ridicat de autostructurare morală es te atins cînd modelul nu este „educatorul" copilului, ci un alt adult, respectat şi admirat de toţi, şi cînd nu poate exista o comparaţie făţişă cu norme mai puţin elevate folosite de colegi.

Alte studii au arătat distorsiunea judecăţilor sub influenţa colegilor : cînd aceştia contestă o părere, autorul ei o modifică pentru a se apropia de ei, nu numai în viitorul imediat ci chiar şi în experienţele următoare. De exemplu, se cere unui copil să evalueze numărul unor pete neregulate dispuse pe un panou. După ce o face, un coleg contestă în mod sistematic răspunsul dînd o cifră mult mai ridicată şi falsă. Copilul îşi corectează de îndată judecata ; mai mult decît atît, dacă i se arată un alt panou cu alte pete el dă o evaluare

276 Societatea

sistematic prea ridicată, adică merge în sensul erorii pe care cdlegul ' 1-a determinat s-o facă. /

Aceste rezultate justifică, fără îndoială, preocuparea considerabilă pe care le-o dau părinţilor prieteniile legate de copii. 1

PĂRINŢII Şl ALEGEREA PRIETENILOR \

Pentru părinţi prietenul este un necunoscut care aduce teaiina sau cel puţin neliniştea. El poate fi un aliat în educaţie, dar şi un duşman, pe care părinţii responsabili caută să-1 îndepărteze, idar pe oare ei mai ales, de cele mai multe ori, nici nu-1 cunosc. S-au dus timpurile cînd copiii trăiau în lumea închisă a unui sat sau cartier, jucîndu-se între vecini sau, şi mai bine, între veri, avîndu-i pe părinţi drept singurii intermediari între ei şi lumea cea vastă. Acum la şcoală, în liceu, se produce un amestec din ce în ce mai pronunţat al diferitelor pături sociale. Excursiile din t impul vacanţelor adună copii proveniţi din diferite medii sociale. Fiul (sau fiica) unui contabil şi fiul unui artist au din ce în ce mai multe şanse să se întâlnească ; la fel micul francez cu micul englez, sau fiul unui director general de firmă cu fiul' unui muncitor *.

Prin colegi, copilul cunoaşte alte adevăruri...

Aceşti prieteni, atît de diferiţi de el, îi aduc fiecărui copil un univers de informaţii şi de idei noi : alte moduri de a se purta, de a se îmbrăca, de a mînca ; alte proporţii acordate evenimentelor ; alte experienţe şi adesea alte adevăruri.

Copilul poate fi fascinat de atîta noutate, şi este. Colegul ia în preajma adolescentei o importanţă imensă. Veştmintele lui, opiniile lui politice, părerile lui despre muzică, atitudinile lui sînt copiate. Aprobarea lui primează asupra celei dată de familie la vîrsta în care adolescentul tocmai are tendinţa s-o respingă. Astfel colegul vine să strice planurile educative cele mai minuţios elaborate : el pune

* Marx a evidenţiat cu pregnanţă acest caracter al şcolii burgheze, ca şcoală de clasă în raport cu şcoala medievală, ca şcoală de castă. Dar caracterul aparent al acestei „democratizări", faptul că structura de clasă a societăţii capitaliste rămîne neatinsă — este probabil ignorat de autoare — n.t.

Colegii 277

sub semnul întrebării nu numai modul de viaţă al familiei dar şi valorile pentru care ea pledează, pur şi simplu, pentru că părinţii lui i-au oferit alte valori. Este prea repede acuzat de o proastă influenţă, dar este adevărat că aducînd o atmosferă nouă el încurajează sau provoacă contestaţia. Nici un copil nu s-ar îndoi de modul de viaţă al părinţilor dacă n-ar fi văzut un altul în altă parte. Nici unul n-ar contesta familia însăşi dacă n-ar şti că în alte părţi există alte sisteme.

In faţa acestui pericol care-i ameninţă, părinţii reacţionează încercând, împotriva oricăror furtuni, să-1 ferească pe copil de influenţe, adică să determine, să modifice, să selecteze mediul pe care-1 va frecventa. Cum procedează ?

...care pun sub semnul întrebării pe cele ale familiei

Părinţii îi protejează pe unii dintre prieteni. Au în acest caz multe şanse să reuşească dacă copilul este mic şi nici una dacă este mare. incepînd cu preadolescenta (şi chiar mai devreme), copilul se fereşte de „copiii prietenilor" care-i sînt impuşi. Trebuie procedat cu fineţe, fără să se creeze impresia că este prizonierul precauţiilor părinţilor.

Ei îi invită pe toţi prietenii pentru a putea să-i critice şi să-i excludă pe unii. Stratagema este eficace dacă copilul este influen-tabil.

Ei interzic anumite vizite. Este o atitudine bine tolerată în mediul rural unde copiii sînt obişnuiţi cu o atmosferă foarte autoritară, într-o familie, pînă atunci liberală, o interzicere bruscă este o gravă stîngăcie. Ea îi arată copilului că părinţii nu au cu adevărat încredere în el şi că liberalismul lor are o nuanţă de ipocrizie. Interdicţia este fără îndoială justificată în anumite cazuri, mai ales dacă copilul a fost obişnuit să fie dirijat şi protejat — şi încă trebuie o mare atenţie în privinţa motivării. într-o atitudine foarte rigidă poate exista o nuanţă de facilitate : să interzici, te scuteşte de a examina. Această neglijenţă inversată explică de ce părinţii admit, fără să se qîndească, pe orice coleg sub pretextul că este „copilul mâtuşi i" sau ..al unor vecini de plajă", uitând că a „situa" un copil nu înseamnă a-i da un certificat de bună purtare.

278 Societatea

SNOBISMUL Şl RASISMUL

Aceste luări de poziţie tradiţionale corespund adesea snobismului (anumiţi oameni „nu se pot frecventa") şi uneori chiar rasismului,; care astfel le este inoculat celor tineri. O asemenea atitudine nu există la cei mici, care sînt gata să accepte orice diferenţiere, dar ea prinde foarte repede.

Copilul mic nu cunoaşte rasismul...

Într-un studiu recent asupra „Copilului şi prejudecăţilor lui", sociologul Klineberg citează o anecdotă preluată de la Pearl Buck în t imp ce trăia la Sanghai K „într-o zi fiica ei cea mică a anunţat că aşteaptă în vizită o prietenă". „Este chinezoaică sau americancă ?" întrebă Pearl Buck. „Nu ştiu, mamă, n-am întrebat-o". Vizitatoarea era pentru ea o persoană plăcută sau dezagreabilă. Nu se caracteriza ' cîtuşi de puţin prin apartenenţa la un cutare sau cutare grup rasial."

„O altă mamă americană a trimis la grădiniţă pe copilul său în vîrstă de 4 ani. Cîteva zile mai tîrziu el vine, entuziasmat de un nou prieten. „Pot să-1 invit pe J o h n y acasă ?" „Da", spune mama, adăugind : „prietenul tău Johny este negru sau alb ?". „Ştii, mamă, spune copilul, am uitat să mă uit". Pînă aici povestea este nostimă şi chiar • fermecătoare, continuă Klineberg. Ea devine mai serioasă dacă adăugăm următoarea remarcă a copilului : „data viitoare am să mă uit".

...dar intoleranţa creşte iute ca pirul

S-au găsit urme de prejudecăţi la copii începînd cu vîrsta de 4 ani. ' Totuşi abia la 5 ani ei arată, mai ales băieţii, o preferinţă netă pentru propria lor rasă. Intoleranţa deci se sădeşte surprinzător de repede şi nu cere decît puţin ca să înflorească. Copiii sînt, din acest punct de vedere, de un conformism fără margini. Uneori în adolescenţă ei contrazic părerea părinţilor pentru plăcerea de a se afirma, dar cu trei-patru ani după criză ei „interiorizează" complet prejudecăţile părinţilor.

1 Vezi „Psychologie sociale" (P.U.F. , 1935 şi 1938) şi studiile lui K 1 i n e b e r g asupra inteligenţei negrilor şi a emigranţilor.

Colegii 279

Este o atitudine periculoasă pentru copilul însuşi. Dacă părinţii sînt neîncrezători, închişi, dispreţuitori faţă de lumea din jur, dacă copilul a fost întotdeauna închis în cercul său de prieteni, personalitatea lui riscă să sufere prejudicii grave. Iată cele mai frecvente :

— frica de necunoscut care duce la lipsa de spontaneitate în contacte ;

— o fragilitate generală, o lipsă de „descurcăreţie" pentru a face faţă unor situaţii noi ;

— o rigiditate, în spatele căreia se ascund atitudini sectare şi intolerante constituie adesea o mască comodă care te scuteşte să-ţi pui la îndoială ideile.

NAŞTEREA „CETELOR"

De fapt părinţii se t e m mai ales de nefasta influenţă a „cetei". Şi pe bună dreptate : în cadrul grupului copilul susţinut de cei de-o seamă şi temîndu-se mai puţin de pedeapsa individuală, se simte mai puternic pentru a comite acţiuni condamnabile.

Totuşi pînă la 15—16 ani majoritatea „cetelor" închegate cu ocazia unor jocuri sau activităţi comune are puţină putere. Fiecare are dreptul să participe sau nu, să iasă din grup cînd îi trece prin cap. în timpul preadolescentei „ceata" are o influenţă mai mică decît familia, ale cărei norme de viaţă sînt încă respectate. La adolescenţă situaţia se va schimba.

„Ceata" - o societate puternic ierarhizată

Fenomenul nu este propriu doar epocii noastre : oricînd s-au găsit tineri care se grupau pentru a forma nişte minisocietăţi care să trăiască izolate de societatea adultă. Pentru a face parte din ele trebuia să accepţi normele grupului, să participi de bunăvoie la acţiunile lui. Acestea pot fi ireproşabile : raliu, sport, amenajarea unei case vechi, expediţii în vacanţă, într-o ţară străină. Dar ele pot sub pretextul distracţiei să conducă la delicte : intruziune într-o casă abandonată, orgii sau furt de automobile. Dacă „cetele" îi preocupă atîta pe educatori şi sociologi este pentru că fără îndoială ele pot duce la delincventă .

1 Vezi mai ales F. T h r a s h e r , The Gang, University of Chicago Press, 1936 si N. F. W h y t e , Street Comes Society, University of Chicago Press, 1943.

280 Societatea

Pentru fiecare generaţie — tipul ei de „ceată"

Fiecare generaţie creează tipul propriu de ceată, după cum creează un tip de modă sau de muzică. Primele care au atras atenţia asupra lor prin 1955 se deosebeau printr-o comportare puternic agresivă. Bluze negre sau aurii în Franţa, Teddy-Boys, Mods sau Rockers în Anglia, făceau să domnească teroarea în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe. Ca şi bandele, aceste cete aveau un şef înconjurat de locţiitori fideli, legi implacabile, o morală, r i tur i le ' lor, iar violenţa lor o imita pe cea a gangsterilor din filmele preferate. Aceşti tineri, incapabili de a se adapta la societate, nu se gîndeau totuşi s-o conteste, în prezent acest t ip de ceată puternic ierarhizată t inde să dispară, cedînd locul unor grupuri mai largi cu caracter foarte d e o J

sebit : beatnici şi hippies.

Hippies contestă societatea şi supremaţia adultului

în t imp ce în 1955 „gangurile" căutau să profite de pe u r m a societăţii fără s-o conteste, beatnicii şi hippii refuză sistemul social din ţara lor şi caută să exercite presiuni asupra lui, adoptînd noi forme de viaţă. Ei resping toate limitele pe care viaţa în societate le impune omului : t impul nu contează mai mult ca banii, orice autoritate sau ierarhie, chiar orice organizare socială trebuie să fie suprimate. Societatea pe care o predică este cea a pasivităţii, a pacifismului, a iubirii faţă de aproapele, în care orice „bogăţie" aparţine tuturor. Totuşi, aceste două t ipuri de grupuri, ca şi cele care pot fi observate în alte culturi în epoca adolescenţei au numeroase caracteristici comune.

în primul rînd, ele se constituie în mod spontan şi se aseamănă în opoziţia lor cu societatea adultă, faţă de care adolescenţii se află într-o situaţie ambiguă i. Vrînd să fie integraţi în grupul adulţilor, dar fiind excluşi din el, ei caută în tovărăşia semenilor lor o întărire a puterii lor, o afirmare a superiorităţii lor : supremaţia adultului este contestată, doar grupul este valabil şi refuză orice compromis.

1 Vezi p. 98—108

Colegii 281

„Morala" grupurilor de tineri

Fie că este agresiv, fie că este pacifist, „morala" grupului este aceeaşi : ea cere o supunere totală faţă de normele pe care le-a creat. Cel care pare să ezite între normele predicate de părinţi şi cele ale „cetei" este exclus cu rapiditate.

Munca : dezonorantă pentru ei

Toate „cetele", oricare ar fi ele, îl refuză pe conformistul care se îmbracă ca toată lumea, vorbeşte ca toată lumea şi mai ales m u n ceşte în mod regulat. în bandă, ca şi la beatnici, să munceşti este dezonorant; cei dintîi procură bani „dînd lovituri", cei de-ai doilea cerşind. Acest refuz al banilor sau însuşirea lor traduc acelaşi refuz sau dispreţ faţă de autoritatea adulţilor, autoritate bazată adesea pe putere pecuniară. Cu excepţia „loviturilor" date în bandă, activităţile grupurilor rămîn destul de infantile : beau, mănîncă, bat străzile, fac gălăgie, flirtează. Se mai întîmplă să se şi drogheze... Dar ceea ce contează este nu ce se face, ci prezenţa celorlalţi şi toleranţa lor. Originalul este acceptat şi chiar admirat. Fiecare este liber cu condiţia să nu discute imperativele grupului ; aceste imperative comportă adesea uniformitate vestimentară : hainele de piele şi cizmele „bluzelor negre", blue-jeans-ii slinoşi şi cîrpiţi ai „beatnicilor", tunicile lejere, florile şi părul lung ai „hippy-ilor". Ei comportă, de asemenea, admiraţia faţă de anumiţi eroi (actori ca James Dean, gîn-ditori obscuri), gustul pentru o anume muzică şi anume cărţi şi în general un limbaj special, argou mai mult sau mai puţin împrumutat din lumea drogului de către hippies.

Pentru a fi admis în grupul lor trebuie să aduci sacrificii unor anumite rituri

Fiecare bandă, oricare ar fi tipul ei, îi supune pe cei care doresc să fie admişi de ea la anumite rituri de iniţiere, r i turi care au existat întotdeauna şi care păstrează acelaşi aspect de bravadă sau de sfidare aruncată legilor societăţii — cioatrici, tatuaje, diferite probe în bandele tradiţionale sau iniţierea la drog în bandele actuale de hippies. Acelaşi scop : să demonstrezi calitatea de membru, să rupi cu

2 8 2 Societatea

normele şi obiceiurile familiei, să dai dovadă de maturi tate, rezistînd oricare ar fi renghiul jucat, chiar dacă trebuie să te supui unui risc de moarte.

Un studiu aprofundat al „cetelor" de adolescenţi a scos la iveală similitudinea tulburătoare cu practicile de iniţiere pubertară ale societăţilor primitive l. Tatuarea, tăieturile sau pictarea chipului sînt considerate în numeroase triburi din Pacific drept operaţiuni ce favorizează progresul către virilitate. La indieni, t înărul adoptă un nume şi un limbaj nou. încercări fizice aspre, probe, se întîlnesc cam peste tot, trăsături de ambivalenţă sexuală de asemenea ; mai frecvent încă — r i tur i de fertilitate care duc la o activitate hetero-sexuală intensă. Toate aceste practici se regăsesc în bandele de tineri şi în unele dintre ele de multă vreme : ne putem aminti de pildă de cicatricele care constituiau prestigiul studenţilor germani sau încercările la care erau supuşi cîndva elevii de la „Ecole des arts et metiers". S-ar spune, remarcă Niederhoffer, că tinerii simt o obscură nevoie de aceste rituri, care altădată marcau trecerea solemnă la vîrsta adultă, şi că dat fiind că adulţii refuză să-i pună pe adolescenţi la-ncercare, aceştia iau sarcina asupra lor.

Solidaritatea familiei constituie un sprijin împotriva „cetei"

Astfel ceata îi permite adolescentului să găsească în ea aparenţele şi semnele simbolice ale unei maturi tăţ i pe care realitatea nu i-o conferă. Ea este, de asemenea, o etapă intermediară între tutela părinţilor şi libertatea care încă nu poate fi asumată. Să fii totodată prea t înăr şi prea liber în acţiunile tale creează o nelinişte pe care sprijinul colectiv al „cetei" o înlătură. Această nevoie secretă de a găsi încă un sprijin într-o autoritate, cînd familia este deficientă, poate explica formarea cetei. Ea este un refugiu, ea permite în acelaşi t imp să se exteriorizeze revolta şi violenţa acumulată de tinerii cărora li se refuză statutul de bărbat, mai ales dacă aparţ in unei pături sociale defavorizate.

1 Vezi, H. B ] o c h şi A. N i e d e r h o f e r, Les Bandes d'adolescents, Payot, 1 9 6 3

Colegii 283

Nu există grupări de tineri în societăţile în care famiha a menţin u t o puternică unitate : fie în Africa, fie în Orient, fie m Europa lu Franţa nu există decît foarte puţine cazuri de acest fel, in regiunile rurale unde adolescenţii muncesc încă alături de părinţi. Familia solidă, fermă sau chiar dominantă, constituie o întărire eti-cace împotriva „cetei" *.

i Vezi W J H. S p r o t t , Human Groups, Penguin Books, 1 9 5 8 . * Tonul clement explicativ şi obiectivist al autoarei, de data aceasta, nu trebuie

• ă inducă în'S: e a P c o n s i d e k de fapt aceste manifestări ca trecător - infantile. <!ar uneori pernicioase şi nocive, dezavuîndu-le categoric — n.t .

Roiul jucat de mass-media

Organismul social... este ca să spunem aşa, vrezent în fiecare fiinţă individuală, mulţumită osmozei pe care o realizează bombardarea cu imagini şi cu sunete prin mass-media.

J. Cazeneuve

Există o tendinţă să se ia drept ţap ispăşitor al tuturor dificultăţilor întîlnite de educaţie, mass-media 1 în general şi televiziunea în special, uitîndu-se destul de uşor că prin definiţie ele nu sînt decît mijloace de transmisie şi că binele sau răul se localizează în mesajul transmis. De secole, cărţile servesc drept mijloc de difuzare a cunoştinţelor şi învăţămintelor filozofice ca şi al ideilor celor mai imorale ; dacă imaginea nelinişteşte mai mult, aceasta se datorează puterii ei mai mari. Orice copil poate avea acces direct la imagine, în t imp ce pentru ca să citească trebuie să înveţe, de unde şi atracţia lui evidentă pentru un mijloc de cunoaştere care nu-i cere nici un efort. Astfel rolul educativ (sau antieducativ) al imaginii este cu mult mai important pentru ansamblul copiilor, decît cel al cărţilor ; în anumite cazuri el ajunge să contrabalanseze (sau să echilibreze) pe cel al părinţilor.

CÂRTI : DE LA STENDHAL LA „DRAGA CAROLINE"

Lectura rămîne totuşi, pentru majoritatea tinerilor, una din activităţile preferate în t impul liber. Este valabil pentru ambele sexe şi pentru toate mediile. Conform datelor raportului de anchetă a Ministerului Tineretului şi al Sportur i lor 2 , 7 7 % din elevii liceului La Fontaine, 60% din ucenicii cursului profesional al Regiei Renault, plasează lectura în fruntea preocupărilor lor din t impul liber. Chiar radioul şi televiziunea măresc la tineri interesul pentru lec-

1 Mijloace de comunicare în masă, cum ar fi presa, radioul etc. 2 Publicat în 1967 sub t i t lul Jeunes d'aujourd'hui de „la Documentat 'on française".

Rolul jucat de mass-media 285

tură i. Acest interes scade începînd de la 15 ani, şi mai net încă la 19 ani. Putem trage concluzia că lectura joacă un rol mai important la cei tineri decît la cei adulţi.

După părerea lui G. Teindas şi Y. Thireau 2 în fruntea clasamentului se plasează cărţile de aventuri (76<>/o la ucenici, 71Vo la liceeni), dar ele pierd teren între 14 şi 17 ani. Acest teren este cîştigat de romanele poliţiste (care trec de la 4 6 % la 74o/0 la ucenici şi de la 3 9 % la 6 0 % la liceeni). Trebuie notat faptul că t ineretul studiat de autori este esenţialmente masculin. Nu posedăm cifre analoge pentru fete. Se consideră totuşi sigur că lecturile lor, cel puţin pînă la adolescenţă, se apropie din ce în ce mai mult de cele ale băieţ i lor 3 .

în genul cărţilor de aventuri, bătrînul Jules Verne se apără încă bine, şi chiar contesa de Ségur, fără să mai vorbim de Alexandre Dumas, James-Oliver Curwood, Jack London ; dar nu trebuie ui tate nici aventurile de război (mai cu seamă cele aeriene) şi explorările geografice (Annapurna, Polul Sud, Luna). în anumite categorii, de la sentiment se alunecă uşor în domeniul sexual. Titluri cum ar fi „Cînd carnea tr iumfă" etc. sînt foarte răspîndite începînd de la 14 ani. „Autorii buni" sînt în declin : cîteva volume de Malraux, cîteva de Françoise Sagan şi doar cîteva urme de Stendhal, Zola, Green, Montherlant. La liceeni Stendhal ocupă un loc important şi Jul ien Sorel găseşte un larg ecou prin revolta lui împotriva societăţii ; dintre „bătrîni" se mai găsesc : Hugo şi Zola, dintre „moderni" Malraux (mai mult decît Sartre) şi Hemingway (mai mult decît Camus), dar şi.... „Dragă Caroline".

EVADAREA PRIN INTERMEDIUL REVISTELOR ILUSTRATE

Presa propriu-zisă pentru copii constituie un fenomen considerabil, dat fiind că ea publică 5 milioane de exemplare săptămînal 4 .

1 Vezi „The Impact of a Radio Book Review Program on Public Library Circulat i o n " rie Ed. B. Parker în „The Journal of Broadcasting" (University of Southern Cal i f o r n i a , 1964) şi „The Effects of Télévision on Public Library Circulation" de acelaşi .:utor în „The Public Opinicn Quarter ly" (1963).

2 G. T e i n d a s şi Y. T h i r e a u , La Jeunesse dans la familie el la société moderne, Edit ions sociales françaises, 1961.

3 în biblioteci pentru copii, fetiţele cer şi ele cărţi de aventuri; mult mai puţine cărţi ţvatru fete" sentimentale ca altădată.

4 Vezi articolul lui L. R a i 1 1 o n în revista „La Souveraineté de l'enfance ', îanua-1 io 1958. '

T

286 Societatea

Copilul îşi cumpără ziarul la chioşcul de lîngă casă cu banii care i se dau pentru aceasta, ceea ce le-ar putea permite părinţilor să aibă influenţă asupra lui. Dar în ansamblu această acţiune, cînd este pozitivă, este extrem de redusă, pentru că în curtea şcolii sau în stradă „Spirou" este schimbat cu „Michey" e t c . 1 .

Revistele ilustrate favorizează delincventa ?

Lectura revistelor ilustrate prezintă totuşi o serie de primejdii : — imaginea t inde să înlocuiască scrisul, un mijloc de comunicaţie

mai e laborat ; — imaginile sînt adesea grosolane sau vulgare ; — limbajul, cînd acesta există, este sărăcăcios. S-a constatat cu o oarecare nelinişte că delincvenţii citesc mult

mai multe reviste ilustrate decît nedelincvenţii (50% mai mult), mai ales reviste periculoase (cu crime e tc) , dar nu se ştie care din cele două fenomene este cauza celuilalt. Există aici probabil o interacţiune, unde mai curînd delincventa, ca şi refugiul într-o lume imaginară şi facilă sînt două simptome ale aceluiaşi rău, care consistă în a te simţi exclus din societate.

în ce priveşte „presa sentimentală 1 ' (în benzi fotografice), ea constituie într-o mare măsură o sfidare pentru raţ iune : feţi-frumoşi, puterea enormă şi perpetuă a nevoii de vis, de altfel întotdeauna aceeaşi. După o anchetă efectuată printre 17 fete de 13 ani :

— 10 citeau „Noi doi" — 5 citeau „Madrigal" — 8 citeau „ I n t i m i t a t e " — 1 citea „Atu-ul i n i m i i " — 6 citeau „Confidente" — 1 citea „Secretul femeilor",

pe lîngă revistele obişnuite pentru copii şi cîteva reviste pentru femei cu caracter mai general. Este adevărat că şi băieţii, începînd cu 14—15 ani, sînt cititorii preseverenţi ai acestui gen.

Această lectură pregăteşte, din nefericire pentru tineri, puternice decepţii în faţa realităţii. Totuşi succesul ei creşte neîncetat odată cu vîrsta : un sfert dintre tineri o consumă la 14 ani şi trei sferturi la 17. Acelaşi fenomen îl întîlnim şi în privinţa lecturii revistelor

1 Chiar cînd un copil cumpără în compania părinţilor, în 9 5 % din cazuri el este ce care decide


consacrate cinematografului, care atinge 25"/o pe la 16 ani. La fel pentru reviste sportive. Presa tehnică şi ştiinţifică joacă un rol secundar, cu toate că nu neglijabil („Science et vie" este foarte citit), dar revistele ilustrate cu povestiri ştiinţifico-fantastice au şi ele mulţi amatori. Desigur, în cadrul familiei tinerii sînt aproape întotdeauna puşi în situaţia să citească ziarele adulţilor. înainte de 15 ani, 53o/o dintre adolescenţi citesc unul sau mai multe ziare pentru tineri, dar după 15 ani aproape jumătate dintre tineri, mai ales băieţii, citesc zilnic un ziar pentru adulţi.

ZIARELE

Indicele de lectură zilnică a unui ziar nu se schimbă deloc în funcţie de faptul că tinerii au sau n-au un televizor. La Paris el e s te net inferior mediei naţionale (37o/o faţă de 45o/0). în S.U.A., spre sfîrşitul cursului secundar, două treimi din adolescenţi citesc un ziar pe z i 1 . Iar în F r a n ţ a există 2 milioane de cititori de ziare cotidiene între 12 şi 20 ani. De asemenea, studiul ziarelor şi modul lor de lectură au devenit materii şcolare mai ales în ultimele clase. S-a putut evalua 2 proporţia de băieţi care se interesează de cutare s a u cutare rubrică.

Sportul deţine de departe primul loc : 7 3 % pentru ucenici, 6 4 % pentru liceeni. Apoi vin : actualitatea, ilustraţiile, politica.

Rolul educativ al presei adulte este incontestabil. „Pericolele" ei s în t şi ele reale, evident. Fie că unii copii citesc „ziarul lui ta ta" în mod deschis sau pe ascuns — aceasta nu schimbă lucrurile. O problemă deosebit de acută o pun povestirile în imagini pentru adulţi publicate de marile cotidiene, pe care copiii au tendinţa să le „devor e z e " şi al căror conţinut este adesea foarte puţin copilăresc sau educativ !

în orice caz, ziarul sau ziarele familiei reflectă adesea într-o anumită măsură, mai ales din punct de vedere politic, ambianţa mediului familial, aducînd în acelaşi t imp un suflu dinafară, documente, informaţii, date noi.

1 Vezi W. S c h r a m m , L y l e J . s i E . P a r k e r . Patterns in Children's Reading of Newspapers, în ..Journalism Quarter ly" (I960).

2 Vezi G. T e i n d a s si Y. T h i r e a u, La Jeunesse dans la famille et la société moderne, Editions sociales françaises, 1961.

288 Societatea

Oricum, după afirmaţia lui L. Raillon 1 problema neputînd fi suprimată, trebuie cel puţin ascuţit spiritul critic al copilului şi al adolescentului faţă de presă, ca şi faţă de carte, de cinematograf, de radio şi de televiziune 2. încercînd să limităm sau să orientăm lectura ziarelor care nu sînt destinate adolescenţilor, putem să profităm de ocazie pentru a le vorbi despre evenimente, despre viaţa politică, viaţa artistică, sau despre viaţă pur şi simplu.

CINEMATOGRAFUL

Pe baza statisticilor actuale se apreciază (raportul „Tinerii de azi 3) că în 1970 vor fi 180 milioane de intrări ale t ineretului la cinematografele din Franţa, adică jumătate din totalul intrărilor 4. S-a notat pentru băieţii de la 14 la 17 ani cifra aproape incredibilă de 6 ori pe lună 5. Această cifră se aplică ce e drept categoriei ucenicilor, dar şi pentru liceeni ea este de 2,6 ori pe lună.

Adesea aceste ieşiri au loc în anumite zile ale săptămînii împreună cu familia, pentru că cinematografele ocupă astăzi un loc foarte important în sînul instituţiilor familiale. Dar cu vîrsta, adolescenţii merg din ce în ce mai rar la film cu părinţii. La 14 ani 60»/o dintre ucenici şi 45<>/o dintre liceeni merg singuri, iar la 17 ani — peste trei sferturi. Cei care sînt întotdeauna însoţiţi de părinţi riscă să facă impresia de „bebeluşi".

In alegere primează de departe filmele „de aventuri" (80"/o dintre tineri). J u m ă t a t e dintre liceeni apreciază filmele sentimentale şi ceva mai mulţi filmele poliţiste ; preferinţele lor în domeniul interpreţilor sînt destul de diverse. La ucenici interesul pentru filmele poliţiste şi sentimentale creşte remarcabil între 14 şi 17 ani. Pr int re actorii-bărbaţi preferinţele lor sînt net de partea celor „duri", iar printre

1 Vezi articolul lui L. R a i l l o n în revista „La Souveraineté de l 'enfance" (ianuarie 1956).

3 In acest sens s-au încercat şi numeroase experienţe pedagogice, mai ales în anumite licee ale academiei din Bordeaux, unde tehnicile audio-vizuale constituie materii de curs şi un subiect pentru comentarii .

3 Ancheta Ministerului Tineretului şi al Sporturilor în „la Documentation française" (1967).

4 Se remarcă aici că la teatru doar 14% din spectatori au mai puţin de 20 de ani. 6 Vezi G. T e i n d a s şi Y. T h i r e a u , La Jeunesse dans la famille et la sociét

moderne. Editions sociales françaises, 1961.


vedetele feminine — de partea unui t ip destul de senzual, mul t mai mult decît a unui t ip „ p u r " sau „romantic". Cinematograful reflectă aici nişte tendinţe socio-psihologice, dar el contribuie şi la accentuarea lor.

Atitudinea părinţilor. Tinerii francezi petrec în faţa ecranului mai puţine ore decît englezii sau americanii de vîrsta lor, şi în pofida cifrelor citate, ei se desprind mai încet de modul „familial" de frecventare. Dar există familii care adoptă faţă de cinematograf at i tudini ce se pot considera eronate.

— Interdicţia : copilul este tentat să reacţioneze printr-o dorinţă exacerbată de a merge la spectacole.

— Permisiunea acordată doar cînd ieşirea are loc în familie : rebeliunea este aproape la fel de puternică'.

— Invers, anumite familii au tendinţa să-1 trimită pe copil la cinema pentru a se debarasa de el, dar această atitudine poate, în cazuri defavorabile să reprezinte un punct de plecare al unui proces de disociere a familiei.

Influenţa asupra copiilor. Uneori insuficienţa condiţiilor de locuit îi împinge pe tineri la frecventarea excesivă a sălilor de cinema, care joacă atunci rolul de factor centrifug în raport cu spaţiul monoton în care se înghesuie familia. Dar în orice caz rolul jucat de imaginile filmate în psihologia adolescentului de ambele sexe poate deveni considerabil sau excesiv : ei se apucă de interminabile colecţii de fotografii ale vedetelor, visează să le imite comportarea. Procesul de identificare se desfăşoară într-un sens care nu întotdeauna este favorabil.

Cinematograful poate avea o acţiune nefastă sau binefăcătoare...

Poate oare influenţa cinematografului îmbrăca aspecte supărătoare pe plan moral ? J. Giraud citează sub acest aspect cazuri neliniştitoare !. Un băiat de 15 ani dintr-o familie foarte cinstită a făcut o spargere la vecini, la două zile după vizionarea filmului „Rififi la bărbaţi". O fată vede „Domnişoara Swing" : în aceeaşi seară ea fuge de acasă. Legătura dintre cauză şi efect este totuşi absolut imposibil

1 Vezi articolul lui J. Giraud publicat în la „Revue des associations familiales pour la sauvegarde de l'enfance, et de l 'adolescense", ianuarie, 1956. 19 — Cunoaşterea copilului

290 Societatea

de demonstrat. Anumite scene erotice pot veni într-un moment prematur al dezvoltării psihologice şi s-a subliniat adesea pericolul unor filme de valoare, dar care cuprind scene de groază sau de violentă, a căror interzicere pentru cei mai tineri de 18 ani rămîne doar teoretică. Chiar filme excelente riscă să prezinte pentru tineri aspecte excesive de evadare sau de hiperemotivitate 1.

...in funcţie de gradul de maturitate al copilului

Pe de altă parte cinematograful, ca şi limba lui Esop şi ca televiziunea, se poate dovedi de o util itate extrem de binefăcătoare, mai ales dacă poate fi adaptat la anumite etape de dezvoltare mentală. A fost adesea folosit cu succes pentru reeducarea unor copii neadap-taţi. Mai general, el constituie ca şi televiziunea (în afara căminului, dar cu mijloace tehnice mai puternice) un incomparabil mijloc de lărgire a orizontului tinerilor : actualităţi, documentare, călătorii în t imp şi spaţiu şi chiar o foarte vastă sursă de cultură : „Richard I I I " sau „Henric V" strălucesc chiar mai bine pe ecran decît pe scenă.

PUBLICITATEA Şl IMAGINEA FAMILIEI

Cînd se duce la şcoală, sau la un spectacol, sau la prieteni, copilul sau adolescentul se scufundă într-un alt mediu, strada, unde în cele din urmă îşi petrece o parte, nu tocmai neglijabilă, din t impul său.

Aici poate fi influenţat prin comportamentul colectiv sau individual al celor înt î lni ţ i ; micile întîmplări ale zilei, ale fiecărei ore, fenomene de natură politică, discuţii şi ciocniri, relaţii de dragoste etc. Şi adesea, în orice stare şi chiar în momentele cele mai calme, el nu poate scăpa de atacul zdrobitor al publicităţii. Aceasta nu poate să nu aibă o influenţă educativă sau poate antieducativă. în orice caz, ea se nutreşte cu imagini de un anumit tip, care sînt supuse unor mode.

1 Ceea ce anglo-saxonii denumesc „escapism" şi „stress".


Erotismul : mai puţin nefast ca violenţa

Moda erotismului care i-a scandalizat pe mulţi are, fără îndoială, influenţă mai puţ in nefastă decît recenta răspîndire a violenţei :

• firmă de pantofi arată bizar două picioare întinse pe şine şi pe are le va tăia un tren, totul pentru a pune în valoare modul în'care <nt încălţate picioarele. însăşi viaţa de familie ocupă un loc foarte mportant în temele publicitare de astăzi. Studiul motivelor publi-îlare arată că importanţa acestui loc este în creştere şi că marele

uublic descoperă educaţia şi psihologia de familie. Alegînd douăzeci ic reprezentări pe afiş ale grupului familial complet, J. Ormezzano i constatat că ele fac apel mai curînd la tema relaţiilor afective din

• mul familiei, decît la cea a tinerei frumuseţi şi a bărbatului puter-.ic >. O treime dintre ele se referă la relaţiile de dragoste între soţi, • treime — la cupluri în dialog acasă, ultima treime face apel la

• claţiile cu copilul. J. Ormezzano deosebeşte : — familii de tip dinamic, unde copiii îi antrenează pe părinţi, iar

imilitudinea îmbrăcăminţii subliniază absenţa relaţiilor ierarhice ; — familii de t ip static — tatăl domină, el este centrul grupului

familial. Familiile reprezentate sînt destul de numeroase : trei copii de

imilie, dar imaginea ideală a mamei s-a s c h i m b a t : este o t înără «rneie seducătoare. Ea rămîne totuşi subordonată, foarte „feminină" i sensul tradiţional al termenului. Tatăl nu-şi pierde cîtuşi de puţin virilitatea ocupîndu-se de copil. El îl plimbă, îl înfaşă, îl hrăneşte, discută cu el, lansează împreună

• u el zmee de hîrtie, fără ca aceasta să-1 discrediteze.

Publicitatea : o imagine idealizata a familiei

Publicitatea este aici reflectarea unei evoluţii recente în raportur i l e cuplului şi în cele ale cuplului cu copiii.

Publicitatea reflectă o educaţie mai liberală : un copil de patru • ini este lăsat să manipuleze vase frumoase. Dacă-şi răstoarnă ceaşca

i ciocolată, el se amuză : „nu-i nicio nenorocire, graţie produsu-

1 Vezi articolul lui J. O r m e z z a n o , Publicité et idéal éducatif, în „L'Ecole i' parents", iulie-august, 1968.

292 Societatea

lui N... faţa de masă nu se pătează". De fapt copilul este rege. „Sînt delicioase, scumpule" i se spune pe un afiş, oferindu-i-se bomboane. Afecţiunea primează asupra autorităţii : copilul are nevoie de îngri jire, de tandreţe, de o educaţie luminată, „deschisă asupra lumii" ;{ să-i oferim cărţi, enciclopedii, aparate de radio şi de proiecţie pentru fotografii. în t re copii şi părinţi totul este ordine şi armonie, aici n-ar putea exista certuri.

Aceasta este himera idealizată a familiei pe care o reprezintă publicitatea de astăzi. Nu este reflectarea unor concepţii noi, ci dim--potrivă, toate aceste imagini pătrund fără-ncetare, în mod conştient sau nu, în spiritul celor tineri ca şi al celor adulţi şi vin să întărească tendinţe noi, deja în curs de dezvoltare.

RADIOUL

Influenţa radioului, care a constituit o cotitură esenţială este deja în regres, în favoarea celei a televiziunii.

Audiţia prin intermediul undelor hertziene a cunoscut perioada ei de glorie în t impul „telegrafiei fără fir", această expresie marcînd o generaţie de acum foarte veche.

Ea a cunoscut totuşi o curioasă reînflorire în timpul apariţiei aparatelor portative ou tranzistoare, devenit un cadou clasic pentru adolescent.

Tinerii înşişi, cînd sînt consultaţi, deosebesc astfel motivele interesului lor pentru audiţii radio 1 :

Este uşor 2 3 %

Eşti ţ inut la curent cu toate 2 3 %

Este odihnitor 5%

Este un zgomot de fond care permite să faci altceva 5%

Un radio adevărat respectă libertatea de gîndire 8%

Programele sînt vaste 10%

Eşti mai impresionat de o radioemi-siune decît de lectură 10%

1 Tinerii de astăzi, în „La Documentation franeaise". 1967.


Doi tineri din trei ascultă radioul zilnic. Aceasta este o cifră consi-!>rabilă. Efectivul este mai ridicat la fete şi creşte o dată cu vîrsta. -ondajele arată că peste jumătate din public (dar care-i aici propor-m de tineri ?) cere o mărire a numărului emisiunilor de „varie-aţi" şi de cîntece. Or, în Franţa, din 500 de ore de emisie pe săp-tmînă, 200 sînt consacrate acestui gen de programe. Instrument de formare şi de contact foarte pronunţat cu lumea

\ teri oară pe plan intelectual, moral, politic, ştiinţific, artistic (emi-unile France-musique), radioul contribuie totuşi la o oarecare izo-ae a copilului faţă de influenţa familiei.

TELEVIZIUNEA în Franţa numărul receptoarelor de televiziune a crescut de la

10 000 în 1955 la 5 milioane în 1965 şi nu încetează să crească. Aparatul de televiziune este un obiect de ostentaţie, el defineşte ivelul de v i a ţ ă 1 " . Dar mai ales numărul de ore petrecute de copii

n faţa ecranului fac din el un factor foarte nou şi foarte puternic 1 formării t iner i lor 2 . Influenţa lui asupra lor este directă, prin nagini pe care le privesc şi care le absorb în întregime atenţia, a este şi indirectă, pentru că ea modifică profund viaţa de familie i raporturile reciproce ale membrilor săi.

Televiziunea strînge şi dezbina familia

Influenţa televiziunii asupra vieţii de familie este destul de com--l'wă : ea o întăreşte din punct de vedere material, menţinînd-o gru-ată, dar în acelaşi t imp ea suprimă un anumit număr de ieşiri şi

contacte exterioare. Ea oferă părinţilor şi copiilor centre de înţese comune şi subiecte de conversaţie. Ea suscită între ei un dialog,

1 tul decît dialogul adesea puţin cordial asupra notelor de la şcoală. >c exemplu, un film despre război poate permite o discuţie despre n trecut pe care părinţii au putut să-1 cunoască. D a r trebuie ca '.irinţii să fie capabili de ea. Se întîmplă ca ei să-i tr imită pe copii i culcare, răspunzîndu-le astfel la întrebări : „Tu n-ai experienţă,

1 H. M a r c u s e , Eros et civilisation, Edit ions de Minuit, 1968. •' După un sondaj al l .F .O.P. din 1966, 4 2 % dintre tineri se uită la televizor în > arc zi sau aproape în fiecare zi, mai ales în provincie. Maximul este atins în preajma

: tei de 14—15 ani.

294 S o c i e t a t e a

n-ai cunoscut asta" etc. şi adesea discuţia se termină aici. Mai fecunde sînt poate anumite emisiuni care studiază conflicte, ridică probleme de conştiinţă, care pot să privească viaţa şi preocupările: părinţilor ca şi pe ale copiilor.

Dar televiziunea riscă să şi înlocuiască schimbările directe cu privire la subiecte de familie. Există familii în care nu se mai vorbeşte deloc, din momentul în care se dă drumul la televizor.

M. de Villes se referă la o „delegaţie de prestigiu" 1 care răscoleşte relaţiile părinţi-copii. Receptorul „ştie mai mul te" decît părinţii, care încetează de a mai fi surse de cunoaştere. Şi fără îndoială, această pierdere de prestigiu a jucat un anumit rol în dezvoltarea „contestării".

Influenţa intelectuală. O mare anchetă a UNESCO (1965) a făcut în diferite ţări bilanţul influenţei televiziunii ca mijloc de însuşire a cunoştinţelor 2 . Rezultatele şcolare propriu-zise par să fie influenţate mai curînd în sensul negativ datorită folosirii prea intensive a televiziunii. în schimb, influenţa asupra cunoştinţelor generale este mai curînd pozitivă. Copiii care se uită la televizor reuşesc mai bine decît alţii să răspundă la testele de cunoştinţe generale (Marea Britanic). Părinţii consideră că sînt mai bine informaţi (Japonia). Au; un vocabular mai bogat în momentul intrării în şcoală (Statele Unite, Canada). De fapt, rezultatul general este pozitiv, ori de cîte: ori părinţii au curajul să limiteze audiţia la cîteva emisiuni intere-; sânte, fără a lăsa copilul să obosească în faţa aparatului.

Dar copilul necesită o televiziune care să corespundă mai bine decît orice alt mijloc posibilităţilor şi nevoilor lui. Sursă de distracţie la domiciliu, ea-1 captivează fără să-1 separe de fapt de cămin şi-i permite accesul în lumea persoanelor adulte : să urmăreşt i emisiunea înseamnă să fii egalul lor.

Este incontestabil că televiziunea are o influenţă considerabilă asupra formării intelectuale la cei tineri. Ancheta UNESCO subliniază că ea acţionează asupra concepţiilor şi asupra valorilor copilului, avînd în acelaşi t imp înrîurire şi asupra gusturilor sale personale. După părerea p ă r i n ţ i l o r 3 televiziunea „dezvoltă inteligenţa"

1 Vezi M. de V i l l e s , La Télévision et nous, l 'École des loisirs, 1968. 2 Vezi articolul, L'influence de la télévision sur les enfants et les adolescents în „Etudes,

et documents d ' information", nr. 43. '„Tiner i i de astăzi" în „la Documentation française", 1967.

Rolul jucat de mass-media 2 9 5

copiilor (860/0), „îi instruieşte mul t " (77%). S-a mai constatat că ea face să scadă vînzările revistelor i lustrate pentru copii

Pentru ca aportul televiziunii să fie cu adevărat pozitiv, este posibil să se urmărească ca ea să completeze şi să consolideze materiile şcolare, în loc să le prejudicieze. în afara emisiunilor de televiziune şcolară propriu-zisă, profesorul poate folosi emisiunea din ajun (o emisiune despre China de pildă, sau o piesă clasică) pentru a-i determina pe elevi să tragă concluziile care se impun. Tot astfel, acasă părinţii pot acorda un sprijin pentru însuşirea materiilor şcolare mulţumită anumitor emisiuni (biografii, filme istorice. e tc), pentru a da un sens mai concret la cele ce elevul află la şcoală. Trebuie lotuşi să rămînem conştienţi de limitele sau de pericolele posibile ale acestui mod de cultură de masă : ele au fost adesea subliniate de sociologi, care se tem că spectatorul, mai ales cel tînăr, este expus primejdiei pasivităţii şi conformismului. Alţii sînt totuşi mai puţin pesimişti. Astfel J. Cazeneuve subliniază 2 redresarea publicului care în loc să suporte emisiunile le discută, iar sociologul american Mac Luhan arată că mijloacele electronice de comunicaţie vin -*ă completeze pe cele tipărite, restituindu-ne folosirea tuturor simit irilor şi permiţîndu-ne să nu mai depindem de un unic sistem de codificare 3.

Influenţa asupra sănătăţii. Problema se pune în primul rînd pe plan fiziologic. în general, copiii se culcă ceva mai târziu în familiile care posedă un televizor. Dar diferenţa nu este mare (17 minute în •laponia, 11 în Canada). Totuşi, în anumite ţări, se constată că sînt ameninţate mesele, luate prea în grabă, şi orele de somn. O treime dintre copiii de 12 ani în Anglia se uită la televizor după ora 22, i a r în Statele Unite — 6 0 % după miezul n o p ţ i i ! Adesea, chiar -Iacă copilul este trimis la culcare, el adoarme greu, pentru că con-l i n u ă s ă s e gîndească la spectacolul de-abia văzut... In general există pericolul oboselii pentru ochi şi al tensiunii nervoase mai ales (prea multe lucruri de văzut şi de asimilat), dacă t impul total de urmărire a televizorului pe zi întrece limitele raţionale. Adesea părinţii înşişi • ml prea pasionaţi de televizor pentru a fi în măsură de a impune limite. Adesea, de asemenea, pentru „a fi lăsaţi în pace", ei cedează

1 Ancheta realizată la Universitatea din Stanford sub conducerea lui E. P a r k e r. - Vezi J. C a z e n e u v e , La télévision maîtrisée în „la Nef", nr. 57, 1969. : i Vezi M. M a c L u h a n , La Galaxie de Gutenberg, Mame-Seuil, 1967 şi Pour

>mprendre Ies media, Mame-Seuil, 1968.

V.

296 Societatea

dorinţei copiilor. Problema camerei unde trebuie plasat televizorul constituie un izvor de mari dificultăţi : sufrageria, salonul, dormitorul părinţilor ? Nici un răspuns sigur nu poate fi deocamdată dat.

Influenţa morală. Pentru ca părinţii să fie în măsură să-şi asume educaţia copiilor, ei trebuie evident să controleze folosirea emisiunilor. Lucrul este destul de dificil în practică, fie că încercăm să ut ilizăm metoda convingerii, fie o altă posibilitate de contact. Practic, copiii văd un număr considerabil de emisiuni care nu le sînt destinate, în general, părinţilor le vine din ce în ce mai greu să impună un sistem de educaţie, pentru că graţie televiziunii copilul va putea oricînd să-1 pună la-ndoială K O dificultate suplimentară o constituie faptul că nu putem evalua cu precizie efectul produs de cutare sau cutare emisiune asupra gîndirii copilului. Anumite lucruri pe care nici nu le percepem, îl sperie. Altele, care ne par înspăimîntătoare nu-1 ating, pentru că nu le înţelege.

Aceeaşi anchetă a UNESCO confirmă concluzia experienţelor remarcabile ale lui Berkowitz 2, conform cărora violenţa văzută la televizor (sau pe ecran) tinde să crească delincventa sau criminalitatea, şi în orice caz agresivitatea care le serveşte drept bază 3.

Un mare număr de psihologi de tradiţie psihanalitică susţin încă teza „catharsisului" după care urmărirea unui spectacol violent îl „purifică" pe spectator de propriile sale tensiuni. Din nefericire toate lucrările recente tind să prezinte această teză ca fiind cel puţin insuficientă. Ele tind în ansamblu să demonstreze că un spectacol violent nu „fabrică" agresivitatea, dar contribuie la transformarea ei în violenţă acolo unde de-acuma există 4.

Să ne amintim experienţa clasică : copiii sînt împărţiţi în două grupe, dintre care doar una este supusă unui test de ortografie foarte dificil ; eşecul îi face pe copii să se simtă furioşi şi frustraţi. Apoi li se arăta copiilor un film violent, în care un manechin este stîlcit în bătaie. După care li se cere să lovească la rîndul lor un manechin.

1 Vezi D. R i e s r a a n , La Foule solitaire, Arthaud, 1964). Mulţumită mijloacelor de informare în masă copilul află cu uşurinţă despre ncrmele obişnuite de comportare ale părinţilor, norme pe care le pret : nde apoi de la proprii săi părinţi .

2 Vezi L. B e r k o w i t z , The Effects ofObserving Violence, în „Scientific American", febr. 1964.

3 Agresivitatea este latentă în natura omului, chiar cînd nu se manifesta în med deschis. Vezi K- L o r e n z, L'Agression, une histoire naturelle du mal, Flammarion, 1969.

* Acestea sînt în particular concluziile Comitetului de cercetare în televiziune, numit de Ministerul de Interne al S.U.A. în 1963.


' oprii frustraţi o fac atunci bucuroşi, ca şi cum agresivitatea lor -ar fi exasperat în timpul spectacolului, în t imp ce copii nefrus-

| : aţi nu manifestă nici cel mai mic interes pentru acest exerciţiu 1. Se pare că pericolul emisiunilor violente este mare, mai ales pen-

i r u copiii de-acum perturbaţi ; în acest sens ele pot favoriza delinc-enţa. Predelicvenţii încearcă adesea faţă de propriul tată sau faţă

i;o societate în general sentimente de ostilitate, pe care un film enţa. Predelincvenţii încearcă adesea faţă de propriul tată sau faţă

Experienţele lui L. Berkowitz tind totodată să demonstreze că i hiar copiii normali pot fi afectaţi, dacă de pildă actul de violenţă • s te comis de eroul simpatic, cel cu care se identifică, cu atît mai mult cu cît acest personaj întîlneşte aprobarea societăţii, şi mai ales dacă violenţa îi permite să reuşească în acţiunile l u i 2 .

Alegerea programelor. Pr ima datorie a părinţilor este deci să controleze cu grijă alegerea programelor. Se pare că de fapt controlul se exercită mai curînd prin permisiunea de a urmări televizorul pină la o anumită oră decît pr in verificarea programului, iar părinţilor le vine mai des ideea să interzică decît să sfătuiască.

Cam 2 0 % din părinţi acordă o încredere absolută „pătratului a l b " sau avertismentului prezentatoarei ; ei nu ţin cont de diversitatea

îrstelor şi a caracterelor, care ar cere o adaptare a controlului la liecare caz individual.

Mai mult de jumătate din copii văd ce vor ei

Să semnalăm, pentru moment, următoarele atitudini dăunătoare : — Să te debarasezi de copii instalîndu-i în faţa aparatului pen

tru a putea pleca de acasă ; televiziunea devine atunci „babysitter". — Să permiţi urmărirea programului miercurea şi sîmbăta seara

..pentru că a doua zi este liberă", fără preocupare pentru valoarea • misiunii.

— Să te serveşti de televiziune în mod corectiv. „Dacă eşti cuminte, ai voie să te uiţi mai mult" . Nici aici criteriul valoric al emi-

mnii nu intră în socoteală 3.

1 Vezi .1. D. H a 1 1 o r a n, The Effects of Mass Communication, Leicester, 1965. — Astfel westernul, mult t imp considerat inofensiv, nu este deloc astfel. Violenţa erou-

i i n este mai contagioasă decît cea a banditului . 1 Vezi H. C a s s i r e r, La télévision et les enfants d'âge préscolaire, în „Courner

'. l 'UNESCO", nov. 1966.

298 Societatea

Aceste erori probabil sînt mai frecvente decît se crede, pentru că in ciuda controlului pe care părinţii susţin că-1 exercită, mai mul de jumătate dintre copii afirmă că sînt liberi să vadă ce vor.

Tabloul influentelor c a r e a c ţ i o n e a z ă fie direct, f ie prin intermediul părinţilor asupra f o r m ă r i i personalităţi i

copilului şi asupra comportări i lui ulterioare.

Comportarea cop//o/ui

C o n c l u z i i

A devenit o tradiţie ca atunci cînd un copil sau un adolescent are dificultăţi, să acuzi de ele educaţia pe care a primit-o în familie sau „neglijenţa" şi „delăsarea" părinţilor s ă i ; o asemenea atitudine, foarte caracteristică în a doua jumătate a secolului XX şi care t ranspare din ce în ce mai des pr in măsuri judiciare, are meritele ei : ea atrage atenţia asupra dezastrelor ignoranţe i ; ea î i încurajează pe părinţi să se intereseze de problemele de educaţie ; mulţumită ei poate va veni ziua cînd toţi bărbaţii, toate femeile, vor primi înainte de a părăsi la 16 ani şcoala cîteva noţiuni de psihologie şi pedagogie, destinate să facă din ei altceva decît educatori întâmplători. Dar nici această concepţie nu este lipsită de primejdii.

Ea îi culpabilizează pe părinţi, aproape pe toţi părinţii, sau cel puţin îi scufundă în nelinişte. Teama de a proceda rău, teama de a „rata" o educaţie, nu creează în jurul copilului o atmosferă perfect sănătoasă.

Educaţia nu se face în afara societăţii

Responsabilitatea părinţilor în cadrul educaţiei este imensă : ea nu este totală. Dincolo şi în afară de ei, există lumea : familia, prietenii, şcoala, cărţile, televiziunea. într-o formă sau alta, răspunderea formării tinerilor dincolo de copilărie, a fost întotdeauna, în tot cursul istoriei, problema întregii comunităţi. în civilizaţia noastră societatea delegă familiei o parte din puterea ei. Dar ea rămîne mereu prezentă şi se manifestă prin intermediul unor presiuni variate. Primii specialişti în psihologia copilului îl studiau separat, ca si cum ar fi fost posibil să-i disociezi reacţiile de cele ale anturajului. De cîţiva ani încoace am învăţat să-1 readucem în mediul său, să considerăm că dificultăţile sale, aparent individuale, erau


în realitate nişte maladii de familie *. în curînd va trebui să lărgim studiul la medii cu mult mai vaste şi sociologia va trebui să-şi aducă contribuţia.

Cei doi poli ai educaţiei : dezvoltarea şi limitarea

Societatea nu tolerează creşterea liberă şi dezordonată a unei fiinţe omeneşti. Ceea ce cere ea este transmiterea, îmtr-o scurtă perioadă educativă, a imperativelor ei, a cuceririlor ei acumulate de secole, în cîţiva ani un copil trebuie să devină o fiinţă socială adaptată. Iar procedeele folosite nu diferă prea mult de cele ale grădinarului care vrea să obţină o plantă frumoasă, viguroasă şi îngrijită. El' n-are la dispoziţie decît două metode, aproape contradictorii : îngrăşămîntul şi foarfecă. îngrăşămîntul stimulează creşterea, foarfecă o limitează şi o ordonează.

Tot astfel, preocupările educatorilor au oscilat întotdeauna între doi poli opuşi : să lărgească cunoştinţele şi să le limiteze. Să înveţi să afli, să înţelegi şi să asimilezi cît mai multe cunoştinţe este unul din aspectele esenţiale ale educaţiei, care trebuie să fie o descoperire perpetuă. Dar pe de altă parte, ea trebuie să fie şi o asceză. Copilul învăţă să-şi domine pornirile, să-şi limiteze pasiunile şi cutezanţele. Nu se mai crede astăzi deloc că ignoranţa ar fi avut virtuţi, dar aşa s-a crezut odată. Doar interzicînd orice experienţă, disimulând aproape toate realităţile se fabricau în mod artificial delicioasele fete „pure" ale secolului trecut. Biserica interzicea c ă r ţ i ; în secolul XVI Savonarola le ardea.

Obiectivul nostru nu-1 constituie aici discutarea şi compararea valorii acestor concepţii, ci numai reamintirea faptului că de-a lungul secolelor cele două sarcini care le corespund au fost încredinţate „grosso modo" una şcolii, cealaltă familiei. în antichitate şcoala împărtăşea cunoştinţe : gramatica, retorica, matematica, în t imp ce familia, păzitoarea tradiţiilor ancestrale, opera în locul copi- ^ lului tr ierea adevărurilor pe care u r m a să şi le însuşească. în Evul Mediu, amîndouă sprijinindu-se solid de biserică, universitatea procura ştiinţa scolastică, iar familia morala de cavaler sau de postăvar. Această dualitate impregnează puternic încă educaţia din zilele noastre.

1 Spitalul Henri-Rousselle a creat cel dimîi un serviciu specializat în studiul problemelor de familie.

Concluzii 301

Educaţia : un factor de integrare socială

Totuşi, în secolul trecut de-acuma, s-a schiţat o importantă t ransformare. Schema pe care am indicat-o se aplica unei societăţi rigide, unde locul copilului era dinainte evident şi delimitat. Sub impulsul revoluţiei industriale şi democratice, societatea burgheză din secolul XIX, mai reoeptivă, a început să sugereze posibilităţile de ascensiune socială datorate nu bunăvoinţei capricioase a unui mare senior, ci meritului sau mînuirii eficace a banilor şi a regulilor sociale. Astfel educaţia capătă un alt sens ; ea devine unul din elementele s tatutului social, ea este cea pe care îşi bazează ambiţiile tipurile lui Jul ien Sorel. Şcoala împrăştie cunoştinţele şi le certifică prin diplome con-firmabile, puternice ' instrumente de acces la posturi superioare. Din partea ei, familia mereu veghează la formarea morală, dar preocupată de păstrarea sau de ameliorarea statutului ei social, ea acordă din ce în ce mai mult grijă rafinamentului manierelor care sînt şi de „un semn de recunoaştere" şi aproape marca unei caste. Cunoaşterea a cedat locul „culturii", iar educaţia unei „bune educaţii" : una şi cealaltă combinate determină nivelul integrării sociale.

Astăzi : în căutarea unui crez

Trebuia să aşteptăm a doua jumătate a secolului XX pentru ca să vedem apariţia unui fenomen nou, care răscoleşte toate modurile noastre de gîndire : invazia operată de mass-media, factorul educativ la fel de puternic ca familia şi şcoala. Aducînd fiecărui copil un aflux imens de informaţie necontrolată, el favorizează răspîndirea maximă a cunoştinţelor şi contestarea maximă a valorilor sociale u morale. Familia şi şcoala sînt puse amîndouă sub semnul întrebării în calitatea lor de surse de educaţie.

Astfel se observă din ce în ce mai mult influenţarea reciprocă a rolurilor lor :

— Familia îşi pune din ce în ce mai puţin amprenta asupra adolescentului, ea devine mai ales un mediu de securitate pentru primii ani mulţumită legăturilor afective din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai mărturisite.

— Şcoala asistă la contestarea pînă şi a rolului său cultural. însăşi noţiunea de „cultură", vagă şi relativ dezinteresată, este discutată ca fiind legată de societatea burgheză. Şcoala, prin intermediul


opţiunilor şi al orientărilor, tinde să-şi asume un rol strict util itar şi să devină instrumentul integrării profesionale şi sociale la toate nivelele.

într-o viziune optimistă, mass-media — mai ales televiziunea — ar deveni un mijloc de a-i aduce fiecăruia un supliment de cunoştinţe dezinteresate şi, poate, o indicaţie asupra moralei sociale acceptabile astăzi.

Acest tablou nu este absurd şi poate că în acest fel societatea de mîine îşi va găsi echilibrul. S-ar putea totuşi considera că-i lipseşte avîntul. Idealul „comunicării" şi al „integrării sociale" nu poate fi deloc suficient. Trebuie s-o ţinem minte cînd observăm că astăzi mulţi tineri sînt, mai mult ca niciodată, şi cum zicea Jules Remains într-un sens foarte larg, în căutarea unui crez.

B i b l i o g r a f i e

Adler (A.): L'enfant difficile (Payot, 1968) — o serie de cazuri studiate în profunzime.

Aubry (J.) :La carence de*soins maternels (P .U.F. 1955) — Efectele separării de mamă a copiilor mai mici de 3 ani plasaţi temporar în creşă.

Berge (A.): Education familiale (Aubier-Montaigne, 1959) — Căutarea drumului dificil între constrîngerile necesare şi l ibertăţile ce trebuie respectate.

Berge (A.): Le métier de parents (Aubier-Montaigne, 1952) — Idei confruntate cu rezultatele experimentale.

Berger (G.): Traité pratique d'analyse du caractère (P .U .F.) — însoţit de chestionare care să ajute la stabilirea diagnosticului.

Bloch (H.) şi Niederhoffer (A.): Les bandes d'adolescents (Payot, 1963) — Un studiu aprofundat şi comparaţia cu societăţile primitive.

Bonheur (G.): Qui a cassé le vase de Soissons (Laffont, 1963) — Amprenta lăsată asupra n o a s t r ă j a şcoala primară.

Boulanger-Balleyguier (p . ) :^£es cris chez l'enfant (Vrin, 1968) — Comportamen

tul sugarului.

Bourdieu (P.) şi Passeron (J.C.): Les héritiers (Editions de Minuit, 1964) — Ceea

ce studenţii datorează mediului lor social.

Brenton (M.): The American Male — Cuprinde un capitol important referitor la rolul ta tă lu i .

Brimer (J.): The process of Education (Vintage Books, 1960) — o carte foarte importantă consacrată modului de îmbunătăţ i re a metodelor de învăţămînt.

Cattell (R.B.): La personnalité (P.U .F. , 1956) — Tot ce contribuie la formarea personalităţi i : evoluţie naturală, educaţie, mediu.

Cesari (P.): Psychologie de l'enfant (P .U .F . , 1949, colecţia „Que sais-je?") — Un scurt studiu asupra imitaţiei, a jocului, a afectivităţii, a inteligentei.


Chateau (J.): Le Réel et l'Imaginaire dans le jeu de l'enfant (Vrin, 1946) — Funcţia de reprezentare şi de disimulare: rolul lor în echilibrul afectiv al copilului.

Claparède (E.): Psychologie de l'enfant et pédagogie experimentale (Kundij , 1905) — Descrierea evoluţiei copi lului ; rolul jocului în procesul de învăţare.

Cohen (M.); Lézine (I.) şi colaboratorii: Etudes sur le langage de l'enfant (Editions du Scarabée, 1962).

Corman (Dr. L.): Nouveau manuel de morphopsychologie (Stock, 1967) — Diferitele tipuri de caracter în funcţie de forma obrazului.

Cousinet (R.) : La vie sociale des enfants (Editions du S c a r a b é e , 1960) — Grupurile de copii: formarea lor, jocurile, regulile, imitarea modelurilor.

Graecker (R.): Les enfants intellectuellement doués ( P . U . F . , 1 9 5 1 ) — C i n e sînt şi care sînt soluţiile educative experimentate pentru ei.

Debesse (M.): La crise d'originalité juvénile (Alcon, 1936)—Această expresie a devenit clasică.

Debesse (M.): L'adolescence ( P . U . F . , 1942) — Mai curînd descriptiv decît analit ic — Numeroase exemple.

Engelmann (S. şi T.): Comment donner à vos enfants une intelligence supérieure (Laffont, 1967) — Studiu pedagogic, revelat de t i t lu ; metode eficace pentru stimularea inteligentei vîrstei preşcolare.

Erikson (E.): Enfance et société (Delachaux et Niestlé, 1959) — Dezvoltarea copilului într-o perspectivă psihoanalitică şi socială.

Freud (A.): Le traitement psychanalytique des enfants ( P . U . F . , 1951) — A l c ă t u i t după observarea unor cazuri precise.

Freud (S.): Essais de psychanalyse (Payot, 1965) — Teoriile lui Freud legate de Aceasta, de noţiunea Eului şi a Supraeului.

Freud (S.): Introduction à la psychanalyse (Payot, 1917) — Lucrarea fundamentală asupra conceptelor freudiene.

Freud (S.): Trois essais sur la sexualité (Gall imard, 1945)— Evoluţia sexualităţii copilului pornind de la explicarea nevrozelor şi a perversiunilor.

Gesell (A.): L'enfant de 5 à 10 ans ( P . U . F . , 1959). Le jeune enfant dans la civilisation moderne (P.U.F.) . L'adolescent de 10 à 16 ans ( P . U . F . , 1959) — Trei studii fundamentale asupra etapelor de dezvoltare a copilului.

Girard (A.): La réussite sociale ( P . U . F . collection „Que-sais-je?" 1967) — Factorii sociali şi obstacolele în faţa egalităţii şanselor.

Bibliografie 305

Klineberg (O.): Psychologie sociale ( P . U . F . , 1957) — Manual foarte complet care acordă un loc important studiului altor civilizaţii.

Koupernik (C.) şi Dailly R(.): Développement neuropsychique du nourrisson (P.U.F.,> „Paideia", 1968) — Dezvoltarea fizică şi intelectuală, normală şi anormală a copilului, de la 0 la 2 ani. Foarte completă şi erudită.

Krech (D.) şi Crutchfield (R.S.) : Théorie et problèmes de psychologie sociale (P.U.F.,

1952) — Manual clasic de psihologie socială.

Launay (C.) Hygiène mentale de l'écolier (P .U.F . , Païdeia, 1959) — Probleme de sănătate şi probleme psihologice.

Le Gali (A.): Caractérologie des enfants et des adolescents (P.U.F.) — Descrierea a opt caractere de bază, cu nuanţele lor.

Lévine (J.): Progrés et problèmes de la conscience de soi chez l'enfant d'âge scolaire (1964).

Lézine (I.) şi Brunet (O.): Le développement psychologique de la première enfance ( P . U . F . , 1965) — Studiul aprofundat care a permis elaborarea unor „baby teste" celebre.

Lorenz (K.): L'agression, une histoire naturelle du mal (Flammarion, 1969) — Tendinţele agresive la om urmărite după studiu! comportamentului animal.

Mac Luhan (M.): La Galaxie de Gutenberg (Mame-Seuil, 1967) — Cum civilizaţia tiparului este învinsă de cea a mijloacelor de comunicaţie electronice.

Mannoni (M.): L'enfant arriére et sa mère (Editions de Minuit, 1968) — Eseuri filozofico-politice. O sinteză Freud-Marx.

Martinet (A.) şi colaboratorii: Le langage (Encyclopédie de la Pleiade) — Geneza şi structurile vorbirii.

Mauco (G.): Psychanalyse et Education (Editions Aubier-Montaigne, 1G68) — Destinat explicării părinţi lor şi copiilor a originilor inconştiente ale at i tudini lor lor faţă de copii.

Meili (R.): Le développement du caractère chez l'enfant (Dcssart, Bruxelles, 1967).

Michaud (E.): Actions et Pensées enfantines (Editions du Scarabée, 1953) — Cum îşi reprezintă lumea copilul între 4 şi 10 ani.

Montessori (M.): Pédagogie scientifique (Larousse) L'enfant (Desclée de Brouwer et Cie, 1952) Celebra „metodă".

Manchaux (M.C.): La vérité sur les bébés (Maguard, 1968) — Un manual de educaţie sexuală pentru cei mici şi pentru părinţii lor.

C u n o a ş t e r e a c o p i l u l u i

cunoasterea-copilului - Rose Vincent

Documents

Transcript of cunoasterea-copilului - Rose Vincent