Vincent Van Gogh

VINCENT VAN GOGH

COPILUL DIN BRABANT

„Eu acord aceeasi atentie omului care creeaza opera ca si operei.

VINCENT VAN GOGH

Specificul pictorului în contexul de mai sus: note comune, aspecte particulare, perioade de creaţie ş.a.m.d.

Vincent Van Gogh s-a nascut la 30 martie 1853, la Groot-Zundert, care pe atunci era un biet sat din Brabant, la frontiera olandezo-belgiana. A murit la 29 iulie 1890, la Auvers-sur-Oise, în Ile-de-France. Intre aceste doua date se înscrie existenta pamînteasca a unei fiinte, un scurt dar stralucitor destin, unul dintre cele mai extraordinare destine ale vremurilor noastre. Extraordinar, nu prin vreo actiune pe care ar fi exercitat-o asupra epocii sau prin vreo influenta artistica imediata. Extraordinar prin complexitatea dramei sale interioare. Cazul sau psihologic care poate fi studiat — si este studiat — sub diverse unghiuri, îi deruteaza, în egala masura, pe biografi, pe critici si pe psihiatri. Treizeci si sapte de ani, dintre care jumatate au fost o cautare tragica în care se amesteca orgoliul si credinta, umilinta, suferinta fizica si morala, dorinta de apostolat si vointa artistului — ani de cautari si de lupte, la capatul carora experienta al carui „cobai" a fost într-un fel Van Gogh se întîlneste cu un domeniu care, în mod vadit, nu mai este al nostru.

HOLISM - ELEMENTARISM

în functie de optica din care e considerat, în functie de planul de pe care e studiat, destinul lui Van Gogh este acela al unui artist, al unui mistic sau al unui bolnav. Daca e privit numai dintr-unul din aceste puncte de vedere, el se sustrage analizei, deoarece formeaza un tot, ca o constructie a carei desavîrsire trebuie urmarita de la temelie pîna la acoperis.

Aceste trei aspecte ale cazului Van Gogh sînt strîns legate între ele. Apar înca din copilarie, se dezvolta, se orînduiesc uneori tainic, insesizabil, dar totdeauna în vederea unei anume împliniri dramatice, spre a se uni în cele din urma si a se exprima într-o opera de vizionar.

Sa examinam deci unul dintre aceste trei aspecte pentru a le explica pe celelalte? Sa le privim pe toate trei succesiv? Asemenea încercari n-ar reusi nici sa le rezolve nici chiar sa le defineasca. Ne-ar face sa deviem, le-ar falsifica. Daca opera în sine si-ar pastra frumusetea, ar pierde, în schimb, o parte din semnificatia, din bogatia sa.

RAŢIONALITATE - IRAŢIONALITATE

Caci dincolo de pictor, de bolnav, descoperi totdeauna omul. Datorita tocmai contradictiilor sale, caracterului sau, constituit se pare din trasaturi nu numai diferite, ci opuse, si ale caror ciocniri dadeau impresia ca sînt mai multe fiinte în Vincent, dictîndu-i rînd pe rînd violenta si tandretea, revolta si credinta, umilinta si spiritul de independenta, nelinistea si exaltarile sale. El nu lupta numai cu societatea, cu arta, cu Dumnezeu; ci mai întîi cu Vincent însusi. si era lupta cea mai sfîsietoare; caci nici un alt om n-a fost mai sincer ca el.

Un asemenea destin suscita, evident, cele mai diverse interpretari. El reclama în acelasi timp analiza si sinteza, incita pe psihanalist la diagnostic si pe poet la lirism, fara ca unul sau celalalt sa satisfaca macar aparenta unui adevar.

Un fapt deosebit pentru studiul acestui destin este, de altfel, abundenta marturisirilor pe care ni le-a lasat omul: o opera picturala care merge paralel chiar cu evolutia dramei; o opera epistolara care îi egaleaza puterea de creatie. Nici un artist n-a vorbit mai bine de mestesugul sau. Nicio fiinta nu si-a exprimat mai bine agitatia launtrica. Iar noi posedam, în legatura cu ceea ce senumeste „nebunia lui Van Gogh" pagini de o cutremuratoare luciditate. Datorita acestor marturisiri este posibil, cel putin pentru anumite perioade, sa reconstituim aproape zi cu zi, viata lui Vincent. Dar numai relatarea acestei vieti, expunerea minutioasa a faptelor, nu e suficienta pentru a patrunde problemele pe care le pune eroul. Ne va permite totusi sa-i descifram datele, sa le urmarim desfasurarea, modul în care au proliferat. Va constitui baza de la care vom porni pentru a încerca sa gasim unele explicatii, va fi o modalitate de abordare. Examinînd faptele si evenimentele va aparea legatura esentiala a cauzelor, importanta consecintelor. si poate astfel vom da unele lamuriri care vor ajuta sa întelegem mai bine omul si arta lui.

Dar nu e vorba aici atît de a defini cît de a sugera, nu de a analiza ci de a propune.

Precizia documentelor si, pe de alta parte, anumite lacune, ne interzic sa neglijam cel mai neînsemnat fapt, cel mai neînsemnat gînd.^ Cautarea lor, confruntarea lor stau la baza oricarei încercari de sinteza si vor permite sa degajam din aparentul haos al destinului lui Van Gogh directiile majore ale unei misiuni îndeplinite în chip dureros, dar total.

FAMILIA sl ORIGINILE SALE

CONSTITUŢIONALISM - ENVIROMENTALISM

Vincent Van Gogh era fiul unui pastor neerlandez. si de data aceasta trebuie sa cunoastem ascendentii eroului, pentru a întelege conditiile care i-au determinat temperamentul si caracterul.

în introducerea la editia Scrisorilor, Johanna van Gogh-Bonger, cumnata pictorului, i-a prezentat genealogia. Numele de familie aminteste de Goch, un orasel situat în teritoriul german, la frontiera Limburg-ului, dar la numai cîtiva kilometri de provincia Noord-

Brabant de unde era originar Vincent. Este posibil ca familia Van Gogh (de Goch) ca si numele ei sa se traga de acolo. S-ar fi putut sa fi facut parte din nobilime, si motivele blazonului ei — o grinda împodobita cu trei trandafiri — da de crezut ca la început cei din familia Van Gogh au fost constructori. Au urmat destinele patriei lor. Anterioara secolului al XVI-lea, familia a cunoscut cea mai mare stralucire în cursul secolului al XVII-lea. în rîndurile ei se numarau atunci mari personalitati ale regatului: un amune Johannes van Gogh, judecator reprezentant al regelui la Zutphen, care devine trezorier general al Uniunii Neerlandeze, precum si un anume Michael van Gogh, consul general tn Brazilia, apoi trezorier general al Zeelandei si care, în 1660, a fost trimis ca ambasador pe lîn-ga regele Garol al Il4ea al Angliei. Dar, înca de pe atunci, printre diplomati si înalti functionari poate fi întîlnit un pastor, Cornelius, al carui fiu, Matthias, a fost medic, apoi tot pastor.

Dupa declinul tarii lor, cei din familia Van Gogh se îndreapta spre industrie si arta. Filiatia directa a pictorului poate fi stabilita de la un prim Vincent van Gogh (1674—1746). Unul dintre fiii acestuia, David, nascut în 1697, care se ocupa cu etirarea firelor de aur, la Haga, s-a casatorit cu o valona, Maria Stalvius si a avut ei însusi doi fii, Jan si Vincent. Primul (1722—1796) s-a casatorit si a avut un fiu care mosteni averea unchiului sau Vincent (1729—1802). Acesta si-a petrecut o parte din tinerete la Paris, a facut parte din Garda Elvetiana a lui Ludovic al XV-lea, apoi s-a consacrat sculpturii; a ramas celibatar. Johannes, fiul lui Jan (1763—1840), a practicat la început meseria bunicului sau David, apoi a predat teologia, s-a casatorit si a avut un fiu, Vincent (1789—1874), bunicul pictorului. Acest Vincent era pastor. A studiat teologia la Leyda si a oficiat pe rînd la Benschop si la Qchten, apoi, din 1822, la Breda, unde la 8 februarie, în acelasi an, s-a nascut Theodorus, tatal lui Vincent.

■Repetarea prenumelor, fidelitatea fata de anumite profesii, dovedeste caracterul traditionalist al acastei familii neerlandeze.

Dat fiind rolul pe care îl vor juca în viata tînarului pictor, e indispensabil sa spunem cîteva cuvinte despre fratii pastorului Theodorus, unchii lui Vincent.

Familia bunicului numara unsprezece copii din care majoritatea aveau sa ajunga în situatii demne de invidiat. Cel mai mare, Johannes, s-a consacrat marinei; devenind viceamiral, a fost numit director al santierelor Marinei din Amsterdam. Alti trei erau negustori de arta: Cornelis Mari-nus la Amsterdam, Hendrick la Rotterdam si Vincent la Haga. Acesta din urma, cu o sanatate subreda dar cu o mare cultura, tinuse un magazin de culori, înainte de a-si deschide o galerie de arta. Foarte influent în mediile artistice de la Haga, a reusit repede sa faca afaceri înfloritoare. Casa Vincent van Gogh de la Haga avea onoarea de a fi „furnizoarea Cabinetelor Majestatilor Lor, Regele si Regina". Directorul ei s-a asociat mai tîrziu cu celebra firma Goupil din Paris, si s-a dus el însusi în capitala Frantei dupa ce a lasat conducerea magazinului din Haga în seama unui oarecare domn Tersteeg, caruia Vincent — nepotul — avea sa-i devina într-o buna zi subaltern. Al saselea era perceptor. în ceea ce priveste fetele, doua dintre ele s-au casatorit cu generali.

Theodorus, pastorul, nu s-a ridicat la nivelul social al fratilor sai. Fapt care a stîrnit mirare, fara sa se tina seama ca perfectiunea pe care o atinsese în profesiunea sa îl conducea tocmai spre renuntare mai degraba decît spre reusita. Blîn-detea si umilinta se îmbinau în el cu un rigorism fata de forme care îl facea sa se simta dator de a fi împotriva a tot ceea ce i-ar fi putut stînjeni misiunea. Vocatia religioasa, remarcata la mai multi dintre predecesorii lui, a gasit în el un teren favorabil. Vom regasi la Vincent, mai cu seama în prima parte a maturitatii sale, aceeasi umilinta si aceeasi intransigenta.

„Domine" — asa era numit în Brabant pastorul parohiei — Theodorus van Gogh si-a facut studiile la Utrecht. Avea douazeci si sapte de ani cînd, în ianuarie 1849, a fost numit la Groot-Zun-dert, o modesta parohie pe drumul dintre Anvers si Breda, la cîtiva kilometri de frontiera belgiana. Noord-Brabant — sau Brabantul Septentrional 17 — se deosebea de celelalte provincii neerlandeze prin tendintele sale religioase. Elementul protestant era aici mult mai putin important decît elementul catolic. Zundert nu mai numara astazi decît vreo treizeci de „reformati". Cînd Theodorus a fost numit acolo, acestia reprezentau cam jumatate din totalul populatiei, evaluata atunci cam la vreo suta de oameni.

în mai 1851, la doi ani dupa instalarea sa la Groot-Zundert, pastorul s-a casatorit cu fiica unui maistru legator de la Curte, Anna-Comelia Carbentus, nascuta la Haga la 10 septembrie 1819, adica mai în vîrsta decît sotul ei cu trei ani.

Anna-Cornelia era sora sotiei lui Vincent van Gogh, directorul galeriilor de la Haga. Se poate ca acesta sa nu fi fost strain de casatoria tînarului sau frate. Aceasta dubla înrudire — cei doi frati fiind casatoriti cu cele doua surori — a contribuit la strîngerea legaturilor de afectiune dar si de dependenta dintre pastor si negustorul de arta, dintre Theodorus si Vincent, afectiune ce se va repeta într-un mod ciudat si va fi si mai puternica între cei doi fii ai pastorului, botezati cu aceleasi prenume.

De multe ori „domine" îsi va consulta fratii, si mai ales pe negustorul de arta, cînd avea sa se puna problema îndrumarii fiilor sai spre o situatie onorabila. Acest sentiment de inferioritate sociala, de dependenta fata de unchi, nu va scapa neobservat de tînarul Vincent. Sa-1 retinem ca pe un element susceptibil sa contribuie la formarea caracterului sau.

Desi la casatoria lui Theodorus s-a ajuns prin relatii familiale, casnicia a fost fericita.

In micul volum consacrat fratelui sau, Elisa-beth-Huberta, una din fiicele pastorului, evoca astfel amintirea parintilor: „Erau foarte uniti si foarte caritabili. Tata avea un chip cu trasaturi fine, un par alb argintiu. Mama avea trasaturi mai putin regulate, dar o expresie vioaie si o privire patrunzatoare, privirea lui Vincent".

Unul dintre primii biografi ai lui Van Gogh, Gustave Coquiot îi face lui Theodorus urmatorul portret: „Un om marunt, uscat, cu umerii îngusti, fata blinda, fara mustata, fara barba, parul scurt. Predicator corect, fara stralucire. Avea aerul unui functionar al

religiei". Acest portret nu prea magulitor este dezmintit de fotografia expusa în sacristia micului templu din Nuenen, unde Theodorus a fost mai tîrziu pastor.

Mult mai în vîrsta pe vremea aceea, tatal lui Vincent ne apare cu un chip frumos, grav, fara a fi sever, si care pare a fi chipul unui om de spirit. Aerul de bunatate care se deslusea pe trasaturile lui regulate atragea simpatia. în satul în care avea sa-si exercite profesiunea, i s-a spus din primele zile „de mooi domine", adica pastorul cumsecade. A fost, dupji toate probabilitatile, iubit de cei din jurul sau, dar în cercul familial, patruns de autoritatea sa si de principiile religiei sale, el va da adesea dovada, mai ou seama în relatiile sale cu Vincent, unui caracter intransigent, coleric si a unor vederi înguste, în contrast cu umanismul generos al celor doi fii, Vincent si Theo.

Talentele sale de predicator nu se ridicau la înaltimea prestantei sale; sa fi fost oare acesta unul din motivele pentru care Theodorus van Gogh a trait modest toata viata prin parohii dezmostenite?

în prefata sa la editia olandeza a scrisorilor lui Vincent, doamna Van Gogh-Bonger nu da deloc detalii despre familia mamei. Oare din pricina ca a fost mai umila? Desi în rîndurile ei se numara si un episcop de Utrecht; e tot ce stim despre familia Carbentus. Sotia pastorului pare sa fi fost o femeie solida al carei caracter avea multe trasaturi comune cu cel al lui Vincent: dragostea pentru natura, placerea de a-si nota impresiile asupra vietii si asupra propriilor ei sentimente, un simt artistic ce se manifesta în desene, în acuarele, trasaturi care nu prejudiciau nici activitatea casnica, nici spiritul ei vioi. Totdeauna avea un ac în mîna. Gasea chiar mijloacele de a-si ajuta sotul veghind asupra treburilor gospodaresti. Anna i Carbentus a murit în 1907, la optzeci si sapte de |" anii. Potrivit registrului de internari al azilului din Saint-Remy, Vincent ar fi declarat doctorului Peyron, directorul azilului „ca una din surorile mamei sale era epileptica si ca mai existau cazuri în familie". Johanna van Gogh-Bonger nu mentioneaza acest fapt. Este evident ca principala lipsa a elementelor biografice furnizate de rudele apropiate ale personajului consta în aceea ca nu releva decît fapte susceptibile de a flata istoria familiei sau pe cea a eroului.

IN ZODIA BERBECULUI

Casatoria pastorului Theodorus van Gogh si a Annei-Cornelia Carbentus avea sa dea în curînd roade. Dupa un an, tînara femeie nascu un fiu, care fu numit Vincent-Willem. S-a nascut mort si a fost înhumat în micul cimitir din Zundert, unde i se mai poate vedea înca mormîntul. Probabil ca acestui mormînt trebuie sa i se atribuie eroarea relevata în anumite lucrari mai vechi si pe placile de pe anumite pînze (mai ales în Muzeul Boymans din Rotterdam), care indica anul 1852 ca data de nastere a lui Vincent.

Pierderea primului lor copil i-a afectat profund pe pastor si pe sotia sa. Dar, peste un an, s-a nascut un alt baiat caruia parintii i-au dat acelasi prenume.

HOMEOSTAZIE - HETEROSTAZIE

Vincent-Willem van Gogh s-a nascut la 30 martie 1853, la orele 11, deci în zodia Berbecului. Este interesant de reamintit ca aceasta zodie marcheaza în emisfera noastra victoria luminii asupra întunericului, deoarece pe masura ce soarele înainteaza spre Berbec zilele cresc în detrimentul noptii. Este zodia impulsului creator, momentul celei mai mari puteri vitale.

Curba vietii lui Van Gogh — drumul sau spre lumina — pare sa urmeze curba acestei zodii. Atasamentul pe care îl va manifesta fata de ciclul vital al germinatiei simbolizeaza apartenenta lui la Berbec.

„Fiinta din aceasta zodie izbucneste în inconstienta si nu e niciodata sigura de ceea ce anume este; e inadaptabila deoarece instinctul ei viguros elibereaza forte noi, necunoscute înca; aceste forte pot fi echivalate cu un foc devorator, cu o izbucnire anarhica, dezordonata, cu un vulcan devastator; are o mare putere de expansiune, dar nu se poate stapîni ti are un caracter inconstient, dezorientat, primitiv" '.

„Simt în mine o forta, un foc pe care nu-1 pot stinge", va scrie Vincent. Aceasta forta va exploda în perioada de la Arles, cea mai fecunda si mai exaltata dia viata si opera 9a.

Aceasta putere e contracarata de ascendentul Cancerului pe care lucrarea citata o exprima în acesti termeni: „Exista o incompatibilitate între doua naturi fundamental diferite: una care merge înainte, si e îndrazneata, temerara, risca totul, traieste pentru viitor si progres... si cealalta, care da înapoi, se retrage în sine, traieste în refugiul ei interior, în sensibilitatea sa vulnerabila, în trecut, pentru a se conserva, pentru amintiri... de unde si o dualitate care se exprima prin iesiri si prin retrageri în sine, prin faze de exteriorizare motrica si prin faze de contemplatie si visare, de entuziasm si de depresiune".

Iata, foarte exact, caracterul si drama lui Vincent van Gogh.

Specificul pictorului în contexul de mai sus: note comune, aspecte particulare, perioade de creaţie ş.a.m.d.

Anumiti biografi au subliniat, pe buna dreptate, faptul ca acest al doilea fiu a fost conceput în momentul în care durerea parintilor, cauzata de prima nastere zadarnica, înca nu se potolise. Aceasta împrejurare poate oare explica, fie si partial, caracterul sumbru al copilului? Coincidenta tulburatoare a datei nasterii, care 1-a situat pe cel de al doilea fiu sub aceeasi zodie ca si primul, decizia parintilor de a-i da acelasi prenume ar putea lasa sa se creada ca s-a operat un fel de report de personalitate care ar explica dubla natura a pictorului la fel de bine sau poate chiar mai bine deoît opozitia dintre caracterele mamei si tatalui. si n-a avut oare chiar el însusi o obscura constiinta a acestui fapt, înca din primii sai ani, vazînd în micul cimitir de lînga casa parohiala mormîntul acela pe care figurau prenumele si data lui de nastere, ca si cum un alt el însusi ar fi fost înmormîntat acolo?

Se pare ca toata viata lui, Vincent a trait sub povara unui destin într-un anume fel uzurpat. în echilibrul misterios al vietii nu era numai el ci si acel „un altul" pe care 1-a „înlocuit".

în 1855 s-a nascut o fiica, Anna, apoi la 1 mai 1857, Theodore, admirabilul frate, care va fi providenta lui Vincent: în sfîrsit, alte doua fete, Eli-sabeth-Huberta si Wilhelmina sau Wil, si un alt baiat, Comelis sau Cor.

în afara de Theo, fratii si surorile n-au jucat nici un rol în viata lui Vincent. Totusi, în Scrisori, el a mentionat-o de mai multe ori pe Anna. Vincent a trait un timp la Londra alaturi de ea. A întretinut o oarecare corespondenta cu Wil, cea mai mica dintre fete. Fratele Cornel is si Elisa-beth-Huberta se pare ca au avut mai putine contacte cu Vincent.


Aceasta este pozitia genealogica a lui Vincent. în urma lui, dupa cum scrie doctorul Doiteau „un sir de stramosi burghezi neerlandezi, cumsecade, probabil artritici, zdraveni în general, sanatosi si care, în majoritate, au atins o vîrsta înaintata, fara mari tare fizice sau morale aparente". în jurul sau, o familie numeroasa dar nu scutita de sim-ptome patologice. însusi Vineemt confirma acest lucru cînd îi scrie de la Arles fratelui sau: „Ne-vroza noastra ... este si o mostenire fatala, deoarece, în conditiile civilizatiei noastre, ne vlaguim din generatie în generatie" ... „O nevroza, adauga el, care vine de departe".

Mai ales dinspre partea mamei trebuie cautate cauzele starii patologice care s-au manifestat înca din timpul tineretii lui Vincent. Este evident ca asupra destinului sau apasa o grea ereditare.

Am aratat ca umilinta tatalui putea fi regasita si la fiu, la fel, poate, ca si complexul de inferioritate care a contribuit la mentinerea pastorului în conditia lui mediocra si 1-a îndemnat adesea sa solicite sprijinul sau sfaturile fratilor sai în problemele propriei sale familii. Complex dovedit adesea de comportarea si confidentele lui Vincent. si totusi, daca ereditarea ajuta sa situam drama lui Van Gogh, ea nu explica totul. Pentru ca numai ea singura nu poate forma un caracter, un temperament nu determina un destin. îl vom cita în acest sens pe doctorul Vernet: „Traim cufundati într-un mediu de la care primim toate conditiile existentei noastre si ale carui neregularitati, intemperii si violente le suportam asa cum îi primim si lumina. între el si noi e un schimb constant, noi încercînd ba sa ne adaptam, ba sa ne aparam ..." Autorul se plaseaza aici pe un plan fiziologic. „Noi iSÎntem construiti în acelasi timp si de mediu si de noi însine", scrie de asemenea Dr. Alexis Carrel.

Or, în ce mediu s-a nascut Vincent? Un camin nou, parinti înca tineri. Tatal are treizeci si unu de ani, mama, treizeci si patru. O atmosfera linistita, austera. O viata egala, fara alte evenimente decît nasterea copiilor. O casa în care zilele se scurgeau în credinta si respectul fata de Dumnezeu. Parintii lui Vincent sînt oameni cultivati, oraseni — tatal a trait la Breda, mama la Haga — transplantati prin forta împrejurarilor, si anume cariera de pastor, în mediul rural. Se poate crede ca nu sufereau din aceasta cauza, tatal îsi iubea misiunea, mama iubea satul. Dar în ciuda decaderii sociale

a parintilor sai, copilul a crescut într-un camin foarte diferit de celelalte. Parohia? Cîteva case însirate pe drumul spre Anvers. Influenta pastorului e aproape nula deoa-rece^ majoritatea populatiei este catolica. Totusi, daca îi dam crezare autorului cîtorva lucrari despre Ţarile de Jos, H. Havard, care a strabatut Brabantul prin 1875 „se pare ca în aceasta pasnica regiune din Flandra calvinismul ar fi influentat catolicismul care devenise foarte sumbru si rezervat". Deosebirile de confesiuni nu daunau deci omogenitatii populatiei. E o regiune de cîmpii mohorîte, de lande nisipoase pe care locuitorii nu-niai cu multa rabdare reuseau sa le redea agri-3 culturii. Un climat mai putin maritim decît cel al Zeelandei, care era în apropiere, mai putin bîntuit de ploi sau de vînturi, dar totusi aspru si adesea rece. Va contribui si el la formarea fizica si spirituala a lui Vincent. Evolutia artei lui îl va conduce spre cautarea unei anume calitati a luminii. Dar în toata partea de la începutul vietii sale el va ramîne, asa cum îi scrie lui Theo, „un copil din Brabant". Viata nu ne da la nastere numai antecedentele familiale ci si temperamentul unei rase sau al unui popor. Aceasta filiatie, puternic marcata la Van Gogh, va apare adesea si în faptele si în arta lui. El însusi are o constiinta precisa a acestei împrejurari. în 1881, îi scrie prietenului sau, pictorul Rappard: „Dumneata si cu mine nu putem face altceva mai bun decît sa lucram dupa natura olandeza. Atunci sîntem noi însine, ne simtim acasa, în elementul nostru. E cu atît mai bine daca sîntem la curent cu ceea ce se petrece în strainatate, dar nu trebuie sa uitam ca noi avem radacini adînci în pamîntul olandez".

Particularitatile caracterului sau, copilaria pe care si-o va petrece în Brabantul natal, gustul mostenit de la mama sa pentru natura si introspectie vor contribui si mai mult la întarirea a ceea ce era olandez în fiinta lui, nu atît în sensul national cît în sensul rural sau taranesc al termenului.

PRIN CIMPIA CU MĂRĂCINI. ..

Pentru a cunoaste astazi locul de obîrsie al lui Vincent, nu trebuie mers la Zundert prin Anvers sau Breda. Marea sosea internationala care leaga aceste doua orase, trecînd prin tîrg, i-a rapit cîm-piei înconjuratoare caracterul pe care îl avea la mijlocul secolului trecut. Dar oricine sl—1 poate usor închipui venind de la Etten, dinspre nord, prin ses. Pe acolo nu exista sosea, doar drumuri taiate de carele taranesti într-un sol format din nisip negricios, aproape la fel de friabil ca cel de pe tarmul marii. Prin împrejurimi numai pajisti sarace, cîteva petice cultivate, ferme scunde dintre care multe sînt înca acoperite cu paie, o cîmpie deprimanta, maturata de vînt, mohorîta si trista, sub un cer acoperit de nori grei. Maracinii, alungati de landa s-au refugiat pe taluzuri pîna la marginea fagaselor facute de rotile carelor, unde ramurile le tremura la cea mai mica adiere. De îndata ce te îndepartezi de sate, peisajul se face si mai aspru. Piciorul se afunda în tarîna moale. Printre araturi apar paduri rare de pini, covoare de buruieni vinetii.

Astfel arata regiunea unde Vincent si-a petrecut copilaria. „îmi amintesc ca am mai vazut, pe vremea cînd eram copil, maracinii si micile ferme, mesterii tesînd, vîrtelnitele exact asa cum le vad acum în desenele lui Mauve si Ter Meulen", va scrie Vincent van Gogh. Peisaj fara frumusete, dar de o sfîsietoare nostalgie, o cîrnpie prin care plimbarea nu poate fi decît o reverie fara tel. Pîna la orizont, si dincolo de el, aceleasi pamînturi netede,

marginite de cîte o padure neagra, aceleasi carari printre maracinii care, dupa ce li s-au scuturat florile, par valuri cenusii ce se întind cît vezi cu ochii.

Peisajele cele mai pustiite sînt cele ce ne izbesc în mod deosebit. si e de înteles ca omul sa fi pastrat amintirea acelui pamînt al copilariei sale, obsesia a-celor spatii care i-au hranit primele visuri.

Era cel mai mare copil din familia pastorului. Poate din aceasta cauza a ramias izolat, departe de fratii si surorile care au venit dupa el si printre care va fi multa vreme un fel de strain. Cel putin asa spune Elisabeth-Huberta în cartea ei de Amintiri. înca de pe vremea aceea, potrivit relatarilor doamnei Theo van Gogh, Vincent era prada unor mlnii violente. Cele cîteva marturii culese de la contemporani ni-1 descriu ca pe un copil taciturn.

îi placea sa se plimbe pe cîmp, dar surorile si fratii lui nu îndrazneau sa-i ceara sa-1 însoteasca. Fugea de oamenii din sat preferind singuratatea pentru a observa în voia lui natura, cu acea atentie cu care .îl vom vedea urmarind spectacolele vietii, întreaga lui viata. înca din acea vreme colectiona insecte si plante si cînd se întorcea acasa le arata surorilor prada strînsa în timpul plimbarilor sale. Daca mergea la rîu venea cu insecte acvatice pe care le curata si le prindea grijuliu cu ace în cutiute pe care le scria numele, adesea în latina. Sau vreun carabus, flori de cîmp. De aceea ceilalti copii din familie îl considerau foarte savant! „Toti vorbeau despre elcu respect", scrie Llisabeth.

Vincent stia de asemenea unde poate gasi cuiburi; descoperea ciocîrliile fara sa culce grîul la pamînt si îsi petrecea adesea vremea privind miscarile unor insecte sau zborul pasarilor pe deasupra maracinilor.

A fost trimis la scoala comunala, dar institutorul era adesea beat, iar contactul cu micii badarani din sat l-au facut pe Vincent grosolan. Pastorul 1-a retras. A angajat o guvernanta care se ocupa de educatia copiilor.

Dintre toti fratii si surorile, numai cel mai mare era solid. Avea tenul deschis al parintilor sai, parul de un blond roscat, o privire patrunzatoare pe sub niste sprîncene foarte pronuntat desenate „Noi, ceilalti copii, .nu aveam o constitutie prea robusta", noteaza Elisabeth. Theo, cel de al doilea baiat, cu patru ani mai mic decît Vincent, vadea o fire mai blînda, avea trasaturi mai fine. Avea înca de pe atunci bunatatea, simplitatea tatalui sau.

Copilul este prin esenta un imitator. Observatia, pentru care tînarul Van Gogh dovedea un deosebit gust, avea în curînd sa-1 incite la reproducerea a ceea ce iubea. Elisabeth semnaleaza marea abilitate pe care o avea în aceasta privinta înca din copilarie si vorbeste despre un mic elefant pe care fratele ei 1-a modelat cu multa exactitate din lut. Sa fi fost amintirea vreunei gravuri care-1 izbise sau poate aceea a unor vizite la Amsterdam sau Haga. „Pe la opt ani, scrie sora lui — din cele ce i s-au povestit, deoarece era prea mica spre a fi putut cunoaste nemijlocit faptele — a desenat o pisica ce se urca într-un copac."

Aceste elanuri artistice erau prea putin frecvente, continua Elisabeth si ne asigura ca „nimic nu s-a pastrat din vremea aceea, nici crochiuri în penita, nici schite în creion".

Or, cataloagele operelor lui Van Gogh comporta douasprezece desene 'datate si adesea semnate, a caror executie fina contrasteaza într-un mod surprinzator cu asprimea si, s-ar putea spune chiar, cu stîngacia primelor desene ale artistului adult.

Vincent avea atunci noua ani. Este destul de surprinzator ca aceste desene — daca sînt autentice —: nu au atras atentia parintilor, si mai ales a unchiului Vincent, fostul director al galeriilor de la Haga, care ar fi remarcat un dar atît de evident. Aceste schite promitatoare continua pîna în 1864. Dar nu mai e nici o urma din ceea ce ar fi putut fi desenat de tînarul artist între doisprezece si douazeci de ani.

O COPILĂRIE AUSTERA

LIBERTATE - DETERMINISM

Vincent dadea adesea dovada unui caracter dificil. Era tenace si voluntar asemenea mamei sale, dar aceste calitati ajungeau sa se transforme în defecte. Johanna Bonger, sotia lui Theo, spune ca era încapatînat, capricios. Educatia parintilor s-a dovedit neputincioasa sa disciplineze independenta lui naturala si, pe la doisprezece ani, Vincent a fost trimis într-un pension, la un anume Jean Provily, la Zevenbergen, un tîrg situat la vreo douazeci de kilometri de Zundert. Vincent va povesti mai tîr-ziu, într-o scrisoare catre Th':o, despre emotia acestei prime despartiri de familie. A fost un elev plin de bunavointa dar prea putin dotat pentru învatatura. La sfîrsitul anului, parintii vor fi felicitati de director pentru docilitatea si sîr-guinta sa.

în vacantele scolare, Vincent revine la Groot-Zundert si regaseste casa parinteasca, îsi regaseste fratii si surorile, locurile dragi din frageda copilarie. E si mai puternic influentat de ele. La începutul vietii, acest „mediu" se va impune mai cu seama prin conditiile pe care omul e coastrîns sa le suporte. El contribuie la formarea lui fizica în acest joc al adaptarii — ca planta ce se formeaza în climatul în care rasare — si morala prin usurinta sau greutatea cu care se opereaza aceasta adaptare. Inteligenta copilului se modeleaza dupa atractia ce i-o ofera acea facultate de observare, mai mult sau mai putin ascutita, de la individ la individ, dar care cere de asemenea ca dezvoltarea ei sa fie alimentata. Vincent a gasit toate aceste conditii în jurul casei din Zundert. Are acum treisprezece sau patrusprezece ani. Gîmpul plimbarilor sale se largeste ca si cel al impresiilor. Natura îi va revela de acum înainte nu numai viata uimitoare a animalelor si plantelor, un simplu material pentru acea curiozitate, pentru acea nevoie de a cunoaste si de a retine, care 1-a facut atunci sa catalogheze plantele, asa cum mai tîrziu. va colectiona reproducerile dupa pînzele care-i placeau — natura îi va revela acum nu numai viata pe care ea o tainuie, ci si armoniile pe care le creeaza, întarindu-i placerea pentru singuratate, ea îi va darui sentimentul spatiului. Corpul s-a adaptat, inteligenta e satisfacuta; în acea clipa se trezeste sufletul. Lumea senzatiilor va înceta sa mai fie o descoperire; devine o obisnuinta. Dar lumea impresiilor se formeaza tocmai din aceste senzatii, se îmbogateste cu amintirea lor.

Vincent simte pe obraji suflarea vîntului, simte mirosul paielor. Privirea i ise pierde din nou pe deasupra landelor cenusii si peste lanurile de grîu. Intereseaza faptul ca Vincent a trait primii sai ani în aceasta cîmpie fara relief careia punctul din care privesti nu poate sa-i modifice aspectul. Peisajul dobîndeste aici un caracter de nelimitat, usor de comparat cu cel al marii, prin repetatea acelorasi imagini, indiferent de locul în care te-ai afla. în timpul plimbarilor sale din copilarie, va descoperi caracterul acela de neschimbare, o viziune pe care nu o va uita. „Sentimentul spatiului" îl vom regasi în cea mai mare parte a peisajelor artistului, în toate epocile carierei sale, în acelasi timp cu expresia muncii taranesti.

Dar Vincent descopera de acum înainte, dincolo de lucrurile familiare, raporturi secrete, un sens nou prin care lumea vizibila înceteaza sa mai fie o realitate spre a deveni aparenta unei ordini superioare. Aceasta transpunere a impresiei în emotie, care se manifesta spre cincisprezece ani, nu este altceva decît trezirea constiintei artistice. si nicaieri ea nu poate fi mai vie decît în aceste vaste întinderi unde vibreaza înca sufletuf lumii.

Ceea ce Vincent descopera aici e o tristete profunda, viata grea a oamenilor care populeaza acest pamînt a carui unica bogatie e truda lor. Aceeasi munca reluata mereu de la capat; griul cîstigat, dupa cum a vrut Dumnezeu, cu sudoarea fruntii. Aceste pamînturi considerate generoase sînt cele mai avare. Trebuie fara încetare fecundate, torturate ca sa le smulgi recolta. Nimic nu este un dar, o ofranda.

în aspectul sever al cîmpiei, copilul regasea trasaturile propriului sau camin. Ceea ce nu înseamna ca nu 1-a iubit, dar aceeasta dubla austeritate i-a pecetluit fiinta cu o angoasa iremediabila. Nici natura si nici familia nu i-au îngaduit atunci sa cunoasca nepasarea.

Casa era situata în centrul tîrgului, la marginea soselei. A disparut pentru a face loc unei cladiri mai moderne; nu departe de ea se afla înca mica biserica în care pastorul Theodorus îsi aduna credinciosii. E un edificiu de caramida rosie, cu ferestre înalte cu ogive, pe jumatate ascunsa sub frunzisul unui castan mare si al unei salcii plîngatoare ale carei ramuri se apleaca peste vechi morminte cu pietre gravate. Aceasta biserica si acest cimitir i-au fost la fel de familiare lui Vincent ca si „pastoria". Copilul putea sa gaseasca în acest loc romantic, a carui curatenie olandeza si al carui caracter ordonat lasau totusi sa razbata tristetea, o hrana pentru visarile sale taciturne.

Ca si în trecut, prefera sa fie singur decît însotit de surorile sale. si totusi, în curînd, îsi facu obiceiul de a-1 lua pe Theo cu el în plimbarile sale spre a-i împartasi bucuriile.

Acolo în cîmpia din Zundert s-a nascut prietenia profunda care avea sa joace un rol atît de important în destinul pictorului Theo sa pas treze si el, va spune Vincent, „ceva din copilul din Brabant"; si cînd va fi constrîns sa traiasca în strainatate, fratele cel mare va evoca adesea zilele copilariei petrecute împreuna prin cîmpiile cu maracini. Afectiunea pe care Vincent o nutreste fata de fratele mai mic apare ca o prima manifes-tare a acelui altruism generos si totodata exigent de care va da dovada de atîtea ori mai tîrziu. Vincent îl iubeste pe Theo pentru ca se joaca împreuna, pentru ca îi tine o frateasca

tovarasie, dar si pentru ca poate sa-1 faca sa-i înteleaga gusturile, pentru ca si-1 poate face partas la primul lui entuziasm. Natura este acum, între ei si pentru ei, ceea ce va fi mai tîrziu pictura. si este de crezut ca Vincent i-a dat înca de pe atunci fratelui sau sfatul pe care i-1 va repeta, de la Londra, cînd va avea douazeci de ani: „cauta sa gasesti frumos tot ceea ce poti..."

Dupa doi ani de învatatura la Tilburg, Vincent revine la Zundert. Are aproape saisprezece ani. Elisabeth îl prezinta astfel: „Fratele meu, mai mult solid decît înalt, cu spatele usor cocosat din pricina prostului obicei de a merge cu capul plecat, avea parul roscat, taiat scurt sub o palarie de pai care umbrea aceasta ciudata figura. Nu era chipul unui tînar. Sub fruntea proeminenta, sprâncenele erau încruntate de gînduri profunde, ochii mici si afundati în orbite erau cînd albastri, cînd verzui.

„Sub acest aspect dizgratios si deselat, exista totusi ceva minunat, prin expresia evidenta a unei profunzimi inferioare."

înca din acea vreme, Vincent citea mult. în biblioteca parinteasca a gasit lucrarile esentiale pentru primele sale lecturi; Biblia, care se citea în familie, cunoasterea precoce a lucrarilor teologice, la care s-a adaugat educatia riguroasa pe care i-o daduse pastorul, n-au fost desigur straine de înclinatia pe care o va manifesta mai tîrziu spre apostolatul evanghelic. Dar în clipa în care a trebuit ■sa se hotarasca pentru o meserie, n~a dat dovada de nici o dispozitie speciala care sa-i ajute pe parinti în alegerea unei cariere. Darurile sale în materie de desen sau de modelaj nu depaseau încercarile din copilarie. „Domine" facu atunci apel la inteligenta si la relatiile fratelui sau Vincent pentru a putea hotarî pe ce cale ar fi mai potrivit <sa-si îndrume fiul.

Retras din afaceri dupa ce a facut avere, „unchiul Vincent" si-a cedat galeria firmei Goupil, cu care în prealabil se asociase. De atunci traia la Princenhage, un cartier din Breda, si îsi petrecea, în general, lunile de iarna la Menton.

Am aratat care au fost circumstantele care au contribuit la dezvoltarea raporturilor si afectiunii celor doi frati. si familiile lor erau foarte unite mai ales de cînd apropierea rezidentelor lor le îngaduia sa-si faca vizite frecvente. Fostul negustor era acum unchiul care-i rasfata pe copiii de la „pastorie"; sosirea trasurii lui stîrnea o mare bucurie fiindca în ea se gaseau totdeauna fructe sau alte cadouri pentru baieti si fete.

Cînd Vincent a împlinit saisprezece ani, s-a întrunit un fel de consiliu de familie. Unchiul Vincent — care avea sa intervina frecvent în cariera nepotului sau — accepta sa-1 plaseze ca ucenic la Galeria Goupil din Haga, fosta lui proprietate, unde avea destui prieteni.

Tînarul îsi parasi deci satul si pe ai sai spre sfîrsitul lui iulie 1869. si e de crezut ca nu fara regrete, în ciuda firii lui solitare. si-<a luat ramas bun de la maracini, de la lanurile cu grîu, de la tot ceea ce pîna atunci constituise universul sau.

II. PRIMA AMĂRĂCIUNE

Tineretea lui Vincent n-a fost condusa de exigentele vreunei vocatii. Supusa vicisitudinilor carierei pe care i-au ales-o parintii, ea s-a ordonat din exterior, fara participarea vointei personale. Vincent a fost poate un copil dificil; avea capricii, dar ele nu aveau consecinte. în fapt, accepta cu docilitate si meseria si felul de viata carora le-a fost destinat. LIBERTATE - DETERMINISM

Austeritatea educatiei sale si a mediului sau îl îndeamna la aceasta pasivitate. Nu arata mai multa tarie de caracter, numai datorita faptului ca îi lipsesc ocaziile. N-a fost înca stapînit de nici o pasiune arzatoare... „E un visator", scrie sora lui. Dar nu stim nimic despre visurile care l-au obsedat pe cîmpiile din Brabant, nici în cursul acestor trei ani — cei în care a devenit barbat — pe care avea sa-i petreaca acum la Haga. Despre acestia, cu doisprezece ani mai tîrziu, avea sa-i spuna lui Theo numai atît: „Primii doi din acesti trei ani au fost destul de neplacuti, Jn schimb al treilea mi-a adus mai multe satisfactii".


Se pare ca în el se opera un foarte lent proces de elaborare. In intimitatea naturii, apoi în intimitatea operelor de arta, se strîng, încet-încet, elementele destinului sau de pictor. Impresiile din afara se depun în strafundurile lui ca un mîl. Le vom vedea reaparînd din trecut, mult mai tîrziu, îmbogatite prin desavîrsirea tainicei lor maturatii. Dar la vîrsta la care, în general, adolescentul se crede chemat spre cele mai înalte misiuni, la care vocatiile se contureaza cu vigoare si se afirma exigente adesea imediate, Van Gogh nu manifesta alta ambitie decît aceea de a-si cîstiga existenta în mod cinstit si de a-si tine ochii deschisi spre aceasta lume ale carei aspecte mereu noi îl încînta. S-ar putea gasi în aceasta atitudine si o amprenta a ereditatii, sau numai dorinta de a fi credincios exemplelor de care a fost înconjurat în copilarie. Meseria de negustor de arta îi permite sa întrevada un viitor la fel de stralucit ca acela al unchilor sai. Oare Vincent nu spera mai mult? Evenimentele îi conduc tineretea, iar el le accepta pur si simplu, ca si cum ar fi fost ineluctabile. Va sti sa profite de ceea ce ele îi aduc, dar în el domina un sentiment care se va manifesta în cursul schimbarilor pe care le va cunoaste în curînd: nu este vorba de curiozitatea fata de ziua de mîine, atît de proprie tineretului, ci tocmai de regretul pro-vocat de ceea ce nu mai este. Exista în el, si va exista totdeauna, un fond de nostalgie, o atractie spre lucrurile trecute, ca si cum el ar fi trebuit sa descopere în ele ceea ce mu a putut lua si pastra. Aceasta trasatura caraoteriisijica pentru Vincent indica o natura înclinata spre tristete, spre insatisfactie.

Statea în pensiune la o familie de mic-burghezi, Roos, probabil cunoscuta de unchiul sau. La Haga locuiau diversi membri ai familiei Van Gogh: Haa-nebeck si matusa Fie Carbentus, o sora de-a mamei lui Vincent, care avea trei fete dintre care una s-a casatorit mai tîrziu cu pictorul Anton Mauve. Tînarul. ucenic le facea vizite si unora ?i altora si, în cei trei ani pe care i-a petrecut la Haga, atît conduita cît si munca sa n-au suscitat nici o critica. Fostul angajat al unchiului sau, dl. Tersteeg, ajuns director al galeriei, era un tînar de 24 de ani, inteligent si cultivat; trimitea adesea vesti despre Viincent la Princenhage si se declara satisfacut de serviciile lui Vincent.

Firma Goupil et Cie, „Editeurs Imprimeurs", fondata la Paris în 1827 de Adolphe Goupil (a carui familie descindea, prin mama, din familia Drouais, pictori francezi din secolul al XVIII-lea) si de editorul Rittner, s-a dezvoltat mult odata cu vulgarizarea procedeelor de reproducere, spre jumatatea secolului trecut. Dupa revolutia din 1830, aceasta firma a favorizat mentinerea gravurii cu acul pentru reproducerea operelor maestrilor, dobîndind astfel un renume mondial.

La moartea lui Rittner, în 1841, M. A. Goupil s-a asociat cu Vibert. Se deschisesera sucursale la Paris apoi la Londra, la Bruxelles, la Haga, la Berlin si în sfîrsit, ki 1848, la New York. Se faceau afaceri importante raai ales cu vînzarea de gravuri, acvaforte si litografii.

Vincent acorda muncii aceeasi atentie pe care o acorda vietii. Se intereseaza, fireste, de tot ceea ce îl înconjoara si, daca nu îl atrage de loc comertul în sine (o data va spune ca îl considera drept „un furt convenabil"), îl preocupa mult materia negotului. Simtul sau de observatie, instinctul sau de colectionar se îndreapta de acum încolo spre picturile si gravurile printre care îsi petrecea jumatate din existenta. Meseria avea sa-1 conduca astfel spre cunoasterea picturii prin reproducerea de tablouri, dintre care cele mai bune nu erau si cele mai raspîndite. O documentatie atît de bogata, oferita la întîmplare si fara ghid si prin care, evident, subiectul punea în umbra arta, nu va întîrzia sa produca în gusturile lui o confuzie ce va persista multa vreme. Va marturisi el însusi acest lucru, dupa zece ani, prietenului sau Rappard. Deoarece pîna atunci lumea însemna pentru el satul, e atras la început, mai mult dintr-o ratiune sentimentala decît prin gustul artistic, de operele care evoca universul sau familiar, cîmpiile, padurile, munca taranului, care constituiau în acelasi timp amintirile si regretele lui. Chiar din primele lui scrisori catre Theo vorbeste cu entuziasm despre pictorii de la Barbizon, mai cu seama de Miîlet, caruia îi va pastra o admiratie durabila, si despre cei din tînara scoala de la Haga, Maris si Mauve între altii, ale caror opere le poate vedea în original.Este putin probabil ca Vincent sa fi avut în acei ani de la început un contact direct cu tinerii pictori de la Haga, dar fara îndoiala ca îi vedea des în magazin, iar dl. Tersteeg i-a vorbit despre ei Duminica, Vincent se ducea cu multa placere Ia plaja din apropiere, care atunci nu era decît un biet sat de pescari în fata caruia, la vremea refluxului, esuau barcile cu pînze. Ceva mai tîrziu, la Londra, îsi va aminti cu amaraciune de duminicile petrecute le Scheveningen unde îsi reia, pe tarmul „marii cenusii", îndelungatele rataciri din Brabant. în august 1872, Theo vine sa-si vada fratele, la Haga. De îndata ce se întoarce acasa, acesta îi scrie. E prima scrisoare dintr-o corespondenta ce va continua neîntrerupt pîna la moartea pictorului. Acest tovaras din copilarie va fi mai mult decît un frate, va fi un prieten pe care Vincent îl va îndruma cu placere si care îl va sustine atunci cînd vor veni zilele grele.

Tînarul vînzator petrece trei ani la Haga. Are acum nouasprezece ani. Un portret îl înfatiseaza la aceasta vîrsta cu ochii adînc înfundati sub arcadele sprîncenelor, cu acea privire ascutita pe care o vor revela pînzele ulterioare. Parul rebel deasupra unei frunti late; nasul drept, gura destul de puternic marcata, bosumflata. Un adolescent taciturn ce pare închis, nelinistit. Sa fie adevarat ce scrie Gustave Coquiot ca „prostia cumparatorilor îl exaspera pe Vincent"? Ar însemna poate sa i se atribuie o siguranta de

judecata putin cam prematura. E totusi posibil ca înca de pe atunci sa ss fi produs cîteva ciocniri între el si H.-C. Tersteeg. Mai tîrziu, va vorbi cu dispret despre fostul sau director. Dar pe vremea aceea relatiile lor sînt curtenitoare si sînt stabilite atît pe plan amical cît si pe cel profesional. Tînarul functionar trecventeaza familia patronului sau. Continua sa deseneze si va lasa fiicei celei mici a lui H.-C. Tersteeg trei carnete cu schite de plante si animale care au fost gasite acum cîtiva ani. Salariul sau ajunge la cincizeci de florini pe luna, fapt de care Vincent se arata satisfacut. Gustul sau pentru pictura s-a afirmat.

Profitînd de concediul de Craciun viziteaza, în ianuarie 1873, muzeele din Amsterdam unde are revelatia marilor maestri. în aceeasi vreme, Theo e angajat, la rîndul sau, la sucursala din Bruxelles a firmei Goupil. Cei doi frati vor gasi în profesia lor comuna un nou teren de întelegere si de interes, dar ea îi va condamna de-acum încolo sa traiasca departe unul de celalalt. Din luna martie, se pune problema trimiterii lui Vincent la sucursala din Londra. Ar fi o frumoasa avansare. Tînarul se bucura ca va merge în Anglia dar în acelasi timp e îndurerat gîndindu-se ca se va desparti de ai sai si de prietenii din Haga. Proiectul se precizeaza, în mai, Vincent merge sa-si ia ramas bun de la familia sa, la Helvoirt. De acolo ia trenul spre Paris unde trebuie sa se duca — fara îndoiala pentru a se întîlni cu patronii — înainte de a pleca la Londra spre a-si ocupa postul în care a fost numit.

„ÎNGERUL CU PRUNCI"

Ajunge la Lonidra tocmai cînd împlineste douazeci de ani. Putea sa se bucure de noua sa libertate. Tutela mai mult sau mai putin simtita a parintilor si a unchilor a disparut. Are un salariu onorabil si dl. Tersteeg, cînd i-a semnat certificatul, i-a dat de înteles ca îl asteapta un viitor frumos. Dar nici libertatea si nici situatia nu reusesc sa-1 ameteasca pe tînarul Vincent. Asa cum ieri mai observa înca pasarile si taranii din Zun-dert, astazi îsi atinteste privirile asupra vietii marelui oras în care destinul 1-a condus. Facultatea lui de a privi cu atentie dovedeste ca este disponibil, ca nu e framântat de nici o grija interioara care sa se interpuna între el si lumea apropiata. La Londra duce o viata pasnica de mic functionar. Primele sale scrisori adresate lui Theo, prietenilor sai din Haga, reflecta satisfactia lui si chiar o oarecare buna dispozitie. Vorbeste despre lecturile sale si mai ales despre tablourile pe care le vede în galerie în numeroase reproduceri. Se intereseaza de asemenea de desenele si gravurile care apar prin reviste. Spre 1883, îi va scrie lui Van Rappard: „Sînt mai bine de zece ani de cînd, fiind la Londra, mergeam în fiecare saptamâna sa privesc vitrinele imprimeriei Graphic si London Netvs. Impresiile mek de atunci au fost atît de puternice încît am pastrat amintirea clara si precisa a acelor desene, în ciuda a tot ceea ce s-a petrecut dupa aceea în capul meu".

Prima pensiune în care a locuit era situata într-o mahala care, scria el, semana cu Tilburg, unde a trait o vreme în copilarie. Pensiunea era tinuta de doua doamne care cresteau papagali si era frecventata de trei tineri nemti cu care Vincent s-a împrietenii; repede. Seara se organizau sedinte muzicale.

în fiecare zi, Vincent se duce la galeria Goupil, instalata în strand, Southarnpton Street nr. 17. Constient de rolul sau, îsi informeaza parintii de intentia sa de a-si cumpara un joben, indispensabil, precizeaza el, „ca sa tratezi afaceri la Londra". Copilul din Brabant vrea sa devina un gentleman. seful sau, dl. Obach, îl priveste fara îndoiala cu simpatie din moment ce îl însoteste uneori duminica la Bexhill, „o colina plantata cu merisor", la sase ore de Londra, unde re&pira aerul marii. Face din cînd în cînd calatorii si cu cei trei nemti, dar renunta repede la ele deoarece acestia cheltuiesc prea mult si, poate, într-o anume masura, si pentru a rupe aceste relatii costisitoare paraseste pensiunea ale carei conditii i se pareau de asemenea oneroase.

Vrea sa faca economii pentru a putea trimite ceva bani parintilor sai. Placerile si confortul ramîn în urma acestei bune intentii.

Se instaleaza atunci la doamna Loyer, vaduva unui pastor protestant originar din sudul Frantei, care tine, împreuna cu fiica ei Ursula, o gradinita sau un fel de cresa. Vincent n-a banuit ca în * clipa în care a trecut pragul acestei case a de- dansat mecanismul destinului sau. A trait pîna a-tunci într-un fel de asteptare, poate în asteptarea iubirii care avea sa se concretizeze în acea tînara fata necunoscuta. N-a vorbit nimic despre ceea ce ar fi fost mai înainte experientele si sentimentele lui de dragoste, dar fara nici o îndoiala ca ceea ce descopera acum este prima sa pasiune.

Nu se stie aproape nimic despre Ursula Loyer, nici despre fizicul, nici despre caracterul ei, dar mai mult decît de fizic sau de caracter, Vincent a fost miscat de o prezenta.

Doamnele Loyer nu tineau o pensiune; primeau cîte un chirias pentru a mai cîstiga un Dan. In momentul acela, Vincent era singurul lor musafir si cum avea o mare dragoste pentru familie, cum avea cultul familiei — scrisorile lui o dovedesc — a reusit cu usurinta sa-si gaseasca aici un nou camin. Viata sa i se parea acolo la fel de ordonata de parca ar fi locuit la ai sai. Duminica facea canotaj pe Tamisa, vizita expozitii si muzee pentru a cunoaste mai bine pictorii care-i placeau. Ii împartaseste fratelui sau impresiile asupra artei engleze, cu care „trebuie sa te obisnuiesti", si îi apreciaza îndata pe ConstabLe, Turner si Gain-sborough. în fiecare seara dupa închiderea galeriei, vine la pensiune pe jos, strabatînd cheiul. Aceasta plimbare de trei sferturi de ora îi alimenteaza reveriile: „de cîte ori, plecînd din Southampton Street spre casa doamnei Loyer, nu m-am oprit la Embankment ca sa fac cîteva schite cu Tamisa", îi va scrie mai tîrziu lui Theo. Vincent continua deci sa deseneze. îi trimite marrei sale cîteva desene cu strada, casa, camera sa, fara îndoiala pentru a-i arata unde traieste, dar îi marturiseste ca schitele acelea „nu seamana cu nimic".

Gînd e acasa, dornic sa se faca util celor doua doamne, lucreaza în gradina. si, încet-încet, aceasta viata monotona se lumineaza de o bucurie noua. Un observator atent are acum în fata ochilor, foarte aproape de el, o fiinta mai interesanta, mai vioaie decît pasarile din Brabant, mai seducatoare decît portretele pictate din galeria Goupil. Inti- mitatea vietii de la pensiune îi reveleaza farmecele Ursulei si prin ea îi reveleaza totodata far-mecul tinerei fete, ale femeii, ale mamei; caci Ursula se ocupa de copii, oferindu-i viitorului pictor, în gratia tineretii sale, mii de tablouri miscatoare. Vincent o numeste

„îngerul cu prunci". E cucerit de acest farmec, de aceasta prospetime, învaluit de aceasta prezenta, de duiosia care domneste în acest camin, si fara îndoiala ca afectiunea se naste în el înaintea dorintei.

Le împartaseste parintilor ceea ce simte. Sentimentul se trezeste în acest baiat pe care îl credeau aspru. Emotia sa se exprima în acele cîteva fraze adresate uneia din surorile sale, în legatura cu Ursula: „N-am vazut niciodata si nici n-am visat ceva mai frumos ca dragostea dintre ea si mama ei. S-o iubesti pentru mine!" si în exaltarea acestei prime iubiri, el descopera în lume, în fiinte, o maretie noua. Vincent îsi termina scrisoarea cu acest omagiu liric adus Creatorului: „Aceasta viata atît de frumoasa este opera ta, o Doamne!"

PRIMUL sOC

Pasiunea lui Vincent, ca si vocatia sa, se dezvolta încet, nutrita de impresiile zilnice, de sperantele care îi populeaza spiritul. îsi construieste iubirea cu rabdare si o împodobeste pe fata iubita cu tandretea de care el însusi este coplesit. în 1881, cînd va fi napadit de o alta iubire, mai exigenta, într-o scrisoare catre Theo va evoca dragostea sa de la douazeci de ani a carei „pasiune fizica era foarte slaba, probabil din cauza cîtorva ani de saracie si de munca foarte dura, dar (a carei) pasiune intelectuala era foarte puternica".

Ursula lasa sa i se faca o curte care poate fi considerata ca discreta. Probabil nu se mira ca suscita atîta atentie, deoarece va spune mai tîrziu ca a fost logodita cu un tînar care a locuit în pensiune înaintea lui Vincent. Fara îndoiala ca se 3' si amuza sa reînceapa cu un nou chirias un ioc care nu-i displace. Discretia lui Vincent, sau timiditatea lui, o face sa nu-si dea seama cît de puternice îi sînt sentimentele. Cînd ea va realiza acest lucru va fi prea tîrziu ca sa mai poata repara raul cauzat de inconstienta sau de usurinta ei. Dar tot anul acela, Vincent care traia într-un climat de fericire atît de proaspata, atît de noua, nu-si mai doreste nimic.

Pîna în primavara urmatoare, scrisorile lui reflecta bucuria. I se destainuie surorii sale Anna si parintilor sai, deoarece în scrisorile adresate lui Theo nu se afla nici o aluzie în legatura cu aceasta iubire. Afectiunea fata de fratele sau nu a slabit, dar acesta nu are decît saisprezece ani; Vincent îl considera prea tînar pentru a-i face confidente de acest gen. Se multumeste sa-i vorbeasca despre arta, îl îndeamna sa mearga la muzee. Theo este pentru el acelasi tînar tovaras de joaca din Brabant, a carui tandrete se va exprima într-o buna zi într-un gest miscator. în septembrie, dupa ce a plecat din Bruxelles spre a-si petrece concediul în Olanda, Theo îi trimite fratelui sau exilat un pachetel cu spice de grîu si frunze de stejar, amintiri ale unui pamînt cu atît mai drag cu cît l-au parasit; dar tînarul vînzator nu mai revine la Bruxelles; ocupa locul lasat liber de Vincent, la Haga, sub obladuirea domnului Tersteeg, si urmindu-i exemplul se instaleaza la pensiunea Roos.

Trista iarna londoneza nu umbreste fericirea lui Vincent. Sarbatoreste Craciunul la familia Loyer. în ianuarie, firma Goupil îl avanseaza. Fara îndoiala ca îsi imagina de pe acum viata fericita si simpla pe care o va trai alaturi de cea pe care o iubea. La începutul

verii, se decide sa-i împarta-» seasca iubirea sa Ursulei si sa-i ceara mîna. Nu stim nimic precis despre cum anume a fost primita aceasta cerere, dar este cert ca Vincent a fost respins fara menajamente si fara sa i se lase nici o speranta. Probabil ca Ursula s-a înspaimîn-tat descoperind pasiunea pe care tînarul nu i-o mai ascundea. De aproape un an el nutrea o speranta ce se facea din zi în zi mai puternica pîna cînd a devenit, în strafundurile fiintei lui, una din ratiunile profunde ale vietii. Pasiunea cea mai puternica este cea care prinde viata în acest fel, pe nesimtite, încet, pe care nu poti în-cerca s-o distrugi fara sa distrugi însusi sufletul. In fata acestui refuz, Vincent se afla ca în fata unui zid ce apare brusc între el si ceea ce era fericirea si consolarea lui. E ranit în iubirea lui, dar aceasta rana nu poate înca sa-1 lamureasca în privinta lui însusi. Este descumpanit de aceasta prabusire si în primul rînd se grabeste sa revina lînga ai sai. Paraseste Londra pe la sfîrsitul lui iunie sau începutul lui iulie spre a-si petrece concediul în Olanda. E prima durere din viata. Instinctiv — asa cum va face de fiecare data cînd va încerca o prea mare amaraciune — Vincent se întoarce în caminul pastorului, pe pamîntul Bra-bantului. Nu pentru a gasi aici o consolare, sau pentru a-si descarca sufletul prin marturisiri, ci pentru a simti în jurul lui, ca un refugiu, dulceata visurilor sale de copil.

AMĂRĂCIUNE sl URÂ

Helvoirt, unde locuieste acum pastorul, este o parohie si mai mica decît Zundert, situata pe drumul dinspre Tilburg, la noua kilometri de Bois-le-Duc. în jurul ei sînt cîteva lanuri de grîu si mlastini. De cele mai multe ori Vincent se închide în camera sa si fumeaza mult. Deseneaza totusi si familia constata ca face progrese, dar chinurile de care e coplesit îi întristeaza pe cei din jurul sau. Sora sa Anna are nouasprezece anj. Se pare ca atunci ea a fost confidenta lui si, dînd curs unui proiect care data înca din primavara, cînd a sosit vremea întoarcerii, 1-a însotit ve Vincent la Londra ca sa-si faca si ea o situatie acolo. El a promis ca nu va mai cauta s-o revada pe Ursula. Cei doi tineri se instaleaza la o alta pensiune, ceea ce îi bucura pe parinti, deoarece, scriu ei în legatura cu doamnele Loyer, „e prea mult 1 mister în casa aceea". în scrisorile pe care i le adreseaza lui Theo, Vincent îi povesteste cît e de multumit ca este împreuna cu Anna. Se plimba seara împreuna pe strazile Londrei, iar în timpul acestor plimbari tînarul continua sa se ex-tazieze de frumusetea lucrurilor.

Dar aceasta afectiune nu-i poate vindeca chinul. La fel ca si pasiunea lui care s-a exprimat cu încetul, durerea, în loc sa se atenueze, creste din zi în zi. Vincent nu mai deseneaza. Cauta un derivativ citindu-i pe Michelet si Renan, citind Iubirea, poate si pentru a gasi explicatia sentimentelor sale si a suferintei de care nu reuseste sa scape.

în august 1874, Vincent îi scrie lui Theo: „Ne mutam într-o alta casa complet acoperita de iedera. In curînd îti vom spune mai multe în aceasta privinta". Dar în urma acestei promisiuni, în Corespondenta publicata, exista un gol de sase luni. E reluata în februarie 1875, fara nici o explicatie care sa justifice tacerea. Se poate pune întrebarea daca nu cumva în mod voit, anumite scrisori n-au fost date publicitatii; poate ca ele ar fi fost lamuritoare pentru evolutia care se opera atunci în Vincent.

Pîna la acest prim esec, caracterul lui rarnîne incert. Nu pentru ca si-1 disimula; ci din simplul motiv ca, pîna înainte de acest soc, n-a întîlnit înca emotia care rascoleste cele mai tainice unghiuri ale constiintei. Deceptia din dragoste pare sa descatuseze, în strafundurile fiintei lui, sentimente pe care nu le banuia, pare sa elibereze, ca un instinct de aparare, trasaturi necunoscute nici chiar de el însusi. Simte nascîndu-se în el, din tristetea si din umilinta lui, o fiinta pe care o ignora, care nu mai accepta, care refuza ceea ce e evident, îsi afirma, în sfîrsit, propria sa vointa. Descopera, chiar în rana sa, o dorinta de razbunare si de violenta. SCHIMBARE - UNIFORMITATE:

Ceea ce îi va scrie lui Theo despre „pasiunea (sa) intelectuala" lasa sa se creada ca si durerea sa a fost mai ales, de ordin spiritual. Pentru ca nu dorinta îl obsedeaza cel mai mult, ci refuzul îl irita, dezvaluindu-se astfel una dintre trasaturile esentiale ale caracterului sau. De atunci, întreaga sa viata, Vincent nu va putea suferi vreo contra-zicere. Durerea lui se transforma într-un resentiment, de care nu va reusi sa se apere, fata de Ursula, fata de mama ei, fata de întreaga lume, care dintr-o data, i se pare ostila. Dar nu va renunta la ideea de a le umili pe fostele sale pro-priatarese. Fiul pastorului nu admite resemnarea si îndaratnicia sa, tot pentru prima oara, se exprima acum deschis. ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI

L-a transformat în triade var aceasta prima durere pricinuita de iubire, asa cum sustine Johanna van Gogh-Bonger? Sau, într-un anume fel, l-a ajutat sa se descopere el însusi? Caci omul nu se descopera decît prin cele mai mari bucurii sau dureri. Ele sînt piatra de încercare, revelatorul.

Vincent începe sa scrie mai rar parintilor sai. Duce o viata retrasa si ascunsa. Dupa ce a fost taciturn, iata-1 acum nesociabil. Nu mai e baiatul docil de altadata; devine morocanos, si uneori are izbucniri necontrolate care nu vor înuîrzia sa-i puna în pericol cariera. O lady, oare venise la Galeriile Goupil, suparata de lipsa lui de amabilitate îl face „mitocan olandez". Unchiul lui Vincent, prevenit fara îndoiala prin relatiile sale londoneze de schimbarea care s-a petrecut în atitudinea tîna-rului, îi scrie si îl sfatuieste sa mai iasa si el în lume. Parintii sînt nelinistiti si cred ca ceata Londrei nu i-a priit firii sensibile a fiului lor. Din acea clipa, la Princenhage, se pregateste transferul tînarului vînzator.

SPRE UN DESTIN MAI ÎNALT

Vincent nu are cunostinta despre aceste proiecte. Nu-1 mai intereseaza viitorul. Prima lui reactie fata de dispretul Ursulei a fost disperarea, sentimentul unui vid iremediabil. Dar el nu accepta nici durerea nici refuzul. Prin ura pe care o nutreste acum, razbate umilinta, se simte umilit de dispretul cu care a fost tratata fericirea pe care *J el nu voia numai s-o ceara ci s-o si ofere. si oare cea care o refuza era demna sa o primeasca? Pentru a-si învinge durerea si pentru a o uita, Vincent va încerca s-o domine, sa se ridice deasupra ei. Amorul propriu ranit e si el în masura sa-1 salveze. Noteaza aceasta fraza din Renan si i-o citeaza lui Theo: „Sa fii mort pentru tine însuti. . . Sa realizezi fapte mari, sa reusesti sa te înnobilezi si sa depasesti vulgaritatea în care îsi tîrasc existenta aproape toti indivizii". Aceasta e linia de conduita pe care si-o propune. E linia dictata de orgoliu si poate, chiar,

Vincent crede ca fericirea i-a fost refuzata anume ca el sa poata „muri pentru el însusi", ca sa ia cunostinta ca e chemat spre un destin mai înalt? ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI

Pîna atunci n-a avut alta ambitie decît aceea de a-si îndeplini modesta sarcina de negustor de arta, si nici alta dorinta decît aceea de a trai asa cum au trait parintii si unchii lui. Dar fragilul esafodaj a fost darâmat de hohotul de rîs al unei fete. Vincent a cunoscut durerea, mînia, furia. întrezareste acum mijlocul de a scapa de disperare; acest mijloc este dispretul fata de obiectul disperarii. Nu mai vrea sa vada în fericirea la care visa decît acea „vulgaritate în care îsi tîrasc existenta aproape toti indivizii". Suferinta pe care o îndura trebuie sa-1 conduca spre o misiune mai nobila.

Cucerire dificila pe care n-o va încheia decît odata cu propria-i viata. Refuzul „îngeriului cu prunci" 1-a condus pe un plan nou de unde fericirea omeneasca îi apare ca un lucru mizer, dincolo de care ramîn înca foarte multe de facut. Vincent îsi prooune teluri mai înalte. Isus, de Renan, Jeanne d'Arc, de Michelet, îi întretin fervoarea si îl exalta. îndragostitul devine mistic. SCHIMBARE - UNIFORMITATE

Aceasta transmutatie nu se opereaza fara dificultati si fara înfrîngeri. Mult timp înca Vincent va pastra în inima iubirea pentru Ursula si speranta secreta ca o va cuceri. Cînd unchiul sau îl anunta ca a reusit sa-i obtina transferul la Paris, Vincent, furios, nu-i raspunde. Pleaca totusi în octombrie 1874 si intra la galeria Goupil din strada Chaptal. Dar departarea, sentimentul ca în mod deliberat e despartit de Ursula îi înflacareaza dorinta si, într-un nou sens, îl irita ca o piedica. In decembrie, se reîntoarce la Londra, probabil la cererea sa si ou speranta de a o revedea pe Ursula. Nu reuseste s-o întîlneasca. Mai ramîne la Londra vreo cîteva luni înainte de a fi trimis definitiv la Paris. Locuieste acum pe Bedforstreet nr. 25, în strand, citeste mult si din cînd în cînd îi trimite cîte un desen lui Theo. îl cunoaste pe compatriotul sau, pictorul Thijs Maris, dar nu-i vorbeste despre încercarile sale carora probabil ca nu le acorda prea mare importanta. E preocupat de alte gînduri; dar trebuie totusi sa notam aceasta persistenta a unei munci care, într-un anume fel, se desavârseste fara ca el sa-si dea seama. De mai multi ani si înca altii în continuare, obisnuinta sa de a desena va fi pentru el un simplu mijloc de destindere. în irealitate, peste vicisitudinale existentei sale, aceasta obisnuinta este linia sigura care îl conduce spre un tel pe care îl ignora. în timp ce inima si mintea îl antreneaza pe calea altruismului si apostolatului, mîna sa vegheaza si se formeaza, gata sa-1 asculte atunci cînd Vincent va auzi, în sfîrsit, ordinul imperios al vocatiei sale tardive.

RAŢIONALITATE - IRAŢIONALITATE

Astazi, e atent la cu totul altceva. Un sentiment mostenit poate de la stramosii sai îl îndru-ma spre cautarea unei ratiuni de existenta, care depaseste aceasta lume si fericirea pamînteasca. Mila pe care o încearca si fata de el însusi, de-pasindu-i ura, va sfîrsi într-un fel de compasiune frateasca fata de toti cei ce sufera. Afectiunea pe care o închinase Ursulei, parintilor, unchilor, prietenilor, se va îndrepta spre dezmostenitii soartei, saracii, victimele unui destin tot atît de nedrept ca si al lui. Din nou, pentru alte

scopuri, în adîn-ourile fiintei Lui se petrec schimbari obscure în care se va cufunda spre a uita sau a întelege drama al carei erou devine, brusc, chiar el.

„Sper si cred ca nu sînt ceea ce multi cred despre mine", îi scria lui Theo, în aprilie 1875. Cînd paraseste Londra, în luna urmatoare, criza misti-4S ca este aproape.

„SĂ FII MORT PENTRU TINE ÎNSUŢI..."

Vincent van Gogh soseste la Paris în cursul lunii mai. Aceasta schimbare care i-a fost impusa nu va avea nici o influenta asupra gînduriîor sale. Concentrat numai asupra lui însusi, îl intereseaza doar fervoarea, confuza înca, de care e stapînit. Londra sau Parisul? Ce importanta are locul în care trebuie sa traiasca si sa munceasca. îsi reia activitatea de functionar la Goupil dintr-un fel de automatism. Ea nu prezinta pentru el nici o importanta, nici un interes. Ceea ce îl preocupa se afla în el însusi; si anur.e gasirea unei misiuni, dorinta de a da un tel existentei sale.

Atentia pe care o acorda altadata lucrurilor care-1 înconjurau a disparut brusc. Parisul nu-i inspira nici o reflectie care sa lie împartasita fratelui sau parintilor, iar acestia înteleg ca transferul nu va reusi sa-1 scape de zbucium.

Unchiul din Princenhage a venit sa-si vada nepotul chiar la începutul sederii sale la Paris, probabil pentru a-1 prezenta noilor lui patroni, domnii Boussod si Valadon, ginerii si succesorii lui Goupil. Tînarul ar fi preferat sa-si întîlneasca fratele si ar fi fost foarte fericit sa-1 stie lînga el. Vincent regreta acum ceea ce a parasit. Ar vrea sa se reîntoarca la Londra si, începînd chiar din luna iunie, vorbeste despre plecare.

Dar în zbuciumul gîndirii sale si în incertitudinea în care traieste, un lucru îl intereseaza totusi: pictura. De cum soseste la Paris, merge sa contemple la Luvru vechii maestri, mai ales pe olandezi printre care îl gaseste „superb" pe Ruys-dael. La Luxemburg, îi descopera pe moderni. Viziteaza salonul si expozitia organizate îndata dupa moartea lui Corot. „Am vazut mai ales un tablou, Gradina maslinilor. Sînt bucuros ca 1-a pictat." Vincent vorbeste despre frumusetea arborilor, dar aceasta scurta propozitiune lasa sa se înteleaga importanta pe care el o atribuie subiectului. Pentru el pictura este în primul rînd expresia unui gînd. Acum el îi cere sa-i fortifice si sa-i sustina idealul de care este patruns. Predilectiei pentru peisaj si pentru scenele agreste i se substituie putin cîte putin preferinta sa pentru pictura religioasa în care vede o marturie, un motiv de recunostinta sau de exaltare. Preferintele lui estetice îi urmeaza pas cu pas sentimentele. în primele saptamîni ale sederii sale a trait, fara îndoiala, ca si la Londra, într-o pensiune. La începutuliui iulie, închiriaza în Montmartre o camera a carei fereastra da spire o gradinita tapisata cu iedera si vita salbateca. si îndata dupa mutare, se grabeste sa agate pe pereti mai bine de douazeci de gravuri, reproduceri dupa tablourile care-i plac pentru ca îi vorbesc despre natura si despre Dumnezeu, într-un limbaj caruia i-a sesizat dublul caracter, artistic si spiritual.

Cam în aceeasi vreme, îi scrie lui Theo: „Simtul, si chiar un foarte ascutit simt al frumusetilor naturii, nu e totuna cu sentimentiul religios, desi cred ca exista o legatura între ele".

Tot ceea ce anii copilariei au depus în strafundurile lui, încet, cum se depune namolul pe fundul unei balti, se ridica în lumina constiintei în clipa în care fericirea vietii de barbat îi este refuzata, în cercetarea rabdatoare pe care o începe, în singuratatea sa — „sa nadajduiesti si sa te rogi", scrie el — se sprijina pe amintirile sale pentru a gasi un sens destinului sau: ogoarele pe care trudesc oamenii, zilele fericite si cele întunecate, petrecute în caminul pastorului. Se simte acest lucru în cele cîteva fraze prin care descrie o gravura de Rembrandt agatata pe unul din peretii locuintei sale: „Citirea Bibliei. (O odaie mare de pe vremea Olandei de odinioara) — seara — o luminare asezata pe masa la care tinara mama, care sta lînga leaganul copilului ei, citeste Biblia; o batrîna care sade o asculta, e o scena ce te face sa gîndesti: Adevar zic voua, acolo unde doi sau trei oameni se aduna în numele meu, eu sînt în mijlocul lor". întreaga viata a lui Vincent din zilele acelea este în aceasta imagine si în ceea ce el vede în ea: locul natal, caminul în care o mama citea tot Biblia, leganîndu-si copiii, Cartea de la care începe sa astepte singura învatatura posibila, toate acestea exprimate de cel mai mare geniu al poporului sau.

SCHIMBARE - UNIFORMITATE

Viata austera pe care o duceau la Zundert, misiunea tatalui sau i se pareau acum admirabile. Toate în el „devin din ce în ce mai limpezi"... Ceea ce cauta la Londra, a doua zi dupa ce iubirea i-a fost ranita, ceea ce întrezareste de-acum încolo ca un fel de chemare la acea viata în care ar putea sa se „înalte la noblete si sa realizeze fapte mari" nu înseamna oare a-1 sluji de Dumnezeu?

Detasarea sa de lumea care îl înconjoara îl îndreapta spre renuntare. în septembrie, îi marturiseste lui Theo dorinta lui „de a deveni sarmanul Domnului". Cartile lui Michelet si Renan îi apar acum ca niste ghizi perniciosi. Le repudiaza si îl îndeamna pe fratele sau sa procedeze grabnic la fel. „Cauta lumina si libertatea si nu te cufunda prea mult în noroiul acestei lumi", îi scrie din nou lui Theo. Pentru el, desi continua sa mearga la Galeria Goupil ca sa vînda lucrari de Henner sau Cabanei, universul se restrînge de-acum înainte la mica odaie din Montmartre, tapisata cu gravurile familiare, la bisericile si la muzeele între care îsi împarte timpul liber de duminica. în august, mergînd la Ville-d'Avray, descopera la biserica picturile lui Corot, un dublu motiv al fervorii sale. HOMEOSTAZIE

UN NOU PRIETEN

Vincent nu e totusi singur. S-a împrietenit cu un tînar de optsprezece ani, Harry Gladwell, fiul unui anticar din Londra, salariat al Galeriei. Van Gogh i_a propus tînarului sa locuiasca împreuna cu el si duc amîndoi o viata de holtei. Se scoala dimineata la cinci sau sase iar catre ora opt pleaca împreuna, dupa ce Gladwell a pregatit în prealabil, pentru micul dejun, o portie solida de fulgi de ovaz. Seara se grabesc sa se întoarca acasa unde

ore în sir citesc si comenteaza Biblia. Vincent a acaparat acest suflet dintr-o prima dorinta de apostolat. îi arata „scumpului sau englez" — asa-i spune — primejdiile acestei lumi si îl face sa guste si el din pasiunea lui religioasa. Uneori, la Luxem-bourg, îi vorbeste si despre pictura. Harry Gladwell devine pentru Vincent o „prezenta amicala", asa cum Theo n-a putut sa ramîna, primul dintre acei tovarasi la care altruistul solitar va visa pîna la sfîrsitul vietii.

Seara, în lunile de iarna, cei doi tineri îsi fumeaza pipa la gura sobei, vorbind despre Dumnezeu si despre oameni, si, pentru moment, Vincent pare fericit... Totusi, dorul de tara si de parinti devine tot mai imperios în sufletul exilatului. El evoca, împreuna cu prietenul sau sarbatorile de Craciun din Olanda, acea caldura din casa în timp ce afara din cauza zapezii sau a gerului toate lucrurile devin imobile si tacute. si cînd vin sarbatorile nu mai rezista. Fara acordul patronilor sai, ia trenul spre nord pentru a petrece sarbatorile împreuna cu ai sai.

Pastorul Theodorus a fost transferat pentru a treia oara. Oficiaza acum la Etten, un tîrg situat la intersectia cîtorva drumuri, la vreo zece kilometri de Breda. Biserica protestanta are acolo mai multa importanta decît cea din Zundert, dar parohia nu e buna. Case saracacioase, scunde, se însira de-a lungul unor drumuri marginite de carari napadite de buruieni care se pierd apoi prin ma-racinisuri.

Vincent îl regaseste acolo si pe scumpul sau Theo, venit si el sa-si vada caminul. Tuturor, parinti, frati si surori, poate sa li se para ca s-au întors vremurile din Zundert. Peste landa pluteste aceeasi tristete infinita, în inimi e aceeasi prietenie. si totusi pastorul si sotia sa nu se lasa înselati. Fiul lor cel mare, Vincent, baiatul acesta morocanos si taciturn se întoarce la ei pentru ca sufera. Precum a mai facut si pîna acum si cum o va face atît de des, el cauta la „pastorie" un refugiu. Parintii sai simt indiferenta lui fata de munca, fata de viitor, fata de locul unde traieste, vad ca e stapînit de un misticism care mascheaza destul de rau vechea lui durere. N-au vorbit nimic desipre asta în zilele pe care le-au petrecut împreuna, dar dupa plecarea celor doi fii, tata! îi scrie lui Theo, spre a-i împartasi îngrijorarea ce i-o pricinuieste fratele sau: „Trebuie ca Vincent sa fie fericit! Va fi nevoie oare sa-i gasim o alta situatie?" COGNOSCIBILITATE - INCOGNOSCIBILITATE

Pastorul se recunoaste oare în fiul sau? Cum sa-i impuna lui Vincent o cariera comerciala cînd el se simte chemat pe alte cai? Tînarul se întoarce la Galeria Goupil unde actul sau de indisciplina a fost considerat ca inadmisibil. Nemultumit la culme, dl. Boussod, neputînd sa-1 concedieze în mod brutal pe nepotul fostului sau asociat, îl con-strînge totusi sa-si dea demisia de la data de 1 aprilie.

Fapt de care Vincent nu este deloc afectat, pentru ca nu vrea sa paraseasca numai Galeria Goupil ci si Parisul. Harry Gladwell nu mai locuieste cu el. Vincent îl considera de-acum drept un „vechi prieten" — „am impresia ca n-o sa ne mai despartim niciodata" — îi scria el cu naivitate fratelui sau — si totusi tînarul englez 1-a parasit. Nu se stie din ce motiv, dar se banuieste: caracterul despotic al lui Van Gogh, intransin-genta sa, dorinta de a se impune fata de cei pe care îi iubeste, o atitudine care va descuraja cele mai puternice simpatii... Pare sa aiba constiinta faptului ca nici în prietenie nu va izbîndi mai bine decît

în dragoste cînd scrie: „te simti ! aneori singur si doresti sa ai prieteni, dar te înseli pe tine însuti..."

Totusi Harry Gladwell n-a rupt relatiile cu el. îl viziteaza cu regularitate în fiecare vineri si, dupa plecarea lui, îi va lua locul la Galerie. Dar pentru sensibilul olandez, faptul ca a fost parasit înseamna o noua rana.

REINTOARCEREA IN JARÂ

Dorinta sa de a se întoarce în Anglia s-a precizat. Voind sa gaseasca el însusi un mijloc de a trai acolo, da anunturi prin ziarele englezesti pentru a obtine o slujba de meditator sau profesor de franceza. La sfîrsitul lui martie 1876, condus la gara de prietenul sau Harry, paraseste Parisul pentru a se reîntoarce la Etten.

Parintii sai sînt consternati de aceasta concediere si mai ales de schimbarea atitudinii fiului lor cu care, la Haga, dl. Tersteeg se mîndrise. în timp ce Theo se arata foarte constiincios si serios, nefericitul Vincent, de cînd cu iubirea sa fatala de la Londra, pare sa fi facut tot ce i-a stat în putinta ca la douazeci si trei de ani sa ajunga fara situatie si fara meserie.

Unchiul din Princenhage, iritat de faptul ca a recomandat fostilor sai asociati un nepot atît de putin dornic sa-1 onoreze, i-a dat de înteles pastorului ca nu se va mai interesa de acest incapabil. Parintii n-au cum sa-si ajute fiul. Micile lor economii au fost cheltuite cu educatia copiilor. Vincent si-a primit partea si de acum nu mai poate conta decît pe el însusi. Daca nu vrea sa se faca negustor de arta, ar putea sa-si gaseasca o slujba în marina, sugereaza pastorul gîndindu-se la spiri-jinul probabil al unchiului Johannes, iar Theo, care n-a uitat desenele fratelui sau, îl sfatuieste sa faca pictura. Dar Vincent n-are decît o singura dorinta: sa traiasca modest cautînd un mijloc prin care sa se poata devota semenilor sai.

HOMEOSTAZIE - HETEROSTAZIE

„Asemenea celui care vrea sa-i salveze pe altii 1 si nu se poate salva el însusi", gîndesc cei din jurul sau. Ce himere bîntuie acest creier care se 1 straduieste sa-si nascoceasca fel si fel de chinuri? I Oare Theo simte în atmosfera de dezaprobare în I care traieste acum fratele sau un început de ran-chiuna si ostilitate? Poate se teme de influenta pe care o au la „pastorie" unchiul din Princenhage I si fratii sai. Pentru a veni în sprijinul lui Vincent, 1 din salariul lui trimite pentru prima data un aju-tor parintilor sai, la Etten, recomandîndu-le sa-1 iubeasca si de acum înainte pe Vincent si sa nu-1 I abandoneze pentru ca „el va îndeplini fapte 1 mari"...

Trebuie retinute aceste cuvinte ale lui Theo. Ele înseamna mai mult decît prietenie. Prin acest prim gest si prin aceasta scurta fraza, fratele mai tînar îsi ocupa locul în destinul fratelui mai mare. înca din copilarie, cînd îl însotea pe Vincent prin cîm- I piile cu maracini si descoperea prin el mii de secrete în ierburi si ape, Theo avea pentru tratele sau o afectiune amestecata cu admiratie. Forta fratelui mai mare, constructia lui robusta

impuneau celorlalti copii ai pastorului un sentiment de respect, dar înca de pe atunci Theo stia ca asprimea lui Vincent ascundea o inima duioasa si ca în spiritul lui exista o abilitate oarecum misterioasa care-i permitea sa descopere cuiburi si îi îngaduia tot atît de bine sa explice ratiunea lucrurilor. Mai tîrziu, la scoala din Oisterwysk unde Vincent se ducea sa-1 vada si în corespondenta pe care o purtau de cîtiva ani, aceasta prietenie frateasca avea sa se afirme si sa se îmbogateasca. Ea poate explica darul pe care tînarul i-1 facea celui care se zbatea în greutati. Dar acea încredere în Vincent, pe care le-o împartaseste parin-tilor si recomandarea pe care le-o face par sa fi fost determinate de un fel de presimtire.

în ajunul plecarii sale din Paris, Vincent a primit, în sfîrsit, un raspuns din Anglia. Provenea de la un anume domn Stokes, vicar al bisericii anglicane, care tinea o scoala cu internat la Ram-sgate, un orasel în comitatul Kent, la varsarea Tamisei. îi propunea o proba de o luna în care sa-i învete franceza pe elevii sai, oferindu-i în schimb casa si masa, precum si promisiunea unui eventual salariu în viitor. RAŢIONALITATE - IRAŢIONALITATE

Vincent nici nu vrea mai mult; fara sa discute conditiile se decide sa plece. Se pare ca parintii n-au facut nici o obiectie. Au renuntat, pentru moment cel putin, la speranta ca Vincent si-ar putea face o situatie pe masura ambitiilor lor. Iata-1 deci cu o ocupatie conform dorintei sale dar ei se gîndeau, fara îndoiala, ca firea lui schimbatoare îl va împiedica sa stea prea mult la Ram-sgate.

Familia îl conduce la gara în vinerea mare si sta cu el pîna la plecarea trenului. Pastorul si sotia sa au pentru acest fiu mai mare un sentiment de mila amestecat cu neliniste ca si cum acesta ar fi fost stapînit de un rau misterios. De unde vine acel zbucium de care nimeni, nici chiar el însusi, ou stie cum s-ar putea vindeca? Deci totusi este adevarat — asa a spus Theo — ca Vincent „va îndeplini fapte mari"? Simt într-adevar ca fiul lor mai mare nu e un incapabil si ca trebuie sa-1 iubeasca în ciuda greselilor lui, sau poate din cauza lor. Dar vazîndu-i mîna care le facea semne prin portiera îsi dau seama cît de mult s-a îndepartat Vincent de ei, îndxeptîndu-se spre un destin imprevizibil.

în tren, tînarul se gîndeste la zilele care au trecut, la cele ce vor veni. Nu cunoaste nici el destinul spre care se îndreapta si înca de pe acum — asa se întîmpla totdeauna în momentul plecarii — parasind pamîntul natal si pe ai sai se simte coplesit de tristete. La Rotterdam, ia vaporul si contempla dunele care marginesc Meusa. Pîna la apusul soarelui, dupa ce coasta a disparut, ramîne pe punte, în vîntul rece, urmarind cu o privire fixa valurile a caror spuma alba se sparge în jurul navei cu un zgomot care-i tulbura gîndurile.

A doua zi este la Harwick, de unde ia trenul spre Londra. Ajunge seara dar nu întîrzie în orasul care-1 întîmpina cu amintiri dureroase si pleaca imediat spre Ramsgate, la dl. Stokes. Vicarul nefiind acasa, îl primeste fiul lui si îl invita sa vizi teze scoala. E o scoala cu douazeci si patru de elevi carora li se predau notiuni elementare din toate materiile.

LA RAMSGATE

scoala este o cladire din piatra galbena construita în mijlocul unei peluze vaste în care cresc cîteva flori. E înconjurata de o gradina întarcuita cu garduri si arbusti. Ferestrele salii de mîncare dau spre mare, ceea ce îl încînta pe tînarul profesor si compenseaza, va scrie el, prezenta plosnitelor din anexa în care se instaleaza împreuna cu cîtiva elevi. Situatia nu pare sa-1 deceptioneze. Din tovarasii sai de camera îsi va face prieteni. în ceea ce-1 priveste pe dl. Stokes, iata cum îl descrie, cu umor, într-o scrisoare adresata parintilor: „E un barbat înalt, slab, dar cumsecade si care, ca sa spun astfel, e spînzurat în propriile sale vesminte.

„E totdeauna îmbracat în negru si seara devine fantomatic. Fata îi este crestata de riduri adînci si are culoarea unei vechi statui de lemn.

„Aceasta sperietoare a gasit o femeie, care este blînda, linistita, coplesita, ca si el, de grijile unei familii numeroase".

Vincent îsi ia în serios noua sa meserie; profi-tînd de bunavointa lui, vicarul îi încredinteaza si alte sarcini: dictari, probleme. „Nu e prea greu sa dai lectii, remarca Vincent, dar e mult mai greu sa-i faci sa le învete." Munca sa nu se margineste numai la atît! Cînd se termina orele, îsi supravegheaza elevii si uneori, din proprie initiativa, îi ajuta pe cei mai mici sa-si faca toaleta. în curînd, întreaga viata îi este absorbita de acesti copii cu care se si joaca: face cu ei partide de bile, construieste castele de nisip pe plaja din apropiere. Uneori îi ia pe cei mai mari la plimbari pe tarmul marii. Ca si la Scheveningen, Vincent se îmbata de vîntul care-i mîngîie obrajii. în fata dunelor de nisip, a marii cenusii si verzi, ajurata de spuma valurilor, se gîndeste la duminicile petrecute la Haga. Nici un peisaj nu e mai sfîsietor decît acea coasta pustie, decît acele valuri livide. Din nevoia unei fratesti prietenii, încearca, asa cum a facut cu Theo, cu Gladwell, sa trezeasca în sufletele tinerilor sai tovarasi exaltarea si entuziasmul sau. Fiu al unui pamînt ingrat, al unui climat aspru, Vincent iubeste acest peisaj marin, bîntuit de furtuni si înca de pe acum îi vorbeste lui Theo cu un simt poetic, cu o putere de evocare ce vadesc, dincolo de sensibilitatea omului, ochiul artistului: „Marea era galbuie, mai ales lînga plaja. La orizont se vedea o fîsie de lumina iar deasupra nori cenusii, enormi, întunecati, din care se vedea cum ploaia cade piezis. Vîntul mîna praful de pe alee spre mare si legana maciesii în floare care cresteau pe stînci. La dreapta, lanuri verzi de grîu, iar în departare orasul cu turnuri, cu mori, cu acoperisuri si cu casele lui în stil gotic; jos, portul între doua zagazuri. .. Totul semana cu un desen de Albrecht Dlirer".

„SA FII MESAGERUL LUI HRISTOS"

Contactul cu natura, prezenta acestor elevi care îl smulg din singuratate, si poate si munca de zi cu zi, care îl absoarbe, îl învaluie pe Vincent într-o liniste pe care el o uitase.

Scrisorile sale catre Theo dovedesc ca ducea o viata tihnita. Vorbeste putin despre sentimente si scrie mai ales despre viata lui zilnica, în mijlocul copiilor, despre grija sa de a-si îndeplini cu dragoste o sarcina pentru care, totusi, nu primeste nici un salariu. Nu e la el nici o urma de revolta, nici de resemnare, ci doar un fel de asteptare, care ascunde, poate, o profunda disperare. „E o fericire si o pace, îi scrie el lui Theo, subliniind fraza,

carora ma daruiesc în întregime. Dar din-tr-un luoru se poate naste un altul. Omul nu e pe deplin satisfacut; ba zice ca a avut noroc, ba iata-1 din nou nemultumit... Despre asemenea lucruri mai bine sa nu vorbim. Mai degraba sa ne urmam drumul în tacere."

Dupa doua luni, dl. Stokes înca nu-i acorda Ss nici o retributie angajatului sau. La o întrebare pe care i-o pune Vincent, îi raspunde ca „îi este imposibil sa-i dea salariu tinînd seama de faptul ca poate gasi oricîti pedagogi ar vrea în schimbul hranei si al locuintei; ceea ce e adevarat", constata Vincent.

în aceasta mediocra perspectiva, în ciuda atasamentului sau fata de elevi — le vorbeste despre Brabant, despre tara sa, si în ochii lor vede ca e urmarit cu atentie — în ciuda vietii linistite pe care a gasit- 13113x236n o alaturi de aceste fiinte dezinteresate, Vincent face cîteva demersuri pentru a obtine o slujba mai avantajoasa si care ar fi mai conforma dorintei sale de apostolat. Ar vrea sa devina predicator sau misionar într-una din maha-lalele coplesite de mizerie si de întuneric. Cunoasterea mai multor limbi, socoteste Vincent, l-ar putea ajuta sa se adreseze marinarilor, muncitorilor, îi scrie în acest sens unui pastor la a carui biserica se ducea pe vremuri si merge la Londra sa-1 vada, dar acolo afla ca asemenea misiuni nu pot fi încredintate decît unor tineri care au cel putin douazeci si patru de ani. Cum ar mai putea astepta înca zece luni? înselatoarea lui liniste începuse sa se clatine. Cuprins din nou de dorinta de a rataci fara tel, care îl va face sa pribegeasca întreaga lui viata, ca pe Beethowen, Rembrandt si atîtia altii, porniti în cautarea lor însisi, Vincent pleaca la drum, pe jos, de pe la patru dimineata. Aceste lungi marsuri îl aduc din nou spre cauzele chinurilor si bucuriilor sale: gîndurile care îl framînta în singuratatea drumului, perceptia frumusetilor si tristetilor acestei lumi. Seara se oulca sub cerul liber, pe malul unui elesteu sau pe scarile unei biserici — pelerin în cautarea Absolutului — si în zori ajunge în mahalaua londoneza la ceasurile cînd populatia periferiei — muncitori, negustori, mestesugari — se îndreapta spre City unde o cheama truda zilnica. Vincent citeste în ochi imensa oboseala ce nu e iluminata de nici o speranta. si din nou viseaza sa devina mesagerul lui Hristos.

Cum s-ar putea oare multumi sa învete cîtiva copii cînd vede în jurul lui un întreg popor nenorocit caruia viseaza sa-i aduca, daca nu usurarea, macar resemnarea si poate speranta? Ca si tatal sau, ar vrea sa sadeasca încrederea în suflete, dar va fi oare înteleasa dorinta sa? Nu va fi din nou acuzat de nestatornicie?

Vicarul si-a mutat scoala la Islewortb, într-o mahala a Londrei. în iulie 1876, Van Gogh îl paraseste pe dl. Stokes pentru a intra în serviciul unui pastor metodist, dl. Jones, care conduce în acelasi oras un internat. De data aceasta, Vincent le preda elevilor istorie sacra iar seara se roaga si cînta împreuna cu ei, apoi le spune povesti de Andersen, Longfellow si Erckmann-Chatrian.

în octombrie, dl. Jones îl roaga, „daca i-ar face placere sa mearga în locul lui în plimbare la Londra ca sa încaseze niste bani". încet-încet „pare mai putin constrîns sa-i învete pe elevi" si e trimis sa viziteze diferiti oameni, sa le vorbeasca. Ceea ce î! bucura deoarece are astfel posibilitatea de a-si revedea vechii prieteni din Londra, pe parintii lui Gladwell, pe sora sa Anna, caruia îi mai facuse si pîna acum vizite la Welwyn, unde preda si ea

franceza într-o institutie particulara. L-a revazut, de asemenea, pe prietenul sau Harry ln-tr-o împjejurare dureroasa. O sora de-a acestuia din urma, în vîrsta de saptesprezece ani, a cazut de pe cal pierzîndu-si viata. Vincent se grabeste sa-sj consoleze prietenul. Traverseaza întreaga Londra, intra în casa^ îndoliata si sta acolo retras pîna cînd Harry îl zareste si vine în întîmpinarea Iui. Vincent va sta cu el toata ziua. Evoca împreuna amintirile anilor care au trecut si vorbesc despre viata lor actuala pe care o traiesc în mod diferit. Seara, Vincent îl însoteste pe Harry la gara, continuîndu-si confidentele sale pasionate prin forfota multimii, primele confidente pe care le poate face unui prieten adevarat de la sosirea sa la Londra. si credinta care îl însufleteste transfigureaza orasul. Toate fiintele care îl populeaza, toate aceste destine tainice, sînt infinite, ca speranta din inima lui Vincent! Se opreste cu Gladwell ca sa contemple City-ul. Dupa ce si-a 57 luat ramas bun de la prietenul sau, nu se poate hotarî sa se smulga din farmecul acestei întîlniri. Ia trenul pîna la Richmond, dar se întoarce pe jos la Isleworth, mergînd de-a lungul Tamisei. „Seara frumoasa, aproape solemna", îi scrie el lui Theo, povestindu-i despre emotia sa.

Reîntors în singuratatea lui, Vincent se gîndeste la Gladwell, la zilele pe care le-a petrecut împreuna cu el la Paris, la Galeria Goupil unde Harry i-a luat locul. „Viata lui era si viata mea", mai spune el. si simte ca de atunci, în ciuda îndoielilor, a dificultatilor, a mai facut un pas pe calea pe care vrea s-o urmeze, spre telul de care se apropie ou rabdare: „Sînt înca foarte departe de ceea ce as vrea sa fiu dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi va reusi ce vreau ..."

PRIMELE PREDICI

Mergînd sa încaseze bani în contul domnului Jones, Vinoent are prilejul sa se plimbe prin mahalalele Londrei. Porneste la drum în zorii încetosati ai primelor zile de toamna, se odihneste prin bisericile pe care le întîlneste în drum, sta de vorba cu muncitori, viziteaza bolnavi. îsi face prieteni noi, ca de pilda George Road, de care, cinci ani mai tîrziu, îi va vorbi lui Theo cu caldura, sau regaseste prieteni mai vechi, un anume domn Ri-chardson cu care se plimba la Paris prin cimitirul Pere-Lachaise.

Dar deocamdata îi face prea putine confidente fratelui sau; nu-i povesteste nimic despre mizeria pe care o descopera în cartierul Whitechapel, mergînd pe urmele lui Dickens, si la fel ca si el, dar, probabil, cu mai multa dragoste si mila, descopera suferinta omeneasca, iar amaraciunea pe care o strînge acum va izbucni mai tîrziu, în Borinage. înca o data, se poate sesiza rabdatoarea prefacere care se opereaza în sufletul tînarului evanghelist, ca o samînta ce nu se reveleaza decît cu întîrziere, odata cu germinatia.

Vincent a stiut sa guste miscatoarea poezie a peisajului urban, asa cum a stiut sa guste poe- zia singuratatii de la tara. La Londra, asa cum va face mai tîrziu la Amsterdam, îi place sa se opreasca prin parcuri în amurg, cînd trecatorii nu sînt decît niste umbre nascute din ceata în care dispar dupa o clipa. Asezat pe o banca, Vincent îi scrie fratelui sau ca si cum ar scrie pentru el însusi, descriind soarele care apune însîngerînd ceata. Mila de care e obsedat nu-i ascunde frumusetea sfîsietoare a cartierelor mizere pe care i-a revelat-o Dickens. Are în inima tandretea care învaluie fiecare pagina a

romancierului si pe care o vom regasi mai tîrziu în geniul lui Chaplin, izvorîta din aceeasi sursa. Acest sentiment întretine în el gustul pentru arta, o mica flacara tremuratoare si poate el se mira ca mai pîlpîie în bezna noptii care îl învaluie. Uneori îi trimite lui Theo cîteva crochiuri naive. Tablourile, pe care le admira în muzee si chiar la Goupil, îi arata oare un alt drum pe care si-ar gasi, poate, mîntuirea? Viata pe caxe o duce fratele sau, printre picturi si desene, îi apare ca o „viata frumoasa", si chiar îi spune acest lucru, regretînd înca o data ca sînt departe unul de celalalt: „De ce sîntem despartiti?" Din cînd în cînd îl cuprinde nostalgia, regretul dupa tara, dorul de familie, piedici care mai stau înca pe calea detasarii evanghelice. Mai are totusi încredere: „Cred ca Domnul m-a acceptat asa cum sînt, cu toate defectele mele".

Viata lui nu s->a schimbat deloc la noul pastor, în fiecare zi pîna la ora treisprezece face lectii cu elevii, apoi, dupa cum e nevoie, alearga pentru treburile domnului Jones sau reia munca de pedagog. Duminica dimineata e un ours; dupa-amiaza merge sa ia ceaiul la pastor sau la vreun vecin. Pare sa traiasca în buna întelegere cu gazdele lui. Ca sa fie iertat pentru ca prin casa se simte mirosul fumului de pipa, din cînd în cînd aduce de la Londra, pentru doamna Jones, un buchet de violete. Seara nu lipseste de la predica pastorului din biserica metodista iar cînd se întoarce acasa, poate, în sfîrsit, sa se gîndeasca la el însusi. Compune primele sale predici; îi scrie lui Theo scrisori lungi 59 pe care uneori le termina abia a doua zi, la Lon- dra. Mica lui camera e refugiul sau. Ca de obicei, si-a împodobit-o cu gravuri în care acum domina subiectele religioase: Crist consolatorul, Vinerea patimilor, Mironositele la mormînt, dar si mici peisaje cu „furtuna pe mare" si cîmpii acoperite de maracini. Pentru fratele sau, evoca linistea care-1 înconjoara, în care se simte fericit, aparat, plin de elan si de încredere: „O Doamne, scrie el, fa din mine un muncitor crestin. Desavîrseste munca pe care ai început-o în mine ..."

Biblia si Bossuet sînt principalele lui lecturi. Fiecare eveniment al vietii sale austere îi exalta misticismul. Chiar si boala i se pare o binefacere deoarece ea îi permite sa se gîndeasca mai mult la Dumnezeu.

Vincent începe, în sfîrsit, sa predice la Peters-ham, la Turnham Green. Dar foarte curînd apar dificultatile. Engleza sa incerta nu-i îngaduie sa-si traduca exact gîndurile. Elocventa, pe care ar vrea s-o dezvolte pentru a patrunde în inimile celor care îl asculta, este stînjenita de duritatea sa nativa. Se încurca, iar cînd vrea sa vorbeasca prea repede se bîlbîie. Ca negustor de arta îi lipsea gratia necesara pentru a se întretine cu o clientela de elita. Nu este înzestrat nici cu arta de a vorbi frumos pentru a putea face predici bune. Sa-i fi destainuit oare pastorul Jones cît de putina nadejde îsi pune în vocatia lui de predicator? Totusi Vincent nu-si pierde încrederea. Daca nu este demn sa se faca ascultat de publicul care frecventeaza bisericile, va merge sa duca cuvîntul Domnului muncitorilor, taranilor, celor care au mai mare nevoie de Dumnezeu si care adesea îl ignora.

Vincent nu e un om din popor si totusi numaiîn mijlocul oamenilor de rînd si al copiilor poatefi el însusi, gaseste cuvintale potrivite. Fiul pastorului seamana cu taranii din Brabant printre

care a crescut si pe care într-o buna zi îi vapicta asa cum îi vede, asa cum sînt, cu trupulparca cioplit cu dalta într-o carne la fel de duraca pamîntul pe care traiesc.Totusi, la sfîrsitul lui octombrie, a putut sa predice într-o biserica si imediat îi scrie lui Theo, rnorins de emotie: „Fratele tau a vorbit pentru

prima

oara în casa Domnului..."

OBSESIA MISTICA

E în Anglia de mai bine de sase luni. si într-o zi n-a mai putut rezista dorintei de a merge sa bata la usa doamnei Loyer. A aflat ca Ursula se maritase. Ce loc ocupa acum aceasta amintire în inima lui? Sa fie oare Vincent de-acum „mort pentru sine însusi", dupa cum spune Renan? Dragostea lumeasca, dorintele tineretii nu mai au putere asupra lui? Va reusi sa se mentina oare la acest nivel de la care devine posibila realizarea unor „fapte mari", în sensul în care Vincent a înteles aceste cuvinte din gîndirea filozofului, în sensul în care Theo i-a acordat încrederea?

Pîna în ultimele luni, la Ramsgate, si chiar la începutul sederii sale la Islewwth, Vincent parea sa traiasca într-o resemnare a carei dovada e umilinta cu care îndeplinea tot ceea ce i se cerea, muncind cu o constiinciozitate plina de dragoste. O astfel de supunere, accentuata poate, trebuie s-o spunem, de tonul confidentelor facute lui Theo, contrasteaza în mod ciudat cu însusi caracterul lui Vincent, cu schimbarile bruste ale dispozitiei sale, cu acea febra în care n-a încetat si nu va înceta sa waiasca.

Dar acest armistitiu e de scurta durata. Plimbarile sale prin Londra, contactul cu mizeria poporului, cu aspra frumusete a orasului, îl fac, putin cîte putin, sa devina coplesit de sentimentul unei actiuni care îl exalta. Misticismul sau dobîn-deste exigenta nelinistita a unei pasiuni. Nu e multumit ca merge în fiecare seara la biserica me-todista, frecventeaza si biserica catolica, sinagoga, Armata salvarii, ale carei manifestatii populare sînt astfel organizate încît îl încînta. Sa ni-1 imaginam în salile acelea slab luminate, amestecat în multimea de mici functionari si muncitori, cîn- tînd imnuri de slava Domnului. Fervoarea ce-1 înconjoara este pentru Vincent ca un fum de tamîie cu care se îmbata. Peste tot îl cauta pe Dumnezeu si din nou e cuprins de un fel de angoasa. Se zice ca odata, în timpul slujbei religioase, si-ar fi aruncat ceasornicul de aur si manusile în cutia milelor. „Primul gest caracterizat drept nebunie", scrie în aceasta privinta doctorul Doiteau; poate putin cam pripit. Dar se poate vedea în ce climat traieste de acum înainte tînarul Van Gogh. Prin acest gest, el a voit fara îndoiala sa-si afirme dorinta de a se elibera de bunuri inutile, care înca îl separa de saracii carora doreste cu ardoare sa le devina prieten, un bun pastor. In fata oamenilor, aceasta fapta apare, într-adevar, ca primul gest al unui nebun, dar în fata lui Dumnezeu el poate fii si primul gest al umui sfîntt. „Cel ce vrea sa predice Evanghelia, îi scrie Vincent fratelui sau, trebuie în primul rînd s-o poarte în inima."

Admiratia pe care o resimte atunci fata de tatal sau — sau mai degraba fata de misiunea tatalui sau — reanima amintirile despre locurile natale. II cuprinde o nostalgie tainica ce se exprima paralel în scrisori si în credinta sa exaltata. Theo fiind atunci bolnav la Haga, Vincent pla-nuieste sa petreaca cîteva zile în Olanda. A fost convins totusi sa astepte Craciunul care, ca de obicei, va reuni întreaga familie la „pastorie". Tînarul se resemneaza acceptînd propunerea. Dar ultima scrisoare pe care o sorie din Isleworth dezvaluie nelinistea de care e stapînit. Aceasta ciudata si lunga misiva e plina de exortatii, de citate din Biblie si de poeme amestecate cu evocarea unor amintiri, a unor idei de-ale parintilor sai, reluate sub imperiul unor gînduri sfîsietoare dupa ce de mai multe ori îsi lua ramas bun.

Cînd soseste, de Craciun, la Etten, misticismul sau exaltat îi surprinde si îi nelinisteste pe parinti si pe surori. „Mila te face idiot", îi va scrie, cu-rînd dupa aceea, una dintre ele. Blajinul pastor e emotionat de aceasta credinta excesiva pe care o crede iluzorie. Ca sa-1 abata de la ea, reuseste sa-si convinga fiul sa nu se mai întoarca la Lon-dra Acest oras distileaza visuri pernicioase pen-tru sufletul lui Vincent. si, docil ca la saisprezece ani tînarul porneste din nou pe drumul banal pe care e readus... Dar accepta sa ramina in Olanda noate si pentru ca a regasit în jurul „pastoriei namîntul Brabantului, cîmpiile cu maracim carora, cum foarte des îi marturiseste lui Theo, le-a dus mereu dorul.

IV. CRIZA MISTICA

Aceasta întoarcere în tara e din nou un impas. Nu potoleste angoasele lui Vincent si îl lasa dezarmat în fata viitorului, în fata acelui viitor la care înteleptii lui parinti nu înceteaza sa se gîn-deasca. E din nou consultat unchiul din Princen-hage, care se lasa înduplecat si îi face rost nepotului de un loc de vînzator la libraria Blusse si Van Braam, din Dordrecht, condusa de dl. Braat, al carui fiu e functionar la Paris, la Boussod si Valadon.

Sarcina lui consta în a vinde „imagini multicolore scolarilor", dar si în diverse alte treburi care îl^ retin uneori pîna la miezul noptii. Vincent accepta fara sa murmure aceasta slujba nenorocita. Se stabileste într-o pensiune situata foarte aproape de librarie, la dl. Rijken, negustor de cereale si faina, în Talbrugstraatge, o straduta foarte strîm-ta, care merge din piata pîna în Nieuwe Haven, i bazinul unde lungi slepuri negre dorm pe apa limpede.

Aceasta straduta, care abia spre chei se mai largeste putin, este marginita de case saracacioase j dintre care multe sînt contemporane cu epoca în care Van Gogh a trait la Dordrecht. Nici o placa nu semnaleaza pragul pe care Vincent îl trecea în fiecare seara în acea iarna din anul 1877. Fara îndoiala ca pe vremea aceea Talbrugstraatge era mai putin îngramadita decît astazi: „Fereastra camerei da spre o gradina plantata cu brazi, cu plopi

IV. CRIZA MISTICA

Aceasta întoarcere în tara e din nou un impas. Nu potoleste angoasele lui Vincent si îl lasa dezarmat în fata viitorului, în fata acelui viitor la care înteleptii lui parinti nu înceteaza sa se gîn-deasca. E din nou consultat unchiul din Princen-hage, care se lasa

înduplecat si îi face rost nepotului de un loc de vînzator la libraria Blusse si Van Braam, din Dordrecht, condusa de dl. Braat, al carui fiu e functionar la Paris, la Boussod si Valadon.

Sarcina lui consta în a vinde „imagini multicolore scolarilor", dar si în diverse alte treburi care îl^ retin uneori pîna la miezul noptii. Vincent accepta fara sa murmure aceasta slujba nenorocita. Se stabileste într-o pensiune situata foarte aproape de librarie, la dl. Rijken, negustor de cereale si faina, în Talbrugstraatge, o straduta foarte strîm-ta, care merge din piata pîna în Nieuwe Haven, i bazinul unde lungi slepuri negre dorm pe apa limpede.

Aceasta straduta, care abia spre chei se mai largeste putin, este marginita de case saracacioase j dintre care multe sînt contemporane cu epoca în care Van Gogh a trait la Dordrecht. Nici o placa nu semnaleaza pragul pe care Vincent îl trecea în fiecare seara în acea iarna din anul 1877. Fara îndoiala ca pe vremea aceea Talbrugstraatge era mai putin îngramadita decît astazi: „Fereastra camerei da spre o gradina plantata cu brazi, cu plopi etc.... si spre fatada posterioara a unei case vechi cu stresinile napadite de iedera."

„Potrivit obiceiului sau, tînarul a prins pe peretele varuit stampe, icoane, care-1 reprezentau pe Hristos, sau desene pe care le-a facut el însusi cu penita."

Dl. J. Blusse noteaza aceste detalii într-un articol publicat în Nieuwe Rotterdamscbe Courant despre sederea lui Van Gogh la Dordrecht. Autorul a întîlnit cîtiva martori, în special pe Rijken si pe sotia lui care aveau mult respect tata de tînarul lor chirias datorita „profundei lui gravitati" si datorita blîndetii sale, dar erau disperati vazîndu-1 cît e de nepasator în privinta mîncarii si a somnului.

Cei mai multi îl considerau un original. îmbracat cum era cu vesminte de quaker aduse de la Londra, Vincent devenise obiectul batjocurii tinerilor din pensiune. Numai un student, P. C. Gor-litz, care acceptase sa împarta camera cu noul venit, îl stima: „Era un om ciudat, a relatat acesta din urma. Era econom din fire. Cînd se întorcea seara acasa ma gasea studiind. îmi spunea cîteva cuvinte si se apuca si el de lucru. Se aseza cu Biblia în fata si, citind, transcria extrase, îsi pregatea predicile . .."

Duminica nu se multumea, ca la Londra, numai cu biserica; mergea, de asemenea, si la vechea biserica catolica si uneori se plimba cu Gorlitz, dar de cele mai multe ori singur, de-a lungul Meusei despre care i-a scris fratelui sau slavind minunatele apusuri de soare care se reflectau în apele ei. Iesind din Talbrugstraatge, Vincent ajungea în fata bazinului întesat" de vase, în care se oglindeau, printre slepurile negre, turnurile de la Groote Kerk pe care le-a pictat Van Goyen. Mai trecea un pod pentru a ajunge la Meusa Veche. Dincolo se afla Zwijndrecht, cîteva cocioabe pe malul fluviului.

Dordrecht e un orasel admirabil strabatut de canale ale caror ape imobile scalda pietrele de temelie ale vechilor case. Legate de tarusi vetusti, barcile viseaza... Dincolo de Groothoofdspoort se deschide un orizont de ape pe eare îl limiteaza doar o limba subtire de pamînt.

Vincent e fericit ca si-a regasit tara. Ii scrie lui Theo: „Mi s-a întîmplat sa ma simt încîntat la gîndul ca picioarele noastre calca din nou pe acelasi pamînt si ca vorbim din nou aceeasi limba". Dar îl chinuie dorinta sa de apostolat. Nu-i ajunge faptul ca traieste ca un ascet, ca citeste Biblia si ca se roaga prin biserici. în februarie, îl revede pe fratele sau la Amsterdam si tot atunci îi face o vizita unchiului Cor, negustorul de arta si unchiului stricker, pastorul. Se gîndeste la misiunea tatalui sau si îi marturiseste lui Theo ca ar vrea sa continue traditia unui neam de predicatori. IRAŢIONALITATE

Le împartaseste si patronilor ideile sale, dar se supara ca nu e înteles.

„Totdeauna a existat, din cele mai îndepartate timpuri pe care le cunoastem, un slujitor al Evangheliei în fiecare generatie a familiei noastre, caci e o familie crestina în cel mai deplin înteles al acestui ouvînt. De ce aceasta voce nu s-ar face auzita si în generatia de azi si în generatiile viitoare? .. . Sa-mi fie dat sa fiu un crestin, un adevarat servitor al lui Hristos..."

„Theo, baiete, frate iubit, aceasta e suprema mea dorinta, dar cum mi-as putea-o îndeplini?" Nu ramîne la Dordrecht. Din nou îi vine pofta pribegiei care îl exalta si îl libereaza. într-o sîm-bata seara, aflînd ca un fost vecin din Zundert e pe jnoarte, ia ultimul tren spre Oudenbosch si pleaca în noapte peste cîmpia cu maracini si mlastini.

Satul doarme înca în clipa cînd el ajunge la primele case. în asteptarea zorilor, Vincent se duce la cimitir. Iata aleea strîmta, biserica tacuta. Aer-sen a murit. Vincent se plimba cu fiul vechiului sau prieten. Nu va uita fata aceea încremenita pentru totdeauna pe care a vazut reflexul copilariei sale pierdute.

De la Zundert regine la Etten, tot peste cîmp, pentru a~i spune tatalui sau ca vrea sa se faca predicator.Va învata greaca si latina; ca multi dintre stramosii sai, va raspîndi cuvîntul Lui Hristos. Va putea pastorul sa respinga înca multa vreme aceasta vocatie care se afirma? Vincent va merge deci la Amsterdam pentru a se pregati în vederea con-cursului la teologie.

NOI STUDII... NOI DECEPŢII...

Van Gogh va sta ceva mai mult de un an la Amsterdam. Va spune mai tîrziu despre epoca aceea ca a fost una dintre cele mai cumplite. N-a trait totusi nici o drama, dar în timpul acestor luni a depus un constant efort zilnic ca sa studieze, ca sa astepte, în timp ce misticismul sau exaltat îl îndemna la actiuni imediate. A fost o încercare cumplita pentru acest impulsiv. Caci de la primele simptome ale crizei în care îl vedem acum, Vin-cant a dorit apostolatul. Nu face parte din categoria celor oare se multumesc sa-1 caute pe Dum-nezeu în ei însisi, sa se roage si sa mediteze. în cazul lui, sentimentul ca detine adevarul are nevoie sa se exprime. S-ar putea descifra de pe acum în aceasta nevoie o anume vocatie artistica. Nu are constiinta ca îl slujeste pe Dumnezeu decît ex-primîndu-si iubirea prin fapte. Misticismul lui activ este si un misticism social. Fara îndoiala ca lecturile cu care s-a hranit în tinerete l-au influentat pe Vincent. Michelet, Dickens, tot ceea ce mizeria sociala a epocii putea sa ofere ca romantic a gasit ecou în acest suflet

sensibil. Muncitorii harnici din Londra au dat chip si viata angoaselor extrase din carti. Acum, în marele port al Amsterdamului, în saracaciosul cartier evreiesc, regaseste motivele compatimirii care îl îndeamna sa salveze sufletele.

La Etten tatal a cedat, dar familia nu crede deloc în aceasta baroca vocatie de evanghelist. Theo i-a luat apararea fata de surori, dar una dintre ele i-a raspuns fara crutare: „Tu crezi ca el e mai mult decît o fiinta obisnuita, dar mai bine ar fi daca s-ar considera el însusi o fiinta obisnuita".

Pastorul Theodorus face apel la fratii sai din Amsterdam ca sa-1 ajute pe „nenorocitul fiu care îsi propune acum sa aprofundeze stiinta religiei lucrurilor divine".

Unchiul Johannes tocmai fusese numit director al santierelor Marinei. Aceasta reusita îi permite sa fie generos. Vaduv, traind singur dupa ce toti copiii s-au casatorit, îl primeste pe Vincent si îi ofera casa si masa. Unchiul Stricker, un frate de-al mamei, pastor si teolog care a publicat un eseu asupra Bibliei, va putea la rîndul sau sa îndrume si sa supravegheze studiile tînarului. Or, acestea vor fi lungi si grele. Pentru a intra la Universitate, Vincent trebuie sa dea un examen si mai ales sa învete temeinic latina si greaca. Pastorul Stricker îi încredinteaza unui tînar profesor grija de a-i prepara nepotul la aceste materii.

Mendes da Costa nu e decît cu doi ani mai mare decît elevul sau. Lui i se datoreaza cîteva interesante detalii privind raporturile sale cu Vincent. Acesta tocmai împlinise douazeci si patru de ani. „S-a simtit îndata în largul lui, scrie Da Costa. Aspectul sau fizic, în ciuda parului sau lins (blond-roscat, «morcoviu») si a numerosilor pistrui, nu era deloc antipatic. Nu înteleg de ce sora sa vorbea despre aspectul lui mai mult sau mai putin grosolan. Poate din pricina unei anumite neglijente, poate pentru ca si-a lasat barba, fata si-a mai pierdut din farmecul ciudat pe care-1 avea alta data; dar sînt sigur ca fata lui n-a putut sa fie niciodata grosolana."

înca din primele zile, îsi cumpara carti de la un evreu si se gîndeste, ca si la Paris, Londra sau Dordrecht, la gravurile cu care îsi va împodobi peretii camerei. Unchiul Johannes locuieste în Ma-rinewerf — la santierul naval.

Parohia pastorului Stricker nu e prea departe de acolo, este parohia Oosterkerk, „Biserica de Est", în jos de Wittenburgerstraat, un edificiu masiv de caramida, auster si lipsit de frumusete. Vincent mergea în fiecare duminica sa asculte predicile pe care le tinea unchiul în fata muncitorilor din port. Cînd iesea din biserica, putea sa vada docurile de la Nieuwe Vaart si cheiul marginit de arbori mari sub care se jucau copiii oamenilor de rînd.

Vincent se simte acolo în elementul sau. Amsterdam, acest mare oras activ, îi place tocmai datorita contrastelor sale. înca din primele zile, 1-a strabatut în lung si-n lat, pentru a vizita bisericile, sinagogile, asculdnd adesea, în aceeasi zi, cîteva predici ale caror terne i le comenta lui Theo. Frecventa mai ales Noorderkerk si mica biserica engleza din Beguinage. Atfa de aproape de zgomotoasa Kalverstraat, care rasuna de strigatele negustorilor, el gusta o liniste care îl emotioneaza. Dar nu renunta la plimbarile

sale solitare. în zori, se duce spre Oester Begraafplaats, o „tara a nimanui", între oras si mahala, unde se mai gaseau înca mici crînguri, terenuri necultivate. .. Pe acolo cauta ghiocei pentru a-i oferi profesorului sau. „îl vedeam, scrie Mendes da Costa, prin fe-reastra camerei mele de studii, traversînd podul Nieuwe Heeren Gracht. Fara pardesiu, cu cartile sub bratul drept, strîns lipite de corp, venea tinînd cîteva flori în mîna stînga. Pe fata lui era întiparita tristetea. si cînd ajungea sus, spunea pe un ton ciudat, cu o foarte discreta melancolie: „Mendes, ti-am adus o floricica pentru ca esti atît de bun cu mine."

„îmi era imposibil sa ma supar pe el pentru ca nu învatase nimic. Nici n-ar fi putut sa în-vete data fiind dorinta lui de a-i ajuta pe cei nenorociti. Am remarcat acest lucru chiar si acasa la mine. Nu numai ca Vincent avea multa simpatie fata de fratele meu care era surdo-mut, dar si fata de o matusa care locuia cu noi. O matusa care era cam diforma, întelegea destul de greu ce i se spunea, avea dificultati în exprimare si pe care cei mai multi se simteau ispititi s-o tachineze".

Unchiul Johannes îi asigura casa si masa. La pastorul Stricker, care are o biblioteca foarte bogata, Vincent merge sa studieze sau sa citeasca. Destul de des coboara si pîna la Leidsche Straat, 69 frumosul bulevard unde unchiul Cor si-a instalat galeria sa de arta. Freamatul portului, farmecul melancolic al canalelor, cartile pe care le poate citi la pastor, tablourile pe care le descoperea, îi solicita tot timpul atentia. Nu uita totusi scopul pe care îl urmareste, exigentele dorintei sale de a fi predicator.

„Studiile pe care le-a început cu cele mai bune intentii mergeau foarte bine la început, povesteste Da Costa. începea sa traduca si, în ciuda putinelor cunostinte pe care le avea, a început de asemenea sa-1 citeasca pe Thomas a Kempis. Ia început totul mergea bine, numai ca în curând verbele grecesti i s-au parut prea grele. Am încercat toate mijloacele pentru a face ca aceasta munca sa fie cît mai putin plictisitoare..."

Totusi Vincent se înversuneaza: „învatatura e lucru greu, batrîne, îi scrie el lui Theo, dar trebuie sa ma tin tare!"

SENTIMENTUL NEVREDNICIEI...

Uneori îsi aminteste de Londra, de Paris, de Bra-baratul sau care e atiît de aproape si attt de îndepartat. Sosirea verii îl face sa se gîndeasca la viata de la tara... „Lectiile de greaca, în inima Amsterdamului, în inima cartierului evreiesc, în-tx^o dupa-amiaza foarte calduroasa si coplesitoare, si gîndul ca ai de dat multe examene cu profesori sireti si foarte savanti, toate acestea te fac sa te simti mai putin în largul tau decît printre lanurile de grîu din Brabant, care într-o zi ca aceasta sînt, desigur, foarte frumoase."

Se multumeste cu plimbarile prin oras, se multumeste sa mearga la micul muzeu Trippenhuis,sa vada desenele lui Rembrandt, cautîndu-le maiales pe cele cu teme biblice. Orice pretext e bunca sa hoinareasca prin oras. îi povesteste lui Theodespre frumusetea anumitor privelisti, despre va

lurile de muncitori care sosesc în fiecare dimineata la santier, despre canalele în care cad dejafrunzele toamnei. Dar studiile sînt din ce în ce mai împovaratoare. Desi unchiul sau i-a interzis sa mai munceasca noaptea, Vincent se apuca de lectii numai seara. Doarme putin, se trezeste de dimineata si pleaca. în casa unchiului Johannes, el nu mai e un musafir ci un pasager în trecere. Viceamiralul renunta sa-1 mai dascaleasca; se detaseaza de acest tînar fantezist si daca usa îi ramîne în continuare deschisa — pîna la o anumita ora, cel putin! — e de presupus ca studentul nu mai are totusi relatii prea strînse ou unchiul sau.

HETEROSTAZIE

Fara ca vocatia imperioasa de care se simte patruns sa-i fi slabit, e cuprins din nou de dorinta de a hoinari pe strazi, de a se amesteca prin multime. De-a lungul întregii sale vieti vom regasi, sub cele mai diverse pretexte, aceasta curiozitate arzatoare. Ca si la Londra, îi plac mai ales cartierele muncitoresti. Cauta saracia, e patruns de mizeria care îl înconjoara, îsi întretine mereu vie dorinta sa de compasiune. Sufera din cauza conditiei umane. Vointa sa de apostolat e în primul rînd o imensa mila fata de cai nenorociti.

O data, în cartierul portului, în apropiere de podul Kattenburger, este martorul unui accident. Cîtjva copii s-au înecat jucîndu-se prin preajma bazinului. Vincent se duce la familia îndurerata, si tristetea pe care nu si-a putut-o potoli îl urmareste toata seara, în timp ce îsi continua plimbarea.

Acest „copil din Brabant", atît de legat de pa-mîntul olandez, poarta în inima o neliniste care nu e proprie neamului sau. Dezerteaza tot mai des din frumoasa casa unde tipsiile de arama si de cositor stralucesc în bucataria foarte ordonata, unde se poate fuma tihnit în salonul ale carui mobile ceruite deseneaza pete brune pe peretii deschisi. Vincent fuge de aceasta siguranta, de aceasta pace burgheza. Cutreiera docunile si cheiurile, Sin-gel — piata de flori, rataceste de-a lungul canalelor, ajunge cîteodata pîna la Zuiderzee, prin ci-mitirul evreiesc, încovoindmse sub aversele tur- bate care se napustesc din cerul la fel de instabil, la fel de framîntat ca si Vincent. Toamna trece, iarna vine.

Vai, studiile îl plictisesc din ce în ce mai mult. Afara de greaca si latina, mai trebuie sa cunoasca geometria, algebra, geografia, istoria: la mai bine de douazeci si patru de ani trebuie sa faca o treaba de scolar. Un nepot de-al lui Mendes, profesor la o biata scoala evreiasca, Teixeria de Mat-tos, e însarcinat sa-1 învete pe Vincent aceste materii ingrate. Dar acesta nu le gaseste mai atragatoare decît limbile moarte.

Elevul începe sa se îndoiasca de utilitatea acestui bagaj pentru drumul pe care vrea sa-1 urmeze. „Mendes, crezi într-adevar ca asemenea orori sînt necesare pentru cineva care vrea ceea ce vreau eu, adica sa aduca linistea în inimile sarmanelor creaturi?" Perspectiva examenelor îl copleseste. Acestor cunostinte el le opune simplitatea lui Thomas a Kempis în Imitatia, si pe cea a lui Millet sau cea a lui Jules Dupre în pictura sa Stejari ba-trlni...

Toata aceasta eruditie i se pare vana. Ce va putea adauga ea la credinta care îl anima? si daca cuvîntul Domnului trebuie sa treaca prin gura lui, cuvintele le va gasi în propria-i inima, nu în carti.

în fata sarcinii pe care nu crede c-o va putea duce pîna la capat, e din nou cuprins de neliniste, în acele „zile negre care preced Craciunul", rataceste prin orasul amortit si merge sa se roage la Beguinage ca Domnul sa-i dea putere de a-si continua munca. Sarbatorile îl fac sa-si reaminteasca de copilarie. Unchii îi fac cadouri — carti, bani, tigari — dar el se gîndeste la tatal sau care poate e necajit din pricina ca progresele lui sînt atît de lente. Ceva mai tîrziu, în februarie, Theo-dorus vine sa-i vada pe unchiul Stricker si pe Mendes da Costa si sa stea de vorba cu fiul sau. De zeci de ori profesorul i-a marturisit unchiului ca îsi pune prea putina speranta în elevul sau. Fara îndoiala ca tatal lui Vincent a plecat cuprins de teama ca, în mod sigur, fiul sau nu-sa va putea croi un drum în viata. Aceeasi teama îl co-pleseste si pe Vincent. Dupa ce si-a condus parintele la gara, a privit în urma trenului care se îndeparta, apoi s-a întors în camera sa întristat de nevrednicia lui. îi povesteste lui Theo emotia încercata în fata scaunului pe care, cu cîteva clipe mai înainte, sezuse tatal sau. „Scaunul tatii se afla înca lînga masa pe care zaceau cartile si caietele din care am învatat în ajun, si ara început sa plîng ca un copil."

N-a fost în stare sa-i ofere acestui om pe care îl venera, si a carui misiune i se parea atunci atît de importanta, nici multumire, nici încredere, ci numai propria sa îndoiala. „Cînd vezi ca altii se descurca mai bine decît tine, îti vine sa-ti urasti propria ta viata. .."

Cînd nu si-a dus treburile la bun sfîrsit, cînd s-a lasat distras de spectacolul orasului, mergînd sa se uite Ia muncitorii care se duceau spre santier, la soarele de iarna ce rasarea peste bazinul portului, cînd era nemultumit de el însusi, Vincent se flagela cu o nuia, sau, socotind ca nu merita odihna pe care i-o ofera caminul, lasa sa treaca ora pîna la care unchiul Johannes tinea poarta deschisa si mergea sa se culce, ca un vagabond, în vreo baraca de pe chei.

„SÂ IUBEsTI CEEA CE ESTE ÎNTR-ADEVĂR DEMN DE IUBIT . .."

Din aceasta lupta, din acest zbucium, el nu-i marturiseste lui Thso decît dorinta de a se domina. si astfel, pe nesimtite, dificultatile învataturii îi apar ca o încercare ce-i este impusa. Chiar daca studiile îi repugna, este constient de necesitatea muncii sale si, dupa eforturile pe care este obligat sa le faca, el masoara valoarea rezultatului. „Ceea ce e dificil e bun! Sînt sigur de asta", scrie el, si în alta parte: „Nu trebuie sa-ti faci viata prea usoara..."

Daca meritul se cîntareste cu truda pe care o

reclama, calea pe care s-a angajat poate sa fie

pentru Vincent calea salvatoare. Misticismul sau va gasi pe acest drum o noua hrana. îsi va iubi viata sa trista, coplesitoare; va refuza bucuria si speranta. „Cei în care exista o valoare superioara sînt cei carora li se aplica aceste cuvinte: „Plugari, viata voastra este

trista, plugari voi îndurati multa suferinta, plugari voi sînteti fericiti". Vincent este de-acum acest plugar înhamat la truda. Ar vrea sa accepte ,,o întreaga viata de lupta si de munca sustinuta, fara a se încovoia vreodata".

Dorinta sa de apostolat, altruismul sau instinctiv se întilnesc în acest spirit mesianic care conditioneaza mântuirea de suferinta. în el si în jurul lui, Vincent cauta ceea ce raspunde idealului sau. Oînd unchiul saiu Cornelis, negustorul de arta, îl întreaba daca îi place Phryne de Gerâme, sau daca i-ar placea o femeie frumoasa, Vincent îi raspunde ca s-ar întelege mai bine cu cea careia „experienta de viata si necazurile i-ar fi daruit minte si un suflet".

Iata, aici se poate vedea înca de pe acum secretul primei „maniere" a pictorului. Daca Vincent admira tablourile pe care le expune unchiul sau si daca mai deseneaza si el cîce ceva, mai cu seama scene biblice, nu le acorda acestora decît o importanta secundara. Dar între timp misterioasa înaintare continua. „Instinctiv, în timp ce scriu, fac din cînd în oînd un mic desen... Nu sînt lucruri extraordinare, daT uneori le vad în minte foarte distinct, foarte clar."

Spiritul sau este cuprins de o înclinatie morbida spre suferinta, si tocmai ea va reaparea mai tîr-ziu, în stilul sumbru din perioada olandeza. Arta lui Van Gogh va fi totdeauna ghidata de telul pe care si 1-a propus.

Fara îndoiala în aceasta primavara a anului 1878 — de aproape un an se afla la Amster-dam — progresele lui Vincent, în sensul pe care-1 doreau profesorii sai, nu sînt de loc evidente. Credinta lui e tot atît de apriga, dar el e împartit între dorinta de a continua studiile, pe care le considera drept o încercare si dorinta de a începe imediat misiunea sa de evanghelist.

Mai are înca cinci ani de munca înainte de a fi agreat în serviciile Sfîntului Cuvînt. Dar ce apostol a cerut vreodata stiintei sa-i dicteze adevarurile sale? Nici lumea, nici credinta lui Vincent nu vor putea astepta sfîrsitul acestei încercari.

Cinci ani mai tîrziu, îi va marturisi lui Theo adevarul: „Mi-am pregatit eu însumi, în mod deliberat, .esecul..."

„... eu, care cunosteam mai de mult cîteva limbi straine, eram în stare s-o scot la capat cu nenorocita aceea de latina etc, am declarat însa ca ma dau înapoi din fata efortului. Dar nu era decît un pretext..."

Hristos nu si i-a ales pe ai sai din rîndurile doctorilor, ci din rîndurile celor umili, a celor ignoranti. Aceasta învatatura o va urma Vincent.

într-o scrisoare din luna mai, îi scrie fratelui sau: „Daca continui sa iubesti în mod sincer ceea ce este într-adevar demn de iubit, si daca nu-ti risipesti iubirea pe lucruri neînsemnate, fara valoare si; fade, vei dobîndi, încetul cu încetul, mai multa lumina si vei deveni mai tare".

. .. Lucruri fara valoare si fade... Se gîndeste la studii, la retorica, la verbele grecesti. Vincent este de-acum hotarît sa nu-si mai „risipeasca iubirea". Fraza pe care o scrie în aceasta scrisoare este cheia care dezleaga misterul prodigiosului sau destin.

„Dobîndeste mai multa lumina" ... înca cu trei ani în urma, îi spunea lui Theo: „Cauta lu-mina. .." Cunoaste acum obiectul nelinistilor si sperantelor sale. „Mai multa lumina ..." Sînt cuvintele pe care le-a spus Goethe pe patul mortii, si Beethowen. într-o buna zi, Vincent va fi uluit de acest lucru.

Dar mai are de strabatut un drum lung prin desisurile noptii.

V. „PRIN BEZNĂ . . ."

Vincent revine la Etten în iulie, ca sa-si petreaca vacanta, epuizat de aceasta lupta lunga, mai mult chiar decît de studii. Ceea ce nu înseamna ca nu-si continua munca; si dupa ce a petrecut o zi pe cîmp, la strînsul griului, seara vegheaza, scriind la lumina unei lumînari o lunga dizertatie asupra parabolei cu samînta de mustar.

Parintii sai sînt din nou cuprinzi de neliniste vazîndu-si fiul prada unor framântari despre care stiu ca izvorasc nu atât din circumstantele vietii cît din propria lui inima. „Mi-e totdeauna teama ca Vincent sa nu strice orice ar vrea sa întreprinda, din cauza ciudateniei sale, din cauza conceptiilor lui extraordinare despre viata", scrie mama sa.

„Domine" întelege ca trebuie sa caute o aka iesire. Cu ocazia sosirii la Etten a pastorului Jo-nes, de la Isleworth — solicitat poate de tata — se ia hotarîrea de a se face noi demersuri spre a-i permite lui Vincent sa-si realizeze mai repede dorinta sa de apostolat. Cei trei pleaca la Bruxelles pentru a consulta un comitet de evanghelizare.

scoala de formatie flamanda nu pretvnde decît trei ani de curs si îngaduie chiar obtinerea unui loc de evanghelist daca postulantul e în stare sa se adreseze cordial enoriasilor. în ceea cel privea pe Vincent, î-ar fi de ajuns trei lumi pentru a-si face educatia apostolica.

La sfîrsitul lui august, dupa casatoria surorii sale Anna, paraseste casa parinteasca pentru a-si face acest stagiu pe lînga pastorul De Jonge, la Bruxelles. întrevede, în sfîrsit, viata catre care e chemat de atîta vreme.

împreuna cu alti doi camarazi, care în curînd îsi vor bate joc de el, Vincent va fi elevul unui oarecare domn Bokma. Ca si la Amsterdam sau Londra, atentia îi este retinuta de viata mahalalelor din care îsi extrage elementele altruismul sau, vointa nu atît de a usura mizeria si suferinta cît de a lua parte la ele, de a se contopi cu ele, ca într-o iubire.

îi scrie de la Laeken lui Theo, la 15 noiembrie, si îi povesteste despre o gravura, ultima dintr-o serie despre „viata unui cal", în termeni care nu sînt decît imaginea pe care el însusi si-o face despre viata: „Sarmanul animal se afla într-un loc extrem de singuratic si parasit, o cîmpie în care crestea o iarba pipernicita si uscata si-n care se mai gasea, ici si colo, cîte un copac rasucit, încovoiat si frînt de vijelie. Un craniu zace pe pa-mînt si în

departare, în ultimul plan, se vede scheletul alb al unui cal, lînga cocioaba unde locuieste un om care se ocupa cu jupuitul animalelor. Peste toate se lasa un cer furtunos; e o zi urîta si aspra, o vreme închisa si întunecoasa".

Aglomereaza epitetele pentru a reda mai bine caracterul dramatic al gravurii pe care o descrie, si mai ales sentimentul lui, acea durere a carei greutate o simte apasînd lumea si pe el însusi.

îsi reaminteste de aceasta gravura cînd vede caii de la „ferma noroaielor", de pe drumul ede-cului, pe unde îsi poarta gîndurile în trista toamna flamanda. si pentru al, cai si carutasi, dobitoace si oameni sînt fiinte „cufundate si adînc înradacinate în mizerie".

Acesta e drumul pe care Vincent îl urmeaza de

ani de zile; de pe vremea cînd la Londra propria

sa durere i-a deschis ochii asupra durerilor lumii.

Peste tot pe unde îl poarta pasii, viata este o drama ce se joaca în fata lui si la care el participa prin compasiunea sa — o ciudata putere de simpatie impregnata de cel mai pur spirit mesianic. Doreste sa poarte povara acestei suferinte, sa urmeze întocmai pilda lui Hristos. Copilaria petrecuta în caminul pastorului, studiile biblice, lucrarile umanitariste ou care si-a suprasaturat spiritul de la cea mai frageda vîrsta, toate acestea l-au ajutat sa dobîndeasca constiinta dramei destinului uman, un „sentiment tragic al vietii". Un simt al absolutului îl va îndruma acum spre oamenii cei mai sairmani. Misiunea «a va fi cu atît mai importanta cu cît ea va fi dusa la îndeplinire printre fiintele cele mai nenorocite.

Prin vicisitudinile cautarilor sale anxioase se precizeaza totusi dorinta lui de a desena, dar crede ca e mai bine sa nu se apuce de desen. Cu toate acestea îi trimite fratelui sau un crochiu al cocioabei în care sta vînzatorul de carbuni, intitulat „La carbunarie", al carui subiect dezvaluie sensul gîndirii sale.

în timpul sederii sale la Londra, 1-a citit pe Dickens care povestea despre mizeria minerilor, înca din acea vreme a solicitat, fara sa-1 abtina, un post de evanghelist printre dezmostenitii soar-tei. Aceasta idee îi revine în minte în momentul cînd urmeaza sa-si aleaga locul apostolatului. în aceeasi scrisoare din Laeken, îi citeaza lui Theo, dintT-un manual de geografie, descrierea populatiei din Borinage, regiune din împrejurimile Mons-ului, important centru carbonifer, unde exploatarea hulei se facea înca de prin secolul al doisprezecelea. Acolo va merge el sa raspîndeasca cuvîntul Domnului, printre „cei care lucreaza în bezna, în maruntaiele pamîntului..." Vincent începe un lung si surprinzator periplu care avea sa-1 conduca spre constiinta unei alte misiuni, spre des-coperirea unor lumi de lumina. „stii foarte bine, îi mai spune el lui Theo, ca una din radacinile sau adevarurile fundamentale, nu numai ale Evangheliei oi ale întregii Biblii, este: «Lumina care straluceste în bezna». Prin bezna spre lumina".

Van Gogh subliniaza aceasta fraza din scrisoare. Va merge în adîncul beznei, pentru a întretine acolo mai viu, pentru a vedea cum lumineaza acolo ceea ce el numeste „focul sufletului..."

OMUL CUCERIT

Se obisnuieste în general ca aceasta perioada din viata lui Vincent sa fie considerata ca o epoca de tatonari si de erori, pe care unii le atribuie credulitatii lui Van Gogh „candid si de o bunatate apostolica", gata totdeauna sa asculte „flecareala romancierilor". Altii scriu pur si simplu ca viata lui Vincent începe odata cu arta lui. Dar aceasta înseamna sa minimalizezi o vointa care s-a manifestat de-a lungul atâtor ani si un efort cu atît mai mare cu cît pretindea sacrificii, lupte neîntrerupte împotriva unui demon interior care salasluia în Van Gogh, cel supus si în acelasi timp revoltat împotriva stapînilor sai — cîteva incidente la Laeken dovedesc acest lucru ■— împotriva societatii, $i chiar împotriva oamenilor pe care visa sa-i salveze.

E în afara de orice îndoiala faptul ca Vincent van Gogh a suferit în mod excesiv — tot ce vine de la el este excesiv ■— influenta mediului în care a fost crescut, a austeritatii protestante, apoi cea a lecturilor sale, a ideilor descoperite mai ales la scriitori preocupati ca si el de conditia umana: Renan, Zola, Dickens, Michelet. Descopera la ei teme care îi exalta generozitatea si, în acelasi timp, exemple care-i determina circumstaintele vietii. Din valurile acestea de idei generoase, el accepta totul, fara control, fara discernamînt, ames-tecînd ce e mai bun cu ce e mai rau, încercînd sa retopeasca în creuzetul propriei sale flacari aceasta materie alina de zgura.

în acelasi timp, nevoia lui de frumos, care va

merge totdeauna paralel cu pasiunea sa religioasa,

îl face sa vada în gravurile cele mai mediocre, la

pictori fara talent, fervoarea pe care, mai tîrziu,

va încerca s-o puna în operele sale. Aceasta lipsa de discernamînt, care merge uneori pînâ la lipsa de gust, nu-i va împiedica geniul sa se manifeste. Dar vointa de apostolat care a fost la fel de ne-îndupleca/ta, la fel de tenace, la fel de încordata ca si cea a artei sale, nu poate fi redusa la un simplu joc al influentelor. în realitate, ele se explica una prin cealalta, urmarindu-se în aceeasi cautare a luminii, spre acelasi absolut, prin aceleasi suferinte. Daca Vincent a renuntat totusi, a facut-o pentru ca el nu putea fi de acord decît cu Dumnezeu si pentru ca în calea lui a dat peste teologi care, îi va spune el o data lui Rappard, i-au pretins sa „se înhame la un jug" pe care natura lui independenta 1-a refuzat din prima clipa.

înca din timpul se3erii la Londra, mesianismul lui Van Gogh s-a exprimat sub forma unui apostolat umanitarist. Nu este vorba de un autentic misticism, ci de o nevoie patimasa de a-si ajuta semenii sa-si împarta suferinta cu el, de a o ridica pe un plan în care ea nu ar

mai fi durere, ci speranta ... Parabolele pe care le comenta, exemplele pe care le alegea din Biblie pentru a le folosi ca teme ale predicilor sale erau tocmai cele care puneau în cauza omul, care se refereau la sfîrskul lui, la mîntuirea lui. Nu e eroul unor speculatii mistice, este, s-ar putea zice, „un mistic social". Spiritul practic al neamului sau, contactul cu realitatile taranesti au contribuit de asemenea la întarirea sensului realist al pasiunii sale religioase.

Asemenea marilor artisti ai tarii sale, el vede în primul rînd lumea care îl înconjoara. Ceea ce îl pasioneaza în Dumnezeu, este opera lui: omul si natura. Pîna la sfîrsiftul vietii sale, Vincent le va iubi si se va consacra salvarii lor. Qnd va picta fiintele si lucrurile, telul sau va ramîne neschimbat.

HETEROSTAZIE

Vincent nu este si nu va fi niciodata un contemplativ, ci un om de actiune, de actiune imediata, la care îl îndeamna firea sa exigenta, impulsiva, pasionata. N-a putut niciodata sa asteprte. Nici la Londra, nici la Amsterdam si nici acum, la Bruxelles. în curînd îi va scrie lui Van Rappard: „Resemnarea este pentru cei ce stiu sa se resemneze, si credinta pentru cei ce stiu sa creada. Ce-ai vrea sa fac din moment ce eu sînt nascut nu pentru primul lucru, adica pentru resemnare, ci pentru cel de al doilea, adica pentru credinta si pentru tot ceea ce decurge dintr-asta?"

Ceea ce decurge din credinta sa este nevoia de a o propovadui, de a-i face pe cei nenorociti sa se adape din ea, de a le aduce speranta care îl însufleteste. E preocupat mult mai putin de propria sa mîntuire, decît de îndeplinirea misiunii sale altruiste printre dezmostenitii soartei. El e omul cucerit: de aceasta lumina care îl obsedeaza.

EVANGHELIST PRINTRE MINERI

LIBERTATE IRAŢIONALITATE

înitr-o scrisoare din 15 noiembrie 1878, Vincent îi împartaseste lui Theo dorinta sa de a se duce în Borinage. Chiar a doua zi, porneste la drum. Ne-maiputîndu-si urma studiile si fara sa mai astepte o numire problematica, nerabdator, se hotaraste sa treaca peste tergiversarile pastorilor. Se instaleaza pe cheltuiala lui înainte de a solicita un salariu. Gaseste o pensiune la Pâturages, la cîtiva kilometri de Mons, la un negustor ambulant, care se numea Van der Haegen si locuia pe strada Bisericii la nr. 39. Fara îndoiala ca în contul chiriei el da, seara, lectii copiilor gazdei sale. Pentru a mai cîstiga ceva bani deseneaza harti pentru tatal sau si face pe scribul. Dar grijile materiale nu-1 preocupa de loc. Nu are decît o dorinta: sa înceapa misiunea lui de evanghelist, sa actioneze.

Vincent van Gogh ajunge în acest tinut trist, în Borinage, în cel mai urît anotimp. Totusi, bucuria de a vedea, în sfîrsit, îndepl,inindu-se ceea ce el considera a fi telul vietii sale face ca aceasta tristete sa-i para tînarului evanghelist învaluita într-un anume farmec. în prima scrisoare pe care i-o scrie lui Theo, în a doua zi de Craciun, compara regiunea acoperita de zapada cu „pînzele medievale ale lui Breugel (nazdravanul)" si adauga:

„Mi-e greu sa-ti spun oît de pitoreasca e regiunea acum, cînd zapada se topeste si se vad ogoarele negre acoperite cu verdele griului de iarna. Strainii gasesc, desigur, ca satele din regiune sînt adevarate labirinturi, cu nenumaratele lor stradute si carari, marginite de mici case de muncitori, cladite aitît la poalele colinelor cît si pe versantele sau pe culmile Iot".

în aceeasi zi, îi scrie presedintelui Comitetului Evanghelic pentru a-i cere sa propuna spre examinare cazul sau la prima reuniune.

în ianuarie 1879, i se ofera pentru un stagiu de încercare de sase luni un post la Wasmes, sat vecin cu Pâturages, cu un salariu lunar de 50 de franci.

în cei doi ani ck va sta în Borinage, Vincent nu-i va scrie lui Theo decît zece scrisori. O lunga si dureroasa tacere întretaie aceasta prietenie si îndata dupa sosirea lui Vincent în Borinage scrisorile se raresc si tonul lor se schimba. Relatarile surorilor lui si rezultatele unei anchete efectuata la fata locului de catre un scriitor belgian, Louis Pierard, prin 1912, sînt singurele surse care au permis reconstituirea acelei epoci dramatice din viata lui Vincent.

Louis Pierard 1-a chestionat pe batrînul pastor care 1-a primit pe tînarul evanghelist si care i-a relatat în acesti termeni amintirile sale despre Vincent: „îmi amintesc despre sosirea sa la Pâturages; era un tînar blond, de talie mijlocie, cu chip placut; avea o tinuta foarte corecta, maniere frumoase si întreaga lui persoana purta caracterele curateniei olandeze.

„Se exprima corect în franceza si era în stare sa vorbeasca destul de convenabil la întrunirile religioase ale micului grup protestant din Wasmes, unde a fost trimis. O alta comunitate din Wasmes îsi avea pastorul ei. Lui Vincent van Gogh îi era repartizata o zona de lînga padure, aproape de Warquignies; prezida întrunirile care se tineau într-o fosta sala de dans."

Vincent a intrat în pensiune la un brutar: Jean-Baptiste Denis, la capatul catunului Petit-Wasmes. „Casa aceea era relativ frumoasa, scrie pastorul Bonte, si se deosebea într-un mod foarte evident de cele din împrejurimi, unde nu se vedeau pe vremea aceea decît case mici de mineri.

„Familia care îl gazduia pe Vinoent van Gogh era modesta si traia ca si familiile de muncitori.

„Dar tînarul nostru evanghelist si-a manifestat foarte repede fata de casa în care locuia sentimentele ciudate care-1 stapîneau, gasind ca locuinta sa e prea luxoasa; fapt care ranea umilinta lui crestina si nu putea suporta sa fie gazduit în conditii atît de deosebite de conditiile în care locuiau minerii. Atunci a parasit persoanele care îl înconjurau cu simpatia lor si s-a dus sa locuiasca într-o cocioaba. Nu avea mobilier si se povesteste ca dormea lînga vatra.

„De altminteri, vesmintele pe care le purta dezvaluiau aspiratiile lui originale; iesea îmbracat cu o vesta militara veche si cu o sapca ponosita si mergea prin sat în tinuta aceasta caraghioasa. LIBERTATE

„Hainele frumoase cu care a venit nu le-am mai vazut, iar altele noi nu si-a cumparat.

... „Mizeria, pe care o descoperea în timpul vizitelor sale, 1-a îndemnat sa-si daruiasca aproape toate vesmintele: banii i-a dait de asemenea saracilor, iar pentru el, ca sa spun asa, nu si-a pastrat nimic. Sentimentele sale religioase erau toarte puternice si voia sa dea ascultare în modul cel mai deplin cuvintelor lui Hristos. IRAŢIONALITATE

„Se simtea dator sa-i imite pe primii crestini, sa sacrifice orice lucru de care s-ar fi putut dispensa si voia sa fie mai despuiat decît majoritatea minerilor carora le propovaduia Evanghelia.

„Mai adaug ca a lasat de asemenea balta si curatenia proprie olandezilor; sapunul a fost înlaturat ca un lux vinovat, si evanghelistul nostru, chiar daca nu avea fata mînjita de carbune, era totusi, de obicei, cu obrazul mai murdar decît carbunarii.

„Nu-1 preocupa acest detaliu exterior; era absorbit de idealul lui de renuntare si încerca sa explice ca atitudinea lui nu era rezultatul neglijentei, ci expresia practica a ideilor dupa care se conducea constiinta lui.

„Dar daca nu se îngrijea de loc de bunastarea lui, inima-i veghea mereu la nevoile altora. ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI

„Se preocupa îndeosebi de cei mai nenorociti, de raniti, de bolnavi, si statea multa vreme împreuna cu ei; era gata sa sacrifice totul pentru a le aduce o alinare.

„De altminteri sensibilitatea lui prolunda mergea mult mai departe decît omenia lui. Vincent van Gogh respecta viata animalelor, chiar si a celor mai inferioare.

„O omida scîrboasa, de pilda, nu-i inspira dispret, era o creatura cu suflet, trebuia sa traiasca.

„De la familia care 1-a gazduit am atlat ca daca vedea prin gradina vreo omida caie se tîra pe paimînt, o lua usor si o punea pe iun pom.

„Alaturi de aceasta trasatura de caracter care va fi, poate, considerata neînsemnata sau stupida, pastrez impresia ca Vincent van Gogh era stapînit de un ideal frumos: uitarea de sine si devotamentul fata de toate celelalte fiinte; aceasta era într-adevar ideea directoare pe care o accepta din toata inima. SCHIMBARE

„Nu-1 voi micsora daca voi spune ca, dupa parerea mea, el a ramas cu un mare derect: era un fumator incorigibil. L-am tachinat uneori pe aceasta tema; esti un dusman al

tutunului, îi spuneam, dar gresesti ca nu renunti la el; n-a facut nimic în aceasta privinta, lasînd o mica umbra în tablou; pictorii au nevoie si de umbre.

„In ceea ce priveste pictura lui, n-as putea sa va vorbesc despre ea ca un cunoscator; de altminteri nimeni nu i-o lua în serios.

„Mergea la halda si se aseza acolo ghemuit: facea portretele femeilor care culegeau carbuni si care plecau cu sacii în spinare.

„Lumea baga de seama ca el nu reproduce lucrurile caxe-ti iau ochii, cele pe care noi le socotim frumoase.

„A facut cîteva portrete de batrîne si de fapt nimeni nu-i dadea vreo importanta considerfnd acest fapt ca pe un mijloc de distractie.„Se pare totusi ca si în pictura tînarul nostru avea o predilectie pentru ceea ce parea mai degraba mizer.

„Nimeni n-a notat nimic în legatura cu trecerea lui Vincent van Gogh prin Borinage, lumea nu mai stia ce s-a întîmplat cu el; am fost foarte surprinsi aflînd ca a devenit un adevarat pictor."

Am tinut sa citam integral relatarea acestor amintiri ale unui martor, amintiri a caror vioi-ciune, la treizeci si cinci de ani dupa eveniment, dovedesc impresia profunda pe care a lasat-o sederea lui Vincent van Gogh la Petit-Wasmes.

Vincent si-a început apostolatul ca predicator. A gasit în fundul unei vîlcele o sala de dans, pe rue du Bois, cunoscuta prin partea locului sub numele de „Salon de Bebe", si acolo comenta în franceza, pentru auditorii sai, versete din Biblie.

Acest „Salon de Bebe", scrie Louis Pierard, „se afla la liziera padurii Colfontaine. Peretii varuiti ai salii de întruniri erau alb-albastrui. In spatele oratorului se vedeau printr-o fereastra gradini în panta, straturi de zarzavaturi".

Regiunea Borinage, pe care Vincent a ales-o pentru a-si exercita misiunea, fusese cu cîteva secole mai înainte un puternic focar al protestantismului. Aici s-au stabilit, fugind de persecutii, reformati din regiunile vecine cu Mons si Aves-nes. La diverse epoci, aici se gaseau diferite secte eretice create de calugari sau chiar de muncitori care devenisera taumaturgi. Pe la sfrîsitul secolului al XlX-lea, socialismul care începea sa patrunda în rîndul maselor muncitoare avea sa aduca în Borinage fermentul unui nou ideal, dar chiar si astazi mai pot fi remarcate în regiune numeroase „camine evanghelice".

SUFERINŢELE OAMENILOR

Aceste prime luni petrecute printre minerii din Borinage marcheaza marea sfîsiere care se produce brusc în sufletul lui Vincent. In Brabant a 85 vazut truda taranilor. A cunoscut în mahalalele Londrei trista conditie a muncitorilor. Dar numai acum patrunde în adîncul mizeriei poporului. 5 000 de copii sub patrusprezece ani, 3 000

sub saisprezece ani, 3 000 de femei, 20 000 de barbati lucreaza în mina, si în asemenea conditii încît exploziile de grizu se înmultesc, facînd sute de victime. Salariile care erau de 3,19 fr. pe zi, în 1876, scad în urmatorii doi ani la 2,52 fr. Bolile fac ravagii în locuintele neigienice... „numeroase cazuri de febra tifoida si de febra maligna, care e numita aici fierbinteala proasta, si care provoaca vise lugubre, cosmaruri si te face sa delirezi. Asadar sînt multi bolnavi, oameni care zac, oameni slabi, jigariti si nenorociti, îi scrie Vincent fratelui sau. stiu o casa în care toata familia are febra. Aici, la noi, bolnavii îi îngrijesc pe bolnavi, îmi spunea femeia, asa cum saracul e prietenul saracului".

Vincent a venit sa aduca celor nefericiti ajutorul credintei, dar aceasta mizerie, pe care n-a cunoscut-o pîna atunci decît din carti si din predicile frumoase, o descopera brusc si descoperirea îi rascoleste inima. De acum înainte îl va inspira numai Evanghelia lui Hristos, nu si cea a pastorilor. El îl prezinta pe Hristos ,,ca un muncitor cu trasaturile chinuite de durere, de suferinta si de oboseala, fara nici o aparenta de frumusete, dar cu un suflet nemuritor". si foarte curînd va întelege ca cei din Borinage au nevoie mai mult de ajutor decît de predici. Le da tot ce are, hainele, lenjeria; si nemaiavînd nici o camasa, nici ciorapi, va povesti mai tîrziu fiul gazdei, îsi confectioneaza îmbracaminte din pînza de ambalaj, ca sacii cu care minerii îsi acopereau capul cînd încarcau carbunii. ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI

îngrijeste de bolnavi, se ooupa de învatatura copiilor, se hraneste cu pîine, orez si sirop de melasa, jumatate din fiecare noapte si-o petrece citind si rugîndu-se. O explozie de grizu, la o mina vecina, Agrappe, la Frameries, se soldeaza cu un mare numar de raniti. Ultima camasa a lui Vincent va fi data pentru a se face din ea bandajele necesare la pansarea arsurilor semenea lui Hristos-Dumnezeu care se face om pentru a salva oamenii, asemenea'lui Francisc din Assisi, care si-a schimbat vesmintele cu zdrentele unui cersetor si s-a dus la Roma sa cerseasca pentru a face experienta saraciei, Vincent va încerca sa se identifice cu cei pe care vrea sa-i ajute. Coboara într-una din cele mai vechi si mai peri-culoase mine din împrejurimi, numita „Marcasse", si petrece acolo sase ore împTeuna cu minerii.

Coliba din care si-a facut locuinta e goala de tot. Vincent se culca pe un sac de paie. „Cu minerii, îi scrie lui Theo, trebuie sa ai caracterul minerilor; sa nu ai pretentii, nici mîndrie..." si pentru a le semana si mai bine se miînjeste pe fata si pe m'îini cu praf de carbune.

Aceasta vointa de mimetism este caracteristica pentru misticismul activ care îl însufleteste acum pe Vincent, asa cum odinioara îl însufletea pe Francisc în Umbria. SCHIMBARE

Tifosul face ravagii prin regiune. Bolnavii epuizati nu primesc nici o îngrijire. Vincent îi ajuta din toate puterile. Se alatura minerilor aflati în mizerie spre a le dovedi ca le este frate.

Vincent va începe aici acea cautare a Luminii, caie îl va conduce în cele din urma sub soarele implacabil din Provence, vizionar al unor lumi invizibile.

Porneste de la om, si tocmai pentru a-l ajuta pe om sa învinga ^puterea întunericului" evanghelistul îsi va spori zelul.

Louis Pierard culege amintirile care au supravietuit acestui apostolat:

„Van Gogh a reusit sa faca o seama de conversiuni celebre printre protestantii din Wasmes. Se mai vorbeste înca despre minerul pe care s-a dus sa-1 vada dupa un accident petrecut la mina din Marcasse.

„Omul era alcoolic, era «un necredincios si un bîasfematoT» dupa cîte spuneau oamenii care mi-au povestit întâmplarea. Cînd Vincent s-a dus la el ca sa-1 ajute si sa-1 îmbarbateze, a fost primit cu o ploaie de înjuraturi. I s-a spus mai ales ca e un «haleste matanii», de parca ar fi fost preot caro-lic. Dar omul a fost convertit de blîndetea evan-ghelica a lui Van Gogh.

„Se povesteste de asemenea ca în perioada «tragerii la sorti» pentru recrutari, femeile veneau sa-i ceara sfîntului om sa le indice pasajele din Scriptura ce le-ar putea sluji ca talisman fiilor lor spre a trage un numar bun care sa-i dispenseze de serviciul militar".

Alaturi de mila de care e saturat, Vincent pastreaza instinctul lui de observatie, ca si cum ar cauta sub aspectul lucrurilor secretul lor. în aprilie 1879, îi descrie lui. Theo peisajul mohorît din Borinage: „în jurul minelor, locuinte mizerabile de mineri, cu cîtiva arbori complet afumati, garduri de maracini, gramezi de balegar si de cenusa, munti de carbune inutilizabil". si adauga: „Maris ar fi facut din toate acestea un tablou admirabil".

E mereu sensibil la spectacolele naturii. Fiul lui Denis povesteste ca în timpul unei furtuni s-a dus pe cîmp „sa vada marile minuni ale lui Dumnezeu si s-a întors acasa ud pîna la piele".

Totodata se mentine si placerea lui de a desena. Cînd are o clipa de ragaz, încearca sa fixeze pe hîrtie imagini din tîrg si siluete de mineri.

Un batrîn muncitor chestionat de Louis Pierard „M revedea pe pastorul Vincent (asa i se spunea) asezat pe un scaun pliant, în curtea unei mine (la putul nr. 10 de la Grisoeul), desemînd cusca si «floarea», schela de fier, iesirea minerilor negri de carbune, clipind repede din ochi cînd dadeau de lumina zilei, cu lampile în mîna . .."

RESPINS INCA O DATA...

Omului îi este imposibil sa urmeze cuvînt cu cu-vînt mesajul lui Hristos, fara sa stîrneasca în jurul sau mirarea, dispretul sau nelinistea. Doamna Denis, gazda la care sta, este cea dintâi care se alarmeaza vazîndu-1 prea legat de misiunea lui. Ea le scrie parintilor lui, la Nuenen, ca sa le po vesteasca cum „tînarul domn, care nu era la fel ca toata lumea, daruia tot ce avea".IRAŢIONALITATE:

Pastorul Theodorus vine în graba sa-si vada fiul la Wasmes. îl gaseste în cocioaba lui goala, slabit si cu febra, si încearca sa-1 faca mai întelept. Vincent se lasa convins sa se mute din nou în casa brutarului... Dar nu pentru mult timp. în urma raportului ce le-a fost înaintat de pastorul Roche-lieu, care a facut o inspectie pe la sfîrsitul lui februarie, „Domnii din Bruxelles" sînt si ei nelinistiti de acest zel pe care îl considera intempestiv. Cele sase luni de încercare s-au terminat. Tînaru-lui misionar îi este trimis un preaviz de trei luni. Mandatul nu-i va mai fi reînnoit.

Iata textul raportului Uniunii Bisericilor protestante din Belgia în legatura cu trecerea lui Van Gogh prin Borinage:

„încercarea ce-a fost facuta acceptîindu-se serviciile tînarului olandez, dl. Vincent van Gogh, care se credea chemat sa predice evanghelia în regiunea Borinage, nu a dat rezultatele asteptate. Daca la admirabilele calitati pe care le-a desfasurat fata de bolnavi si raniti, daca la devotamentul si la spiritul de sacrificiu de care a dat nenumarate dovezi, veghind bolnavii si daruindu-le propriile lui vesminte s-ar fi adaugat si harul vorbirii, indispensabil oricui este asezat în fruntea unei congregatii, dl. Van Gogh ar fi fost cu siguranta un evanghelist desavîrsit.

„Fara îndoiaîS ca n-ar fi întelept sa se pretinda talente extraordinare. Dar este stiut ca absenta anumitor calkafi ar face cu neputinta exercitarea principalei functiuni a evanghelistului.

„Din nefericire, acesta era cazul domnului Van Gogh. De aceea, expirînd termenul de încercare — cîteva luni — a trebuit sa se renunte la ideea de a4 pastra mai multa vreme.

„Evanghelistul, care predica acum, dl. Huton, si-a preluat misiunea la 1 octombrie 1879" (al 23-lea raport al Comitetului sinodal de evanghelizare [1879/80] publicat de Louis Pierard).

Vincent a daruit totul oamenilor, putinele lui bunuri, timpul sau, credinta sa, ardoarea devota- mentului sau. S-a dus pîna la capatul drumului pe care si 1-a ales si n-a ajuns decît la un nou esec.

în acelasi timp îsi pierde si ratiunea vietii si modestul venit care îi asigura existenta. Dar nu-i de-ajuns pentru a-1 face sa renunte, pentru ca sa-si piarda curajul. Vincent îsi strînge desenele într-o mapa si o porneste pe jos, spre Bruxelles, ca sa-i ceara un sfat pastorului Pietersen. Ajunge zdrentaros, frînt de oboseala si mizerie. E bine primit de catre pastor; cum si el lucreaza cu acuarele, priveste cu interes la desenele musafirului sau. Vorbesc despre picturi tot atît^cîtsi despre Evanghelie, iar Vincent obtine îngaduinta de a pleca din nou, într-o alta comuna din Borinage, unde va sta pe contul lui, pe lînga un evanghelist.

VI. „UN FEL DE FUNDĂTURĂ, SAU UN FEL DE NOROI ..."

Cuesmes, unde se duce acum Vincent, e un orasel minier la cîtiva kilometri de Mons. Strazi cu case de caramida rosie; o „halda" mare cu doua conuri, terenuri degradate care astazi sînt în parte inundate, în urma surparii terenurilor miniere, înca de pe atunci napadite de maciesi.

Vincent gaseste un adapost la evanghelistul Fraok a carui adresa i-o comunica lui Theo: „în mlastina". Or, cartierul „Mlastina mare" — dupa cum era numita de un indicator ce mai putea fi vazut înca prin 1963 în aceasta zona declarata „nelocuibila" — era destul de departe de strada Pavilionului unde se afla casa Decrucq unde se afirma în general ca ar fi locuit dl. Frank, afirmatie întemeiata numai pe faptul ca acolo se tineau sedintele de evanghelizare. Dupa toate probabilitatile Van Go'gh s-ar fi mutat la familia Decrucq abia în anul urmator, asa cum da de înteles doamna Theo van Gogh în Introducerea la Scrisori; si tot atunci Vincent da aceasta adresa fratelui sau, fara sa faca nici o referire la vechea sa locuinta.

Coabitarea cu dl. Frank nu va întîrzia sa dea nastere la ciocniri. Refuzul pastorilor de a-1 mentine în functie a trezit în Vincent instinctul revoltei.

De pe vremea dud traia la Londra de cînd '1 tînara Ursula i-a respins prima lui dragoste, Vin- cent a fost respins fara încetare de cei pe care voia sa-i iubeasca sau sa-i slujeasca. Ceea ce ei numesc indisciplina nu e decît consecinta nevoii sale de absolut. El nu face parte din categoria celor care accepta sa se prefaca sau sa amîne. Daca se daruieste unui ideal, daruirea lui e totala, fara rezerve, fara compromisuri. HOLISM Dar mergînd în acest fel spre împlinirea intentiilor sale, nu întîl-neste decît dispret, neîntelegere. Superiorii sai se plîng de zelul lui, pe care îl considera excesiv, pentru simplul motiv ca el vorbelor le substituie faptele; tatal sau nu-si poate da seama de pa-siunea care îl stapîneste; fratele sau îi întoarce spatele. De mai bine de un an nu mai raspunde deloc la scrisori. Totusi, pe la începutul toamnei, Theo îl viziteaza. Vincent scrie în legatura cu aceasta: „Pe cînd ne plimbam împreuna în apropierea gropii parasite careia i se spune Vrajitoarea, mi-ai adus aminte ca era o vreme cînd ne plim-baim la fel pe lînga vechiul canal si moara Rijs-wijk si atunci, spuneai tu, noi eram de acord asupra multor lucruri, dar, ai adaugat tu, de atunci te-ai schimbat, nu mai esti acelasi".SCHIMBARE

Vincent nu mai e acelasi pentru ca a pierdut totul. Poate nu si credinta, dar si-a pierdut în-crederea pe care o avea în cei care o propova-duiau si, odata cu ea, respectul pe care i-1 inspira misiunea tatalui sau. O scrisoare lunga, scrisa în octombrie, marcheaza ruptura cu Theo. în jurul nefericitului Vincent, totul se prabuseste: stima pe care o arata maestrilor sai, admiratia lui fata de sacerdotiu, prietenia care îl lega de fratele sau. si sfatul de a fi întelept pe care acesta si-a permis sa i-1 dea 1-a ranit ca o injurie. Oare ce putea fi comun între vointa lui de apostolat si meseria de brutar, sau alte meserii la care Theo a facut aluzie? Viitorul lui? Ce-i pasa? Nu doreste sa-si faca o situatie; si înca mai «putin sa traiasca ca un burghez de pe urma miezeriei saracilor.

Multa vreme a crezut în semenii sai; s-a aratat supus învataturii si sfaturilor lor. Anul petrecut printre mineri i-a deschis ochii asupra realitatilor acestei vieti pe care o credea frumoasa si care nu-i decît suferinta. Nevoia lui de încredere, arzatoa-rea sete de lumina si speranta sînt si mai aprige, dar oare a gresit drumul care ducea la ele ?

Din clipa aceea refuza consemnele pe care le considera mincinoase. între el si evanghelistul Frank izbucnesc certuri deoarece Vincent îsi permite sa critice predicile pastorului. Dar e decis sa caute propriul sau adevar „în ceea ce 1-a învatat experienta" si nu în sfaturile „împartite cu cea mai mare bunavointa din lume". stiinta pastorilor? Nu mai crede în ea. si adauga: „Mi se întîmpla sa primesc de la un zilier lectii ce mi se par mai utile decît lectiile de greaca".

Aceasta lunga scrisoare adresata în octombrie lui Theo este prima scrisa pe un asemenea ton. Ea marcheaza o ruptura care va dura aproape un an. Dar sub aceasta revolta e numai amaraciune.

si iar vine iarna în Borinage. Vincent e singur cu mizeria. De la tatal sau primeste rare subsidii care-i îngaduie doar sa-si împarta pîinea cu un batrîn miner. Se pare ca a cam terminat cu predicile, multumindu-se sa propovaduiasca credinta oum si cui se nimerea. Descumpanit, se întoarce sa locuiasca la Wasmes, la brutarul De-nis. Rataceste prin tinutul înzapezit si tacerea se asterne peste iarna lugubra.

Oare nu mai ratnîne nimic de care sa se agate? Daca pastorii i-au înselat asteptarile, Vincent spera sa gaseasca la artisti acea compasiune, acea dragoste frateasca pe care arde de nerabdare s-o împarta cu ei. stie ca Jules Breton, pictorul-poet, care cînta maretia celor umili, traieste si el într-o regiune iminera, la Courrieres, în Pas-de-Calais. Spre sfîrskul iernii o porneste spre acel mic port, încercînd înca o data sa iasa din impas. si abia în luna august îi va povesti lui Theo despre aceasta calatorie: „Am facut-o sperînd ca poate voi gasi acolo ceva de lucru, as fi acceptat orice ... Dar mi-am spus: trebuie sa vezi Courrieres..."

Toata averea lui fiind zece franci, ia trenul pîna la Valenciennes si de acolo continua drumul pe jos spre Courrieres, unde ajunge dupa o sap-tamîna, extenuat. Aici da peste o alta deceptie. Pictorul muncitorilor locuieste „într-un atelier nou-nout, proaspat construit din caramida, de o regularitate metodista, cu o înfatisare neospitaliera, înghetata si enervanta..."

Nu îndraznete sa bata la usa lui Jules Breton si, fara îndoiala, ca nici nu mai are pofta sa bata. Cine picteaza muncitori, trebuie sa duca aceeasi viata ca ei, cu ei, sa împarta necazurile si suferinta, gîndeste Vincent. Oare artistii sînt si ei, ca pastorii, niste falsi apostoli?

Vincent nu va cunoaste acea casa a minciunii... Dar a vazut, în schimb, cîmpia Nordului si „cerul francez ... delicat si limpede ..."

Pleaca din Courrieres, porneste pe jos spre Mons. Merge trei zile si trei nopti „sfîrsit de oboseala, cu picioarele zdrelite". îsi poate cumpara, facînd cîteva desene, coaja de pîine cu care se hraneste. Noaptea trebuie sa-si „gaseasca" adapost în cîmp, odata într-o caruta parasita.alba toata de bruma diminetii, un culcus destul de prost, alta data într-o gramada de vreascuri si înca o data, ceva mai bine, într-o claie în care „am reusit sa-mi fac un bîrlog cît de oît confortabil, numai ca o ploaie marunta m-;a împiedicat sa ma simt mai bine".

„Ei bine, totusi, în mizeria aceea cumplita am simtit ca îmi revine energia, si mi-am spus: orice-ar fi, o sa ma ridic iar, o sa iau din nou creionul pe care îl parasisem în marea mea descurajare si iar voi începe sa desenez si de atunci mi se pare ca totul s-a schimbat pentru mine si acum sînt pe drum .. .HOMEOSTAZIE

„PE DRUMUL PE CARE MĂ AFLU ..."

In lumina acestei noi vointe care a pus stapînire pe Van Gogh, arta de care s-a interesat totdeauna cu ardoare pare sa exprime o anume mistica. Pica pe care le-o purta pastorilor n-a stirbit cu nimic credinta în Dumnezeu: „Cautati sa întelegeti esenta a ceea ce spun în capodoperele lor marii artisti, maestrii seriosi, în ele îl veti gasi pe Dumnezeu".

Vincent întelege sa se consacre artei patruns de acest sentiment religios; ca si evanghelistul, pictorul îsi va alege ca tema si scop, omul, fratele sau. „In tablouri, as vrea sa spun ceva care sa mîngîie ca o muzica ..."

Dar, desi e „pe druim", Vincent n-a scapat de piedici, de neliniste. Dupa acele zile întunecate din iarna anului 1879—1880, cea mai cumplita din cîte i-a fost dat sa cunoasca, înfruntînd gerul si zapada, mizeria si îndoiala, dupa nasterea dureroasa a unei vocatii tardive, pluteste într-o nesiguranta ,nu în ceea ce priveste scopul ci în mijloacele prin care ar putea atinge acest scop si ar pu-tea deveni ceea ce vrea sa fie.

Pleaca din nou spre Brabant, ca sa-i arate tatalui sau motivele esecului si noua sa speranta. Pastorul îi propune sa se stabileasca în vecinatate, linga Etten. Dar Vincent refuza deoarece simte ca pentru ai sai el a devenit un strain. Se simte legat de Borinage si de oamenii de acolo. „în acesti oameni exista ceva simplu si bun", scrie el, si se reîntoarce la Cuesmes pentru a se pune pe4 treaba. De data aceasta se instaleaza la minerul Decrucq si începe sa studieze desenul, citindu-i în acelasi timp pe Shakespeare, Victor Hugo, Es-chiil. Nepotolita lui sete de cunoastere îl face sa se cufunde din nou în Michelet, în Biblie. „Este ceva din Corregio în Michelet, ceva din Dela-croix în Victor Hugo si ceva din Rembrandt în Biblie."

In viata lui Vincent cartile au ocupat cel putin tot atîta loc ca tablourile. De mic, e un citi-tor pasionat care absoarbe tot ceea ce-i poate hrani spiritul cu entuziasm si generozitate, cu aceeasi candoare si cu aceeasi aviditate cu care s-a apropiat de operele de arta. „Toata viata îi va fi astfel otravita de carti, fie ca este vorba de Car-lyle, Mrs. Stowe sau fratii Goncourt", scrie Flo-rent Fals. Este de netagaduit faptul ca lecturile i-au influentat foarte puternic gîndirea si uneori chiar si faptele. Biblia si lectura lucrarilor teologice l-au

îndemnat sa se faca evanghelist, Di- ckens i-a trezit mila pentru cei nenorociti, Miche-let va fi ghidul care-i va orienta atitudinea fata de Christine, si Zola si-a pus pecetea pe ideile sale sociale.

Acest caracter atît de personal, atît de independent, este si foarte influentabil; se poate crede totusi ca Vineent gaseste în lecturi mult mai mult decît niste reguli de conduita sau niste justificari. El are nevoie de acea substanta ca de o hrana; în focul credintei sale o transforma asemenea flacarii care face din minereu un metal pur. Pîna la sfîrsitul vietii sale va gasi în carti cele mai mari bucurii. La azilul din Saint-Remy, dupa crize, îl reciteste pe Shakespeare cu atîta pasiune încît dupa lectura e obligat, îi scrie lui Theo, sa mearga sa priveasca „un fir de iarba, o ramura de pin, un spic de grîu" ca sa se calmeze.

Ca si în pictura, pe masura ce trece vremea, gustul sau e mai rafinat si are pentru misiunea scriitorului acelasi respect pe care îl are fata de cea a pictorului. A fost mai ales sensibil la literatura naturalista franceza a epocii sale: Zola, Dau-det, Maupassant, Huysmans; pentru ca ea aborda problemele umane si sociale care îl framîntau si pe el. Daca lectura i-a „otravit" viata, i-a otravit-o în felul în care ar face-o orice stiinta, orice dorinta de cunoastere. si în masura în care generozitatea sufleteasca ar fi nociva.

De noua luni, între cei doi frati s-a asternut tacerea. Ultima lor întîlnire, ohiar aici în Bori-nage, a zdruncinat încrederea pe care Vineent o avea în Theo. Dar la Etten, tatal sau îi aduce la cunostinta un anume gest al fratelui sau mai mic. Vineent se hotaraste atunci sa-i scrie. începe astfel:

„îti scriu putin cam în sila deoarece nu ti-am mai scris de multa vreme si aceasta dintr-o multime de motive.

„într-o oarecare masura ai devenit pentru mine un strain, si sînt si eu un strain pentru tine, mai mult decît ai crede, si poate ca ax fi mai bine pentru noi sa nu mai continuam în felul acesta. Probabil ca nu ti-as fi scris nici acum daca n-as fi fost pus în situatia de a fi obligat, daca n-ar fi fost necesar sa-ti scriu, daca, tin s-o spun, tu însuti nu m-ai fi pus în aceasta situatie. Am aflat la Etten ca ai trimis cincizeci de franci pentru mine; ei bine, i-am primit. Desigur, în sila, desigur cu destula melancolie, dar sitnt într-un fel de fun-datura, sau într-un fel de noroi, ce-as mai fi putut face?

„îti scriu deci ca sa-ti multumesc".

Simte nevoia sa justifice aceasta acceptare „în sila", fata de care orgoliul sau se pleaca. Deoarece a pierdut sentimentul unui acord intim cu Theo, acest gest — care nu e primul de acest fel — îi pare umilitor. L-ar fi primit cu emotie daca, în ochii lui, Theo ar fi ramas fratele si prietenul. ..Prietenia este si trebuie sa fie actiune si în mod sigur nu numai un sentiment", îi va spune, cu alta ocazie, lui Van Rappard.

Acestei justificari îi datoram lunga scrisoare din iulie 1880 — din care am împrumutat extrasele de mai sus — prima scrisa integral în franceza si în care „cu zece ani înainte de sinucidere, dupa cum remarca Midiei Florisoone, se gasesc toate cauzele sinuciderii,

cumplita întrebare". Ar trebui citata în întregime. Caracterul complex al lui Vineent se exprima în aceste pagini patetice cu orgoliul, cu mândria, cu certitudinile, cu revolta sa si cu acea cumplita luciditate fata de altii si fata de el însusi, care nu-1 va parasi nici în cele mai grele ceasuri ale „nebuniei". Problema vietii sale materiale si pozitia sa în fata împlinirii dorintelor sale supreme se gasesc exprimate aici, cu neliniste, ca o dilema de care nu va putea scapa decît prin moarte. Pentru ca, daca astazi e „pe drum", nu stie cum îl va putea continua... „Necesar e sa continui, sa continui. . ."

Dar ca sa continuie trebuie sa traiasca. si odata cu cariera sa de pictor va începe pentru Vineent acea drama care nu se va termina decît în clipa în care el va ceda strigîndj „tristetea va dura toata viata". Aceasta drama e mizeria. Desigur, în lunile care s-au scurs, a cunoscut mizeria cea mai neagra. S-a culcat pe pamîntul gol din cocioaba lui, a dormit chiar fara un acoperis în gerul iernii; a trait în zdrente, s-a hranit cu cojile de pîine pe care le primea de pomana. S-a despuiat de tot ca sansi îndeplineasca misiunea de evanghelist. Dar însasi necesitatea de a-si îndeplini misiunea îi cerea sa procedeze astfel... Mîine nu va fi vorba numai de-a trai — sa ma-nînce, sa aiba un adapost — ci sa faca fata nevoilor operei pe care voia «-o întreprinda. Ge-i trebuie azi? HSrde, cîteva creioane... Pe masura ce se va preciza dorinta de a picta, nevoia va fi coplesitoare, sarcinile meseriei tot mai grele. Iar împlinirea ei nu va fi posibila fara afectiunea lui Theo.

IZOLAREA.. .

In pragul acestei lungi etape, aceea a celei din urma sperante, Vimcent îsi da seama de singuratatea sa.

„Fara voia mea am ajuns în familie un fel de personaj imposibil si suspect..." INCOGNOSCIBILITATE

Cel mai bun lucru e sa plece, sa stea la o distanta convenabila, „sa fiu ca si cum n^as fi".

„si iata ca de vreo cinci ani mi se pare, nu mai stiu precis, sînt tot fara slujba ratacind de colo-colo; îmi spuneti: de la cutare sau cutare data tu ai decazut, te-ai stins, n-ai facut nimic. Dar e oare întru totul adevarat?

„E drept ca uneori mi-wn cîstigat eu singurpîinea, uneori cîte un prieten mi-a dat^o de pomana, ca am trait cum am putut, de bine de rau,cum s-a nimerit, e drept ca multi si-au pierdutîncrederea pe care o aveau în mine, e drept casituatia mea financiara e foarte proasta, e dreptca viitorul e destul de întunecat, e drept ca as fiputut face totul mai bine, e drept ca am pierdutvremea numai ca sa-mi cîistig pîinea, e drept casituatia studiilor e proasta, disperata si ca îmi lipsesc multe, infinit mai multe decft se spune.Dar oare asta înseamna ca te înjosesti, înseamna

ca nu faci nimic? „Poate vei spume: dar de ce mu ai mers înainte, asa cum s-a dorit, eu studiile universitare? în privinta aceasta nu voi raspunde decît atît: e prea scump; si apoi acel viitor n-ar fi fost mai bun decît starea de acum pe drumul pe care ma

aflu..."

Vincent compara starea lui prezenta cu perioada de napîrlire a pasarilor: „Poti ramîne mereu în starea de napîrlire dar poti si iesi din ea, ajungînd, oarecum, reînnoit".

Ar vrea totusi sa vada restabilindu-se între el si tatal sau, între Theo si el, o „antanta cordiala". Raspunzînd reprosurilor pe care Theo i le adresa în vara precedenta, se apara sustinînd ca s-a schimbat: . .. „sa nu crezi ca reneg una sau alta, sînt un fel de credincios în necredinta mea si cu toaite ca m-am schimbat sînt acelasi si iata care e cauza zbuciumului meu: ma întreb oare la ce-as putea fi bun, n-as putea fi si eu de folos la ceva si sa slujesc în vreun fel, cum as putea sa cunosc mai bine si sa aprofundez cutare sau cutare subiect? Vezi tu, aceste întrebari ma fac sa ma zbucium fara încetare, si apoi ma simt prizonierul constrîngerilor, exclus de la participarea la cutare sau cutare actiune si cutare sau cutare lucru util depasesite puterea mea de întelegere. Din aceasta cauza nu pot sa nu fiu melancolic, si apoi simt un gol acolo unde ar putea sa fie prietenie si o mare si serioasa afectiune, si simt cum groaznica descurajare roade energia morala, si fatalitatea pare ca poate sa puna bariere în fata instinctului de afectiune si ma cuprinde un val de dezgust. si apoi zic: pîna clnd, Doamne Dumnezeule?" „Ei bine, ce vrei, ca ceea ce se petrece înauntru sa se vada si afara? Unul are în sulflet o vatra mare si nimeni nu vine sa se încalzeasca la ea si trecatorii nu observa decît un fuim subtirel ce iese prin cos si îsi vad de drum. si-acum, ce e de facut, sa pastreze acea vatra înauntrul sau, sa-si pastreze ospitalitatea în el însusi, sa astepte rabdator, si totusi cu cîta nerabdare, sa astepte, zic, ora cînd cineva va voi, va veni sa se 99 aseze linga aceasta vatra sau, mai stiu eu, sa ramina acolo? Oricine crede în Dumnezeu asteapta ceasul care va sosi oricum, mai devreme sau mai tîrziu."

Da, în jurul lui nu-i decît confuzie si dezordine, dar în strafundul sufletului simte acea energie, acea vointa, acea prestiinta care, din etapa în etapa, îl conduc spre un tel de care nici nu-si da seama. De sapte ani lupta ca sa fie „mont pentru el însusi", ca sa gaseasca în sfîrsit adevarata libertate, într-o zi 'îi spume Lui Theo ca va veni si rîndul lui si atunci se va zice: „Exista deci ceva .. ." LIBERTATE

Nu vede înca golful în care sa acosteze, dar spera ca se va termina cu „noroiul", ca va iesi din fundatura. Cauta si asteapta... „sînt bun la ceva, simt ca am o ratiune de a exista, stiu ca as putea fi cu totul alt om ... Exista ceva înauntrul meu, ce-o fi oare}"

Aceasta cutremuratoare întrebare îl va obseda de-a lungul întregii sale vieti, dar pentru ca se va stradui cu încapatînare sa gaseasca raspunsul, va trebui oare sa apara tuturor, chiar si fratelui sau, drept „un fel de trîntor"?

„Gînd vine primavara o pasare în colivie stie foarte bine ca exista ceva la care ar fi buna... Nu-si aduce prea bine aminte: apoi are niste idei vagi si îsi spune: «celelalte îsi fac

cuibul, fac pui si îi cresc», apoi se da ou capiul de gratiile coliviei. si-apoi colivia ramiîne tot colivie si pasarea e nebuna de durere."

„Omul trîndav se aseamana cu pasarea trîndava".

„si oamenii se afla adesea în imposibilitate de a face ceva, prizonieri în nu stiu ce colivie îngrozitoare, îngrozitoare, cumplit de îngrozitoare'".

Cu zece ani înainte de a relua în propria sa viziune Plimbarea prizonierilor de Gustave Dore,tema este deja marcata de destinul lui. De multavreme si înca zece ani de-acuim înainte, Vincentse va învîrti fara ragaz în cercul propriei saledrame, prizonier al demonului care îl hartuieytesi-1 face sa fie dificil în raporturile cu altii si cuel însusi.„Exista de asemenea, o stiu bine, eliberarea, eliberarea tardiva. O reputatie compromisa pe drept sau pe nedrept, greutatile, fatalitatea împrejurarilor, nenorocirea te tin prizonier".

„Nu poti sa-ti dai totdeauna seama ce anume te tine închis, te tine zidit, ce anume pare ca te înmormînteaza, dar simti, totusi, nu stiu ce fel de zabrele, de gratii, de ziduri.

„Sa fie toate acestea o fantezie închipuita? Nu cred; si apoi te întrebi: o sa mai tina oare mult, Dumnezeule, o sa mai tina mult, asa o sa fie totdeauna, asa o sa fie pîna în vecie?

„Sa stii ca numai o afectiune profunda, serioasa, poate face sa dispara închisoarea. Priete-nia, fratia, iubirea, iata ce anume deschide portile închisorii cu o putere suprema, ca o vraja atotputernica. Dar cel ce nu are parte de ele, acela ramîne în moarte."

Scrisoarea lui, atît de violenta la început, se încheie cu acest apel de tandrete si prietenie: „si sa stii ca-mi faci un bine daca-mi scrii".

Fiindca acest om nesociabil, acest revoltat are nevoie în primul rînd de încredere. si tocmai exigentele prieteniei sale, intransigenta cu care vrea sa fie înteles, urmat, vor fi cauza neîncetatelor discutii, certuri ce vor avea loc în viitor cu parintii, cu prietenii lui, asa cum în trecut au avut loc între el si patronii si sefii lui. Nu va fi niciodata omul care sa accepte tîrguieli, jumatati de masura; se ya darui cu trup si suflet celui pe care îl iubeste, celor pe care îi iubeste, si asteapta din partea lor lacelasi lucru; aceleasi exigente le are chiar si fatade propriile lui fapte ...

PRIMELE DESENE

Nu cunoastem raspunsul lui Theo la aceasta lunga confesiune, dar, dupa tonul pe care îl vor avea de acum înainte scrisorile lui Vincent, se pare ca ea a pTodus o rasturnare în pozitiile celor doi frati. Ea marcheaza în orice caz reluarea unei co-101 respondente regulate, în care exista ceva mai profund, mai deplin. Pîna atunci Vincent îi scria fra-

telui sau mai ales pentru a-1 îndruma; era sfatuitorul lui, voia sa-1 faca sa-i împartaseasca gusturile, sa profite de pe urma lecturilor sale. Ramî-nea fratele mai mare care îl lua pe Theo la plimbare prin cîmpiile Brabantului pentru a-i transmite primele elanuri ale entuziasmului sau. De luptele lui, de revoltele, de secretele, dorintele lui, nu i-a vorbit decît foarte putin, si niciodata despre iubirile lui. Abia acum Theo îi va deveni confident. Pe el se va sprijini Vincent, la el va cauta îmbarbatare si tandrete, ca si cum el ar fi fost fratele mai mare.

si în mod reciproc, sfîsietorul apel al pictorului va redestepta încrederea pe care Theo o avea altadata în el, încrederea care cu mult timp în urma 1-a facut sa-i spuna tatalui sau sa nu-1 paraseasca pe Vincent fiindca acesta „va face fapte mari".

Se stie dintr-una din scrisorile urmatoare ale lui Vincent ca Theo i-a propus sa vina la Paris. „Desigur, aceasta ar fi marea si arzatoarea dorinta, sa vin fie la Paris, fie la Barbizon sau altundeva. Dar cum as putea oare, fiindca eu nu cîstig o latcaie si cu toate ca muncesc din greu, ar mai trebui sa treaca un timp pîna sa ajung la o situatie care mi-ar îngadui sa ma gîndesc la un asemenea lucru, adica sa vin la Paris. Pentru ca, într-adevar, ca sa pot lucra cum s-ar cuveni, ar trebui sa am cel putin o suta de franci pe luna, se poate trai si cu mai putin, dar atunci esti strîmtorat, ba chiar mai rau."

Crede ca, cel putin pentru un moment, e mai bine sa ramîna la Cuesmes. Ar vrea sa închirieze o modesta casa muncitoreasca (în medie 9 franci pe luna) si sa continuie astfel sa deseneze copii dupa Millet, sau sa deseneze dupa natura „minerii si muncitoarele mergînd dimineata, pe zapada, la mina", sau carînd în spate saci umpluti cu carbuni culesi de prin halda.

Cfoeva din aceste prime desene au avut sansa de a nu fi fost risipite. Ele dezvaluie, în ciuda lipsei de îndemînare, grija autorului de a fi un „martor". Ele înfatiseaza oameni, si în aceste crochiuri fruste, ca arta unui primitiv, se simte efortul de a reda miscarea, adica viata: femei încovoiate sub povara sacilor pe care-i poarta în spinare, un miner cu lopata pe umar, cu un sac vechi pe cap, sprijinindu-se cu o mîna de coapsa ca sa urce o panta; un sir de copii mergînd prin zapada spre mina.

Doua desene mari în creion, reprezentînd grupuri de locuinte din tîrg, au fost descoperite acum vreo zece ani în casa Decrucq de un descendent de-al minerului. Sînt mult mai putin neîndemîna-tke decît figurile de „mineri si muncitoare" din aceeasi vreme.

Tot începînd din acel moment, Vincent copiaza desenele lui Millet Orele zilei, Semanatorul, cea dintîi expresie a unei teme pe care o va relua de-a lungul întregii sale cariere ca un laitmotiv al carui simbol îl obsedeaza.

Minerii din Borinage, în mijlocul carora traieste, tesatorii pe care i-a vazut la Courrieres, taranii lui Millet, iata cine sînt cei pe care vrea el sa-i înfatiseze, pentru a vorbi despre truda si mizeria lor. „Asteapta, îi scrie lui Theo, si poate vei vedea ca si eu sînt un muncitor, desi nu stiu dinainte de ce voi fi în stare, dar oricum sper înca sa fac niste mîzgalituri în care s-ar putea gasi ceva omenesc."

înca o data, la douazeci si sapte de ani, Vincent începe sa învete. Studiaza desenul dupa cursul lui Bargue, pe care Tersteeg i-1 trimite la cerere. Dar în curînd, în fata dificultatilor care îl^ exalta totusi, îsi da seama ca e necesar daca nu sa lucreze cu un profesor (experientele prin care a trecut îl fac suspicios în aceasta privinta) sa ia cel putin contact cu alti pictori, sa revada tablouri, sa arate rezultatele eforturilor lui celor care ar putea sa-1 îndrume. Misticismul nu 1-a parasit, dar marea criza a trecut. Spera acum ca arta sa-i aduca ceea ce nu i-a oferit religia.

în octombrie, cu mapa de desene sub brat, Vincent pleaca din Borinage si ajunge la Bruxelles, pe jos, cum mai facuse si cu un an înainte cînd s-a dus sa-1 vada pe pastorul Pietersen.

VII. A LUPTA sl A TRĂI

Dorinta lui Van Gogh de a arata oamenii trudind e atît de puternica si pentru ca el vrea sa exprime propria sa lupta. Tot ceea ce destinul îi impune în mod misterios sa înfaptuiasca, el nu va putea înfaptui decît cu pretul unui efort continuu. Ca si existenta minerului, a taranului, arta sa trebuie „cîstigata". Niciodata nu i se va darui nimic. Trebuie sa cucereasca totul, pas cu pas, în mod dureros si sa îndeplineasca o sarcina nebuneasca fara sa se simta vreodata descurajat.

în istoria picturii nu exista un alt caz asemanator. Yincent van Gogh nu e un pictor. Chiar daca înca din prima sa tinerete a fost atras de arta si înca din copilarie a dovedit o evidenta înclinatie pentru desen, nu are de loc usurinta în pictura. si nu o va avea niciodata. Qpera sa va fi rezultatul unui efort voluntar, tenace, istovitor, care n-a fost niciodata recompensata, nici cu cea mai neînsemnata încurajare, oscilînd mereu între certiitudimile instinctului sau si dificultatea de a se face înteles.

Se vede în primele încercari cît de neascultator era creionul între degetele sale. Desenul e stângaci; cînd vointa îi va fi dat acea vigoare care îl face admirabil, arta lui va ramîne ca o marturie a conflictului dintre pictor si obiectul sau.

Nu-i va fi îngaduita nici o clipa de ragaz. si pentru ca nu izbuteste niciodata sa-si exprime gîn-direa într-un mod total, va relua neîncetat aceleasi teme. Dar arta sa îi va hrani, îi va forma geniul exact asa cum taranul se hraneste din grîul pe care îl recolteaza. Pentru Vincent pictura este mai necesara decît pîinea; ea va deveni unica ratiune a vietii sale, si chiar mai mult, s-ar putea zice, însasi substanta vietii.

O stie prea bine atunci cînd îi spune lui Theo: „Eu sînt un muncitor..." Nedreptatea consta în faptul ca aceasta munca nu-i va aduce pe plan material decît mizeria. Nu va fi niciodata platit pentru munca lui si totusi ca s-o duca la bun sfîrsit trebuie sa traiasca. Ca si acelor nenorociti pe care visa sa-i ajute, viata îi pune în fiecare zi lui Vincent probleme îngrijoratoare. De cînd s-a stabilit la Borinage face ucenicia mizeriei. si mizeria îl va urmari pîna la moarte, nu mizeria unui boem ci aceea a saracului care sufera fizic din pricina tuturor lipsurilor.

Ajungînd la Bruxelles, Van Gogh se stabileste la un hotel mediocru, cu pensiune, pe bulevardul Midi la numarul 72. Pentru cincizeci de franci pe luna, obtine o camaruta si pîine, dimineata, la prînz si seara. Parintii îi asigura o subventie lunara de saizeci de florini. Dupa ce-si va fi platit camera, Vincent se hraneste, de cele mai multe ori, numai cu pîine goala si castane coapte cumparate la un colt de strada sau cartofi.

Uneori, din cînd în cînd, luînd masa la un restaurant, mai prinde puteri.

Daca facem exceptie de timpul petrecut la parinti, Vincent avea sa traiasca subalimentat toata jumatatea din urma a vietii sale. în mod fatal, subalimentarea avea sa agraveze exaltarea în care traieste si sa-1 duca, mai devreme sau mai tîrziu, într-o stare patologica. Surprinzator este faptul ca ea nu i-a stirbit vigoarea morala, energia cu care urmarea telul dificil pe care si-1 propusese.

Dar astazi n-are alta grija decît aceea de a încape sa lucreze — ca si mai înainte cînd traia printre pastori si evanghelisti — si din nevoia de a avea o credinta pe care s-o împartaseasca si 105 altii, din nevoia de a avea un sprijin, se duce la Galeria Goupil din Bruxelles pentru a-i cere directorului Schmidt sa4 puna în legatura cu alti artisti. Acelasi lucru i-1 cere si lui Theo. Primul, la curent, fara îndoiala cu proasta comportare pe care Vincent a avut-o la Londra si Paris, îi sugereaza, pur si simplu, sa se înscrie la Bele-Ane. Theo, în schimb, îl sfatuieste sa mearga sa-1 caute pe Roelofs, pictor olandez stabilit la Bruxelles. Acesta îl îndeamna pe Vincent sa urmeze cursurile gratuite ale Academiei unde va putea studia anatomia si va putea lucra într-un local încalzit. Theo îi mai spune sa-1 caute si pe un alt pictor olandez pe care 1-a cunoscut la Paris: Anthon G. A. van Rappard, care locuieste la Bruxelles într-o casa eleganta pe strada Traversiere. Intr^o dimineata, Vincent îi face o vizita. Diferentele sociale stânjenesc 'primul contact, dar cei doi artisti se simt destul de repede apropiati printr-o anume identitate de vederi. „Comun între noi esUe faptul ca amîndoi ne cautam motivele în inima poporului, si mai avem comuna aceeasi nevoie de a picta studiile dupa natura, în realitate", remarca Vincent.

Rappard are un atelier în care Vincent va putea sa lucreze. Incet-încet, între ei se va lega o prietenie care va dura cinci ani, atestata de o corespondenta destul de regulata si care ne da informatii pretioase despre conceptiile artistice ale lui Van Gogh în epoca respectiva. în aceeasi corespondenta se gasesc de asemenea, dincolo de reticente, în ideile pe care le sustine, exigentele lui, acel acaracter absolut de care Vincent a facut mai de mult dovada prin felul sau de viata.

Ca toate prieteniile pe care le-a întretinut cu pasiune, si aceasta prietenie a fost zguduita de furtuni. se pare de altfel ca, în ciuda lipsei sale de experienta profesionala si a tineretii, Vincent a influentat evolutia artei lui Rappard pe care îl critica vehement la începutul cunostintei lor, pentru ca îsi alegea subiecte facile si picta nu-duri. Aceasta prietenie se va termina brusc din pricina unei neîntelegeri pe care Van Rappard o va regreta totdeauna.Vincent a urmat sfatul lui Roelofs. Se înscrie la Academie, dar nu va urma multa vreme cursurile. Prefera sa lucreze singur chiar si pentru a învata rudimentele de tehnica, scotîndu-si din manuale elementele pentru studiile sale si copiind la scoala

veterinara planse anatomice cu animale. Primele modele i le furnizeaza oamenii de rînd pe care-i frecventeaza cu placere: cîtiva comisionari batrîni, un muncitor sau niste soldati.

Scopul sau imediat este acela de a învata sa deseneze destul de corect pentru a fi în masura sa faca ilustratii pentru ziare sau carti. în acest fel îsi va putea continua ucenicia fara a mai cere ajutorul parintilor sai. Deoarece, chiar mîncînd prost si îmbraoîndunse cu haine cumparate de ocazie, n-ar fi în stare sa-si închirieze atelierul care i-ar fi necesar daca n-armai fi acolo Rappard. Theo le trimite bani parintilor pentru a-tsi ajuta fratele care e de pe acum chinuit de gîndul ca este o dubla povara. Ca sa iasa din aceasta situatie, încearca sa se angajeze ca lkograf socotind ca astfel ar putea sa-si asigure existenta si sa-si perfectioneze munca în acelasi timp. Dar e refuzat peste tot.

Despre aceste încercari zadarnice nu-i va povesti lui Tlheo decît mult mai tîrziu, la Haga; deocamdata îsi exprima doar un fel de amaraciune în legatura cu indiferenta pe care unchii sai — în special unchiul Coernelis Marimis, negustorul de arta din Amsterdam — o manifesta fata de vocatia lui artistica. Fiindca din moment ce acesta traieste el însusi din arta, n-ar fi oare logic sa-si ajute nepotul care-si face ucenicia într-o meserie ale carei debusee le cunoaste mai bine decît oricine? De ce oare atîta saracie în familia pastorului în timp ce fratii acestuia traiesc în bogatie? Dar în jurul lui a si început sa se spuna ca Vin-cemt vrea sa traiasca „pe spinarea unchilor sai"... E uluit de aceasta banuiala si trage concluzia ca n-are alta posibilitate decît aceea „de a munci singur cu o energie rabdatoare. Acolo unde exista 107 vointa, exista si un mijloc de a razbi."

De acum încolo stie încotro merge. Aceasta vointa va mentine în el un echilibru provizoriu. „Arta e geloasa, îi va scrie el ceva mai tîrziu lui Van Rappard, ea ne pretinde tot timpul, toate fortele noastre ..." Dar aceste pretentii sînt binefacatoare; îl fixeaza asupra unor realitati precise care, pentru moment, îl fac sa uite de visurile generoase ce l-au framîntat atîta vreme.

Aceasta situatie dureaza putin. în curînd, Van Rappard, care e bolnav, va trebui sa plece din Bruxelles. Vincent pierde în acelasi timp un prieten pretios si atelierul în care putea sa lucreze. Dar primavara îl face sa se simta din nou atras de cîmpiile copilariei. Profkînd de o scurta sedere în Olanda, Theo pregaiteste reîntoarcerea fratelui sau în caminul parintesc. Acolo Vincent va putea desena fara a mai avea grija chiriei. Dar nu se va reîntoarce la „pastorie" în postura de oaie ratacita, de fiu pribeag, ci cu o convingere ferma, cu un tel precis. Vai, severitatea celor din jurul sau, elanul unei pasiuni pe oare ai sai o dezaproba, vor strica totul. Aceasta noua reîntoarcere în casa pastorului se va termina ou o ruptura.

LINIsTEA CĂMINULUI

Plecarea lui Rappard o determina pe cea a lui Vincent care pleaca din motive profunde pe care le-a expus el însusi. Se poate de asemenea crede ca aceasta plecare confirma o anume trasatura de caracter a tînarului pictor pentru care ucenicia avea sa devina în curînd o povara. Hotarîndu-se sa fie artist, Vincent arde de nerabdare, si de data aceasta, de a intra în actiune. Desenele executate dupa scheletele si plansele de anatomie îi devin

tot atît de insuportabile ca limbile moarte sau dizertatiile biblice. Dorinta lui e sa exprime viata, sa se ia la trînta cu realitatea. Meseria de pictor? O va învata facînd pictura. Pentru el nu exista alta scoala derît viata.

„Dumneata si ou mine nu avem altceva mai bun de facut decît sa lucram dupa natura olan deza. Numai atunci sîntem noi însine, sîntiem acasa si ne simtim în elementul nostru." Simte intens ceea ce îi scrie lui Van Rappard, si va simti ou atît mai mult cu cît va patrunde mai adînc în viata aspra a poporului din Brabant în mijlocul caruia si-a petrecut primii ana. în cîmpiile cu maracini care înconjoara Etten-ul va regasi în acelasi timp si nostalgiile copilariei si sentimentul de fraternitate cu cei umili, cu cei care lupta si sufera, acestia fiind astazi tarani si tesatori, asa cum iîn urma cu cîtiva ani erau muncitori din Londra, Amsterdam sau Borinage. Nici un alt loc n-ar fi putut mai bine decît Brabantul natal sa-1 ajute sa se descopere, sa reia calea dureroasa dar necesara care îl va duce pas cu pas „prin bezna spre lumina.. ." La „pastorie" e primit bine. Parintii spera, fara îndoiala, ca fiul lor si-a gasit, în sfîrsit, drumul, si ca dupa ce va studia o vreme — Theo le-a dac, probabil, asigurari în aceasta privinta — Vincent va putea, dupa cum le-a si spus, sa deseneze ilustratii sau sa-si vînda primele pînze. în aceasta familie de negustori de arta ar fi fost cît se poate de nepotrivit sa refuzi picturii orice credit. La Etten, Vincent si-a regasit parintii, surorile, si mai ales pe Will care ramîne preferata lui. Nu mai are grija locuintei nici a hranei si poate, în sfîrsit, sa nu se mai gîndeasca decît la misiunea lui, sa i se consacre cu trup si suflet.

Din luna aprilie începe sa hoinareasca prin împrejurimi. E preocupat de peisaj dar deseneaza si taietori de lemne, unelte de munca taranesti cu care vrea sa se familiarizeze. îi scrie scrisori lungi lui Rappard caruia poate, mai bine decfa fratelui sau, sa-i vorbeasca despre pictura, sa-i expuna parerile sale despre arta si piotori. E o perioada de liniste. Cînd prietenul sau vine în vizita, Vincent îl duce, asa cum odinioara si-a dus fratele, prin cîmpiile cu maracini, printre tarinile unde taranii seamana cartofii, prin catunele vecine, la Seppe, La Passievaart, la Lierbosch, prin micile paduri de pini si prin landele în care singuratatea e crîn-109 cena, coplesitoare...

La începutul lui august, Theo se întoarce de la Paris spre a petrece cîteva zile la Etten. E bucuros de progresele pe care le-a facut fratele sau în studiul desenului; acum e sigur ca munca îl va conduce la un rezultat. Probabil ca el e cel care îl sfatuieste atunci pe Vincent sa-i arate desenele lui Tersteeg, negustorul de la Haga, al carui angajat a fost, si pictorului Anton Mauve, var prin alianta dinspre mama, care detine un loc onorabil în scoala de la Haga, mostenitoare a spiritului si a stilului scolii de la Barbizon.

Mauve îi da sfaturi si îi spune sa revina mai drziu ou alte desene. în urma acestei vizite, Vincent se hotaraste sa lucreze dupa modele. Reuseste nu fara greutate — deoarece acestia vor sa-si îmbrace hainele de sarbatoare — sa convinga vreo cîtiva muncitori si tarani sa-i pozeze. în acelasi timp, îsi extinde procedeele si, preocupat sa gaseasca „marile linii", începe sa lucreze cu un be-tigas de trestie, ou penelul sau ou estompa, cu putina sepia sau tus si din cînd în cînd cu putina culoare.

Primele lui desene — peisajele si mai ales figurile — vadesc înca de pe acum stilul dur dar si exactitatea si forta ce caracterizeaza perioada olandeza. Apar temele pe care le va relua pîna la sfîrsitul vietii, semanatorul, batrînul „în pragul eternitatii". „Natura începe sa se arate refractara fata de desenator..." El nu se lasa însa „derutat de aceasta ostilitate" si continua lupta cu o convingere linistita. „Desenul e o lupta aspra si îndrazneata", scrie el.

Familia e linistita în privinta posibilitatilor lui Vincent dupa ce acesta a fost încurajat de Mauve, pictor oficial si comercial. Unchiul de la Prin-cenhage, ca sa-si arate aprobarea, îi ofera artistului o cutie de culori ...

Dupa anii cumpliti din Borinage, aceste luni de vara reprezinta o noua epoca de liniste. Prin împrejurimile „pastoriei" regaseste dulceata trista a copilariei, maracinii înfloriti alternînd cu lanurile ce se pregateau de seceris. Vremea recoltei este pentru taran vremea sperantei. Intim legat de viata lucrurilor, mai sensibil decît oricare altul la acele mari curente care anima paimîntul si fiintele, Vincent începe si el sa spere. N-a terminat de arat, de semanat, n-a terminat truda; pentru el vremea recoltei e înca departe, dar în inima are tenacitatea plugarului si, de acum înainte, are si certitudinea unei sarcini pe care trebuie s-o duca la capat.

Pentru ca nelinistea i s-a mai potolit, Vincent redevine accesibil sentimentelor elementare. Va descoperi o noua dragoste care în destinul sau va apare ca un nou blestem, un nou zid de care, la fel ca alta data la Londra, se vor zdrobi sperantele sale într-o viata de fericita simplitate. Neputinta de a atinge cea mai umila fericire sa fie oare tristul privilegiu al unor anumite fiinte? „Sa fii mort pentru tine însuti", scria odata Vincent. si iata ca vrea sa reînceapa sa traiasca, de parca n-ar sti ca pentru el viata înseamna suferinta, înseamna sa exprime suferinta, sa caute dincolo de sentimente, dincolo de fericirea daruita oamenilor, un nu se stie ce mister, o nu se stie ce lumina?

O NOUA IUBIRE

Printre oaspetii veniti în aceasta vara la pastoria de la Etten se numara si o tînara vaduva, Kee Vos, cu copilul ei. E fiica unchiului Stricker din Amsterdam si deci veri^oara lui Vincent. A înitîl-nit-o de nenumarate ori, împreuna cu sotul ei, la Amsterdam, în casa pastorului, pe vremea cînd învata latina. Dupa o vizita pe care le-a facut-o atunci, îi scria fratelui sau: „Cînd îi vezi stînd seara, unul lînga altul, sub lumina intensa a lampii, în camera de zi care e chiar lînga odaia copilului. .. e într-adevar un tablou idilic". Dar nenorocirea s-a abatut asupra acestui camin fericit. Kee e vaduva, iar copilul orfan.

Cînd o revede la Etten, farmecul tinerei femei îl emotioneaza cu atît mai mult cu cît de ani de zile Vincent a trait printre oameni aspri, mineri si tarani, iar durerea ei îi confera acea frumusete trista fata de care el e mult mai sensibil... Prezenta copilului îi apropie si foarte curînd Vincent îi va marturisi verisoarei sale ca o iubeste. „Cînd i-am spus, mi-a raspuns ca pentru ea trecutul si viitorul ramîn de nedespartit si ca niciodata nu va putea raspunde sentimentelor mele."

în ciuda acestui raspuns, Vincent nu se descurajeaza, începînd din luna septembrie, îi vorbeste fratelui sau despre noua lui iubire si scrisorile lui reflecta, pe un ton de o veselie destul de rar în-tîlnita la el, vointa de a cuceri dragostea care i se refuza. Trebuie sa dea o alta lupta, sa cîstige o alta victorie. Se angajeaza în aceasta lupta, ca si în arta, ou aceeasi tenacitate, cu aceeasi insistenta, cu aceeasi stiîngacie.

Vincent i-a facut lui Kee un portret care a disparut. Afectiunea pe care el i-o arata fiului ei o misca pe tînara femeie, dar întelegînd foarte curînd ca nu va fi în stare sa-1 „cuminteasca" pe Vincent, pleaca în graba la Amsterdam.

în sufletul tînarului pictor, acest „niciodata, nu, niciodata" devine o ratiune în plus de a dori iubirea care-i este refuzata. Ar putea scrie în aceasta privinta asa cum a scris despre desen „aceasta rezistenta e un îndemn de a învinge mai deplin". Vincent nu concepe renuntarea. E înarmat cu destula rabdare si cu destula dragoste ca sa cîstige aceasta inima ce se ascunde de el. si pîna acum viata i-a tot demonstrat ca nimic nu-i va fi daruit, ca va trebui sa lupte neîncetat. „Ea, nu alta", repeta el adresîndu-se lui Theo. Doliul ei recent îl emotioneaza; îl respecta, dar nu ajunge ca sa-1 îndemne la renuntare... „M-am aratat atunci ca nu sînt un resemnat ci un credincios."

Linistea care domnea la „pastorie" avea sa fie de scurta durata. La început, mama si tatal si, în curînd, întreaga familie considera aceasta pasiune ca „nesabuita". Pentru ei nu este decît o noua toana a acestui „personaj imposibil si suspect".

Vincent are destula încredere în dragostea lui ca sa fie convins ca va putea cîstiga inima lui K... ca va reusi sa înlature acel „niciodata, nu, niciodata" pe care un doliu prea recent i-1 dicta acum.Dar între ei exista si „persoanele în vîrsta" — parintii, unchii, matusile — „în fond ele se tem ca ea si-ar putea schimba atitudinea. Pentru ca persoanele în vîrsta sa-si modifice opinia ar fi de-a-juns nu sa spuna Kee contrariul ci ca eu sa devin un om care cîstiga cel putin 1 000 de florini pe an". Pe el problemele materiale nu-1 sperie: „Cine iubeste traieste, cine traieste munceste, cine munceste are pîine". Iubirea lui e tot o credinta.

„îsi închipuia ca ma iubeste", va spune totusi Kee însasi. Sînt puse astfel pe seama unei imaginatii dereglate sentimentele lui cele mai autentice, mai absolute, tocmai pentru ca sînt autentice si absolute, si nu se dau înapoi din fata obstacolelor pe care le ridica viata sau împrejurarile. Vincent nu se revolta, dar se Încapatâneaza.

La „pastorie", aceasta insistenta irita autoritatea tatalui, asa cum pasiunea fiului îi ultragiaza austeritatea. Vincent îi cere lui Theo sa încerce sa-i convinga pe parinti sa dea o dovada de mai multa omenie si întelegere. Dar Theo însusi întîr-zie cu raspunsul la aceste confidente înflacarate, în Casa de la Etten încep iarasi discutiile, se astern taceri grele în timpul carora se repeta la nesfîrsit aceleasi gînduri contradictorii. A venit din nou toamna, cu seri interminabile petrecute la gura sobei, cu mînii mocnite, ca furtunile despre care se stie ca în cele din urma tot vor izbucni!

Ieri, fata de criza mistica a lui Vincent, una din surori exclama „mila te face idiot". Astazi, aceasta iubire le pare tuturor, si mai cu seama tatalui, un sentiment pe cît de nesabuit pe atît de incestuos. Plin de prejudecati, plin de rigorismul lui protestant, „domine" vede în aceasta pasiune semnul unui blestem. Acest fiu care mai ieri voia sa salveze sufletele, astazi nu mai vrea sa mearga la biserica; citeste carti frantuzesti scrise pentru atei, Michelet, Victor Hugo . .. Multa vreme pastorul Theodorus s-a straduit sa creada în sfaturile lui Theo, sa aiba încredere în Vincent; acum mî-nia lui se dezlantuie si, pentru ca Vincent rezista, pastorul ajunge chiar sa-i spuna sa plece.

Dar si în aceasta situatie Vincent se încapatî-neaza. Nu ia în seama aceste cuvinte spuse la mînie. Are de aparat în acelasi timp si dragostea si munca lui. Va mai gasi oare altundeva aceste modele, aceste peisaje, aceasta atmosfera pe care din zi în zi o sesizeaza mai precis si pe care le învaluie, de asemenea, în iubirea lui? Neputînd sa traiasca altundeva fara bani si fara meserie, nu-si va parasi „cîmpul de lucru".

Se stie ca nu are mijloace de existenta si i se reproseaza din nou acest lucru.

Vincent va putea fi usor acuzat ca se înversuneaza astfel într-o situatie imposibila anume ca sa-i irite pe ai sai. între el si tatal lui dainuie de multa vreme o neîntelegere, de cînd el n-a reusit sa merite încrederea ce i s-a acordat. Probabil ca pastorul a fost dezamagit si vexat în acelasi timp de faptul ca fiul sau a nesocotit atît de des sfaturile unchilor si s-a lasat tîrît de falsa lui vocatie.

Esecul apostolatului din Borinage a fost ultima încercare. Impietatea de care Vincent da astazi dovada i se pare lui Theodorus a fi o insulta la adresa misiunii lui de pastor. Nu mai are decît o singura dorinta: sa-1 îndeparteze de lînga caminul parintesc pe „acest fiu care-1 face de rusine".

Vincent considera încercarile mamei lui de a-1 consola ca fiind fara nici o noima deoarece el nu e disperat. Despre tatal sau îi scrie lui Theo: „Putem sa ne respectam unul pe celalalt, chiar daca parerile noastre difera deoarece ne leaga multe lucruri..."

LA PICTORUL MAUVE IN HAGA

Continua sa-i scrie lui Kee scrisori care îi sînt restituite fara sa fi fost citite. încearca sa-i dea explicatii unchiului Stricker în legatura cu sentimentele lui, sa-i vorbeasca despre încrederea cucare asteapta o schimbare ce ar putea interveni înatitudinea tinerei femei.Acum doresta sa mearga la Amsterdam ca s-o revada, fara sa mai astepte sarbatorile de la sfîr-situl anului cînd, dupa socotelile lui, ar fi avut prilejul s-o reîntâlneasca. Theo îi trimite bani pentru calatorie dar Vincent îi „pastreaza ca rezerva", sperînd ca va primi un raspuns la scrisori.

Viata la Etten devine imposibila. Anotimpul ploios nu-i mai permite lui Vincent sa se plimbe pe cîmpiile care-i ofereau în acelasi timp motive de exaltare si de alinare. Din

aceasta cauza sufera si munca, fiindca nu mai poate lucra afara si mai ales nu mari poate lucra dupa model. Vincent îsi da seama fara îndoiala ca, în ciuda a ceea ce-i scria lui Theo cu cîteva saptamîni în urma, sederea sa la Etten nu va mai putea fi prelungita. Va fi alungat înainte de Craciun? Ia el initiativa. Fara sa plece definitiv din Etten, se duce în decembrie la Haga pentru a-i arata lui Mauve o serie de noi desene si, în acelasi timp, merge si la unchiul Stricker la Amsterdam.

Vincent îi scrie lui Theo despre emotia care îl cuprinde cînd merge sa-1 revada pe tînarul maestru de la Haga. Nu-1 va trimite oare la plimbare socotind ca ambitia lui de a deveni pictor e o nebunie, asa cum familia sa considera drept o nebunie iubirea lui pentru Kee? „I-am vorbit lui Mauve astfel: «Ce-ai zice daca as veni sa-ti stau pe cap vreo luna? în acest rastimp as reusi sa înving micile mizerii ale picturii si apoi m-as întoarce la Heike?»

„Ei bine! Mauve m-a instalat în fata unei naturi moarte în mijlocul careia, printre diverse obiecte, trona o pereche de saboti, iar eu tn-am apucat îndata de treaba."

Mauve îl critica si-1 încurajeaza. Este pentru prima oara cînd se acorda atentie proiectelor lui si cînd nu e sfatuit sa renunte la ele. De atunci îi va pastra o permanenta recunostinta. Avînd încredere în el însusi, Vincent va vorbi despre sperantele si elanurile sale. Dupa un an îi va scrie lui Theo: „Acum înteleg mai bine de ce Mauve îmi spunea: «Nu-mi vorbi de Dupre, mai bine spune-mi ceva despre groapa aceea sau despre ceva asemanator»". Corot spunea la fel: „Trebuie sa vezi cîmpiile nu tablourile".

De altminteri, pictorul de la Haga nu se multumeste numai sa-i dea sfaturi varului sau mai tî-nar. îi permite de asemenea sa faca primele picturi în ulei. într-o saptamîna Vincent schiteaza cinci naturi moarte, dar în acelasi timp continua sa deseneze seara de seara.

Are drept locuita o camaruta învecinata cu atelierul lui Mauve. si acum Vincent întrevede o alta speranta, aceea de a se stabili la Haga, sau mai bine la Scheveningen, unde ar putea luora sub îndrumarea varului sau. Visul lui ar fi sa faca cît mai curînd ceva „vandabil" pentru a putea fi independent si pentru a-si continua studiile de care îsi da seama ca înca are mare nevoie. Tatal sau, caruia îi cere bani, îi pretinde sa-i prezinte lista cheltuielilor. Daca Theo ar putea sa-1 ajute, ar ramîne la Haga; daca s-ar întoarce la Etten ar trebui oricum sa închirieze un atelier în care sa lucreze.

„SÂ-ŢI PĂSTREZI MINTEA LUCIDA ..."

Vincent profita de sederea sa la Haga pentru a se duce la Amsterdam. în aceeasi seara merge la unchiul Stricker. E strînsa familia la cina, dar Kee nu e acolo. si în timp ce schimba cîteva cuvinte, Vincent nu se gîndeste decît la un singur lucru: „Unde e Kee?" întreaba el în cele din urma. Afla ca tînara femeie a parasit casa îndata dupa sosirea lui. Este deci cazul sa creada ca salbaticia si raceala ei sînt reale? Unchiul Storieker, la rîn-dul sau, încearca sa-1 faca pe Vincent sa-si dea seama de situatie si îi citeste o scrisoare de-a tinerei femei în care Kee îi cere varului ei sa înceteze corespondenta aceea zadarnica si „sa-si scoata din cap" toata povestea. Vincent asculta scrisoarea ce i se citeste si cuvintele unchiului, asa cum asculta predicile în care nu mai crede. Se cramponeaza de Dumnezeul

din Biblie în care se spune ca „iubirea va izbavi multe pacate".Sta trei zile la Amsterdam. De fiecare data cînd merge la unchiul sau, Kee dispare. si-atunci nefericitul Vincent se poticneste din nou. Nu vrea sa cedeze nici în fata refuzului cu care e mereu întîmpinat, nici în fata acelui sentiment de descurajare pe care îl cunoaste bine, si care e gata sa-1 cuprinda din nou, sa-1 învaluie ca o apa înselatoare. S-a zbatut destul. Sa-1 lase macar sa stea de vorba cu Kee, «a încerce s-o convinga.. . „Ea nu vrea sa auda de tine, si tenacitatea ta e dezgustatoare ... !" îi replica unchiul. „Mi-am întins degetele în flacara unei lampi si am raspuns ca vreau s-o vad numai atît timp cît pot sa-mi tin degetele în flacara... Mi se pare ca au stins lampa si ca au spus: «n-ai s-o vezi»."

Vincent întelege atunci ca si de data aceasta fericirea fuge de el. Ca e coplesit de un fel de fatalitate. si încet-încet aceasta zadarnica iubire care îl înflacara cedeaza locul unui „vid insondabil" .

„Cred în Dumnezeu, nu ma îndoiam de puterea pe care ti-o da iubirea, dar am simtit ceva în mine si am strigat: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m^ai parasit?» Nu mai întelegeam nimic si gîndeam: «M-am înselat oare? Oh, Doamne Dumnezeule! Nu exista Dumnezeiu?»"

... „Pe vremea aceea consolarea mea era Mauve. M-am avîntat cu toate puterile în munca."

Dupa ce i-a facut o vizita surorii sale Will, la Hartem, Vincent se reîntoarce la Haga descumpanit. Nu îl chinuie numai dorinta ci si teama ca va fi din nou cuprins de melancolia de altadata; nu vrea sa-si distruga munca, vointa, din pricina lui Kee... si astfel simte ca iubirea lui e pe moarte. Kee se agata de trecut. Vincent va astepta ca ea sa înteleaga viata asa cum o întelege el acum. îsi reneaga ideile pe care le avea despre Dumnezeu si religie. „Pentru ca acum eu cred în viata si în ceva real, nu ma mai cufund în ab stractiuni, ca pe vremuri..." si adauga: „Eu trebuie sa muncesc, sa-mi pastrez mintea lucida, ca sa pot picta, desena .. ."

O prostituata, la Haga, îl salveaza de starea de depresiune în care se temea ca va cadea din nou. Acum exista un lucru care conteaza mai mult dech iubirea, decît fericirea lui, acest lucru e munca, vointa lui de a continua ceea ce a început. Daca e asa cum îi scrie lui Theo, „un om care-si are patimile lui" va cauta sa le satisfaca dupa cum se va nimeri. Dominanta e o singura pasiune si nu admite compromisuri: pictura.

Dupa reîntoarcerea sa la Etten, reîncepe lucrul, nerabdator sa valorifice sfaturile lui Mauve. Acesta îi trimite materialele necesare ca sa poata picta în ulei, ceea ce-i permite sa continue cautarile de la Haga, dar deseneaza în continuare foarte mult, mai ales figuri. Pentru ca el vrea sa se exprime în primul rînd prin desen. Pentru el desenul este „o actiune prin care-ti croiesti drum într-un perete invizibil de fier, care pare sa existe între ceea ce simti si ceea ce poti".

Nici suferintele morale si nici mizeria fizica nu-1 împiedica sa dea aceasta lupta de care depinde sensul vietii lui. si în primul rînd ca sa scape de piedici. De Craciun, între tata si

fiu izbucneste o noua cearta. Pretextul? Impietatea lui Vincent. „Nu tin minte sa ma fi lasat vreodata împins de furie ca atunci", îi marturiseste el lui Theo. într-adevar, s-a adunat prea multa ura ca sa mai poata fi pace. în aceeasi zi, Vincent paraseste casa parinteasca avînd sentimentul ca nu se va mai întoarce niciodata.

VIII. SIEN

„Merg în întâmpinarea unui moment critic; apa urca, îmi va ajunge poate pîna la buze, poate chiar mai sus: cum as putea sti dinainte? Dar n-ane importanta, nu voi înceta lupta, îmi voi vinde scump pielea, voi încerca în pofida oricarei situatii sa înving si sa urc din nou la suprafata." Iata cum vede Vincent situatia dupa ruptura intervenita între el si tatal sau. Acum trebuie sa conteze numai pe el însusi, sa înfrunte problemele vietii materiale: sa se hraneasca, sa se îmbrace, sa-si gaseasca o locuinta. si în afara acestor necesitati, ramîne de îndeplinit sarcina pe care si-a asumat-o.

Pastorul îi ofera niste bani. Mauve vrea sa-1 ajute. Vincent refuza. Asteapta sa fie sprijinit de fratele sau ca sa treaca peste acest moment dificil. Deoarece, dintre toti pe care-i stie, Theo a fost singurul — înainte de Mauve — care 1-a încurajat sa faca pictura.

înca de pe vremea cînd Vincent se afla în Bori-nage, Theo si-a asumat de fapt întretinerea fratelui sau prin intermediul pastorului. Dar ajutîn-du-1 în mod direct, asa cum i se cere acum, Theo s-ar substitui autoritatii parintesti si ar prelua raspunderea pentru soarta fratelui. Din momentul în care acesta a rupt-o cu tatal sau într-un mod brutal, cererile lui ridica pentru Theo o problema de constiinta. Ajutîndu-1 pe Vincent nu înseamna oare ca se aliaza cu el spre a-1 dezavua pe pastor?

si totusi nu trebuie sa-1 ajute în realizarea unei cariere careia de multi ani îl tot îndeamna sa se consacre?

în fata acestei alternative, Theo ezita sa se pronunte. Nu raspunde la primele scrisori expediate din Haga. Vrea în acest mod sa-si arate dezaprobarea?

Mauve este acela care îi da lui Vincent o suta de florini ca sa-si faca rost de o locuinta si de mobila. înca din primele zile ale lunii ianuarie, tînarul pictor îsi instaleaza atelierul într-o camera închiriata lînga gara Rinului, pe Schenkweg, nr. 138, o strada de mahala în dreptul antrepozitelor caii ferate. Casa era vetusta.

De la fereastra se vad gradini, un rînd de arbori, cîmpia si diverse cladiri. Muncitorul e gata sa-si înceapa treaba dar n-are din ce sa traiasca. Scrisorile lui tradeaza nerabdarea. Theo îi trimite ceva bani, reprosîndu-i totodata atitudinea lui fata de parinti. în acelasi timp îsi ia totusi un fel de angajament pe care îl va respecta pîna la capat cu o admirabila constiinciozitate. „îmi propun sa te ajut în limita mijloacelor mele pîna cînd vei reusi sa-ti cîstigi singur cele necesare traiului. Dar gasesc cu totul nepotrivit modul în care i-ai pa-rasit pe Pa si pe Moe."

De anul nou Vincent îi trimite tatalui sau urarile de rigoare; refuza sa faca mai mult deoît atît. Chiar daca ar fi avut vreun regret, situatia ra-mîne aceeasi: „Regret momentan cele întîmplate? Nu. La drept vorbind sînt din ce în ce mai pasionat de desen, ca un marinar de mare".

Cînd Vincent soseste la Mauve, la începutul anului 1882, scoala de la Haga e în plin avînt. Promotorii ei au fost Jongking (1819— 1891) a carui cariera s-a desavîrsit în Franta, W. J. J. Nuyen, mort prematur (1813—1839) si J. Bosboom (1817—1891) pe care Van Gogh îl admira foarte mult.

Peisagistii francezi din secolul al XlX-lea — si mai ales scoala de la Barbizon — i-au influentat pe pictorii olandezi, dar acestia si-au pastrat, de la maestrii nationali, dragostea pentru imensitatea ce rului si orizonturile nesfîrsite. J. H. Weissenbruch (1824—1903), un excelent peisagist, 1-a încurajat pe Van Gogh care i-a aratat cîteva desene si îl frec-venta destul de regulat în acea vreme. Printre ceilalti reprezentanti ai acestei scoli, se cuvine a fi citat mai ales Josef Israels (1824—1911), pictorul sarmanilor, care a atins culmea cam în vremea cînd Vincent se afla la Haga, Jakob Maris (1837—1889) si cei doi frati ai sai Matthys (1839—1917) pe care Vincent îl întîlnise la Londra, si Willem (1844—1910), H.-W. Mesdag (1831—1915) care a lasat orasului sau o colectie ce-i poarta numele, bogata în opere frantuzesti din secolul al XlX-lea. în ceea ce priveste pe Anton Mauve (1838—1888), acesta dupa ce a debutat la Harlem, s-a stabilit la Haga în 1874 unde s-a casatorit cu o nepoata de-a mamei lui Vincent, Jet Carbentus. Operele lui Mauve vadesc astazi o oarecare dulcegarie. Nu au calitatile care se gasesc la Israels, Weissenbruch si Bosboom.

în ciuda neîntelegerii dintre ei, Van Gogh îi va pastra mereu recunostinta varului sau pentru ca 1-a ajutat la începuturile carierei sale de pictor.

Dintre reprezentantii mai tineri ai scolii de la Haga, Van Gogh îl frecventa de asemenea pe Georges Hendrik Breitner (1857—1923), unul dintre cei mai buni pictori ai timpului, dar destul de opus atît scolii cît si conceptiilor artistice ale lui Van Gogh.

Vincent a întretinut de asemenea relatii cu H. J. van der Weele (1852—1930) la „Pukhri studio" unde în urma interventiilor lui Mauve a fost admis sa deseneze dupa model. Trebuie sa-i mai citam pe W. de Zwart (1862—1931) si pe belgianul Theophile de Bock, cu care Vincent a lucrat la Scheveningen.

„îndata dupa sosire (la Haga) am frecventat toate atelierele care-mi erau deschise ca sa-mi fac relatii si sa-mi gasesc prieteni. Dar foarte curînd treaba asta m-a lasat rece", îi va scrie Vincent ceva mai tiîrziu lui Van Rappard. Caci nu numai conceptiile artistice îl îndeparteaza de confratii sai ci si, sau mai ales, caracterele lor.

„Mi-am închipuit ca pictorii de aici formeaza un fel de cerc, de asociatie în care domneste prietenia, cordialitatea si o anume solidaritate. Dupa parerea mea asa ar fi fost firesc ..."

Vincent s-a dus sa-1 vada pe Tersteeg, fostul lui patron, care la început îl încurajeaza si îl ajuta împrumutîndu-i cîtiva florini. Mauve îl pune sa deseneze în propriul sau atelier dupa modele de ipsos. Dar Vincent alearga pe la cantinele populare si prin salile de asteptare de clasa a IlI-a ca sa faca crochiuri. „Ma socotesc fericit ca pot beneficia de sfaturile lui, îi scrie el lui Theo în legatura cu Mauve, dar ca si el, nu vreau sa ma închistez în vreo reteta, într-o scoala, într-o tendinta ... Daca între noi exista puncte de asemanare, exista de asemenea si deosebiri reale..." Asadar elevul nu va fi docil. Conceptiile lui sînt departe de cele ale maestrului. Ciocnirile se vor produce fara întîrziere, izbucniri de mînie pe care Vincent le stapîneste cu mare greutate. Daca mun-ceste, munceste nu ca sa faca arta: „Fie în figura, fie în peisaj, as vrea sa exprim nu ceva sentimental melancolic, ci o durere profunda". El va povesti despre mizeria dezmostenitilor. si fiind sta-pînit de acea obsedanta vointa, e obligat sa asculte observatiile neplacute pe care Mauve i le face în legatura cu tinuta lui. Aspectul exterior al lui Vincent, tinuta lui neglijenta nu erau de natura sa-i permita frecventarea cercurilor în care Mauve sau Tersteeg ar fi vrut sa-1 vada. Adesea n-are altceva de îmbracat decît hainele vechi pe care le poarta prin casa si, în munca sa febrila, nici nu se gîn-deste sa le menajeze ... seamana cu ceea ce vrea sa fie: un muncitor manual.

Ajutorul pe care-l primeste din partea lui Theo nu-1 poate scapa de saracie. Se simte vexat de cri-ticile pe care acum i le fac cei care pretindeau ca-1 sustin. Tersteeg pare sa fi fost primul care-i reproseaza tînarului ca nu îsi „cîstiga pîinea"... „Dar ce întelegi prin a-ti cîstiga pîinea?" îi va replica el unchiului Cor, negustorul de arta din Amsterdam. „Sa-ti cîstigi pîinea, sau sa meriti pîinea — sa nu mai meriti pîinea, adica sa fii nedemn de pîinea pe care o cîstigi, aceasta, mi se pare o crima, deoarece fiecare om cumsecade e demn d« coaja lui de pîine — cînd însa, din fatalitate, nu o poti cîstiga desi o meriti, oh!, da, asta e o nenorocire, o mare nenorocire."

în aceeasi chestiune îi scrie si lui Van Rappard: „Mi se pare ca e vorba nu atît de a cîstiga cît de a merita". Vincent îsi da destula silinta ca sa fie sigur ca o merita. „Daca muncesc din greu, cu perseverenta, în curînd munca îmi va aduce un cîstig".. . Lui Theo, singurul care nu-i face reprosuri, Vincent îi împartaseste dorinta lui de a fi în curînd demn de „o meserie care-i va permite sa cîstige destui bani ca sa poata trai, la fel de bine ca meseria de forjor sau de medic".

Dar pentru a o exercita va accepta, totusi, sa-si tradeze convingerile, credinta care îl exalta? Ca sa picteze mizeria oamenilor e nevoie sa copieze busturi si mîini de ipsos? Vincent nu va fi niciodata „elev". Ca sa faca auzit cuvîntul Domnului la ce i-a folosit, cu ani în urma, ca a buchisit latina si greaca la Amsterdam? Oare mai are acum nevoie de principiile lui Mauve?

RUPTURA CU MAUVE

Acordul dintre Maestru si elev e rupt acum. „într-o zi, mi-a vorbit pe tonul unui profesor universitar. M-am stapînit, dar cînd am ajuns acasa, cuprins de o cumplita furie, am aruncat toate mulajele acelea prapadite în lada cu carbuni unde s-au si sfarîmat. Mi-am

zis: nu voi mai desena dupa modele de ipsos decît atunci cînd aceste sfarîmaturi vor fi iar albe si cînd nu vor mai exista mîini si picioare de oameni vii pe care sa le desenez."

In urma acestei izbucniri, Mauve îi face cunoscut lui Vincent ca nu se va mai ocupa de el vreme de doua Luni. Vincent nu e deloc afectat de aceasta pedeapsa. Dupa ce trec cele doua luni, îi scrie varului sau: „Sa ne stfîngem mîinile si sa 123 stergem dintre noi orice urma de ranchiuna. Daca totusi va este greu sa ma îndrumati gînditi-va ca si mie îmi este greu sa fiu îndrumat de dumneavoastra care îmi cereti «sa ima conformez cu toata stric-tetea» tuturor dorintelor dumneavoastra: n-as mai fi în stare sa ma supun. In consecinta mai bine ar fi sa terminam, dumneavoastra ou rolul de îndrumator, eu cu cel de îndrumat. Ceea ce nu înseamna ca nu ma simt obligat fata de dumneavoastra si ca nu va datorez multa recunostinta".

Mauve nu-i raspunde. în ranchiuna lui se amesteca si deceptia piriaimuiita 'de Vincent care nu e ceea ce ar fi vrut el sa fie: un elev care sa-1 urmeze, sa-1 venereze, un pictor demn de grupul pe care îl frecventeaza si în care stralucesc Breitner si atîtia altii. Acest elev nu-i face onoare, asa cum sperase el, si prin urmare îl îndeparteaza. Mauve a ajuns chiar sa-si bata joc de Vincent, sa-i imite în derîdere mersul, atitudinile. îi poarta pica nu numai pentru ca nu-i plac modelele academice, ci si pentru ca îsi alege modele din popor, de pe strada, de prin cartierele cele mai sarace si cele mai urîte. Asa cum s-a luat la harta cu pastorii si cu negustorii de arta, Vincent se ia la harta cu Mauve, cu Tersteeg, cu micul cerc artistic din Haga.

„Voi avea multe de suferit, tocmai datorita unor trasaturi caracteristice ale firii mele pe care nu le pot schimba. în primul rînd înfatisarea mea, felul meu de a vorbi, de a ma îmbraca; apoi mediul pe care îl frecventez"...

Acest mediu este cel care corespunde nevoilor muncii lui, dorintei lui de a picta viata celor nefericiti, de a fi, în felul sau, bardul si prietenul lor. Dar ar putea el sa fie asa cum doreste daca nu le-ar semana? Dupa cum îi scrie lui Theo, nu se simte în largul sau si nu „redevine el însusi" decît în mijlocul oamenilor care muncesc si numai îmbracat în haine grosolane. „Asadar, daca încep sa-mi faca observatii în legatura cu felul meu de a ima purta, în legatura cu îmbracamintea, cu înfatisarea mea, cu felul meu de a vorbi, ce-ai vrea sa le raspund? Ca ma plictisesc fleacurile astea."

în jurul lui Vincent creste ostilitatea. I se reproseaza ca „nu-si cîstiga pîinea" dar mai ales e criticat pentru mîndria si ambitiile sale. Ajutorul pe care i-1 da unul sau altul serveste mai ales ca pretext pentru a-1 umili. Tersteeg spune peste tot ca Vincent nu va ajunge niciodata artist. Desigur, nu va fi niciodata un artist pentru galeriile Goupil si pentru saloanele frecventate de doamnele din lumea buna. „I-as fi aruncat în obraz cei zece florini pe care mi i-a dat daca i-as fi cerut pentru mine, dar trebuia sa platesc un model, o sarmana femeie bolnava care nu putea sa astepte. Asa ca am tacut." si Vincent adauga: „Prefer sa ma lipsesc sase luni de masa de prînz ca sa chel-tuiesc mai putin, decît sa mai accept iar zece florini de la Tersteeg si sa-i ascult reprosurile ... !" Unchiul Cornelis Marinus, care i-a facut o vizita, îi cere douasprezece desene în penita, cu vederi din Haga, pe care Vincent se grabeste sa le execute si sa i le

expedieze. îi scrie lui Tkeo despre bucuria pricinuita de acest eveniment ce i se parea „cvasi miraculos". Dar artistul trimite desene facute în cartierele populare în care traieste, adica nu ceea ce dorea negustorul de arta. O a doua comanda, pe care nu o termina, da nastere unei discutii aprinse. în legatura cu toate acestea Vincent îi scrie prietenului sau Rappard: „Am primit un raspuns cu privire la subiectele desenelor «iele: am obtinut pe ele mai putin decît ma asteptam desi nu speram mai mult de treizeci de florini — pentru sapte bucati. Am încasat douazeci de florini si pe deasupra am mai primit si o mustrare: oare-mi închipui ca astfel di desene ar avea vreo valoare comerciala?"

„I-am raspuns ca nu am de loc pretentia ca as fi la curent cu valoarea comerciala a lucrurilor si ca, daca el, ca negustor, îmi spune ca^ n-au paloare comerciala, eu n-am nici o pofta sa-1 contrazic si nici sa contest punctul lui de vedere; ca, în ceea ce ma priveste, dau maj multa importanta valorii artistice si ca prefer sa ma preocupe natura mai degraba decît calculu'. preturilor; în sfîrsit, i-am scris ca îi vorbeam de preturi si nu-i dadeam desenele mele pe nimic deoarece aveam ca oricare alt om nevoi omenesti: sa manînc, sa am o locuinta etc. si consider ca e de datoria mea sa pun la punct aceste chestiuni relativ neînsemnate. îi mai spuneam ca nu vreau sa-mi impun lucrarile împotriva vointei lui si ca ramîn dispus sa-i trimit desene asa cum doreste el, dar ca sînt la fel de dispus sa renunt la clientela lui. Sînt absolut sigur ca aceasta poveste va avea si alte urmari si ca atitudinea mea va fi socotita drept o manifestare de nerecunostinta, o manifestare grosolana si brutala."

Se pare ca în acel moment Theo însusi se îndoieste de Vincent. Tersteeg s-a dus la Paris sa stea de vorba cu el. si felul în care i-a prezentat situatia a fost fara îndoiala cauza tacerii lui Theo care, în primele luni ale anului 1882, îi prici-nuieste lui Vincent în repetate rînduri o foarte mare îngrijorare. Reprosurile pe care i le face unchiul din Amsterdam, sagetile pe care i le arunca Tersteeg nu sînt de natura sa-1 reconcilieze cu negustorii care au fost primii lui patroni si care nu i-au iertat nazbîtiile din trecut. Regreta ca Theo se afla în rîndurile lor, nu alaturi de el. si de ce oare nu ar trece de partea lui? De ce n-ar veni si el de partea artistilor care lucreaza cu propriile lor mîini, în loc sa-i serveasca pe cei care traiesc din ceea ce produc altii? Theo, ca si el, ar putea deveni pictor: „Sînt cît se poate de sigur ca atunci cînd vei fi în atelierul tau ceva de care înca nu-ti dai seama se va trezi în tine — o mare putere de munca si de creatie pe care înca nu o cunosti."

Theo nu încearca deoît sa reînnoade legaturilecare se destramau si face risipa de sfaturi în care-1îndeamna sa fie indulgent: „Tersteeg a fost pentrunoi ca un frate mai mare, încearca sa fii prietenos cu el". Dar Vincent si-a încheiat socotelile cuaceasta pretinsa prietenie, în care n-a descoperitdeoît dispret si uneori rautate. Tersteeg va împingelucrurile atît de departe încît îi va spune lui Vincent: „Mauve si cu mine vom interveni ca Theosa nu-ti mai trimita bani".

Vincent se revolta nu dintr-un orgoliu van, ci pentru ca se considera o victima a nedreptatii, a lipsei de întelegere. Nu-si face un titlu de glorie din izolarea care-i este impusa; sufera din pricina ei. Traieste „strîns într-o menghina". îi lipseste mai ales prietenia lui Mauve, fiindca era prietenia unui artist. S-au vazut din nou, înca o data.

„Mauve mi-a spus ca nu va mai putea da înapoi, sau, în orice caz, ca nu mai vrea. L-am invitat sa vina sa vada ce-am lucrat ca sa discutam dupa aceea despre afaceri. A refuzat categoric: „Evident ca nu voi veni la dumneata; între noi totul s-a terminat."

„în chip de concluzie a adaugat: «Ai un caracter perfid». Apoi mi-.a întors spatele. Scena s-a petrecut printre dune ...

„Am facut cale întoarsa revenind singur, cu inima coplesita de tristete si gîndindu-ma ca Mauve a îndraznit sa-mi spuna ce mi-a sjms. Nu-i voi cere explicatii, dar nici eu n-o sa-mi cer scuze. si totusi — si totusi — si totusi!" „As vrea atît de mult ca Mauve sa regrete ce-a spus."

„Lumea ma banuieste de ceva — simt eu acest lucru — crede ca eu ascund ceva. Vincent are un secret care se teme sa iasa la lumina."

CHRISTINE

Aici, chiar în aceasta admirabila scrisoare, Vincent îi dezvaluie lui Theo secretul care fara îndoiala sta la baza nenorocirilor lui si a reprosurilor cu care e coplesit.

„Ei bine! domnilor, o sa va întreb, pe voi, care tineti atît de mult la bunele maniere si la comportarea politicoasa, cu conditia ca totul sa nu fie decît imitatie, cînd faci dovada de mai multa politete, delicatete, sensibilitate si curaj: cînd lasi o femeie în voia soartei sau cînd te interesezi de o femeie parasita?

„Am întîlnit iarna aceasta o femeie însarcinata, parasita de barbatul al carui copil îl purta în pîn-tece.

„O femeie gravida care ratacea pe strazi cau-tînd sa-si cîstige existenta într-un mod pe care îl banuiesti.

„Am angajat-o ca model si am lucrat cu ea toata iarna.

„Nu i-am putut da salariul ce se plateste unui model, dar asta nu înseamna ca nu i-am platit orele în care mi-a pozat si ca n-am reusit, slava Domnului, s-o salvez pe ea si pe copilul ei de foame si de frig, împartind cu ea bucata mea de pîine ...

„. . .Cred ca orice om care pretuieste^ macar cît pingeaua de la proprii sai pantofi, daca s-ar fi gasit într-o situatie asemanatoare ar fi actionat la fel."

Vincent vede în aceasta femeie un auxiliar al muncii sale: „Am facut progrese, continua el, pentru ca aveam un model bun de desenat. Acum aceasta femeie s-a atasat de mine ca o porumbita îmblîn-zita; în ceea ce ma priveste, neputîndu-ma casatori decît o singura data, nu vad cum^as putea proceda mai bine decît casatorindu-ma cu ea, acesta fiind unicul mijloc de a continua s-o ajut; altfel mizeria ar constrînge-o sa reia drumul spre prapastie.

„.. .M-am gîndit la o alta femeie pentru care inima mea mai bate înca, dar ea era foarte departe si refuza sa ma vada, în vreme ce aceasta ratacea pe strazi în toiul iernii, bolnava, gravida, înfometata. N-am putut proceda altfel. Mauve, Theo, Tersteeg, pîinea mea e în mîinile voastre; mi-o veti refuza oare si îmi veti întoarce spatele?"

Cine e aceasta femeie pe care Vincent încearca s-o salveze într-un moment cînd el însusi e p« cale sa se scufunde?

într-o scrisoare scrisa la Enen în decembrie, îi povesteste lui Theo despre întîlnirea lui cu o prostituata din Haga, îndata dupa vizita la unchiul Stricker, vizita care 1-a umplut de amaraciune, si dupa încercarea zadarnica de a o vedea pe Kee.

Portretul acestei femei corespunde cu cel pe care i-1 va face Ghristinei cu sase luni mai tîrziu. Totusi, contrar afirmatiei pe care o face Georges Charensol într-o nota la „Corespondenta completa", nu este sigur ca e vorba de aceeasi femeie, într-o scrisoare posterioara, Vincent scrie într-adevar ca a întîlnit-o pe Christine „spre sfîrsitul lui ianuarie", dupa ruptura cu Mauve. E posibil totusi ca în aceasta noua stare de deruta sa se fi dus deseori la aceeasi prostituata care, cu o luna în urma, 1-a consolat de deceptia lui amoroasa. Asadar Vincent a falsificat cu buna stiinta aceasta data pentru ca Theo sa nu creada cumva ca el ar putea fi tatal copilului care avea sa se nasca? Aceasta ipoteza emisa de L. Roelandt nu pare sa fie demna de retinut. Oricum ar sta lucrurile este vorba de una dintre acele prostituate care vor fi singurele tovarase ale scurtei lui vieti. „Mi s-a întîmplat adesea sa ratacesc pe strazi, singur-sin-gurel, cu sufletul chinuit, bolnav, prada mizeriei si fara bani si sa urmaresc cu privirea si sa-i invidiez pe barbatii care-si puteau permite luxul de a merge cu aceste femei, si aveam impresia ca aceste sarmane, prin situatia lor sociala si prin experienta lor >de viata, erau surorile mele. Pe vremea cînd eram adolescent ridicam uneori ochii, cu o netarmurita simpatie, cu respect, spre un obraz de femeie, pe jumatate vestejit si pe care se putea citi, as îndrazni sa zic: viata m-a brutalizat."

Viata a brutalizat-o pe Christine. A fost sedusa de tînara, dupa decesul tatalui ei, de un barbat de la care ea a ramas cu o fetita. Murindu-i amantul, se vede din nou singura, parasita, alaturi de o mama care munceste ca servitoare pentru a-i întretine pe ceilalti

sapte copii. Pentru a si-1 creste pe al sau — si fara îndoiala pentru a-si ajuta familia — Christine nu va avea în curînd alta resursa decît trotuarul. O melodrama lamentabila care nu e literara. Qînd o întâlneste Vincent, e gravida, bolnava, descumpanita. O ia ca model — acesta e termenul pe care îl foloseste cînd îi vorbeste lui Theo despre ea si cu care justifica prezenta ei fata de cei care mai vin înca pe la el, la atelier. Dar cînd îi face marturisiri fratelui sau, nu-i ascunde dorinta de a se casatori cu ea, mai mult din dato-torie decît din dragoste.

Se pare ca adesea a fost falsificat sensul si chiar si datele acestor împrejurari care reprezinta cu totul altceva decît o banala aventura în care candidul Vincent s-ar fi lasat prins. Numerosi biografi au folosit cu placere cele mai întunecate culori cînd au facut portretul acestei femei pe care au gratificat-o cu cinci copii (atribuind fiicei progeniturile mamei). „Era o betiva abjecta, scrie Michel Florisoone. îi fura ultimii bani ca sa-si cumpere bitter; 1-a rupt de lume, 1-a coborît în infern." — „înjura si scuipa, îl pune pe Vincent sa dea copiilor terciul, fumeaza tigari de foi si bea zdravan . . ." (G. Coquiot).

La originea acestor comentarii sta raspunsul pe caxe ea 1-a dat unui medic de la spitalul din Leyda, unde s-a internat ca sa nasca. Aceste slabiciuni ocazionale, pe care ea le marturiseste rîzînd — bitter-ul si tigarile de foi — sînt prezentate ca o obisnuinta.

Vincent nu-si face iluzii în privinta ei. Modul în care o descrie fratelui sau lasa sa se înteleaga destul de limpede ca îsi da seama si de decaderea si de vulgaritatea ei. „Nu mai e draguta, nu mai e prea tînara . .. Are o voce dezagreabila si tipa destul de des, spune lucruri sau are expresii pe care micuta noastra surioara Wilhelmine s-ar feri sa le rosteasca." Dar el n-a cautat-o, adauga; a gasit-o. si, asa cum facuse totdeauna pîna atunci, merge în aceasta circumstanta pîna la ultima consecinta a ideilor sale; e logic cu el însusi cînd culege aceasta epava. „Pentru mine ea e frumoasa, gasesc în ea exact ceea ce-mi trebuie. Viata a lovit-o; pe ea si-au pus pecetea suferinta si adversitatile; se poate scoate ceva din ea."

„DOAMNA SĂRĂCIE"

Sa ne reamintim ce ira spus Vincent unchiului Cor în legatura cu Phrine a lui Gerome. De fapt el o astepta pe Christine de ani de zile. Dragostea? Nu.Iubirea pentru Kee 1-a lasat fara sperante. „Nu mai sînt capabil de o iubire ca aceea care s-a terminat cu un naufragiu."

Ceea ce îl leaga de Christine este nevoia imperioasa de a se devota cuiva, dorinta de a gasi un mijloc prin care sa „fie totusi folositor la ceva". si pentru aceasta era nevoie ca el^ sa se îndrepte spre fiinta cea mai mizerabila, sa întinda mîna femeii cele mai decazute, de la care ceilalti îsi întorc privirile cu dezgust sau dispret. Aceasta este ultima încercare prin care Vincent mai trebuie sa treaca — cea mai disperata — înainte de a-si asuma, în sfîrsit, aceasta suferinta catre care se îndreapta astazi, linistit, rabdator, luptînd zi de zi cu greutatile, cu mizeria, cu boala.

A fost o aventura? Vincent n-a mers niciodata atît de departe pe calea idealului sau evanghelic. El a preluat asupra sa suferintele^ si ^pacatele Christinei, nemaimultumindu-se ca altadata cu acea caritate verbala a pastorilor, si nici chiar cu ajutorarea aproapelui, cum a încercat sa faca în Borinage. El ia în casatorie, ca Francisc, dar în dublu sens al cuvîntului, pe „doamna saracie". Da, doamna saracie e într-adevar aceasta femeie dezbracata, descarnata, lipsita de orice farmec si ps al carei portret el îl intituleaza „The Great lady" ... Ea e propria lui constiinta, justificarea lui.

Vincent nu se mai mira totusi de scandalul j>e care îl provoaca si de data aceasta altruismul sau. Dupa ce a fost respins de negustorii de arta si de pastori, acum e respins de catre ai sai, de unchi, de prieteni. Nici declasarea lui nu e un act de abdicare, un pas gresit. E un act de vointa dictat de aceeasi logica, de aceeasi umilinta: „Sînt hotarît sa ma înradacinez în clasele cele mai de jos". Va fi la nivelul celor pe care îi iubeste si pe care îi sustine, adica va fi el însusi ca ei.

Dar nu într-asta consta drama lui Vincent, ci

în faptul ca pentru a-si asuma o asemenea misiune

nu ajunge numai vointa. Daca speranta îl ajuta

sa se considere destul de curînd „drept un munci-

tor care exercita o meserie", el nu e totusi înca decît un elev nedocil, neîndemînatic, incapabil sa-si asigure existenta desi are pretentia de a asigura existenta unei femei si a unui copil. în curînd Tersteeg îi va spune atest lucru, chiar fata de Christine, cu o îngrozitoare cruzime.

In cursul acestor prime luni ale anului 1882, reuseste sa-si asigure existenta gratie banilor pe care-i primeste de la Theo, dar îl chinuie saracia si îngrijorarea. Vidul din jurul lui devine pe zi ce trece si mai coplesitor. Toti cei care puteau sa-1 ajute l-au parasit, convinsi ca au de-a face cu un om imposibil deoarece nu vrea sa urmeze calea pe care i-au aratat-o ei. Numai Theo îi ramîne credincios prin încrederea pe care i-o acorda si prin ajutorul financiar pe care i-1 da. Dar oare Vincent are dreptul sa nu-i spuna nimic despre o legatura pe care o întretine fara stirea lui? Marturisind-o itn acea scrisoare din mai, e constient de ceea ce risca: „Daca vrei sa ma ucizi, iata întind gîtul. îmi cunosti situatia si stii ca viata si moartea mea depind, ca sa spun asa, de sprijinul tau". Vincent se asteapta la orice, chiar la o „sentinta de moarte".

Theo nu semneaza aceasta sentinta de moarte. Fara îndoiala ca marturisirile pe care i le face Vincent n-au fost pentru el o noutate. în timpul calatoriei sale la Paris, Tersteeg 1-a informat desigur despre prezenta Ohristinei în viata fratelui sau, desi pe vremea aceea ea nu statea înca în ne-încapatoarea locuinta a pictorului. Vine sa-i pozeze în fiecare zi dar traieste înca împreuna cu mama, fratii si surorile ei. Vincent nu i-a ascuns femeii nici saracia lui, nici starea lui de dependenta, nici amenintarea care apasa astazi asupra viitorului pe care el îndrazneste sa i-1 propuna.

Dar Sien — asa-i spune el — accepta mizeria si situatia aceea nesigura pentru ca si ea a gasit o afectiune de care n-a avut parte.

Vincent vrea s-o ia de sotie pentru ca ea nu-i cere nimic în plus fata de ceea ce el îi ofera acum. . . „Ea si cu mine sîntem doi nenorociti care-si tin tovarasie si îsi poarta împreuna povara.

Iata de ce nefericirea noastra s-a transformat în fericire si insuportabilul a devenit suportabil."

Trebuie sa întelegem din toate acestea ca buna întelegere domneste în atelierul mizer în care Christine pozeaza ceasuri în sir, în care adesea lipseste pîinea, iar uneori Vincent tuna si fulgera împotriva negustorilor de arta, împotriva meseriei, împotriva lui însusi? Christine se încrînceneaza si ea, tipa, înjura, ameninta ... Dar cum ar putea ea oare sa-1 „însele" si sa-1 „duca" pe Vincent, asa cum scrie la început Theo, raspunzînd la lunga scrisoare a fratelui sau? Aceasta prima reactie, in-inifluentaita dupa ouim s-ar putea crede de bîrfeîile lui Tersteeg, are sa se schimbe în curînd. Cîteva zile mai tîrziu, îi scrie cu o „nota de duiosie" care-1 misca pe Vincent. Ajutorul primit, începînd din luna ianuarie, i-a permis acestuia sa traiasca dar si s-o salveze pe Christine, care a devenit „altceva deoît o femeie bolnava si palida". si asa cum si-o face partasa cînd e vorba de caritatea lui Theo, si-o face partasa si cînd e vorba de munca lui, de lupta lui pentru a deveni pictor. „Desenele mele sînt facute de modelul meu si de mine", scrie el. Uneori, în acele zile de primavara friguroasa, p!eaca amîndoi si poposesc „ca tiganii" printre dunele din Scheveningen, alaturi de vînzatorii de vreascuri si de muncitorii care se duc la lucru, într-o noapte, dupa trei zile de furtuna, vîntul smulge o fereastra de la locuinta lor vetusta, ras-toarna un paravan, împrastie desenele prinse pe pereti. Sînt obligati sa prinda o cuvertura la fereastra ca ploaia sa nu mai patrunda în camera. Vincent ar vrea sa închirieze o casa din vecini, mai mare si mai primitoare, dar cei 100 franci pe care Theo îi trimite în fiecare luna sînt prea putini ca sa poata trai din ei trei persoane. Cînd banii întîrzie, Vincent e la mare strîimtoare. E furios pe Tersteeg, pe unchiul Cor, pe Mauve ... II nelinistesc zvonurile care i-au ajuns la ureche, zvonuri potrivit carora familia lui ar avea de gînd sa-1 dea în grija cuiva socotindu-1 incapabil 133 sa se conduca singur în viata. Familia a mai avut ideea, cu cîtiva ani în urma, sa ceara internarea lui la Geel, la casa de nebuni!

Privatiunile si nelinistea îl macina pe Vincent. O boala venerica pe care i-a transmis-o Christine îl obliga, la începutul lui iunie, sa se interneze la spitalul comunal din Haga. Sta acolo mai multe saptamîni, la pat, incapabil sa deseneze, îngrijorat din pricina lui Sien a carei sarcina se apropie de termen. Christine îl viziteaza zilnic; are grija de atelier în timpul absentei lui, iar cînd vine la el, îi aduce carne afumata si zahar. Aceasta sa fie „bruta" de care vorbeste Florisoone, „betiva care fura ca sa bea"? Oare i-a „pervertit gusturile, i-a zdruncinat gîndirea", asa cum scrie Florent Fels? Mai înainte venea în fiecare saptamîna sa curete atelierul si chiar cînd nu poza îi facea uneori lui Yinceat surpriza de a împarti cu el o mîncare de cartofi sau de fasole verde.

La maternitatea din Leyda unde este primita, copilul se prezinta prost. Nasterea va fi grea si dureroasa ...

Vincent iese din spital în ciuda avizului medicilor, trece pe la atelier, apoi imediat, împreuna cu mama si cu fetita Christinei, se duce la Leyda unde tînara femeie tocmai nascuse un baiat. în fata acestui copil din „tata necunoscut", Vincent se simte emotionat de parca ar fi al lui. La întoarcere, de acasa de la mama Christinei, îi scrie lui Theo spre a-i face cunoscuta în aceasta ocazie recunostinta lui: „Daca nu mi-ai fi venit în ajutor, probabil ca astazi Christine n-ar mai fi printre noi... Frate, datorita tie, astazi am plîns de bucurie ..."

„UN LEAGÂN sl UN SCAUN DE COPIL..."

întors acasa, se duce sa vada din nou casa vecina unde s-ar putea muta împreuna cu Christine si ar putea dispune de un atelier mai putin strîmt. Pro-prietareasa e gata sa i-o închirieze la un pret derizoriu, în sfîrsit, Vincent se decide. Cumpara un leagan pe care îl cara în spinare, apoi ajutat de mama Christinei si de un trtmplar de prin vecini, îsi amenajeaza cu dragoste ceea ce va fi, în sfîrsit, caminul sau. Mila care 1-a condus spre Christine a fost substituita de un sentiment mai puternic: „încet-încet, pe nesimtite, între ea si mine s-a nascut altceva, nevoia pe care o avem unul de celalalt. Ceea ce exista între Sien si mine este real, nu e un vis, e realitate..."

Vincent priveste acum aceasta realitate cu o linistita încredere. împotriva bolii, împotriva zilelor grele, împotriva ironiei si ranchiunei lui Tersteeg si a altora, el are munca lui, si e convins ca în curînd ea îi va aduce si un cîstig. Dar, mai ales, orice s-ar întîmpla, are aceasta casa si aceasta femeie, umila fericire la care visa înca de pe vremea cînd o cunoscuse pe Ursula Loyer: „Cînd vei veni sa ma vezi n-o sa ma gasesti nici abatut nici melancolic; vei intra într-un interior în care cred ca te vei putea simti bine . .. Un atelier de debutant si un menaj înca tînar în plina activitate.

„E un atelier nici misterios, nici mistic, deoarece este înradacinat în inima vietii. Un atelier în care se afla un leagan si un scaun de copil. .."

în destinul lui Van Gogh, copiii au ocupat totdeauna un loc capital. într-un anume fel, viata lui a fost conditionata de prezenta a doi copii: copilul nascut mort, caruia i s-a substituit el, micul Vincent Willem van Gogh, care doarme în cimitirul din Zundert, si celalalt Vincent Willem van Gogh, nepotul sau, din calea caruia, într-o buna zi din vara anului 1890, el va dispare de buna voie.

De-a lungul întregii sale existente, Vincent a avut fata de copilarie o duiosie si o atractie profunde, în ochii lui, copilaria e însasi imaginea vietii, imaginea semintei care asteapta sa creasca: „Socotesc ca nicaieri nu te poti gîndi mai în liniste decît lînga vatra unui taran, lînga un leagan vechi în care doarme un copil, în timp ce prin fereastra zaresti un mic lan de grîu de un verde delicat.. .." Aceasta e imaginea care îl va coplesi în singuratatea de la Drenthe.

Pe lînga femeile pe care le-a iubit cu adevarat: Ursula, Kee, Sien, au existat totdeauna copii. Vin cent trebuie sa se interneze din nou în spital dar e nerabdator sa se apuce de

treaba. Christine s-a întors de la Leyda încurajata de profesorul care a îngrijit-o si de infirmiere. I s-a spus ca în fata ei se deschide o viata noua daca îsi poate fauri un camin.

Vincent a obtinut de la Theo promisiunea ca îi va trimite un ajutor lunar de 150 franci, expe-diindu-i din zece în zece zile cîte 5P franci. Suma îi va ajunge sa faca fata nevoilor menajului si sa-si continue aspra lui ucenicie, pentru a putea raspunde cît mai curînd încrederii pe care fratele lui i-a acordat-o. Ca sa se casatoreasca cu Sien, va astepta sa fie în masura sa-i asigure pîinea, dar îi face cunoscuta lui Theo intentia lui de a-si informa parintii despre legatura lui cu Christine. înainte de toate, vrea sa se întîlneasca cu fratele sau pentru a examina împreuna situatia. în sfîrsit, Theo poate raspunde la acest apel. Soseste da Haga în primele zile ale lui august.

IX. CĂMINUL PIERDUT...

Dupa ce e reluata corespondenta, în urma vizitei lui Theo, tonul scrisorilor lui Vincent e complet schimbat. Vreme de cîteva luni nu face nici o aluzie la Christine, nici la viata lui sentimentala. Singurul subiect, de care se ocupa în misivele sale, e munca înversunata cu scopul de a-si „cîstiga pîinea".

Aceasta tacere lasa sa se ghiceasca totusi ca n-a reusit sa gaseasca la Theo ceea ce spera — daca nu o aprobare, macar o întelegere care l-ar fi sustinut în ciudata misiune ce si-a asumat-o.

înca de la primele confidente ale fratelui sau, Theo si-a dat seama ca aceasta legatura, într-un astfel de moment, si atît de împovoratoare, mi face decît sa agraveze situatia si asa dificila, iar prin grijile pe care le comporta sa îngreuneze îndeplinirea sarcinii pe care si-o asumase. I-a spus aceste lucruri fratelui mai mare, e de crezut ca fara mînie, dar si fara speranta de a-1 vedea remmtînd înainte ca împrejurarile sa-1 duca la un impas. Poate ca de comun acord au socotit ca e mai întelept sa nu mai vorbeasca despre toate acestea, si fiecare sa-si continuie propriul sau efort cu scopul de a-i permite lui Vincent sa învete meseria. Deoarece din acel moment, acesta vorbeste foarte des de munca lui, ca despre un lucru care-i face solidari. „Ceea ce fac eu depinde de ceea ce faci tu: adica daca nu-mi mai trimiti tot atîtia bani eu nu-mi Toi mai putea continua munca si voi ajunge la disperare." Scrie adesea munca noastra, efortul nostru, subliniind astfel tocmai faptul ca unul nu poate fi artizan si nu poate crea opere, fara materialele pe care i le da celalalt, în aceasta directie, merge atît de departe în solicitarile lui pline de neliniste încît devine exi-gent. Promitîndu-i ajutorul sau, Theo s-a angajat dupa cum s-a angajat si Vincent, pe un plan diferit, dar care impune aceleasi îndatoriri.

Unele din acele raspunsuri la scrisorile fratelui sau, dar mai ales atitudinea lui în diverse împrejurari, permit sa ne facem o idee despre el ca om. E mult mai ponderat decît fratele si chiar decît tatal sau, care are, si el, iesiri violente, o intransigenta ce cu greu si-o poate tempera.

Theo e sensibil, indulgent si asa va fi totdeauna. Meritul lui de a se arata generos fata de Vincent e cu atît mai mare cu cît, dupa ce 1-a încurajat sa se faca pictor, nu pare sa fi pastrat totdeauna convingerea ca va ajunge vreodata artist. Afectiunea profunda ce i-o poarta fratelui sau, înversunarea cu care acesta îsi continua munca, sînt motivele care în acest prim an îl îndeamna sa-1 ajute, mult mai mult decît o încredere oarba în talentul lui. Daca îl încurajeaza, îl încurajeaza mai mult cu prietenie decît cu caldura. Chiar si în zilele glorioase, s-ar putea pune întrebarea daca Theo crede într-adevar în geniul lui Van Gogh. Violenta pasiunii de care e mistuit pictorul, absolutul pe care îl încorporeaza în tot ce întreprinde nu pot fi împartasite. Dar pentru ca Theo întelege ca fervoarea aceea este viata lui, îl va ajuta pîna la capat sa si-o întretina. Astazi ca si mîine, i se întîmpla totusi sa se îndoiasca, si-i da de înteles acest lucru lui Vincent. Anul acesta, dupa multe luni de eforturi, îi marturiseste: „în privinta viitorului nu pot sa-ti dau decît putine sperante". Prin natura meseriei lui, stie destul de exact care pictura „se vinde" pentru a-si putea da seama ca aceea a lui Vincent va tenta prea putini amatori. Din acea clipa, însa, este drept oare sa-1 mai încurajeze pe un drum care poate nu are nici o iesire?

Theo îi va scrie cîndva uneia dintre surorile sale: „M-am întrebat adesea daca nu fac o greseala ajutîndu-1 mereu si daca n-ar fi mai bine, asa cum adesea am fost pe punctul s-o fac, sa4 las sa se descurce singur. Dupa scrisoarea ta, m-am gîndit mult la aceasta problema si am ajuns sa cred ca trebuie sa continui si ca nu pot proceda altfel decît asa. în mod cert e un artist si cu toate ca ceea ce face acum nu e prea frumos, i-ar putea servi mai tîrziu si poate ca atunci va fi apreciat. Iata de ce ar fi pacat sa fie împiedicat sa-si con-tinuie studiile; desi e prea putin practic în studiile sale, cred ca într-o buna zi va reusi sa-si vînda lucrarile".

Astfel raspunsul pe care îl da propriilor sale îndoieli îl angajeaza pe Theo tot mai mult pe un drum care în cele din urma va fi drumul datoriei, în ceea ce-1 priveste pe Vincent, acesta nu-si dramuieste eforturile, e sigur de progresele pe care le realizeaza, de scopul pe care-1 urmareste.

DESCOPERIREA PICTURII

Daca vizita lui Theo n-a schimbat cu nimic problemele pe care le punea prezenta Christinei, ea a marcat totusi un eveniment capital în vocatia fratelui mai mare: descoperirea picturii.

Theo s-a angajat sa-i asigure existenta vreme de un an si îi lasa suficienti bani ca sa-si poata cumpara culori, pensule, o paleta ...

Primele încercari de pictura în ulei, pe care le-a facut în atelierul lui Mauve în ianuarie, n-au mai putut fi continuate din lipsa de mijloace. Vincent s-a vazut constrîns sa-si „înfrîneze pofta". Poate, în sfîrsit, sa revina la pictura si cu materialele de care dispune acum — are 'chiar si un cadru confectionat de un fierar, un cadru pe care îl fixeaza în fata lui ca sa vada peisajul „ca printr-o fereastra", cu scopul de a sesiza mai bine efectele pers-pectivei — paraseste pentru un moment atelierul si studiile spre a lucra la tara si pe

tarmul marii la Soheveningen. Picteaza salciile cu ramurile taiate, ce se însirau de-a lungul rîului, cîmpiile verzi cu capite de fîn si marea ce se zarea dincolo de dune.

Acestea sînt primele sale studii pictate. si Vin-cent care trudeste la desen de doi ani de zile îi marturiseste surpriza sa lui Theo: „Crezusem ca primele studii nu vor semana cu nimic dar ca urmatoarele vor fi mai bune. si trebuie sa spun ca într-adevar seamana a ceva".

Pentru prima oara în viata, rezultatele o iau înaintea sperantelor. Desenul era pentru el o munca, pictura e o revelatie. I se daruieste cu tot sufletul amintind de cuvintele lui Millet: „Jn pictura trebuie sa-ti amesteci sîngele".

Poate ca aceste „lucruri nemarginite si intense" pe care le vede dintr-o data în culori sînt tocmai ceea ce cauta el înca de pe vremea cînd era la Londra sau în Borinage, acea eliberare pe care o chema... „E ceva în mine, ce-o fi oare?"

în curînd, acest elan va fi din nou frînt de mizerie, dar în momentul de fata Vincent îl tra-ieste din plin ... „Nu trebuie sa te menajezi nici cînd simti nevoia. Daca esti epuizat pentru o vreme, îti revii, si din asta cîstigi studiile pe care le recoltezi, ca grîul sau ca fînul taranului."

Nici ploaia, nici furtuna nu-1 pot opri, asa cum nu-1 opreste nici oboseala. în anumite zile, lucreaza printre dune pe un vînt atît de puternic încît cu greu se poate tine în picioare, si care-i acopera pînza cu nisip. Altadata, pe cînd picteaza un petec de pamînt arat, se dezlantuie o furtuna „însotita de o ploaie puternica. A durat aproape o ora. Dar eram atît de înversunat încît nu mi-ana parasit postul si m-am adapostit de bine de rau în dosul unui copac. Cînd, în sfîrsit, furtuna s-a potolit si corbii au început iar sa zboare, n-am regretat ca am asteptat aoest moment, din cauza tonului profund, admirabil, al pamîntului ud de ploaie".

„înainte de furtuna am lucrat stind în genunchi pentru a avea orizontul cît mai jos, iar pentru a continua a trebuit sa îngenunchiez în noroi. -." E de pe acum acel „nebun dupa pictura" care va cutreiera cîmpiile din Arles si din Auvers si în aceasta pasiune regaseste la fel de vie ca si odinioara dragostea lui pentru natura. Vorbeste despre natura cum n-a mai vorbit niciodata, cu un simt al culorilor si al luminii pe care munca i-o dezvaluie pe masura ce i se daruieste. La Scheveningen, picteaza mari întinderi de nisip si cer, cu cîteva mici figuri de pescari si cu barci. Prin padurea „autumnala" descopera pe trunchiu-rile arborilor nuante care merg „de la un verde stralucitor" pîna la un „negru cald si intens" ...

„Am fost surprins cînd am vazut cît de solid sînt înfipte în sol aceste mici trunchiuri de copaci, pe care le-am început cu pensula, dar, din cauza stratului gros de culoare cu care era pictat solul, trasatura de pensula se topea ca nimic, si atunci, apasînd tubul, am facut sa iasa din el radacinile si trunchiurile ■— si le-am modelat usor cu penelul.

„Da, iata-le, tîsnesc din el, sînt aici solid înradacinate, într-un anume fel sînt multumit ca nu am învatat sa pictez. Poate ca as fi învatat sa las sa treaca neobservate efecte de acest fel, asa ca acuma spun nu — tocmai asta vreau sa obtin, daca nu e posibil, nu e posibil, dar vreau sa încerc desi nu $tiu cum ar trebui facut. Nu stiu nici eu cum pictez, ma asez cu un panou alb în fata locului care m-a izbit, privesc ceea ce am în fata ochilor, îmi spun, acest panou alb trebuie sa devina ceva — ma razgîndesc nemultumit — îl pun de-o parte si dupa ce ma odihnesc ma uit la el cu o anume spaima — ramîn nemultumit pentru ca sulfletul îmi este prea plin de aceasta minunata natura ca sa pot fi multumit — si totusi vad ca natura mi-a povestit ceva, mi-a vorbit, si ca eu am notat stenografie cele spuse. S-ar putea sa existe cuvinte indescifrabile în stenograma mea — greseli sau lacune, totusi ramîne ceva din cele ce mi-au spus padurea sau plaja sau o figura omeneasca." De la primul sau contact cu pictura, Vincent afirma o siguranta pe care n-a avut-o în nici o alta împrejurare. în aceeasi scrisoare catre theo

spune: „pictura mi-a intrat în sînge .. ." si dintr-o data îsi gaseste, fara nici un studiu, fara nici o lectie, maniera, acele împastari care sînt ca brazdele de pamînt sau ca scoarta copacilor, facute din materie nu din aparente.

Dar în acest fel culorile se epuizeaza repede, si cu atît mai repede cu cît lucreaza de dimineata pîna seara, abia oprindu-se ca sa îmbuce ceva. îsi agata studiile pe peretii atelierului. Dar le va putea vinde oare?

Dupa cîteva saptamîni, asemenea unui luptator prea înflacarat care si-a consumat toate cartusele, trebuie sa înceteze focul si sa-i puna din nou lui Theo îngrijoratoarea problema a banilor. „Ar trebui sa stiu daca studiile mele acopera pretul pensulelor, al culorilor si al pînzei."

si ca sa afle ar trebui sa vînda? Dar deocamdata nici nu e vorba de asa ceva si pictorul care abia s-a descoperit e obligat sa nu mai picteze pentru ca nu mai are culori. . .

ARTA sl COMERŢUL

Vincent nu se descurajeaza. Reîncepe sa deseneze, reia studiile de figuri. Renunta la culturile de cartofi, la întinderile marine, pentru a reveni la barbatii si femeile care forfotesc prin piete, prin cantinele pentru saraci, prin azilurile de batrîni. Se reîntoarce de asemenea în atelierul unde Sien îsi creste copilul...

La putina vreme dupa ce s-a mutat la Nuenen, noua sa „pastorie", Theodorus vine sa-si vada fiul. Sta de vorba cu el pe un ton „dezaprobator" despre legatura sa, dîndu-i ca argument al criticii sale aceasta ciudata sentinta: „Totdeauna exista ceva imoral în legatura cu o femeie de conditie inferioara".

Totusi nu-i mai pretinde nimic, stiind bine ca Vincent nu va asculta decît de propria sa constiinta; putin timp dupa întoarcerea sa acasa, îi va trimite la Haga un pachet cu

îmbracaminte si un „palton calduros de femeie", dar care îl va emotiona profund pe fiul sau.

Din nou, se resemneaza cu munca obositoare si cu mizeria. „E mai bine sa fii învins decît învingator — Prometeu deoît Jupiter."

In iarna aceea, se va gîndi la sarcina înfaptuita; e sigur ca a înaintat. Lînga el, si tot atît de încet, o femeie „progreseaza", redobîndindu-si sanatatea si linistea; o fetita reînvie; un copil doarme. în mijlocul mizeriei care îl hartuie, acest camin îl sustine adueîndu-i un fel de fericire.

„în toata iarna aceea atît de întunecata, îi scrie prietenului sau Rappard, acest copil a fost pentru mine ca o lumina în casa. Iar femeia, cu toate ca nu e solida si ca trebuie sa munceasca din greu pentru a asigura ordinea în atelier, s-a mai în-zdravenit si ea. Vezi deci ca, sfortîndu-ma sa aprofundez arta, lîneerc în acelasi timp sa aprofundez viata, amiîodaua mergînid mîna în mîna."

\ incent nu-i marturiseste nimic din toate acestea lui Theo; îi vorbeste numai despre lecturile sale — Zola, Hugo, Murger. îl tine la curent cu lucrarile sale, cu acea sarcina comuna, careia, înjugati amîndoi, i se consacra în vederea unui viitor mai bun. Acest viitor, chiar dupa experienta pasionanta pe care tocmai o facuse, nu-1 considera din punctul de vedere al picturii. Aceasta nu poate fi pentru el deoît o eliberare personala dar nu o considera o meserie. Expozitiile nu-i trezesc interesul. Ce-i deci în ochii lui aceaista pictura pentru care uita chiar sa manînce? O exigenta pe care o simte fermentînd în interiorul sau, dar care nu-1 angajeaza decît pe el însusi. în cursul acestei toamne, îi sorie lud Van Rappard: „N-am avut nici o data pofta, si de altfel cred ca nu voi avea niciodata, sa cer publicului sa vina sa-mi vada opera. Nu ma lasa rece daca o apreciaza, dar trebuie s-o faca fara zgomot; consider ca lucrul cel mai putin de dorit din lume este o anume forma de popularitate".

Simte, înainte chiar de a fi încercat, ca opera lui nascuta din pasiune, din ardoare, nu e facuta pentru negustori. Transformarea artei în comert îl revolta. O situeaza pe prima prea sus si pe cel din urma prea jos pentru a admite ca un tablou ar putea deveni o valoare comerciala. si chiar daca împreuna cu Theo gîndeste ca primele sale studii ar putea fi cîndva vandabile, ajunge foarte curînd la concluzia ca locul lor „e mai degraba în atelier deoît în comert".

Cu tablourile a facut cunostinta prin intermediul gravurilor si sub aceasta forma le atribuie el o anumita misiune, o anume putere asupra publicului. Dar ca opera unui om sa ajunga proprietatea altuia i se pare o aberatie.

Theo i-a acordat un an ca sa-si perfectioneze desenul. Termenul se apropie. La tehnicile pe care le folosea pîna acum, creionul, estompa, penita, adauga litografia. Intra în legatura cu un tipograf si face cîteva încercari pe care le supune judecatii fratelui sau. Are suficiente cunostinte oare ca sa poata ajunge ilustrator la Haga sau, daca e nevoie, la Londra, unde reviste ca Graphic sau London News i-ar putea asigura o slujba fixa?

Dar acest muncitor este descumpanit eînd trebuie sa aiba de-a face cu oamenii. Putin cîte putin s-a cufundat, dupa venirea lui la Haga, într-un mediu si chiar într-o singuratate care nu fac decît sa agraveze nesociabilitatea lui naturala.

Stîngacia si timiditatea lui, caracterul violent si felul lui repezit de a vorbi, tinuta lui pe care si Theo i-o reprosa, nu sînt de natura sa-i dea siguranta de care ar avea nevoie. Dincolo de munca înversunata în care se angajeaza, îl framînta viitorul. „Uneori mi se strînge inima cînd vad cum merg treburile, si atunci îmi piere tot cheful. Nu ca n-as dori sa consacru desenului toate preocuparile mele, dar ar trebui sa iau legatura cu redactorii, pfu! si gîndul asta ma face sa ma cutremur."

si oare sub presiunea editorilor nu va trada aceasta arta agonisita cu pretul atîtor eforturi? Descopera peste tot, în idei ca si în executie, „ceea ce Zola numeste triumful mediocritatii".Daca pastorii l-au tradat pe Dumnezeu, acum vede ca si artistii tradeaza adesea arta. Gravurile cizelate cu finete pe care le admira la Londra în Graphic, îsi pierd putin cîte putin calitatile, motivele, semnificatiile. Editorii cer astazi „actualitati" facute prea în graba. Frumoasele vremuri ale stampei sînt pe duca. In reviste apar primele repro-duceri fotografice. „O acvaforte obisnuita, o simpla litografie are un farmec original pe care nici un procedeu mecanic nu-1 poate înlocui."

Vincent ar vrea sa se lipseasca de negustori. Uitînd pentru o clipa deceptiile pe care i le-au provocat egocentrismul si meschinaria pictorilor de la Haga, îi face cunoscut lui Theo un proiect de asociatie — fara presedinte si fara statut — care i-ar grupa pe pictori si pe gravori în vederea realizarii unor reproduceri dupa operele de arta, reproduceri menite sa împodobeasca locuintele muncitorilor si taranilor. Expune amanuntit aceasta idee himerica, îi vorbeste despre ea si lui Rappard. Proiectul — „caritabil, nu comercial", precizeaza el — nu va fi pus în aplicare nici macar într-o forma incipienta. Se încheie anul. în ciuda progreselor realizate, situatia ramîne neschimbata. E la fel de grea, viitorul la fel de nesigur... Ţelul lui? „Ma zbat sa ajung la el, as vrea sa realizez ceva serios, care sa aiba suflet!" Dar în aceasta lupta pentru arta si pentru existenta, nu are, în continuare, alt sprijin si alta arma decît afectiunea lui Theo.

Un eveniment neasteptat va face ca legaturile dintre cei doi frati sa se strînga si mai mult. Se deosebesc prin caracter, dar au aceleasi sentimente. La începutul lui ianuarie, la un an dupa Vincent, Theo se ataseaza, la rîndul sau, de o tînara femeie bolnava, pe care amantul tocmai o parasise lasînd-o sa se descurce singura cu toate datoriile. Theo i se marturiseste în taina fratelui sau mai mare. Din acel moment toate firele sînt reînnodate. Dupa mai multe luni de absenta, Christine reapare în scrisorile lui Vincent. Gestul lui Theo si confidentele lui îi alatura, mai uniti ca oricînd împotriva lumii care-i înconjoara: „Societatea din care facem parce califica asemenea fapte drept nesabuite, temerare, stupide..."

Nu, hotarît, Theo nu va fi de partea lui Ter-steeg, ci alaturi de cei care sufera, alaturi de cei care stiu ce e mila, pentru ca ei însisi se considera vrednici de mila.

Vincent a facut bilantul anului de munca, dar acum îi poate vorbi fratelui sau si de un alt progres, cel realizat, dupa parerea lui, de Sien pe calea însanatosirii ei fizice si morale. Este „mai înzdravenita, mai putin nervoasa"; copilasul este fermecator, fetita se simte mai bine, chiar daca mai poarta înca urmele marii mizerii de odinioara. Acest an n-a fost asadar inutil. si Vincent se bucura la rîndul sau ca si Theo are „de salvat o viata". Pentru un moment redevine fratele mai mare care-I copleseste cu sfaturi, spunîndu-i cum s-o îngrijeasca pe tînara femeie, cum s-o pazeasca de singuratate si de lipsa de preocupari.

în cele din urma Theo va renunta. Dar situatia aceasta similara va face ca Vincent sa capete o încredere deplina în fratele sau.

„ALBUL s^ NEGRUL"...

Ajutorul pe care i-1 da Theo e cu totul altceva decît un gest de mila frateasca. Este, am mai spus-o, o participare, o anume asociere în vederea unui scop care nu e acela de a trai în primul rînd, ci acela de a înfatisa frumusetea lumii si mizeria poporului. Frumusetea lumii nu poate fi descoperita, dupa parerea lui Vincent, decît în locurile cele mai mizere — în inimile cele mai nenorocite. „Am fost sa vad locul unde maturatorii arunca gunoaiele. Tii, drace! cît era de frumos!" exclama el. si vorbind despre lucruri, are aceleasi accente de tandrete cu care vorbeste despre fiinte! „Ce frumos e glodul si iarba vestejita!" Vincent îsi continua drumul cu încetineala — daca nu chiar în bezna — ca pe vremea cînd era tn Borinage — într-o penumbra în care figurile si obiectele îi apar la fel de terne. Vincent nu vor beste niciodata despre lumina, despre soarele care scalda uneori vastele întinderi ale cîmpiei. Ci despre pajistile ce mustesc de ploaie, despre reflexele apei sub cerul cenusiu. Fulgerul întrezarit prin pictura nu 1-a orbit decît o clipa. E înca cu totul legat de ceea ce-i seamana, de tristetea vietii. O tristete de pe urma careia nu sufera, pe care o cultiva cu un fel de pasiune morbida. Ajunge chiar sa-si împleteasca strîns meseria cu altruismul la care nu poate renunta: „Idealul meu este sa lucrez dupa model si sa dispun de un numar tot mai mare de modele; de o ceata de oameni sarmani pentru care atelierul ar putea însemna un fel de «liman de bunavointa» cînd e frig sau cînd n-au de lucru, sau cînd au nevoie de un azil. Unde sa stie ca vor gasi caldura, mîncare si bautura, si posibilitatea sa cîstige cîtiva gologani. Deocamdata fac acest lucru la o scara redusa, dar sper ca în curînd voi putea face mai mult."

Problema modelelor a fost totdeauna o problema capitala pentru Vincent. Nu putea sa lu-creze din memorie — si cele cîteva încercari de a lucra în acest fel facute la Arles, dupa sfatul lui Gaugaiin, nu-i vor aduce nici satisfactii si nu vor mai fi repetate.

Aceasta dorinta de a picta dupa natura are doua motive: nevoia de adevar, pe care nu-1 poate exprima decît studiind cu rabdare si tenacitate, si contactul uman — sau poate, mai exact, contactul social. Este destul de curios ca lipsindu-i banii necesari ca sa-si poata plati modele recrutate printre straini (profesionisti sau neprofesio-nisti), Vincent nu i-a pictat aproape niciodata pe cei apropiati — parinti sau prieteni. Nici fratele, nici surorile, nici parintii, cu exceptia cîtorva desene facute dupa fotografiile de familie, nici femeile pe care le-a iubit: Kee Vos, Margot Bege-man — în afara de Christine care i-a fost model înainte de a-i deveni amanta.

Aceasta s-ar putea explica prin faptul ca el nu cauta atît sa individualizeze caractere cit sa contureze tipuri sociale: muncitori, tarani, tesatori. Mai tîrziu, la Arles, va încarca figurile cu sim boluri care le vor depasi. Factorul Roulin va deveni un fel de zeu socratic, sotia lui va evoca „femeia care leagana copilul", pictorul Eugene Boch, un poet.

„E ciudat sa frecventezi modelele, scria el de la Haga, afli o multime de lucruri despre viata lor; am lucrat iarna asta cu oameni de care o sa-mi amintesc totdeauna."

Pentru a-si exprima sentimentele, „albul si negrul" îi sînt mai la îndemîna decît culorile. Dar se foloseste de ele ca pictor, cautîndu-le toate nuantele, cautînd toate efectele acestei game sumbre. Celor care spuneau: „A picta înseamna sa desenezi cu culori". Le raspundeam: „fie, dar si sa desenezi în alb si negru înseamna de fapt sa pictezi în alb si negru". Iar ei ziceau: „A picta înseamna a desena", iar eu: „a desena înseamna a picta!" într-adevar, din acest moment Vincent este pictor. A sesizat linia, miscarea. Cautarile lui din cursul acestor prime luni ale anului 1882 au mai ales ca obiect modelele, clarobscurul. Litografia nu 1-a interesat decît în trecere, dar gratie ei a descoperit noi ustensile si materiale noi: creionul litografic, cerneala autografica si în curînd cerneala de tipar pe care o amesteca pe paleta cu culori de ulei, brun si alb, sau pe care o dilueaza cu esenta de terebentina spre a obtine laviuri mai mult sau mai putin deschise. Ceva mai înainte a încercat carbunele muiat în ulei. Cauta nuante profunde de negru si pentru a le realiza experimenteaza toate tehnicile care-i trec prin minte. Dupa ce termina un desen, arunca o galeata de apa peste hîrtie si reface liniile cu pensula pe foaia uda. Elegantelor „Faber" le prefera creionul de tîmplarie sau grafitul natural al carui luciu îl face sa' dispara folosind ca fixativ laptele. într-adevar, picteaza fara culori. Uneori mai încearca si acuarela, dar acest mijloc prea clasic nu-1 satisface decît pe jumatate; o gaseste oarecum fada si se acomodeaza mai bine cu laviu-rile în griuri, pe care k obtine prin mijloacele pe care le-am vazut. în acelasi timp, întelegînd rolul luminii asupra obiectelor si asupra modelelor, comanda niste obloane mobile pe care -le fixeaza în interiorul ferestrelor spre a putea dispune de lumina dupa plac si pentru a o putea dirija cum vrea el. în cîteva luni, minutiosul ucenic a luat alura unui novator. Se consacra în continuare figurilor pe care le deseneaza în atelier îmbracîndu-si modelele — pe Sien, pe fetita (o sora mai mica de-a Christinei, nu propria ei fiica), cîtiva batrîni de la azil, sau un muncitor de prin vecini — cu zdrente descoperite pe la telali. Sînt siluete mari, aproape întotdeauna în miscare... „Sa desenezi o fiinta omeneasca, ceva ce traieste... spune el. Stînga-cia de acum un an a devenit un fel de asprime a trasaturilor care e caracteristica pentru siluetele pictate la Haga. Trasaturile sînt ferme, volumele sînt solid construite. E munca lipsita de comple-zenta, de înflorituri, a unui artizan care-si stapî-neste bine uneltele. Ţaranul încovoiat în timpul muncii, femeile cu privirile atintite asupra greutatilor vietii, batrîni de la azil drapati în redingotele lor lungi.

Van Gogh arata omul în actiune, muncitorul facind acele gesturi care, pentru el, au avut întotdeauna semnificatia simbolica a muncii ce se savârseste dupa cum a poruncit Dumnezeu.

Scrie despre o compozitie pe care o pregateste — culegatorii de cartofi: „îmi închipui ca bine-ar fi sa fac, cu aceste figuri, îngenuncheate, seara, pe un cîmp plat, ceva care sa evoce un anume climat de devotiune".

în primavara, o vizita la Rappard, o scurta calatorie pe care o face la Utrecht, anume ca sa-1 vada, îl decide sa se apuce într-adevar de compozitii mari, pentru care se simte pregatit.

Se duce printre dune, la carierele de nisip, începe simultan mai multe desene de un metru pe cincizeci de centimetri: muncitorii de la turbarie la lucru, groapa cu gunoaie, antrepozitul de carbuni, culegatorii de cartofi; peste tot apar oameni în actiune carora el trebuie sa le sesizeze în acelasi timp si gesturile si caracterele. Adesea porneste la drum de pe la patru dimineata; uneori lucreaza toata noaptea, cu pipa în gura, în ta-

cere. ..

Un tînar topograf de prin vecini, pe nume Fur-nee, îi cere lui Vincent permisiunea de a lucra alaturi de el si îi cere unele sfaturi. Atunci prietenia lui Rappard e pentru el un sprijin în munca. Urmeaza amîndoi drumuri oarecum paralele. „Am uneori impresia ca ma aflu pe bordul unei corabii pe vreme de furtuna, cînd grijile devin prea împovaratoare, scrie el. în sfîrsit, cu toate ca marea ne ofera primejdii si ne putem îneca în ea, iubesc nespus de mult marea..."

Furtuna nu mai e departe. Dar Vincent gaseste în munca o forta invincibila. încrederea pe care o are în el însusi, dar si necesitatea, îl îndeamna sa mearga la Tersteeg sa-i arate unul din desenele lui mari. Vizita zadarnica. Irascibilul negustor se multumeste sa-i aduca aminte ca 1-a sfatuit sa faca acuarele. Cît despre desene, abia le priveste si nu spune nimic despre ele: „N-as fi de loc mirat daca le-ar considera ca fiind opera unui nebun, sau ceva absurd ..."

O scrisoare adresata unchiului Cornelis, negustorul din Amsterdam, prin care încearca sa reînnoade legaturile lor si îi cere sa vina sa-i vada desenele, ramîne de asemenea fara raspuns. Nu-i nimic! Vincent va continua sa mearga pe calea pe care si-a trasat-o. Cîndva tot va trebui sa i se dea dreptate.

Fie, negustorii pot sa-i întoarca spatele; în fond nu i-ar pasa de atitudinea lor daca n-ar avea atîta nevoie de bani. Din nou a stabilit relatii cu cîtiva pictori: Van der Weele, al carui talent si eforturi le apreciaza, Breitner, care vine sa-1 revada dupa o lunga absenta, Blommers, V. de Velden, caruia îi face o vizita la Rotterdam, dar ale carui pînze îl irita, si în sfîrsit, De Bock, care îi creeaza conditii oa sa poata lucra la Scheve-ningen. în vara, Vincent se decide sa se apuce din nou de pictura si sa faca cîteva studii de peisaje marine si de peisaje cu figuri. Dar chiar atunci Theo îi spune ca are prea putine sperante în privinta viitorului.

„APA URCA..."

Aceasta scurta fraza e de ajuns ca sa destrame din-tr-o data curajul lui Vincent, acel curaj care se întretinea numai dintr-o tensiune încordata a întregii lui vointe: „Numai pentru ca simteam traind în mine speranta în vremuri mai bune am persistat daruindu-mi toata puterea muncii pe care o fac acum, fara sa ma îngrijesc de viitor altfel decît nutrind speranta ca într-o buna zi voi culege roade dupa cum am semanat...

„Au trecut saptamîni, multe saptamîni, si luni de-a lungul carora cheltuielile mele au depasit mijloacele, în ciuda stradaniilor mele, în ciuda grijii si parcimoniei mele. Cu banii pe care mi-i trimiti, eu trebuie nu numai sa ma descurc vreme de zece zile ci sa si platesc o gramada de datorii astfel încît cele zece zile urmatoare sînt cît se poate de slabe. Femeia mai trebuie, în plus, sa-si alapteze copilul, si adesea se întîmpla sa nu aiba lapte. „si eu ma simt uneori foarte slabit cînd trebuie sa lucrez printre dune sau în alta parte; nu ma-nînc pe saturate.

„Ghetele mele sînt numai petece si cu pingelele gaurite; toate astea si alte mici mizerii ma îmba-trînesc.

„în sfîrsit, asta n-ar fi nimic, Theo, daca as putea sa ma agat de ideea ca totusi situatia se va îndrepta cu conditia ca eu sa perseverez. Dar tu tocmai mi-ai scris: nu-ti pot da decît prea putine sperante în privinta viitorului..."

Vincent simte din nou ca se apropie un dezas-tra. în mizeria pe care o îndura de mai bine deun an, alaturi de aceasta femeie si de cei doi copii ai eij el n-a putut conta decît pe munca luisi pe sprijinul ce i-1 oferea credinta lui. Oare nu varnai putea conta nici pe ele?

si Christine, care nu are acest sprijin, fara îndoiala ca e de multa vreme deznadajduita. Înca din primavara, Vincent se plînge de „caracterul ei execrabil". si-a facut socoteala, si mama ei de asemenea, ca în sfîrsit acest pictor le va scapa de mizerie. Acum ea nu mai crede asta, iar cei din jurul ei, familia îi dau de înteles ca pîna la urma el o va parasi.

Datoriile cresc; creditorii îl hartuiesc. Daca-1 plateste pe unul, ridica pretentii si celalalt. Un negustor din cartier îi intra în casa înjurînd în gura mare si cînd Vincent încearca sa-1 dea afara negustorul îl ia de guler si-1 trînteste jos, ceea ce nu cerea un prea mare efort data fiind starea de slabiciune a nefericitului pictor. Perceptorii reclama plata impozitelor, dar el se multumeste sa-si aprinda pipa cu somatiile lor si le spune ca vîn-zarea mobilierului sau sarac n-ar acoperi cheltuielile.

Corabia ia apa prin toate partile. înca o data Vincent îsi da seama ca se scufunda. Grijile, foamea, mizeria l-au epuizat. îl cheama în ajutor pe singurul prieten care nu 1-a parasit: „Fa tot posibilul ca sa vii mai repede, frate, caci nu stiu cît mai pot rezista. Sînt prea coplesit, simt ca îmi voi da sufletul sub povara.

„Ţi-o spun deschis, încep sa ma tem ca n-o s-o scot la capat în felul acesta, deoarece constitutia mea ar fi destul de buna daca n-as fi postit prea mult sau daca as fi muncit mai putin, si pe cît a fost posibil am ales prima solutie, pîna în clipa cînd iata-ma ajuns prea slab. Cum as putea continua sa rezist?"

în încheiere, îi cere sa nu vorbeasca nimanui despre starea tn care se afla ca nu cumva cei care „l-au prevenit si i-au prezis" sa creada ca au dreptate.

Cînd Theo primeste acest apel disperat, e cuprins el însusi de neliniste. îi vorbeste lui Vincent de îndoiala care îl „roade încercînd sa-si dea seama daca e responsabil de consecintele suparatoare ale unei actiuni bune..." Probabil ca aceasta întrebare se refera la urmarile propriei Iui aventuri. E posibil ca ea sa se refere si la Vincent. Dar cine este asadar responsabil de aceste urmari suparatoare? „Ce sa mai spun de momentele în care simti cum un soi de fatalitate face ca binele sa se transforme în rau, raul în bine."

Cauta împreuna o iesire din acest nou impas. Sa mearga la Londra? Dar Vincent nu se simte destul de sigur pe meserie ca sa înfrunte editorii. Sa se instaleze la tara unde viata — chiar cu femeia si copiii — ar fi mai ieftina? Dar cheltuielile mutatului nu ar agrava si mai mult situatia? Sa se stabileasca la Loosduinen, pe tarmul marii?

Ca pe vremea tineretii, Vincent reîncepe, descumpanit, hoinarelile lui solitare. Rataceste printre dune pîna dincolo de Scheveningen, pe coastele pustii unde tacerea se umple de obsedantul vuiet al marii si de tipetele pasarilor. Singuratatea îi reda linistea.

Asteptînd sosirea lui Theo, mai picteaza cîteva 9tudii. Dar si el îsi pune prea putine sperante în viitor. „Nu numai ca am început sa desenez relativ tîrziu, dar nici nu sînt sigur ca mai am mult de trait..." si fara sa poata prezice, calculeaza totusi ca trupul lui va mai rezista bine înca „sase pîna la zece ani". Vincent nu se înseala. Nu mai are de trait decît sapte ani.

O NOUĂ PLECARE

Facînd bilantul destinului sau, trage concluzia: „Trebuie ca în cîtiva ani sa duc la bun sfîrsit o sarcina determinata; nu e deloc nevoie sa ma grabesc paste masara — trebuie sa ma tin de munca, senin si linistit, cît mai regulat si cu înflacarare, pe cît mi-e posibil; lumea nu ma intereseaza deloc, sau numai pentru ca am o datorie fata de ea si, fiindca m-am plimbat prin aceasta lume vreme de treizeci de ani, am de asemenea si obligatia de a-i lasa ca semn de recunostinta cîteva amintiri sub forma de tablouri — care n-au fost facute ca sa;placa unei tendinte sau alteia, ci ca sa exprime un sentiment omenesc sincer".

Theo vine sa-1 vada la 15 august. Despre aceasta întîlnire nu se stie nimic, sînt cunoscute numai reactiile lui Vincent, din scrisorile expediate dupa întîlnire. Theo regreta din nou ca fratele sau a rupt-o cu familia, gîndindu-se poate ca si de data aceasta ar fi putut gasi un refugiu la „pastorie". Martor la dezastru, Theo nu s-a putut abtine sa nu-i reaminteasca lui Vincent reprosurile facute de Tersteeg, în legatura cu tinuta, de pilda. Dar Vincent n-are alta îmbracaminte decît hainele vechi ale tatalui si fratelui sau. Theo a încercat de

asemenea sa-i deschida ochii în privinta Chris-tinei care nu va putea fi niciodata altceva decît o piedica în munca lui si în calea seninatatii pe care el si-o doreste. Vincent este si el constient de toate acestea. Dar nu vrea sa „precipite nimic"; mai spera în nu se stie ce miracol; daca ar smulge-o de lînga familie si ar pleca în provincia aceea pierduta de care i-a vorbit Rappard, în Drenthe, numai cu ea si copiii, nu si-ar recapata ea oare bunavointa de altadata? Dar nu mai e timp. Christine s-a îndepartat de amantul ei. Mama si fratele o îndeamna s-o rupa cu el si sa-si reia vechea meserie. „Ea nu-si da seama ca procedeaza rau sau — ma întreb uneori — nu vrea sa-si dea seama." Ea nu va lupta pentru salvarea ei asa cum Vincent lupta pentru meseria lui. „Da, nu ma intereseaza nimic si sînt lenesa, îi raspunde ea lui Vincent, da, sînt o prostituata si în afara de meseria asta nu vad pentru mine alta iesire decît sa ma arunc în apa." si ea, ca si Vincent, si-a prevazut destinul.

Pentru moment, ea renunta sa-1 urmeze în fuga lui spre pamînturile salbatice din Drenthe. Hotarasc amîndoi o despartire provizorie, întelegînd foarte bine, si el si ea, ca va fi o despartire definitiva. Vincent înca mai spera ca ea o va apuca pe drumul cel bun; fiindca i-a promis ca se va angaja ca servitoare, el da anunturi. îsi propune s-o ajute daca are cu ce. Christine pare ca vrea sa se îndrepte, dar, pe la spatele lui Vincent, mama si fiica comploteaza cu „pestele de frate-sâu"... Vincent constata ca anunturile sînt o prefacatorie si în cele din urma Sien îi marturiseste ca „a facut demersuri ca sa fie angajata într-un bordel". Femeia s-a razgîndit la timp, dar în fata acestor minciuni si intrigi nefericitul Vincent îsi pierde curajul... Nici ea si nici mama ei nu se vor ridica din mizeria care le copleseste; si ce se va întîmpla cu copiii?

Aici din nou trebuie semnalata o eroare repetata des de catre majoritatea biografilor. Vincent ar fi profitat, ca sa fuga, de internarea Christinei la maternitatea unde ar fi nascut un „al saselea copil" care putea fi al lui Vincent. Legenda odioasa si stupida colportata înca si astazi de biografii ce falsifica însasi termenii scrisorii lui Vincent1. Or, tocmai dimpotriva, acesta îi relateaza lui Theo cum anume i-a vorbit Christinei: „Daca vei ajunge din nou în starea în care te-am întîl-nit, casa mea va continua sa fie si a ta. Dar situatia e alta; furtuna a trecut; poti sa-ti croiesti un drum în viata cu propriile tale puteri, fara aju-torul meu — trebuie sa încerci..."

în ceea ce-1 priveste, e hotarît acum. O misiune mult mai exigenta decît salvarea acestui suflet care refuza sa fie salvat îl obliga sa urmeze o alta cale. Dar înca o data generozitatea lui a esuat. Trebuie sa se rupa de aceasta afectiune care îl leaga de trei fiinte, pentru a îndeplini sarcina ce-o are de îndeplinit. Sa se elibereze. Sa fuga. Dar unde? „N-are importanta, numai sa traiesc o vreme sub acoperisul unui taran, departe, foarte departe, la tara, foarte departe de aici, acolo unde natura este autentica."

Pleaca. Porneste „la drum, fara bagaje, singur,

la învatatura. .."

Christine si copiii îl conduc la gara unde ultimul sau prieten, tînarul topograf Furnee, vine si el sa-1 salute... „La plecare ne-am luat un ramas-bun sfîsietor..."

Acest mic si trist grup, care descreste pe peronul garii din Haga, reprezinta pentru Vincent, în nea gra lui mizerie, singura fericire pe care o va fi cunoscut în ceea ce credea el ca este „viata adevarata ...

Acum îl cheama o alta viata pe care si-o va petrece în singuratate.

X. SINGURĂTATEA

Oare aceasta smulgere e o eliberare? Vincent a mers pîna la capatui acestui efort care a durat aproape doi ani într-o situatie imposibila, si oare de mult l-ar fi dat gata pe oricare altul. Total lipsit de resurse materiale, la discretia unui frate care-i „tinea soarta în mîinile lui" si care nu-i aproba modul de viata, el voia în acelasi timp sa-si întemeieze un camin, sa învete o meserie, sa faureasca o opera, sa salveze un suflet care pîna la urma renunta din propria-i vointa sa se salveze — si toate acestea în vreme ce aproape toata lumea era împotriva lui, parinti, confrati, negustori. ..

în trenul care-1 poarta printre scundele coline din Weliiwe, dupa durerea pricinuita de aceasta ruptura ce sanctioneaza un nou esec, Vincent încearca o senzatie de usurare. Va încerca sa-si revina, contînd pe singuratate si pe lucrul sau, pentru a-1 ajuta.

Soseste seara la Hoogeveen, în inima regiunii Drenthe, si trage la „un han rustic", foarte a-proape de gara, de unde se si grabeste sa-i scrie fratelui sau pentru a-i da adresa si pentru a-i împartasi impresiile. Cîmpia trista raspunde starii lui de spirit. în jurul burgului — „un lung sir de case de-a lungul unui canal" — se întind pajisti în care cresc cîtiva arbori si prin care sînt împras- tiate stîne, ferme sau colibe, iar si mai departe, prin împrejurimi, se afla turbariile si landele acoperite cu maracini.

Intentia lui nu e sa se stabileasca la Hooge-veen — unde podul hanului, spune el, ar putea totusi sa-i serveasca drept atelier — ci sa mearga dintr-un catun într-altul, dintr-un sat într-altul. Gazda sa îl asigura ca ar putea „vizita toata regiunea turbariilor cu «sabotii», pîna la frontiera prusaca si pîna la Lacul Negru". Iata-1 deci gata sa cutreiere împrejurimile, cautînd motive pentru arzatoarea lui dorinta de a picta.

Drenthe, provincie situata în nordul Ţarilor de Jos, între vechiul Zuiderzee si frontiera germana, era pe vremea lui Van Gogh una dintre cele mai dezmostenite regiuni. Henry Havard, care a cutreierat-o în epoca aceea, o descrie în lucrarea sa La Hollande a voi d'oiseau^ (Traversînd Olanda), ca pe o regiune austera, cu „un sol sarac si nisipos în care nimic nu se obtine fara efort".

si totusi, în aceasta regiune ingrata, o seama de peisagisti olandezi din marea epoca s-au dus sa-si instaleze sevaletele cu mult înaintea lui Vincent, printre acestia numarîndu-se Jacob van Ruysdael si prietenul sau Hobbema.

în jurul fiecarui sat se afla o mica zona de culturi, Esch, înconjurata de întinderi atît de vaste de pamînt acoperit cu maracinis, încît Havard si însotitorul sau s-au ratacit prin împrejurimile oraselului Zweeloo, negasind „nici o urma de drum, nici de carare, pierduti între cerul arzator si landa neagra".

Localnicii îsi scoteau veniturile, pe vremea aceea, din turba „Veen", ce provenea din terenurile mlastinoase si pe care o transportau cu „sabotii" pe canale. Turba era vînduta în alte regiuni ale tarii. Dar insalubritatea mlastinilor afecta populatia.

0 asemenea salbaticie naturala era parca anumefacuta sa-1 încînte pe Vincent.

Vioiciunea impresiilor noi, autenticitatea rustica pe care o descopera dupa o lunga sedere la oras, ti redesteapta entuziasmul sau fata de natura, fata de fiintele fruste din care vrea sa-si faca modele. Se duce prin catunele vecine, intra prin colibele în jurul carora barbati si femei au de lucru cu turba...

slepurile, carora prin regiune li se spune „saboti", sînt trase de cai de-a lungul canalelor, dar de cele mai multe ori sînt trase de barbati, de femei sau de copii. Viata aspra si mizeria, si aici, si-au pus pecetea pe trasaturile acestor tarani, au ofilit fetele femeilor. si-atunci în Vincent se redeschide dureroasa rana: „Theo, cînd vad prin maracinisuri cîte o sarmana femeie purtîndu-si copilul în brate sau strîngîndu-1 la piept, mi se umplu ochii de lacrimi. O recunosc în femeia aceea cu atît mai mult cu cît slabiciunea si îm-bracamintea jerpelita accentueaza asemanarea.

„stiu ca ea nu e buna, ca am avut perfecta dreptate sa fac ce am facut, ca-mi era imposibil s-o aduc aici, ca a fost întelept si cuminte sa fac ce am facut, dar asta nu ma împiedica sa-mi simt lufletul sfîsiat si inima îndurerata cînd zaresc o biata fiinta bolnava de friguri si nenorocita. Cîta tristete-i pe lumea asta!"

si Vincent îsi încheie scrisoarea cu aceste cuvinte: „Sînt momente cînd nu-mi gasesc linistea decît în certitudinea ca nefericirea nu ma va cruta nici pe mine".

NATURA sl OAMENII

Din lipsa de bani, Vincent n-a putut aduce cu el decît o mica provizie de culori. Cu toate acestea se apuca imediat de treaba si începe cîteva studii de peisaje cu colibe si cu mici figuri încovoiate de munca. Dar nu are cu ce-si plati modelele, iar cînd gaseste mijloace, modelele refuza sa-i pozeze fata de adunatura de gura-casca. si-atunci, se instaleaza, de bine de rau, într-o sura sau vreun pod unde abia patrunde lumina. De cele mai multe ori lucreaza sub cerul schimbator, profitînd de ultimele zile frumoase, pentru a reda unduirea ierburilor din lande, „veen"-ul, terenurile cu turbarii, ochiurile de apa din mlastinile noroioase, busteni putrezi, un peisaj în descompunere prin care el însusi rataceste cu chinurile lui.

„Totul e frumos aici, oriunde te-ai duce", scrie el. Hoinareala redesteapta în el sentimentele din copilarie si pe acela al singuratatii. în natura gaseste sublimul si gaseste asemanari cu „Millet" în taranii aceia si mai primitivi decît cei din Bra-bantul natal. Dar îl apuca ameteala cînd trebuie sa redea pe pînza nesfîrsita cîmpie cu maracini.

Lupta n-a încetat dar în continuare îi lipsesc armele. într-o zi, pleaca de dimineata ca sa picteze ... „N-am putut face nimic, îmi lipseau vreo patru sau cinci culori, si m-am întors acasa ca un caraghios."

Vine toamna cu vreme urîta, cu „zile ploioase si mohorîte" . .. Nefericitul Vincent se retrage în podul care constituie refugiul lui. „Lumina cade prin unicul ochi de sticla peste caseta mea goala, peste o legatura de pensule cu parul tocit care nu mai valoreaza mare lucru."

Prada amaraciunii, Vincent e singur acum. Face penibilul bilant al anului ce se încheie, contul datoriilor pe care înca nu le-a putut plati, lui Rap-pard, gazdei sale, imposibilitatea de a lucra, din lipsa de materiale si de atelier, la opera care, doar ea, e în masura sa-i justifice exilul.

Lungile scrisori pe care le trimite fratelui sau sînt toate strigate disperate în care îsi marturiseste grijile ce-1 chinuie din pricina lui Sien, de la care nu mai are nici o veste, si din pricina lui însusi întrucît e „împotmolit si poticnit" ca în cele mai negre zile pe care le-a petrecut pe vremuri la Bo-rinage. Cauta zadarnic o iesire si la un moment dat se gîndeste sa se duca în Indonezia. în cele din urma, coplesit de melancolie, pleaca mai de-parte, fugind de propria lui singuratate.

îi lasa hangiului neînsemnatul sau bagaj si se îmbarca pe un slep. Pe canal, trecînd printre ma-racinisuri, ajunge la Nieuw Amsterdam, un sat situat la limita frontierei si a mlastinilor.

îi povesteste lui Theo despre „interminabila calatorie" prin „vaste întinderi plate, cîmpii colorate diferit... punctate ici-colo de petele pe care le faceau un bordei ca o movila, acoperita de iarba, o mica ferma, un pîlc de mesteceni subtiri, plopii, stejarii..."

Ii lipsesc culorile dar în scrisori e pictor. Frazele lui sînt tot atîtea studii, precise, de o ciudata frumusete: „Cerul era de un alb-mcv delicat, de ne-descris, nu cu norisori de vata ci, dimpotriva, cu nori grosi îngramaditi unul peste altul si care acopereau tot cerul, ca niste smocuri colorate în mov, în gri, în alb cu o singura si mica despicatura prin care aparea albastrul. La orizont o dîra rosie mag-mrica; si dedesubt imensul maracinis brun, întunecat, uimitor; în sfîrsit, profilata pe banda rosie a cerului, gramada de acoperisuri scunde ale micilor bordeie".

si de data aceasta, în fata splendorilor naturii, îsi regaseste linistea.

înainte de a pleca din Hoogeven a primit zece florini de la tatal sau si cîteva tuburi de culori comandate de la Haga. Poate sa reînceapa treaba si în acelasi timp îsi recapata speranta.

Camera pe care o închiriaza la han e destul de spatioasa, are un balcon din care poate vedea „maracinii si baracile" si are o soba pentru zilele reci. Cînd se simte coplesit de singuratate, coboara pentru o clipa si se asaza în bucataria rustica unde s-ar putea sa existe si un leagan.

. .. Un leagan. Lînga vatra goala Vincent se gîndeste la caminul lui destramat. A primit vesti de la Sien prin vecinul lui, tîmplarul, care a socotit de cuviinta sa nu-i dea femeii

adresa pictorului desi ea i-o cerea. Vincent îi scrie imediat; s-au înteles ca el îi va scrie daca ea va dori în curînd va afla ca ea continua sa lucreze ca spalatoreasa si ca femeie cu ziua, ca sînt sanatosi copiii. Sa fie adevarat? „Scrie aproape indescifrabil, incoerent si pare sa regrete anumite lucruri din trecut".

„Mila si afectiunea mea pentru ea n-au murit", repeta Vincent. si ceva mai tîrziu: „Sarmana, sarmana creatura! Iata singurul sentiment pe care l-am încercat la început si pe care-1 încerc iarasi la sfîrsit".

IN PRIVINŢA NEGUSTORILOR .. .

si Theo care, la Paris, traieste tot cu Maria, tînara de care s-a îndragostit, are de întîmpinat greutati. Situatia lui la Boussod si Valadon ramîne nesigura din pricina lipsei de întelegere a negustorilor care face ca situatia lui sa devina „aproape de nesuportat". Or pentru Theo nu se pune numai problema propriei lui existente. Vincent e pe deplin lamurit: „Tu îi ajuti pe Tata, pe Mama, pe Wilhel-mine, pe Maria si mai ales ma ajuti pe mine". Dar la proiectele fratelui sau de a pleca în America, i-1 opune pe al sau, cel pe care i-1 sugera înca de la Haga: sa se faca si el pictor, sa se lepede o data pentru totdeauna de preocuparile negustoresti si sa treaca în clanul artistilor. Desigur, el însusi duce de ani de zile o lupta grea si înca n-a reusit sa-si asigure existenta. E sigur însa ca odata si odata tot va izbuti si nu vrea ca Theo, numai pentru a-1 ajuta pe el, sa continue, împotriva dorintei lui, o cariera care-i repugna si pentru care nu e facut. Vincent a suferit mai mult decît a lasat sa se vada si decît ar fi putut spune stiindu-si fratele de partea lui Tersteeg si a lui Cornelis Marinus. stie ca locul lui nu e acolo si i-a spus de nenumarate ori acest lucru. Astazi i-1 repeta cu o înflacarare, o insistenta care cresc pe zi ce trece si se exprima în scrisori în care încet-încet se contureaza o noua himera plina de generozitate si de dragoste.

Aceasta încercare prin care trece Theo e poate anume data ca sa-1 lamureasca mai bine asupra lui însusi, ca sa-1 oblige sa se rasgîndeasca, sa se schimbe: „nu o repetare a aceluiasi lucru, ci o regenerare totala. în trecut nu te-ai înselat; nu, dat fiind trecutul, tu trebuia sa fii cum ai fost..." Dar sa fi fost trecutul acela doar o epoca de „fundamentare, de slefuire si nu înca adevarata solutie?" Scriind acestea, Vincent se gîndeste la el însusi, care vreme de atîtia ani a cautat, s-a înselat, înainte de a descoperi drumul pe care s-a angajat si de care acum e sigur si pe care îl va urma pîna la capat în ciuda tuturor obstacolelor s[ a tuturor celor care îl dispretuiesc, neluînd în seama ceea ce nu e în deplin acord cu indestructibila lui vointa: „Daca ceva în adîncul tau îti spune: «nu esti pictor», abia atunci trebuie sa pictezi, batrîne, si vocea aceea va amuti". Fata de sarcina lor comuna se comporta ca taranul pe ogor, ca vitele la arat: „Trebuie sa te apuci de treaba cu îndrazneala, cu o anume constiinta ca ceea ce faci e conform ratiunii, ca taranul care mîna caruta ... Daca n-ai cal, devii propriul tau cal".

Tacerea pe care o pastreaza unchiul Cor, fata de încercarea lui Theo de a restabili o apropiere, întareste si mai mult vointa pictorului. Singuratatea în care traieste, viata aspra pe care o are în fata ochilor, în loc sa-1 descurajeze îl ajuta sa vada mai bine zadarnicia acelei lumi în care Theo se consuma în van luptînd cu intrigile si cu încercarile unora sau

altora de a-1 ponegri. Vincent poate vorbi tocmai de avantajul de a nu „avea un anume rang". „Viata noastra e într-o atît de mare masura un mister încît sistemul «bunei cu-viinte» e fara discutie prea strîmt. Pentru mine acest sistem nu mai are nici o valoare".

Zilele de singuratate petrecute în Drenthe, încercarile prin care a trecut la Haga, viitorul lui Theo, nu viitorul lui de negustor, ci de om, iata tot atfaea motive care-1 determina pe Vincent sa se clarifice nu în privinta zilei de mîine, de care nu-i pasa, ci în privinta situatiei în care se afla acum, în privinta felului sau de a întelege viata, în ciuda atîtor avataruri, nu si-a pierdut nici credinta, nici încrederea, si acum are în inima certitudinea pe care o cauta odinioara.

„LOCUL TÂU E INTR-UN LAN DE GR1U ..."

Aceasta certitudine e destinul sau de pictor. Pîna acum niciodata n-a vorbit despre ea cu atîta convingere. Regretele pe care le are atunci cînd se gîndeste la femeie si la copii nu-1 fac sa se îndoiasca totusi ca ceea ce ieri înca mai numea „viata adevarata" însemna pentru el tocmai viata de pictor. „Acum traiesc într-o atmosfera care ma exalta atît de puternic, care-mi ordoneaza, regleaza, întareste, reînnoieste si-mi amplifica gîn-durile, încît am ajuns sa fiu în întregime sub sta-pînirea ei."

De demult, dupa acea atroce calatorie prin tara neagra, în toiul iernii, în el germineaza ceva, încet, dureros, dar care-i întareste tot mai mult credinta într-o arta mai imperioasa decît apostolatul. De-atunci, trecînd prin încercari, el a putut sa se îndoiasca de toate si de toti. Dar niciodata de telul lui, de aceasta desavîrsire care se aseamana cu o nastere.

„Are Gustave Dore o vorba pe care totdeauna am gasit-o foarte frumoasa: Am o rabdare de bou. Eu vad în ea, în acelasi timp, ceva de bine, o anume cinste ferma ..." ... „Am o rabdare, cîta liniste exprima, cîta demnitate."

„Cum s-ar putea oare sa n-ai rabdare, sa nu înveti de la natura sa ai rabdare, sa ai rabdare sa vezi în liniste înaltîndu-se grîul, crescînd lucrurile -— oare te poti socoti un lucru mort cu desavîrsire încît sa crezi ca nici macar nu poti creste?"

Problema pe care Vincent i-o pune lui Theo este urmatoarea: daca îsi da în sfîrsit seama ca trebuie s-o rupa cu Goupil si asociatii lui, tînarul _ frate va reusi sa-si gaseasca un drum alaturi de Vincent. Acesta îsi va relua rolul de frate mai mare pentru ca, la rîndul lui, sa-1 îndrume pe aceasta cale pe care el însusi s-a poticnit multa vreme. îl va sprijini. Din nou Vincent se entuziasmeaza în scrisorile lui înflacarate, ca «n apostol în cautare de discipoli. „Dar daca vrei sa cresti, continua el, trebuie sa te afunzi în pamînt. îti spun deci: seamana-te în pamîntul din Drenthe si aici vei încolti... esti grîu si locul tau e într-un lan de grîu."

Sub impresia acestei sperante care 1-a scos din cercul singuratatii lui, Vincent îsi aminteste din-tr-o data de dificultatile prin care trece chiar el, si care indiscutabil ca se vor înmulti cînd Theo va deveni pictor. Poate conta pe un mic capital de 2 400 florini care le-ar ajunge sa traiasca doi ani în Drenthe. Incapabil sa-si dea seama cît de himeric

poate fi un astfel de proiect în astfel de circumstante, reconstruieste mintal esafodajul acelei fratii de artisti — de data aceasta în adevaratul sens al cuvîntului — la care de atîtea ori a visat la Bruxelles si la Haga, asa cum va mai visa înca si la Paris si la Arles.

„Nu ma pot împiedica sa-mi închipui cum viitorul se alcatuieste nu numai din mine singur, ci din tine si din mine, pictori si colaboratori, tovarasi în aceasta mica tara de turba."

La aceasta revarsare de entuziasm, pe care firea sa ponderata refuza sa-1 împartaseasca, Theo raspunde cu prudenta. Vincent e mirat, pune întrebari; se teme ca nu cumva Maria, prietena fratelui sau, sa fie cauza ezitarilor. Nu se îndoieste ca Theo e gata, asa cum e gata si el, sa înfrunte cea mai crunta mizerie numai sa se realizeze, daca într-asta vede el destinul sau.

„Vom avea destule greutati dar, dragul meu, ce bucurosi vom fi ca sîntem noi doi, ca traim împreuna în sînul acestei naturi de o nespusa frumusete si mai ales ca sîntem patrunsi de ideea ca sîntem doi muncitori manuali. E atît de îmbucurator ca aproape nici nu îndraznesc sa ma gîn-desc la toate acestea si totusi nu ma pot stapîni, desi aceasta fericire îmi pare prea mare, atît pentru tine cît si pentru mine, pentru ca în existenta noastra noi n-am fost obisnuiti cu fericirea, si sîntem înclinati sa spunem ca ea e harazita mai degraba altora decît noua."

în singuratatea în care se retrage ziua, în lungile seri de noiembrie, reia fara încetare aceste gînduri în care descopera pentru el însusi salvarea din singuratatea care-1 copleseste. Acest gînd a încoltit ca o samînta, fiind pe cale sa puna stapî-nire pe el. Nu-i mai vorbeste lui Theo de studiile lui, de lumea care-1 înconjoara. Traieste în acest viitor apropiat care va aduce alaturi de el fiinta cea mai draga, cea mai „frateasca".

Cînd, în sfîrsit, îsi da seama ca înca o data si-a facut sperante zadarnice, se pare ca treburile lui Theo se rezolvasera de multa vreme. Pentru Vin-cent e o cruda deceptie faptul ca îndemnurile lui au ramas fara efect, ca Theo n-a avut curajul de a face saltul care l-ar fi smuls „de lînga negustori", în scrisorile pe care i le adreseaza atunci fratelui sau, se simte ciuda ca acesta nu e asa cum Vincent ar fi vrut sa fie, ca accepta compromi-surile comertului, ca a „sacrificat prea mult de dragul bunastarii" ... In cele din urma, îi da dreptate lui Theo, dar amaraciunea nu-i trece, iar aceasta noua rana îl împinge din nou în singuratate, înca vreo cîteva saptamîni... Dupa care îi va fi imposibil s-o mai suporte.

PLIMBAREA LA ZWEELOO ...

Spre sfîrsitul lui noiembrie, îl însoteste pe hangiulcare se duce cu brisca la tîrgul din Assen. Pornescînainte de revarsatul zorilor, si pe la orele saseajung în satul Zweeloo. A doua zi, Vincent îi vapovesti fratelui sau aceasta lunga plimbare prinnoaptea de iarna .. . „Cînd a prins sa se luminezede ziua si cocosii au început sa cînte din toate

bordeiele împrastiate prin landa, totul, casuteleizolate pe lînga care treceam, înconjurate de plopisubtiri din care auzeam cazînd frunzele îngalbenite, vechea clopotnita darapanata din micul cimitir împrejmuit cu ziduri de lut si cu garduri defaget, peisajul plat, landa, lanurile de grîu, totul,totul semana perfect cu cele mai frumoase pînzeale lui Corot. O liniste, un mister, o pace cumnumai el a pictat". :

în satul în care a lucrat Liebermann, Vincent spera sa gaseasca alti pictori. Obsedat mereu de ideea fraternitatii artistice se gîndea poate — avînd acum îndoieli în privinta fratelui sau — ca va întîlni pe acolo vreun alt izolat ca si el. Toata viata lui Vincent, solitarul, este într-un anume sens o cautare a unei iubiri imposibile, a unei prietenii fecunde care sa-1 smulga din singuratate. Totusi, si de data aceasta, frumusetea lucrurilor, sentimentul infinitului pe care îl intuieste în ele, îl coplesesc cu o bucurie ce nu e daruita decît anu-mitor suflete.

Fara; sa-1 mai astepte pe hangiul care-si continua drumul spre Assen, Vincent se întoarce pe jos. Sta de vorba cu plugarii, cu cantonierii, deseneaza o batrînica ce lucreaza la o vîrtelnita într-un han unde se opreste sa manînce o bucata de pîine si o ceasca de cafea si porneste din nou printre lanurile de grîu galben care-1 fac sa se gîndeascîf la mare.

... „Cînd, în sfîrsit, a apus soarele, închipuie-ti linistea, pacea acestei clipe! închipuie-ti o mica alee de plopi înalti, cu frunzis de toamna; închipuie-ti un drum lat facut din noroi, numai din noroi negru, avînd, la dreapta maracini cît vezi cu ochii si la stînga maracini cît vezi cu ochii, întunecatele siluete triunghiulare ale cîtorva bordeie acoperite cu iarba, lumina rosie a vetrei ce se vedea prin ferestre, baltile de apa de un galben murdar, în care se reflecta cerul si în care putrezeau radacini; închipuie-ti aceasta întindere de noroi, seara în amurg, cu un cer alburiu deasupra, deci toate lucrurile negre pe un fond alb. si, în aceasta gramada de noroi, un personaj care de sus pîna jos era numai par, ciobanul, o masa ovala facuta din doua jumatati, una de lîna, alta de noroi, ciocnindu-se, întrepatrunzîndu-se reciproc. si turma, o vezi venind, te înconjoara; si faci cale întoarsa si o urmezi. Turma neascultatoare înainteaza pe drumul de noroi. înainteaza cu greu. Dar în departare apare ferma, acoperisuri napadite de muschi, gramezi de paie si de turba printre plopi...

«... Ziua a trecut si, din zori pîna la asfintit sau mai degraba de la o noapte la alta, m-am cufundat în aceasta simfonie."

u Aceasta pagina, dintre atîtea altele, se cuvenea sa fie citata, pentru ca forta unor astfel de impresii au avut în viata lui Vincent si în arta lui tot atîta importanta — ti poate mai multa greutate — ca si evenimentele care i-au marcat cursul. Precizia observatiei, intensitatea imaginilor si raportul w de culori înregistrate si redate într-un stil admi rabil, totul reveleaza pictorul care este Van Gogh, pictorul în plina putere pe care îl tin în frîu si adesea îl reduc la tacere nefericirea si mizeria. „Cu ce te alegi dupa o astfel de zi? trage el

concluzia. Numai cu un mare numar de schite. si totusi îti mai aduce si altceva: o pofta linistita de lucru."

reîntoarcerea in casa parinteasca ...

Aceasta înalta plenitudine nu dureaza. „Tot soiul de tulburari, datorate unui guturai si nervozitatii mele", va spune el — îl chinuie pe Vincent în zilele ce urmeaza. îi scrie lui Theo despre eventualitatea de a petrece Craciunul în familie, dar brusc, fara sa-1 mai previna în aceasta chestiune, se decide — desi acest proiect îl „înspaimînta enorm". „Calatoria mea a început cu o plimbare de mai bine de sase ore printre maracinisuri, în-spre Hoogeveen. într-o dupa-amiaza, pe furtuna, pe ploaie si pe zapada.

„Aceasta plimbare mi-a ridicat moralul sau mai exact starea mea de spirit si natura s-au îngemanat, într-atîta si atît de bine încît aceasta afinitate m-a calmat mai bine decît orice. Mi-am spus ca reîntoarcerea mea acasa ma va lumina în privinta a ceea ce trebuie sa fac."

Cele trei luni petrecute în Drenthe i-au întarit hotarîrea de a picta; de a picta în afara oricarei veleitati de a face din pictura un mijloc de a-si cîstiga existenta. Contactul cu natura fortifica vointa lui Vincent, dar îl îndeparteaza si mai mult de exigentele vietii sociale, de ciudata conceptie a vietii citadine. E ca taranul; ara, seamana, dar Dumnezeu e cel care face sa rodeasca samînta... Care Dumnezeu va face sa încolteasca si truda lui Vincent?

A facut multe sacrificii pentru aceasta arta manuala, si acum sa nu fie ea în stare sa-1 sustina? în timpul sederii la Drenthe, s-a gîndit muit; într-un anume fel, s-a „reînnoit în natura". Dar, de cînd a abandonat proiectul unei posibile vieti împreuna cu Theo, îsi da bine seama ca nu va putea suporta singuratatea. N-a mai pictat decît vreo dteva tablouri; n-a mai simtit acea febra a muncii care la Haga, în ciuda grijilor, 11 punea creionul între degete. Dar atunci avea alaturi de el o femeie si un leagan. Ca si taranul are nevoie de un camin în care seara saj>e odihneasca, are nevoie de o prezenta afectuoasa, de o vointa lesata de vointa lui.

Plecarea lui din Nieuw Amsterdam, pe furtuna, e înca o fuga. Se reîntoarce în casa parinteasca fara iluzii, fara sperante. N-are de ales. Acolo e ultimul lui refugiu

XI. ARTA sl BANII

Cei doi ani pe care Vincent van Gogh îi va trai la Nuenen vor încheia etapa tatonarilor, a cautarilor bîjbîite. Ajunge la „pastorie" frînt, descumpanit, prapadit, încît nici nu se poate darui artei care trebuie sa-1 salveze. Se reîntoarce pornit împotriva tuturor pentru ca nu s-a putut descurca singur si nici n-a putut suporta singuratatea la care singur s-a comtrîns. Experienta lui de la Drenthe a fost un esec; ea s-a terminat cu o ultima speranta spulberata pentru ca Theo n-a venit alaturi de el sa duca împreuna, cot la cot, lupta pe care el o sustine singur de atîta amar de vreme.

Ce va gasi în acest burg din Brabant împrejmuit, ca si cele din Drenthe, de lande cu mara-cini si lanuri de grîu?

Ce va gasi în aceasta familie cu care e mai mult sau mai putin certat de trei ani?

Parohia lui Theodorus numara numai vreo suta de enoriasi într-un orasel cu mai bine de doua mii de suflete. Biserica e la fel de modesta ca si cea de la Zundert. Pastorul e o persoana familiara printre enoriasi si buna impresie pe care el si ai sai au facut-o prin tîrg risca sa fie oarecum compromisa de venirea acestui fiu îmbracat cu o camasa albastra de taran, cu o palarie cu boruri largi înfundata pîna la ochi, si care rataceste tot timpul pe cîmp, merge pe la tesatori si pe la tarani dar fuge de lumea din burg?Dar nu intentioneaza sa stea aici prea multa vreme. Ar vrea numai sa se mai întremeze; asteapta fara îndoiala cine stie ce gest sau ce vorba care ar putea face sa renasca în el încrederea de alta data. „înfrîngîndu-si propriul orgoliu", pare avid de caldura care i-a lipsit vreme de trei luni, caldura caminului. O va gasi la „pasterie", unde se reîntoarce ca „un dine zbîrlit" care are nevoie de mîngîieri?

Dupa acesti doi ani de absenta, pastorul îi face o primire „prieteneasca si fermecatoare" — recunoaste el — dar îsi da seama în curînd ca în sinea lor, atît tatal cît si ceilalti din familie sînt la fel de neîntelegatori, iar el se considera victima lipsei lor de întelegere. în cercul familiei el ramîne „strainul".

Au trecut ani, Vincent a fost supus multor încercari. Pastorul a ramas însa neschimbat în bine-cuvîntata lui liniste; e sigur ca a actionat totdeauna cît se poate de bine, ieri ca si astazi. Dincolo de primirea lui amabila, Vincent n-a gasit, ceea ce fara s-o marturiseasca, nadajduia, elanul capabil de a trezi afectiunea pierduta.

Cum va putea deci sa traiasca pe lînga ai sai? Primele zile au fost dificile, Vincent nu stie cu exactitate cum anume ar trebui sa priveasca viitorul, dar nici în privinta sederii lui în casa parinteasca, pentru a-si putea continua acolo munca, nu primeste din partea celor interesati un raspuns mai clar, sau spontan si calduros. „într-o seara, se hotaraste ca mai pot sta aici o vreme — a doua zi dimineata mi se spune: trebuie sa ne mai gîn-dim înca la asta."

^ Vincent compara cazul lui cu cel al prietenului sau Rappard care si-a instalat atelierul la Utrecht, în casa parinteasca. De ce lui i se refuza ceea ce altii acorda fara discutii, ca un lucru „de la sine înteles"?

Vincent nu-si va putea stapîni mînia pe care aceasta atitudine o adauga la amaraciunea strînsa cu ani în urma.

Dupa cîteva zile are cu tatal sau o discutie despre care se grabeste sa-1 informeze pe Theo.

TRĂDAREA LUI THEO

E multa vreme totusi de cînd Vincent nu mai asteapta nimic de la pastor si de la cei din preajma sa. Le întoarce spatele, lasîndu-i alaturi de Tersteeg si de multi altii într-o lume fata de care nu are nici ura, nici mînie, dar pe care vrea s-o ignore; refuza sa acosteze la acest tarm. Daca revine asupra acestei chestiuni chiar în vreme ce cauta un refugiu la „pastorie" o face pentru ca resentimentele lui au un alt motiv, mai profund si care îl afecteaza mult mai mult.

sederea la Nuenen va marca ruptura definitiva cu familia. Dar, în acelasi timp, ea situeaza si precizeaza raporturile dintre cei doi frati; e un moment esential prin faptul ca determina destinul de pictor al lui Van Gogh. Aceasta prietenie a fost cu totul altceva decît afectiunea generoasa, asa cum e îndeobste considerata, a unuia care da spre a-i permite celuilalt sa traiasca si sa picteze. Interminabilele scrisori din aceasta epoca de la Nuenen, dintre care multe n-au fost cunoscute decît în 1952, cînd s-a editat „Centenarul", pre-cizeaza ceea ce înainte se putea doar banui. Aceasta prietenie a dobîndit caracterul unei adevarate pasiuni si astfel — mai ales în acesti ani cruciali — a formulat exigente, a cunoscut momente de amaraciune sau de stralucire.

Vincent a fost alungat din singuratatea de la Drenthe de deceptia cauzata de refuzul lui Theo de a alege meseria de pictor. El a crezut în acest destin imaginar asa cum pe vremuri a crezut în iubirea Ursulei. Dorinta lui are aceeasi forta ca si iluzia care i-o provoaca. Astazi ca si ieri, nu admite ca lucrurile sa fie altfel decît le-ar vrea el, adica asa cum îi par lui ca sînt.

înca din prima scrisoare expediata din Nuenen, începe din nou sa vorbeasca despre meseria de negustor de arta pe care o exercita Theo, meserie careia el îi aduce mult mai multe reprosuri decît parintilor sai, revine asupra acestui ciudat comert care da valoare comerciala unor opere facute de oameni pentru oameni si care n-ar trebui sa fie decît niste daruri din moment ce impun atîtea sacrificii! Nu are mai multa încredere în cei care cumpara decît în cei care vînd.

Se poate concepe ca o opera care izvoraste din inima si e facuta cu degetele îndrumate de geniu sa fie masurata în cifre, sa fie evaluata? Cum pot pretind; negustorii o asemenea aberatie? îi evoca pe Rembrandt, pe Millet, pe Israels: „Putin ma intereseaza ca una din pînzele lor costa un gologan sau o suta de bilete de o mie de florini. Asa ca negustoria cu obiecte de arta nu ma intereseaza deloc.

„Nu ma intereseaza decît daca ma gîndesc la tine si numai cînd ajung sa ma întreb daca e posibil sa-ti placa aceasta meserie."

Aceasta idee îl chinuie pe Vincent ca si iubirea pe care i-a refuzat-o Kee. Afectiunea lui pentru Theo înseamna pentru el si durerea de a-1 vedea în tabara celor pe care îi dispretuieste. Drama consta în faptul ca Theo nu e în lumea lui, în universul lui... Ca are în cealalta „un anume rang" si considera acest rang drept o necesitate sociala cu care Vincent a rupt-o, înca de la Haga, cu buna stiinta si nu fara zarva.

Theo nu-si da seama ca o apuca pe un drum gresit, la capatul caruia va deveni asemenea celor care-1 înconjoara? „De ce sa ucizi o parte din tine, sa renunti la ce e mai bun în sufletul tau?"

Cîteva luni mai tîrziu, îi va adresa acest patetic avertisment: „Nu vreau sa te vad printre cei mediocri, pentru ca te-am iubit prea mult, da, pentru ca te iubesc înca prea mult ca sa pot suporta sa te împotmolesti, sa te vad ajuns într-o stare de toropeala."

Acestor reprosuri, din ce în ce mai vehemente, Theo le raspunde, încercînd sa se justifice asa cum de altfel încearca sa-1 faca pe fratele sau sa înteleaga ca în cazul tatalui lor nu este vorba numai de o „vanitate de pastor", ci de motive, de puncte de vedere justificabile. Ceea ce pentru Vincent e un motiv bun de si mai violenta razvratire. îi aminteste lui Theo propriile lui vorbe: „Seman tot 173 mai mult cu Pa", spre a-1 face sa înteleaga ca daca si el, Theo, va deveni „un Van Gogh" ca Pa sau Cornelis Marinus, el îi „va întoarce spatele."

E posibil ca acest frate iubit sa fie, si el, unul dintre aceia în care „lumina e neagra"...

Iata ce-1 obsedeaza acum, ce-1 chinuie ca o rana deschisa.

Prezenta la pastorie a acestui pictor, cu înfatisare de tarani, suscita în Nuenen comentarii lesne de banuit. Acest personaj insolit, a carui existenta a fost mai mult sau mai putin tainuita, apare dintr-o data în mijlocul acestei familii rigoriste si onorabile, venita de abia un an si jumatate prin partea locului, ca un subiect de reprobare, într-adevar, Theodorus avea oarecum dreptate cînd îi scria lui Theo spre a-i face cunoscut un acord ce avea sa-i îngaduie lui Vincent sa locuiasca si sa lucreze la el: „E într-adevar nevoie de curaj ca sa facem aceasta noua experienta; ne-am propus sa-i lasam toata libertatea în privinta felului sau ciudat de a se îmbraca .. ."

Discutia n-a dus la nici un rezultat. Fiecare si-a pastrat pozitia. Vincent vrea cu orice pret sa se agate de acest ultim refugiu, pentru ca el îi ofera singurul mijloc de a-si continua munca.

E golita o spalatorie de lînga casa care-i va servi drept atelier si unde îsi va putea adaposti ceea ce el numeste „sfîntul calabalk" ... „Atelier într-o magazie de carbuni cu canal si cu o groapa pentru balegar", astfel îl descrie el, cu amaraciune, fratelui sau.

Se apuca de treaba, porneste în cautarea modelelor. Le va gasi printre tesatorii care trudesc în conditii îngrozitoare, în cocioabe întunecoase, pentru fabricile din Eindhoven, orasul vecin. Discutiile lui cu taranii, lungile plimbari fara tinta pe ogoare si prin cîmpiile cu maracini ca si îmbracamintea lui ciudata au facut ca în privinta lui sa circule tot felul de povesti si i-au atras si o porecla: „nea pictorul" ...

Pe aceste meleaguri care sînt si ale lui, si chiar în sînul familiei, Vincent este mai singur ca ori-cînd. Nu ia parte deloc în viata comuna; „pastoria" nu e caminul lui. Vincent nu mai are camin.

„N-AM PROCEDAT BINE ..."

De îndata ce a putut intra în stapînirea spalatoriei, pleaca la Haga pentru a expedia lucrurile pe care le-a lasat în grija gazdei sale^ A petrecut o zi la Rappard care 1-a încurajat sa ramîna în continuare la tatal sau, în ciuda greutatilor. A revazut-o pe Sien.

Cîteva zile mai tîrziu, dupa o noua despartire, coplesit de suferinta ce se adauga acum resentimentului, revine la Nuenen pornit împotriva lui Theo pe care îl acuza ca vara precedenta 1-a împins s-o rupa cu Sien, lucru ce astazi si-1^ reproseaza. „Din moment ce ne-am despartit ramînem despartiti; numai ca la urma urmelor regretam ca nu am ales o cale de mijloc; afectiunea noastra mutuala dainuie, pentru ca are radacini prea adînci si baza ei e prea solida ca sa piara dintr-odata."

îi relateaza lui Theo cum Christine a avut o „conduita demna", muncind ca spalatoreasa pentru a-si putea creste copiii, în ciuda sanatatii ei subrede. Se lasa amagit? Nimic nu autorizeaza o asemenea afirmatie.

„Frate, am gasit-o într-o neagra mizerie si sînt înca adînc îndurerat din aceasta pricina. Evident, îmi dau seama ca s-a întîmplat mai ales din cauza mea, dar tu ai fi putut sa vorbesti altfel."

... „N-am procedat bine". .. Iata cum judeca acum hotarîrea lor. In sfaturile care l-au în-demnat atunci sa plece, Vincent descopera cu amaraciune partile rele ale lui Theo, „felul de a-i privi pe anumiti oameni". Mintal îl situeaza în clanul lui Tersteeg si al burghezilor unde si pîna acum considera, dar numai ocazional, ca se afla de fapt, datorita atasamentului sau fata de meserie. Din acest moment, vreme de cîteva luni va cauta, cu placere parca, sa deschida aceasta rana; va rascoli în trecut, în relatiile lor, fapte care ar putea fi un cap de acuzare împotriva fratelui sau, ca un amant gelos, dupa ce a intervenit o ruptura.

„Cît despre prietenia noastra, frate, ea e foarte zdruncinata ..."

Descopera în Theo doua firi opuse, „doua firi care se lupta", si îl acuza ca în acea ocazie a lasat sa actioneze latura cea rea: „esti crud cu toata întelepciunea ta, dupa pilda lui Pa, care se comporta adesea în acelasi fel.

„îti repet: crud. Pentru ca exista oare un lucru mai crud decît sa rapesti sprijinul unei femei atît de nenorocite, de prapadite, si al copilasului ei? Sa nu-ti închipui ca vei reusi sa te convingi ca nu despre asta ar fi vorba, si nici ca era doar o himera de-a mea. Sa nu-ti închipui ca vei reusi sa crezi ca, la urma urmelor, nu era vorba decît de o tîrfa prapadita si de copiii unei tîrfe. Motiv în plus, dupa parerea mea, de a-ti fi sincer mila de ei — de altfel eu am dovedit prin fapte ca nu-ti spun vorbe în vînt".

... „Probabil ca nu ai constiinta de a fi savîrsit o fapta rea", continua el, si daca totusi a vrut sa le faca un serviciu femeii, copiilor si lui însusi, le-a facut „un serviciu pe dos" ...

La Haga, Vincent are o lunga convorbire cu Christine. Au înteles ca era imposibil, si fara îndoiala, inutil sa reia viata în comun. Dar, pe masura ce în noptile lui de nesomn si în timpul plimbarilor solitare Vincent îsi stîrneste resentimentele de care e coplesit, ajunge sa se convinga ca astazi ar avea dreptul sa nu mai asculte decît de propria lui constiinta. „Am înca tot atîta, daca nu chiar mai multa afectiune pentru ei..." în numele caror principii, pe care el le respinge, au vrut sa-1 smulga din caminul ce si 1-a întemeiat? Vrea din nou sa-si faca auzita vointa si, în timp ce lui Theo îi scrie ca nu e decis, tatalui sau îi spune ca se gîndeste sa se reîntoarca la Christine si chiar s-o ia de sotie. „I-am vorbit lui Pa despre aceasta chestiune pentru a repune pe tapet problema «dreptul parintesc» de a împiedeca o solutie de acest gen, pentru ca el a adus-o în discutie."

Or, Theo, care-si cunoaste fratele, are toate motivele sa se teama ca nu cumva acesta, din bravada sau din dorinta de a-si afirma independenta, sa ia de la cap aceasta lamentabila poveste. înainte chiar ca fratele sau sa-i relateze noua discutie pe care a avut-o cu pastorul, „pretinde" ca Vincent sa renunte odata pentru totdeauna la aceasta femeie, asa cum el însusi a recunoscut adesea — si chiar ieri — ca e necesar sa faca. si cum ar putea-o ajuta în situatia actuala din moment ce nu cîstiga un ban?

Nu acesta e argumentul care-1 va convinge pe Vincent. Replica imediat în legatura cu starea de dependenta în care îl tine în prezent ajutorul fratelui sau: „Nu-mi sta în putere s-o ajut, în orice caz pentru moment. Sînt deci mai ales în puterea ta, si concomitent în puterea multor altora care nu pot fi de acord cu mine. N-o sa ma poti face sa renunt la ea, cu toata puterea ta financiara. Pentru ca în privinta femeii nu voi ceda, si vreau sa afirm acest lucru cît se poate de clar încît sa-1 auda si cei tari de ureche. Declar dinainte ca am hotarît sa împart cu ea tot ce este al meu si ca nu doresc sa accept de la tine bani pe care, fara nici un gînd ascuns, nu-i pot considera ca un bun al meu".

Theo considera deci banii pe care-i trimite fratelui sau drept o pomana; si, ce e mai grav, „conditionata"? Vincent nu va admite niciodata aceasta situatie. Libertatea pe care el le-o lasa altora vrea sa-i fie si lui recunoscuta, sa fie lasat sa traiasca si sa actioneze dupa cum crede el de cuviinta. Din acea clipa, în mintea lui ruptura a devenit fapt consumat. Nu-1 mai considera pe Theo ca altadata; nu-1 mai socoteste frate sau prieten; acum va da în vileag tot ceea ce i-a parut suspect în atitudinea lui, pentru a-1 coplesi cu reprosuri, pentru a gasi motive sa-i refuze prietenia si chiar banii aceia care „nu-i mai fac placere".

Totusi, pe la mijlocul lui ianuarie, un eveniment de familie face sa dispara pentru o clipa resentimentele pictorului. în timp ce cobora din trenul ce-o aducea de la Helmond, unde s-a dus ca faca niste cumparaturi, Moe — mama — a cazut si si-a fracturat femurul drept. Iat-o deci imobilizata pentru sase luni. în Vincent se redesteapta imediat spiritul de devotament si împreuna cu surorile lui — mai ales Wilhelmine, cea mai mica — îngrijeste bolnava si totodata da o mîna de ajutor la treburile gospodariei.

Aceasta „catastrofa" are si alte consecinte pentru caminul pastorului. Vincent pune la dispozitia tatalui sau banii pe care tocmai ii primise de la Theo si cu care voia sa-si achite datoriile pe care le facuse la Furnee, tatal tînarului sau prieten, topo-graful, care în curînd avea sa-1 ameninte cu sechestrul.

O domnisoara batrîna care locuieste împreuna cu surorile ei în casa vecina îsi ofera si ea ajutorul la treburile „pastoriei". Are vreo patruzeci de ani si se numeste Margot Begemann. E o fire blînda, sensibila, si viseaza, ca si Vincent pe vremuri, sa se devoteze aproapelui; fiindca toata lumea din tîrg îsi bate joc de „nea pictorul", ea se simte atrasa de el. Accidentul lui Moe îi va apropia; se leaga un început de prietenie pe care totusi Vincent n-a încurajat-o deloc.

Pentru moment are cu totul alte gînduri. si în primul rînd, e preocupat sa cîstige ceva bani spre a-si aduce si el contributia la cheltuielile impuse de îngrijirile ce trebuie date mamei. Din nou îi cere lui Theo sa faca efortul de a-1 ajuta sa vînda.

Dupa accident, vazîndu-i devotamentul, pastorul i-a spus lui Vincent ca poate sa stea la el o vreme fara sa plateasca ceva. Astfel ca banii pe care-i primeste de la Theo îi permit pictorului sa-si achite vechile datorii pe care le are la Haga. A ajuns oarecum pe linia de plutire, dar în viitor — desi pentru moment tonul scrisorilor lui e mai putin agresiv — îsi propune sa procedeze altfel. Din moment ce nu mai e înhamat împreuna cu Theo la aceeasi treaba, nu va putea accepta sa-i fie o povara, „sa traiasca pe spinarea lui", asa cum a fost deja acuzat, în trecut, ca ar vrea traiasca pe socoteala unchilor lui. I-o spune fara mînie, de data aceasta, dar cu fermitate: „Declar cu tarie ca socotesc banii pe care i-am primit pîna acum de la tine ca o datorie pe care o voi lichida de va fi posibil, chiar daca tu ai în aceasta privinta alte pareri".

Pîna atunci, îi face fratelui sau urmatoarea propunere: „Iti voi trimite lucrarile mele, vei retine din ele tot ce ti se pare demn de retinut, dar tin sa consider banii pe care-i voi primi de la tine începînd din martie ca fiind bani cîstigati de mine. si voi socoti ca e cît se poate de just ca la început sa-mi dai mai putin decît mi-ai trimis pîna acum".

Vincent propune aceasta solutie care-i permite sa mentina raporturile lui cu Theo, dar pe alte baze. Nu-i cere sa-i ia lucrarile „în calitate de negustor, ci ca om care jnte'.ege sa întreprinda ceva pentru cei de felul sau, pentru cei care sînt înca la început".

îi lasa lui Theo grija de a aprecia valoarea si posibilitatile de vînzare a acestor lucrari. si fara sa mai astepte raspuns îi trimite, la 13 februarie, un prim colet postal continînd trei „mici tablouri si noua acuarele".

NEGUSTOR SAU PROTECTOR?

De-acum încolo Vincent îi va trimite fratelui sau regulat, în schimbul banilor pe care-i primeste, aproape toate operele sale: desene, picturi. „Vreau sa fiu liber de orice obligatie fata de tine...", îi scrie el în scrisoarea aceea din februarie. într-adevar, din acel moment — daca cei doi frati ar fi putut citi viitorul — Theo e cel care devine obligat!

E constient oare de acest lucru?în^ aceasta privinta, trebuie relevata o importanta divergenta ce apare în traducerile facutedupa scrisorile lui Vincent. în cea a lui Georges

Philippart (Grasset, 1947) se poate citi în raspunsul pe care Vincent îl da observatiilor lui Theo:»cred ca e adevarat ceea ce spui, ca munca meatrebuie sa se îmbunatateasca .. . (scrisoarea 358).Aceeasi fraza devine în Corespondenta completa:«Cred ca ai dreptate, vreau sa spun ca opera meavaloreaza mult mai mult..." . Aceasta interpretare falsifica opinia care s-ar putea face în legatura cu atitudinea lui Theo. Chiar daca acesta crede în talentul lui Vincent — ceea ce nu e înca sigur — nu crede în valoarea comerciala a lucrarilor lui. Iar pictorul, nu numai ca îsi da seama de acest lucru, dar i-o si spune fara sa-1 menajeze:

„Pîna în prezent, n-ai vîndut nimic — nici la pret bun nici la rau — si ca sa-i spun adevarului pe nume, cred ca nici n-ai încercat vreodata sa vinzi".

N-a discutat pîna acum despre acest lucru pentru ca, în fond, lui Vincent îi repugna vînzarea. I-a scris în acest sens de nenumarate ori, si în masura în care Theo, prin ajutorul pe care i-1 da, colabora la opera lor comuna, putin îi pasa daca aceasta e rentabila sau nu. Astazi, dupa ce acest pact intim a fost desfacut, situatia nu mai e aceeasi.

. . . „Trebuie s-o scot la capat, Theo. Lasîndu-ma în nadejdea ta, am ramas tot unde eram acum cîtiva ani; ceea ce spui tu acum despre lucrarile mele: «Sînt aproape vandabile, dar...» e strict identic cu ce mi-ai scris cînd ti-am trimis de la Etten primele mele schite din Brabant."

Dar daca Theo îi refuza lucrarile, va face el însusi demersuri pe lînga negustori. Theo nu le va refuza, dar în aceasta situatie se simte strîns cu usa. îsi va schimba din aceasta cauza parerile si atitudinea? Are încredere în arta lui Vincent numai pentru ca spera într-un viitor care mereu se îndeparteaza. Nu-1 descurajeaza; dar nici nu-1 mai încurajeaza, si e oarecum de mirare, date fiind relatiile lui cu impresionistii, ca nu-i arata fratelui sau, cu mai multa franchete sau cu mai multa brutalitate, ce anume din pictura lui merge împo-triva unei evolutii pe care, de altfel, pictorul retras în cîmpiile cu ciulini nici n-are cum s-o cunoasca. Asupra acestei chestiuni vom reveni ceva mai tîr-ziu. în aceasta împrejurare, spiritul timorat al lui Theo a facut un deserviciu lui Vincent. „Am impresia ca eziti, ca nu arati nimanui lucrarile mele; ba chiar cred ca nici nu le vei arata într-un viitor apropiat."

Totusi Vincent trebuie sa vînda de acum încolo din motive multiple si imperioase: ca sa nu se mai îndatoreze la Theo, ca s-o ajute pe Christine si pe copiii ei, de asemenea ca sa dea bani si în casa în care traieste „din mila", pentru a-si cumpara lucrurile de care are nevoie si în primul rînd culori: „Trebuie sa-ti dai seama ca nu ma pot resemna cu situatia actuala; pe oriunde ma duc, si mai cu seama acasa, sînt tot timpul întrebat ce tac cu lucrarile mele, daca îmi aduc vreun cîstig etc. în sfîrsit, aproape toata lumea se intereseaza de povestea asta si asteapta sa vada ce-o iesi de-aici".

Acum nu mai e în singuratatea din Drenthe, si pentru altii, ca si pentru el însusi, Vincent are nevoie sa stie încotro merge. Va fi nimicita oare credinta care-1 sustine?

în aceasta lunga scrisoare — care dateaza probabil de la începutul lui martie — Vincent implora, îsi dezvaluie nelinistea, mînia, dispretul si o profunda amaraciune: „Deschis vorbind, nu ti-as purta pica daca mi-ai spune fara ocol ca lucrarile mele sînt mediocre, sau ca din diverse motive nu te poti ocupa de ele, dar nu e frumos din partea ta sa le vîri undeva într-un colt si sa nu le arati; cu atît mai mult cu cît în acelasi timp ma asiguri — nu am nici o încredere în asigurarile tale — ca nu le gasesti rele. Nu cred, si la rîndul tau nici tu nu crezi ce spui. Deoarece tu însuti spui ca îmi cunosti munca mai bine decît oricine, am tot dreptul sa presupun ca ai despre lucrarile mele o parere foarte proasta si ca nu vrei sa-ti murdaresti mîinile cu ele. — si-atunci de ce sa mai insist?"

Face bilantul anilor care s-au scurs si al anului în care au fost prieteni. Ceea ce astepta el de la Theo era sa-1 „ajute sa progreseze", sa-si puna cauza lui „la inima". „Bani, desigur" — deoarece banii înseamna ca el va „continua sa munceasca" si va putea „sa aiba rabdare".

De rabdare e la fel de satul ca si de viata pe care o duce, fara camin si fara dragoste „Ţi-am spus atunci (altadata) ca îmi repugna sa traiesc singur, ca as prefera sa traiesc cu o tîrfa nenorocita decît sa traiesc singur ...

„Sa trecem peste cei doi ani, pe care cu greu mi-i explic, în cursul carora am fost tulburat de idei religioase — de un fel de misticism — dar în rest am dus o viata destul de pasionata."

La Nuenen — fapt de care îsi va da seama ceva mai tîrziu — lumea îl priveste cu suspiciune si relatiile lui amicale cu Margot alimenteaza cancanurile din oras. Surorile domnisoarei batrîne sînt îngrijorate de prietenia ei cu „nea pictorul"... Despre aceste lucruri înca nu-i spune nimic lui Theo; si de ce i-ar spune? „Nu ma mai gîndesc la tine ca la un frate, ca la un prieten, cu bucuria de altadata."

îi reproseaza ca uneori s-a folosit de ajutorul pe care i-1 da ca sa-i influenteze hotarîrile si ca sa joace rolul unui protector fata de care e mai mult sau mai putin obligat sa se supuna ... „N-am ce face cu protectia ta, daca tu nu faci nimic pentru munca mea.. ." Revine asupra legaturii sale cu Christine pe care, mai mult decît altii, Theo o dezaprobase „si poate pe buna dreptate, recunostea el, dar am ajuns sa mi se faca lehamite de parerile tale si de dreptatea ta" . . .

„Nu mai vreau sa primesc banii tai daca trebuie sa ma conformez moralei tale ..."

Pe masura ce scrie tonul devine tot mai agresiv — dar s-ar putea spune oare ca devine si nedrept cînd, reprosîndu-i-se ca „nu si-a pastrat rangul", el raspunde ca totdeauna i s-a dat exact numai atît cît sa nu moara de foame?

Cauta o solutie care sa le îngaduie sa ramîna în punctul unde se gasesc acum, „sa evite o disputa violenta înca vreo cîtiva ani de-acum înainte, din moment ce nu ne hotarîm sa rupem acum relatiile noastre — o disputa care ne-ar putea face sa ne urîm".

Cum sa evite o asemenea situatie? „Fi-vei Pa II? — unul mi-ajunge", adauga el. De mai multe saptamîni îl bate gîndul sa se instaleze la Anvers unde ar reusi poate sa vînda ceva. Daca nu, ce se va întâmpla cu el? Nu stie nici nu cauta sa stie. Dar exista un lucru pe care îl refuza, un lucru pe care îl repeta cu îngrijorare în mai multe scrisori: „Nu vreau sa devin protejatul tau, Theo, nu vreau . .."

UN CONTRACT CIUDAT .. .

Este desigur regretabil ca raspunsurile lui Theo la aceste scrisori nu au fost publicate. Ele ar fi îngaduit sa fie si mai bine interpretat acest conflict dramatic — si care va dura sase luni — în decursul caruia raporturile dintre cei doi frati vor aparea într-o lumina noua. Intrucît majoritatea biografilor lui Van Gogh n-au facut aluzie la acest conflict — si, cel putin pîna în 1952, din motive temeinice — ni s-a parut necesar sa citam numeroasele extrase reproduse mai sus, si în acest fel sa prezentam „documentele procesului" mai degraba decît o interpretare romantata a evenimentului. Din cele o suta de scrisori expediate de Vincent de la Nuenen, zece nu au fost publicate în primele editii, iar treizeci si trei au fost trunchiate. Aceste cifre relevate de L. Roelandt, în lucrarea sa Vincent van Gogh si fratele sau Theo, spun destul de mult despre importanta acestei dispute. Se va vedea mai departe cum consecintele ei vor trece dincolo de problemele materiale ce sînt puse în discutie si vor depasi chiar si conflictul sentimental care-i dezbina pe cei doi frati. Tocmai dupa aceasta amara experienta — fiindca trebuie sa recunoastem ca Theo nu-i apreciaza pînzele — Vincent va descoperi adevaratul sens al picturii pe care pîna atunci mai mult sau mai putin îl subordonase sensului sentimentelor. Criticile lui Theo, carora li se împotriveste cu vehementa, îl rascolesc, dar aflînd despre ele numai din ripostele pe care le primeste, nu le cunoastem decît latura cea mai putin justa, tocmai latura împotriva careia Vincent putea sa reactioneze stiind ca are dreptate. Astfel îsi putea îngadui sa scrie: „îmi servesti parerea pe care ar avea-o juriul Salonului daca ar trebui sa-mi ju dece lucrarile, desi stii foarte bine ca niciodata n-am intentionat sa trimit ceva pentru Salon".

si continua cu aceasta diatriba careia fontii patroni îi servesc drept tinta:

„In rezumat, spui ca te vei ocupa de desenele mele daca ele merita osteneala, daca ai putea sa le asezi alaturi de Millet si Corot.

„Te cred cu draga inima, dar îmi dau seama ca în acest caz as putea sa ma adresez altora, nu numai tie. Fiindca îti place sa-mi amintesti ca firma Goupil & Comp. face mai ales comert cu arta de felul celei a lui Millet si Daumier, îti voi raspunde ca firmei Goupil & Comp. nu i-a pasat de Millet înainte ca Millet sa se vînda bine — si nici de Daumier. Pe vremea debutului lui Millet si al lui Daumier, firma Goupil & Comp. se interesa mai mult de Julien Brochart si de domnul Paul Delaroche — pe care, Delaroche, nu-1 consider un mare domn, întelegi? Iata, asta-i firma Goupil & Comp."

Dar în criticile lui, juste sau nu, Theo nu ia acea pozitie neta pe care Vincent o reclama cu aceeasi insistenta cu care încearca sa provoace o ruptura definitiva. Theo nu numai ca 1-a lasat singur cu „sarcina lor comuna" — acesta e termenul pe care fratele sau 1-a folosit adesea — dar acum nu mai crede nici în munca pe care Vincent o continua, singur,

împotriva tuturor din jurul sau, renuntînd pentru ea la ceea ce el numea „viata adevarata". Pentru pictor, comportarea lui Theo se aseamana cu tradarea unei iubiri.

Theo accepta pînzele pe care i le trimite Vincent, dar nu mai vrea sa se angajeze, e în asteptare. Or — fie ca le vinde, fie ca le pastreaza ■— faptul ca îi achizitioneaza lucrarile cu satisfactie, ar fi pentru Vincent mai mult decît o încurajare, o dovada ... „din partea ta, scrie el, o marturie de încredere în viitorul meu, dar nu voi încerca sa-ti smulg aceasta dovada ..."

Ar trebui sa credem ca, ulcerat de o atitudine pe care si el, la rîndul sau, o poate considera drept ingratitudine, Theo refuza sa-i ofere fratelui sau o dovada pe care în alta situatie poate ca i-ar fi dat-o? Ţine oare, în fata acestui orgoliu care se împotriveste, sa-si umileasca fratele, facîndu-1 cu orice pret sa simta ca se afla într-o stare de dependenta? Niciodata n-a încetat si n-a rarit ajutorul în bani pe care i-1 trimitea. Dimpotriva, se pare ca adesea raspunde la injurii trimitînd o alta bancnota. Vincent a putut sa-i scrie: „Daca-ti este absolut imposibil sa faci altceva decît sa-mi trimiti, frateste sau nu, bani, poti sa-ti pastrezi banii..." Theo nu-i va pastra, iar Vincent, de voie de nevoie, îi va primi.

în acest duel fara iesire, ei ajung în cele din urma la un fel de conventie absurda pe care Vincent o confirma în acesti termeni, acceptînd banii ca bani „cîstigati": „E de la sine înteles ca îti voi trimite în fiecare luna lucrarile mele. Aceste lucrari vor fi, asa cum spuneai, proprietatea ta; sînt absolut de acord cu tine ca vei avea dreptul absolut de a nu le arata nimanui si ca eu nu voi avea nimic de obiectat daca vei gasi cu cale sa le distrugi ... Vreau sa merg mai departe, am nevoie de bani ca sa progresez si vreau sa-i cîs-tig cu orice pret, asa ca, în consecinta, chiar daca putin îmi pasa sau nu-mi pasa de tine, nu voi rupe legatura noastra si voi accepta totul, daca e nevoie, atîta timp cît banii pe care mi-i trimiti în fiecare luna, fara sa-mi pui conditii în privinta a ceea ce pot si ceea ce nu pot sa fac, îmi vor fi utili sau indispensabili".

„Parerea pe care o am despre tine si despre banii tai contrabalanseaza parerea pe care tu o ai despre mine si despre lucrarile mele."

PREZENTUL sl VIITORUL

De-a curmezisul vicisitudinilor acestei furtunoase prietenii, ciudatul tîrg va dainui pîna la moartea pictorului. Acesta va primi cu regularitate de la tratele sau singurii bani care-i îngaduie sa traiasca — totdeauna prost — si sa munceasca. La fel » credincios, Vincent îi va trimite aproape toate 5 pînzele lui, fiind din ce în ce mai putin interesat sa le arate sau sa le gaseasca vreun achizitor. E multumit ca ele acopera cheltuielile pe care le face Theo iar lui îi permit sa „progreseze", sa mearga mai departe. Pare indiferent fata de soarta lor. Va lasa la pastoria din Nuenen toate lucrarile pe care nu le-a trimis fratelui sau si care, în parte, vor fi dispersate, fiind vindute ca obiecte de ocazie. La Anvers va lasa în voia soartei tot ce a pictat acolo. Celelalte lucrari se vor îngramadi în strimtul apartament al lui Theo, deoarece sînt „proprietatea" lui.

Dar Vincent a acceptat pentru moment aceasta conventie împins de nevoi. „Sa lasi sa zaca lucrarile mele într-un colt, asa cum faci tu, asta se cheama neglijenta..." îi scria el înainte de a încheia pactul. Ceva mai tîrziu va adauga: „Ar trebui sa rupem relatiile noastre din moment ce îmi dau seama ca pierd ocaziile de a vinde fiindca accept banii tai".

Aceasta ruptura nu se va produce deoarece Vincent nu va putea sa vînda. N-are nici aplicatia si nici mijloacele necesare; sarcina lui consta în cu totul altceva, el trebuie sa creeze, sa picteze. Dar e de netagaduit ca vede just situatia. Daca Theo 1-a salvat, într-o anume masura el a contribuit si la pierzania fratelui sau. Afectiunea lui nu poate fi pusa la îndoiala, dar în afara de caracterul sau timorat — opus caracterului lui Vincent — si împrejurarile au facut ca la urma urmelor el sa fie cel mai prost situat pentru a-1 putea impune pe pictorul Van Gogh asa cum va încerca sa-i impuna pe Monet, Renoir, Gauguin. Se poate aprecia dupa îngrijorarea pe care i-o împartaseste în mai multe rînduri fratelui sau — si mai ales în vremea cînd acesta se afla în Drenthe — ca situatia lui Theo la „D-nii Goupil &c Comp." era precara, nemultumitoare — sau cel putin asa si-o imagina el. Cum ar fi putut acest colaborator, atît de putin sigur pe situatie în ciuda constiinciozitatii sale, sa faca pe cineva sa creada într-un pictor „amator" care avea si dublul dezavantaj de a-i fi frate si, mai rau, da a fi un fost salariat al Casei, destituit (sau aproape) pentru in disciplina si pentru munca lui mediocra; dezavantajat în plus — daca mai era nevoie — de directorul unei sucursale din strainatate, dl. Tersteeg, cu care s-a certat si care era sigur, el în orice caz, ca Vincant nu e un artist? Chiar daca ar fi vrut sa-1 prezinte astazi patronilor sai pe acest „cusurgiu" ca pe un geniu — sau pur si simplu ca pe un pictor „vandabil" — Theo ar fi riscat, printr-o astfel de tentativa, sa se expuna sarcasmului patronilor sai care ar fi considerat ca e pus pe glume. Vincent nu se înseala cînd îi reproseaza fratelui sau ca n-a „încercat niciodata" sa-i vînda pînzele — sau cel putin n-a încercat la Goupil. Theo nu va încerca niciodata. si cum ar fi putut interveni pe lînga alti negustori fara sa fie acuzat ca slujeste „concurenta"?

Data fiind pozitia lui, nu-i va putea da nici un ajutor imediat, chiar daca mai tîrziu va ajunge, sa creada în geniul lui Vincent. Nu va avea alt mijloc de a asigura realizarea pictorului de-cît banii pe care-i trimite si pe care'astazi oricum nu-i mai putea considera drept un dar caritabil.

Vincent era prea mîndru, prea independent, ca sa-i accepte ca atare. îsi dadea seama, chiar daca numai el gîndea acest lucru, ca nu i-a propus un tîrg care sa-1 pagubeasca si ca lucrarile lui valorau mai mult decît primea pentru ele, iar în ultima instanta beneficiarul va fi Theo.

Spre sfîrsitul vietii, cînd va întelege ca nimic nu se va schimba în situatia lor, Vincent va spune: „îti voi da banii sau îmi voi da sufletul".

Theo n-a mai apucat sa mediteze asupra acestei dileme. Dar sotia si fiul lui au trait. Fiecare pîn-za si fiecare scrisoare de-a lui Vincent avea sa-i rasplateasca pe mostenitori pentru generozitatea lui fheo si, în acelasi timp, prin difuzarea lor, pînzele si scrisorile aveau sa-i faca dreptate geniului lui Vincent.

XII. PICTORUL ŢĂRANILOR

„Exista, fara îndoiala, momente cînd esti scîrbit de oameni, inclusiv de propriul tau eu ..."

în acest fel îi împartaseste Vincent amaraciunea sa pictorului Van Rappard. în mod miraculos prietenia lor dainuie de aproape cinci ani dar, • în cuarînd, ea se va destrama. si în acest caz, ca si în privinta tradarii lui Theo sau a mizeriei, Vincent se va resemna.

în ciuda framîntarilor lui obsedante, muncestefara întrerupere, facînd un dublu efort în ceeace priveste desenul si pictura. Modelele lui sînttesatorii alaturi de care a petrecut multe ceasuri, urmarindu i cum lucreaza la razboaie. Cuani în urma, la Courrieres, a fost izbit de acestimuncitori în care vedea ,,tipuri înca inedite" pecare voia sa le „aduca la lumina". Pentru Vincent, scopul artei sale era sa arate omului trudaoamenilor. împreuna cu tesatorii, asa cum pe vremuri facuse cu minerii, el se cufunda în adînculbeznei, în baracile întunecoase unde se savîrsestemunca misterioasa care le îngaduie „celor goi sase îmbrace". Urmarind în jurul siluetelor masiveale masinilor gesturile precise, repetate fara încetare, ale tesatorilor, pictorul vede totdeaunaomul din Biblie supus caznei ce i-a fost data,frate al taranului si al minerului, aserviti cu totiiluptei elementare împotriva frigului si a foamei.Din ianuarie pîna în iulie 1884, el realizeaza peacest motiv zece pînze si numeroase desene.E posibil de asemenea ca în fata pînzei ce se tesea sub ochii lui, din fire de diverse culori, Vincent sa fi intuit legi cromatice care în eu-rînd aveau sa devina pentru el o preocupare obsedanta.

îngrijorat de reticentele lui Theo, îi trimite cî-teva desene lui Rappard, cerîndu-i parerea. Aprecierile încurajatoare ale acestuia îl îndeamna sa-i mai ceara sa arate lucrarile trimise unor amatori care ar fi eventual dispusi sa le achizitioneze. „Sînt obligat sa fac acest lucru. Daca n-as fi obligat, fii sigur ca as prefera sa-mi pastrez studiile si n-as consimti sa le vînd." Amatorii poate vor avea încredere în el, dar la negustori („fara nici o exceptie"), precizeaza el — si e de banuit la cine se refera — „e sigur ca nu va gasi nici apreciere, nici buna-oredinta, nici încredere ..."

în schimb, îi vorbeste lui Theo despre Rappard si e uimit ca si de pictura acestuia fratele sau se intereseaza la fel de putin ca si de pictura lui. Dar sentimentul unui efort comun e de ajuns ca sa-1 mai însenineze pe solitar. Scrisorile pe care le adreseaza fratelui devin mai putin agresive si dau asigurari ca si relatiile cu lumea din Nuenen s-au îmbunatatit.

în mai, renunta la spalatoria de la presbiteriu si îsi aranjeaza un atelier în casa paracliserului bisericii catolice de la care închiriaza doua camere — „una mare si una mica si care dau dintr-una într-alta" ca sa lucreze în cele mai bune conditii. La propunerea lui, Rappard vine sa petreaca vreo zece zile la Nuenen înainte de a se duce la Ter-schelling, o insula din Frise, unde a mai fost de cîteva ori. Lucreaza împreuna prin cocioabe si pe cîmpuri.

Economiile pe care le face la banii pentru mîn-care — deoarece tatal sau îi asigura întretinerea — îi permit lui Vincent sa se dedice din nou picturii. Atentia pe care Rappard o acorda desenelor lui îl îmbarbateaza, si daca n-are îndrazneala de a pretinde ca îl egaleaza în materie de colorit, are totusi sentimentul ca în aceasta privinta face ceva 89 progrese. Ambitia lui e rabdatoare, dar din ce în ce mai ferma. Iubirea ce i-o arata Margot Bege-man, iubire care s-ar putea crede ca e mai degraba entuziasm si admiratie, face si ea ca Vincent sa-si recapete încrederea în sine fara de care nu poate trai. în sfîrsit, prin iunie, Theo însusi vine pe neasteptate la Nuenen. în bucuria revederii, cei doi frati uita de resentimentele trecute. Prietenia lor se va lega oare din nou?

O BUTADA DE-A LUI DELACROIX . ..

în prima scrisoare expediata dupa vizita lui Theo, Vincent transcrie un pasaj din cartea lui Charles Blanc: Artistii timpului nostru. Acest pasaj se refera la „tonul local" si citeaza cuvintele lui Dela-croix care afirma ca „marii coloristi nu fac tonul local": „ceea ce e perfect adevarat, spune Dela-croix, iata un bun exemplu (arata cu degetul tonul cenusiu si murdar al pavajului). Daca i s-ar fi spus lui Paolo Veronese: Picteaza-mi o frumoasa femeie blonda a carei carnatie sa aiba tonul acesta, el ar fi pictat-o si, în tabloul lui, femeia ar fi fost o blonda".

Theo i-a adus fratelui sau aceasta carte scrisa de un contemporan cu scopul de a-i face cunoscuti pe „artistii timpului sau" ale caror opere sau tendinte Vincent le ignora; de multi dintre ei nici macar n-a auzit. Theo i-a vorbit despre pictorii de la PaTis, pe care tinerii îi considera astazi ca fiind sefi de scoala: Delacroix, Courbet. I-a oferit de asemenea Maestri de altadata de Fromentin. Th^o e sigur — poate i-a si spus fratelui sau — ca Vincent, în ciuda tuturor eforturilor lui, nu se va putea dezbara de anumite idei, de anumite traditii, daca nu va avea constiinta constantei evolutii a artei careia doreste sa i se consacre. Din aceasta fraza cuprinsa în scrisoarea urmatoare: „înteleg tot ce vrei sa spui prin «prea negru»" — rezulta ca fratele sau a încercat sa-1 lamureasca si ca 1-a sfatuit sa renunte la bitum si la brunul închis care domina toate picturile de la Nuenen si pe care Vincent le apara cu pasiune.

Dar ceea ce-i spune Theo îl nelinisteste. si chiar daca nu-i da dreptate, convingerile lui nu mai sînt atît de ferme. „Te aud citînd foarte multe nume noi si ajung sa nu înteleg nimic, dat fiind ca n-am vazut absolut nici o lucrare de-a acestor pictori."

„Iar din ceea ce spui despre «impresionism», am înteles ca este cu totul altceva decît credeam eu; dar înca nu mi-e prea clar ce anume înseamna aces termen."

Singuratatea intelectuala în care traieste de ani de zile îl priveaza de aceste fecunde schimburi de idei la care visa altadata. Scrisorile lui Theo si lecturile sînt singurele porti ce-i sînt deschise spre arta. într-adevar, e obligat sa descopere totul numai prin meditatiile sau instinctul lui. si totusi va reusi atît de bine încît atunci cînd va sosi la Paris se va afla imediat pe picior de egalitate cu marii maestri ai timpului.

Deocamdata ceea ce încearca el sa redea neîncetat este „clarobscurul cald al unui interior întunecos si prafuit". si totusi e izbit de butada lui Delacroix. Ea îl va lamuri — confirmînd sfaturile lui Theo — asupra legilor pe care le descopera dintr-o data chiar si în anumite opere pe care le admira. Daca un gri murdar pare luminos — ca în anumite ceruri ale lui Corot — culorile vii pot si ele sa fie mai vii sau mai stinse în functie ie cele pe lînga care sînt puse. Aceasta descoper re a raporturilor dintre culori îl conduce pe Vincnt exact pe drumul pe care Theo ar fi vrut sa-1 vada angajat, dar atasamentul sau fata de pictorii care-i plac, sensul precis pe care vrea sa-1 dea artei sale, îl fac sa se intereseze mai putin de „lucrurile mai noi". în timpul sederii sale la Nuenen, continua sa picteze „negru", avînd totusi, ici-colo, cîteva tuse vii, iar în unele crochiuri acuarelate o anume prospetime ce anunta evolutia care se pregateste. în cursul anului urmator, cînd va studia raporturile dintre culori, va aescoperi legile a caror aplicare sistematica îi va fi revelata de pictorii de la Paris: „Vazute de . aProape, cele mai bune tablouri si tocmai cele mai complete din punct de vedere tehnic sînt facute din pete de culoare puse una lînga alta, si nu au efect decît de la o anume distanta".

Mintal, Vincent a parcurs singur drumul ce duce la impresionism.

IUBIREA UNEI FEMEI

înca din primele saptamîni ale sederii sale la pastorie, Vincent planuieste sa mearga la Anvers unde ar vrea sa reia contactul cu pictorii si cu negustorii. Dar lunile trec; ramîne la Nuenen pentru ca iubeste natura, pentru ca aici gaseste modele si poate folosi pentru pictura banii pe care-i primeste de la Theo. Avînd atelier poate lucra în liniste. Pe neasteptate, se amelioreaza si relatiile lui sociale. Mergînd într-o zi la Einhoven ca sa cumpere culori, în pravalia negustorului face cunostinta cu un fost bijutier, Hermans, acum anticar, care la vîrsta de saizeci de ani si-a pus în gînd sa-si decoreze singur sufrageria cu tablouri repre-zentînd diversi sfinti. Vincent îl convinge sa picteze în locul acestor „personaje mistice", tarani a caror munca va simboliza anotimpurile si care vor fi mult mai apti sa „stîmeasca pofta de mîncare a celor pe care-i va invita la masa". Hermans accepta iar Vincent va desena pînzele pe care amatorul nu va avea decît sa le copieze. Drepit compensatie, Hermans îi va plati cadrele, culorile si modelele, iar tablourile, dupa ce vor fi fost copiate, vor fi restituite autorului. Vincent e în-cîntat de acest aranjament care-i permite sa lucreze fara profit — dar si fara cheltuiala.

Or, în aceasta fericita stare de spirit, o noua drama vine sa tulbure viata pictorului. Relatiile lui cu Margot au continuat, dar se pare ca în aceasta noua aventura sentimentala rolurile s-au inversat. De data aceasta, Margot e cea mistuita de o pasiune pe care multa vreme si-o înabusise si în care îsi pune toate sperantele. Vincent regreta ca n-a cunoscut-o mai de mult; acum ea îi face impresia, scrie el nu fara umor, ca e „o vioara de Cremona

deteriorata de un reparator incapabil Miscat de iubirea ei, Vincent e gata s-o ia de sotie daca ea doreste. Pîna una-alta, asteptînd sa se lamureasca situatia, el o respecta, fiind, dupa cît se pare, prea putin pasionat si deloc dornic sa atraga asupra lui mînia celor cinci sau sase harpii — surorile mai mari — care zilnic îs,i coplesesc sora mai tînara cu reprosuri si amenintari din cauza relatiilor ei cu „nea pictorul" — cu acest incapabil, cu acest personaj straniu care a ajuns de rîsul lumii.

Lucmuirile au mers pîna acolo încît, dupa o noua discutie, într-un acces de disperare, Margot se otraveste. Nelinistit pe buna dreptate de exaltarea ei, Vincent 1-a prevenit, cu trei zile înainte, pe fratele femeii ca se teme de o eventuala depresiune nervoasa. Margot a asteptat momenul în care avea o întîlnire cu Vincent ca sa ia otrava si, fara îndoiala, sa moara în bratele lui. Cînd si-a marturisit fapta începuse sa nu mai prea poata vorbi si sa se contorsioneze ... Cu ajutorul fratelui ei, chemat în mare graba, nefericita a fost dusa la un medic din Eindhoven care a constatat ca femeia înghitise stricnina amestecata cu cloro-form sau laudanum care avu efect de antidot. Transportata apoi la Utrecht, unde familia, ca sa evite cancanurile din tîrg, spunea ca s-a dus sa faca o vizita, Margot se restabileste cu greutate si fiind mereu sub amenintarea unei boli de nervi.

Vincent se duce s-o vada si petrece o zi alaturi de ea. Gestul ei, pe care el îl considera o consecinta a unei atitudini ce-i reaminteste de atitudinea propriei sale familii fata de el însusi — acea „religie a rangului social cu care fac negot oamenii onorabili", are darul sa-1 apropie de tînara femeie a carei afectiune a ramas nealterata. Uneia dintre surori, care si-a permis sa-1 interpeleze în legatura cu aceasta drama, îi replica într-o maniera foarte dura. „în privinta scandalurilor încep sa fiu mai bine înarmat ca sa le curm cît mai re-93 pede", îi scrie el fratelui sau. Dar confidentele pe cace i le face lui Theo se pare ca au avut drept rezultat dîteva remarci sarcastice care au turnat gaz peste foc... si Vincent constata: „Nu pot scapa de impresia ca ceea ce ne dezlbina e un conflict fatal..."

Dar însusi sensul pe oare fiecare dintre ei îl da vietii îi stîrneste pe unul împotriva celuilalt; fie ca era vorba de familie, de sentimente, de arta sau de bani. Unul respecta ceea ce altul dispretuieste. Cum s-ar putea pune de acord? Vincent nu poate decît sâ-si deplînga fratele. si în acest sens evoca Libertatea lui Delacroix: „Soarta a facut sa ne pomenim în doua tabere dusmane, desi eu sperasem ca tu vei evolua altfel si ca ne vom regasi de aceeasi parte a baricadei".

Deocamdata ei aipara cauze opuse. Vincent nu-si face iluzii în privinta soaritei lui, dar prefera sa fie alaturi de cei care ramîn credinciosi fata de ceea ce sînt, fata de ceea ce vor sa fie, fara sa cedeze ambitiilor care altereaza chiar si intentiile cele mai bune. Va avea, fara îndoiala, mult de luptat si mult de suferit. Totusi credinta lui în viitor e din ce în ce mai ferma. Oricare ar fi obstacolele <x-i vor sta în cale, are certitudinea ca va izbîndi.

„ ... si voi vedea raza alba înainte de a închide ochii..."

UN ELEV DE-AL LUI VINCENT

Despre aceasta epoca din viata lui Vincent avem o marturie directa, cea a lui Anton Kerssamakers, un tabacar de vreo patruzeci de ani, destul de înstarit, oare, la fel ca si bijutierul Hermans, voia sa^si consacre timpul liber picturii. Vincent a acceptat sa-i dea cîterva lectii de care elevul a profitat cît se poate de bine. El si-a publicat în aprilie 1912, într-un saiptamiînal olandez, „De Amster-dammer" Amintirile sale despre Van Gogh în care evoca vremurile cînd lucrau împreuna prin cîmpiile Brabantului: „Am facut mai multe excursii la Nuenen si am vizitat între altele o straveche capela medievala, situata în mijlocul cîmpului si 0 veche moara de vint lînga Lieshout. „Vincent era stoic. Voia sa se deprinda cu saracia ca un boem si se întîimpla ca saptamîni în sir sa nu manânce carne, ci numai pîine si brînza. «Asrtea nu se strica pe drum» — spunea el. si nu voia sa accepte altceva.

„Singurul lux pe care si-1 permitea era o plosca de coniac pe care o lua cu el în toate excursiile, acesta fiind un obicei la care n-ar fi vrut sa renunte.

„Atelierul pe care-1 avea în casa paracliserului era si el foarte boem. Cînd intrai înauntru ra-mîneai uimit vazîndu-1 cît era de întesat de picturi si desene în acuarela sau creion reprezentînd capete de barbati si femei care aveau nasurile în vînt, falcile proeminente, urechile mari, pumnii batatoriti si ridurile foarte accentuate. Alaturi de ele, tesatori, razboaie de tesut, oameni care semanau cartofi, femei care pliveau, nenumarate naturi moarte, cam vreo zece studii în ulei a stravechii capele din Nuenen, amintita deja, în fata careia el se simtea totdeauna cuprins de extaz si pe care a pictat-o în toate anotimpurile, pe vreme frumoasa si urâta. Mai tîrziu aceasta capela a fost demolata de vandalii din Nuenen, cum le Spunea Vincent. Soba n-a fost niciodata curatita si era înconjurata cu morimane de cenusa. Se mai aflau acolo cîteva scaune desfundate, un dulap în care erau pe putin treizeci de cuiburi de pasari, diferite plante si muschi adunat de prin cîm-pia cu maracini, cîteva pasari împaiate, apoi mosoare, Vîntelnite, un vas de ars jaratec, diverse iinstrumenite agricole, sepci vechi, palarii vechi, bonete femeiesti mur dare si ponosite, saboti etc. Cutia lui de vopsele ca si paleta au fost confectionate la Nuenen dupa indicatiile lud."

In Amintirile sale, Anton Kerssemakers vorbeste despre o latura putin cunoscuta a ideilor estetice ale lui Vincent, care compara frecvent pictura cu muzica si, cu speranta de a sesiza mai bine corespondentele, raporturile dintre cele doua arte, a luat la Eindhoven lectii de pian de la un ba trîn organist. „Dar nu multa vreme, povesteste Kerssemakers, deoarece Vincent, în timpul lectiilor, compara mereu tonurile pianului cu albastrul de Prusia, cu verdele smarald, cu ocrul sau cadmiul. Pîna cînd într-o buna zi, crezînd ca are de-a face cu un nebun, batrînul organist a fost cuprins de o asemenea frica încît a întrerupt lectiile."

Vincent întretinea de asemenea relatii ou un functionar de la caile ferate, Van de Wakker, si cu fiul tipografului Gestel, în atelierul caruia a reusit, tocmai datorita acestei prietenii, sa graveze cîteva litografii dupa tablourile sale.

Profesor benevol, Vincent se multumea sa le ceara elevilor sai, în schimbul sfaturilor, cîteva tuburi de culoare cu care îsi potolea marea lui sete de pictura. „Caci vreau sa pictez

mult, îi scrie el lui Theo, fara întrerupere; vreau sa ajung sa nu mai lucrez cu jumatate din fortele mele, ci sa pictez de dimineata pîna seara."

De aceea, are nevoie de culori. în ciuda certurilor care-i dezbina, el îi cere fratelui sau sa4 trimita un supliment de 20 de franci, de cîte doua ori pe luna; îi scrie din nou lui Mauve si lui Tersteeg, sperînd ca îi va „recîstiga prin culoare". E ca un toxicoman privat de drog, nu-1 intereseaza decît pictura care a devenit scopul vietii lui. în privinta mizeriei în care e silit sa traiasca, scrie: „Nu pot suporta ca munca mea sa sufere din aceasta cauza".

Vorbeste mereu de plecarea lui la Anvers, dar nu pleaca pentru ca nu are mijloace si de teama ca ar putea pierde si refugiul pe caire i-1 ofera casa parinteasca.

în afara de banii care-i sînt necesari pentru pictura nu-1 mai intereseaza nimic. Theo se ofera sa-i trimita 50 de franci în plus pentru a-1 despagubi pe tatal sau de cheltuielile pe care le are cu întretinerea lui Vincent; el însa refuza sa se amestece în aceasta afacere; daca Theo considera ca e necesar, sa trimita el însusi banii acasa.

în ciuda solicitarilor repetate la care Theo raspunde totdeauna, Vincent nu abdica nici de la mîndria nici de la certitudinile lui: „înainte de toate, retine acest lucru si pentru totdeauna: daca îti cer bani nu ti-i cer pe nimic; tu primesti în schimb munca în care-i investesc si, daca sînt pentru moment în întîrziere fata de tine, sînt pe cale ca într-o buna zi sa fiu chiaT în avans".

ZILELE DE IARNA ...

In familie, atmosfera e din nou încordata. Vizitele surorilor Begemann •— prea frecvente dupa parerea lui Vincent, desi el le invita — întretin în jurul lui, la „pastorie" un climat de ostilitate. Nu mai vine pe acasa decît la culcare si pentru a-si lua mînicarea pe care adesea o manînca pe cîmp. „Vincent se înstraineaza din ce în ce mai mult de noi, îi scrie tatal lui Theo. Nu se mai uita la noi."

Cînd vine toamna, picteaza peisaje melancolice — alei cu frunzele copacilor galbene, vechiul turn si „cimitirul taranilor", o moara de apa. si cînd Rappard îi face o noua vizita, în octombrie, e iarna.

Zilele scurte si întunecoase, vremea urîta îl obliga sa stea în atelier unde, de data aceasta, compune naturi moarte în aceleasi -tonalitati de brun-închis: ulcioare, oale vechi patinate de mîinile taranilor. Se aviînta într-o munca înversunata voind sa picteze cincizeci de capete — si daca cincizeci nu ajung, va picta o suta! Capete de taranci de o asprime salbatica, cu trasaturi dure, accentuate, cu priviri care exprima nu seninatatea lui Le Nain sau resemnarea lui Millet, ci acceptarea fara iluzii a unui destin ce se aseamana cu un blestem.

Relatiile cu Theo sînt din ce în ce mai dificile; raporturile dintre cei oloi frati se mentin, desi la sfîrsitul anului 1884 Vincent propune de mai multe ori sa le puna capat odata pentru totdeauna: „ ... m-ai facut sa înteleg cît se poate de limpede ca n-ai intentia sa te

ocupi de mine si de munca mea decît în calitate de protector. Ce sa zic, mii de multumiri! E adevarat ca mi-ai trimis bani refulat, dar cu raceala, fara prea multe vorbe, fara cea mai mica marturie de simpatie — în timp ce eu lucram cu încapatânare — dar mi-am dat seama din ce în ce mai bine ca va veni un moment cînd fiecare îsi va urma propria lui cale în loc sa ne tinem unul altuia tovarasie pe acelasi drum".

Compara aceasta atitudine cu cealalta, careia el îsi închipuie ca i-a fost victima Maria, tînara de care în cele din urma Theo s-a despartit.

în privinta lui Mauve si Tersteeg, dupa ce demersul lui Vincent s-a izbit de acelasi refuz ca si în cazurile precedente, îi reproseaza lui Theo ca a avut o pozitie „neutra". Fiindca Theo n-a facut nimic ca sa-1 sprijine; scrisorile lui, pe care Vincent le compara acum cu „un fel de vitriol" de care trebuie sa se pazeasca, nu-i ofera în chip de încurajare deoît „neîncrederea" lui. Theo ramîne credincios promisiunii sale ca si cum s-ar achita de o datorie. Dar nimic din comportarea lui nu mai aminteste de vechea prietenie. La propunerea lui Vincent de a pune capat relatiilor lor, Theo raspunde pîna la urma pe tonul unui „bun ministru al bele-artelor", în niste termeni pe care Vincent îi repeta cu dispret: „Poate ca mai tîrziu, cînd vei fi reusit sa te exprimi mai clar, s-ar putea ca noi sa descoperim unele calitati în lucrarile tale de acum si sa adoptam atunci o atitudine diferita". Zilele de iarna se consuma astfel fara sa lase sa se întrevada vreo iesire în aceasta cearta vana si nici din situatia în care se afla Vincent: „Nici un an n-a început pentru mine mai mohorît si mai trist", marturiseste el.

Theo, dimpotriva, îsi informeaza parintii ca afacerile lui merg bine. Datorita renumelui pe care si 1-a cîstigat la Boussod si Valadon, primeste din alta parte o oferta de 1.000 franci pe luna; suma enorma pe vremea aceea si pe care el îsi permite s-o refuze. Aceasta reusita nu-1 împiedica pe Vincent sa creada în continuare ca negotul cu tablouri va intra în curînd într-o „panica generala". Dar se înseala grav. In aceeasi scrisoare în care îi vorbeste lui Theo despre succesul lui — si fara îndoiala ca la „pastorie" se fac comentarii în legatura cu cei doi frati — Vincent evoca conditia tesatorilor din Nuenen unde o familie — barbatul care tese si o femeie care îl ajuta sa depene bobinele — are pentru aceasta dubla munca un cîstig net de 4,50 fr. pe saptamîna, cam douazeci de franci pe luna. Iar cînd tesatorul duce la o fabrica ceea ce a lucrat, adesea se întoarce acasa fara sa fi obtinut o alta comanda. „Aici, în momentul de fata, situatia e adesea deprimanta. Oamenii tac..."

Apropierea nu e facuta explicit dar e semnificativ faptul ca Vincent a citat aceste cifre dupa cifra lui Theo. Acest contact permanent cu mizeria muncitorilor si a taranilor, cu aceasta mizerie pe care burghezii, negustorii, cei de-o seama cu Tersteeg si Theo n-au cunoscut-o niciodata si nu vor s-o cunoasca, este un alt punct sensibil, o alta „baricada" între cei doi frati. Putinele lor referinte la problemele sociale din acea vreme releva o opozitie radicala, si o discutie mai deschisa pe aceasta tema ar fi marit dimensiunile. „N-am nici posibilitatea si nici pofta sa ma mai opresc acum asupra acestui capkol. Ajunge. Dupa mine, morala conventionala e de-a-ndoaselea si m-as bucura daca timpul ar aseza-o în picioare si ar înnoi-o."

Nimic oare, în ciuda fondului lor de dragoste frateasca, nu va putea sa reînvie încrederea din vremea tineretii? si totusi, cu toate bruftuluielile pe care trebuie sa le suporte si cu toata neîncrederea pe care i-o arata Vincent, Theo pare mereu constient de destinul exceptional care-i este rezervat fratelui sau. în octombrie al acelui an, îi scrie uneia dintre surori: „Vincent face parte din rîn-dul acelor fiinte care au vazut lumea foarte de aproape si s-au retras din ea. Acum trebuie sa asteptam sa vedem daca are geniu".

... si iata ca în primele zile ale primaverii, la 26 martie, pastorul Theodorus se prabuseste pe pragul presbiteriului, dobortfc de o criza cardiaca...

MOARTEA TATĂLUI

Acest eveniment i-a strîns la pastorie pe toti membrii familiei, frati, surori, unchi. Resentimentele si dezacordul care-i dezbina pe Vincent si Theo nu rezista în fata caldurii sentimentelor lor de dragoste. Aceasta întâlnire marcheaza un fel de împacare tacita si din nou, în scrisorile ce le va scrie de acum înainte, pictorul va vorbi despre opera lor comuna, de banii aceia care-1 fac pe Theo „pe jumatate" autorul creatiilor lui Vincent.

Ate loc un incident cu Anna, cea mai mare dintre surori, din pricina unor chestiuni banesti. Vincent se multumeste sa dea din umeri, fiind din ce în ce mai indiferent fata de ceea ce s-ar putea crede despre el. Dar se decide s-o rupa definitiv cu aceasta familie pe care disparitia tatalui si a autoritatii lui o va duce la dezagregare. îi face cunoscut lui Theo intentia de a se muta la paracliserul Sohafrat, în atelierul în care si asa îsi petrece aproape tot timpul. Acolo va putea sa se consacre în întregime singurului lucru care îl preocupa de-acum înainte, munca sa de pictor, care cîndva tot va reusi sa-i asigure existenta, fara ca el sa mai apeleze la ajutorul altora. Incidentul cu Anna îl determina sa renunte la partea lui de mostenire „deoarece, îi va explica el prietenului sau Rappard, arvînd în acesti ultimi ani grave disensiuni cu tatal meu, n-as vrea sa-mi arog nici un drept si nici sa dobîndesc ceva din ce i-a apartinut".

Pastorul a fost înmormiîntat în micul cimitir din jurul vechii biserici pe care Vincent a folosit-o ca subiect în multe din studiile sale. Aceasta biserica era situata lînga prasbiteriu si poate fi remarcata în mai multe pînze si desene care înfatiseaza gradina si chiar în anumite picturi cu tesatori, în care ea se vede prin ferestrele cocioabelor.

Ultimul studiu de pictura înfatiseaza vechiul turn, cu clopotnita retezata si cu cîteva cruci împrejur, în mijlocul unui stol de corbi. Aceasta tema funebra va fi reluata la Anvers într-un lan de grîu. El prefigureaza aici moartea templului dupa moartea pastorului. Aceasta pînza a fost pictata, într-adevar, în mai 1885, la doua luni dupa moartea tatalui.

Astazi din aceasta biserica n-a mai ramas nimic. Pe locul unde se înalta ea odinioara, în fata unui crîng, se afla un Hristos rastignit pe trunchiul unui copac mort si, ceva mai departe, abandonata printre buruieni, alaturi de altele, piatra funerara pe care abia se citesc cuvintele: „Aici odihneste pastorul Theodorus van Gogh... 1822—1885".

Primprejur, vîntul sufla neostenit peste grîul abia rasarit.

Dincolo de ogoare se zaresc primele case din Nuenen si clopotnita profilata pe cer.

Moartea pastorului, care a provocat ruptura definitiva dintre Vincent si familie, a fost totodata, în mod paradoxal, cauza unor certuri cu Anton van Rappard, certuri care vor dura cîteva luni si, în cele din urma, vor strica prietenia dintre cei doi artisti. Luat pe neasteptate de eveniment si acaparat de venirea fratelui si a unchilor, Vincent neglijeaza sa-si anunte prietenul de moartea tatalui. Rappard a fost primit în mai multe rîn-duri la pastorie. Or, ferparul ce i-a fost trimis, ca oricarei alte persoane, i s-a parut a fi nedemn de prietenia care-1 lega de aceasta familie, li trimite vaduvei o scrisoare de condoleante, dar tacerea lui Vincent i se pare o ofensa. Cînd acesta reia corespondenta întrerupta timp de doua luni, trimi-tîndu-i o litografie dupa una din lucrarile lui, Rappard da frîu liber supararii sale si critica atît 101 de violent compozitia, ba chiar si ambitiile pictoru'ui, încît Vincent, uluit, jignit, îi trimite misiva înapoi, însotita de aceste cuvinte: „Tocmai am primit scrisoarea dumneavoastra — spre marea mea mirare! Alaturat v-o restitui. Salutari". O prietenie veche de cinci ani se destrama din pricina unei neîntelegeri stupide. Zadarnic pretinde Vincent ca prietenul sau sa-si retracteze afirmatiile sale ofensatoare. în zadar o cunostinta comuna, pictorul Wenkebach din Utrecht, încearca o reconciliere. Cîteva luni, urmeaza un schimb de scrisori acerbe, jignitoare si pentru unul si pentru celalalt. Dar mînia lui Vincent nu e durabila; fiecare sufera de pe urma acestei rupturi si în cele din urma consimt sa „stearga cu buretele". „Neîntelegerea cu Rappard e complet data uitarii", îi scrie Vincent fratelui sau ... Dar, dupa cîteva saptamîni — nu se stie de ce... poate si din lipsa documentelor — corespondenta se termina cu o scrisoare care e totusi amicala. Nu se va mai vorbi de Van Rappard. Pictorul taranilor si-a pierdut si pe ultimul sau tovarajs.

„ŢĂRANI M1NCJND CARTOFI . . ."

si totusi vorbele de încurajare ale acestuia l-au îndemnat pe Vincent sa se lanseze în compozitia incriminata. Dupa schitele facute la Haga — grupurile de lucratori la turbarie si culegatorii de cartofi — pictorul a revenit la figurile izolate. îi lipseste siguranta necesara pentru a plasa personajele în spatiu, dar trebuie sa „mearga înainte", începînd cu primele luni ale anului 1885, face din ce în ce mai multe studii de capete si de mîini pentru o mare compozitie în care va înfatisa tarani asezati în jurul mesei la cina, mîncîntd cartofi, fructul saracacios al trudei lor.

Decorul? Interiorul unei cocioabe din Nuenen, locuinta familiei De Groot, în care si-a petrecut multe seri lucrînd. în martie, cînd survine moartea tatalui, are schitata compozitia pe care i-o va arata fratelui sau. O reia în luna urmatoare, adauga înca un personaj. Sînt acum cinci în lumina zgârcita, ou o expresie ratacita, îndobitocita, asezati în fata cartofilor aburind.. . O lume închisa, obscura, lipsita chiar si de acele minuscule ferestre ce dau spre cîmp si care pot fi remarcate în a-proaipe toate pînzele cu tesatori. în prim plan, o fata vazuta din spate, în contre-jour, închide cercul familiei — celula originara adunata în jurul lampii, în lumina care nu lumineaza ci contureaza doar relieful fetelor pe fondul lor de umbra. Pînza e pictata într-o tonalitate verzuie, ca si cartofii aceia paliti de ger. „Eu pictez cu pamînt", scrie Vincent. Nicicînd bestiala servitute a omului nu a fost dezvaluita cu atîta cruzime, cu atîta forta dramatica.

în mai, a treia pînza — versiunea definitiva — îi este expediata lui Tiheo; aceeasi pînza a carei litografie a stîrnit indignarea lui Rappard. Pentru Vincent, ea reprezinta un moment de mare importanta, e o încercare de la care asteapta multe: „Toata iarna am tinut în mîna firul acestei tesaturi pentru care cautam un model definitiv, si daca acum a devenit o tesatura cu aspect aspru si grosolan nu e totusi mai putin adevarat ca firele ei au fost alese cu grija si dupa anumite reguli. si s-ar putea sa fie o adevarata pictura cu tarani. stiu ca asta si aste".

„Daca un grajd miroase a balegar, foarte bine! De aceea si este un grajd".

„Un tablou cu tirani nu trebuie niciodata sa fie parfumat."

„Cît despre Durand-Ruel, continua Vincent, chiar daca a apreciat ca desenele nu pretuiesc prea mult, arata-i acest tablou. N-are decît sa-1 gaseasca rau sau bun. Dar arata-i-1 totusi, ca sa-si poata da seama ca noi investim multa energie în lupita noastra. Vei auzi desigur spunîndu-se ca e un „tablou prost" si fii pregatit, asa cum sînt si eu pregatit, sa auzi asemenea vorbe. Dar pîna la urma noi vom da ceva autentic si cinstit".

Se pare ca Theo s-a marginit sa-i arate pînza lui Portier, un negustor din Montmartre care se interesa de studiile lui Vincent. Amîndoi gasesc ca aceasta compozitie e stîngace. Vincent prevazuse ca asa se va întîmpla si ca desenul va fi socotit incorect. Era la curent cu aceste aprecieri cînd îi scria lui Theo rugîndu-1 sa arate pînzele si cîtorva colegi de la galerie: „Spune-i lui Serret ca as fi disperat daca figurile mele ar fi bune, spune-i ca nu le vreau de o corectitudine academica, spune-i ca eu cred ca daca e fotografiat un om care sapa, în mod sigur, omul n-ar mai sapa. Spune-i ca eu gasesc admirabile figurile lua Michel-angelo, desi picioarele sîn<t în mod cert prea lungi, soldurile si coapsele prea mari. Spune-i ca eu socotesc ca Millet si Lherimitte sînt adevarati pictori pentru ca nu picteaza lucrurile asa cum sînt ele, dupa o analiza aprofundata si seaca, ci asa cum Millet, Lhermitte, Mic'helangelo le simit. Spune-i ca marea mea dorinta este sa învat sa fac astfel de inexactitati, astfel de anomalii, astfel de remanieri, astfel de modificari ale realitatii încît din ele sa iasa, da, minciuni daca vrei tu, dar mai adevarate decît adevarul literal".

în Ţarani mîncînd cartofi Vincent a vrut sa faca altceva decît sa dovedeasca abilitatea lui de mestesugar. Prin fetele acelea, mîinile acelea, fructele acelea extrase din pamînt, în cina taranilor, el exprima ciclul vital al alimentului dezgropat din pamînt ca sa hraneasca trupurile acelea ce se vor reîntoarce în pamînt. „Nu în zadar am meditat eu seri la rînd, asezat lînga foc, în casele minerilor, ale muncitorilor de la turbarii, iar aici, în casele tesatorilor si ale taranilor exceptînd serile cînd munca nu-mi lasa timp si pentru gîndire.

„Cunoscînd viata taranului din fiecare clipa a zilei, am ajuns sa fiu atît de intim amestecat în aceasta viata încît într-adevar aproape ca nu ma mai gîndesc la nimic altceva."

Munca lui e viata lui. si o vrea în armonie cu el însusi: „sa te multumesti doar sa ai ce mînca, ce bea, ou ce te îmbraca si unde sa dormi, sa ai cele cu care se multumeste taranul..."

îi spune atunci lui Theo: „Eu sînt un pictor al taranilor" si îi vorbeste despre dorinta lui de a ramîne printre ei, pe meleagurile Brabantului pe care ai sai, dupa moartea tatalui, vor sa le paraseasca spre a se stabili la Leyda sau în alta parte. S-a despartit „fara zarva" de maica-sa si de surori si s-a mutat la Schafrat, în atelierul lui. Acolo si lucreaza atunci cînd nu cutreiera cîmpiile în tovarasia taranilor cu care, de-aoum înainte, „dezgustat de civilizatie", vrea sa-si împarta viata si bucuriile: ,,... e fo?.rre mult sa te simti, iarna, în largul tau prin zapada: în largul tau printre frunzele galbene ale toamnei; în largul tau vara, prin holdele de grîu copt; sa fii fericit primavara, prin iarba; e foarte mult sa fii mereu împreuna cu se-ceratorii si ou tinerele tarinei, vara ou cerul imens deasupra ta, iarna în colibele afumate. si sa-ti spui: toate acestea au fost dintotdeauna si vor exista totdeauna!"

în timpul plimbarilor prin cîmpiile acoperite cu maracini, în lungile ceasuri pe care le petrece prin cocioabe, realizeaza pînze pe care se grabeste sa le trimita lui Theo spre a nu fi mereu tentat sa le retuseze. Ele sînt tot atîtea dovezi ale muncii lui, ale vietii lui grele; manînca frugal numai pîine si brînza, lupta ca si taranul cu natura care e în acelasi timp ostila si amicala: „ ... pe cele patru pînze pe care le vei primi, am strîns cu siguranta vreo suta de muste, poate chiar mai mult; fara sa mai pun la socoteala praful, nisipul etc. si de asemenea fara sa mai pun la socoteala faptul ca, în cele doua ceasuri cît a trebuit sa-mi car pînzele printre maracini si hatisuri, e posibil ca o creanga sau altceva sa fi zgîriat în tacere pînza etc". ^ • ■. Tot atîtea marturii despre ceea ce preocupa gîndirea lui creatoare!

TEMA FECUNDITĂŢII

In pi/iza aceea, atît de prost primita de cei carora " ^ destinata, a investit ceea ce vedem noi astazi în ea: totalul celor 12 ani de eforturi în directia unei picturi care sa raspunda dublului sens, plastic si psihologic pe care, dupa parerea lui, îl comporta opera de arta si ale carui exigente le rezuma în doua scrisori adresate lui Theo în acea privavara a anului 1885: „...ceea ' ce vreau sa exprim: ca toate obiectele sînt rotunde, ca forma, ca sa spun astfel, nu are nici început nici sfîrsit, ca ea constituie un tot viu si armonios". si „în acest fel eu caut sa învat nu sa desenez o mîna, ci un gest, nu un cap de o exactitate matematica, ci o expresie profunda. De pilda, omul care sapa adulimecînd viîmtul cîrîH ridica pentru o clipa calpul, sau oînd vorbeste. înitr^un cuvînt viata".

Viata. Aceasta este într-adevar tema esentiala si la drept vorbind singura tema care anima pînzele din Nuenen, primele — dupa perioada de ucenicie de la Haga — care constituie o opera semnificativa si coerenta. Pînzele din ceea ce se numeste ,.perioada olandeza" sînt caracterizate prin factura lor grosolana, prin tonalitatile surde. Folosirea bitumului, la fel ca si în tablourile peisagistilor francezi din secolul al nouasprezecelea, a si denaturat cea mai mare parte a operelor din acea vreme care, întunecate la origine, ise estompeaza din ce în ce mai mult într-o masa maronie. Ce va ra-mîne din ele ,peste o suta de ani?

si totusi fara sa poata fi comparate cu extraordinara bogatie a operelor din ultimele perioade, acestea de acum prezinta implicit tot ceea ce va urma, sub aspectul motivelor tematice si chiar — prin contrast sau prin inversiune — sub aspectul facturii.

Aceste motive Vincent le rezuma într-un singur cuvânt: viata. Nu aparenta pe care realitatea o da fiintelor si lucrurilor, ci esenta lor.

înca de pe vremea cînd era la Haga, a schitat pentru prima oara tema fundamentala, aceea a Semanatorului. Aceasta tema constituie firul conducator, legatura ce va uni întreaga opera a lui Van Gogh. Din acest gest si din acest act deriva celelalte motive ce se vor dezvolta ulterior în se-riile în care apar munca taranului si lanul de grîu.

El compara pictura însasi cu grîul care trebuie sa încolteasca pentru a putea rodi. „Esti grîu, îi scrie el lui Theo..." îndemnîndu-1 sa se faca pictor. De la samiînta la spic, de la semanator la secera-tor, aceasta e tama fecunditatii care se dezvolta si se largeste la dimensiunile pe care le-am descifrat în Ţarani mincînd cartofi: ciclul vietii care renaste fara încetare prin taina pamîntului care-o nutreste.

Trebuie subliniat, chiar din aceasta prima epoca a operei pictate, constantele care justifica si determina activitatea prin care însusi Vincent se realizeaza si se desavîrsaste. Din aceasta munca obscura pe care o continua cu înversunare în singuratate si mizerie vor înflori marile opere. Vincent este astazi plugarul, semanatorul, tesatorul care îmbina cu rabdare firele urzelii, minerul care smulge pârniîntului hrana focului. Vor veni zilele stralucitei recolte, a tesaturilor bogate în culori, a flacarii care încalzeste si lumineaza. Aceasta transmutatie lenta la capatul careia pictorul îsi va fi consumat viata este dupa chipul si asemanarea tainei lucrurilor.

în cursul celei de a doua perioade a sederii lui la Nuenen, în toamna anului 1885, în pînzele care au ajuns pîna la noi domina alte doua motive: motivul cuiburilor si cel al bojdeucelor. Naturi moarte? Peisaje? Ambele sînt pictate în aceeasi maniera, sînt facute din aceeasi materie. Ele constituie un motiv unic. Vincent spune despre bojdeucile zgribulite sub acoperisurile lor de paie ca sînt „mici cuiburi de oameni". si aici ne aflam în fata temei fecunditatii, a fecunditatii fiintelor: oameni sau pasari, purtînd grija „clocitului", si a nasterii care asigura sub aspectul reproducerii — asemenea grauntei sub aspectul hranei — perpetuarea vietii. Este semnificativ faptul ca în femeie Vincent a iubit totdeauna mama. Chiar si în cazul tinerei Ursula, Vincent a fost miscat de instinctul e' matern. îi spunea, dupa cum s-a mai aratat «îngerul cu pruncii". Alaturi de Kee Vos Stricker, cînd Vincent s-a îndragostit de ea, se afla un alt copil, un orfan. si Sien n-ar fi ramas oare o simpla aventura daca n-ar fi fost însarcinata atunci cînd a cunoscut-o Vincent? Sau daca copilul ei, „mogîl-deata" de care el vorbea cu atîta tandrete, n-ar fi ajutat la înghebarea acelui camin derizoriu în care totusi Van Gogh a cunoscut prima si ultima lui fericire omeneasca?

Aceasta este „viata adevarata" la care a visat, pe care n-a cunoscut-o niciodata si pe care n-o va putea realiza decît prin intermediul unei opere geniale dar totodata, ba poate chiar în primul rînd, a unei opere de individ predestinat, de vizionar.

Criza mistica a lui Van Gogh era un preambul. El îsi închipuia ca i-a trecut de îndata ce a rupt-o cu pastorii, cu tatal sau ...

De fapt ea a început odata cu arta lui.

DAMNATUL DIN NUENEN

Vizita pe care i-o face Theo în august n-a ameliorat raporturile lor, mai putin încordate, dar care se mentineau anevoie. Din nou, ca pe vremea cînd Vincent se afla la Drenthe, negustorul de arta este îngrijorat de viitorul sau. Dupa cum reiese din scrisorile lui Vincent, Theo îi reproseaza fratelui mai mare ca are fata de el o atitudine dusmanoasa si ca se bucura oarecum de insuccesele lui materiale. Dar este fondata o asemenea banuiala din moment ce Theo marturiseste ca cifra lui de afaceri se ridica la 500 000 franci pe an? Dimpotriva, Vincent se arata mai conciliant; spera din nou ca vor realiza „mica lor afacere cu picturi", care ar fi „sufletul unei afaceri pe care am putea-o pune la cale ceva mai tîrziu"; si din nou îsi sfatuieste fratele sa se faca pictor. „Viata la tejghea e ceva trecator ..." scrie el.

în privinta lui, în privinta propriului sau destin, are convingeri ferme. „Pe masura ce împrejurarile exterioare devin mai putin favorabile, forta mea interioara, si prin aceasta înteleg vointa mea de lucru, creste."

Iata însa ca noi necazuri încep sa4 hartuiasca. Furnee, tatal amicului sau, topograful din Haga, caruia Vincent nu i-a achitat facturile pentru niste culori, îl ameninta cu sechestrul. Pentru 30 de florini pe care Vincent nu-i poate achita si pe care Theo declara ca nu-i poate plati.

Relatiile pictorului cu taranii — si se pare ca în mod deosebit, relatiile lui cu „mîncatorii de cartofi", familia lui De Groot si cu fiica acestuia Gordina — sînt interpretate gresit. De data aceasta, parohul bisericii catolice îi reproseaza lui Vincent ca are o comportare familiara cu „oameni de conditie inferioara" si ajunge chiar sa le interzica enoriasilor sai sa mai pozeze pentru pictor. „O tânara femeie care a pozat pentru mine a ramas însarcinata, iar eu sînt banuit ca as fi amestecat în aceasta poveste", îi scrie ei lui Theo. Or, responsabil de aceasta întîmplare e tocmai unul dintre enoriasii preotului.

Vincent care nu accepta sa se lase dus de nas merge la primar si—1 roaga sa reaminteasca „domnilor preoti ca în parohiile lor trebuie sa se intereseze de lucruri mai putin materiale". Ceea ce, dupa cum se si poate banui, nu rezolva situatia. Impresionati de interdictia preotului — pentru moment, cel putin — taranii refuza sa mai pozeze. Celor care sustin ca în acest fel pierd un cîstig suplimentar, preotul se ofera sa le dea el însusi banii daca persista în refuzul lor. Acest fiu nedemn este acum obiect de scandal. S-a despartit de familie ca sa-si afle linistea, nu ca sa traiasca în conflict cu altii, dar acum lumea vrea ca el sa plece, sa scuteasca orasul de o prezenta îngrijoratoare, de un exemplu care tulbura constiintele si inimile. N-a contribuit si atitudinea lui la boala care i-a rapus parintele? Acest pictor, care n-are cautare, nu traieste oare pe spinarea fratelui sau? Se vorbeste despre o nenorocire care era cît pe ce s-o dea gata pe Margot, care locuia Unga casa parohiala ... si ce-i cu copilul pe care-! poarta în pîntece fiica lui De Groot? Ajung toate acestea pentru ca pastorii sa faca front comun împotriva oii rîioase care

ameninta sa contamineze toata turma. Vincent, damnatul, va trebui oare sa-si î0' paraseasca „cîmpul de lucru"?

OBIECTUL sl CULOAREA

Or, în corespondenta pictorului, se suprapune peste aceste necazuri, de care nu mai vrea sa se lase coplesit, o noua constiinta a artei sale. Din cartile aduse de Theo cu prilejul primei lui vizite la Nuenen, din convorbirile pe care le-au avut cei doi frati, din schimbul de idei cu Rappard, în spiritul lui Vincent s-a format ceva, ceva ce de asemenea s-a dezvoltat, a încoltit în taina.

în cursul ultimelor luni petrecute la Nuenen, în scrisorile adresate lui Theo, se afirma o certitudine ce creste, o certitudine ce releva depasirea unei etape decisive. Arta care în curînd avea sa se desa-vîrseasca în operele lui, constiinta artei moderne se exprima în reflectiile pe care Vincent le împartaseste fratelui sau — si le împartaseste lui însusi — asupra raporturilor prin care e legata de obiect, asupra sensului si ralului culorii în ex-presia picturala. Cunoasterea acestei apropieri, aceste reflectii, pertinenta acestor observatii dezmint legenda unui pictor nebun, a unui inspirat al carui geniu s-a manifestat bTusc, aproape fara ca el sa-si fi dat seama. Nkicînd un creator n-a patruns mai adînc în secretele artei sale, nicicînd expresia acestor preocupari n-a tradat mai multa luciditate, chiar si atunci cînd parea, cînd de fapt era, deosebit de îndrazneata.

Acum, Vincent începe sa banuiasca, dincolo de adevarul pe care-1 desluseste prin câmpiile si prin bojdeucile din Brabant, o realitate diferita care nu se va exprima numai prin lucrurile pictate ci chiar prin culoare.

Pe nesimtite în conceptiile lui se produce o rasturnare. Acum aspira la o pictura constructiva si,în acest mod, cercetatorul solitar se alatura celorpe care în curînd îi va întîlni la Paris. O partedin stradaniile lui i se par acum depasite, inutile.Dar subliniaza: „N-as fi vrut sa ma lipsesc deaceasta eroare. .. Pot sa admit ca ar fi fost onebunie, o prostie, sa continui mereu în aceeasimaniera, dar nu si ca toata stradania mea n-a fostdecît pierdere de timp."si declara:

„Un cap de barbat sau de femeie este de o frumusete divina, nu-i adevarat? Daca e privit cu seriozitate, cu multa seriozitate. Ei bine, aceasta frumusete a tonurilor, care în natura se influenteaza unele pe altele, se pierde în cazul unei imitatii fortate, literale; se pastreaza renegînd-o printr-o gama de culori paralele dar nu în mod tatal exacte, ba chiar foarte departe de a fi conforme modelului.

Sa te servesti totdeauna în mod inteligent de tonurile frumoase care se formeaza singure cînd amesteci culorile pe paleta, si repet: începînd cu propria-ti paleta, cu experienta pe

care o ai în privinta amestecurilor care dau culori frumoase, înseamna altceva decît o copiere mecanica, servila, a naturii.

Un alt exemplu: sa presupunem ca am de pictat un peisaj de toamna, arbori cu frunze galbene. Bun. Ce importanta are, din moment ce eu concep acest peisaj ca o simfonie în galben, daca galbenul meu fundamental este sau nu galbenul frunzelor? Asta nu adauga sau nu scade decît prea putin. Depinde însa mult, as zice chiar ca totul depinde de modul în care eu simt infinitatea varietatii de tonuri din aceeasi familie.

... Culoarea exprima ceva prin ea însasi", conchide el.

Dar îsi da bine seama ca se afla pe un drum al carui capat e înca departe, ca mai trebuie_sa învete mult, sa studieze, sa reflecteze. Ca trebuie sa mai vada „ceva din Chardin, din Rembrandt, din vechii maestrii olandezi si francezi ... sa mai reflectez înca în modul cel mai serios fiindca vreau sa ajung sa fac mai mult..."

si în vreme ce grijile îl coplesesc, la Nuenen — dupa întîmplarea cu modelele, preotul exercita presiuni asupra paracliserului ca sa4 dea afara pe chirias — Vincent are o asemenea nevoie de a verifica ceea ce intuieste, încît în octombrie, împreuna cu prietenul sau Kerssemakers, va merge pentru cîteva zile la Amsterdam ca sa viziteze din nou muzeele.

Iata cum relateaza Kerssemakers aceasta vizita:

„Vincent a plecat cu o zi mai devreme si mi-a dat întâlnire pentru a doua zi în sala de asteptare a clasei a IlI-a a garii centrale din Amsterdam. Cînd am intrat în sala aceea, l-am vazut pe Vincent asezat în fata ferestrei pictînd privelisti din oras, înconjurat de o masa de oameni compusa din controlori de tren, calatori, muncitori etc. Era foarte calm, nu dadea nici o atentie publicului, si era îmbracat într-un ulster mitos, iar pe cap avea o caciula de care nu se despartea niciodata. Cînd m-a vazut si-a strfîns foarte linistit uneltele si ne-am îndreptat spre muzeu. Ploua cu galeata, asa ca dupa putin timp Vincent, cu ulsterul si caciula lui, a ajuns sa semene cu o pisica plouata. Am luat o trasura, fapt care 1-a facut sa ma bodoganeasca: «Putin îmi pasa de Amsterdam, mi-a spus, prefer sa merg pe jos; dar daca dumneata nu vrei altfel, ma rog».

Clînd am ajuns la muzeu si-a reoîstigat buna dispozitie. M-a dus sa vad tablouri de Van Goyen, de Bol si mai ales de Rembrandt. Nu se mai putea desparti de Logodnica evreica în fata careia si-a petrecut cea mai mare parte a timpului; si s-a dus sa-si gaseasca un loc cît mai bun lînga tablou. Eu mi-am continuat vizita. «O sa ma gasesti tot aici!» mi-a spus. Cînd m-am întors dupa o vreme si l-am întrebat daca nu plecam, m-a privit cu o expresie de uimire si mi-a spus: «Ma crezi sau nu, dar mi-as da zece ani din viata ca sa pot sta aici cincisprezece zile si sa am de mîncare numai brînza si cîte o coaja de pîine. In sfîrsit, hai sa mergem, a spus, ca oricum nu putem donmi aici!» si cu mare greutate s-a hotarît sa plece".

Este semnificativ faptul ca Vincent s-a oprit atîta vreme în fata tabloului Logodnica evreica, „pictat de o mîna de foc", care este fara îndoiala unul dintre tablourile cu cele mai somptuoase culori. Astazi, el contempla cu ailti ochi pînzeie maestrilor olandezi.

Vizita la Amsterdam îl face sa se hotarasca. „Paleta mea e pe cale sa se dezghete", îi scrie el lui Theo. Dorinta lui de a merge sa lucreze la Anvers, atît de des exprimata, timp de aproape doi ani, se precizeaza. Daca va fi necesar, ca sa-si cîstige existenta, va încerca sa faca portrete, sa dea lectii de pictura, si la nevoie va picta firme.

„Simt dorinta de a restabili contactul, macar pentru o vreme". Acum nu mai are importanta ca vor sa-1 alunge din Nuenen. A fost si va ra-mîne „pictorul taranilor". Dar trebuie sa mearga mai departe, sa înainteze spre drumul luminos, înca de pe acum, considera plecarea sa „ca o reîntoarcere din exil".

La sfârsitul lui noiembrie, lasînd în voia soartei cea mai mare parte a studiilor, rezultatul trudei lui de doi ani, ia trenul spre Anvers. Paraseste asadar Olanda, Brabantul natal, pamînturile nordice, în care nu se va mai întoarce niciodata. Acum începe periplul care îl va conduce spre „Japonia", pîna în extremul orient al luminii si al culorii.

CELE DOUA CÂRTI

Cu cîteva saptamîni înainte de plecare, Vincent a pictat o natura moarta, una dintre cele mai desa-vîrsite din aceasta epoca olandeza, si care prin calitate îl înrudeste cu Chardin. Iata cum i-o descrie lui Tiheo: „O Biblie deschisa (deci un alb rupt) legata în piele, pe un fond negru, avînd un avant-plan de galben-brun si înca o nota de galben ca lamîia ..."

Planurile, culoarea, tehnica. Or, aceasta pînza este o opera-cheie, o cotitura nu numai în cariera dar si în spiritul si în viata lui Vincent. Tabloul înfatiseaza o biblie deschisa alaturi de un calendar si de o carte închisa. Criticul Jean Leymarie a facut o subtila analiza a acestei opere, analiza din care ni se va permite sa citam esentialul; ea situeaza perfect o etapa anume a evolutiei spirituale si artistice a lui Van Gogh.

„Noi vedem aici o confruntare intentionata a doua carti perfect caracterizate: o Biblie deschisa, nu la întîrnplare, ci la un pasaj precis indicat de o inscriptie foarte distincta: Isaia, cap. MII, XX, si un roman frantuzesc modern al carui titlu nu este mai putin aparent: Bucuria de a trai de Zola, aparut cu un an în urma. Faimosul verset al lui Isaia preamareste suferinta si reabilitarea finala a Slugii lui Dumnezeu. Aceasta Biblie monumentala — deschisa pentru frumusetea ei picturala si în acelasi timp pentru valoarea ei de mesaj — este Biblia tineretii lui pe care si-a consacrat-o religiei, este Biblia tatalui sau, pastorul. Alaturi de ea este asezat un sfesnic cu luminarea stinsa, combinatie de motive caracteristice în Vanitatile din secolul al XVII4ea, ce figureaza si într-un desen anterior, facut la Haga în 1883, reprezentând o femeie pe patul mortii. Or, de la moartea pastorului s-au împlinit cel putin sapte luni, si Biblia simbolizeaza amintirea lui si autoritatea lui morala ... Acestui memento mori — Biblia si luminarea stinsa — clarobscurului vechilor maestri olandezi, prejudecatilor calviniste ale vechii generatii, cartea «galben ca lamîia» le opune bucuria pagîna de a trai, chemarea culorii pure,

libertatea noua a tineretii; minuscula si densa lumina vie, de pe marginea mesei, echilibreaza cu îndrazneala marea masa desfasurata în penumbra. Astfel este ilustrata într-un mod deosebit de impresionant trecerea dramatica a lui Van Gogh de la bezna la lumina, de la Sorrow 1 la Bucurie, de la Nord la Sud." Daca Ţaranii mîncînd cartofi constituie sinteza perioadei olandeze, Biblia deschisa constituie testamentul ei. Cu aceasta pînza, Vincent încheie o etapa asupra careia nu va mai reveni niciodata. Face pasul decisiv, care arunca tot trecutul sau într-un neant la fel de necesar ca moartea — conditie a oricarei renasteri.

Admirabil este în acest testament, în acest adio mut si tragic (în ciuda titlului înselator) modul în care se îmbina, din nou si înca o data, cele doua realitati: viata si arta lui Vincent, sufletul si geniul lui. Modul în care se juxtapun si se echilibreaza în sensul spiritualist al temei si în sensul expresiv al culorii. Biblia aceea deschisa la cuvin-tele lui Isaia, sfesnicul acela ca un suflet mort, fondul acela obscur, imagine a trecutului, mar-cheaza sflîrsitul unei perioade întunecate. Cartea aceea luminoasa, ,»galben ca lamîia", este deja floarea-'soarelui si camaruta din Arles, este viitorul catre care pictorul a si pornit. Bucuria de a trai e scrisa pe culoarea soarelui si a grîului. Dar a presimtit Vincent oare toate acestea? Cartea nu se va desdhide niciodata. Bucuria îi va fi refuzata.

XIII. ETAPA DE LA AN VER

Smai înalt, un anume sentiment al spatiului, al nobletei muncii taranului, catre care va reveni într-un mod ciudat, odata cu închiderea ciclului, atunci cînd podisurile din Anvers îl vor întîm-pina „în pragul Eternitatii" . ..Vincent a fost foarte adesea prezentat ca un persecutat, ca un personaj care de peste tot e alungat de oprobriu. De fapt, el e cel care se detaseaza, care se elibereaza de servitutile ce încearca sa-1 ■copleseasca. De fapt, nici pastorii din Londra, nici Goupil, nici parintii nu l-au „alunga/t" ... A plecat, s-a îndepartat, uneori cu bucurie, alteori cu duTere — cum s-a întîmplat cînd s-a smuls din caminul sau de la Haga — de tot ceea ce devenea o misterioasa piedica în calea destinului sau, ale carui ocolisuri numai el le cunostea. Dificultatile din aceste ultime luni n-ar fi constituit un motiv suficient ca sa renunte la Nuenen, daca n-ar fi simtit dorinta de a-si continua drumul. A strîns o recolta si a pus-o în hambare; va veni timpul sa semene din nou altceva.

Viata lui nu e incoerenta, e un drum spre împlinire. S-a smuls succesiv din tesatura pe care educatia, mediul si formatia lui au facut-o în jurul adevaratului sau „eu", descoperind astfel ceea ce era adevarul profund al propriei lui personalitati. „Devin ceea ce eram cu adevarat", îi spune el lui Theo.

Anvers marcheaza o cezura în arta pictorului, dar si în viata lui. A lasat pentru totdeauna prin cîmpiile Brabantului tineretea sa austera, viata burgheza cu morala ei eronata si cu principiile ei meschine

„O STRAsNICA JAPONEZARIE"

sederea lui la Anvers va fi scurta. El pregateste aici epoca pariziana asa cum în Drenthe a pregatit-o pe cea de la Nuenen. E izbitoare sentinta dramatica dupa care s-ar parea ca se conduce destinul lui Vincent, organiziîndu-se dupa toate rigorile unei tragedii. Printre motivele care l-au adus la Anvers se numara si dorinta lui nesta-pînita de a vedea pînzele lui Rubens — pe care îl gaseste „gaunos, superficial, emfatic", dar al carui colorit îl uluieste. Culoarea a intrat în viata, în fiinta lui. In curînd, va vorbi despre un carmin . .. „la fel de cald si de spiritual ca vinul".

îndata dupa sosirea lui la Anvers, viziteaza muzeul de arta veche si muzeul modern. La catedrala, în fata pînzelor lui Rubens, descopera „emotia prin combinatia de culori". Niciodata nu i-a înteles mai bine ca acum pe Rembrandt si Frans Hals, si nu numai datorita tablourilor lor, ci si pentru ca le-a întîlnit personajele în tavernele în care pentru cîtiva gologani putea sa-si petreaca toata seara.

A închiriat o camera cu 25 de franci pe luna, la niste compatrioti care au un magazin de culori în rue des Images, la nr. 194, aproape de gara centrala. Casa a fost transformata si poarta astazi nr. 224 pe strada devenita Longue rue des Images.

Dupa îndelungata lui claustrare în atelier si în bojdeucile de la Nuenen, Vincent parca e beat de sentimentul propriei lui libertati. Se plimba pe cheiuri, pe la docuri, pe ulicioarele cartierului marinaresc, cu baruri galagioase si cu firme scrise în toate limbile pamîntului. Priveste la docheri, sta de vorba cu prostituatele, si e foarte mirat cînd descopera alaturi de „mateloti flamanzi, zdraveni, care, stînd în picioare, manînca scoici si beau bere" minuscula figura, încadrata de un par ca smoala a unei micute asiatice „ca un so-ricel care se strecoara pe lînga ziduri". Merge prin santanuri, pe la balurile populare, plin de interes fata de „oamenii care se distreaza". ,,E o Strasnica japonezarie", îi scrie el lui Theo.

Exotismul pe care-1 descopera aici —■ va descoperi de asemenea si stampe japoneze cu care îsi împodobeste peretii camerei, stampe care vor avea un rol de jucat în evolutia picturii lui — exotismul acela, amestecat în viata tumultoasa a portului, e culoarea facuta din viata, e viata devenita culoare ... Carne si suflet, salasluieste în el ca ceva sfînt.

Nu uita însa motivele care l-au adus aici si nici de nevoia de a-si cîstiga existenta. Cîtiva negustori îi iau doua-trei pînze în consignatie. Toti se plîng ca afacerii? merg prost. Chiar Vincent e izbit acum de faptul ca studiile lui îi par sumbre aici. Deseneaza si picteaza cîteva colturi din An-vers: casele din piata centrala, cu fatadele lor ornamentale, catedrala, batrîna cetate — Steen — de pe malul rîului Escaut. Dincolo de fluviul cu ape mîloase, se afla sesul ce se întinde pîna în Olanda.

Dar Vincent nu priveste într-acolo, ci spre stradutele în care se îngramadeste o multime din care ar vrea sa-si faca modele. „Prefer sa pictez ochii oamenilor, mai degraba decît catedrale, oricît de majestuoase si de impozante ar fi ele — sufletul unei fiinte omenesti, chiar si ochii unui cersetor prapadit sau ai unei prostituate care face trotuarul sînt dupa mine mult mai interesanti".

Niste bani trimisi de Theo îi permit sa-si angajeze ca model o chelnerita de la un santan „un foarte frumos model dupa care am facut un cap în marime naturala". O femeie solida, într-o bluza alba, cu parul negru legat cu o panglica rosie, grava, cu privirea fixa, „cu o expresie de Ecce fiomo, scrie Vincent, ceva ce e în acelasi timp voluptuos si sfîsietor ...".

Ar vrea s-o picteze goala. Dar ea refuza. Desigur, i-ar trebui mai multi bani. Doua prostituate accepta sa-i pozeze pentru cap; drept salariu vor primi portretele.

Cu cît devine mai constient de ceea ce vrea sa faca, cu atît mai mult îsi da seama ca mai trebuie sa lucreze înca... Sa refaca, „fara graba nervoasa, cu calm si pe îndelete, toate studiile de figuri de la început. As vrea sa cunosc atît de bine nudul si structura figurii încît sa pot lucra din memorie".

De îndata ce a renuntat la singuratate e mai putin sigur de el. Solicitat de ceea ce admira, hartuit de diverse influente, aude mai putin bine singura voce care conteaza, cea a geniului sau. Cele mai bune opere le va picta tot în singuratate, departe de tablouri si de pictori: la Arles, la Saint-Remy, la Auvers, asa cum a pictat la Nuenen.

Marile lectii pe care i le dau maestrii, ca si cele pe care i le va da impresionismul, el va trebui sa le asimileze, apoi sa le uite. „Rubens ma exalta tocmai pentru ca el e artistul care cauta sa exprime, sa reprezinte efectiv o atmosfera de bucurie, de seninatate, de culoare, prin combinatiile de culori."

Daca, dupa ce a pictat tarani, acum picteaza tîrfe, o face pentru a trece ca si atunci dincolo de aparente, pentru a exprima prin culoare ceea ce a descoperit în carti, „infinita frumusete a personajelor feminine ale marilor maestri ai literaturii, Zoda, Daudet, Goncourt, Balzac".

Dar nu are posibilitatea de a angaja modele. îi reproseaza din nou lui Theo ca vrea sa-1 lase la discretia creditorilor, se plînge de „jumatatile lui de masura" si, în timp ce el e înhamat la treaba, „tu, îi scrie, continui sa stai în doua luntre".

în cele din urma, spre a putea munci cu mai putine cheltuieli si mai ordonat, se înscrie la Academia din Anvers, asa cum înca mai de mult avusese intentia.

UN „BÂDÂRAN" LA ACADEMIE

Intra la 18 ianuarie în clasa de pictura condusa de Karel Verlat. Pictorul belgian Victor Hage-man, decedat în 1938, care a fost martor la prima lectie, povesteste cum si-a facut aparitia acest ciudat personaj în atelierul maestrului. Redam aceste amintiri pentru savoarea lor, dar, si de data aceasta, se pare ca martorul a sacrificat adevarul de dragul efectului. Daca ar fi sa dam crezare relatarii pe care i-o face lui Theo, Vincent n-a fost dat afara din clasa de pictura. A luat lectii vreme de cîteva saptamîni înainte de a trece la cursul de desen condus de Eugene Siberdt. Acesta pare sa-1 fi încurajat dezvaluindu-i ca Verlat — fara sa-i fi spus acest lucru elevului — considera ca „a muncit bine".

Sau poate ca Vincent a falsificat adevarul spre a-1 convinge pe Theo ca a avut succes?

Victor Hageman i-a împartasit amintirile sale lui Louis Pierard a carui lucrare am mai citat-o:

„Eram pe atunci elev în clasa de desen. El a stat în aceasta clasa cîteva saptamîni. îmi amintesc foarte bine de acest om aspru, nervos, nelinistit, care a cazut în Academie ca o bomba; toti, director, profesori, elevi, erau foarte impresionati".

Glasa de pictura numara vreo saizeci de elevi, dintre care un sfert erau englezi si germani. Vincent avea pe vremea aceea ceva mai mult de treizeci de ani. A venit la Academie asa cum era îmbracat si la Nuenen în haine de lucru taranesti, de culoare albastra, si cu caciula. „în loc de paleta, povesteste Hageman, s-a folosit de o scîndura smulsa dintr-o lada în care probabil c-a fost zahar sau drojdie de bere. în ziua aceea, elevii aveau de pictat doi luptatori care pozau pe un podiu, goi pîna la brîu. Van Gogh a început sa picteze, febril, cu furie, cu o viteza care i-a uluit pe con-discipolii sai. Pusese straturi atît de groase de culori încît culoarea curgea literalmente pe parchet".

„Cînd Verlat a vazut lucrarea si pe extraordinarul ei autor, 1-a întrebat în flamanda, oarecum zapacit: «Cine esti dumneata?» Van Gogh i-a raspuns linistit: «Ei da, sînt Vincent, olandez». Atunci foarte academicul director a spus pe un ton dispretuitor, aratînd pînza noului venit: «Eu nu corectez acest stîrv de cîine. Baiete, du-te cît mai repede în clasa de desen». Van Gogh s-a rosit, si-a stapînit mînia si s-a dus la cursul de desen al bravului domn Sieber (sic); si pe el îl speria noul venit, dar avea un caracter mai putin irascibil decît directorul sau. Vincent a ramas acolo, în clasa, vreo cîteva saptamîni; desena cu ardoare, înversunîndu-se cu vadit efort sa sesizeze forma, lucra repede, fara sa faca retusuri si rupînd de cele mai multe ori desenul sau azvîrlindu-1 în spate de îndata ce-1 termina. Facea crochiuri dupa tot ce vedea în sala: desena elevii, hainele lor, mobilele, uitînd de ipsosul pe care profesorul i-1 daduse sa-1 copieze. înca din vremea aceea, Van Gogh uluia prin repeziciunea cu care lucra, refa-cînd acelasi desen, sau acelasi tablou, de cîte zece-cincisprezece ori".

Nu este sigur ca situatia a fost redata exact, oricum, se pare ca Vincent a frecventat o vreme clasa lui Verlat. Dar incidentele nu vor întîrzia sa-i faca asprului brabantez situatia dificila atît fata de profesori cît si fata de elevi: „Odata, relateaza mai departe Louis Pierard, dupa amintirile lui Hageman, elevilor li s-a dat (ca din întîmplare) sa faca o copie dupa Venus din Milo. Frapat de una din caracteristicile esentiale ale modelului, Van Gogh a accentuat foarte mult latimea soldurilor, facînd ca Venus sa sufere aceleasi diformari ca si Semanatorul lui MiMet, sau Samariteanul milostiv al lui Delacroix pe care de asemenea avea sa le copieze în cursul carierei sale. Frumoasa grecoaica a devenit o robusta matroana flamanda. Cînd bunul domn Sieber a vazut lucrarea, a cio-pîrtit furios cu creionul foaia lui Van Gogh, co-rectîndu-i desenul si amintindu-i canoanele imuabile. Atunci tînarul olandez ... a fost cuprins de o violenta mînie si i-a strigat profesorului

îngrozit: «Asadar, dumneata nu stii ce-i aia o femeie, Godferdom! O femeie trebuie sa aiba solduri, sa aiba fese, sa aiba un bazin în care sa poata purta copilul!...»" Aceasta a

fost ultima lectie pe care Van Gogh a primit-o — sau a predat-o — la Academia din Anvers.

Vincent si-a facut printre elevii Academiei, mai ales printre englezi, cîtiva buni prieteni, ca Le-vens, de pilda, care este si autorul unui portret al pictorului, publicat odinioara în revista Van nu en streks.

îi spune lui Theo oît de nemultumit este pentru ca la scoala nu vede decît ceea ce nu trebuie sa faca. I se fac sicane din pricina conturului: ,,fa mai întîi un contur etc... De vreo douazeci de ori am vrut sa spun: conturul dumitale e un artificiu etc ... daT mi-am spus ca nu merita osteneala. si totusi, desi nu le spun nimic, eu îi agasez si ei ma agaseaza".

De el nu se prind falsele precepte. îndelungata lui experienta în materie de desen, exemplele adevaratilor maestri, îl ajuta sa se mentina în sfera certitudinilor sale. I se permit unele licente, dar oare exemplul lui nu-i va îndemna si pe ceilalti elevi sa puna la îndoiala principiile academice? în ceea ce-1 priveste, considera ca toate desenele sînt „în mod radical ratate".

Munca în comun, schimbul de idei îl stimuleaza si în cele din urma îi confirma justetea convingerilor lui, opuse învatamîntului oficial. Vincent nu se multumeste numai cu Academia. Se înscrie la un club condus de Frans Vinck, unde seara, tinerii artisti pot sa deseneze nuduri dupa model.

si atunci, lucrînd de la asfintit pîna noapteatîrziu, ca un neofit, Vinoent realizeaza cîteva dintre portretele cele mai bune si mai ales — în afarade Fata cu panglica rosie — Batrin în manieralui Victor Hugo, Doica, Femeia în albastru etc.— portrete de o factura clasica, mai individualizate însa decît taranii din Nuenen, mai realistedecît vor fi portretele simbolice din perioada dela Arles.

Unele crochiuri din carnetele lui — scene de bal popular — au o miscare si o vigoare care amintesc de Degas.

Dar viata istovitoare a acestor saptamîni si privatiunile pe care a trebuit sa le suporte ani de zile îl aduc pe Vincent într-o stare de depresiune fizica atît de grava încît se decide, în sfîrsit, sa consulte un medic, pe doctorul Cavenaille — caruia, potrivit unei anchete întreprinsa de M. E. Trailbaut printre descendentii medicului, pictorul i-ar fi platit consultatiile facîndu-i si daruindu-i un portret, astazi disparut.

— Lucrezi cu fierarie, nu-i asa? 1-a întrebat medicul. si Vincent îi scrie fratelui sau: „Iata exact metamorfoza pe care mi-o doream. în tinerete, aveam aspectul unui intelectual surmenat, acum am înfatisarea unui docher care încarca si descarca fiare".

Dar acest docher este epuizat de mizerie si de surmenaj. La 19 decembrie, dupa cîteva saptamîni de la sosirea lui la Anvers, îi scrie fratelui sau: „închipuie-ti ca mi-e foame în sensul literal al cuvintului".

înca de la Nuenen, dupa moartea tatalui, se hranea mai ales cu pîine si brînza. într-un an, n-a mîncat decît de vreo cinci sau sase ori mîncare calda. La Anvers, gazda îi da micul dejun; a mers de trei ori la restaurant. în rest, mînca pe la laptarii cîte o bucata de pîine cu o ceasca de cafea, sau se marginea la pîinea de secara pe care o tinea în valiza. si ca sa-si însele foamea, fuma peste masura.

„S-ar putea sa nu întelegi, îi explica el fratelui sau, dar iata ca, de îndata ce primesc banii, nu comina pofta de a mînca, desi am tot postit, ci de a picta, si pornesc imediat în cautare de modele. si continui tot asa pîna mi se termina banii."

La slabirea generala, provocata de un astfel de regim, se adauga tensiunea nervoasa, uneori abuzul de alcool, cu atît mai nefast cu cît regimul lui alimentar e nesatisfacator si în sfîrsit permanenta îngrijorare pricinuita de neputinta de a-si asigura existenta. Negustorii n-au vîndut nimic. Fara îndoiala ca în descurajarea lui nici n-a cautat sa picteze firme sau, asa cum îsi pusese în gînd, sa coloreze fondul pe probele fotografilor. Treburi nedemne pe care de altfel nici nu le-ar fi acceptat, chiar daca i s-ar fi oferit.

Are accese de tuse, varsaturi, febra, o decalcifiere dentara — sarmanul Vincent nu mai e decît o epava. „Arat de parca as fi stat zece ani închis într-o celula", constata el cu amaraciune.

Nu mai poate munci si îsi da seama ca trebuie ,,sa spuna adio bucuriilor materiale ale existentei". Theo îi sugereaza sa se reîntoarca la Nuenen unde familia, care se pregateste sa se mute la Breda, ar avea nevoie de ajutorul unui barbat. Dar chiar daca s-ar simti în stare sa faca acest lucru, pictorul nu tine deloc sa reia relatiile cu ai sai, nici macar ocazional. „Am plecat de-acasa; dorinta lor a fost îndeplinita ..." De ce sa mai revina asupra unei situatii clasate, sa-i mai scrie mamei? Fiindca mama si surorile îi sînt acum mai straine decît niste necunoscute.

îl tenteaza mai mult un alt proiect. Sa mearga la fratele sau, la Paris, sa lucreze o vreme la Cor-mon, apoi sa-si aranjeze un atelier împreuna cu Theo. Theo nu spune nu. Pare ca de obicei sa oscileze între afectiunea ce i-o poarta fratelui sau si teama de ciocnirile la care în mod sigur îi vor ] duce deosebirile de fire, de caracter, divergentele de pareri. Amîna termenul de aplicare al acestui proiect, cauta sa cîstige timp. Din nou e „în doua luntre".

Ar fi cel mai bun mijloc de a se regasi, socoteste Vincent. „Nadajduiesc din toata inima ca am pus capat despartirii noastre si ca i-am pus capat pentru totdeauna".. .

Se teme si el putin de aceasta experienta dar nu vede într-asta un motiv suficient de serios ca sa nu încerce.

Siberdt e de parere ca ar fi mai bine sa ramîna la Academie decît sa plece la Paris si sa lucreze la Cormon. Vincent participa alaturi de colegii lui la concursul de la sfîrsitul sesiunii, desenînd o statueta de ipsos ce-1 înfatiseaza pe Germanicus — desi stie „cu certitudine" ca va fi clasificat ultimul. Juriul se pronunta la 31 martie. îl trimite pe olan-dezul Van Gogh la cursul elementar.

La acea data — sînt cîteva saptamîni de atunci — exact la 27 februarie, fara sa mai as-tepte aprobarea fratelui sau, Vincent a luat trenul de Paris, lasînd în voia soartei o parte din pinzele si din desenele sale.

XIV. AERUL FRANJEI

Vincent soseste la Paris în dimineata zilei de28 februarie. Nu se duce la galeria din bulevardulMontmartre, temîndu-se fara îndoiala de o primire rece si preferind sa aiba cu fratele sau oexplicatie într-alt loc decît la fostii lui patroni. Iitrimite un bilet scris cu creionul fixîndu-i o întîl-nire pentru amiaza în sala „patrata de la Luvru".„în privinta cheltuielilor, precizeaza el, ti-o repet,va fi tot un drac. De altfel am bani, asta se-nte-lege, si înainte de a face vreo cheltuiala _ as vreasa-ti vorbesc. O sa vezi ce bine vom aranja lucrurile." . v

Theo, care e celibatar, are o mica locuinta pe strada Laval — astazi Victor-Masse — lînga Place Pigalle. Nici nu poate fi vorba de a amenaja acolo un atelier. Abia e loc pentru cei doi frati pîna cînd vor închiria un apartament mai spatios.

Vincent e grabit sa intre în atelierul Cormon, situat nu departe, în apropiere de Place Blanche si despre care Theo, apoi si cîtiva confrati din Anvers spuneau ca e foarte interesant.

Fernand Cormon, care îl conduce, are vreo patruzeci de ani, picteaza scene istorice, e foarte oficial si foarte academic, dar pare sa lase elevilor sai o anume libertate de vederi. Vincent, cu parul lui rosu, cu felul lui de a se misca, repezit, vorbind o franceza bolovanoasa si îmbracat tot ca un muncitor, a fost pentru maestru ca si pentru asistenta tot o surpriza ca si la Anvers. Totusi pentru el e necesar sa continuie munca în care e angajat si din nou începe sa copieze mulaje de ipsos pentru a-si exersa mîna, pentru a dobîndi usurinta, la care tot viseaza, de a reda forma, volumul, „îl revad parca la Cormon, dupa amiaza, cînd ceilalti elevi erau plecati iar atelierul devenea pentru el un fel de celula, asezat în fata unui mulaj de ipsos antic si copiind frumoasele forme cu o rabdare îngereasca. Vrea sa stapîneasca reliefurile, contururile, masele acelea. Se corecteaza, re-începe cu pasiune, sterge si în cele din urma îsi sfîsie foaia de hîrtie frecînd-o cu guma." în aceste amintiri gasim prima descriere facuta de un martor, de unul dintre cei care l->au cunoscut în cursul acestei epoci pariziene. Emile Bernard era mai mic cu cincisprezece

ani decît Van Gogh. A fost frapat, ca si ceilalti camarazi, de aspectul noului venit — mai mare decît ei toti — si de felul sau da a se purta.

Cîteva saptarmîni, Vincent se multumeste sa deseneze, în sfîrsit, într-o luni, începe prima lui pînza. Un alt coleg de-al sau, Francois Gauzi, prieten de-al lui Lautrec, a povestit aceasta scena: „Pe masa pentru modele poza o femeie asezata pe un taburet. Van Gogh a facut repede desenul pe pînza si a luat paleta . ..

„Transformînd taburetul în divan, el a plasat femeia pe o draperie albastra, de un albastru intens, neprevazut, care, pus în opozitie cu galbenul auriu al pielii femeii, dadea o îmbinare de tonuri violente, inedite, care deveneau mai violente. Lucra cu o graba febrila. Lua culoarea parca cu lopata si pasta, întinzîndu-se pe coada pensulei, îi na-claia degetele. Nu s-a oprit din lucru nici cînd modelul s-a odihnit. Violenta studiilor lui i-a surprins pe toti cei din atelier; clasicii au fost uluiti cînd le-au vazut."

A doua zi, cînd Cormon s-a uitat la pînze, s-a limitat doar sa critice desenul fara sa faca nici o remarca în legatura cu pictura.

La atelier, Vincent se împrieteneste mai ales cu Louis Anquetin, cu australianul J.-P. Russel, care-i va face un portret, cu Alexandre Reid, un englez datorita caruia Vincent poate cunoaste arta lui Monticelli, mort în acelasi an din cauza mizeriei la Marsilia, Francois Gauzi, pe care l-am amintit mai sus, si mai ales cu un tînar de douazeci si doi de ani, care poarta barba si lornion, are un chip fin, o expresie sfidatoare si picioare de pitic, contele Henri de Toulouse-Lautrec, un aristocrat care nu întretine relatii decît cu prostituatele, cu clovnii si cu cîntaretele care urla la santan.

La fel ca Vincent — desi geniile lor sînt diferite — acest pictor n-are ce face în aceasta „caverna de rechini", unde totusi lucreaza de cîtiva ani, dar într-o maniera foarte putin academica, în ceea ce-1 priveste pe primul, acesta „va parasi atelierul cu eticheta de nebun", scrie Bernard.

De fapt nu 1-a parasit ci, dupa ce atelierul s-a închis pentru cîteva saptamîni, Vincent n-a mai revenit, convingîndu-1 si pe Toulouse-Lautrec sa procedeze la fel. „La atelier înveti sa pictezi si sa traiesti pentru aparente, ca un intrigant."

Lui Vincent i-au ajuns trei sau patru saptamâni ca, dupa experienta asemanatoare pe care a avut-o la Anvers, sa-si dea seama de acest adevar. Va continua sa învete dar nu va mai accepta alt îndrumator, va fi el însusi propriul sau ghid.

PE PANTELE DE PE BUTTE

Decizia lui Vincent este justificata si de un alt motiv. în iunie, cei doi frati se muta într-un apartament închiriat de Theo pe strada Lepic nr. 54, la etajul al treilea al unei case burgheze unde locuieste si Portier, negustorul de arta, prieten al celor doi frati. Au trei camere mari, din care una va fi atelierul lui Vincent si o camaruta în care va dormi pictoTuî si o mica bucatarie. Fereastra atelierului se deschide spre acoperisurile Parisului.

Prin împrejurimi pe Butte se vad morile, cîrciu-mioarele, maidanele care se întind pîna la fortificatiile de la Cliehy si Saint-Ouen.

Theo îsi instaleaza dulapul lui olandez, o canapea confortabila si o soba în camera în care îsi va putea primi prietenii, mai ales pe Andre Bon-ger, un olandez cu care s-a împrietenit de cîtiva ani si care mai tîrziu îi va deveni cumnat.

Merge adesea sa cineze împreuna cu Vincent, la maica Bataille, pe rue des Abbesses, un restaurant renumit în fauna din Montmartre, unde se manînca bine si ieftin, iar acest dublu avantaj atrage o gramada de artisti, de scriitori, de cînta-reti si de modele.

Theo sta toata ziua la Galeria Boussod si Vala-don, din bulevardul Montmartre al caror girant a devenit între timp. în acest timp, Vincent picteaza cu o neobosita ardoare acoperisurile orasului si morile, uneori de la fereastra atelierului, asa cum facea pe vremuri la Haga. Dar acum nuantele de brun sînt înlocuite cu griuri delicate. Picteaza si flori, tot felul de flori „pentru a armoniza brutalitatea extremelor, încercînd sa redea culori intense".

Scapat de Academie, ia contact cu Montmartre, cu Parisul, începe încet-încet sa fie stapînit de o febra pe care chiar atmosfera în care traieste o va conduce la paroxism. înca de pe cînd era la Cor-mon, povesteste Francois Gauzi „smecherii de la atelier evitau sa faca glume pe socoteala lui. Le era putin teama de el".

în gesturile lui repezite, în atitudinea lui aspra, în greutatea cu care se exprima — mai ales în franceza — se simtea un fel de „dificultate de a exista", ca si cînd trupul s-ar fi aratat potrivnic spiritului, tot asa cum pe vremuri creionul era potrivnic desenului. si totusi doreste cu aceeasi aviditate sa se faca înteles.

îsi împarte timpul între munca si vizitarea muzeelor si expozitiilor. Delacroix îl entuziasmeaza, iar impresionismul, pe care îl descopera în epoca în care creatorii sai încep sa se impuna, îl face sa înteleaga ca în fata picturii se deschid cai noi, la a caror netezire va trebui si el sa puna umarul.

Este o epoca de cardinala importanta pentru evolutia artistica a lui Van Gogh, si se considera ■ca. în aceasta epoca în contact cu operele lui Dela-croix, ale lui Monticelli, ale impresionistilor, Vin-cent are brusca revelatie a culorii si luminii. Ceea ce este adevarat. Dar aceasta revelatie este si rezultatul unei maturizari care a început înca la Nuenen, caci înca de pe atunci pictorul îi scria fratelui sau: „Culoarea exprima ceva prin ea însasi". A descoperit pe cheiurile din An vers, înainte de a le revedea la Paris, stampele japoneze pe care marinarii le aduceau din Extremul Orient. Parisul va însemna deci nu atît o revelatie cît o confirmare a descoperirii sale: culoarea.

într-o scrisoare adresata unui vechi prieten din Auvers, H. M. Levens, Van Gogh scrie în legatura cu primele luni petrecute la Paris: „N-am avut bani ca sa-mi platesc modele, altfel as fi pictat numai chipuri. Dar am pictat o serie de studii în culori, flori pur si simplu, maci rosii, albastrele, nu ma uita, trandafiri albi si roz, crizanteme galbene,

cautînd sa pun în opozitie albastrul cu portocaliul, rosul cu verdele, galbenul cu violetul si cautînd tonuri neutre pentru a armoniza brutalitatea extremelor si straduindu-ma sa redau culori intense, nu o armonie în gri."

si adauga: „Am frecventat trei sau patru luni atelierul lui Cormon, dar nu mi s-a parut chiar atît de util pe cît ma asteptam. S-ar putea, totusi, sa fi fost vina mea; dar oricum ar sta lucrurile, l-am parasit, asa cum am parasit Anvers-ul; si de-atunci lucrez singur. si imagineaza-ti ca de atunci simt mult mai mult ca sînt eu însumi". Asadar, în timpul acestei prime perioade a sederii sale la Paris, Vincent picteaza flori din lipsa de altceva mai bun, dar si pentru a-si lumina paileta. Dupa ce a parasit destuii de brutal atelie-Tul Cormon fiind înca oarecum izolat printre confratii sai, se pare ca si-a petrecut vara anului 1886 în singuratate, pictînd acasa, pe strada Lepic, naturi moarte, vederi din Paris si morile care înca mai existau în Montmartre.

în vara aceea, Gauguin e în Bretania unde îl va înrîlni Bernard dupa hoinareala prin Normandia.

N!"umai în toamna îl va întîlni Van Gogh pe Gauguin si-1 va revedea pe Bernard, întors la parintii sai la Asnieres în ciuda opozitiei manifestata de tatal sau în privinta vocatiei fiului.

Cînd Theo se întoarce acasa, în strada Lepic, au loc discutii interminabile despre arta, despre viitor, despre experienta pe care Vincent o continua. si, la fel ca pe vremuri, pictorul nu suporta sa fie contrazis.

E pus din nou pe tapet vechiul proiect al unei „afaceri cu picturi" pe care cei doi frati ar fi urmat s-o faca împreuna, Bonger s-ar putea asocia si el, iar cînd Theo pleaca în Olanda unde în fiecare an îsi petrece concediul, se întelege ca el sa le vorbeasca unchilor despre aceasta afacere, probabil pentru a le cere un capital. Aceasta calatorie mai avea si rostul de a pune capat unei povesti sentimentale. Theo întretine relatii cu o oarecare S. care acum îl cam sîoîie. Ca sa evite o tentativa de sinucidere ce ar putea fi provocata de even-tualele certuri — îsi aminteste de Margot — Vincent îi sugereaza fratelui sau (iar Bonger e de aceeasi parere) „sa i-o paseze altuia" si el, Vincent, se declara gata s-o ia el, ba chiar, daca va fi necesar, sa se casatoreasca cu ea. Ceea ce ar fi rezolvat lucrurile cît se poate de bine, deoarece „S. s-ar fi ocupat de treburile casei".. . si astep-tînd ca pîna la întoarcerea lui Theo sa se gaseasca o solutie, traiesc cum se nimereste: „stii ca S. si Bonger îsi petrec noptile aici? E o situatie curioasa: ba sîntem foarte îngrijorati din pricina ei,, ba sîntem cît se poate de veseli si facem mare haz. Dar S. este extrem de tulburata; înca nu s-a lecuit, mai are nevoie de mult timp".

„Domnii din Olanda" refuza sa accepte cererea lui Theo, cel putin pentru moment. Dintr-o scrisoare adresata de pictor surorii sale rezulta ca problema a fost repusa în discutie si în vara urmatoare si cu acelasi insucces. îl privesc pe Vincent cu prea multa neîncredere ca sa sustina o initia--231 tiva al carei promotor e chiar el.

DE LA TRISTEŢE LA BUCURIE

Datorita faptului ca în anii 86—87 cei doi frati sînt împreuna se rupe firul conducator — corespondenta — gratie caruia a putut fi urmarita, înainte si dupa aceste zile si aproape zi cu zi, viata pictorului. Din acelasi motiv, criticii n-au putut sa dateze cu certitudine pînzele din aceasta perioada. Refacut dupa postul si mizeria de la Anvers, Vincent van Gogh se avînta, mai ales la începutul anului 1887, cu ardoarea lui obisnuita în miscarea picturii la Paris. Fratele sau nu s-a hazardat sa arate picturile lui, asa cum face cu cele ale lui Gauguin si ale altora, patronilor sai, al carui salariat prea putin docil a fost si Vincent, la Haga. Se multumeste doar sa-1 puna în contact cu cîtiva negustori mai marunti, ca Por-tier — care locuieste în acelasi imobil cu cei doi frati — si cu mos Tanguy, providenta pictorilor fara bani.

Dar îl intereseaza oare pe Vincent vînzarea si succesul? Ar vrea totusi sa creeze o miscare, împreuna cu camarazii lui si împreuna cu ei sa se impuna atentiei publicului. Ceea ce nu-1 împiedica însa sa lucreze în continuare cu toata înversuna-Tea. Din primavara anului 1887, Vincent reîncepe sa picteze în aer liber. îsi largeste orizontul si prin „Micul bulevard" ajunge în mahalaua din nord care, pe malurile Senei, mai are înca un aspect rural.

Este semnificativ ca aici, ca la Anvers, disparmarile teme simbolice. Dupa plecarea pictorului-din Olanda, din opera lui, fie ca este vorba denaturi moarte, de portrete sau de peisaje, a disparut orice urma de misticism, de participare la suferintele si la mizeria omenirii. Motivele nu maisînt decît de ordin cromatic sau plastic. Marileteme de altadata, tratate cu o tenace pasiune, nuvor mai reapare decît în perioada provensala înpînze ca Semanatorul, Femeia care leagana copilul,Plimbarea prizonierilor, Pietâ de Delacroix, precum si tema griului care va marca apoteoza epocii«de la Anvers.

Operele de la Paris constituie niste game. Vincent învata sa cînte în tonalitati noi, pentru care foloseste facturile contemporanilor sai, ale caror încercari — divizionismul lui Seurat si Signac, de pilda — îl intereseaza. Dar zadarnic am încerca sa vorbim de o influenta a impresionismului. Fiindca artistul va începe sa lucreze în anul urmator prin mici tuse divizioniste sau sa foloseasca o tehnica sau alta numai din constiinciozitate si din dorinta de a încerca orice experienta. si tot din constiinciozitate — si chiar îndata dupa plecarea din Nuenen — vrea sa picteze de acum înainte în culori luminoase. Caci astazi, pentru el, problema esentiala e aceea a culorii. Prin culoare vrea el sa se exprime, vrea sa opereze trecerea de la bezna la lumina, de la tristete la bucurie.

înca din vara, i-a vorbit camaradului sau de la Anvers despre intentia lui de a merge „în sudul Frantei, patria tonurilor albastre si culorilor vesele".

Pe drumul tainic a! destinului sau, Vincent vede apropiindu-se vremea secerisului si a recoltelor. De pe acum înca se vede o navalnica înflorire cu gladiole, maci, lalele, trandafiri, crizanteme si în curînd cu primele floarea-soarekii. si cu acele Romane pariziene, Cartile galbene — care semnifica libertatea spiritului si cu copiile dupa stam-pele lui Hiroshige si Yeisen, care reprezinta chemarea Orientului.

Vincent a lasat în Nordul cenusiu melancolia de altadata, si brunurile si negrul din Brabantul natal. E la o cotitura de drum, de la care, în sfîrsit, toate lucrurile se lumineaza. în vara urmatoare, îi va scrie surorii sale Will: „Eu, de pilda, am trait atîtia ani în care n-am avut niciodata pofta sa rîd... eu, de pilda, simt mai cu seama nevoia sa rîd, sa rîd mult".

VINCENT sl IMPRESiONIsTII

Cea de a opta expozitie a impresionistilor a fost deschisa din mai pîna în iunie, pe strada Laffitte A fost ultima. Anul 1886 poate astfel marca nas terea postimpresionismului. Georges Seurat cu O duminica pe insula Grande Jatte a împins pîna la limita extrema „divizionismul" tonurilor. Dupa epoca de înflorire, impresionismul se desface în tendinte diverse iar Vincent asista uluit ca martor la aceasta proliferare.

Mai ales începînd din primavara anului 1887, el ia legatura cu alti pictori de pe vremea lui. La Portier, pe strada Lepic, la mos Tanguy, negustor de culori si de tablouri nevandabile, la restaurantul Bataille, în cafenelele si prin cîrciu-mioarele care se însira din piata Clichy pîna pe Butte, de la „Tambourin" pîna la „Biliard en bois" îi întîlneste pe toti cei care, în Montmartre de atunci, erau socotiti artisti liberi si gînditori îndrazneti.

Un desen de Pissarro îl arata alaturi de Felix Feneon, celebrul critic al vremii. Toulouse-Lautrec îi face un portret în pastel, în cafeneaua „Tambourin". El însusi mâzgaleste cîteva desene pe listele de bucate ale restaurantului Chalet, o „bomba" de pe avenue de Clichy unde ia uneori masa. si unde, într-o buna zi, se va duce sa4 salute pe Seurat dupa ce-i vazuse o pînza la expozitia din strada Laffitte, pe care însa nu-1 va cunoaste cu adevarat decît în ajunul plecarii sale.

întîlneste, fara sa-i fi frecventat pe toti, marii impresionisti: Monet, Sisley, Renoir, Cezanne. Dar mai ales Pissarro e cel care, prin vîrsta, prin calitatea operei si autoritatea lui binevoitoare, va avea asupra lui cea mai puternica influenta. Ceilalti nu acorda nici o atentie acestui pictor care se cauta pe sine si pare atît de departe de con-ceptiile lor. Mai tîrziu Renoir îi va spune lui Ambroise Vollard ca „nu poate suferi" latura exotica a picturii lui Van Gogh, iar Cezanne, cu felul lui de a vorbi fara ocolisuri, va spune: „Sincer vorbind, dumneata faci o pictura de nebun". Asadar, nu cu cei despre care Theo îi prezentase drept maestri va reusi Vincent sa stabileasca raporturi prietenesti, nu cu ei va reusi sa înjghebeze acea fratie de eforturi pe care o dorea înca de la Haga. S-ar putea sa gaseasca însa prietenia printre tinerii care, ca si el, cauta, dincolo de cuceririle impresionismului, un nou elan.

Tanguy îl prezinta lui Signac, Portier lui Guil-laumin, Theo lui Gauguin. în pravalia lui mos Tanguy îl regaseste pe Emile Bernard, pe care, imediat, îl numeste „prietenul sau". Fiecaruia Vincent îi propune sa faca schimb de tablouri. E plin de admiratie fata de operele camarazilor sai. „Este excelent, este excelent!" îi spune el lui Emile Bernard — care în viata lui n-a primit atîtea elogii -— dupa ce-i vede pînzele în pravalia lui Tanguy. în anul urmator, însa, îsi „ocaraste" prietenul care si-a permis sa-1 denigreze pe Signac numai pentru ca s-a certat cu el. îi reproseaza ca e sectar, si el însusi manifesta un interes plin de pasiune fata de tot ce se elaboreaza în jurul sau, idei si opere, chiar daca la rîndul lui se înflacareaza aparînd un punct de vedere. Astfel, Guil-laumin îl vede cum se-nfurie deodata în fata unei pînze cu „descarcatori de nisip" deoarece considera ca miscarile sînt false. si dezbracîndu-se de haina, începe sa mimeze cu frenezie miscarile muncitorilor.

Vincent se ducea frecvent în fostul atelier al lui Daubigny, de pe cheiul Anjou, unde Guillaumin îsi primea prietenii. Alti martori, dimpotriva, îl descriu ca un izolat, ca un taciturn. Putea fi vazut de asemenea la reuniunile saptamînale, la Toulouse-Lautrec, pe strada Caulaincourt: „Venea cu o pînza grea sub brat, o aseza într-un colt, dar cît mai în lumina si astepta ca lumea sa-i dea cît de cît atentie, povesteste Suzanne Valadon, mama lui Utrillo. Nimeni nu-1 remarca. Se aseza pe un scaun, statea cu ochii la pînda, amestecîndu-se foarte putin în discutie. Apoi, plictisit, îsi lua ultima opera si pleca".

în primavara, Vincent va urma totusi pilda impresionistilor; revine la pictura în aer liber. Dar de data aceasta nu va evoca munca taranului. Prin mahalaua plina de cîrciumi, pe talazurile unde se-ntîlneau duminica îndragostitii, el cauta pretexte care-1 vor ajuta sa asimileze tehnicile folosite de pictorii din Paris, ceea ce-i va oferi posi bilitatea de a pune în practica teoria culorilor pe care o studia mintal, cu pasiune, cu doi ani în urma, în Brabant, pe vremea cînd paleta lui era înca sumbra.

Nu încape îndoiala ca Vincent face aceasta noua experienta cu unicul scop de a vedea unde va ajunge. La Paris, ca si la Anvers, el cauta, compara, îsi inventariaza resursele. Sîrguinta care se simte în poantilismul minutios dintr-o pînza ca Interiorul restaurantului sau extrema libertate a tuselor mari, vibrante, ale Sarbatorii din 14 iulie la Paris, dovedesc prin diversitatea lor acel interes fata de experiment, care caracterizeaza aproape toate pînzele din perioada pariziana. în acelasi scop, Vincent pleca uneori cu o pînza enorma — era luat drept pictor de firme — pe care la întoarcere se puteau vedea mai multe subiecte, cum a facut si în stampele care au fost utilizate ca fundal în portretul lui mos Tanguy.

Aceasta perioada pariziana — cea mai putin cunoscuta în ceea ce priveste biografia pictorului — a fost una dintre cele mai fecunde. Din cele 880 de pînze mentionate în Catalogul J.-B. de La Faille (editia 1970), 231 adica mai mult de un sfert din productia totala sînt pictate la Paris. Aceasta perioada este totodata, prin abundenta ei, si cea mai diversa tocmai datorita evolutiei pe care o determina si — consecinta a acestei mutatii — cea mai putin personala.

Oriunde ar fi, printre taranii din Brabant sau printre confratii din Paris, Vincent cauta — asa cum va face si cînd va descoperi stralucirea meleagurilor provensale si a noptilor

înstelate — sa învete si sa înteleaga pentru a putea exprima viziunea care-1 izbeste. Dar numai cînd redevine el însusi, dincolo de aceste cautari, numai atunci geniul lui începe sa straluceasca.

Lui Gustave Coquiot care i-a cerut sa-i povesteasca amintirile sale despre Van Gogh, Signac i-a raspuns: „îl întâlneam la Asnieres si la Saint-Ouen; pictam pe malurile Senei, mîncam pe la cîrciumile din mahala si ne reîntorceaim la Paris pe jos pe avenue de Saint-Ouen sau Clichy. Van Gogh, îmbracat cu o bluza albastra de tinichigiu, si-a pictat pe mîneci puncte colorate. Mergea foarte aproape de mine, striga, gesticula, agita în aer pînza lui mare de 30 cu vopseaua înca proaspata: se umplea de culoare si el si la fel pateau si trecatorii".

Pe temeiul cîtorva titluri eronate din primele cataloage La Faille, s-a spus ca Vincent a lucrat la Suresnes, la Chatou, la Joinville. Or, daca facem abstractie de cele cîteva peisaje din Tuile-ries si din Bois de Boulogne (acestea din urma isca îndoieli), Van Gogh n-a pictat deloc în aceasta perioada pariziana decît privelisti din Montmartre si din mahalaua vecina, Asnieres, unde-1 atragea prietenia lui pentru Bernard. Vincent a pictat acolo podurile, taluzurile Senei, colturi din parcL barci goale, cîrciumi si uzinele din Cliohy care fumegau la orizont.

Podurile, sinele de cale ferata, ca si bocancii grei de marsaluiala, vor reveni în toate epocile artei lui — teme ale evaziunii, amintiri din calatorii, dor de hoinareala ce-1 cuprinde cînd munca îl obliga sa stea mai mult într-un loc, ca tesatorul linga razboi.

Dar indiferent care ar fi motivul, important e ca acum cultiva o pictura luminoasa la care im-presionistii l-au facut sa adere pentru totdeauna. Factura poate varia la infinit, de la o pînza la alta, marea descoperire consta în culoare. „Aerul Frantei limpezeste ideile si-ti face bine, îi scrie el pictorului Devens, face mult bine, tot binele din lume."

LA „TAMBOURIN", ACASÂ LA SEGATORI. ..

Cei care au operat mai întîi aceasta revolutie a culorii pure si a luminii expun acum gratie tenacitatii lui Theo van Gogh, gerant la domnii Bous-sod, Valadon et Comp. pe bulevardul Montmartre. Pissarro, Monet, Degas, Renoir, Cezanne sînt considerati maestri de catre initiati. Sînt pictorii „de pe marele bulevard". Vincent — care-i nu meste astfel — nu-si are locul acolo, dar viseaza sa-si grupeze camarazii, pe Lautrec, Gauguin, Sig-naic, Bernard, Anquetin, pe toti cei care frecventeaza cafenelele din Montmartre. Acestia vor fi pictorii de pe „micul bulevard" — bulevardul Clichy. Ca sa-si expuna lucrarile n-au nevoie de o galerie de burghez, ci de o sala de cafenea unde se întîlnesc seara oamenii din cartier dar si spiritele libere care nu considera o înjosire faptul ca stau alaturi de plebea de pe Butte.

Drept negustori îi au pe mos Tanguy, care aduna în magazia din spatele pravaliei pînzele pe care pictorii i le dau în schimbul tuburilor de culoare; pe Portier, care nu vinde deloc, si pe alti doi „amatori": Martin, un fost zidar din Louve-ciennes, care i-a cunoscut pe Corot si pe Jong-kind si tinea o galerie într-un demisol de pe strada Laffitte, si Thomas,

fost negustor de vinuri din Bercy, stabilit pe bulevardul Malesherbes. Toti aveau lucrari de-ale lui Van Gogh dar n-au vîndut nici una.

Ar fi trebuit ca pînzele, chiar daca nu se vînd, sa fie macar expuse, sa dovedeasca ca exista acolo o întreaga comunitate de artisti care cauta ceva nou, ca lupta împotriva artei oficiale a academiilor continua. Vincent dorea sa arate ceea ce descoperise el însusi: stralucirea lucrarilor lui Monticelli, ale carui apere le-a vazut pe rue de Provence, la Delarbeyrette si, mai ales, stampele japoneze pe care le-a apreciat înca de pe vremea cînd era la Anvers. Bing, un negustor tot de pe rue de Provence, avea un pod plin de stampe. Le vindea pe cîtiva gologani. Vincent s-a grabit sa cumpere atît cît îi permiteau slabele lui mijloace financiare si îl zorea pe Theo sa achizitioneze, în special Hokusai, constient fiind de valoarea pe care aveau s-o dobîndeasca în viitor. Va reveni asupra acestei chestiuni cînd va fi la Arles, îndemnîndu-si din nou fratele sa se intereseze de stampe. I se ofera posibilitatea de a-si expune stampele într-un cabaret, în sala prin care se perindau toti oamenii de litere si de arta ai tim-pului. Acest cabaret-restaurant, „Le Tambourin'1, situat pe bulevardul Clichy, la numarul 62, era tinut de o italianca, Agostina Segatori, care cu ani în urma a fost model si a pozat mai ales pentru Gerome; poate si pentru Corot. Restaurantul servea Asti, Barbera si faimoasa „cratita milaneza". Peretii erau acoperiti cu desene si versuri de-ale obisnuitilor localului si erau împodobiti cu tamburine. Pe vremea aceea acolo puteau fi întîlniti Maurice Rollinat, Alphonse Allais, Edmond Haraucourt, Steinlein, Caran d'Ache, J. L. Forain, Carabin, Toulouse-Lautrec si bineînteles toti pictorii de pe „micul bulevard". Vincent a câstigat repede favorurile patroanei dar, cum era de asteptat, povestea a luat o întorsatura neplacuta. Pe vremea aceea lumea artistilor se amesteca adesea cu lumea interlopa. Mont-martre era cartierul lui la Goulue dar si al lui Gasque d'Or. Dupa spusele lui Gauguin, „Tam-bourin" ar fi fost unul din locurile de întîlnire ale apasilor din cartier care îsi puneau la cale loviturile în tîîmip ce la mesele de alaturi estetii si artistii discutau despre problemele la zi în materie de estetica. Un chelner care pare sa fi fost prietenul patroanei — „ea nu e nici libera si nici stapîna în casa ei", scrie Vincent — provoaca o cearta care degenereaza în încaierare. Chelnerul îl arunca pe artist în strada dupa ce-i crapase obrazul cu un ciob de pahar.

De oînd începuse legatura pictorului cu Segatori, pînzele lui Vincent stateau agatate pe peretii restaurantului „Tambourin". într-o scrisoare adresata lui Theo, care se afla în Olanda, Vincent scrie ca „mai tine" la amanta lui. Se reîntoarce la cabaret cu intentia de a-si recupera pînzele si foarte hotarît „sa nu o menajeze" daca va încerca sa nu i le dea.

La putin timp dupa aceea, „Tambourin" a dat faliment. Potrivit amintirilor negustorului Am-broise Vollard, unele tablouri de-ale lui Van Gogh au fost scoase la mezat si vîndute pe cîtiva franci, împreuna cu alte diverse obiecte.

fe Aceasta nefericita experienta nu 1-a putut convinge pe Vincent sa renunte la organizarea altor expozitii colective în locuri publice. Una, la „Theâtre Libre" unde Antoine care îsi deschisese în anul precedent sala a pus la dispozitia artistilor necunoscuti „saizeci sau optzeci de metri de perete" pentru a fi decorat. Alta, în sala unui restaurant

popular de pe avenue Clichy (fara îndoiala restaurantul Chalet) unde Van Gogh a reusit sa strînga, alaturi de cele cam o suta de pînze ale sale, si pînzele prietenilor lui de pe „micul bulevard": Pissarro, Gauguin, Seurat, Guillaumin, Anquetin, Bernard etc. Acesta din urma si-a gasit cu acest prilej primul sau cumparator. Dar Vincent n-a vîndut nimic.

O ETAPA IN DRUMUL SPRE LUMINA

în cei doi ani petrecuti la Paris alaturi de fratele sau, Vincent a scaipat de mizerie. Constitutia lui robusta de taran din Brabant iese învingatoare de îndata ce nu mai e obligat la privatiunile pe care le-a îndurat atîtia ani de zile. La începutul sederii lui la Paris, are înca nevoie de unele îngrijiri, dar Theo, mai ordonat, reuseste, nu fara dificultati, sa echilibreze viata materiala a fratelui sau si îi creeaza conditii care-i permit sa ma-nînce pe saturate. Aceasta brusca fortificare nu e fara îndoiala straina de efervescenta lui, de violenta vorbelor si faptelor lui, subliniata în unanimitate de toti cei care l-au cunoscut în epoca aceea. Atîtatoarea viata pariziana, alcoolul — datorita lui Gauguin s-a obisnuit sa bea absint — fac de asemenea ca artistul sa traiasca într-o stare de febrilitate pe care nici chiar munca nu reuseste s-o modereze. Se mînie din nimic pe sotia lui Tanguy, pe confratii lui si, bineînteles, pe Theo a carui rabdare e pusa la grele încercari. Va evoca mai tîrziu, scriindu-i lui Gauguin, „zilele acelea ciudate cînd se discuta cu pasiune prin atelierele sarace si prin cafenelele de pe «micul bulevard»."

In cursul acestei sederi la Paris, picteaza putine figuri, din motive deja cunoscute. Cîteva portrete ale Agostinei Segatori, ale lui mos Tans;uy, ale camaradului sau Alexanter Reid, coniirma totusi calitatile lui de portretist si în special cele douazeci si trei de autoportrete care sînt tot atî-tea marturii asupra omului.

Are barba scurta, parul roscat, tuns scurt, fata destul de împlinita, crestetul tuguiat, dar ceea ce frapeaza în toate aceste pînze este privirea atintita asupra lui însusi, profunda, de o fixitate ciudata si uneori aproape halucinanta. Trasaturi aspre, expresie grava sau amara care contrazice tot ceefi ce spune el despre jovialitatea lui din acea vreme si care fara îndoiala nu e decît o revolta împotriva trecutului sau si a lui însusi.

în aceasta privinta este revelatoare scrisoarea adresata în toamna anului 1887 surorii sale Wil-heknine: „Acum cred ca însusi Hristos le-ar spune celoT care stau melancolici si pasivi: «N-ati înteles. Ridicati-va! Treziti-va! De ce cautati viii printre morti?»" si cînd ea îi scrie despre intentia ei de „a studia ca sa scrie", el îi raspunde: „Nu, scumpa si micuta mea surioara, învata mai degraba sa dansezi, îndraigosteste-te de unul sau de mai multi subnotari sau de ofiteri, ma rog, de cine ti-e mai la-ndemîna. Fa mai degraba, da, fa mai degraba o gramada de prostii decît sa studiezi olandeza. N-are nici un rost sa te abrutizezi învatînd. Asa ca nici nu vreau sa aud de asta.

în ceea ce ma priveste, am si-acum în mod constant cele mai imposibile aventuri de dragoste, cele mai deochiate din care în general ies si rusinat si pagubit. Dar socotesc ca am tot dreptul, deoarece îmi spun ca pe vremuri, cînd ar fi fost normal sa fiu îndragostit, îmi vîram în cap tot felul de povesti religioase, sociale sau de arta, si credeam mai mult decît astazi ca arta e un lucru sfînt." I se mai întîmpla înca sa se gîndeasca la ceea ce pe

vremuri el numea „viata adevarata" — un camin, copii — dar acum se afla angajat într-o aventura pe care n-o justifica nici ambitia si nici reusita. Ceva îl împinge pe un drum al carui capat nu stie unde se gaseste. Caci îsi da bine seama ca aici, la Paris, ca pe vremuri la Wasmes sau la Nuenen, înainteaza pe un anume drum. Ideile care-1 înflacareaza, culorile care-1 obsedeaza sînt instrumente care-1 ajuta sa faca noi descoperiri. Influentele pe care se pare ca le sufera în vremea aceea — si care fac din pînzele epocii pariziene, în ciuda însemnatatii lor pe planul evolutiei, opera cea mai putin personala a artistului — nu sînt decît rodul unei experiente. Ţelul lui se afla dincolo de o anume conceptie artistica, dincolo de toate tehnicile pe care le încearca îmboldit de aceleasi convingeri si de acelasi elan cu care în trecut desena forme. Lucrul cel mai bun pe care 1-a realizat pîna atunci — îi scrie el Wilhelminei — este Ţarani mîncînd cartofi... Acum trebuie sa reia acest drum în sensul adevarat, sa treaca de la bezna la lumina... „Sper sa arat ca eu caut si altceva decît sa pictez tablouri cu flori si peisaje înverzite."

FUGA SPRE SOARE . ..

Vincent e la Paris de optsprezece luni. Cu mult înainte înca de toamna acestui an 1887, vorbea de dorinta lui de a merge mai departe, de a cauta o alta lumina. si de data aceasta, noutatea — curentele care-1 puneau în contact cu o lume necunoscuta — s-a consumat. Din muzeele unde s-a reîntîlnit cu marii maestri, de la Delacroix si Monticelli, de la impresionisti si de la camarazii lui care acum încearca sa depaseasca formula impresionista, din arta japoneza care a fost pentru el o mare revelatie, Vincent a retinut ceea ce-1 putea ajuta sa progreseze. A încercat înca odata sa-i uneasca în jurul lui pe cei care munceau pentru acelasi scop. Dar rezultatul a fost doar certuri si suparari. Nu se lasa descurajat numai de atît, dar pentru moment are nevoie de altceva. Sa se retraga pentru o vreme în Sud, „sa nu mai vad atîtia pictori care, ca oameni, ma dezgusta", îi scrie el lui Theo, care e în concediu.

Nesociabil este din cauza aspiratiilor lui de fraternitate. Voind sa iubeasca prea mult oamenii, îsi da seama cu si mai multa amaraciune cît sînt ei uneori de nedemni de iubire. Aceasta alternanta de înflacarare si dezgust nu este în cazul lui Vincent nici contradictie si nici paradox.

Totusi Theo îi scrie uneia dintre surori: „E ca si cum în el ar exista doi oameni, unul extraordinar de dotat, delicat si blînd, celalalt orgolios, egoist si duT. Ce pacat ca el e propriul sau dusman, fiindca nu numai ca le face viata grea altora, dar si-o face si lui însusi".

în locuinta din strada Lepic, Vincent întretine o permanenta dezordine; tinerii pictori pe care Theo îi primeste cu placere în casa, si pe care îi sustine, îl ocolesc de teama discutiilor interminabile care adesea devin veninoase. „E aproape intolerabil, spune Theo . .. nu-i cer decît un singur lucru, sa nu-mi faca vreun rau, dar ramînind îmi face un rau, pentru ca mi-e greu sa-i suport prezenta..."

Vincent îsi da seama, chiar daca fratele sau ezita sa i-o spuna, ca îi amaraste viata. Mai e acum si vorba de faptul ca, satul de viata de boem, Theo se va casatori într-un viitor

apropiat. Vincent întelege ca oricum va deveni indezirabil în caminul acela, în acea „viata adevarata" care începe sa se înjghebeze. Iata deci un alt motiv al plecarii lui: dispare, pentru prima oara din destinul lui Th6o. Odata mai mult, Vincent se retrage, fara zarva, asa cum a procedat si cînd a fost vorba de parintii sai, de unchii sai, de atîtia prieteni.

Dar nu-si pierde totusi speranta ca Theo va ramîne tovarasul sau de lupta. Mai tîrziu, îi va scrie Iul Gauguin, care a plecat din nou, pe la începutul lui februarie, în Bretania, relatîndu-i întîmiplarile care s-au petrecut dupa plecarea lui si despre care spune ca „vor ramîne de neuitat". „Discutiile cu Guillaumin, cu Pissarro tatal si fiul, cu Seurat, pe care nu-1 cunosteam (i-am facut o vizita la atelier doar cu cîteva ore înaintea plecarii mele), au devenit mult mai cuprinzatoare.

„In aceste discutii a fost foarte adesea vorba de ceea ce ne sta la inima, atît fratelui meu cît si mie, adica de masurile care trebuie luate pentru a salvgarda existenta materiala a pictorilor..."

I-a vorbit despre plecare si lui Toulouse-Lau-trec care se pare ca l-ar fi sfatuit sa mearga la Arles — în Provence, unde picteaza Cezanne, unde a murit Monticelli.

Asa ca, de multa vreme, viseaza sa vada Sudul, iar despartirea le-ar aduce, lui si fratelui sau, usurare si liniste.

în ultima seara, merge împreuna cu Theo la un concert unde se cînta Wagner; ceva mai înainte, Vincent 1-a rugat pe Emile Bernard sa-1 ajute a doua zi sa aranjeze în asa fel atelierul, încît fratele sau, cînd va reveni acasa, sa aiba sentimentul ca Vincent e tot acolo. Dragostea lor ramîne nestirbita. Pînzele îi vor prelungi prezenta. Dar ce blestem îi împiedica sa se înteleaga ca fratii?

„A prins cîteva stampe japoneze pe pereti, scrie Bernard, a asezat cîteva tablouri pe seva-lete, iar alte tablouri le-a lasat gramada pe jos. Ne-am despartit la acel colt de pe avenue de Cli-chy, supranumit de el „micul bulevard", si s-a terminat pentru totdeauna, n-o sa-1 mai vad niciodata, n-o sa mai fiu alaturi de el decît dupa ce vom fi despartiti prin moarte. ..

XV. TARA GALBENA

Theo si-a condus fratele la gara. Nu stim cum s-au despartit, dar a doua zi Vincent îsi începe astfel prima lui scrisoare: „în timpul calatoriei m-am gîndit la tine cel putin tot atîta cît m-am gîndit la locurile noi pe care le vedeam".

Dialogul epistolar e reluat în modul cel mai firesc, ca un fir ce se reînnoada, dar pe un ton nou, mai înflacarat, mai plin de încredere. Ciocnirile dintre ei, care înca de pe vremea cînd Vincent era la Haga n-au încetat o clipa, dispar acum definitiv, desi situatia fiecaruia ramîne neschimbata. Cei dei ani pe care i-au petrecut împreuna le-au dovedit ca nu pot duce aceeasi existenta, dar i-au ajutat de asemenea sa se cunoasca mai bine unul pe celalalt. „Am simtit totdeauna ca în iarna aceasta noi ne-am pus inima în dicutiile

noastre." Daca înca nu-si da exact seama de valoarea operei fratelui sau, în orice caz Theo nu se mai îndoieste acum nici de destinul lui de pictor, nici de buna lui credinta. începe imediat sa-i trimita bani, nu ca o pomana pe care o dai strîmbînd uneori din nas ci, dimpotriva, cu sentimentul ca participa la elaborarea operei, asa cum Vincent îi ceruse pe vremuri. îi trimite mai mult — aproximativ 250 franci pe luna si de cele mai multe ori îi cumpara si-i trimite de la Paris pînze si culori. Raspunde fara nici o discutie si fara sa-1 faca sa 245 astepte la orice solicitare suplimentara a fratelui sau; acum Vincent e cel care are regrete: „Sa stii ca mai bine as vrea sa ma las de pictura decît sa te stiu spetindu-te ca sa cîstigi bani". si în alta parte: „îmi fac mereu reprosuri ca pictura mea nu face cît costa".

Theo nu spune nimic.

Nu mai asteapta acum unul de la celalalt decît ceea ce fiecare poate da. Experienta de la Paris ina demonstrat lui Vincent ca visul lui de a munci pentru realizarea aceleiasi sarcini, împreuna cu Theo, ca doi boi înhamati la acelasi jug, este un vis himeric; dar prin mijloace diferite, amîn-doi urmaresc acelasi scop: sa impuna pictura care raspunde pasiunii lor si este conforma cu principiile lor. si în aceasta lupta, Vincent abia acum întelege, Theo a dat mai mult decît el, reusind, adesea împotriva dorintei patronilor lui, sa-i ajute pe impresionisti sa devina apreciati si cunoscuti, sa învinga în acelasi timp si indiferenta publicului si ostilitatea criticilor si a negustorilor. Astazi Theo îi apare cu totul diferit de Tersteeg cu care îndraznise pe vremuri sa-1 compare. Acum el vede în Theo „unul dintre primii sau chiar primul negustor-apostol" care nu mai e împotriva pictorilor, ci alaturi de ei. Astfel, Theo — daca e sa fie comparat cu grîul — a încoltit, iar misiunea lui i se pare pictorului atît de nobila încît se gîndeste sa faca la Marsilia ceea ce face Theo la Paris. Aceasta schimbare de pozitii determina o schimbare definitiva a raporturilor dintre cei doi frati.

„NEGUSTORI CARE N-AR FI CĂMĂTARI"

Soseste la Arles la 20 februarie si gaseste întreaga regiune acoperita de zapada. Dar aceasta surpriza nu-1 deceptioneaza: „Peisajele înzapezite, cu creste albe ce se înalta pe cerul la fel de luminos ca zapada, semanau foarte bine cu peisajele de iarna ale japonezilor". Crede ca maslinii — „arbori mici, cu o coroana rotunda si cu frunzisul verde-oliv sau verde-gri" — sînt lamîi. în ceea ce priveste orasul, considera ca poate fi comparat, ca importanta, cu Breda sau Mons.

Ca si la Haga si la Anvers, se instaleaza în apropierea garii. Trecînd de Poarta Cavaleriei si de fortificatii, gaseste pe strada Cavaleriei, care duce spre centru, un restaurant-hotel, la Carrel, unde închiriaza o camera. Strada Cavaleriei e o artera comerciala, animata, în care dau numeroase stradute prost famate, frecventate de zuavii din garnizoana.

Nu-i spune nimic lui Theo despre sentimentele sale si nici despre starea lui fizica si mintala, care nu e deloc satisfacatoare. Ca de obicei, lasa sa treaca vreo cîteva luni pîna cînd va spune adevarul: „Cînd te-am parasit în gara de Sud, foarte mîhnit si aproape

bolnav si aproape alcoolic din pricina ca am tot încercat sa ma însd . .."; iar despre ultimele saptamîni petrecute la Paris scrie: „într-adevar nu mai puteam suporta".

Absintul, cu care l-au obisnuit camarazii lui de pe „micul bulevard", a facut nule efectele ce le-a avut asupra lui hrana mai substantiala. La fel si discutiile, diversitatea conceptiilor artistice, au fost pentru el, om al absolutului, un fel de febra epuizanta, în ciuda productiei sale abundente, îsi da seama ca la Paris nu va putea lucra în sensul în care ar vrea el. Are nevoie sa-si recîstige „calmul si îndrazneala". Singuratatea pe care n-o poate suporta îi este totusi necesara.

Dar cîti din prietenii lui n-ar avea si ei nevoie sa ia contact cu alte realitati decît cele de pe bulevard: „As vrea din multe motive sa le pot asigura un loc de refugiu cailor de la trasurile din Paris cînd se vor desela, adica tie si multora dintre prietenii nostri, impresionistii saraci".

Da, de-acum încolo Theo face parte din tagma pictorilor. Dovada aceasta fraza; în mintea lui Vincent, el a trecut „de cealalta parte a baricadei", si de ce oare n-ar trece chiar si Tersteeg? Zapada care acopera cîmpia, frigul, oboseala nu-i îngaduie lui Vincent sa faca altceva decît sa gîndeasca. Din nou îl asociaza pe fratele sau la proiectele lui himerice: ar putea sa faca si el, la Marsilia, pentru opera lui Monticelli, care înca nu si-a gasit locul cuvenit, ceea ce Theo a facut la Paris pentru impresionisti. si oare n-ar putea, mai degraba decît Alexander Reid, în care n-are încredere, sa încerce sa faca treaba asta în Anglia chiar Tersteeg? Plimbîndu-se prin mahalalele din Arles sau pe cîmpiile ce se întind, mereu acoperite de zapada, pîna la colina Montmajour, Vincent deapana din nou visul lui de a înfiinta o asociatie de artisti si negustori „care n-ar fi niste camatari"; se gîndeste ca fratii mai mari — cei de pe „marele bulevard" — ar putea veni într-ajutor, cu pînzele lor, fratilor mai mici care ar putea sa-si continuie munca si sa-si faca o reputatie. îi scrie în acest sens lui Tersteeg si-i trimite scrisoarea lui Theo care adauga cîteva cuvinte asa cum i-a cerut Vincent. Se pare ca si Theo crede acum în aceasta comunitate de eforturi. Desi a dorit-o, plecarea lui Vincent lasa în strada Lepic un gol pe care Theo se hotaraste foarte curînd sa-1 umple gazduind în casa lui un tînar pictor olandez, Koning, care va sta acolo cîteva luni.

Vincent a facut si el cîteva cunostinte la Arles. I-au facut vizite cîtiva pictori amatori, apoi un tînar danez, Mourier Petersen, pe care-1 apreciaza mai mult ca prieten decît ca pictor, iar mai tîrziu, un american care i-a vorbit de John Russel, de Mc Knigt, si un belgian, Eugene Boch, cu care lucreaza împreuna la Fontvieille.

Tersteeg întîrzie cu raspunsul: pîna la urma, raspunde dar nu spune nimic precis. Proiectul cade de la sine, ca atîtea altele, dar Vincent continua sa se gîndeasca la el.

PREZENŢA TRECUTULUI

Pentru prima oara în acest an, Theo îi propune lui Vincent sa-si expuna cîteva pînze la Salonul Independentilor. E o noua dovada de stima fata de lucrarile fratelui sau. „Pe mine, scrie Vincent, aceasta problema ma lasa mai mult sau mai putin rece. Contez mai

degraba pe lucrarile din anul acesta". Dar nu refuza. Iar Theo expune trei pînze din epoca pariziana: Romane pariziene, La Butte Montmartre si In spatele lui Moulin de la Galette — lucru de care, în cele din urma, autorul se declara foarte multumit, deoarece a fost expus „împreuna cu ceilalti impresionist!".

Dar preocuparea lui este „munca din acest an". La putin timp de la sosire, schiteaza cîteva pînze: o Batrîna arleziana, un Peisaj cu zapada, Pravalia unui mezelar de pe strada Cavaleriei, vazuta prin vitrina restaurantului Carrel, si doua pînze mici, o ramura înflorita de migdal, care sînt un fel de promisiune.

Zapada a disparut, dar dupa ea vine mistralul rece si uscat. Vincent începe sa descopere Pro-vence strabatînd drumurile ce duc spre Fontvieille si Tarascon. Da, e într-adevar tara exotica pe care si-o închipuia, Japonia visurilor lui. „Apusuri de un portocaliu sters, care fac ca pamântul sa para albastru. Sori galbeni, splendizi", îi scrie lui Ber-nard. Migdalii, si în curînd piersicii, se vor desface în buchete pe cerul „de un albastru dur". Mistralul nu va reusi sa-1 opreasca din munca. „E prea frulmos", scrie Vincent. îsi instaleaza sevaletul prin livezi, îi leaga picioarele de tarusi, ca atunci cînd lupta cu vîntul Marii Nordului printre dunele din Scheveningen si lucreaza „cu miscari neregulate", cuprins adesea de o „furie de a munci", ca sa picteze „livezile din Provence de o extraordinara veselie".

Prin sora sa Wilhelmine, Vincent afla despre disparitia lui Mauve. Raspunde simplu: „Am fost foarte impresionat de moartea lui". si în acelasi timp îi scrie lui Theo: „Am lucrat o pînza de 20 în aer liber, într-o livada .. . Probabil ca e cel mai bun peisaj din cîte am facut pîna acum. Tocmai cînd am sosit cu el acasa, primesc din partea surorii noastre o lucrare olandeza dedicata lui Mauve, cu portretul pictorului (...)... Am simtit ca ceva parca ma strînge de gît de emotie si am scris pe tabloul meu: «In amintirea lui Mauve — Vincent si Tbeo» si, daca gasesti ca e bun asa cum e, îl vom trimite amîndoi doamnei Mauve . . ." si adauga: „Cred ca în memoria lui Mauve ar trebui facut ceva duios si foarte vesel..."

Poate si din cauza ca Tersteeg a fost prieten cu Mauve, Vincent începe din nou sa spere ca relatiile lor s-ar putea îmbunatati.

Poate si pentru ca se afla dintr-o data sub impresia acestui Sud a carui splendoare ajunge la desavîrsire în vara, si pentru ca e la antipodul tarii sale — „uneori totul este pe atît de formidabil de vesel pe cît e Olanda de trista" — exilatul îsi îndreapta gîndurile spre tara sa natala spre a-i aduce un ultim omagiu: „As vrea sa fac vreo cîteva studii destinate Olandei, apoi sa las Olanda , în pace pentru totdeauna".

„Am simtit în aceste zile, gîndindu-ma la Mauve, la J. H. Weissenbruch, la Tersteeg, la mama si la Will, o emotie mai puternica decît ar fi fost poate normal, si ma simt mai linistit cînd îmi spun ca voi face cîteva pînze pentru cei de acolo. Dupa aceea îi voi uita si probabil ca ma voi gîndi la ei tot atît cît ma gîndesc la micul bulevard."

Poate si pentru ca regaseste, descoperind întinsele sesuri din valea rîului Crau, „sentimentul spatiului", adus cu el din Brabant.

„în privinta caracterului, multe motive de aici sînt absolut identice cu cele din Olanda; diferenta consta în culoare..." si compara Camargue cu peisajele lui Ruysdael.

si odata cu livezile înflorite, Vincent descopera în sudul orasului, pe canalul care duce de la Aries la Bouc, poduri mobile asemanatoare cu cele din Olanda; asa cum a pictat morile din Montmartre, picteaza acum cîteva pînze cu unul dintre ele, podul Langlois, care fara îndoiala îi aminteste de tara sa. în mod curios, încetul cu încetul, în timp ce e tot mai impregnat de Sud, în strafundurile lui se trezesc nu numai imaginile trecutului, dar si întrebarile lui mistice, angoasele de odinioara. Primele pînze, acele livezi în floare, acele peisaje în culori stralucitoare, Vincent le picteaza, cuprins de „o febra continua de lucru", cu o rapiditate care-1 surprinde si pe el. încercarile pe care le-a facut cu atîta minutiozitate la Paris nu mai au nici o valoare aici unde mistralul sufla în pîn-zale lui de parca ar fi pînzele unei corabii pe furtuna, unde soarele „îmbraca totul în sulf". Pictorul redevine el însusi, fara „nici un sistem de tusa", îi scrie lui Bernard: „împastari, locuri în care pînza, pe ici pe colo, nu e acoperita de culoare, colturi lasate complet neterminate, reluari, brutalitati; în sfîrsit, înclin sa cred ca rezultatul este destul de îngrijorator si enervant si nu va fi deloc o încîntare pentru cei care au idei preconcepute despre tehnica".

Se gîndeste scriind acestea, si poate cu o anume surpriza, la camarazii lui de pe „micul bulevard" înnebuniti dupa divizionism, dupa cloazonism, dupa cautarile acelea nu zadarnice, dar care trebuie cît mai repede dominate pentru ca nu cumva, în loc sa te serveasca, sa te limiteze. îi vorbeste acum cu draga inima lui Theo despre Cezanne si Renoir care de multa vreme au depasit impresionismul. Acum îi depaseste el, si în fata naturii, nu mai asculta decît de imperioasele ei exigente. Desigur nu reneaga mostenirea de la Paris, dar ea este asimilata. Tus-a e ferma, voluntara, schimbatoare; culoarea joaca un rol primordial si are game de o uluitoare bogatie. Uimitoarea prospetime din Livezile albe, admirabilul Pod Langlois, simfonie de galben, albastru, rosu, verde, marcheaza dupa foarte rabdatoare cautari o stapînire deplina a culorii dobîndita cu atîta rabdare. Iesind din bezna, Vincent a cîstigat, în sfîrsit, lumina datorita careia toate lucrurile vor avea un nou aspect si poate un nou sens. înca n-a vazut vara meridionala dar viseaza alti sori... >,Un cer înstelat, iata ce-as vrea sa încerc sa fac..." îi scrie lui Bernard.

Entuziasmul stîrnit de aceasta explozie de lumina, care nu e numai în jurul lui ci si în el însusi, îl antreneaza pe pictor într-un adevarat uragan creator care va ajunge la paroxism în lunile urmatoare. îi comanda fratelui sau, într-o singura scrisoare, peste o suta de tuburi de culori — pe care acesta i le trimite imediat — si pînze de cîte zece metri pe care el însusi le prinde pe sasiuri.

Nu se multumeste numai cu pictura: scrie lungi scrisori fratelui sau — uneori cîte doua pe zi — lui Bernard, surorii sale, lui Russel, lui Koning ...

si totusi, cel care se daruieste acestei munci coplesitoare, acestei opere supraomenesti, este un om epuizat, bolnav.

O ALTA VIAŢA ...

E fericit Vincent în aceasta betie creatoare? Nu-i

0 nenorocire ca e complet absorbit de munca, îiscrie el Wilhelminei... Dar totusi el îsi imagineaza „fericirea cu totul altfel".

El singur a voit sa paraseasca Parisul pentru ca îsi dadea seama ca se pornise pe un drum care-1 va duce repede la dezastru. Dar la Paris tocmai starea de surescitare în care traia era pentru el un sprijin. Odata cu disparitia ei, reînvie angoasele, în primele scrisori din Arles, terne oarecum, nu vorbeste deloc despre suferintele lui. Abia în mai, cînd criza s-a atenuat, îi marturiseste lui Theo: „Doamne, ce melancolie si ce deprimare, cînd am încetat sa mai beau, cînd am mai rarit-o cu fumatul, cînd am reînceput sa reflectez în loc sa caut sa nu ma mai gîndesc!"

Ca sa uite, începe din nou sa munceasca cu înversunare, cum a facut la Nuenen cînd era la fel de singur ca si acum. si aceleasi necazuri financiare s-au napustit asupra lui, ca mustele asupra unui animal ranit. La Carrel încep discutiile deoarece vor sa-1 puna sa plateasca un surplus de chirie pentru materialele cu care a tixit hotelul;

1 se serveste o posirca infama pe care stomacul luibolnav n-o suporta, asa cum nu suporta nici mîn carurile „naclaite de grasime". Cere, dar fara nici un rezultat, sa i se dea cartofi, orez, paste fainoase. Nu manînca mai nimic si nici nu bea, pentru ca îsi impune, dar si pentru ca, desi Theo îi trimite bani, cheltuieste totul cu pictura si nu are niciodata suficiente mijloace ca sa se hraneasca îndestulator.

si atunci începe din nou sa faca un plan de viata în comun cu alti pictori. Ar vrea, ca la Nuenen, sa aiba un atelier nu numai pentru el ci pentru toti cei pe care el ar vrea sa-i faca tovarasii lui de lupta, creînd Atelierul Sudului. îi trimite lui Theo un întreg program de viata sanatoasa care ar urma sa-1 ajute sa-si regaseasca echilibrul si sa devina „într-un an, cu totul alt om". Dar îi marturiseste ca mai bea si acum peste masura cînd se simte coplesit de descurajare si de singuratate. Relatiile cu femeile sînt reduse la minimum. Dragostea la care a tot visat — acum îsi da foarte bine seama ca nu va ajunge niciodata sa traiasca „adevarata viata", ca destinul lui este într-alta parte! — dragostea nu mai e pentru el decît o necesitate pe care si-o satisface „în bordelurile pentru soldati".

Dupa saptamânile acestea de deziluzii si de sleire, e „ceva mai îmbatrînit, dar nu mai trist.. ."

„Chiar si aceasta viata artistica, despre care noi stim ca nu e cea adevarata, mi se parea atît de însufletita încît as fi un ingrat sa nu fiu multumit de ea ..."

Din aceasta perspectiva îsi pune noi întrebari. El a situat totdeauna dincolo de prezent telul sau, recompensa eforturilor sale. Vorbeste despre pictorul viitorului; credinta lui este ca acesta se va naste din suferintele celor de astazi. Se considera el însusi o veriga dintr-un lant care începe undeva departe si va merge mai departe prin generatiile viitoare de artisti. Iar aceasta succesiune de generatii face din arta ceva ce poate fi comparat cu viata

— „o alta viata". O pasiune, o vointa ce se transmit de la un artist la altul ca de la tata la fiu; un alt ciclu al carui scop nu e mai limpede decît scopul vietii, dar e la fel de cert si la fel de necesar. „Ne dam seama ca e ceva mult mai mare decît noi, ca e mai de durata decît viata noastra".

Traind din nou în singuratate (uneori trec zile fara sa schimbe o vorba cu cineva) Vincent uita de vanele dispute estetice de la Paris: „Ce am învatat la Paris se duce ... iar eu ma reîntorc la ideile mele". Vîlvataia de lumina din Provence, noptile înstelate îl fac sa devina din nou constient de ceea ce 1-a obsedat fara încetare, de ceea ce a obsedat omenirea de cînd exista ea. Va reapare tema Semanatorului.. . „Valuri de amintiri de odinioara, aspiratii spre acel infinit ale carui simboluri sînt semanatorul si snopul si care ma încînta si acum la fel ca odinioara. Dar cînd oare voi face cerul înstelat, tabloul acela care m-a preocupat dintotdeauna?"

Viata? Poate ca ea continua si dincolo de lanurile de grîu si dincolo de leagane. în spiritul lui Vincent patrunde sentimentul cosmic: „Mereu mi se pare ca sînt un calator care merge undeva si are o destinatie".

în banalitatea vietii cotidiene, înfruntînd vicisitudinile destinului sau omenesc, acest nomad a nazuit totdeauna sa se stabileasca undeva. E o himera, la fel ca si dorinta lui de ordine, de viata sanatoasa si linistita. Se si gîndeste sa mearga la Marsilia, sau chiar în Africa, împreuna cu Ber-nard, daca acesta va trebui sa-si faca acolo stagiul militar. Totodata însa vorbeste despre dorinta lui de a se stabili undeva, cauta mereu sa cheltuiasca cît mai putin si pe cînd primele lui pînze încep sa se usuce îsi face reprosuri ca înca nu i-a trimis nimic lui Theo de la care a primit pîna acum o multime de bani, si care are dintr-o data din nou dificultati cu Boussod si Valadon. îngrijorat ca a cheltuit atîta banet, Vincent înceteaza sa mai picteze si revine la desen.

începe atunci sa faca acele surprinzatoare crochiuri în tus, pe care le executa cu o bucata de trestie ascutita la un capat, de o factura foarte personala dar în care spiritul japonez e mult mai sensibil decît în tablouri. Sînt desene mari care uneori depasesc saizeci de centimetri, facute din linii scurte, din linii punctate, unele dintre ele fiind combinate cu mina de plumb, carbune sau acuarela. Reia aceleasi motive, Crau, Montmajour, livezile, semanatorul... si cu toate ca foarte curînd va trece iar la pictura, Vincent continua sa dese-neze în aceasta factura minutioasa care lasa totusi marilor planuri de ansamblu si amploarea si luminozitatea.

si în aceasta privinta, Vincent are sentimentul ca lucreaza mai bine ca în trecut. Dar desenul nu-i pricinuieste mai putine necazuri decît pictura: „Nu oricine ar rabda sa se lase asaltat de muste; sau sa lupte împotriva acestei agasante sîcîieli a mistralului care sufla într-una, fara sa mai pun la socoteala faptul ca mi-am petrecut toata ziua afara fara sa fi mîncat decît putina pîine si niste lapte. Eram prea departe ea sa ma reîntorc în oras de cîte ori as fi avut pofta".

Hotarîrea lui Vincent e determinata de dificultatile pe care le are cu hangiul, de nevoia „de a schimba locul". La începutul lui mai, îsi anunta fratele ca tocmai a închiriat pentru

un an — cu 15 franci pe luna — o casa cu patru camere — sau mai exact doua odai si doua camarute — în aripa dreapta a unei cladiri situate în piata La-martine, la intrarea în oras. E o casa zugravita cu galben pe dinafara si varuita înauntru, o casa însorita si asezata în fata unui scuar a carui verdeata el o apreciaza în mod deosebit.

„Va fi atelierul, magazia, pe timpul cît va dura campania aici, în Sud." Va putea astfel sa scape de cheltuielile si de necazurile de la hotel si mai ales poate acum sa se gîndeasca la realizarea campania aici, în Sud". Va putea astfel sa scape Theo, lui Bernard si altora pe care i-ar fi placut sa-i aiba lînga el. Dar casa ar trebui mobilata, e nevoie de investitii pe care nu le putea acoperi dintr-o data si mai ales nu în acest moment. Pleaca totusi de la hotelul Carrel, dar nu fara dificultati. Patronul vrea sa-i retina lucrurile daca nu S5 plateste nota ce se ridica la 67,40 franci, suma pe care Vincent o considera excesiv de mare. Face deci apel la un „judecator de pace" — ca sa ma exprim, scrie el, „ca evreul arab din Tartarin". în parte i se da cîstig de cauza.

Zugraveste casa din nou si pîna sa-si poata cumpara mobila, dupa ce si-a depozitat tot cala-balîcul si pînzele în atelier, închiriaza cu un franc pe zi o camera într-o „cafenea de noapte" care ramîne deschisa pentru carutasi si pentru betivi. Va mînca la cafeneaua de la gara pe care o tin sotii Ginoux, la care va gasi o hrana mai sanatoasa si mai buna decît la Carrel si cu care se va împrieteni foarte curînd.

A trecut si luna mai. Criza de adaptare pare sa se fi terminat; sta mai bine cu sanatatea: „Nu mai simt chiar atîta nevoie de distractii, sînt mai putin hartuit de pasiuni si pot munci mult mai linistit", scrie el ... A trimis lui Theo primul colet cu zece studii... si începe din nou sa picteze pentru ca simte apropiindu-se marea stralucire a verii.

DIFICULTĂŢILE LUI GAUGUIN

în timp ce în casa, solitara si goala, Vincent se gîndeste la comunitatea de pictori pe care a si numit-o Atelierul Sudului, la Pont-Aven, Paul Gauguin o duce foarte greu. E aproape singur de doua luni si traieste la un han pe datorie. La 22 mai, îi cere lui Theo van Gogh — care si el încearca sa-i vînda pînzele — un ajutor provizoriu spre a iesi din impas. Cînd afla despre toate acestea de la fratele sau, Vincent se gîndeste sa-i propuna lui Gauguin sa se mute la el, în casa galbena. „Nu poti sa-i trimiti si lui din ce sa traiasca în Bre-tania, si mie din ce sa traiesc în Provence, îi scrie el lui Theo. Dar poate socotesti si tu ca e mai bine sa facem totul pe din doua si sa fixam o suma, sa zicem 250 pe luna, daca în fiecare luna, pe lînga si în afara de munca mea, ai mai avea si un Gauguin."

Nu e oare acum momentul sa înceapa cu Gauguin realizarea unei comunitati de pictori? Vincent îi cere lui Theo „sa considere propunerea lui ca o simpla afacere", tinînd seama de faptul ca sumele pe care le-ar expedia îi vor asigura, în afara de rezultatul muncii lui Vincent „si proprietatea asupra unei pînze de Gauguin".

Negustorii din Amsterdam sau din Paris dau din umeri. Ah, daca ar putea ei sa prevada viitorul. Ce avere ar fi facut Theo daca ar fi avut destui bani ca sa-i întretina pe cei carora

Vincent le spunea „impresionisti saraci": viitorul avea sa faca dovada ca „acest nebun de Vincent" avea dreptate! ... Nu numai în materie de pictura ci si în afaceri...

îi scrie chiar lui Gauguin, transmitînd scrisoarea fratelui sau spre a-i cere consimtamîntul. Theo se declara de acord si-i trimite lui Gauguin 50 de franci ca sa-1 scoata din încurcatura. Acesta îi raspunde lui Vincent fara însa sa se pronunte foarte precis asupra propunerii deoarece se pare ca are alte proiecte — mult mai himerice — si speranta „de a gasi un capital de 600.000 de franci cu care sa înfiripe un magazin de tablouri impresioniste". Lucru pe care Vincent îl comenteaza cu mult bun simt scriindu-i lui Theo: „ceea ce-i acum mai solid la Gauguin e pictura lui..." La începutul lui iunie, dupa ce cîteva saptamîni a tot amînat plecarea, Vincent ia, în sfîrsit, diligenta care îl duce la Saintes-Maries-de-la-Mer, unde va petrece cîteva zile. Relatarile pe care le face despre aceasta calatorie lui Theo si lui Bernard sînt pline de amintiri despre tara natala. La Ca-margue? „Lande, cîmpii întinse ca în Olanda." Plaja? „Ca în Olanda — fara dune însa si cu mai mult albastru..." Chiar si în jurul vechii biserici fortificate se afla cocioabe „ca prin mara-cinisurile noastre sau ca prin turbariile din Dren-the". Chiar si marea îl face sa se gîndeasca — „cu totul involuntar", precizeaza el — la unchiul lor, marinarul!

Ca si la Scheveningen, se plimba pe plaja unde vede tinere fete „svelte, drepte, putin cam triste dar mai ales mici vase

Verzi rosii, albastre, atît de frumoase ca forma si colorit de parca-ar fi niste flori".

Crochiurile pe care le face în scrisorile lui dupa aceste mici corabii, cu volute de valuri si cu pîn-zele umflate, sînt ca niste desene japoneze.

In ceea ce priveste Mediterana, pe care o vede pentru prima oara, scrie ca are „o culoare de scrumbie, adica schimbatoare, astfel înck nu se poate sti daca e verde sau violeta, nu se poate sti daca e albastra deoarece dupa o secunda reflexul schimbator a luat o nuanta de roz sau gri".

în acest magic univers al luminii în care se afla acum, Vincent descopera noi motive de entuziasm. Priveste toate lucrurile „cu un ochi mai japonez". Aceasta culoare, aceasta bucurie transfigureaza imaginile realizate în aceasta saptamîna — trei studii pictate, acuarele, desene — imagini care au prospetimea unui vis fericit.. .

Se plimba „o noapte pe tarmul marii, pe plaja pustie. Privelistea nu era vesela dar nici trista, era frumoasa".

Chiar si aceasta noapte înstelata era frumoasa datorita culorilor — are un albastru profund, un albastru de cobalt, si „albeata albastra a caii lactee" ...

Cîteva zile mai tîrziu îi scrie lui Theo: „Acum, dupa ce am vazut marea aici, îmi dau perfect seama cît de important este sa ramîn în Sud si sa simt ca trebuie si mai mult intensificata culoarea — Africa nefiind departe".

Provence i s-a revelat progresiv ca de obicei, urmînd lent drumul soarelui spre suprema lui stralucire. „Totul e altfel decît în primavara", remarca el. Vorbeste despre o regiune care „îti da o idee de spatiu si de cer", despre caldura „uscata, limpede, diafana"; nu mai vede lucrurile ci culorile. Nuantele de auriu, de bronz, de aramiu, de galben, de albastru stralucesc în scrisorile lui asa cum stralucesc pe pînze. si cînd vrea sa-si supuna pînzele unui examen, le asaza pe fondul rosu-caramiziu al pardoselii atelierului . . . Lumea este culoare. „Asadar poate, poate, sînt pe urmele ei, si ochiul meu se formeaza dupa natura de aici . . ." în aceasta munca înfocata, în aceasta orgie de pictura, evenimentele vietii curente par sa treaca neobservate. Proiectul lui Gauguin, care ar vrea sa amestece si negustorii în treburile lor, nu4 tenteaza deloc. El are încredere în artisti, nu în negustori — ba înca si în privinta artistilor, care foarte des „se mânînca între ei" nu-si mai face totdeauna iluzii! începe sa fie satul de reticentele lui Gauguin, îsi da seama ca nu e chiar la asa mare strîmtoare cum pretinde, si din clipa aceea nici Vincent nu mai este „excesiv de grabit".

La Paris, Theo tocmai organizeaza la Baussod si Valadon o expozitie cu pînzele pe care Glande Monet le-a pictat în Antibes, din februarie pîna în mai. Monet îi scria lui Gustav Geffroy: „înoti în aer albastru, e ceva înspaimîntator . . ."

Vincent ar vrea grozav sa vada aceste pînze. Dar e si el încatusat de munca lui, de destinul lui ... „sînt strîns în propria-mi piele, iar pie'ea mea e prinsa în angrenajul Artelor Frumoase ca bobul de grîu între pietrele morii".

SIMBOLISMUL CULORII

în iunie, dupa „o saptamîna de munca neîntrerupta si încordata, prin lanurile de grîu, în soare", schiteaza un semanator: „Pe o cîmpie arata, pe o cîmpie întinsa cu bulgari de pamînt violeti, urca spre orizont un semanator în albastru si alb. La orizont, un lan de grîu copt, peste toate acestea un cer galben cu un soare galben." O simpla schita în care însa culoarea „joaca un rol foarte important", si din care ar vrea sa faca un „nemaipomenit tablou" . ..

Vincent începe ciclul simfoniei sale solare pe tema initiala care îl obsedeaza dintotdeauna. Aceasta e prima încercare în care culoarea participa la expresivitatea ideii. Este o schita capitala care leaga astfel în arta lui Vincent trecutul de viitor, Brabantul de Arles, si chiar mai departe, de podisurile din Auvers. Jonctiunea s-a facut. Simbolul semanatorului intra în marea descoperire a luminii. Soarele apare pentru prima oara în pînzele pictorului si este semnificativ ca apare pentru a lumina gestul semanatorului. Pamîntul sterp din Brabant se acopera cu recoltele din Arles. Vincent a ajuns acolo unde voia sa mearga. Pictura lui intra în era cosmica; în ea stralucirea lumilor se juxtapune gestului vietii.

Semanatorul si-a reluat locul în opera si în spiritul lui Van Gogh. Trateaza din nou acest subiect cîteva luni mai tîrziu, de data aceasta însa taind personajul pe la jumatatea corpului pentru a pune mai bine în valoare gestul si aureola ca un imens disc galben ce împrastie raze de lumina pe un cer verzui. S-ar putea spune ca sensul simbolic se

detaseaza mai precis. în cursul acestor luni de vara, Vincent cutreiera cîmpiile spre Mont-majour si Fontvieille, prin aurul grînelor coapte, pictînd zile întregi, fara ragaz, tot mai repede, nu din usurinta ci pentru ca mîna lui nu mai este decît un instrument pe care mintea îl conduce cu ardoare, cu lacomie de parca ar trebui sa smulga tot aurul din soare, sa fure ca Prometeu focul cerului.

„Un soare, o lumina, îi scrie el lui Theo, pe care din lipsa de alte cuvinte mai potrivite nu le pot numi decît galben, galben de sulf pal, citron pal auriu. Ce frumos e galbenul!"

în alte pînze din aceasta perioada, cum ar fi Asfintitul soarelui sau Lanul de grîu, cîmpia nu mai e decît o revarsare stralucitoare de aur ce se întinde pîna spre orizont unde formeaza o dunga subtire ceva mai întunecata.

Pe drumul sau printre stîncile din Montmajour se îmbata de aceasta stralucire si revine de cinci ori în fata acestui peisaj pe care îl compara cu o mare mai frumoasa decît marea deoarece aici traiesc oameni. „Nimic decît infinitul, eternitatea" ...

într-o anume seara, ramîne pîna tîrziu într-unloc pustiu, acoperit de bolovani ca sa vada „cumcad pe pamînt raze foarte galbene, o adevarataploaie de aur".;,Oh, cei ce nu cred în soarele de aici sînt într-adevar niste pagini", îi scrie el lui Theo.

Iar în scrisoarea trimisa lui Emile Bernard, adauga: i,N-am nici o îndoiala ca din cauza aceasta te ticnesti, or, eu fiind ticnit mai dinainte nu pot decît sa ma bucur de acest lucru".

Din lipsa de bani, din lipsa de modele (pentru ca nu e ceea ce se numeste „barbat cu femeile", scrie el, încît tîrfele sa-i pozeze gratuit) Vincent a trebuit sa abandoneze portretul, desi acesta îl face „sa simta infinitul mai mult decît celelalte".

în aceste luni din vara anului 1888, care marcheaza plenitudinea artei sale, poate în sfîrsit sa lucreze din nou portrete. Un gornist dintr-un regiment de zuavi — pe care fara îndoiala 1-a întîlnit într-un bordel — accepta sa-i pozeze. Face cu el doua pînze („E necioplit si, ma rog urît si facut anapoda"). Dar noul mod în care îsi organizeaza viata materiala îi va permite sa gaseasca modele printre noii lui prieteni: Doamna Ginoux, care tine cafeneaua de la gara, unul din clientii ei cei mai credinciosi, un fel de urias socratic si revolutionar, factorul Roulin — care de fapt este „antrepozitar de posta" — si familia acestuia, în sfîrsit un sublocotenent de zuavi, Milliet, caruia îi da prieteneste cîteva lectii de desen si care îl însoteste adesea în plimbarile pe care le face la tara.

Ca si în peisaj, urmarind acelasi tel si din aceleasi motive, în portret se opereaza o evolutie ce tinde sa mearga dincolo de aparente si de atitudini spre a exprima prin culoare caracterul, sufletul, personajului, adica însasi esenta. si nu numai prin imaginea modelului oi si prin fondul pe care modelul pozeaza, de unde rezulta si tonurile violente, contrastele acelor mari suprafete acoperite cu o singura culoare care în portretele lui Van

Gogh sînt ceea ce era fondul de aur al primitivilor cînd îl pictau pe Hristos sau pe sfinti. Asa sînt tonurile pe care se detaseaza Arleziana sau Armând Roulin de exemplu.

Alteori dimpotriva, asa cum a încercat deja cu Mos Tanguy care are un fundal în maniera

stampelor japoneze, pictorul se foloseste de fond pen tru a accentua caracterul pe care vrea sa-1 dea modelului. El explica aceasta foarte precis înti-o scrisoare adresata lui Theo în legatura cu portretul prietenului sau belgian, pictorul Boch: „As vrea sa redau în tablou aprecierea mea, dragostea ce i-o port.

Pentru început îl voi picta deci asa cum este, cît voi putea mai fidel. Dar cu asta tabloul nu e terminat. Ca sa-1 termin voi fi acum un colorist arbitrar.

Exagerez culoarea parului blond, ajung la tonuri de portocaliu, de crom, de citron-pal.

în spatele capului, în loc sa pictez zidul banal al unui apartament meschin, pictez infinitul, fac un fond simplu dintr-un albastru bogat, cel mai intens pe care-1 pot eu confectiona si, prin simpla combinatie a capului blond luminat pe fondul albastru bogat, obtin un efect misterios ca steaua în azurul profund".

Portretul unui taran, Patience Escalier, îi ofera pretextul de a rezuma în el, folosind acelasi procedeu, tot ceea ce îi sugereaza „dogoarea din vremea secerisului": „De aici tonuri fulgurante de portocaliu, ca fierul înrosit, de aici tonuri de aur vechi ce lumineaza în bezna".

„VIAŢA E ROTUNDA"...

Tot în acest sens începe, în sfîrsit, o serie de portrete ale factorului Roulin. „Nu stiu daca-1 voi putea picta pe factor asa cum îl simt", spune el. Un om liber care vorbeste deschis, un revolutionar de felul lui Tanguy, cu care îti face placere sa discuti si sa bei; si chiar

daca e putin ametit, „exaltarea lui e foarte fireasca si foarte inteligenta si rationeaza în clipele acelea cît se poate de generos, în maniera lui Garibaldi".

„L-am vazut odata cîntînd Marseillaise si mi s-a parut ca vad 89 ... Era un Delacroix, un Daumier, un vechi maestru olandez foarte pur."

Cu acest personaj face sase portrete. E necesar sa fie vazuta în realitate o pînza ca aceea din muzeul Kroller-Miiller pentru a întelege cum anume transcende Van Gogh ceea ce priveste spre a ajunge acolo unde vrea el sa mearga. Cu frumoasa lui uniforma albastra, cu aerul lui de om fericit, acest factor postal e în acelasi timp Bachus, Buddha si Neptun. E magistral!

Se picteaza pe el însusi, asa cum arata în acea vara, cu parul taiat scurt, cu barba tunsa, obsedat de problemele infinitului... „Exagerînd si propria mea personalitate, am cautat mai de graba caracterul unui bonz simplu, adorator al eternului Buddha."

Fie ca este vorba de portrete, de peisaje, de naturi moarte sau de aceeasi mizera sala de la Cafeneaua de noapte, Vincent nu mai picteaza lucrurile; picteaza ceea ce ele îi evoca, semnificatia pe care ele o comporta dincolo de aparente: „Lucrurile nu trebuie pictate din exterior ci dinauntru, din miezul lor ..." asa cum deseneaza Michelan-gelo si Daumier. Iar el încearca sa faca acest lucru în ciuda — sau datorita — faptului ca lucrarile sînt „executate cu brutalitate si neîndemînare". Cafeneaua de noapte, unde fel si fel de vagabonzi dorm cu capul pe mese si o pereche cauta sa-si omoare timpul, devine un soi de pestera infernala: „am cautat sa exprim cu rosu si verde cele mai îngrozitoare patimi omenesti".

Ca sa le picteze, „spre marea bucurie a patronului, a factorului postal si a vagabonzilor", a muncit trei nopti în sir, dormind ziua. Tabloul este „unul dintre cele mai urîte pe care le-am facut vreodata", îi scrie el lai Theo, dar face aceasta afirmatie numai pentru al compara cu Ţaranii mîncînd cartofi, în care trecuse deja dincolo de imagine spre semnificatie.

Culoarea, a carei tainica putere o descoperise înca la Nuenen, a devenit astazi pentru pictor un univers la fel de vast ca cel al liniilor si formelor si poate chiar mai misterios decît acesta. întreaga lui arta este simbol, magie: „Sa exprim iubirea dintre doi îndragostiti prin alaturarea a doua complementare ... Sa exprim speranta prin cîteva stele. înflacararea unei fiinte prin razele soarelui care apune . . ."

Pictura, în sfîrsit, i-a permis sa ajunga la acea constiinta a unei realitati ce exista dincolo de aparente, care, aici la Arles, îl preocupa din nou devenind primordiala, obsedanta. Prin ea, îi scrie el lui Emile Bernard, reuseste sa întrevada chiar dincolo de arta, „arta de a face viata, arta de a fi nemuritor înca din timpul vietii", întocmai ca bobul de grîu si ca samînta datatoare de viata — singurul mijloc de a scapa de precaritatea si de mizeria existentei. Caci daca înca se mai „crede ca viata este plata", Vincent ajunge la convin-gerea ca ea este rotunda — ca pamîntul. si ca într-o buna zi ne va fi dat sa cunoastem si cealalta emisfera.

NOAPTEA !,NSTELATÂ

Cafeneaua de noapte este prima „nocturna" a lui Van Gogh. si în timp ce el picteaza „patimile omenesti", noaptea învaluie orasul prin care curge, tacut, Rhonu'l, reflactînd tremuratoare luminile de pe chei. Deasupra însa nu se mai afla abisul întunecat al cerului nordic, ci adîncimea albastrie a infinitului, ciuruita de stele. Provence i-a revelat pictorului-poet lumina soarelui, dar si claritatea noptilor. Chiar de la început el se în-treaba: „Cînd voi face oare un cer înstelat?"

Se pare ca ajunge sa realizeze acest lucru tocmai prin Cafeneaua de noapte. Ceva mai tîrziu, la luimina unui bec de gaz, în piata Forumului, din centrul orasului, schiteaza o pînza uimitoare: exteriorul unei cafenele, o terasa violent iluminata de lumina galbuie a unui felinar, iar deasupra strazilor întunecate un colt de cer cu stele enorme. De data aceasta luminile cerului sînt în echilibru cu luminile oamenilor, asa cum vor fi si în alta pînza, Noaptea înstelata, în care se desfasoara paralel o fîsie de cer si una de apa, într-un peisaj nocturn, pe malul Rhonului, în care se vede „licarirea verde si roz" a Carului Mare. , ■ .„Simt o coplesitoare nevoie de a avea — sa vorbim deschis — o religie, si-atunci ies noaptea pe-afara ca sa pictez stelele."

Cînd pînza nu este destul de bine luminata, Vincent ■ îsi asaza pe borul palariei un cerc de luminari aprinse, si cu aceasta ciudata instalatie picteaza, „în sfîrsit, cerul înstelat..."

Pe masura ce avanseaza, Vincent descopera lumi noi, lumea culorilor îi reveleaza lumea noptii, dincolo de care, în alte lumi, nu exista nici zi, nici noapte, ci numai eterna stralucire a astrilor.

... „Totdeauna cînd vad stelele încep sa visez", scrie el. si în maniera lui de a se exprima în parabole ingenue si profunde, îi marturiseste lui Theo: de ce «punctele luminoase ale firmamentului» ne-ar fi mai putin accesibile decît punctele negre care indica orasele pe harta Frantei? Asa cum luam trenul ca sa ne ducem la^Tarascon sau la Rouen, noi luam moarte ca sa mergem în.tr-o stea:

„în acest rationament adevarul cert este faptul ca fiind în viata nu ne putem duce în nici o stea asa cum fiind morti nu putem lua trenul...

Daca mori linistit de batrînete înseamna sa mergi în stele pe jos."

Cîndva se va vedea constrîns sa uzeze de un mijloc mai prompt.

XVI. CASA CU FLOAREA-SOARELUI

Vincent traieste si într-o stare de plenitudine interioara. Vara de foc a patruns în el ca o forta, ca o caldura ale carei radiatii se exprima în operele lui, razbat în ideile lui. într-o anume dimineata, îi scrie lui Theo, apoi merge sa termine un .tablou cu „o gradina însorita". Pleaca cu o pînza alba, picteaza... Se reîntoarce... „si-acum am pofta sa-ti scriu înca odata". într-alte zile, începe munca de la sapte dimineata si o continua pîna seara la

sase, îngaduindu-si doar ragazul de „a mînca ceva prin apropiere". E cuprins de „o sete de munca" nepotolita, de un entuziasm pe care-1 înfrîneaza uneori numai sentimentul ca e o povara pentru fratele sau. Dar acum stie ca Theo îl întelege: „Atîta vreme cît mai poti suporta povara pe care o reprezinta culorile, pînzele si banii pe care mi4 trimiti, mai trimite-mi". Nu stie daca munca lui înseamna ceva pentru negustorii de astazi. Dar stie ca trebuie sa picteze: „Nici vorba de oboseala, scrie el. Am înca multa forta acumulata în mine care nu cere decît sa fie consumata în munca". si îsi da seama foarte bine ca truda lui nu e zadarnica. Nu mai vorbeste despre negustori; nu picteaza pentru ei. Ci ca sa se realizeze ca artist. Acest adevar, pe care îl descopera acum, va deveni cîndva la fel de evident pentru toata lumea. Cînd? N-are importanta. Înainte de orice trebuie sa lucreze, fara o clipa de ragaz, atîta timp cît masinaria functioneaza: „Lucrez de parc-as fi o locomotiva de pictat..." Niciodata n-a muncit cu atîta rapiditate, termi-nînd o pînza în cîteva ore. „Fac tablourile de parca as visa", scrie el.

E înca singur în casa galbena, dar nu e singur si în munca lui. Theo îl ajuta, îl încurajeaza, îi trimite tot ce-i cere, bani, pînze, culori, fara nici o discutie, si uneori atît de prompt si cu atîta generozitate încît însusi beneficiarul este uimit. Theo a devenit astfel tovarasul pe care Vincent îl astepta în Drenthe, deoarece chiar daca n-a pus mîna pe penel: „Faci pictura indirect", îi scrie el, iar ceva mai tîrziu vine cu precizari: „Dînd bani artistilor, faci tu însuti o munca de artist..." ... „tot ce-cni doresc este sa fac asemenea pînze înck tu sa nu fii prea nemultumit de munca ta".

Aceasta comuniune cu Theo, în sfîrsit realizata, contribuie la plenitudinea artei lui Vincent. E ca un fel de osmoza care transforma arta unuia si meseria celuilalt într-o sarcina unica, îndreptata spre acelasi tel. Vincent îl considera pe Theo pictor si se considera acum pe sine — dar nu în sens peiorativ — negustor. Dovada, scrisoarea pe care i-o scrie lui Gauguin, în octombrie. Prin modul lui de a gîndi si prin activitatea lui, Vincent se face partas la misiunea fratelui sau. Vorbeste despre „datoria noastra de negustori de tablouri, fiindca poate stiti, adauga el, ca si eu am muncit cîtiva ani în comert si nu dispretuiesc o meserie care m-a ajutat sa-mi cîstig existenta".

In mintea lui, meseria de negustor devine un sacerdotiu care-i permite pictorului sa se realizeze, sa traiasca din rodul muncii lui, ca orice om demn de numele de om. „Arta sa fie a artistilor", iata „marea revolutie" pe care o viseaza.

CALCULELE LUI GAUGUIN

în tot cursul acestei veri este foarte preocupat si de sosirea lui Gauguin. Proiectul acestei prime tovarasii îl exalta cu atît mai mult cu cît, fiind mereu sub impresia discutiilor de la Paris, în ea vede realizarea vechii sale idei falansteriste.

Dar Vincent e sceptic si retinut fata de ambitioasele proiecte ale lui Gauguin care vrea sa atraga în afacerea lor un mare capitalist, apoi împreuna sa aranjeze publicarea litografiilor. La entuziasmul lui Vincent, Gauguin raspunde prin calcule. Iar singuratecul din casa galbena îsi va da seama în curînd ca pretextele pe care le invoca: datoriile pe care le are la Pont Aven, cheltuielile necesare calatoriei, sanatatea lui subreda, urmaresc

mai ales sa obtina un surplus de avantaje în acordul pe care spera sa-1 realizeze cu Theo. si-atunci Vincent îi scrie fratelui sau ca Gauguin nu trebuie sa vina la Arles împotriva vointei lui, ca aceasta asociatie nu este posibila decît în masura în care toti cei interesati parti^ cipa cu buna credinta si încredere. Admiratia pe care o nutreste fata de „un artist atît de mare" îl împiedica sa formuleze critici mai aspre, dar marturiseste ca se astepta la altceva din partea lui si ca din clipa aceea î se pare deplasat sa mai insiste în aceasta chestiune.

în mai multe rînduri, din dorinta de a ajunge la o întelegere, Vincent îi propune fratelui sau — cu regret de altminteri — sa mearga el însusi sa stea de vorba cu prietenul lor, la Pont Aven, sa vada daca nu cumva viata ar fi acolo mai ieftina.

Dar oare aceasta e principala grija a lui Gauguin? Vincent se teme ca înca n-a devenit atît de întelept înicît sa renunte la „viata pariziana" si mai cu seama se întreaba daca va accepta sa racia — nu ca pe o situatie de moment ci ca o realitate permanenta: „sa fie mereu la strîmtoare"; daca va fi capabil, ca Vincent, sa duca mereu „o viata aproape de calugar sau de ermit, în care pasiunea dominanta e munca si sa se resemneze în privinta bunastarii".

Are o mare nevoie de prietenie, care-1 face sa doreasca prezenta lui Gauguin, dar în acelasi timp pare ca se teme de ea. Ambitiile pictorului de la Pont Aven, povara unei familii de^care vir-tualmente este coplesit, si fara îndoiala si acea autoritate nativa, acea forta pe care el le admira, în ochii lui Vincent par sa fie niste primejdii care pîndesc o întelegere mai profunda. ^Nu tin nici la reusita nici la fericirea mea, tin saT dureze ceea ce au întreprins, cu energie, impresionistii, tin ca ei sa aiba asigurate un adapost si pîinea cea de toate zilele. si consider ca e o crima faptul ca eu le am, din moment ce cu aceeasi suma am putea trai doi."

Aceste preocupari Vincent i le împartaseste numai lui Theo. Gauguin le ignora, cu^atît_ mai mult cu cît un om ca el ar fi incapabil sa-si imagineze un asemenea altruism absolut. în aceasta privinta însa generosul artist nu-si face iluzii. Daca Gauguin tot amîna înseamna ca are alte planuri, asa ca trebuie lasat sa aleaga singur.

într-adevar, situatia s-a schimbat la Pont Aven. Desigur, Gauguin are si acum o existenta dificila, dar a devenit seful unui grup de artisti recent constituit. Din acest cerc fac parte vechiul lui tovaras din Martinica, Charles Laval, Henri Mo-ret, Chamaillard, un avocat din Ghâteaulin care s-a apucat de pictura, li se va alatura în curînd si Emile Bernard care, dupa ce a stat un timp la Saint-Briac,, se reîntoarce la Pont Aven împreuna cu sora sa Madeleine si cu mama sa si, în sfîrsit, Paul Serusier, ultimul venit, un fost elev al aca-demiei Julian, care e gata sa devina discipol al maestrului.

între timp datoriile cresc, Gauguin se plînge ca traieste în mizerie, discuta cu Theo care, în luna decembrie a anului precedent, organizase deja la Boussod si Valadon o expozitie cu operele lui din Martinica — ceea ce n-a facut si nu va putea face niciodata pentru fratele sau — si a vîndut cîteva pînze.

Dar cînd sa ajunga la un acord care ar fi urmat sa-i asigure lui Theo o parte din opere, Gauguin se straduieste sa obtina un maximum de profit si pentru prezent si pentru viitor.

Nu prietenia îl va îndrepta spre Vincent, ci interesul.

O CASA DE ARTIST

Aceste prime dificultati nu-1 descurajeaza pe Van Gogh. Daca nu vine Gauguin, poate va veni un altul. Acest Atelier al Sudului trebuie sa devina o realitate. Dupa ce a scapat de nelinistea ce-1 stapînea la început, acum ar vrea sa se instaleze el însusi în casa galbena. La sfârsitul lui august, îi scrie lui Theo explicîndu-i de ce anume ar fi interesati amîndoi ca el sa locuiasca în casa aceea mai degraba decît sa plateasca o camera la Cafeaua de noapte. si de data aceasta Theo se grabeste sa-i satisfaca dorinta! La începutul lui septembrie, îi trimite 300 de franci ca sa-si mobilizeze casa. Ceea ce Vinoent si face, dar nu pentru a locui nuimai el singur ci „în asa fel încît sa mai poata gazdui înca pe cineva". Iar acestui musafir necunoscut îi rezerva „cea mai draguta camera de la etaj" din care va cauta sa faca „pe cît e cu putinta, un budoar într-adevar artistic", în bucuria lui de-a avea în sfîrsit o locuinta proprie, îi scrie lui Theo, cu ingenuitate, despre planurile lui de-a face din ea „o casa de artist". Jos, un atelier pentru care îi cere lui Theo sa-i trimita litografii dupa Daumier si Delacroix si stampe japoneze, un alt atelier care în acelasi timp ar putea servi si ca bucatarie; la etaj — cele doua camere. Pe a sa se va multumi s-o mobileze cu mobila de lemn nevopsit: un pat, masa, scaune. Pentru cealalta însa a cumparat un pat de nuc si îsi propune sa o decoreze numai cu picturi cu floarea-rsoarelui — o simfonie în albastru si galben — cu picturile pe care a început sa le faca de cîteva saptamîni. în felul acesta, îi scrie el lui Theo, „aici la Arles ai putea sa crezi ca te afli la casa ta de la tara".

Deoarece spera ca si Theo va veni sa-1 vada; ca aceasta casa va fi din cînd în cînd ■ si a lui; îl face si de data aceasta partas la efortul si la bucuriile lui. în sfîrsit, la 18 septembrie, Vincent se poate instala în casa din piata Lamartine. „Ma simt foarte multumit", îi scrie el fratelui sau — desi mai ramiîn înca multe de facut daca vor locui acolo doua persoane. Spera ca de acum încolo va face tot mai placuta si mai primitoare aceasta casa care va trebui sa devina caminul unei religii, un atelier pentru cei care vor sa se faca partasi la efortul lui, care vor întelege pictura asa cum o întelegea el, dincolo de oricare speculatii sau glorii vane.

Desi în scrisorile lui n-o spune decît pe jumatate, se poate banui ca faptul ca Gauguin nu se grabeste, si mai cu seama pretentiile lui, îl dezamagesc. Coplesitoarea munca, de luni de zile, îi mentine spiritul într-o stare de tensiune de care uneori el însusi e îngrijorat; iar cînd aceasta tensiune scade, e deprimat, buimacit: „Mai am înca emotii nemotivate, dar involuntare, sau în anumite zile ma simt naucit". Istovit de munca, doarme uneori cke douasprezece sau saisprezece ore în sir. Sînt apoi zile în care din nou îl asalteaza îndoielile de altadata: „Daca furtuna dinauntrul meu bubuie prea tare, beau un pahar mai mult, ca sa ma ametesc", îi marturiseste el fratelui sau care e si el îngrijorat...

Prietenia care i-o arata oamenii simpli din jurul sau, sotii Ginoux, factorul Roulin si familia lui, chiar si sublocotenentul Milliet, caruia nu-i place pictura lui Vincent dar se

întelege cu el ca om, nu ajunge ca sa4 salveze de singuratatea lui interioara. Ar reusi Gauguin, daca ar fi aici? în sfîrsit, la începutul lui octombrie, acesta se decide sa anunte sosirea la Arles.

Hotarîrea a fost motivata de o scrisoare de-a lui Theo. întrucît viitorul, oricît ar fi de sigur, nu-i poate rezolva problemele prezentului, Gauguin conteaza acum pe sprijinul lui Theo ca sa-si plateasca datoriile din Bretania si ca sa-si acopere cheltuielile de calatorie. Desi lui Vincent ise pare'excesiv, Theo cedeaza în cele din urma si cumpara de la Gauguin „vase de lut în valoare de 300 de franci". Gauguin îi scrie lui Vincent dupa ce afla ca Theo a acceptat tîrgul, adaugind si o scrisoare de-a lui Emile Bernard care se arata dispus^ sa participe si el la Atelierul Sudului împreuna, poate, cu Charles Laval, E. Chamaillard, Henri Moret, tot grupul din Pont Aven. I-a determinat sa mearga la Arles admiratia ce o nutresc pentru Gauguin, dar si încrederea pe care acesta o are în Theo van Gogh, de a carui eficacitate s-a putut convinge pe deplin, desi considera ca nu are de ce sa^i fie recunoscator. „Fii linistit, îi scrie el prietenului sau Schuffenecker, oricît m-ar iubi Van Gogh (Theo), nu s-ar angaja el sa ma întretina în Sud numai pentru ochii mei frumosi. A studiat terenul ca orice olandez calculat..."

Avînd existenta asigurata în Provence, Gauguin constata totodata ca datorita eforturilor negustorului, operele lui sînt din ce în ce mai cautate si îsi maresc valoarea comerciala. Aceste perspective îl fac euforic dar într-un sens cu totul diferit de cel pe care Vincent îl descifreaza cînd primeste scrisoarea aceea „cu totul si cu totul remarcabila". Pentru Vincent, toate acestea reprezinta „Speranta" de a vedea în sfîrsit împlinindu-se obsedanta lui dorinta de a alcatui o comunitate frateasca. Asa ca se grabeste sa desavârseasca ceea ce a început, amenajarea casei si decorarea ei, împodobind peretii nu numai cu Floarea-soarelui ci si cu Casa galbena, Noaptea înstelata, Gradinile poetului. .. „Veti baga poate de seaima, îi scrie el lui Gauguin, ca aranjîndu-va atelierul m-am gîndit la dumneavoastra cu o deosebita emotie." îi cere lui Theo culori ca sa continuie decorarea casei, cu conditia însa ca noile cheltuieli sa nu afecteze esentialul: (sublinierile îi apartin) „calatoria lui Gauguin înainte de toate, în detrimentul buzunarului tau si al meu. înainte de toate".

Cumpara o masuta de toaleta, ^o comoda („trebuia oricum ceva în ce sa-si puna lenjeria");^ plateste un instalator sa-i introduca gaze în bucatarie si în atelier. Trebuie cu orice pret, ca acest Atelier al Sudului sa fie „demn de artistul Gauguin, care va fi seful lui".

„Striga-mi sa ma opresc daca merg prea departe, îi scrie lui Theo. Dar simt ca muncim pentru a întreprinde ceva bun si mare, care nu are nimic de-a face cu vechiul comert". si pentru toate acestea, ca de obicei, tot el e cel care are de suferit. Fiind din nou lipsit de bani — banii s-au consumat — Vincent e obligat sa se multumeasca vreme de patru zile cu douazeci si trei de cafele cu pîine, obtinute pe ^credit.^ „Nu e din vina ta, e dintr-a mea, daca exista într-adevar vreo vina..." El voia însa sa-si vada pînzele înramate pe peretii casei galbene. si a cumparat rame...

MOsTENITORUL LUI MONTICELLl

Dupa ce a pictat livezMe primaverii si lanurile de grîu ale verii, Vincent picteaza viile toamnei. Mistralul furios matura frunzele moarte ... Artistul e obligat uneori sa-si aseze pînzele pe jos si sa picteze stînd în genunchi. Dar tensiunea provocata de toate treburile pe care trebuie sa le faca în acelasi timp, privatiunile si oboseala îl silesc sa înceteze lucrul pentru cîteva zile. S-a îmbolnavit de ochi si se compara, cum s-a mai comparat si altadata, cu pictorul nebun Hugo van der Goes. .. „Oricum, nu prea trebuie sa am încredere în nervii mei", marturiseste el.

Paul Gauguin a primit banii trimisi de Theo. îsi achita datoriile, îsi rezolva problemele financiare. Vincent e nerabdator si e cuprins de neliniste fiindca tocmai a primit tablourile trimise, în urma propunerii lui de a face schimburi cu cei din Pont Aven — portretul lui Bernard facut de Gauguin si un portret al lui Gauguin facut de Bernard si i se pare ca cel al lui Gauguin e „prea negru, prea trist". E deci chiar atît de bolnav, de deprimat? Iata un motiv în plus ca sa vina cît mai repede sa se refaca sub soarele Sudului.

Ziîele trec. Vincent este extrem de îngrijorat cînd se gîndeste, uneori cu foarte mare încredere, alteori cu o brusca teama, la parerea pe care Gauguin si-o va face despre Arles si despre el. Nu va considera oare ca Bretania e o regiune mai frumoasa? si în astfel de momente, pictorul pare sa se simta si mai legat de Arles, de regiunea aceasta pe care, spune el, o considera „ca o noua patrie". Vorbind despre frumusetea acestor locuri, spune ca ele sînt ca un „Daumier însufletit" si planuieste ca ceva mai tîrziu sa ia legatura cu Felibres, fiindca si el, în felul sau, a cîntat meleagurile provensale.

De mai multe ori, în scrisorile pe care i le trimite lui Theo în cursul lunii octombrie, îl evoca pe Monticelli, la care se gîndeste „enorm de mult", ca si cum i-ar fi fost fiu sau frate, cu sentimentul ca îi continua opera de colorist, opera careia va trebui sa i se consacre si Atelierul Sudului.

îsi propune ca, dupa ce va fi sosit si Gauguin, sa mearga la Marsilia si sa se plimbe pe Cane-biere, îmbracat ca Monticelli, cu un veston de catifea, pantaloni albi, o palarie mare galbena, „cu un aer foarte meridional". Iar lucrarile pe care le va expune le vor reaminti marseiezilor de opera lui Monticelli.

Generatiile de artisti în favoarea carora actioneaza acum el si Theo nu4 considera de pe acum drept mostenitor al pictorului care a murit în mizerie, tocmai în vremea cînd Vincent, la Paris, descoperise culoarea, înca înainte de a veni aici, spre a prelua stafeta, sub acelasi cer al Sudului? Asa cum s-a substituit, nascîndu-se viu, copilului nascut mort, Vincent se substituie astazi, cu betia lui de lumina, celui pe care îl considera drept unul dintre precursorii culorii. Asadar „ce ne intereseaza daca mortii vor învia cîndva sau nu, din moment ce vedem ca în locul unui om mort apare imediat un om viu. Preluînd aceeasi cauza, con-tinuînd aceeasi munca, ducînd aceeasi viata, murind de aceeasi moarte".

... în sfîrsit, într-o zi soseste Gauguin.

DOI OAMENI

A sosit în zori, cu trenul de noapte. Cum e prea devreme ca sa-1 trezeasca pe Vincent, intra în cafeneaua cu vagabonzi, unde patronul îl „recunoaste" imediat. „Dumneavoastra sînteti prietenul!" exclama el.

... Prietenul. Dar nu va fi el niciodata prietenul lui Vincent. Charles Morice, care a fost amicul lui Gauguin, vorbeste despre „nobletea lui sfidatoare", despre „umerii lui largi si teoriile lui". Armând Seguin, care i-a fost si codiscipol, îl evoca astfel: „Caciula lui de astrahan, enorma lui mantie albastru închis, îmblanita, prinsa în cize-luri pretioase, care-i facea pe parizieni sa-1 compare cu un somptuos si urias maghiar, cu un Rem-brandt din 1635, cînd se plimba încet, grav, spri-jinindu-si mîna înmanusata în alb, cu bratari de argint, de bastonul pe care si 1-a încarcat cu ornamente ..."

Confidentele pe care Emile Bernard i le face lui Vincent, caruia îi marturiseste ca admiratia lui fata de Gauguin se învecineaza cu teama, nu au avut desigur rostul de a-i diminua prestigiul pe care acesta îl avea în ochii lui Van Gogh.

Vincent astepta un prieten, si vede aparînd un stapîn. îsi da atît de bine seama de acest lucru încît, în timp ce se grabeste sa termine pînzele cu care vrea sa împodobeasca locuinta, îi scrie lui Theo: „M-am straduit sa avansez cît mai mult cu ceea ce aveam în lucru, din marea mea dorinta de a-i putea arata ceva nou si pentru a nu suferi influenta lui". Influenta pe care totodata afirma ca o doreste, desi vrea „în mod indubitabil" sa-i arate „propria originalitate".

Aceste fraze contin în germene viitorul lor dezacord. Deoarece, daca Vincent a dorit totdeauna sa aibe „prieteni", nu s-a înteles niciodata cu stapînii sai. Procesul de degradare va urma acelasi drum ca si în trecut, dar se va desfasura mai rapid, datorita exaltarii amîndurora, exaltare alimentata de pasiunea lor artistica dar si de alcool.

Gauguin s-a dus sa-1 trezeasca pe Van Gogh. Despre modul în care si-a petrecut primele zile, Gauguin a relatat într-un text pe care Charles Morice 1-a publicat dupa moartea artistului: „Ziua ne-am petrecut-o ocupîndu-ne de instalarea mea, apoi am stat mult de vorba, ne-am dus sa facem o plimbare ca sa admiram frumusetea orasului si frumusetea arlezienelor, care, în paranteza fie spus, n-au reusit sa ma entuziasmeze.

„Chiar de a doua zi am început treaba".

si pentru unul si pentru celalalt, aceasta întîl-nire a fost o prima deceptie. si, dupa toate probabilitatile, infinit mai cruda pentru Vincent care sperase mult mai mult! si-o fi dat seama Gauguin ca fiecare obiect din camera si din atelierul lui reprezenta pentru celalalt un act de sacrificiu, o dovada de dragoste? Sau ca locuinta ce i s-a oferit era impregnata de tandrete? Gauguin era prea preocupat de sine ca sa se mai intereseze si de altii, era prea obisnuit cu omagiile ca sa mai acorde atentie omagiilor lui Vincent. în privinta lu-crarilor pe care acesta voise sa i le arate, Vincent îi scrie lui Theo, opt zile mai tîrziu, ca înca nu stie ce parere are Gauguin, în general, despre pictura lui; stie doar ca i-au placut cîteva pînze ca Semanatorul si Floarea-soarelui... S-ar putea crede ca a fost vorba de o concesie amabila, deoarece în relatarea publicata de Morice, Gauguin scrie: „în

momentul în care am ajuns la Arles, Vincent era vîrît pîna-n gît în scoala neoimpresionista, si se balacea rau de tot, ceea ce-d facea sa sufere".

Cauza acestei orbiri trebuie oare cautata în suficienta pictorului? Sau poate ca în fata stralucitoarei opere a lui Vincent, divergentele dintre conceptiile lor i-au ascuns maestrului de la Pont Aven forta ce se opunea propriei lui forte? Gauguin i-a putut usor domina pe cei ce-'l înconjurau acolo, de la Bernard pîna la Serusier, pentru ca aveau talent dar nu aveau geniu. Altfel stau însa lucrurile cu Vincent. Ceea ce nu-1 va împiedica sa afirme cu o nemarginita infatuare: „Mi-am luat sarcina sa4 îndrum, sarcina usoara, de altfel, deoarece gaseam un teren bogat si fertil... Din acea zi, Van Gogh al meu a facut progrese uimitoare ..."

INFLUENŢA MAESTRULUI

Gauguin este omul care crede, fara îndoiala, ceea ce spune. Cum credea de altfel si în afirmatia pe care o facea în aceeasi relatare, potrivit careia s-a dus la Arles „învins de elanurile sincere de prietenie ale lui Vincent". S-a vazut însa care a fost motivul adevarat al plecarii lui, confirmat de altfel si într-o scrisoare adresata lui Schuffenecker: „sederea mea acolo are rostul de a-mi facilita munca — fara sa mai am grija banilor pîna cînd el (Theo) va reusi sa ma lanseze".

Gauguin poate sa creada în afirmatia lui si pentru ca în fata omului pe care îl admira, impetuosul Vincent redevine iarasi umil. Gauguin este pentru el seful de atelier pe care-1 visa. Iar artistul i se pare cu atît mai mare cu cît omul — mai în vîrsta cu cinci ani — se impune, îl subjuga prin vitalitatea, prin autoritatea lui, prin poftele lui mereu nepotolite. Amintindu-si de scrisorile din aceasta vara, Vincent marturiseste cît este de mirat vazîndu-1 pe Gauguin mult mai zdravan decît el, mai ales dupa ce în vremea din urma a fost coplesit de atîtea griji.

în primele scrisori adresate fratelui sau dupa venirea pictorului, se simte o deceptie nemarturisita, o brusca scadere a entuziasmului cu care astepta sosirea lui Gauguin. Vorbeste foarte pe scurt despre interesul, despre încrederea pe care i-o inspira omul, dar nu spune un cuvînt despre bucuria pe care o spera; dimpotriva, scrie din nou des-pre grijile pe care munca lui i le impun lui Theo. La care admirabilul sau frate îi raspunde imediat: 7 «Nici nu-ti poti da seama cît am fost de îndure rat cînd mi-ai scris ca ai muncit atîta încît nici nu-ti mai dadeai seama ca traiesti.

în primul rînd, socotesc ca n-ai dreptate fiindca traiesti într-adevar, si traiesti ca un om mare si nobil. Dar te rog din suflet, anunta-ma din timp ca sa nu ma simt vinovat ca ai ajuns iar în mizerie si ca ai fost din nou bolnav pentru ca n-ai avut din ce sa traiesti".

Dupa ce-au trecut însa primele momente dificile, bunavointa lui Vincent a iesit învingatoare. Planul lor începe sa se realizeze. Iata-i pe toti trei gata sa înceapa treaba chiar daca acum sînt obligati „sa-si mai traga putin sufletul".

Gauguin are cu atît mai multe motive sa aiba încredere în el însusi cu cît, dupa ani si ani de dificultati, îsi vede succesul cu ochii. Theo a vîn-dut doua pînze de-ale lui pe care, dupa ce se va retine comisionul, pictorul va primi 600 franci; are un amator si pentru Hora Bretonelor, Gauguin se poate deci considera un maestru si n-are de ce sa se mire ca foarte curînd Vincent îi va arata un „nemaipomenit respect".

Chiar de la început au discutat despre toate si mai ales daca ceea ce întreprind ei trebuie sa aiba sau sa nu aiba un caracter comercial. E cunoscuta parerea lui Vincent în aceasta privinta. Dar influenta pe care o dorea, si de care în acelasi timp se temea, se va face în curînd simtita. în ceea ce priveste regiunea, Gauguin îi scrie lui Bemard ca totul i se pare „marunt, meschin, peisajul si oamenii". si dupa ce îi va fi descris frumusetile din Bretania, Vincent va renega oare „natura sfrijita din pîrjolita Provence?" Japonia? El, Gauguin, a fost pîna la capatul lumii. A vazut Tropicele, insulele din Pacific de care~i este mereu dor.

Milliet va pleca în Africa unde probabil ca se va duce si Bernard, care urmeaza sa-si faca stagiul militar. si oare nu acolo, peste mari, si chiar mai departe, trebuie sa-si aiba atelierul pictorii de mîine? Chiar de pe acum Gauguin începe sa-si faca planuri cu privire la reîntoarcerea lui în Martinica. Dac-ar avea cu zece sau douazeci de ani mai putin, Van Gogh ar fi gata sa-1 urmeze. Dar acum e prea tîrziu sau prea devreme; se simte legat de aceste meleaguri, de toate lucrurile marunte care-l înconjoara în care el a gasit un adevarat izvor de bucurie si de care încearca sa se agate acum cînd tiradele violente ale lui Gauguin fac sa i se clatine entuziasmul. „Seara, mai ales la lumina becului de gaz, îmi place foarte mult cum arata atelierul." Totusi Gauguin se plînge de dezordinea care domneste si în casa si în administrarea banilor. Cu multa precautie, spune el, spre a nu soca „o prea mare susceptibilitate", încearca sa organizeze viata în comun. „într-o cutie am pus o anume suma pentru plimbarile nocturne si de igiena, o anume suma pentru tutun, si de asemenea, o anume suma pentru cheltuieli neprevazute, inclusiv chiria. Deasupra, o foaie de hîrtie si un creion ca fiecare sa scrie cinstit cît a luat din acesti bani. într-o alta cutie am pus restul banilor împartiti în patru, pentru hrana pe cîte o saptamîna. Am suprimat mesele la restaurant si pentru ca avem o mica plita cu gaz, eu gatesc în timp ce Vincent face tîrguielile fara sa mearga prea departe de casa."

Chiar si pe acest plan, Vincent trebuie sa recunoasca superioritatea prietenului sau. Gateste perfect, noteaza el; si ispitit de economiile pe care le-ar putea realiza în acest fel, îl anunta pe Theo ca intentioneaza sa gateasca si el. Dar vai, supa care marcheaza aceasta tentativa e de nemîncat. „si Vincent al meu începe sa rîda si sa strige: Ta-rascon! Fir-ar sapca lui Mos Daudet sa fie!" — povesteste Gauguin.

„E un foarte mare artist si un excelent prieten", îi scrie Vincent lui Theo, iar surorii lui Wil: „Sîn-tem foarte fericiti împreuna ..."

Dupa plecarea lui Gauguin, Vincent va recunoaste ca acesta era foarte abil în a organiza cheltuielile zilnice, „dar punctul lui slab, adauga el, este faptul ca printr-o zvîrlitura de copita sau printr-o miscare pripita rastoarna tot ce-a aranjat".

UN SUPUS DIFICIL

Noiembrie. Un mediocru negustor parizian, Du-jardin, îi face lui Theo oferta ca în schimbul unui tablou sa expuna lucrarile lui Vincent. Aceasta propunere e de-ajuns ca mânia pictorului sa izbucneasca din nou si sa-i raspunda fratelui sau cu indignare, reamintindu-i ca în momentul acela nu-1 intereseaza nici un fel de expozitie. Refuza cu blîndete si proiectul lui Theo care intentiona sa le prezinte domnilor Boussod si Valadon o mica pînza reprezentînd un Piersic roz. Daca trebuie sa debuteze la acesti domni vrea ca debutul lui sa nu fie „o bagatela" ci unul „în toata regula". si cum Theo nu poate face comert în afara firmei la care este angajat, cel mai bun lucru este sa pastreze pînzele în apartamentul lui unde la o adica ar putea fi aratate si altora. Daca Theo îl poate ajuta „sa reziste la asediu", e mai bine sa astepte. „Va veni si ziua mea", spune el. Pentru ca încrederea, certitudinile i-au ramas intacte. Numai ca studiile lui nu sînt tablouri. Din tot ce a pictat în ultimele luni, poate ca numai Semanatorul si Cafeneaua de noapte corespund ambitiilor lui. Iar sfaturile, teoriile pe care Gauguin le dezvolta anume pentru el, îl fac si mai mult sa creada ca mai are înca serios de muncit.

într-adevar, încetul cu încetul îsi modifica tehnica. Renunta la împastari, la tusele facute cu nerabdare, la materia cromatica bogata, spre a adopta în Lupanarul, Femeia care citeste romane, Mama Roulin cu copilasul, Arenele din Arles, contururile atît de dragi „cloasonistilor" de la Pont Aven, iar în portretele lui Armând Roulin si al Arlesienei (Doamna Ginoux) tentele plate de culoare, preconizate de Gauguin. în unele cazuri, maiestria lui are de cîstigat, dar, ca si la Paris, îsi pierde personalitatea. încearca înca o data, din ratiune — deoarece crede în ceea ce învata — sa înabuse vocea instinctului lui creator, încercare ce nu-i reuseste totusi fara revolte si fara izbucniri de mînie.

Gauguin va putea crede ca 1-a influentat pe Van Gogh, asa cum s-ar putea spune ca 1-a influen tat înca mai dinainte si impresionismul. Dar nu este vorba decît de o influenta trecatoare ale carei urme se vor sterge de îndata ce Vincent îsi va fi redobîndit independenta, adica singuratatea. Nimeni n-a fost mai putin apt ca el pentru munca în echipa, desi mereu a dorit acest lucru. Umilinta lui îl trada, îl facea sa, sufere diverse influente, si cu atît mai mult îl trada în fata unei personalitati coplesitoare si seducatoare ca cea a lui Gauguin.

Din aceasta epoca dateaza doua pînze care simbolizeaza în acelasi timp spiritul autoritar al unuia si starea de dependenta a celuilalt: Fotoliul lui Gauguin, amplu, fastuos si Scaunul si pipa, ale lui Vincent, un modest scaun din lemn nevopisit, asezat pe o pardosea de caramida rosie împreuna cu pipa si tutunul pictorului. Pe fotoliul lui Gauguin se afla o lumînare aprinsa care este în acelasi timp (ne amintim de luminarea stinsa de lînga Biblia pastorului) prezenta spirituala (am vrut sa pictez „locul gol" lasat de el, îi va scrie Vincent, ceva mai tîrziu, lui Aurier) si lumina.

„Ne petrecem zilele muncind într-una, seara sîntem frînti si ne ducem la cafenea apoi ne culcam cît mai devreme! Aceasta este existenta noastra."

Picteaza împreuna viile toamnei, Alyscamps, dar si scene de cafenea pentru ca se apropie iarna si nu mai pot lucra pe-afara în fiecare zi. Gauguin se arata neîncrezator fata de nevoia chinuitoare a lui Vincent de a avea privelisti si modele, încetul cu încetul ajunge sajl convinga sa picteze portrete din imaginatie, ceea ce va face, îl asigura el, ca lucrarile sale sa aiba un accent mai mistic. Vincent încearca sa faca acest lucru în Gradina din Etten de care însa nu va fi satisfacut. Dar vrea sa creada si în acest caz ca Gauguin are dreptate, împotriva propriilor sale pareri.

Casa galbena se prabuseste sub nostalgia unor locuri necunoscute; si oare certitudinile care-1 sustin nu sînt si ele niste simple iluzii? Arta lui nu e înca demna, dupa atîtea si atîtea eforturi, de pictorul care ar vrea el sa fie? Tot mai are înca de învatat? Cînd Gauguin va pleca — pentru ca acum este sigur ca va pleca, peste sase luni sau peste un an — Vincent se va gasi nu numai singur ci si într-un adevarat vid. Au fost de-aj uns cîteva saptamîni ca sa-si piarda si încrederea în sine si orice urma de fericire. E iarna. si în ate-lierul în care ei lucreaza acum împreuna, ciocnirile devin tot mai grave, desi în aceasta privinta da dovada pîna acum de o mare discretie cînd îi scrie lui Theo. Pe la jumatatea lui decembrie, o calatorie la Montpellier, unde Gauguin îl duce pe Vincent sa vada colectia Bruyas, accentueaza starea de tensiune. Toate renuntarile pe care pictorul le-a acceptat s-au transformat acum, în sufletul lui, într-o ranchiuna surda pe care si cel mai mic pretext o poate face sa explodeze. „Discutia este încarcata de o electricitate excesiva si uneori, cînd o terminam, ne simtim capetele obosite ca niste baterii electrice descarcate", îi marturiseste el, în fine, fratelui sau.

si nu este vorba numai de dezacordul lor în privinta valorii pictorilor care-i stîrneste pe unul împotriva celuilalt, ci si de lucruri care, pe buna dreptate, spune el, sînt „mai degraba în noi însine, undeva înauntrul nostru".

Ca si la Etten, ca si la Bruxelles, ca si la Cues-mes, revolta ia locul umilintei. si înca ceva, ceva mai tulbure, si mai tulburator, care urca parca uneori din strafundurile inconstientului cum ar urca din adîncurile timpului, din îndepartate gene-.ratii de olandezi.

Eu sînt Sfîntul Duh Eu sînt sanatos la minte!

scrie Vincent pe unul din peretii casei galbene. Dar într-o noapte Gauguin se trezeste tresarind. Vin-vcent, în picioare, se apropie de patul lui. „Ce-ai patit Vincent?" Sînt de ajuns aceste cîteva vorbe ca celalalt sa se-ntoarca la loc în patul lui unde „cade într-un somn de plumb".

Vincent a renuntat la iluzii. Atelierul Sudului face acum parte din trecut împreuna cu toate esecurile, cu toate sperantele lui moarte. La 23 decembrie, îi scrie lui Theo: „Gauguin e putin cam deceptionat de Arles, de casuta galbena în care lucram împreuna si mai ales de mine".

REVOLTA

Gauguin tocmai terminase un portret al lui Vincent în care artistul aparea pictînd o floarea-soa-relui. Modelul considera ca personajul din tablou pare un om distrus. „Sînt într-adevar eu, dar dupa ce voi fi înnebunit".

Sa reluam acum relatarea lui Gauguin: „în aceeasi seara ne-am dus la cafenea: el a luat un absint slab.

„Deodata îmi arunca în cap si paharul si continutul paharului. Am evitat lovitura si luîndu-1 de mijloc am iesit din cafenea, am traversat piata Victor Hugo (Gauguin vrea sa spuna piata Lamar-tine), si dupa cîteva minute Vincent se afla în patul lui unde a adormit imediat, trezindu-se abia a doua zi dimineata."

Iata tot ce se stie despre acest prim incident. S-au si certat? Vincent a fost beat? Faptul ca a adormit imediat da de banuit ca da. Oricum însa si indiferent de motivul imediat, gestul ramîne semnificativ. Vincent îi arunca lui Gauguin absintul în fata deoarece stie ca este pentru trupul sau tot atît de pernicios ca si teoriile, ca si „sfaturile" maestrului pentru spiritul, pentru arta lui. Acest gest reprezinta revolta unui nesupus, un refuz. si în mod sigur n-a fost suficient ca sa-1 domoleasca.

A doua zi cînd se trezeste, Vincent se duce sa-si caute prietenul:

— Dragul meu Gauguin, îi spune, îmi amintesc foarte vag ca aseara te-am jignit.

— Te iert cu draga inima si din tot sufletul — îi replica Gauguin — dar scena de ieri s-ar putea repeta si daca as fi lovit s-ar putea sa nu mai fiu în stare sa ma stapînesc si sa te strîng de gît. Asa ca permite-mi sa-i scriu fratelui tau ca sa-1 anunt ca plec.

„Ce zi, Dumnezeule!" continua Gauguin în relatarea lui, fara sa mai spuna însa nimic în plus despre aceasta întîmplare. De altfel, fara stirea lui Vincent, 1-a informat pe Theo despre intentia lui de a pleca din Arles: „V-as fi foarte recunoscator daca mi-ati trimite o parte din suma ce-mi revine din vînzarea tablourilor. Mi-am facut toate socotelile si sînt obligat sa ma reîntorc la Paris; din cauza firilor noastre cu totul deosebite, Vincent si cu mine nu putem trai în liniste sub acelasi acoperis, iar noi amîndoi avem nevoie de liniste ca sa putem munci".

Gauguin i-a vorbit lui Vincent despre o eventuala plecare dar acesta nu-i da crezare decît pe jumatate; într-adevar Gauguin parea sa fi renuntat la o plecare imediata dar incidentul de la cafenea îl determina sa-si paraseasca prietenul. Or, aceasta decizie, de care el este facut raspunzator, înseamna pentru Vincent sfîrsitul acelui vis tenace care îl obseda înca din tinerete, îi demonstreaza zadarnicia eforturilor si sacrificiilor pe care Theo si el însusi au acceptat sa le faca. Pentru Vincent, ca si refuzul Ursulei de a-1 iubi, ca si refuzul lui Theo de a se face pictor, aceasta plecare înseamna o tradare. Iar nenorocirea se abate asupra unei fiinte vlaguite de munca si de mizerie, coplesita de grija si teama singuratatii. Vincent e mînios acum pe Gauguin si mai ales pe el însusi din cauza acestui esec care nu face decît sa confirme esecurile din trecut. Nu va putea niciodata sa traiasca în tovarasia cuiva pentru ca nimeni nu-1 va putea întelege sau nu-1 va putea suporta.

Dar, tot în aceste zile, la Paris, are loc un alt eveniment — nu mai putin grav pentru viitorul artistului: Theo se logodeste cu Johanna Bonger, sora prietenului lor comun Andre Bonger, cu care au împartit o vreme apartamentul lor din strada Lepic. Este posibil (dar nu sigur, asa cum afirma Pierre Marois în lucrarea sa Secretul lui Vincent) ca Vincent sa fi fost informat de acest eveniment într-o scrisoare de-a lui Theo pe care ar fi primit-o în aceeasi zi de 24 decembrie. Dar posibil e de asemenea ca sa fi aflat chiar de la Theo care a facut o scurta vizita la Arles cîteva zile mai tîrziu.

în cazul în care se accepta prima ipoteza, e lesne de banuit cît de descumpanit s-a simtit pictorul în aceasta împrejurare. Deoarece casatoria lui Theo, care patrunde astfel în acea viata adevarata ce lui Vincent i-a fost si îi va fi interzisa, va impune, în mod fatal, o modificare a raporturilor dintre cei doi frati, legatura conjugala nu va distruge oare legatura frateasca realizata cu atîta greutate? Iar Theo care va avea acum alte griji si noi poveri va mai putea continua sa lupte, sprijinindu-1 pe Vincent, pentru viitorul picturii? în orice caz, instinctiv, cu acel simt al absolutului care-i este propriu, fratele mai mare intuieste ca viata artistica, în care 1-a atras într-o anume masura pe Theo, nu-1 satisface pe deplin, ca ea nu va fi pentru acesta, asa cum este pentru Vincent, unica ratiune a vietii. Acum, ca si atunci cînd Gauguin i-a anuntat plecarea, dar într-un mod si mai tragic, Vincent se vede parasit în singuratate. Amaraciunea lui e cu atît mai mare cu cît ar dori sa se bucure de fericirea lui Theo; e cu atît mai profunda cu cît amintirile — de cînd a sosit la Arles îl asalteaza cu perfidie — devin mai dureroase în aceste zile din preajma Craciunului, care evoca frateasca afectiune ce domnea pe vremuri în caminul pastorului.

Fara îndoiala ca despre toate acestea nu i-a spus nici un cuvînt lui Gauguin. Dar ce discutii au avut loc între cei doi? Ce au facut, ce si-au spus? Cum de-a dat frîu liber ranchiunei, ce s-a putut întîmpla ca acest om, despre care Gauguin însusi spunea ca este de „o mare delicatete, de un altruism evanghelic", s-a putut lasa dominat de mînie si ura?

în aceste luni a trait într-o prea mare tensiune, betia lui creatoare s-a consumat sub un soare prea puternic; în pînzele lui au aparut deodata prea multe culori si prea multe stele; s-a gîndit prea mult la infinit. „S-ar putea ca într-o buna zi sa am o criza", scria el înca din vara. Privatiunile din ultimele luni si absintul din ultimele zile au completat restul. în jurul lui Vincent lumea se crapa ca o rodie coapta.

E ajunul Craciunului. Vremea e destul de calda ca sa-i dea lui Gauguin iluzia ca laurii au înflorit.

„Ce zi, Dumnezeule!

De îndata ce s-a înserat si mi-am terminat cina, am simtit nevoia sa ma plimb singur pe-afara, în aerul înmiresmat de florile de lauri. Am traversat aproape toata piata Victor Hugo cînd am auzit în în urma mea niste pasi marunti, repezi si sacadati pe care-i cunosteam foarte bine. M-am întors în aceeasi clipa în care Vincent se napustea asupra mea cu un brici în mîna. Pesemne ca în momentul acela privirea mea a fost foarte puter-nica, deoarece el s-a oprit si cu capul plecat a luat^o la fuga înapoi spre casa."

Gauguin nu 1-a urmat. „Am fost las în clipa aceea, n-ar fi trebuit sa-1 dezarmez, sa-1 linistesc?"

S-a tlus si a închiriat o camera la un hotel din Arles si cu mare greutate a reusit sa adoarma pe la trei dimineata.

Este exacta aceasta versiune dramatica? Scrisa în 1903, la multa vreme dupa eveniment, ea nu e confirmata de nici un martor. Or, la cîteva zile dupa aceasta întîmplare, într-o scrisoare adresata prietenului sau Aurier, Emile Bernard scrie: „Am alergat sa-1 întîlnesc pe Gauguin care mi-a spus urmatoarele: în ajunul plecarii mele, Vincent a alergat dupa mine — se înnoptase — eu m-am întors spre el, caci de la o vreme devenise foarte ciudat si ma cam pazeam de el. si-atunci mi-a spus: «Esti taciturn, iar eu voi fi la fel». M-am dus sa ma culc la hotel, iar cînd m-am întors acasa tot orasul era strîns în fata casei. Jandarmii m-au arestat pentru ca toata casa era plina de sînge. Iata ce se întîmplase: cînd s-a întors acasa dupa plecarea mea, Vincent a pus mîna pe un brici si si-a taiat o ureche".

în aceasta relatare, nu se pomeneste despre nici o tentativa de omor si e greu de stabilit vreun motiv care sasl fi determinat pe Bernard sa falsifice, cu sau fara voie, relatarea ce i-ar fi fost facuta de Gauguin. Se poate deci presupune ca acesta din urma, cu cincisprezece ani mai tîrziu, pe cînd se afla în Martinica a inventat toata povestea? Aceasta supozitie este cu atît mai demna de luat în seama cu cît prin relatarea lui ulterioara aratînd ca a fost amenintat cu moartea, Gauguin putea spera ca îsi va justifica plecarea lui precipitata.

IN ARENA VIEŢII

Oricum ar sta lucrurile, cert este ca înca odata Vincent a fost învins de autoritatea lui Gauguin. Reîntorcîndu-se în casa galbena, nu s-a putut razbuna în clipa aceea decît pe el însusi. Vazînd ca pierde sînge din abundenta, a încercat sa opreasca hemoragia cu prosoape muiate în apa. Apoi si-a înfasurat capul într-o cîrpa, si s-a apucat sa spele bucata de ureche sectionata pe care a pus-o dupa aceea într-un plic. Terminînd aceasta treaba si-a tras pe cap un basc si s-a dus în rue du Bout-d'Arles, la casa de toleranta nr. 1", unde era giranta o oarecare Virginie. Acolo, i-a dat plicul închis unei tinere prostituate, Gaby, careia la lupanar i se spunea Rachel, si care era preferata lui, spu-nîndu-i: „Pastreaza cu sfintenie acest obiect în amintirea mea". si a luat-o imediat la fuga spre casa unde, dupa ce a închis obloanele si a aprins o lampa pe masa de lînga fereastra, s-a culcat si a adormit.

A doua zi dimineata cînd Gauguin s-a reîntors la casa galbena, a vazut o gramada de lume adunata în fata locuintei. Un domn cu melon 1-a in- terpelat brutal:

„Ce i-ai facut domnule camaradului dumitale? — Nu stiu nimic — Ba stii prea bine ... a murit".

Sa reluam iar relatarea lui Gauguin: „Simteam ca ma sufoc de mînie, de indignare, dar si de durere, si de rusine, fiindca toate privirile acelea pareau o injurie la adresa mea, si abia am reusit sa îngaimez: „Bine domnule, sa urcam si vom lamuri lucrurile sus".

în cele doua încaperi de la parter si pe scara erau azvîrlite în dezordine prosoape patate cu sînge. Vincent nu era mort. Dormea, cu fata bandajata si fara îndoiala ca era slabit din cauza sîn-gelui pe care 1-a pierdut.

si în timp ce lumea astepta sa vina un medic si o trasura, Gauguin încerca sa-1 convinga pe comisar ca ar fi preferabil ta el, Gauguin, sa plece înainte de trezirea camaradului sau deoarece prezenta lui „ar putea sa-i fie funesta". Dar în clipa în care Vincent a deschis ochii le-a cerut celor care se aflau pe lînga el sa-1 cheme tocmai pe Gauguin; apoi a cerut pipa si tutunul si, în sfîrsit, cutia cu bani. Mai tîrziu îi va spune lui Theo ca voia sa-1 roage pe Gauguin ca toata aceasta poveste sa ramîna numai între ei, ca sa nu-si mai îngrijoreze fratele.

Gauguin însa a disparut. Vincent nu-1 va mai revedea niciodata.

S-au dat multe explicatii ciudatei comportari de dupa aceasta prima criza. Daca este adevarat ca Vincent a vrut sa-1 ucida pe Gauguin — în aceasta privinta însa nu exista nici o certitudine si oricum amenintarea nu poate fi echivalata cu actul în sine — si ca a fost împiedicat de forta dominatoare a victimei, înseamna ca el se gasea în situatia amantului înselat care, neputîndu-se decide sa distruga obiectul iubirii sale, se distruge pe el însusi. Or, Vincent nu si-a taiat beregata; si-a taiat o ureche. S-a scris ca a fost vorba de o „mutilare de jertfa", de o „sinucidere ratata"; ceea ce nu explica de ce a ales aceasta mutilare si nu alta; si explica si mai putin vizita lui la Gaby. în ciuda faptului ca este considerat nebun, orice încercare de a explica faptele lui Van Gogh trebuie sa se bazeze pe logica.

Acest gest dramatic, taierea urechii, reprezinta de fapt marturisirea unei înfrîngeri, o „lovitura de moarte" metafizica, o moarte din care Vincent nu va mai învia. Explicatia cea mai logica a acestei întîmplari este cea pe care arlezienii au dat-o chiar atunci cînd s-a petrecut si pe care un scriitor provensal, J. Olivier, o rezuma într-o scrisoare adresata lui V. W. van Gogh — nepotul pictorului — în urma unui articol pe care acest autor 1-a publicat într-o revista din Saint-Remy-de-Provence în 1951. în prealabil trebuie însa re-amintit faptul ca Van Gogh mergea adesea la arenele din Arles unde asista la luptele cu tauri si ca tot acolo a vazut cum matadorul ofera urechea taurului rapus „doamnei visurilor lui".

„Sînt absolut convins, scrie J. Olivier, ca Van Gogh a fost foarte impresionat de acest obicei. si astfel cele doua fapte (îsi taie urechea apoi o ofera unei femei) nu sînt deloc incoerente ci se înlantuie normal pentru cei care cunosc acest obicei. Van Gogh si-a taiat urechea, propria sa ureche, ca si cum ar fi fost în acelasi timp taurul învins si matadorul triumfator. Se confunda într-o singura persoana învinsul cu învingatorul. Ceea ce adesea ni se întîmpla si noua tuturor. Ceea ce i s-a întîmplat lui Van Gogh chiar în noaptea în care a fost adus la exasperare de Gauguin dar a refuzat sa se mai lase dominat."

A refuzat într-adevar, dar a trebuit sa suporte consecintele refuzului sau. Astfel, prin acest act care nu e daloc nebunesc ci simbolic — si în arta ca si în gîndirea lui Vincent totul este simbol — Van Gogh îsi consfinteste înfrîngerea; într-un anume fel devine chiar

mesagerul învingatorului: duce urechea învinsului tinerei prostituate, singura femeie careia îi poate aduce în momentul acela omagiul înfrîngerii lui; el schimba în acest fel sensul ritului care nu mai semnifica dominatie ci sacrificiu.

Trebuie, în sfîrsit, reamintit aici si faptul ca aproape în toate religiile primitive mitul solar si mitul taurului apar conjugate, ca simbol al luptei si al puterii. Dar acum cînd starea de exaltare în care a trait toata vara, sub soarele din Provence va fi încetat, aceasta identificare cu animalul ranit de moarte capata si sensul de prevestire. Momentul acesta dramatic, taierea urechii, marcheaza si sfîrsitul unei lupte.

XVII. O EXTRAORDINARĂ LUCIDITATE

Gauguin i-a telegrafiat lui Theo pentru a-1 pune la curent cu evidentele si pentru a-1 informa de plecarea sa. A asteptat sosirea fratelui ca sa plece împreuna cu el? în aceasta privinta nu se stie nimic precis, cert e însa ca a fugit — acesta este termenul exact, fara sa se mai intereseze macar de propriile-i lucruri, pînze, masti, manusile de scrima, pe care ulterior i le va cere lui Vincent! în orice caz, nimeni nu 1-a vazut la Hotel-Dieu, unde ranitul a fost internat, desi Vincent cerea mereu sa stea de vorba cu el.

Cînd soseste Theo, medicul Felix Rey — un tînar de 23 de ani, sensibil si plin de devota-ment — îl informeaza ca fratele sau, care se afla într-o stare de „delir furios", a trebuit sa fie închis într-o celula. Se straduieste totusi sa-1 linisteasca spunîndu-i ca de fapt criza pare sa se atenueze si ca fara îndoiala este vorba de ceva trecator. într-adevar, în curînd Vincent se va simti destul de bine ca sa poata sta de vorba cu fratele sau — împrejurare pe care biografii nu au mentionat-o desi este atestata într-o scrisoare adresata de Theo logodnicei sale, Johanna Bonger, scrisoare pe care aceasta o citeaza în introducerea ei la prima editie a „Corespondentei": „Cît am stat eu cu el avea momente cînd se simtea bine, dar imediat era din nou framîntat de obsesiile lui filozofice si teologice. Era cît se poate de dureros sa vezi cum din cînd în cînd se schimba, cum sufera, cum încearca sa plînga si nu reuseste".

Fara îndoiala Theo n-a stat la Arles decît o zi sau doua. E preocupat de afacerile lui si de calatoria pe care trebuia s-o faca în Olanda în vederea logodnei. Pleaca deci foarte curînd dupa ce însa primeste toate asigurarile ca doctorul Rey se va interesa de bolnav si îl va informa despre starea lui.

Vincent a fost internat într-unui din saloanele mari ale spitalului. Se cere subliniat faptul ca medicii din Arles îl considerau bolnav, nu nebun — altminteri ar fi fost internat într-un ospiciu. Diagnosticul medicului sef Urpar indica o criza nervoasa de origine epileptoidala cu halucinatii si delir ale carei semne dispar dupa trei zile. Totusi, la 29, doctorul Rey îi scrie lui Theo ca starea lui Vincent pare sa se agraveze. A doua zi, însa vestile sînt mai linistitoare: „Pastorul protestant domnul Salles, a venit aseara la mine si i-am facut împreuna o vizita. Era foarte linistit si parea complet restabilit". Cu toate acestea, cînd au intrat în salon, Vincent i-a primit foarte artagos si i-a spus ca ar dori

sa aiba cît mai putin de-a face cu el. „Atunci l-am asigurat ca îi sînt prieten si ca doresc sa-1 vad cît mai repede sanatos. Am stat destul de mult de vorba si ne-am despartit ca doi buni prieteni. M-a rugat sa va scriu si sa va informez cum se simte. Ceea ce la început nu voia". Rey este de parere ca starea lui Vincent este mai buna — „A mîncat destul de bine si are suficienta forta fizica pentru a suporta crizele"; crede ca se va însanatosi repede, dar ca va ramîne cu „o mare excitabilitate".

„NEBUNIA LUI VAN GOGH"

Sub acest tititlu, doctorii Victor Doiteau si Edgar Leroy au publicat în 1928, la editura Aesculape o lucrare care încearca sa defineasca, dupa ce examineaza originea, destinul si caracterul patologic al lui Vincent, forma exacta a afectiunii de care a suferit.Nu este vorba în acest caz nici de o dementa de natura sifilitica, nici, cum declara Jaspers, de schizofrenie (dementa partiala si precoce) care se caracterizeaza printr-o „alterare a personalitatii, o dislocare, o diminuare progresiva a facultatilor intelectuale".

Or, pîna la moartea lui — act de vointa si rational justificata — în intervalele dintre crize, Van Gogh a fost mai lucid ca oricînd, mai constient ca oricînd de ceea ce voia el si de arta lui. Scrisorile din aceasta epoca au aceleasi calitati expresive, pictura lui are aceeasi vigoare cromatica.

în sprijinul refuzului lor de a crede ca a fost vorba de un caz de schizofrenie, doctorii Doiteau si Leroy remarca tocmai faptul ca „Vincent van Gogh n-a prezentat niciodata, nici înaintea psihozei sale, care s-a declansat brusc în 1888, nici chiar în ultimii ani care au precedat-o, tulburari dementiale: dementa fiind definita — repetam — printr-o slabire progresiva si definitiva a facultatilor intelectuale".

Psihiatrul german, doctorul Walther Riese, este de aceeasi parere. Ca si Dostoievski, Van Gogh avea crize de natura epileptica. Acesta este si diagnosticul la care s-a oprit doctorul Urpar din Arles, apoi doctorul Peyron de la Saint-Remy. în privinta originii: „Epilepsie incontestabila dinspre partea materna", noteaza Doiteau si Leroy, în lucrarea lor.

Aceasta ereditate a fost confirmata si în fata doctorului Peyron de catre Van Gogh. Or, dupa doctorul Maurice Vernet, epilepsia este adesea data ca exemplu „în studiul ereditatii morbide la om", ea fiind mai transmisibila decît oricare alte maladii. Este adevarat ceea ce afirma tot doctorul Vernet ca descendentilor li se transmit numai va-riatiunile anormale de excitabilitate organica senzitiva si ca „de fapt nu exista ereditate specifica, ci numai ereditate patologica"?

Cazul lui Vincent dovedeste ca anumite trasaturi de caracter se repeta în indivizi din genera-tie în generatie Asa cum remarca doctorii Doiteau * si Leroy, absenta atacurilor de epilepsie nu schimba cu nimic natura afectiunii. Este vorba de o psihoza epiloptoida, stare mintala epileptica, iar doctorul E. Regis, în lucrarea sa Precis de pskhia-trie scrie ca în aceasta stare bolnavul „este sumbru, taciturn, suspicios, susceptibil, mereu pe punctul de a se supara, de a-i jigni pe cei din jur, de a se înfuria, de a lovi". Ceea ce corespunde

nu spiritului lui Vincent ci caracterului sau; acelei duble firi de care se plîngea Theo pe vremea cînd locuiau împreuna la Paris.

„Iritabilitatea, scrie si J. Fabret, constituie în mod obisnuit trasatura dominanta a caracterului epilepticului".

Un alt studiu asupra psihozei epileptoide, datorat unui alt psihiatru german, Kleist, descrie fenomene patologice care sînt exact cele ale lui Vincent: crize fara simptome prealabile, accese de excitatie care pot duce la violenta sau la ranirea altora sau la autoranire, halucinatii audio-vizua-le, momente de teroare în timpul crizelor, somn „post-episodic", pierderea memoriei si stare de depresiune dupa crize etc. ..

Doctorii Doiteau si Leroy conchid astfel: „psihoza epileptoida fara atac de epilepsie (epilepsie latenta, mintala) ale carei cauze trebuie cautate mai ales în antecedentele ereditare si personale". Ceea ce nu diminueaza însa „influenta cauzelor adjuvante: sifilis posibil, cafeism, tabagism, alcoolism relativ, stare de denutritie datorata mizeriei, surrrenaj fizic si mintal". Tot la diagnosticul acesta se raliaza si doctorul F. Minkowska, ale carei lucrari pe aceasta tema au fost publicate într-o placheta*.

Asadar nu exista nici un tamei sa se creada macar o clipa ca Vincent van Gogh a fost nebun.

în orice caz, se cuvine sa subliniem aceasta a-xioma a doctorului Vinchon: „Niciodata nebunia n-a dat nastere geniului" — chiar daca îngaduie manifestari expresive, plastice. Situatia inversa este mai plauzibila si acelasi autor subliniaza ca „o activitate intelectuala, interioara si înnabusita, pusa în slujba unei pasiuni ce o împinge mereu sa creeze, uzeaza spiritele care sînt de o factura mai fragila, trezeste vechi tendinte morbide ce stau în stare^ latenta, exagereaza facultatile emotive, provoaca uneori o psihoza de epuizare".

Pictura deci — sau mai degraba lupta lui pentru pictura — a provocat „nebunia" lui Van Gogh. Dar oare nu e tot atît de van sa definesti starea lui patologica pe cît este de dificil sa explici arta lui? Deoarece geniul care inventeaza propriile jale forme si propria sa expresie e poate capabil sa-si inventeze chiar si propriile-i maladii.

„MICUL TIGRU BONAPARTE AL IMPRESIONISMULUI"

Rana se cicatrizeaza fara sa se infecteze. Vincent are capul bandajat. Memoria lui reia încetul cu încetul firul evenimentelor care l-au adus în aceasta stare. Regreta mai ales faptul ca Gauguin a considerat ca este cazul sa-1 deranjeze pe Theo.

Otova zile mai tîrziu, la 1 ianuarie, factorul Roulin îi face o vizita la Hotel-Dieu. Insista ca doctorul sa-i permita sa-1 scoata pe Vincent din spital pentru o zi si pîna la urma reuseste sa obtina aprobarea. Se duc împreuna ia casa din piata Lamartine în care acest om cumsecade, împreuna cu o femeie angajata tot de el, a facut curat si a pus totul în ordine chiar a doua zi dupa drama. Vincent îsi vede iar pînzele si toate lucrurile din casa rînduite cum erau înainte de furtuna aceea despre care nu-si aminteste înca decît foarte

vag. li scrie imediat o scurta scrisoare fratelui sau în care îsi afirma vointa de a^si continua munca, precum si convingerea ca va reusi sa-si duca misiunea la bun sfîrsit: „Cînd voi iesi voi putea isa pornesc din nou pe drumul meu aici, si în curînd va veni primavara iar eu voi începe iar sa pictez livezile în floare".

Pentru Gauguin adauga un bilet în care îl asigura de prietenia lui „sincera si profunda" si îi cere sa se abtina „pîna cînd amîndoi vom judeca mai bine lucrurile sa vorbeasca de rau biata noastra casa galbena..."

Apoi, datorita afectiunii lui Roulin — care nu 1-a parasit cînd 1-a vazut în nenorocire ci, dimpotriva, s-a apropiat de el — Vincent se reîntoarce la spital cu moralul mai ridicat. Relatiile lui cu doctorul Rey sînt din ce în ce mai cordiale, împreuna cu alti medici, Rey va veni sa-si vada prietenul si pacientul, iar în zilele acelea grele va fi unul din oamenii care îl vor ajuta pe Vincent sa-si recîstige echilibrul. în timpul vizitelor, se discuta despre pictura si musafirii lui Vincent înteleg „al naibii de repede" problema culorilor comple-mentare.

La cincisprezece zile dupa aceasta foarte scurta criza, Vincent îsi recapata întreaga sa luciditate. La 7 ianuarie se reîntoarce acasa, desi, dupa cum îi va marturisi el lui Theo, cîteva zile mai tîrziu, se teme sa doarma singur în casa. Iata însa ca Roulin vine sa-si petreaca toata ziua împreuna cu el. Iau masa împreuna la restaurant „bine dispusi", în aceeasi seara, Vincent îi scrie fratelui sau: „Sper ca n-a fost decît o simpla ticneala de artist, si-apoi am avut febra mare în urma pierderii de sînge foarte considerabile, deoarece a fost taiata o artera, dar pofta de mîncare mi-a revenit imediat, cu digestia stau bine si îmi refac zi de zi sîngele pierdut si pe zi ce trece îmi simt capul mai limpede".

Acum singura lui grija este sa reînceapa lucrul, încercarea prin care a trecut nu e decît una în plus pe lînga atîtea altele si nu trebuie sa-i abata din calea pe care s-au angajat, sau mai degraba trebuie sa-i readuca pe drumul pe care au pornit înainte de venirea lui Gauguin.

încetul cu încetul, pe masura ce amintirile si ideile devin mai precise, Vincent lasa sa se întrezareasca în scrisorile lui catre Theo ceea ce n-a spus Gauguin: motivele, vorbele care au provocat un gest ce nu era un act de nebunie ci de furie „N-ar fi fost oare acum timpul sa-si dea seama ca noi nu eram exploatatori ci, dimpotriva, cautam sa-1 ajutam sa-si asigure existenta, posibilitatea de a munci si ... si ... cinstea?"

si din moment ce Vincent vorbeste în continuare despre „castelele din Spania" ale lui Gauguin, este de presupus ca acesta din urma — hotarît deja sa plece, dupa cum s-a vazut — le-a reprosat celor doi frati ca îl obliga sa duca la Arles o existenta mediocra numai cu scopul de a-i „exploata" talentul. Tacerea pe care Gauguin o pastreaza, în legatura cu un gest care fara îndoiala a avut un motiv, justifica aceasta interpretare, o face cu atît mai convingatoare cu cît în relatarea amintita Gauguin falsifica motivele venirii lui la Arles! Iar Vincent, care pare sa vorbeasca despre aceste lucruri de reticenta si regret, conchide ca prietenul sau ar face bine daca s-ar duce si el sa consulte un psihiatru, deoarece 1-a vazut facînd lucruri pe care „tu sau eu nu ne-aim permite sa le facem" si adauga: „Eu care

l-am cunoscut foarte, foarte de-aproape, cred ca se lasa antrenat de imaginatie, poate de orgoliu dar ... destul de iresponsabil". Gauguin i-ar fi spus lui Theo ca-i este teama ca nu cumva prezenta lui sa-1 deranjeze pe Vincent. Afirmatie de care Vincent este cu atît mai indignat cu cît pentru el în aceasta prezenta se concretizau sperantele lui si sentimentele lui de prietenie.

în aceasta lunga scrisoare din 7 ianuarie, face tristul bilant al acestei aventuri si, în ciuda prieteniei pe care nu vrea s-o rupa, nu ascunde resentimentele pe care le nutreste fata de prietenul care a dezertat din post lasîndu-1 singur într-o lupta pe care ar fi trebuit s-o sustina împreuna. îl compara pe Gauguin cînd cu Tartarin — datorita imaginatiei lui meridionale („si cu imaginatia asta a lui ce va face el în Nord? Pe legea mea daca nu vom auzi de întîmplari poate chiar mai ciudate!") cînd cu Napoleon — datorita ambitiilor lui — numindu-1 „micul tigru Bonaparte al impresionismului" ... Iar fiascoul din Provence îl face sa se gîndeasca la cel din Egipt!

Vincent se mira de proiectele himerice, de „copilariile" lui Gauguin — „mastile si manusile de scrima" — de incoerenta lui care îl face sa viseze, desi are sotie si copii în Danemarca, sa traiasca în Martinica. „Sînt înspaimîntat de dorintele lui inverse si de necesitatile incompatibile pe care desigur i le ocazioneaza".

si totusi, cu doua zile mai tîrziu, atît e de convins ca solutia lor este cea buna, Vincent se declara gata sa „reînceapa" experienta cu Gauguin. E ultima zvîcnire a unei sperante moarte. Caci dupa opt zile nu mai crede ca ar putea reîncepe.

UN OM FRINT

... Reîncepe singur. Aceeasi munca de Sisif, cu aceleasi dificultati, cu acelasi curaj. Reîncepe ciclul sau de munca si mizerie fara sa se plînga, fara sa se simta disperat.

Dar exaltarea creatoare din vara trecuta a pierit pentru totdeauna. Marele sau vis de a fi promotorul unei fratii de artisti i-a fost spulberat deesecul pe care abia 1-a suferit. Nu va mai vorbiniciodata despre repetarea unei noi experiente asemanatoare, iar despre experienta pe care a încercat-o nu se va sti niciodata ce anume i-a spusGauguin în ziua aceea de 25 decembrie. în scrisoarea sa din 7 ianuarie îi spune lui Theo: „Mi-egreu sa cred ca noi am apucat-o pe un drum chiaratît de gresit..." Dupa patru luni, în clipa cîndtrebuia sa paraseasca locuinta din casa galbena,va scrie din nou despre telul care i-a unit pe amîn-doi si despre incidentul acela care i-a adus luiTheo, la fel ca si lui însusi, atîtea necazuri. Atelierul Sudului s-a naruit... „Situatia e atît de definitiva, scrie el, iar elanul meu de a fonda ceva

simplu dar durabil era atît de puternic. . . Dar depe urma lor am ramas cu remuscari grave si greude definit. Cred ca de aceea am tipat atîta întimpul crizei, pentru ca voiam sa ma apar si nuputeam. Fiindca nu mie ci pictorilor... nenorociti... le-ar fi folosit acest atelier".Criza de nebunie? ... S-ar putea ca, dimpotriva, ea sa fi avut un motiv foarte precis: mî-nie sau disperare, cauzate de o nedreptate ce îl lovea în inima, de fapt o dubla lovitura deoarece îl atingea în acelasi timp si pe Theo. Cînd a în-cetat aceasta stare de tensiune în care a trait atîta vreme parca s-a sfarîmat ceva în lumea aceea învaluita în pulberea de aur a soarelui provensal si în atelierul cu floarea-soarelui: Vincent e un om frînt caruia i-a fost rapit crezul ce constituia ratiunea vietii. Va continua totusi, va „reîncepe", deoarece e prins „în angrenajul artelor frumoase" dar nu-si mai propune decît sa-si îndeplineasca sarcina proprie, cu orice pret... „Noi nu sîntem decît niste verigi dintr-un lant", va repeta el în curînd, scriindu-i lui Theo. Nu-si mai pune întrebari în legatura cu sensul misiunii lui, multumin-du-se pur si simplu sa duca la bun sfîrsit aceasta misiune.

Sa fi fost Gauguin chemat de destin anume ca sa confirme nedreptatea si înfrîngerea care îndeobste pun capat marilor misiuni, sa fi fost el chemat pentru ca toate — cum spune Evanghelia — „sa se împlineasca"?

Cînd a descoperit soarele si grîul copt, Vincent s-a vazut pe tarîmul luminii aceleia la care visa înca din tinerete, si a ajuns la un paroxism dincolo de care totul se sfarma — arta si gîndi-rea. Artistul s-a realizat, iar ciclul începe sa se închida peste cucerirea lui patetica de care e înca orbit ca de soarele ce-si reflecta razele în cioburile unei oglinzi.

De acum înainte, în spiritul si în opera lui vor apare progresiv gîndurile si temele care l-au condus spre rabdatoarea lui ascensiune.

In delirul sau, el a revazut casa natala din Zun-dert si decorul copilariei de parca întreaga lui viata i s-ar fi desfasurat pe dinaintea ochilor, amestecînd prezentul cu trecutul în fata acestui zid ce se ridica între el si viitorul lui. îndata dupa iesirea din spital îi scrie surorii sale Wil si mamei sale, împins de o afectiune ce de multa vreme ramasese uitata, simtindu-se din nou legat de ele printr-o tainica iubire.

Cu cîteva luni în urma a primit, foarte emotionat, o fotografie de-a mamei. O fotografie dupa care a pictat un portret cu dorinta de a pune în concordanta aceasta imagine cu sentimentele pe care el le atribuie culorilor. si cînd a izbucnit criza avea în lucru o pînza — prima lucrare pe care o reia cînd se apuca din nou de munca — un portret al doamnei Roulin pe care-1 intituleaza Cîntecul de leagan, portret si tema în care parca de asemenea converg sentimente de dragoste ce îsi au obîrsia într-un trecut mai îndepartat chiar decît propria lui copilarie. Ideea de a face din acest portret ceva în fata caruia oamenii pierduti „sa încerce un sentiment de leganare, care sa le aminteasca de oîntecele lor de leagan" i-a venit în timp ce vorbea cu Gauguin despre pescarii din Islanda. si pentru ca doamna Roulin este sotia unui om a carui prietenie îi pare uneori a fi mai degraba iubire parinteasca, poate ca Vincent prin aceasta imagine aude „cîntecul sau de leagan".

Niciodata — înainte si dupa criza aceea de violenta — Vincent n-a redat prin culoare o asemenea stare de liniste si atîta dragoste. Din cauza ca Gauguin 1-a tradat sau pentru ca Roulin, adevaratul prieten, urmeaza sa-1 paraseasca (fiind numit la Marsilia, va pleca la 21 ianuarie)? în casa lui galbena, Vincent se simte de parc-ar fi un matelot pe mare, în drum spre nu se stie ce furtuni, ca un copil ratacit... „Am reusit sa cînt prin culorile mele un cîntec de leagan?" — se întreaba el însusi, scriindu-i lui Theo.

O NOUA CRIZA

... Vincent a reînceput. Chiar din primele zile, îndata dupa iesirea din spital, picteaza doua portrete în care apare el însusi, cu capul bandajat, autoportrete despre care nu-i spune nimic lui Theo. într-unui din ele, la fel ca si în Cafeneaua de 30° noapte, pe rosul si verdele ce constituie fundalul, apare un chip ce pare sa fi dominat, sa fi înfrînt aceste culori ale „cumplitelor patimi omenesti". Face, de asemenea, portretul doctorului Rey, o pînza de o tinuta perfecta, de o surprinzatoare autenticitate psihologica. Aceeasi luciditate pe care o dovedesc scrisorile adresate lui Theo, o dovedeste si penelul sau. „Nu mi-am pierdut de loc echilibrul ca pictor", constata el cu satisfactie. Poate deci nadajdui ca îsi va relua lucrul, ca îsi va putea plati datoriile cu tablouri, cum a facut si anul trecut si ca în ciuda apropiatei casatorii a lui Theo, sau poate chiar datorita acestei casatorii, asociatia lor frateasca îsi va putea continua existenta, deoarece Jo li s-ar putea alatura „ca sa lucreze alaturi de artisti"?

Dar e mereu preocupat de aceasta datorie, de banii pe care i^a înghitit pictura lui fara sa fi fost recuperati. „Vei fi trait mereu în saracie ca sa ma hranesti, dar eu îti voi da banii sau îmi voi da sufletul."

în sfîrsit, Theo pleaca în Olanda, asa cum proiectase, dar crezînd ca Vincent are de toate neglijeaza sa-i mai trimita bani, astfel ca pentru nefericitul convalescent urmeaza o saptamîna de „post negru". A avut de facut fata diverselor cheltuieli impuse de incidentul din decembrie, dar nu cere bani; se teme doar ca în aceste conditii se va însanatosi mai greu deoarece sufera si de insomnii pe care încearca sa le combata punîndu-si camfor sub perna si în saltea. „Ma simt slabit si cam nelinistit sPînfricosat..." marturiseste el.

Merge cu regularitate la spital sa se panseze dar si ca sa se întîlneasca cu doctorul Rey si cu pastorul Salles cu care întretine relatii prietenesti.

Dupa tonica demonstratie de afectiune a lui Roulin, Vincent vede acum, aproape cu mirare, ca peste tot este primit cu multa simpatie. Comisarul de politie îi face o vizita si strîngîndu-i mîna îl asigura ca daca are nevoie de el i se poate adresa ca unui prieten... Se duce si pe la casa de toleranta unde afla ca Gaby a lesinat cînd a vazut ce „cadou" i-a facut. Dar si acolo i se spune ca „pe-aici, prin locurile astea asemenea întîmplari nu mai mira pe nimeni...".

în repetate rînduri, Vincent i-a spus lui Theo ca oamenii din Sud sînt putin „ticniti", ceea ce îl face sa se simta mai linistit cînd se gîndeste la el însusi. „Toti de pe-aici sînt buni cu mine", scrie el. „Oamenii au mult suflet." Pe aceste meleaguri si-a gasit o noua patrie. Un

Craciun provensal pe care îl va vedea la Folies Arlesiennes îl va emotiona la fel de profund ca un cîntec de leagan... Ca acel cîntec de leagan pe care îl picteaza neobosit în cinci pînze consecutive.

„Eu am locurile astea de-aici si nu simt deloc nevoia de a pleca la Tropice . .."

Dar în ciu.da încrederii în sine pe care vrea sa si-o pastreze nestirbita, e silit sa-si dea seama ca nu s-a vindecat. într-o dimineata, pe cînd se afla în camera doctorului Rey care tocmai se radea, Vincent s-ar fi oferit sa-i dea o mîna de ajutor, dar cu o privire care pe medic 1-a facut sa se teama de o periculoasa urma a crizei: „Hai, sterge-o de-aici imediat! ..." Iar Vincent a iesit din camera cu capul plecat. Totusi, daca în timpul crizelor exista obsesia crimei, este totdeauna vorba despre o obsesie mai mult veleitara decît efectiva.

I se recomanda sa înceteze deocamdata orice activitate cerebrala. Cu toate acestea, la începutul lui februarie, este constrîns din nou sa se interneze în spital si o noua criza îi obliga pe medici sa-1 închida în „celula furiosilor".

La o telegrama de-a lui Theo care e nelinistit pentru ca nu mai are nici o veste de la fratele sau, doctorul Rey raspunde la 3 februarie: îl linisteste scriindu-i ca Vincent se simte mai bine, ca în curînd va putea iesi din spital, dar ca ar trebui macar o vreme sa manînce si sa doarma la spital.

„SUB CHEIE sl ZÂVOARE"

îsi reia din nou activitatea si corespondenta. Nebunia îl va obliga sa se interneze la Aix sau în alta parte? în acest caz, el e gata sa accepte orice, dar nimeni sa nu actioneze fara consimtamîntul lui. Pentru moment, simpatia cu care e privit peste tot, faptul ca la spital e cunoscut si e îngrijit de doctorul Rey, constituie suficiente motive ca sa ramîna la Arles. „Singura mea dorinta ar fi sa pot continua sa cîstig cu propriile mele mîini ceea ce cheltuiesc."

Nu stie ca în jurul sau se urzeste un complot. Mai multe persoane, nu din rautate, fara îndoiala, ci pentru ca sînt într-adevar îngrijorate, întocmesc o petitie adresata primarului prin care cer internarea nebunului lasat în libertate. Initiatorii strîng pe petitie optzeci de semnaturi si o trimit la primarie. Vincent avusese incidente cu vecinii: „Daca politia — îi va spune el mai tîrziu pastorului Salles — mi-ar fi protejat libertatea împiedicînd copiii si chiar persoanele mature sa se adune în fata locuintei mele si chiar sa se catere pe fereas-tra, asa cum au facut (de parca as fi un animal ciudat), as fi fost mai calm; în orice caz n-am facut rau nimanui".

Petitionarii au cîstig de cauza. Comisarul central ordona spitalului sa-1 interneze pe bolnav, cum se va si întîmpla, iar ordinul e cu atît mai simplu de executat cu cît doctorul Rey fiind el însusi suferind lipseste din spital.

Pastorul Salles este cel care-1 anunta pe Theo de acest nou necaz, într-o scrisoare din 2 martie: ..Faptele ce i se reproseaza fratelui dumneavoastra (admitînd ca sînt exacte) nu permit ca un om sa fie considerat alienat si sa se ceara internarea lui".

Dupa cincisprezece zile, la 18 martie, scrie din nou: „Fratele dumneavoastra mi-a vorbit cu mult calm si cu o perfecta luciditate despre situatia lui si despre petitia semnata de vecini... în starea lui e ceva ce nu poate fi definit si este imposibil sa-ti dai seama de schimbarile atît de brusce si atît de complete ce se petrec în el. Este evident ca atît timp cît se va afla în situatia în care l-am gasit eu nu s-ar putea pune problema internarii lui; si nimeni, dupa cîte stiu eu, n-ar avea tristul curaj sa faca acest lucru". Este lesne de închipuit în ce stare sufleteasca e Theo acum, cu o luna înainte de casatorie, cînd primeste aceste vesti. A închiriat un apartament pentru el si Jo, tot în Montmartre — Cite Pigalle nr. 8. De aici scrie el, cu netarmurita dragoste, aceasta admirabila fraza: „Ai facut atît de mult pentru mine" ... — aceasta fraza care pare sa inverseze pozitiile lor, dar care în fond nu face decît sa confirme comuniunea celor doi frati: „Ai facut atît de mult pentru mine încît sînt profund mîhnit ca acum, cînd probabil eu voi trai zile de mare fericire cu scumpa mea Jo, tu vei trece prin multe necazuri. Fiindca ar vrea, pe cît este cu putinta sa duca aceeasi viata pe care o duc si eu, ea credea ca ai sa-i fi si ei un frate, asa cum tot-deauna mi-ai fost mie..."

îi vorbeste despre pînzele lui care „fac odaile atît de vesele" si în care se simte „un puternic accent de adevar, satul autentic..."

Vincent nu i-a scris lui Theo imediat dupa noile evenimente deoarece nu voia sa-si nelinisteasca fratele. îi scrie acum, cînd primeste aceasta scrisoare în care „îngrijorarea frateasca 1-a emotionat" ... „Iata-ma zile întregi pus sub cheie si zavoare, închis în celula furiosilor, fara ca vina mea sa fi fost demonstrata sau macar demonstra-bila."

Dar nu-i cere sa intervina în favoarea lui. Are Theo nevoie sa-i dea asigurari ca este „în deplinatatea facultatilor mintale?" Scrisoarea lui o dovedeste cu prisosinta: Vincent îl sfatuieste sa suporte situatia cu stoicism, asa cum o suporta si el si sa-si stapîneasca mînia. „Daca eu nu mi-as retine indignarea — scrie el pe buna dreptate — as fi imediat socotit un nebun furios." Conteaza pe prietenii sai, doctorul Rey — despre care înca nu stie ca este absent — pe comisar si chiar pe primar, sperînd ca vor interveni spre a pune capat abuzului.

„Lucrurile se vor aranja. Situatia e prea idioata ca sa mai dureze."

Se gîndeste ca poate, cîndva, într-adevar va trebui sa se interneze. Acum însa nu exista motive. Ceea ce i s-a spus la bordel despre întîmplarile prin care a trecut, cele ce i s-au spus prin alte parti, la fel ca tot ce se petrece în jurul sau, îl fac sa se simta linistit. îsi da seama ca populatia traieste într-o stare de neliniste confuza din pricina unor usoare miscari seismice, asa cum s-a în-tîmplat cu doi ani în urma si la Nisa, cînd datorita cutremurului s-a produs panica aceea care 1-a bucurat atît de mult pe Nietzsche.

Daca sufera de ceva, sufera într-adevar de o „sensibilitate excesiva", ca si Gauguin, numai ca el n-are nevoie sa mearga la Tropice din cauza asta. si îi atrage atentia lui Theo sa nu-si iasa din fire cu toate ca „între noi exista o mare simpatie si comunitate de idei".

Dar inactivitatea îl apasa. în celula în care e închis — „Sa suferi fara sa te plîngi e unica lectie" — totul îi este interzis, chiar si fumatul. „Neavînd nimic altceva de facut, ma gîndesc toata ziua si toata noaptea la cei pe care i-am cunoscut."

Trecutul se amesteca iar cu prezentul. Peste resentimentele uitate ce le nutrise fata de ai sai, se suprapune acum amaraciunea pricinuita de lasitatea a carei victima a cazut. Arlezienii acestia în a caror simpatie crezuse, vecinii pe care i-a pretuit, i-au tradat încrederea pe care le-a aratat-o. Fiindca — mai remarca Vincent — el s-a ranit pe sine, dar lor nu le-a facut nimic. Iar celor care l-au adus aici, le declara ca e gata „sa se arunce în apa" o data pentru totdeauna daca poate astfel sa-i faca fericiti pe „omuletii aceia virtuosi"^. Aceasta „lovitura de maciuca" 1-a zdruncinat; daca ar fi în libertate si ar fi provocat sau insultat, cum a mai fost, s-ar mai putea oare stapîni?

Mai tîrziu va afla ca de fapt nici unul din vecinii lui, cu care avusese oarecare relatii, nu figura pe lista petitionarilor. Afectiunea atît de emotionanta a lui Roulin, simpatia doctorului Rey si cea a pastorului Salles — „un om foarte cumsecade si devotat", spune el, îl pot consola de celelalte deceptii. în singuratatea din celula, zilele se scurg cenusii; dac-ar fi afara ar picta ca anul trecut livezile în floare. „Munca îmi lipseste mai mult decît m-ar putea obosi." între timp însa prietenii lui fac demersuri ca sa-1 scoata de acolo. Doctorul Rey s-a reîntors; pastorul Salles a gasit pentru Vincent o mica locuinta într-un alt cartier unde si-ar putea regasi linistea. Lucrurile se vor aranja oare? Casatoria lui Theo nu va aduce, si ea, o mai mare stabilitate a bunei lor întelegeri? si din moment ce sînt atît de uniti, fericirea fratelui sau nu este într-o anume masura si propria lui fericire? Iar scrisoarea prieteneasca pe care a primit-o de la Jo lasa sa se înteleaga ca ea ar putea deveni o legatura în plus în fratia lor de artisti...

VIZITA LUI PAUL SIGNAC

Nici prietenii din Paris nu l-au uitat. Koning îi spune lui Theo ca ar vrea sa mearga la Arles sa-1 vada pe Vincent; Bernard îi scrie în acelasi sens. Dar Vincent nu mai îndrazneste sa-i încurajeze dupa ce a trait experienta aceea care i-a adus atî-tea suferinte.

Cam pe la 20 martie, Paul Signac care mergea sa picteze pe litoral îi face o vizita. Pentru Vincent e o mare bucurie si nu vrea sa-si lase prietenul sa plece pîna ce nu-i arata pînzele sale. Medicul îi acorda autorizatia de a iesi din spital. Dar casa galbena a fost închisa de politie. Ca sa poata intra a fost nevoie sa parlamenteze ... „La început n-au vrut sa ne lase sa intram, dar pîna la urma tot am intrat."

într-o scrisoare adresata lui Theo, Signac relateaza despre aceasta vizita urmatoarele: „L-am gasit pe fratele Dumneavoastra perfect sanatos, si fizic si moral. Am iesit împreuna ieri dupa-amiaza si astazi de dimineata. M-a dus sa-mi arate tablourile care, cele mai multe, sînt foarte bune si toate foarte curioase. Amabilul lui doctor, internul Rey, crede ca

daca ar duce o viata mai ordonata, daca ar mînca si ar bea normal si la ore regulate, ar exista toate sansele ca teribilele crize sa nu se mai repete niciodata. S-a aratat foarte dispus sa-1 tina în spital cît timp va fi necesar ... Daca nu se reîntoarce la Paris, ceea ce, dupa parerea doctorului Rey, ar fi preferabil, ar trebui sa se mute deoarece lumea de prin vecini îi este ostila. Aceasta e si dorinta fratelui dumneavoastra care ar vrea sa iasa cît mai repede din acest ospiciu unde la urma urmelor desigur ca sufera din cauza ca e permanent supravegheat."

Aceste precizari sînt confirmate în amintirile pe care Signac i le va împartasi lui Gustave Coquiot, cu exceptia unui singur punct pe care în mod deliberat 1-a omis în scrisoarea adresata lui Theo: „Toata ziua mi-a vorbit despre pictura, literatura, socialism. Seara era putin cam obosit. Poate ca îl enerva si mistralul care sufla îngrozitor. A vrut sa bea esenta de terebentina direct din sticla care se afla pe o masa din camera. Era vremea sa ne reîntoarcem la ospiciu".

si Vincent confirma relatarea lui Signac într-o scrisoare catre fratele sau, si mai ales cele spuse de doctorul Rey, recunoscînd ca într-adevar el s-a „tinut în puteri mai ales cu alcool si cafea". „Recunosc, spune el mai departe, dar iarasi e adevarat ca pentru a atinge tonul înalt de galben pe care l-am atins în vara asta, era nevoie sa ma ametesc si eu putin."

De cînd s-a îmbolnavit, vede cu alti ochi tablourile cu floarea-soarelui, aceasta floare al carei pictor a devenit asa cum altii au devenit pictorii altor flori, aceasta floare care, ca si el, se întoarce dupa soare si pe care el a pictat-o în acea nota galbena, puternica si înalta ca un tipat. Acum e de parere ca una din pînze ar putea fi expusa la Goupil; ar vrea sa aiba si Theo una, „pentru intimitatea dintre tine si sotia ta", i-ar da una si lui Gauguin caruia ar vrea sa-i faca „o placere de o oarecare forta" ...

„E o pictura care-si schimba putin aspectul, care se îmbogateste daca o privesti mai multa vreme."

Crede ca si Theo a contribuit, ca sa-i „fortifice 307 moralul", la vizita pe care i-a facut-o Signac si la tot binele pe care i 1-a facut aceasta vizita, si îi spune simplu „îti multumesc pentru asta".

Theo se va casatori în curînd. Pleaca din nou în Olanda pe la începutul lui aprilie. si cu toate ca Vincent îi vorbeste lui Signac (desi recunoaste binefacerile unei asemenea casnicii) cu un umor destul de macabru, ca de cioclu, despre ceremonia pe care fratele sau va fi nevoit s-o suporte, pentru onoarea familiei, îi trimite lui Theo o scrisoare plina de dragoste.

De la vizita lui Signac iese din spital în fiecare zi si lucreaza. Pentru a cincea oara reia Cîntecul de leagan, care fara îndoiala îl ajuta sa uite „o anume tristete vaga si greu de definit" de care s-ar putea sa nu fie straina casatoria lui Theo. Aceasta fericire care lui i-a fost refuzata, aceasta fericire de care el nu mai are parte, înseamna de asemenea si sfîrsitul fericit al unei himere cu care s-a iluzionat prea multa vreme... Nici pentru Theo

viata de artist nu e viata adevarata. A gasit-o pe cealalta; si cu toate ca afectiunea Johan-nei s-ar putea alatura afectiunii lui Theo, Vincent se simte iarasi parasit.

în aceeasi scrisoare citeaza acest epitaf de pe un mormînt antic al unei preotese din Carpentras: „ ... care nu s-a plîns niciodata de nimeni..." De cine deci ar fi îndreptatit Vincent sa se plînga? Dar cine e îndreptatit sa se plînga vreodata? „Prin comparatie eu ma simt un fel de fiinta ingrata."

Nicicînd n-a fost atît de calm, atît de îngaduitor, atît de resemnat. Daca va trebui sa-si pa-raseasca „sarmana casuta galbena", o va parasi fara sa faca sicane pentru cheltuielile pe care le-a avut cu zugravitul si cu instalarea gazelor de care n-a profitat mai deloc. Doctorul Rey se ofera sa-i închirieze doua camarute într-o casa de-a lui. Vincent însa nu se mai simte în stare sa-si amenajeze un nou atelier si sa locuiasca acolo singur. Nu vrea nici „sa sacrifice înca o existenta pentru existenta sa" si cum ar putea oare?

De-acum încolo, ce alta solutie ar mai fi decît aceea de a-si accepta soarta oricît ar fi ea de amara? 11 citeaza totusi pe dascalul Panglos care-1 îndeamna sa fie optimist. Asadar, din cînd în cînd, mai are înca umor si cultiva ironie. Nu vrea sa cedeze „deznadejdilor interioare destul de serioase", despre care îi vorbeste lui Signac. si daca într-o buna zi va înnebuni, ce-i ramîne de facut? „Ma gîndesc sa accept fara nazuri meseria mea de nebun asa cum Degas s-a facut notar. Numai ca, adauga el, nu prea ma simt în puteri ca sa joc un asemenea rol."

CĂSĂTORIA LUI THEO

în cursul lunii aprilie, cînd la Amsterdam are loc casatoria lui Theo, Vincent e silit sa plece din casa galbena în care a investit atîtea sperante. Dupa aceasta noua ruptura nu-i mai ramîn decît „prieteniile profunde" despre care îi vorbeste lui Signac, dar care au „dezavantajul ca te ancoreaza în viata" mai mult decît s-ar cere.

închiriaza cele doua camere oferite de doctorul Rey, dar numai ca sa-si depoziteze acolo mobilierul si pînzele. în ceea ce-1 priveste ar vrea sa ia totul de la capat, dar simte ca-i este imposibil. Pentru ca nu poate sta la nesfîrsit în spital se hotaraste, dupa ce în prealabil a discutat problema si cu doctorul Rey si cu pastorul Salles, sa se interneze la ospiciul din Saint-Remy-de-Provence, un azil pentru alienati unde spera ca va putea continua sa picteze. Pictura e singurul lucru care-1 mai intereseaza. „Provizoriu doresc sa fiu internat atît pentru propria mea liniste cît si pentru linistea altora."

în momentul în care Theo paseste în viata adevarata, Vincent se închide în singuratate. în el se produce un imens vid, si daca mai picteaza si acum, pictura nu mai e pentru el decît „mijlocul de a se retrage din viata".

„Nu te necaji din pricina mea — îi scrie lui Theo. Iata, în aceste zile cînd m-am mutat, cînd mi-am transportat mobila, cînd am ambalat pîn zele pe care ti le voi trimite, totul era trist, dar mai ales mi se parea trist ca toate mi-au fost daruite de tine cu atîta dragoste frateasca si ca atîtia ani de zile tu ai fost totusi singurul om care m-a sprijinit si-acum sînt

silit s-o iau de la capat si sa-ti spun aceasta trista poveste, dar mi-e greu sa exprim ce simteam. Bunatatea pe care mi-ai aratat-o nu-i un lucru pierdut, pentru ca tu ai avut aceasta bunatate si ea ramîne ca ceva al tau, chiar daca rezultatele ei materiale ar fi nule, cu atît mai mult ea îti va ramîne ca ceva al tau, dar nu pot sa-ti spun aceasta asa cum o simteam."

Aceasta scrisoare a unui om care din propria-i vointa se retrage dintre oameni, aceasta scrisoare sfîsietoare ar trebui citata în întregime. E o scrisoare impregnata de o nesfîrsita dragoste, dar în ea se citeste totodata disperarea, ea anunta disparitia voita a unei fiinte, un fel de sinucidere morala (înaintea celeilalte), desi finalul ei este consolator — încearca sa fie — vorbind despre posibilitatea „de a continua sa mai muncesc putin la pictura".

... „îti strîng mîna în gînd, nu stiu daca o sa-ti scriu foarte, foarte des, fiindca nu sînt în fiecare zi cu mintea destul de limpede ca sa pot scrie cît de cît logic.

„Bunatatea care ai aratat-o fata de mine mi se pare astazi mai mare ca oricînd, nu-ti pot scrie asa cum simt, dar te asigur ca aceasta bunatate e de mare pret si daca înca nu-i vezi roadele, scumpul meu frate, nu te necaji, caci ea va ramîne ca un bun al tau. si pe cît e cu putinta îndreapta asupra sotiei tale aceasta dragoste. Iar daca noi vom coresponda mai putin, vei vedea ca daca ea este asa cum o cred eu, în ea vei gasi mîngîierea. Iata ce nadajduiesc ..."

El ise retrage în umbra. si pentru ca stie ca sentimentele care dicteaza faptele au mai multa importanta decît propriile lor rezultate, îi lasa lui Theo, în schimbul a ceea ce a primit de la el, aceste cîteva cuvinte repetate cu o sfîsietoare elocventa: „Bunatatea ta îti va ramîne ca ceva al tau ..."

UN SINGUR REFUGIU...

Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo raspunde imediat, animat de aceleasi sentimente, afirmînd ca ajutorul sau a fost ceva cît se poate de firesc, „fara sa mai tin seama de faptul ca si tu m-ai ajutat de multe ori prin munca ta si printr-o comportare frateasca mai valoroasa decît toti banii pe care i-as putea dobîndi vreodata".

Theo s-a reîntors la Paris cu Jo — „mai fericit decît s-ar putea spune în cuvinte" — în apartamentul lor din Montmartre. Temîndu-se ca hota-rîrea lui Vincent de a se interna în ospiciu sa nu fi fost dictata de dorinta pictorului de a-si scuti prietenii de grijile ce si le fac din cauza lui, Theo îi propune sa vina la ei la Paris. La vara ar putea merge la Pont Aven, împreuna cu colegii lui. Dar Vincent se declara deocamdata incapabil sa-si organizeze singur viata si azilul i se pare a fi un refugiu — „o simpla formalitate", în asteptarea unui viitor pe care, totusi, nu se bizuie prea mult.

Pastorul Salles urmeaza sa plece la Saint-Remy, sa vada în ce conditii ar putea fi internat Vincent, care acum se zbuciuma din cauza ca îsi obliga prietenii sa faca fel si fel de demersuri si sa se preocupe de problemele lui. Se acuza de un egoism de care pesemne ca

nu si-a dat seama pîna acum. Dar „nu-ti poti vedea de meserie si în acelasi timp sa te interesezi de celelalte".

Vincent s-a lepadat de orice ambitie si de orice orgoliu. Nu mai are nici o aspiratie, vrea doar sa aiba asigurata hrana si odihna, cu conditia de a-i fi totusi lasata libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de „a-si uza viata".

„Nu ma simt în stare sa merg la Paris sau sa merg la Pont Aven, de altfel mai niciodata nu mi se întîmpla sa doresc ceva sau sa regret ceva din inima."

Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiratie de fericire, sentimentul iremediabilei lui singuratati... „si astfel, de faleza disperarii se sparg valurile, furtuna dorintei de a îmbratisa ceva, o femeie buna ca o closca dar, UN SINGUR REFUGIU...



Pastorul Salles urmeaza sa plece la Saint-Remy, sa vada în ce conditii ar putea fi internat Vincent, care acum se zbuciuma din cauza ca îsi obliga prietenii sa faca fel si fel de demersuri si sa se preocupe de problemele lui. Se acuza de un egoism de care pesemne ca nu si-a dat seama pîna acum. Dar „nu-ti poti vedea de meserie si în acelasi timp sa te interesezi de celelalte".



Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiratie de fericire, sentimentul iremediabilei lui singuratati... „si astfel, de faleza disperarii se sparg valurile, furtuna dorintei de a îmbratisa ceva, o femeie buna ca o closca dar, UN SINGUR REFUGIU...



Pastorul Salles urmeaza sa plece la Saint-Remy, sa vada în ce conditii ar putea fi internat Vincent, care acum se zbuciuma din cauza ca îsi obliga prietenii sa faca fel si fel de demersuri si sa se preocupe de problemele lui. Se acuza de un egoism de care pesemne ca nu si-a dat seama pîna acum. Dar „nu-ti poti vedea de meserie si în acelasi timp sa te interesezi de celelalte".



Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiratie de fericire, sentimentul iremediabilei lui singuratati... „si astfel, de faleza disperarii se sparg valurile, furtuna dorintei de a îmbratisa ceva, o femeie buna ca o closca dar,

anul trecut. în timpul cît a stat închisa, cîteva pînze s-au deteriorat din cauza umezelii^... Ce va ramîne din toata truda lui, se întreaba, deoarece stie, fiindca a vazut la Luvru pînzele lui Delacroix, ca „tablourile se vestejesc ca florile..." Acum ar trebui sa gaseasca un ospiciu în care sa fie primit pe gratis în schimbul pînzelor^ ce le-ar lasa azilului. Numai ca un asemnea ospiciu nu exista: „Aceasta fiind poate, nu spun o mare, dar oricum.o mica nedreptate. Eu m-as resemna daca as gasi un astfel de azil". si adauga aceasta fraza care spune totul: „Daca n-ar fi prietenia ta oamenii m-ar împinge fara nici o remuscare la sinucidere, si poate ca, oricît as fi de las, pîna la urma acolo as ajunge".

DACA SAMÎNŢA NU PIERE ...

La 2 mai, Vincent îi trimite lui Theo jdoua lazi cu pînze din care fratele sau ar urma sa pastreze picturile ce i se par „acceptabile" si sa le distruga pe celelalte. Se pare ca Vincent

si-a pierdut în momentul acela încrederea în sine, care pe vremuri constituia suportul lui moral.. . „Or, eu, ca pictor, . nu voi reprezenta nimic important, sînt absolut sigur ..." Acum i se pare ca si acordul încheiat cu Theo e un tîrg pagubitor pentru fratele sau si din aceasta cauza e din nou framîntat, e din nou cuprins de remuscari: „Banii cheltuiti cu pictura mea fac sa ma simt strivit sub un sentiment de datorie si de lasitate si bine^ar fi daca s-ar putea ca totul sa se termine odata".

înca mai picteaza livezi de maslini, un lan de grîu si începe iarasi sa faca desene în penita, care devin din nou „foarte negre si destul de melancolice, tinînd seama de faptul ca e primavara". Este vorba acum si de o reîntoarcere spre motivele care îl atrageau pe vremuri, reîntoarcere care va încheia ciclul evolutiei sale. Impresionismul va ramîne pentru el obiectul unei anume pasiuni, ceea ce nu înseamna însa ca pictorii care l-au precedat trebuie neglijati... „îmi dau seama ca ma reîntorc din ce în ce mai mult la ideile pe care le aveam înainte de a veni la Paris".

Viitorul plin de sperante pe care-1 întrevedea atunci cînd lupta pentru pictura si pentru pictori nu mai e astazi decît o amintire. îsi reia cu modestie locul sau de veriga în lantul fara sfîrsit al artei si al oamenilor. „Principalul este — îi spune lui Theo — sa ne simtim cît mai uniti", dar aceasta unire nu mai poate fi decît sentimentala, afectiva. A încetat si ea sa mai fie cimentul unei opere comune.

„Acum ca te-ai casatorit, noi nu vom mai trai pentru marile idei ci, crede-ma, numai pentru cele marunte. Iar eu gasesc într-asta o formidabila usurare de care nu ma plîng deloc."

în Vincent, totul a fost ars de focul unei vieti neînduratoare. Fiecare scrisoare din aceste ultime zile petrecute la Arles completeaza bilantul înfrîn-gerii. Soarele, al carui pictor si bard a devenit, 1-a nimicit cu lumina pe care Vincent o cautase atîta amar de vreme. Acest om zdrobit nu mai este decît o modesta aparenta, un învelis gol pe dinauntru, pentru ca a dat totul fara sa primeasca nimic în schimb. Dar „daca samînta nu piere . .."

si totusi, desi nu-si mai face nici o iluzie, va continua sa înainteze pe calea de lumina orbitoare pe care s-a angajat.

XVIII. CIMPUL ÎNGRĂDIT

Azilul de alienati din Saint-Remy, situat la 25 km de Arles, era gazduit în vechea manastire Saint-Paul de Mausole, construita în veacul al Xll-lea, cam la 1 500 de metri de orasul în care s-a nascut Nostradamus, lînga podisul Antiques si în apropierea ruinelor de la Glanum, cetate recent descoperita, anterioara ocupatiei romane.

Regiunea e admirabila. înspre imensul ses se vad turnurile din Avignon si culmile muntilor Ventoux. în partea opusa, se afla lantul Alpililor, cu creste stîncoase ce se decupeaza pe un cer de cobalt, cu coaste brazdate de un labirint de viroage acoperite cu o vegetatie luxurianta în care chita greierii.

Azilul a fost înfiintat la începutul secolului trecut de un anume doctor Mercurin, alienist, iar din anul 1874 la conducerea ospiciului a venit doctorul Theophile Peyron, care era în acelasi timp si administrator si medic sef. Azilul depindea de un ordin religios, iar doamna Deschanel, sora Epiphanie, care era stareta acestui ordin, conducea pe vremea aceea serviciul de întretinere si „de aprovizionare si de distribuire a hranei".

în ziua de 8 mai, pastorul Salles, care s-a ocupat de cele necesare internarii, îl conduce pe Vincent la azil. Este deci în masura sa-i scrie lui Theo: „Calatoria noastra a decurs în

conditii ex- celente. Domnul Vincent a fost foarte calm si el însusi i-a prezentat doctorului cazul sau ca un om pe deplin constient".

Doctorul Peyron este „un orn bolnav de guta, vaduv de cîtiva ani si care poarta niste ochelari foarte negri", va nota Vincent. Fost medic în marina, apoi oculist la Marsilia, Peyron nu pare sa fie prea competent în actuala lui functie. 11 întreaba pe Vincent despre familia sa, despre antecedente. Doctorul Urpar, de la ospiciul din Arles, a eliberat certificatul de iesire dar se pare ca nu a precizat evolutia bolii. Iata textul certificatului de internare, redactat si semnat de doctorul Peyron, a doua zi dupa sosirea lui Vincent: „Subsemnatul doctor în medicina, director al ospiciului din Saint-Remy, certific ca numitul Van Gogh (Vincent) în vîrsta de treizeci si sase de ani, nascut în Olanda si domiciliat actualmente la Arles (B.-du-R.), în tratament la spitalul din acest oras, a suferit de manie acuta cu halucinatii ale vederii si auzului, care 1-a facut sa se mutileze taindu-si urechea. Astazi, el pare sa fi revenit la normal, dar nu are forta si curajul de a trai în libertate si a cerut el însusi sa fie primit în azil. Consider, tinînd seama de toate precedentele, ca dl. Van Gogh are atacuri de epilepsie, foarte distantate în timp, si ca este cazul sa fie tinut sub o observatie prelungita".

Avînd în vedere raspunsurile pe care i le-a dat bolnavul la întrebarile ce i-au fost puse, doctorul precizeaza într-o nota complementara: „Ne-a povestit ca o sora de-a mamei lui a fost epileptica si ca în familie sînt mai multe cazuri. Ceea ce i s^a întîmplat bolnavului n-ar fi deoît o continuare a unor întîmplari prin care au trecut mai multi membri ai familiei sale".

Aripa stînga a azilului Saint-Paul era rezervata barbatilor, dar înca de pe vremea aceea vreo treizeci de camere stateau neocupate. Lui Vincent i se da la primul etaj „o camera mica, cu tapet de hîrtie într-un gri verzui, care are doua draperii verzi, cu desene într-un roz foarte sters, înviorate de niste dungi subtiri de culoarea sîngelui". Mobilierul foarte sumar e completat cu un fotoliu vechi, îmbracat într-o tapiserie uzata, despre care Vincent crede ca a ramas mostenire de la vreun pacient mai înstarit.

Dar iluzia pe care acest decor ar vrea s-o ofere pacientului, încercînd sa-1 faca sa uite ca încaperea este o celula, este anulata de fereastra prevazuta cu drugi solizi de fier.

Aceasta fereastra da totusi spre un peisaj odihnitor, spre ultimele ondulatii ale Alpililor, iar dimineata Vincent va vedea „soarele ridicîndu-se glorios". Chiar de lînga zidul cladirii coboara în panta lina un cîmp ce apartine domeniului, dar care e complet îngradit cu un zid înalt de piatra. Zidul nu ascunde orizontul, dar opreste privirea ca si drugii de fier, de parca dincolo de refugiul lui Vincent chiar si lumea exterioara ar fi limitata. Cîmpul îngradit va deveni unul din motivele familiare ale pictorului — tema simbolica a izolarii sale, de care se izbesc valurile pietrificate ale Alpililor.

CALATORII D1NTR-O ALTA LUME

Totul în acest asezamînt, laudat cu multa amabilitate în anunturile publicitare, totul aici are doua fete: camera-celula, cîmpul îngradit si viata clocotitoare care freamata în padurile de pini si prin vîlcele. Libertatea cînta împreuna cu greierii, aerul e înmiresmat de parfumul plantelor aromatice, dar în marea sala de la parter unde se strîng bolnavii, si, uneori prin celule, se aud urlete cumplite, care fac sa-ti înghete sîngele în vine.

Bolnavii se plimba într-una încoace si-n colo, printre ziduri, urmarind cine stie ce himera sau speranta nascuta din propria lor imaginatie. Cei mai periculosi si cei mai indecenti se afla într-o alta aripa a cladirii. în jurul lui Vincent se afla mai ales fiinte abulice care-si tîrasc de colo pîna. colo neputinta si plictisul.

„Sala în care se sta în zilele ploioase e ca o sala de asteptare de clasa a IlI-a dintr-un sat ce lîncezeste.. . Unii bolnavi vin cu bastoane, cu lunete, în tinuta de calatori, ca niste pasageri" ... gata sa întreprinda o calatorie dincolo de posibil.

Azilul are trei clase — cum aveau si caile ferate pe vremea aceea. Costul ultimei clase, cea a lui Vincent, este de 100 fr. pe luna, iar regimul alimentar (atît de laudat în prospecte) poate fi asemanat, scrie pictorul, cu mîncarurile restaurantelor pariziene de mîna a saptea, napadite de gîndaci de bucatarie (de altfel, din cînd în cînd, în supa mai cade cîte un gîndac); de obicei se manînca fasole, naut, linte si „alte articole de consumatie". Acest regim alimentar se datoreaza, fara îndoiala, doctorului Peyron, pe care îl intereseaza mai mult economiile decît hrana bolnavilor; în „sectorul domnilor" sînt numai doisprezece oameni.

Vincent nu se plînge de aceasta cumplita companie, cel putin la începutul sederii sale în ospiciu. Dar e lesne de înteles ca aceasta ambianta nu era de natura sa vindece un om ale carui crize trecatoare nu afectau deloc luciditatea de care se bucura dupa accese.

Tratamentul se reduce la bai si se pare ca nimeni nu se intereseaza de tratament, deoarece Vincent scrie: „nu se face absolut nimic, bolnavii sînt lasati sa vegeteze în inactivitate si sînt hraniti cu mîncaruri fade si cam stricate".

Vincent refuza aceasta hrana si se multumeste numai cu pîine si supa, astfel încît conditiile lui de trai nu se schimba deloc. Dar el îi scrie fratelui sau despre aceste lucruri fara sa se plînga. Vorbeste despre pacientii internati ca despre niste fiinte nenorocite care îl fac sa nu mai simta „repulsia" ce i-o provoca nebunia. Acum, artistii care au murit

nebuni — si, vai, au fost atîtia — îi par ca au „o înfatisare senina". Descopera ca între aceste fiinte napastuite exista un fel de solidaritate amicala, care îi face sa se suporte reci-proc, si uneori chiar sa se ajute între ele. Vincent a vazut în jurul lui toate fetele mizeriei, foamea, frigul, saracia lucie a minerilor si a tesatorilor, dar n-a apucat pîna acum sa traiasca în mijlocul acestei ultime decaderi, care nu e numai fizica ci fi morala.

Theo îi scrie ca pentru el aceasta sedere la Saint-Remy nu înseamna ca Vincent s-a retras din lume, ci doar „o odihna de moment", pîna cînd va mai prinde puteri. S-a oferit sa-i caute o pensiune în apropierea Parisului si i-a propus chiar sa plece la Pont Aven, unde mai sînt si alti pictori.

„As vrea, îi scrie Theo, sa gasesc undeva niste oameni care sa te îngrijeasca lasîndu-te în acelasi timp sa fii complet liber". Dar Vincent numai doreste nimic. Deocamdata considera ca e preferabil sa ramîna unde e. „Ma simt bine aici", raspunde el.

Fara îndoiala ca ceea ce vede în jurul lui, printre aceste epave umane, îl îndeamna sa se considere un favorizat al soartei. Luciditatea pe care si-a redobîndit-o e o compensatie pentru frica lui de noi crize, de care îsi da seama ca nu a scapat. si pentru a uita prezentul si spaima de viitor, el are munca, are misiunea lui pe care trebuie sa le continue atîta timp cît va mai fi în stare sa tina o pensula în mîna.

MIsCAREA DE ROTAŢIE A LUMILOR

Primele saptamîni petrecute în ospiciu îi aduc lui Vincent o oarecare liniste. Viata ordonata, faptul ca e scutit de preocuparile gospodariei, baile prelungite pe care le face de doua ori pe saptamîna îl calmeaza, îl linistesc si foarte curînd începe sa picteze pînze care, si ele, sînt o expresie a linistii lui interioare: trunchiuri de copaci acoperite de muschi, ramuri înfrunzite, vechea banca de lînga bazinul ce ornamenteaza gradina paraginita. I se permite sa lucreze numai în gradina, nu si în afara. Dar primavara face din acest loc împrejmuit un paradis vegetal în care Vincent descopera „eternele cuiburi de verdeata pentru îndragostiti".

E mereu preocupat sa restituie ceea ce primeste. Certurile estetice i se par acum ceva foarte înde partat, ori niste „furtuni într-un pahar cu apa" Din nou scrie ca face „unele progrese" si din nou îsi aminteste de anii tineretii si, în acelasi timp, de tot ceea ce pe vremuri fusese obiectul admiratiei sale.

La propunerea lui Theo de a participa la Expozitia Independentilor, raspunde, si de data aceasta, ca totul îi este indiferent. Poate, eventual, Noaptea înstelata? Dar oricum, nu vrea nimic, nu-si doreste nimic, nici macar sa-si revada prietenii la care, totusi, se gîndeste adesea.

De o luna „n-am simtit niciodata dorinta de a fi într-alta parte ..."

Esential este faptul ca-i linistit si ca linistea lui persista. Faptul ca se raresc crizele îi da o oarecare speranta ... „Acum, îi scrie el lui Theo, dezgustul meu de viata e mai putin pronuntat, iar melancolia mai putin acuta".

îl citeste din nou, cu pasiune, pe Shakespeare si mai cu seama lucreaza cu ardoare, avînd „douasprezece pînze pe santier". Crede ca în special munca îl poate vindeca.

La cererea lui, doctorul Peyron îi permite sa iasa, însotit de un gardian, ca sa picteze prin împrejurimile ospiciului unde regiunea muntoasa îi ofera motive noi.

într-adevar, Vincent se afla acum pentru prima oara în fata acestor convulsii încremenite ale naturii si se pare ca în caracterul atît de aparte, atît de zbuciumat al operelor din Saint-Remy, trebuie sa fie remarcat un mod constient de a trata motivele ce le descopera în aspectele geologice, mai degraba decît un fel de inconstienta geniala datorata starii sale patologice. Ca si înainte, Vincent picteaza acum — oameni si lucruri — cautînd sa descopere ceea ce se afla dincolo de aparente. El nu va evoca aspectul Alpililor, ci structura lor: muntii redobîndesc violenta lor de haos în care tîsnesc flacarile negre ale chiparosilor. întreaga natura se întoarce la originile ei dramatice prin-tr-un fel de suprarealism luat în adevaratul sens al cuvîntului care vrea sa desemneze o facultate sporita de a vedea si de a întelege.Vincent va merge si mai departe cînd, pe la începutul sederii lui în ospiciu, va picta o Noapte înstelata. Dar de data aceasta nu mai e cerul de la Arles, cerul imobil si linistitor al aparentelor: astrii sînt antrenati într-un vîrtej cosmic, în miscarea de rotatie a lumilor de care noi nu ne dam seama deoarece ne poarta si pe noi prin infinit. E o pictura de vizionar, desigur, dar tocmai ea reflecta adevarul.

Pe la începutul lui iunie, lui Vincent i se permite sa mearga, tot însotit, în satul Saint-Remy, numai ca aceasta experienta îl va deceptiona: „Simpla vedere a oamenilor si a lucrurilor a avut asupra mea un efect de parca eram pe cale sa lesin, si m-am simtit foarte rau. în fata naturii ma stapîneste sentimentul muncii".

La ospiciu nu pare sa se dea prea multa atentie picturilor lui care, fara îndoiala, sînt considerate drept o manie de om bolnav. Doar stareta, sora Epiphanie, manifesta un anume interes si intentioneaza sa-i ceara pictorului o pînza cu care sa decoreze sala de reuniuni a surorilor. Calugaritele o sfatuiesc însa sa renunte la aceasta idee si ea nu mai insista.

Mult mai tîrziu (ea îsi va pastra înca multa vreme functia pe care o are la ospiciu), sora Epiphanie îsi va aminti în special de „cuiburile de rîndunele" si de „ciucurii de culori" din tablourile lui Vincent. A fost si ea mirata, ca toti ceilalti, de rapiditatea cu care lucra Vincent. Picta „ca o masina", scria si fiul doctorului Peyron. De îndata ce înceteaza sa munceasca Vincent e pierdut, devine prada unui plictis de moarte, e cuprins de o „groaznica spaima si soîrba" care-1 împiedica sa gîndeasca. Dar îl sustine vointa lui de a arata lumii frumusetea si tainica forta a naturii, a unei naturi, care, „se întinde dincolo de Saint-Ouen..." precizeaza el, gîndindu-se si la prietenii lui de la Paris.

Poate ca ceea ce cu precadere le lipsea confratilor sai de pe „micul bulevard" era tocmai constiinta maretiei ce domina pitorescul... As- tazi, în monotonia acestor zile care se aseamana, lui Vincent îi este dat sa creada „ca un lan de grîu sau un chiparos merita osteneala de a fi priviti mai de-aproape..." cum privea el pe vremuri cîmpiile si maracinisurile din Brabant.

O LEGĂTURA MAI PUTERNICA DECÎT AFECŢIUNEA

Or, în timp ce Vincent pare ca se restabileste încetul cu încetul în singuratatea morala de la Saint-Remy, la Paris, Theo, care nu s-a putut niciodata lauda cu o sanatate de fier, se plînge de tulburari inexplicabile... La 16 iunie, îi scrie fratelui sau: „Ar fi trebuit de multa vreme sa-ti scriu dar nu-mi puteam formula ideile ..."

în aceasta scrisoare, si în aceasta noua stare psihica, îi vorbeste lui Vincent despre opera lui cum n-a mai vorbit niciodata pîna atunci. Elogiaza calitatile picturilor lui, ale coloritului, dar, adauga el, „ai mers prea departe si daca ar fi sa se caute simbolul, cercetîndu-se cu migala forma, eu gasesc în multe din pînze, în expresia rezumativa a gîndirii tale despre natura si despre fiintele vii, ca te simti foarte legat de ele. Dar cît ti-ai muncit mintea si la ce risc te-ai expus mergînd pîna la punctul extrem în care ameteala devine inevitabila".

îl sfatuieste ca acum sa nu mearga mai departe spre „tarîmurile misterioase ce s-ar parea ca pot fi atinse, dar în care nu poti patrunde fara sa fii pedepsit".

întelegerea care s-a stabilit la Paris, între cei doi frati, capata acum un sens nou. Theo pare sa patrunda într-un domeniu ce pîna atunci i-a fost interzis. El intra în tragicul univers al lui Vincent în momentul cînd apar primele semne ale bolii de care, pîna la urma, va fi si el rapus si care îl va smulge din fericirea lui, din „viata adevarata", spre a-1 conduce, alaturi de Vincent, în moarte. Sînt de-acum amîndoi legati prin acelasi destin atroce, sînt legati pentru totdeauna asa cum visa Vincent, în Drenthe, ca „doi boi ce se pleaca suo povara aceluiasi jug" arînd pamîntul în care trebuie sa încolteasca grîul eforturilor lor.

Vincent a restabilit contactul cu Olanda. îi scrie mamei sale — care are aproape saptezeci de ani — si surorii sale Wilhelmina. Evoca în scrisorile catre Theo „maracinisurile si mestecenii de la Nuenen, care erau atît de frumosi..."

La 5 iulie, Jo îi anunta lui Vincent o veste mare: „Iarna viitoare, probabil prin februarie, speram sa avem un copil, un baietas dragut pe care-1 vom boteza Vincent, daca vei voi sa-i fii nas". Cu cîteva zile înainte de a primi aceasta scrisoare, pictorul îi scrie surorii sale Wil: „Eu care n-am nici sotie, nici copii, am nevoie sa vad lanurile de grîu ..."

Vechea amaraciune nu i-a trecut dar se bucura ca Theo si Jo, mai fericiti decît el, vor vedea rodul iubirii lor. în relatiile dintre cei doi frati intervine astfel un element nou dar, totodata, si acea dedublare ce se contureaza în destinul lui Theo care va fi împartit între

„viata adevarata", voita, ordonata, logica, si atasamentul secret ce-1 tine alaturi de fratele sau, de misiunea lui de pictor, de parca ar fi legat de destinul celuilalt...

întrucît pe la începutul lui iulie pare sa se ma-' nifeste o ameliorare, Vincent primeste autorizatia de a se duce la Arles, împreuna cu un supraveghetor, ca sa-si ia cele cîteva pînze pe care le lasase sa se usuce si sa i le trimita lui Theo. Mai avea de asemenea de expediat la Saint-Remy mobila ce urma sa fie depozitata la azil unde era destul loc. Dar pastorul Salles e plecat într-un concediu de doua luni, iar doctorul Rey, care a dat un examen, s-a instalat la Paris. Vincent se întîlneste numai cu fostii lui vecini, desigur si cu familia Ginoux, si cu altii. Calatoria a decurs fara incidente, iar în zilele urmatoare Vin-cent îi trimite lui Theo cîteva tablouri a caror primire e confirmata abia la 16 iulie, desigur din cauza ca Th£o se simtea extrem de obosit. în ace-3 easi scrisoare îi vorbeste lui Vincent de interesul pe care l-au aratat fata de aceste pînze Pissarro, mos Tanguy si un norvegian, Verenskiold, secretarul Grupului XX din Bruxelles, care 1-a întrebat daca Vincent n-ar vrea sa expuna la ei. îl mai înstiinteaza totodata ca din lipsa de loc a închiriat o încapere la mos Tanguy unde va depozita o parte din pînze, ceea ce îi va permite negustorului sa schimbe mai des tablourile pe care ar vrea sa le arate publicului.

Dar Vincent nu raspunde la aceasta scrisoare. A fost doborît de o noua criza ce s-a declansat în timp ce se afla pe cîmp si „se pregatea sa picteze pe o vreme cu vînt". Theo e înstiintat de doctorul Peyron abia pe la începutul lui august cînd criza aproape trecuse. Atunci îi scrie în olandeza rînduri pline de îngrijorare si de dragoste: „Bietul meu baiat, tare-as vrea sa stiu ce se poate face ca sa te scap de aceste cosmaruri.

Daca într^o buna zi vei socoti ca ti-ar face bine sa stai printre oameni care ar dori sa-ti alunge urîtul si s-ar bucura sa te stie alaturi de ei, gîn-deste-te la camaruta noastra ...

... Doctorul si personalul se poarta bine cu tine? Tratamentul bolnavilor se face diferentiat, în functie de cît platesc? ... Nu-ti pierde curajul si gîndeste-te ca eu am atîta nevoie de tine".

„ ... Am multa nevoie de tine ..." Desi tusea înceteaza, starea sanatatii lui Theo nu se îmbunatateste: „Arat ca un cadavru", scria el în urma cu doua saptamîni. Acum i-a venit si lui rîndul sa tînjeasca dupa viata rustica; si el, cel care de atîta vreme lupta pentru pictura noua, marturiseste ca, în anumite momente, prefera tehnicilor savante pînzele maestrilor de odinioara, în care exista „ceva adevarat si sanatos, ca o tartina de pîine neagra".

Urmeaza si unul si celalalt acelasi drum, dar Vincent e profund mîhnit ca el nu va mai reusi sa ajunga nicaieri. Repetarea crizei îl face sa creada ca si în viitor va fi la fel, ca aceasta amenintare va pluti mereu asupra lui. „E ceva abominabil", scrie el. Din cauza ca în timpul crizei a tipat fara încetare si i s-a umflat gîtul si vreme de patru zile n-a putut mînca nimic: „Nu mai vad cum ar fi cu putinta sa am curaj sau vreo speranta de mai bine ..."

CICLURILE sl LANŢUL

E închis într-o celula de la parter si deocamdata i se interzice accesul în camera pe care o folosea ca atelier, iar lipsa lucrului îl chinuie la fel cum l-ar chinui lipsa unui drog cu care s-ar fi obisnuit, în timpul crizei, a încercat sa-si manînce vopselele. Cînd, în sfîrsit, poate iarasi sa lucreze, din celula lui picteaza din nou Cîmpul îngradit de care s-au poticnit sperantele lui — un cîmp cu paie galbene, dezmiristit; reia „lupta cu o pîn-za începuta înainte de criza ..." si îi e recunoscator — Creatorului, cerului? — fie si pentru aceasta ameliorare trecatoare!

Pînza încheie ciclul hranei, al bobului de grîu, paralel cu ciclul vietii.

„... Un secerator, studiul e complet galben, groaznic de naclait, dar motivul e frumos si simplu. si-am vazut atunci în acest secerator — o silueta neclara care lupta ca un drac cu zapuseala, ca sa-si duca treaba la capat — si-am vazut atunci imaginea mortii în sensul ca omenirea va fi grîul ce e secerat."

E o pînza care, în opozitie cu acel Semanator, pictat la Arles, aureolat de soarele galben, reprezinta realizarea temei initiale pe care a urmarit-o de-a lungul întregii sale cariere. „Dar în aceasta moarte nu e nimic trist, caci totul se petrece într-o lumina vie sub un soare care inunda lumea cu o lumina de aur fin."

Orice moarte e o renastere, gîndeste Vincent si de aceea secerisul acesta e o apoteoza.

„Ar ca un apucat, lucrez cu o frenezie surda mai mult ca oricînd", scrie el. Acum capodoperele la creeaza „dincoace de drugii de fier ai celulei".

în acelasi timp, începe sa lucreze din nou figuri. Schiteaza doua portrete ale supraveghetorului-sef, dintre care unul îndata dupa criza „slab, palid ca unjirac", apoi reia motive din Arles — casa galbena — lucreaza din amintire... N-a mai iesit din ospiciu de sase saptamîni, desi ar fi vrut sa mearga „în munti, sa picteze zile în sir", desi greierii care au pentru el „acelasi farmec ca greierele din vatra taranului de pe la noi", umplu aerul albastru cu muzica lor ... De cînd a avut criza, azilul îl apasa ca un blestem, îl chinuie frica de ceilalti bolnavi si frica de propria-i boala. Ar vrea sa plece din Saint-Remy. Dar va putea? I se va permite sa paraseasca azilul? Dupa saptamî-nile acelea de ratacire si-a redobîndit toata luciditatea si începe sa lucreze cu înversunare, munca fiind „cel mai bun paratrasnet pentru boala".

în ciuda asigurarilor linistitoare pe care i le da doctorul Peyron, Vincent nu-si mai face iluzii în ceea ce-1 priveste. stie, simte ca inevitabilele crize se vor repeta, mai mult sau mai putin violente, la intervale mai lungi sau mai scurte, ca oricum boala planeaza asupra destinului sau ca un pericol permanent. Cauta sa descopere în el, în jurul sau, cauza care ar putea provoca aceste crize bruste în urma carora se simte sfîrsit si se reface anevoie, stapînit de o angoasa de care reuseste sa scape din ce în ce mai greu. în speranta ca se va vindeca, se hraneste convenabil — doctorul i-a prescris un regim special cu carne si vin — evita sa mai aiba de-a face cu ceilalti bolnavi, lucreaza fara sa se mai gîndeasca la nimic. Remarca totodata ca acum crizele iau „o turnura religioasa absurda" si se întreaba

daca nu cumva mediul în care traieste are asupra lui o influenta nefasta. N-ar fi trebuit sa-si apere cu mai multa înversunare atelierul, libertatea, chiar daca ar fi fost sa se bata cu vecinii si sa omoare vreo cîtiva jandarmi?

Ospiciul nu-i mai apare ca un refugiu ci ca un loc plin de miasme în care se cufunda tot mai mult.

Prezenta alienatilor îi provoaca un fel de spaima, „îsi suporta boala cu mult curaj, povestea stareta, doamna Deschanel. Cel mai mult îl apasa promiscuitatea. Directorul i-a permis sa lucreze în sala mare care e în dreapta intrarii. Dar adesea mînca vopselele; si atunci trebuia sa i se administreze urgent un antidot. Dupa ce se linistea ne cerea iertare si se apuca imediat de lucru."

S-ar putea sa nu-i mai priasca Sudul? S-a atasat de coloritul meleagurilor de aici, de cîteva fiinte simple care sînt la fel ca sufletul acestor locuri, Roulin, Ginoux, doctorul Rey, dar acum e cuprins de „cumplita dorinta" de a-si „revedea prietenii si de a revedea cîmpiile din nord."

E un ciclu fatal, ca cel al vietii sau ca cel al anotimpurilor, caruia, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui sa i se supuna. Totusi niciodata nu va uita zilele pe care le-a trait aici si tot ce a realizat aici, sub acest cer de foc, si daca va avea cîndva succes „ma vad — scrie — regretînd cu anticipatie singuratatea si mîhnirea mea de aici, cînd zaresc printre drugii celulei cosasii pe cîmpul de sub fereastra".

Aceste rînduri sînt reproduse dintr-o lunga scrisoare, scrisa în septembrie, în care face un fel de bilant al experientei sale meridionale, experienta primejdioasa, la care nici nu vrea sa se gîndeasca prea mult, dar care, daca ar fi fost mai robust, daca rezistenta lui nu s-ar fi epuizat atît de repede, l-ar fi condus acolo unde poate vor merge alti pictori ce vor veni dupa el. „Pentru mine e atît de limpede ca istoria oamenilor e ca istoria griului, chiar daca omul nu este semanat în pa-mînt ca sa încolteasca, ce importanta are asta, fiindca e macinat ca sa poata deveni pîine."

Dupa ce trece criza, doctorul Peyron îi acorda multa libertate dar Vincent ezita sa iasa din ospiciu. De doua luni sta închis între zidurile arse 327 de soare. Picteaza o copie dupa Pieta de Dela croix si un portret al sotiei supraveghetorului despre care spune ca e „un fir de iarba prafuit"... si încet, încet începe sa-si recîstige încrederea în pictura si în el însusi.

Este momentul în care începe seria de Lucrari agricole dupa gravurile lui Millet pe care îl interpreteaza cromatic — admirabila simfonie de motive albastre si galbene, o modulatie foarte dulce care marcheaza o culme în evolutia „pictorului taranilor". Niciodata n-a mai pictat ceva atît de linistitor, atît de muzical (e poate cel mai frumos lucru pe care 1-a facut vreodata, va spune Theo!). într-adevar, aceste tablouri, ca si motivele pe care le ia din Delacroix, ca si acea cutremuratoare pînza inspirata de Gustave Dore, Plimbarea prizonierilor, care e totodata si imaginea propriului sau destin, sînt cu totul altceva decît niste simple copii. îi va explica lui Theo ce reprezinta ele din punctul lui de vedere,

facînd o comparatie între pictor si muzicianul care nu e totdeauna compozitor ci uneori e si interpret.

„îmi asez în fata, ca motiv, albul si negrul lui Delacroix sau Millet sau ale altora de dupa ei.

si-apoi pe aceste motive improvizez culoarea lor, bineînteles, ramînînd pe de-a-ntregul eu însumi, dar cautînd sa-mi amintesc de tablourile lor. .."

Contopind în acest mod geniul lor cu al sau, Vincent realizeaza prin pictura fuziunea care-1 insereaza în lantul de artisti, adaugînd la creatia lor propria-i interpretare spre a crea ceva complet nou, dar legat de opera lor; nu exact la fel ci doar înrudit, fiind continuatorul lor asa cum fiul e continuatorul tatalui si devenind astfel si continuatorul tuturor celor ce le-au precedat... „si-atunci pensula se misca între degetele mele ca arcusul pe vioara, numai si numai pentru placerea mea."

Toata toamna lucreaza la pînzele în care-1 interpreteaza pe Millet. îsi aminteste si de Monti-celli si foloseste uneori împastarile lui, acea stralucire de culori care îl obseda înca de pe vremea cînd era la Paris.

LINIsTEA

Aceasta activitate creatoare îi aduce pictorului linistea si tine în frîu demonii negri ce stau gata sa se napusteasca asupra lui. Se gîndeste însa mereu sa plece din Saint-Remy si, eventual, sa lucreze cu Pissarro, care s-a stabilit la Eragny, în valea rîu-lui Epte. Doctorul Peyron, care a facut o calatorie la Paris, s-a întîlnit cu Theo si 1-a linistit în privinta starii actuale a fratelui sau. Plecarea lui Vincent nu prezenta nici un inconvenient dar doctorul sugera totusi, dat fiind faptul ca în general crizele s-au declansat dupa calatoriile facute la Arles, sa mai încerce o noua experienta înainte de a parasi ospiciul.

Pissarro traieste si el în mizerie, iar în casa lui „cînta gaina", scrie Theo. Nu-1 poate primi pe Vincent la el, dar îl sfatuieste sa mearga la Au-vers-sur-Oise, un sat lînpa Pontoise, unde traieste un oarecare doctor Gachet, prieten de-al impresio-nistilor, care ar putea fi pentru Vincent si medic si prieten.

Propunerea pare sa-i fi convenit pictorului, dar înca din primele zile ale lui octombrie începe sa faca plimbari în afara ospiciului, ba chiar porneste într-o lunga excursie în Alpili în cautarea unor motive pe care le-ar putea trata fie acum fie la primavara. Asadar, nu are în vedere o plecare imediata, nu se gîndeste sa se desparta de acest peisaj ale carui bogatii sînt înca departe de a se fi epuizat. Lucreaza „prin locuri foarte salbatice", într-o cariera aproape de ospiciu, daT si mult mai departe, prin rîpele de la Peyroulets, prin vaile adînci ale Alpililor unde vegetatia este de o exuberanta cvasi tropicala.

Uneori, chiar cînd e afara, pe cîmp, se simte asaltat de atrocele sentiment al singuratatii, pe care munca însa reuseste sa-1 tempereze. Se grabeste sa-si duca treaba la bun sfîrsit, ca taranul care de teama furtunii îsi cara grîul în hambare.

îi scrie fratelui sau ca daca nu se vor mai repeta crizele, va ramîne la Saint-Remy pîna la primavara, desi seara — si acum se însereaza devreme — cînd trebuie sa termine cu lucrul se „plictiseste de moarte".

în aceste momente de repaus, care sînt coplesitoare, e mereu obsedat de ideea ca staruintele lui sînt absurde. S-au cheltuit o gramada de bani pentru o gramada de tablouri, care desigur n-au valoarea pe care criticii — ca acel Isaacson, autorul unor note recent publicate într-un ziar olandez — încep acum sa le-o descopere. Vin-cent îsi pierde încrederea în propria-i opera în momentul în care altii ajung, în sfîrsit, sa i-o aprecieze. în privinta calitatilor ce i se atribuie, considera ca este „extrem de exagerat" sa se discute cu atîta emfaza.

Fara îndoiala, el continua cu ardoare lupta aceasta care îl ajuta sa traiasca si care acum e singura ratiune a existentei sale. Dar pare ca vrea sa limiteze cît mai mult sensul operei sale. Picteaza pentru propria sa placere, pentru cîtiva prieteni, pentru cei care au fost martorii primelor lui eforturi si care poate ca acum, vazîndu-i pîn-zele, vor întelege ceea ce n-au înteles pe vremuri din desenele lui stîngace.

Acum, la capatul carierei, prin opera înfaptuita, restabileste legatura cu tineretea sa. „Ne cramponam de sentimentele de afectiune din trecut", îi scrie el atunci surorii lui Wil... si se ofera sa-i trimita tablouri din care, o roaga, sa dea cîteva mamei, verilor, femeii care 1-a iubit, Margot Bege-mann. Mamei sale îi scrie, referindu-se la portretul lui, ca „totusi el a ramas oarecum un taran din Zundert".

E din nou stapînit de acest sentiment de rusticitate profunda si primeste cu oarecare nemultumire crochiurile pe care i le trimit Gauguin si Bernard, facute dupa Gradina Gethsemani, compozitiile acelea biblice - Bernard a vazut oare în viata lui un maslin? — care nu sînt decît literatura sau conventie. Pentru propria-i placere, picteaza culesul maslinilor, revenind la semitonurile de alta data, cu mai putina stralucire cromatica, de parca ar picta „o vaga amintire, estompata de vreme" ... Viata calma pe care o duce de atî tea luni, în izolare, îi aduce aceasta linistire? Exaltarea care îl stapînea la Arles a disparut. Nu mai poate atinge decît trecator acele «înalte note de galben" care l-au ametit. „în fond, nu sînt chiar atît de violent cum s-ar putea crede — conchide el — în sfîrsit, simt mult mai mult ca sînt eu atunci cînd sînt linistit".

UN NOU VINCENT

O noua calatorie de doua zile la Arles, în noiembrie, s-a terminat cu bine, fara urmari suparatoare si toti cei de acolo l-au primit foarte bine. în decembrie, picteaza pe bulevardul circular din Saint-Remy pînzele lui cu Lucratorii de la pava), într-o tonalitate oarecum surda. Dar spre sfîrsitul lunii, „iarasi am facut o criza, fara nici un motiv ..."

Va fi o criza scurta, numai o saptamîna, si de pe urma careia raimîne mai putin nelinistit decît în alte dati. „în vreme ce eram bolnav, ningea cu fulgi care se topeau repede si noaptea m-am ridicat sa privesc afara. Niciodata, niciodata natura nu mi s-a parut atît de emotionanta si atît de senzitiva..."

Pe la începutul lui ianuarie, pastorul Salles îi face o vizita. îl gaseste restabilit, lucid. Dar Vin-cent nu mai stie ce sa creada despre anul care începe. Se gîndeste mereu sa paraseasca azilul de care e dezgustat, mai cu seama din cauza modului în care sînt tratati bolnavii: sînt prost hraniti si sînt obligati la inactivitate, desi o munca oarecare i-ar putea salva, asa cum pe el îl salveaza pictura. Fi-va în stare sa traiasca singur, sa duca o viata libera, la Auvers, avîndu-1 alaturi pe doctorul Gachet, sau va trebui sa se interneze într-un alt azil, în Olanda sau altundeva, mai degraba la Montdevergjues unde un gardian i-a spus ca bolnavii sînt lasati sa lucreze fiecare ce-1 trage inima? ^ Desi perspectivele sînt sumbre, Theo continua 1 sa-1 încurajeze. Arta lui începe sa fie cunoscuta.

în Grupul XX de la Bruxelles se vorbeste despre „simfoniile lui Van Gogh". îi propune sa participe la o expozitie ce se va deschide în curînd în pavilionul Primariei din Paris. „Cred ca putem astepta succesul cu rabdare, sînt sigur ca vei avea", declara acum Theo. Nu sînt simple vorbe de consolare, adresate unui bolnav. Ele exprima convingerea ferma a lui Theo, sustinuta de parerile tuturor celor care au vazut pînzele lui Vincent. Un tînar critic, Albert Aurier, pregateste un articol entuziast ce urmeaza sa apara în ianuarie în Mer-cure de France. Ceva mai tîrziu, referindu-se la Independenti, Gauguin va spune ca pînzele trimise de Vincent constituie „punctul de atractie" al expozitiei, iar Monet spune ca ele sînt „lucrul cel mai bun". Sînt expuse zece tablouri, zece capodopere de la Arles si Saint-Remy, precum si desene în penita sau executate cu un betisor de trestie.

Vincent n-ar mai avea acum decît sa astepte, muncind mai departe, culesul roadelor care s-au copt atît de greu. „E fantastic cît ai muncit de anul trecut pîna acum", va mai spune fratele

sau.

Dar la sfîrsitul lui ianuarie, are un nou acces. Ca si cel precedent, e scurt. si chiar în timpul acesta, la Paris, se naste la 31 ianuarie, copilul mult asteptat, un baiat care va fi, asa cum voia Jo si Theo, un nou Vincent... „îi urez sa fie la fel de perseverent si la fel de curajos ca tine."

Theo îi anunta evenimentul în aceeasi scrisoare în care îsi exprima îngrijorarea fata de noua criza a fratelui sau... „E singurul nor care pluteste deasupra fericirii noastre..." îi scrie si Jo, chiar cu o zi înainte de a naste. Wil e la Paris ca sa-si ajute cumnata.

Nasterea fiului lui Theo va strînge si mai mult legaturile afective care-i unesc pe membrii acestei familii exemplare si, din azilul de nebuni unde se afla în clipa aceea, Vincent se gîndeste la bucuria lui Moe, bunica, si mai ales la bucuria fratelui care i-a daruit atîtea . .. Copilul^ îi va sene 33 el Johannei, „va fi ca un mic soare ce rasare în el". :

SE RIDICA VALUL

Avea-va parte si Vincent de bucurii? Theo îi trimite articolul lui Albert Aurier din Mercure de France, primul articol de amploare pe care critica îl consacra operei lui, un articol scris în termeni care îi ofera prilej si de bucurie si de mîndrie. Albert Aurier este

un simbolist care se exprima în limbajul scolii sale, dar care a sesizat bine, si arata cu sincer entuziasm noul pe care opera lui Van Gogh îl aduce în arta timpului sau.

... „E universala si nebuneasca si orbitoarea stralucire a lucrurilor; e materia, e natura întreaga contorsionata frenetic, paroxizata, ridicata pe culmile exacerbarii, e forma ce devine cosmar, culoarea ce devine flacara, lava si nestemate, lumina ce se preface în incendiu; viata, emotie fierbinte."

Albert Aurier subliniaza complexitatea artei lui Van Gogh, acel „miraculos limbaj destinat sa traduca Ideea", Ideea care-si gaseste expresia în gestul Semanatorului, „cel semanator de adevar," chemat sa regenereze lumea de astazi, iar în pînzele cu sori si cu floarea-soarelui „glorioasa alegorie heliomitica".

Aurier analizeaza în acelasi timp si tema si maniera. „Pensula lui opereaza cu pete enorme pe tonuri foarte pure, cu dîre curbe, rupte de tuse rectilinii... cu foarte stralucitoare constructii, îngramadite uneori cu stîngacie, si toate acestea dau anumitor pînze aparenta solida de ziduri orbitoare de lumina cladite din cristale si soare."

Dupa ce citeste articolul, Vincent îi marturiseste fratelui sau ca este extrem de surprins. în acest articol, el vede nu atît o prezentare a artei sale, ci mai degraba ceea ce ea ar fi fost de dorit sa fie. Dar mai ales e uimit si aproape iritat, ca toate comentariile elogioase — pe care de altfel le gaseste „exagerate" — se refera la el în loc sa se refere la toti cei care trudesc ca si el urmarind acelasi tel.

Cîteva zile mai tîrziu, îi transmite lui Theo o lunga scrisoare destinata criticului în care subliniaza urmatoarele: „ ... în articolul dumnea voastra, am recunoscut pînzele mele dar mai bune decît sînt ele în realitate, mai bogate, mai semnificative. Totusi, ma simt destul de stînjenit gîn-dindu-ma ca ceea ce spuneti despre mine s-ar potrivi mai degraba altora. De exemplu si mai cu seama lui Monticelli..." si vorbeste pe larg despre meritele pe care le are culoarea în opera acestui pictor din Marsilia spre a conchide: ... „spuneti în legatura cu mine niste lucruri ce par sa se refere la numele meu numai din greseala si care ati face bine sa le spuneti despre Monticelli caruia îi datorez foarte mult. Apoi îi datorez foarte mult lui Paul Gauguin cu care am lucrat cîteva luni la Arles si pe care, de altfel, îl cunosteam înca de la Paris".

Aceasta nevoie de a da altora ceea ce nu-i apartine decît lui este o forma a altruismului de care Van Gogh a fost animat tot timpul, o forma de expresie a acelui spirit de colectivitate care-l face sa se simta legat în lantul eforturilor din care se considera a fi o simpla veriga, si din toate aceste motive a fost desigur socat din capul locului de titlul articolului lui Aurier: „Un izolat" ...

în legatura cu acest articol, îi destainuieste mamei sale: „Ceea ce ma sustine atunci cînd lucrez, este tocmai sentimentul ca ceilalti fac întocmai ca mine".

Totusi pastreaza recunostinta criticului, desti-nîndu-i unul din tablourile sale cu Chiparosi „pe un colt de cîmp cu grîu într-o zi de vara în care bate mistralul".

Acest articol inteligent si clarvazator este primul omagiu public ce se aduce operei lui Van Gogh. Dar acum Vincent nu mai are curajul sa se „lase tîrît" spre acea muzica de culori care cu un an în urma 1-a dus pe marginea prapastiei. Limita lui va trebui sa fie totusi un anume realism simplist? „Tot mai prefer înca sa fiu cizmar decît muzician al culorilor." O alta veste încurajatoare îi vine de la Bruxelles unde Anna Boch, sora picto-rului belgian cu care Vincent era în bune relatii pe vremea cînd locuia la Arles, ea însasi pictorita,

cumpara din expozitia Grupului XX Viile rotii cu patru sute franci.

Acest omagiu ce este, în sfîrsit, adus muncii lui îl nelinisteste pentru ca se îndoieste de meritele sale, de rostul trudei lui. în momentul în care a ajuns sa fie înteles, se întreaba daca într-adevar trebuia sa spuna ceea ce a spus... „si astfel, tot gîndindu-ma ... îmi vine sa refac totul si sa caut sa fiu într-un fel iertat ca toate tablourile mele sînt totusi aproape un strigat de spaima, desi rustica floare a soarelui simbolizeaza recunostinta".

ULTIMA CRIZA

La 25 februarie, Theo primeste o scrisoare de la doctorul Peyron. Dupa o calatorie de doua zile la Arles, fratele sau a Tebuit sa fie adus cu trasura la Saint-Remy, fiind doborît de o noua criza. Nu-si amintea unde si-a petrecut noaptea si ce a facut cu un tablou pe care-1 luase cu el.

Theo îi scrie fratelui sau la 19 martie, apoi din nou, împreuna cu Jo, la 29 martie. îl infor-meaza despre succesul pe care pînzele lui l-au avut la Salonul Independentilor si la Grupul XX din Bruxelles. Numai ca Vincent nu poate raspunde la aceste scrisori. La 23 aprilie, Theo tot nu are înca vesti de la el decît prin intermediul doctorului Peyron care se straduieste sa-1 linisteasca convins ca, desi prelungita, criza va trece, ca si cele precedente. în sfîrsit, Vincent e în stare sa citeasca scrisorile ce i-au fost adresate, iar pe la sfîrsitul lui aprilie e capabil sa si scrie ... „am avut iar o criza, fara dureri, e adevarat, dar am fost complet abrutizat.. ."

Remarca totusi ca „treaba mergea bine si ultima pînza cu ramuri înflorite — vei vedea si tu poate ca e tabloul facut cu cea mai multa migala si cel mai bun — am pictat-o cu calm si cu tuse mult mai sigure.

Iar a doua zi numai eram decît o bruta nenorocita".

S-a remarcat de-acum ca în timpul crizelor bolnavul nu mai e capabil de nici o activitate intelectuala. Nu mai scrie, nu mai picteaza. Or, aceasta ultima criza, desi a durat mai mult, se pare ca a fost mai putin violenta deoarece în cursul acestui nou acces Vincent a pictat „trei mici pînze din memorie", adica „Amintiri din Nord": doua Colibe în soare (F691—692) si un Peisaj de iarna (F693) al caror desen convulsiv tradeaza starea patologica a pictorului. Sînt fara îndoiala singurele pînze carora li se poate aplica remarca lui Cezanne: „O pictura de nebun". Dar va trebui subliniat mereu ca nu nebunia este

resortul picturii lui Van Gogh si ca pictura 1-a dus la nebunie. Cu exceptia acestor trei pînze, perioadele de criza au fost perioade de totala neputinta creatoare.

în timpul bolii mai primeste si alte scrisori, de la Gauguin, care e si el „disperat ca nu poate continua"; de la familia sa — scrisori pe care Vincent înca nu are curajul sa le citeasca. îi scrie în schimb fratelui sau ca sa-1 felicite de ziua lui. „în acelasi timp te rog sa accepti diversele tablouri pe care ti le trimit împreuna cu multumirile mele pentru tot ce ai facut pentru mine, caci fara tine as fi fost foarte nenorocit."

Se simte din nou rascolit de cele ce s-au spus despre lucrarile sale. în aceeasi scrisoare îi cere lui Theo sa-1 roage pe Albert Aurier sa nu mai scrie despre tablourile lui. „Insista si spune-i în primul rînd ca se înseala în privinta mea, si-apoi ca într-adevar sînt mult prea amarît ca sa pot face fata publicitatii."

„Pe mine pictura ma distreaza, dar nu-si poate închipui cît de rau îmi face sa aud vorbindu-se despre tablourile mele."

în scrisoarea din 23 aprilie, Theo îi spune din nou cît regreta ca se afla atît de departe de el si-i cere fratelui sau sa-i dea de veste daca are nevoie de el, sau daca vrea sa stea de vorba cu el... „si alerg imediat".

Cele doua scrisori, care sosesc în ajunul zilei sale de nastere, îl umplu de bucurie. îsi da însa seama ca lui Vincent îi este greu sa mai stea la Saint-Remy si ca sederea în ospiciu ar putea sa-i fie nefasta. Theo s-a vazut cu doctorul Gachet pe la sfîrsitul lui martie. Daca doctorul Peyron considera ca este posibil, aceasta solutie va trebui luata în consideratie de îndata ce starea lui Vincent o va permite. Theo îsi sfatuieste însa fratele sa porneasca la drum însotit de cineva, tinînd seama de faptul ca scurtele calatorii, facute la Arles, au declansat adesea crizele. Schimbarea mediului îi va folosi bolnavului? în orice caz e o noua experienta pe care Theo — desi e de presupus ca o priveste cu neliniste — vrea ca Vincent sa o încerce.

PLECAREA DIN PROVENCE

si totusi Vincent e din nou perfect restabilit. Le atrage atentia, doctorului Peyron si fratelui sau, ca în general, dupa crizele mai lungi, urmeaza o perioada de liniste de cîteva luni si considera deci ca acum e momentul cel mai potrivit ca sa plece. Mobilierul din Arles îi va fi trimis ceva mai tîr-ziu. Aventura meridionala n-a fost decît un nou „naufragiu"... „Dar am ajuns la capatul rabdarii, scumpul meu frate, nu mai pot, trebuie sa plec de aici chiar daca as pleca la ceva mai rau."

Refuza sa accepte însotitorul propus de Theo. Din clipa în care a putut iesi din nou în parc, în mijlocul naturii, s-a simtit „foarte limpezit pentru munca". Dupa criza, 1-a informat pe Theo de intentia lui de a reface pînzele din Nuenen, Ţarani mîncînd cartofi, Vechiul turn, Coliba. Dar începe din nou sa picteze flori de primavara, în parc, iace „ultimele tablouri de aici cu o fervoare calma ?i constanta", trandafiri, stînjenei, gasind efecte „extraordinare de culori complementare disparate care se exalta prin opozitie."

Acum în momentul plecarii îsi ia ramas bun cu pensula de la meleagurile provensale pe care le paraseste.

Mai are o ultima convorbire cu doctorul Peyron — caruia, de altfel, Theo i-a scris ca e de acord cu plecarea ■— si Vincent îsi face bagajele, termina tablourile pe care le avea în lucru, le scrie sotilor Ginoux, rugîndu-i sa-i expedieze cele doua paturi la Paris, restul mobilierului le ramîne lor. La 14 mai, îsi duce bagajele la Saint-Remy. Se reîntoarce „dupa ploaia racoroasa si înflorita" în podisul Mausole unde în curînd va veni vara.

îi scrie lui Theo evocînd ziua în care s-au despartit si zilele în care vor fi din nou împreuna ... „E iarasi ciudat ca, la fel ca în zilele acelea cînd am fost atît de surprinsi de pînzele lui Seurat, aceste ultime zile de aici sînt din nou pentru mine o revelatie a culorii. Scumpul meu frate, acum la plecare ma simt mult mai în forma de lucru si ar fi o ingratitudine din parte-mi sa spun ceva rau despre Sud si îti marturisesc ca ma despart cu multa mîhnire de aceste locuri."

îsi ia un ultim ramas bun în acea stralucitoare pînza Drumul cu chiparosi — de care vorbeste într-o scrisoare neterminata, adresata lui Gauguin si gasita ulterior printre documentele lui, dupa drama de la Auvers. . . „Un chiparos cu o stea ... o stea cu o stralucire exagerata daca vrei..." —■ în care din nou, ca si în Noaptea înstelata si în Cafeneaua, seara, evoca într-o scînteiere de culori miscarea de rotatie a luminilor, pe deasupra stralucirii întunecate a chiparosilor.

XIX. ZBORUL CORBILOR

Vincent soseste la Paris într-o sîmbata, la 17 mai 1890. Theo, care n-a dormit toata noaptea, îl asteapta la gara nelinistit. Calatoria a decurs fara nici un incident. E lesne de banuit bucuria celor doi frati care se revad în aceeasi gara în care s-au despartit cu doi ani în urma, si mai ales bucuria lui Theo care îsi vede fratele chiar mai sanatos decît nadajduise.

Acasa, în apartamentul de la etajul IV al unei cladiri severe, care are o mica gradinita la intrare si e situata în cite Pigalle, la nr. 8, într-o fundatura din apropierea pietei, Johanna, sotia lui Theo, care a ramas cu copilasul (are trei luni si jumatate), asteapta si ea cu neliniste pe cumnatul necunoscut de care Theo i-a vorbit atît de mult si ale carui scrisori au fost adesea obiectul conversatiei lor.

O scrisoare, în care tînara femeie îsi împartaseste impresiile, confirma impresiile lui Theo: „Ma asteptam sa vad un om bolnav, dar în fata mea se afla un barbat solid, lat în spate, cu fata sanatoasa pe care se citea o expresie de bucurie, un om plin de vigoare. Portretul pe care si 1-a facut el însusi reda cît se poate de exact starea lui fizica din vremea aceea. Evident, în el s-a produs o subita si ciudata schimbare, asa cum foarte mi-rat remarca, înca de la Arles, si pastorul Salles: «E cît se poate de sanatos, pare mai solid decît Theo» — iata ce mi-a trecut prin minte în clipa c'nd l-am vazut. Theo s-a dus cu el în dormitor unde era leaganul. Tacuti, cu lacrimi în ochi, cei doi frati se uitau la copilul adormit. Vincent s-a întors spre mine si mi-a spus aratînd cuvertura simpla de pe leagan:

«Surioara, n-ar trebui sa-1 tii chiar a$a, în dantele». A stat la noi trei zile si tot timpul a fost vesel si linistit; nu s-a vorbit deloc de Saint-Remy".

în aceste trei zile petrecute la Theo, Vincent reia contactul cu Parisul. Se întâlneste cu cîtiva dintre vechii sai prieteni si face cunostinta cu Albert Aurier. Viziteaza expozitia din Champ de Mars unde în mod special îi retine atentia o pînza de Puvis de Chavannes. Vorbeste despre expozitie într-o scrisoare pe care i-o adreseaza într-una din aceste zile compatriotului sau, criticul Isaacson, al carui articol despre impresionisti tocmai îl ter-minase de citit. îi scrie mai ales ca sa-1 roage sa vorbeasca despre el cît mai putin posibil, dat fiind faptul ca în Sud n-a reusit decît sa se apropie de un univers care, acum cînd 1-a parasit, i se pare de o si mai mare importanta. Acasa la Theo si-a ; revazut pînzele cu o emotie si cu o surpriza pe care i le împartaseste si surorii sale Wil, într-o scrisoare expediata ceva mai tîrziu. — Pînze sînt peste tot, pe pereti, pe jos, chiar si sub pat. Altele se afla în mansarda lui mos Tanguy care a fost închiriata anume pentru ele. Cele pe care le-a adus cu el sînt agatate pe pereti: ramuri de migdal înflorit, deasupra pianului, un nou portret de-al doamnei Ginoux, Arlesiana ...

Nu vrea sa atribuie o valoare deosebita acestorstudii, dar îsi da totusi seama mult mai bine cala Arles si Saint-Remy a luat contact cu o altalume despre care îi si vorbeste lui Isaacson: „Cefel de fiinte sînt oamenii care traiesc printre livezilede maslini, de portocali, de lamîi?" Ei constituieo lume aparte, deosebita de lumea griului, dar careîsi va gasi si ea cîndva pictorii ei. Efortul lui_s-a marginit doar „sa numeasca aceste doua lucruri— maslinii si chiparosii". Altii însa, mai puternicisi mai buni decît el, vor exprima „limbajul lorsimbolic". Iar pînzele lor, nadajduieste el, vor aveafara îndoiala o soarta mai buna.

LA AUVERS-SUR-OISE

si-a revazut pînzele, a cunoscut-o pe Jo — „fermecatoare si foarte simpla si cumsecade; plina de bun simt si de bunavointa", îi scrie el surorii sale Wil — si-a vazut nepotul, pe noul Vincent, care „nu-i firav, dar nici prea solid". în aceasta confruntare parca vede puse una lînga alta „viata adevarata", pe care a ales-o Theo, si cealalta viata, a sa; copilul din leagan, înfasat în dantele si pînzele, care i-au consumat toate fortele si în care a pus atîta lumina, îngramadite, în praf sub un pat.

în urma acestor confruntari, chiar daca nu spune nimic, nu va ramîne cu o secreta amaraciune?

Vincent nu prelungeste prea mult sederea în cite Pigalle. „Zgomotul si agitatia Parisului" îl obosesc. Are nevoie sa regaseasca grabnic linistea vietii de la tara si, poate,

singuratatea. Asa cum au convenit, se duce tot singur la Auvers-sur-Oise, la doctorul Gachet.

Probabil ca Theo a fost foarte ocupat sau ca a devenit într-adevar sclavul meseriei din moment ce nu a reusit sa-si faca timp nici sa-1 aduca pe Vincent de la Saint-Remy si nici macar sa-1 însoteasca la Auvers ca sa-1 prezinte doctorului Gachet. S-a multumit doar sa-i trimita medicului, luni, 19, o scrisoare în care-i anunta sosirea lui Vincent. Miercuri, 21 mai, pictorul coboara în mica gara din Auvers-sur-Oise. Se poate deduce din prima scrisoare pe care i-o trimite lui Theo ca s-a interesat chiar la sosire — cînd a trecut prin piata Primariei, ca sa ajunga în strada Vesse-nots unde statea doctorul — daca n-ar putea locui la cafeneaua din fata primariei. I s-au cerut 3,5 fr. pe zi.

Dincolo de oras, unde mai sînt înca multe case acoperite cu paie, Vincent a vazut de-a lungul rîului Oise lanuri întinse de grîu. ,,E nespus de frumos", va scrie el.

L-am vazut pe doctorul Gachet care mi-a facut impresia ca e destul de excentric, dar experienta lui de medic îl ajuta desigur sa-si pastrez* echilibrul, combatînd boli de nervi de care el însusi pare sa fie atins cel putin la fel de grav

ca mine".

Aceasta constatare nu-1 îngrijoreaza. Dimpotriva îi scrie surorii sale Wil ca a gasit în doctor un nou prieten, „un fel de nou frate într-atît sîntem de asemanatori din punct de vedere fizic (Theo subliniase acest lucru) si moral".

Doctorul Gachet 1-a condus la hanul Saint-Aubin, situat pe soseaua ce vine dinspre Pontoise, chiar la poalele colinei pe care se afla casa medicului. Dar aici pensiunea costa 6 fr., iar Vincem gaseste ca e prea mult; si, în ciuda sfaturilor p« care i le da noul sau prieten, prefera hanul Ra-voux: „în zadar mi-a spus ca aici voi fi mai linistit, e prea scump si pace".

Contrar celor scrise de mai multi biografi, Vin-cent n-a locuit niciodata la hanul Saint-Aubin. Spune explicit acest lucru în prima scrisoare din Auvers (în care da si detaliile pe care le-am amintit mai sus), scrisa chiar în ziua sosirii si conchide: „în sfîrsit, o sa încep cu acest han de trei franci si jumatate".

LA DOCTORUL GACHET

Zilele petrecute la Paris, oamenii pe care i-a re-întîlnit, emotiile pe care le-a retrait, dupa un an de singuratate, i-au provocat un soc moral, care însa n-a declansat o noua criza. Vincent are totusi o usoara indispozitie care se prelungeste si în primele zile ale sederii sale la Auvers. „Dar cum treaba merge destul de bine, ma voi linisti si eu". Fiindca imediat a si început sa lucreze. îi da curaj mai ales faptui ca doctorul Gachet i-a spus sa „lucreze fara teama" si sa nu se gîndeasca la boala. Picteaza mai întîi la tara, casele cu acoperisuri de paie, apoi în prima jumatate a lunii iunie, foarte curînd deci, faimoasa biserica din Auvers, al carei turn gotic se profileaza pe „un cer de un albastru profund si

simplu de cobalt pur", în avanplan „câteva flori" si soseaua acoperita cu nisip care parc-ar curge ca o apa.

„E ceva aproape identic cu studiile pe care le-am facut la Nuenen cu vechiul turn si cu cimitirul, îi scrie Vincent surorii sale, numai ca acum culoarea e mai expresiva, mai somptuoasa." Astfel se încheie ciclul operei lui Van Gogh. în curînd, mai sus de ulitele si de casele cu acoperisuri de paie ce se catara pe coastele dealurilor, va descoperi podisul imens unde lanurile de grîu se valu-resc în vînt, la fel, ca odinioara, lanurile din cîm-pia Brabantului. si asa cum mai ieri s-a întknplat la Arles, cînd a descoperit valea rîului Crau, Vincent regaseste sentimentul spatiului.

Dar nu frumusetea acestei lunci, care i-a fost atît de draga lui Daubigny, îl va captiva si nu va picta malurile Oisei strajuite de plopi înalti sau napadite de flori. Ci din nou, ca si cum ar fi trebuit sa vada mult mai departe, va picta nemarginirea si holdele de grîu.

E bucuros de asemenea ca se poate consacra si portretului: doctorul Gachet — „cu figura împietrita de necazuri" — va deveni în curînd anul dintre cele mai bune modele. înca din prima scrisoare pe care i-o trimite lui Theo, Vincent spune ca doreste sa-i faca un portret. Doctorul îl trateaza ca pe un prieten. La cîteva zile dupa sosire, îl invita sa picteze la el acasa, apoi iau masa împreuna, dupa care doctorul îl însoteste pîna la han ca sa vada ce a mai pictat.

Casa doctorului „e plina de vechituri negre, negre, negre, exceptie facînd tablourile impresionis-tilor" — majoritatea impresionistilor i-j.\i fost oaspeti la Auvers — la care tine extrem de mult. Doctorul a ramas vaduv de cîtiva ani si traieste în casa aceea mare împreuna cu fiica-sa, Margue-rite — careia i se mai spune Clementine si care are 19 ani — si fiul sau Paul, mai tînar cu doi ani decît fata. Mai are si uluitor de multe animale — opt pisici, tot atîtia dini, o capra, gaini, un paun, iepuri, gîste, porumbei, o broasca testoasa — *•* iar cîteva dintre acestea, tratate extrem de familiar.

liar de toata lumea, îsi fac aparitia de îndata ce sînt strigate pe numele cu care au fost gratificate.

Totodata „vechiturile" îti ofera orice natura moarta ti-ai putea dori, iar în gradina se gasesc toate florile de vara. Vincent va veni aproape în fiecare saptamîna sa lucreze aici si sa ia masa cu doctorul si familia acestuia.

Se apreciaza si se stimeaza reciproc. Preferinta pe care doctorul o are pentru pictura moderna îl ajuta sa înteleaga si pictura lui Vincent, pe care o analizeaza si despre care discuta adesea. Gachet asculta apoi conchide: „Cît de greu e sa fii simplu". în ceea ce priveste portretele — autoportretul facut la Saint-Remy si portretul Arle-zienei — Gachet „le aproba fara nici o rezerva, dar fara nici o rezerva, asa cum sînt..." si pozeaza pentru Vincent cu o cascheta de pînza alba pe cap si cu acea „expresie dezolata specifica vre-murilor noastre". Lui Vincent, doctorul i se pare tot atît de deceptionat de meseria lui pe cît de descurajat e pictorul de pictura. Gachet îsi practica profesiunea la Paris unde se

duce de trei bri pe saptamîna. Restul timpului si—1 petrece la Au-vers alaturi de cei doi copii.

Cînd Vincent vine la el la prînz, se pregatesc mese îmbelsugate — patru sau cinci feluri — pe care pictorul le gaseste „abominale", la fel de nesanatoase pentru doctor ca si pentru el; dar satisfactia de a picta si mai ales prietenia sau, mai precis, întelegerea pe care i-o arata doctorul, îl fac pe Vincent sa nu tina seama de acest inconvenient. De multa vreme n-a mai lucrat si n-a mai discutat cu un prieten atît de inteligent, atît de subtil si cu un caracter independent si original care contribuie la întretinerea stimei lor reciproce.

DOAR MUNCA...

Vincent duce o viata foarte simpla; se scoala de dimineata, adesea pe la cinci, iar seara se culca la ora noua. La hanul Ravoux mai sta în pensiune un pictor, pe nume Martinez de origine din Cuba.Una din salile hanului le-a fost lasata în folosinta celor doi pictori; acolo îsi pune Vincent pînzele la uscat. Masa o ia în familie, cu hangiul, sotia acestuia si fiicele lor: Adeline, cea mai mare, careia îi va face un portret bust, Femeia în albastru si Germaine, care e înca un copil.

Vincent lucreaza aproape fara întrerupere — în saptezeci de zile va face aproape saptezeci de picturi, vreo treizeci de desene, opt litografii si o acvaforte, caci doctorul Gachet se ocupa cu gravura si 1-a învatat pe Vincent acest procedeu, oferindu-se totodata sa-i graveze desenele.

Pictorul intentioneaza sa închirieze un mic local în care si-ar putea face un atelier, dar nu numai ca sa lucreze ci si ca sa-si depoziteze pînzele care „nu mai au loc" la Theo sau cele care risca sa se deterioreze în „paduchernita" de la mos Tanguy — si nu numai propriile-i pînze, dar si cele pe care le primeste prin schimb de la Ber-nard, Guillaumin si altii.

Starea sanatatii lui e buna si începe sa creada ca, asa precum 1-a asigurat doctorul Gachet, crizele ar putea foarte bine sa nu se mai repete. „E oricum ciudat, îi scrie el lui Theo la 10 iunie, ca am scapat cu totul de cosmar" ...

în duminica precedenta, la 8 iunie, Theo si Jo au venit sa-1 vada împreuna cu copilul. Vincent s-a dus cu doctorul Gachet sa-1 întîmpine la halta Chaponval. Pentru copil .Vincent a adus un cuib — un cuib, refugiul oricarei noi vieti... Au luat masa împreuna la doctorul Gaohet. A fost o zi frumoasa ce parea ca lasa sa se întrevada vre-muri mai bune pentru toti. Aceasta viata paralela cu a sa, constituie pentru Vincent o fericire care-i apartine întrucîtva si lui de vreme ce si Theo, la rîndul sau, e partas la bucuria lui de a crea.

Din scrisorile mult mai numeroase acum pe care le trimite surorii sale Wil si mamei sale se degaja o dragoste reînnoita, un fel de liniste ce se exprima cu teama si pudoare si totdeauna cu frica de a nu parea orgolios. Mama, de care deosebirile de mentalitate l-au despartit atîta vreme, îi devine, acum cînd vraja solara apartine trecutului, la fel de apropiata ca pamîntul natal napadit de maracini si pustiit de vînturi. Maica-sa a facut o

scurta calatorie la Nuenen unde a revazut locurile dragi de altadata .. . Împreuna cu ea, Vincent face bilantul destinului sau. Scrisoarea lui de la jumatatea lui iunie, ultima scrisoare pe care i-o mai adreseaza mamei, e într-un anume fel o prevestire a definitivei despartiri. „Viata, pricina despartirilor, a plecarilor, a nelinistii care persista, nu e nici acum mai usor de înteles.

în ceea ce ma priveste, s-ar putea spune ca duc o viata singuratica. Din motive obscure, pe cei de care am fost cel mai mult legat nu i-am vazut decît ca într-o oglinda. si totusi, trebuie sa aiba o cauza faptul ca uneori munca mea de astazi e mai armonioasa. Pictura e o lume în sine. Am citit undeva, anul trecut, ca a scrie o carte sau a picta e ca si cum ai avea un copil. Totusi nu îndraznesc sa cred ca aceste cuvinte mi s-ar potrivi. Am considerat totdeauna ca ultimul din aceste trei lucruri este cel mai firesc si cel mai bun, admitînd desigur ca aceste cuvinte sînt adevarate si ca cele trei lucruri sînt egale.

De aceea si dau uneori tot ce-i mai bun în mine, desi aceasta munca a mea e lucrul cel mai de-n-teles si pentru mine e unica legatura dintre trecut si prezent."

Nu-si mai face proiecte de viitor. Dar pictura îl preocupa în continuare, ea e singurul lui suport. Dar astfel stînd lucrurile mai e oare nevoie sa-si faca relatii, sa obtina comenzi de portrete sau sa încerce sa vînda? „Poate-i mai bine sa caut un dram de prietenie si sa traiesc de pe o zi pe alta . . ."

CELE DOUA VIEŢI

Prietenii din Paris sînt foarte interesati acum de pictura lui Vincent. Guillaumin îi propune noi schimburi de tablouri, Aurier promite ca va veni sa-i faca o vizita la Auvers, Boch îi recomanda un confrate, un olandez, Anton Hirsehig, care va veni sa stea în pensiune la hanul Ravoux „un baiat prea dragut ca sa faca pictura" ... La Auvers s-a instalat un grup de tineri artisti americani, dar Vincent nu-i ia în seama. Face totusi cunostinta cu un pictor australian, Walpole Broo-ke, care sta de cîtva timp în sat. Oamenii cu care-i place sa se întîlneasca si sa stea de vorba ramîn aceeasi mici negustori si meseriasi, lumea de rînd, proprietarul bodegii din halta Ohaponval, un jandarm pensionar — mos Penel — sau un oarecare Pascalini beat de dimineata pîna seara.

Unii accepta sa-i pozeze. Dupa ce termina portretul doctorului, Vincent o picteaza pe fika-sa, asezata la pian sau în gradina. Picteaza copii, pe micutul Levert „copilul cu portocala". Ar vrea sa-i picteze pe Theo si Jo, împreuna cu copilul, în aer liber. Dar nu-i va picta din lipsa de timp. Fara îndoiala ca tot lipsa de timp e motivul pentru care n-a facut nici un portret de-al fratelui sau.

în cite Pigalle, viata nu e lipsita de necazuri. O nefericita plimbare prin Saint-Cloud, întrerupta de o ploaie torentiala, era sa aiba urmari dezastruoase pentru copil; Theo e coplesit de munca — în special e foarte solicitat de o expozitie a lui Raffaelli — si e din nou nelinistit din pricina comportarii patronilor sai. în cele din urma, pe la sfîrsitul lui iunie, micul Vincent se îmbolnaveste grav din cauza laptelui sau din alta cauza...

„Niciodata nu cred ca ai auzit ceva mai dureros decît plînsetul acela aproape continuu, vreme de cîteva zile si cîteva nopti, si nu stiam ce sa-i facem .. ."

Theo îi scrie fratelui sau despre aceasta întîm-plare la 30 iunie. I-a promis ca duminica va veni la el împreuna cu familia. Dar boala copilului 1-a împiedicat sa mearga. Theo îi scrie lui Vincent cum nu i-a mai scris niciodata pîna atunci: „îti dai seama, cred, ca Jo a fost demna de toata admiratia". Se odihnea lînga leaganul în care dormea copilul... „Plîngea în somn si eu nu puteam s-o ajut cu nimic."

^E seara. Alaturi de cele doua fiinte dragi, Theo 347 ramîne un moment singur. si-atunci face si el un bilant al destinului sau... Ce s-a întîmplat ca se simt amîndoi de parc-ar fi ajuns la capatul unui drum? Theo se gîndeste la propria-i viata, la viata acestor fiinte pe care e dator sa le întretina ... „Ar trebui sa traiesc fara grija zilei de mîine, dar, desi muncesc de dimineata pîna seara, nu reusesc, totusi, s-o scutesc pe buna mea Jo de grija banilor, fiindca sobolanii aceia de Boussod si Valadon ma platesc de parca abia ieri m-a$ fi angajat la ei si ma tin la cheremul lor. Ar trebui, vazînd ca fara sa fac cheltuieli deosebite sînt totusi la strîmtoare, sa le arat care e situatia si daca ar îndrazni sa ma refuze sa le spun, în sfîrsit, domnilor, cu orice risc, ma voi face negustor pe contul meu. îmi dau seama scriindu-ti ca aceasta e concluzia si ca aceasta e datoria mea, deoarece chiar daca Moe, sau Jo sau tu sau eu vom mai strînge cureaua, tot nu vom realiza nimic, si dim-potriva tu si cu mine ne vom agita ca niste bicisnici ce rabda de foame, în vreme ce din contra, daca ne vom pastra curajul si vom trai sprijinin-du-ne cu dragostea noastra reciproca, vom ajunge mult mai departe si ne vom face datoria si ne vom împlini sarcinile si vom trai într-o stare de mult mai mare siguranta derît daca ne-am numara fiecare îmbucatura. Ce spui, batrîne? Nu-ti fra-mînta creierii pentru mine sau pentru noi, ba-trîne, si afla ca cea mai mare placere pentru mine e sa te stiu sanatos, sa stiu ca îti vezi de admirabila ta munca. si-asa te-ai consumat prea mult, iar noi va trebui înca multa vreme de-acum înainte sa fim în stare sa luptam, caci toata viata vom avea de luptat dar fara sa avem asigurat ovazul ce li se da la batrînete cailor de la casele boieresti. Vom trage la caruta cît o mai merge si pîna om mai putea sa privim cu admiratie soarele sau luna, dupa cum e zi sau noapte."

Aceste rînduri par sa fie scrise de Vincent. De altfel Theo începe sa-i semene din ce în ce mai mult, gîndeste ca si el si prin el, iar acest ciudat mimetism se prelungeste de fapt cu mult în urma, pîna în trecutul pe care acum l-au regasit... „Noi am bagat prea multe la cap ca sa putem uita vreodata paralutele înflorite si brazdele proaspete de pamînt pe care le rastoarna plugul si crîngurile care înmuguresc primavara, nici copacii desfrunziti ce se clatina în vîntul iernii, nici cerul senin, albastru, limpede, nici norii grosi de toamna, nici cerul uniform cenusiu al iernii, nici cum se ridica soarele deasupra gradinii, nici soarele rosu ce cobora în mare la Scheveningen, nici luna si nici stelele frumoaselor nopti de vara sau iarna, nu, orice s-ar întîmpla, aceasta e credinta noastra. Dar nu e numai atît, eu am, iar tu sper din toata inima ca vei avea cîndva o sotie careia îi vei putea spune toate acestea, ca mine, care adesea am gura amutita si capul gol, caci prin ea germenii care au mai mult decît probabil o obîrsie foarte îndepartata, dar care au fost gasiti de tatal nostru si mama noastra, parintii nostri prea iubiti, vor creste poate anume ca eu sa devin cel putin un om, si cine stie daca fiul meu, de va trai si de voi putea sa-1 ajut, cine stie daca

nu va ajunge cineva. Tu, dragul meu frate, tu ti-ai gasit drumul, carul tau e de-acum plin si solid, iar eu îmi întrezaresc de asemenea drumul meu datorita scumpei mele sotii. Tu mai linisteste-te si mai tine-ti calul în buiestru ca sa nu ti se-ntîmple ceva, iar mie nu mi-ar strica, din cînd în cînd, sa fiu îndemnat cu biciul."

VIITORUL?

Niciodata Theo van Gogh n-a fost atît de apropiat de fratele sau. „Oh! mama, îi va scrie el mamei sale îndata dupa drama, eram într-adevar din acelasi sînge!" Se pare ca de cînd s-a casatorit si a devenit tata, de cînd a intrat în „viata adevarata" a început sa înteleaga pasiunea lui Vincent, sa se simta solidar cu un scop care nu-i este mai clar decît scopul vietii, dar care din ce în ce mai mult i se pare la fel de necesar. Iar ratiunea lui consta, nu atît în opera realizata cît în lupta neîntrerupta pentru realizarea operei. Din acest moment, datorita acestei împrejurari care îl obli ga pe Theo sa se împarta între problemele fratelui sau si problemele propriului sau camin, se profileaza o dubla drama ce se va încheia tragic, peste sase luni, printr-un ciudat paradox: Vincent, nebunul, va muri din propria-i vointa, deplin lucid; iar dupa cîteva luni Theo, înteleptul, se va cufunda în nebunie.

Copilul, a carui sanatate este precara, se va în-zdraveni totusi dupa ce va urma o cura cu lapte de magarita. Magarita este adusa în fiecare dimineata în fata locuintei din cite Pigalle si din aceasta cauza familiei îi este imposibil sa plece din Paris. Theo este obligat sa renunte la vizita ce proiectase sa i-o faca lui Pissarro, la 14 iulie, iar fratelui sau îi propune sa vina el la Paris într-o duminica: „Vei sta la noi cît vei voi si-o sa ne dai sfaturi cu privire la aranjarea noului nostru apartament". Era într-adevar vorba ca familia Van Gogh sa se mute de la etajul patru la etajul întîi, ceea ce le-ar fi îngaduit sa profite de mica gradina din fata casei, cu atît mai mult cu cît Andre Bonger, fratele Johannei, si sotia sa Annie urmau sa închirieze apartamentul de la parter. în scrisoarea precedenta, Theo raspunde unei vechi dorinte de-a lui Vincent: aceea de a deveni ne-gustor pe cont propriu. Dar în legatura cu ceea ce Theo crede astazi ca ar fi o „anume datorie", Vincent nu-si spune parerea: „Ai vrea sa-ti spun cum va fi poate viitorul, poate fara Boussod?" „Va fi cum va fi . .."

Despre propunerea pe care i-o face Gauguin de a merge sa traiasca în Madagascar, spune ca „realizarea acestui plan e aproape absurda". Vincent nu mai are încredere în viitorul pictorilor. Totul i se pare inutil si zadarnic, desi lucreaza cu un fel de frenezie, împins parca de o forta pe care n-o poate stapîni, realizînd una si cîte odata doua pînze pe zi ... „înca iubesc mult arta si viata", scrie el în aceeasi scrisoare, dar printre rînduri se simte ca si-a pierdut orice speranta si în arta si în viata: „Marturisesc ca nu stiu absolut deloc ce întorsatura vor lua lucrurile".

O DUMINICA LA THEO

îl preocupa, i-a si spus-o lui Theo, sanatatea Johannei si a micului Vincent, si crede ca pentru amîndoi ar fi bine sa se duca undeva la tara, sa vina eventual la Auvers, unde îl au pe doctorul Gachet si unde sînt „copii, animale, flori si aer bun" ... în fiecare din scrisorile lui, Vincent revine asupra acestei probleme. Sustine cu insistenta ca ar fi mai bine ca

Theo sa-si petreaca, împreuna cu familia, concediul la Auvers, nu în Olanda. E obsedat de aceasta idee si în aceasta stare de spirit pleaca la Paris în ziua de 6 iulie.

în ciuda corespondentei si a marturiilor, care uneori sînt contradictorii, e imposibil de reconstituit ultima saptamîna din viata lui Vincent. într-o scrisoare datata dupa aceasta calatorie, pictorul vorbeste despre bucuria pe care i-a facut-o „revederea cu prietenii" si un tablou al lui Lautrcc. L-a invitat Theo pe Lautrec la el la masa? L-a invitat Vincent pe prietenul sau Walpole la mos Tanguy? I-a facut într-adevar o vizita lui Albert Aurier, asa cum rezulta din afirmatiile lui Julien Leclerq, care sustine ca Vincent l-ar fi întîlnit cu acest prilej la Aurier? A stat mai mult de o zi la Theo sau s-a reîntors în aceeasi duminica la Auvers, asa cum afirma o serie de biografi? Dar în acest caz nu ar fi putut sa aiba atîtea întîlniri. si mai ales staruie întrebarea: ce anume s-a petrecut acasa la Theo?

în scrisoarea pe care i-o trimite înainte de aceasta calatorie, Theo nu pare sa fie deocamdata îngrijorat: „am mult noroc în afaceri" ... A vîn-dut doua pînze de Gauguin, i-a trimis un aconto lui Pissarro, sanatatea copilului nu mai mispira teama. Dupa toate probabilitatile Theo i-a spus fratelui sau ca s-a decis sa nu mai mearga împreuna cu Jo si cu copilul Ia Auvers ci în Olanda, ceea ce l-a suparat pe Vincent care, ca de obicei, nu suporta sa fie contrazis. S-au certat? si-au spus vorbe jignitoare? Nu se stie nimic; cert e însa ca mecanismul tragic a fost pus în functiune. O scurta misiva a lui Vincent, expediata imediat dupa întoarcerea la Auvers, lasa sa se ghiceasca climatul în care s-au despartit cei doi frati. „Ma surprinde oarecum faptul ca vrei parca sa fortezi situatia ..." O a doua scrisoare, mai lunga, scrisa poate chiar în aceeasi zi, lasa sa se vada aceeasi schim-bare de ton ce a intervenit în relatiile lor. Vincent ar fi fost bucuros sa primeasca o scrisoare, poate chiar o scrisoare prieteneasca. „Dar consider ca este vorba de un fapt împlinit, cred ca Theo, Jo si micutul sînt într-adevar cam surmenati si cam istoviti — de altfel si eu sînt departe de a ma simti cît de cît mai linistit."

E din nou îngrijorat de sanatatea nepotului sau si o implora pe Jo, daca va mai avea si alti copii, sa nasca si sa stea la tara patru-cinci luni. în legatura cu plecarea în Olanda, încearca iarasi sa-i convinga sa renunte la aceasta calatorie de care se teme ca ,,ar fi insuportabila pentru noi toti". Se teme oare ca în timpul sederii lor în Olanda familia sa nu puna iar pe tapet problema situatiei celor doi frati? De altfel tot în aceasta scrisoare vorbeste despre situatia lui incerta, gasind „ciudat ca nu stiu în ce conditii plec — daca e ca înainte, adica 150 fr., în trei rate. Theo n-a stabilit nimic..."

E pentru prima oara, de cînd e în Franta, ca problema ajutorului banesc revine în discutie. Este posibil ca Jo sa-i fi raspuns taios lui Vincent cînd acesta s-a referit Ia dificultatile ce se întrevad în viitorul lor sau la conditiile neprielnice pe care copilul le are la Paris, în apartamentul lor de la etajul IV. Aceasta ipoteza e cu atît mai plauzibila cu cît Jo e cea care îi raspunde lui Vincent într-o scrisoare ce n-a fost publicata, desi în mod cert se gasea printre documentele lui Vincent, iar în urma acestui raspuns pictorul se simte mult mai linistit. „într-adevar, scrisoarea lui Jo a fost pentru mine ca o binecuvîntare, m-a scapat de marea îngrijorare ce mi-au provocat-o ceasurile destul de neplacute si laborioase pentru toti, pe care le-am petrecut împreuna.

Nu e deloc usor pentru nici unul din noi sa ne simtim amenintata pînea cea de toate zilele, nu e deloc usor cînd si din alte cauze simtim ca existenta noastra e subreda.

Reîntorcîndu-ma aici, m-am simtit si mai trist si simteam în continuare cum ma apasa si pe mine furtuna ce va ameninta pe voi.

N-ai ce face — vedeti, eu de obicei caut sa fiu cît mai bine dispus, dar si viata mea e atacata chiar la radacina, pasii mei sînt si ei sovaielnici."

OBOSEALA

Aceasta scrisoare a fost scrisa cam pe la 12 iulie, în ea poate fi deslusita cauza profunda a gestului ce-1 va face cu cincisprezece zile mai tîrziu: oboseala. Se pare ca teama de noi crize n-a jucat nici un rol în hotarîrea luata de Vincent, cu toate ca adesea s-a afirmat contrariul. Spaima pe care o încerca la început, cînd vedea ca se repeta crizele, i-a trecut. Daca totusi mai vorbeste despre crize, în scrisoarea precedenta adresata lui Theo, o face tocmai pentru a-i spune ca ele se datoresc influentei pe care o exercita asupra lui alti bolnavi. Chiar si faptul ca dupa ce s-a reîntors la Paris, desi era profund angoasat, nu a avut nici o criza, dovedeste ca în parte si-a redobîndit echilibrul. La Auvers e foarte lucid — dar de o luciditate care îl determina sa scrie: „Ma simt ratat. în ce ma priveste, îmi dau seama ca asta e soarta pe care o accept si care nu se va mai schimba".

E o situatie care s-ar mai putea prelungi multa vreme înca, dar cui i-ar folosi? Sa fi fost acesta momentul în care Vincent si-a procurat revolverul de care avea sa se foloseasca mai tîrziu? Nu se stie nimic.

Dar dupa toate probabilitatile între timp s-a mai întîmplat ceva. în scrisoarea adresata lui Theo înainte de a primi mesajul pe care i-1 va trimite Jo, Vincent scrie: „si-acum sa vorbim despre doctorul Gachet. Am fost ieri sa-1 vad si nu l-am gasit. . .

Cred ca nu putem conta deloc pe doctorul Ga- chet. în primul rînd pentru ca, dupa cît mi s-a parut mie, e mai bolnav decît mine, sau cel putin la fel de bolnav, asta-i';.

Or, daca Vincent n-a reusit sa dea ochi cu doctorul Gachet înseamna ca acesta nu voia sa-1 primeasca. Cu putin timp înainte, cei doi au avut o discutie violenta din cauza unui tablou de Guil-laumin pe care doctorul, în ciuda sfaturilor lui Vincent, nu voia sa-1 înrameze — pretext banal care însa i-a oferit pictorului ocazia de a da frîu liber irascibilitatii sale — irascibilitate datorata firii dar în acelasi timp si starii sale patologice — si de a se descarca de tensiunea ce-1 stapînea de cînd s-a reîntors de la Paris. Despre acest incident a avut grija sa nu-i vorbeasca fratelui sau, dovada în plus ca scrisorile lui nu spun totul.

în legatura cu aceasta cearta persista aceleasi incertitudini ca si în privinta discutiilor aprinse pe care le-a avut la Arles cu Gauguin. Sa fi remarcat doctorul Gachet ca Vincent a schitat un gest de parca ar fi vrut sa scoata un revolver din buzunar? Gest pe care privirea dominatoare a lui Gachet l-ar fi oprit înainte de a fi fost dus pîna la capat, asa

cum s-a întîmplat si cu Gauguin. Dar cît credit se poate acorda unor astfel de supozitii? si-atunci cum sa nu stîrneasca mirare atitudinea doctorului Gachet care, stiind cu cine are de-a face, 1-a lasat pe Vincent sa plece, pur si simplu, sa plece împovarat, ca la Arles, de un sentiment de culpabilitate morala ce acum se adauga la deprimarea provocata de reprosurile directe sau subîntelese pe care le-a auzit în casa fratelui sau?

într-o cerere de rectificare adresata în 1947 jurnalului Arts, doctorul Gachet-fiul scrie ca aceasta cearta: .. . „de fapt n-a fost decît un incident datorat unei deceptii pe care o încercase Vincent — nici tatal meu si nici eu n-am spus niciodata ca în ziua aceea Vincent ar fi vrut sa-1 omoare pe doctorul Gachet".

Sa închidem deci dosarul acestor legende despre amenintarea cu moartea. Oricum ar sta însa Iu crurile, ruptura cu doctorul Gachet e un fapt consumat.

Situatia care s-a creat permite supozitia ca cei doi nu s-au mai revazut înainte de drama ... Iar faptul ca o prietenie, ce s-a dovedit atît de fecunda, se destrama din vina pictorului, va alimenta si el haosul interior de care Vincent se simte coplesit.

Ce-i mai ramîne? Pictura. .. Dupa ce se simte însa linistit în urma scrisorii trimisa de Jo, Vincent mai scrie si urmatoarele: „reîntorcîndu-ma aici m-am apucat de treaba — totusi pensula aproape ca îmi cadea din mîna. .."

Cu multa întîrziere si dupa mari peripetii, bagajele trimise de sotii Ginoux sosesc, în sfîrsit, de la Arles. Vincent îsi va putea închiria la Auvers o locuinta, „trei camarute cu 150 franci pe an..." în care poate sa lucreze, sa retuseze pînzele de la Paris si mai ales sa le scape de „paduchernita" lui mos Tanguy: ,,Fiindca nu ma refer la ale mele — ci la pînzele lui Bernard, Prevot, Russell, Guillau-min, Jeannin, care s-au ratacit pe-acolo si care nu-si aveau acolo locul". Dar se pare ca e prea tîrziu sa înceapa o asemenea munca. în imensa disperare de care e coplesit, Vincent mai picteaza trei pînze mari: Gradina lui Daubigny, care e un tel de adio adresat frumusetii florilor si buruienilor, dar mai ales „imensa întindere a holdelor de grîu sub cerul tulbure si — le explica el lui Theo si Jo — nu m-am sfiit sa caut sa exprim tristetea, singuratatea extrema". în zilele acelea Vincent merge sa picteze în afara satului, spre He-rouville, pe platoul unde grîul alterna cu ovazul si secara formînd un urias covor valurit, de un galben deschis, ce facea ca cerul sa para si mai profund albastru. Pamîntul parea inundat de grîne... „Sînt în întregime absorbit de aceasta întindere fara margini a lanurilor de grîu, pe un fond de dealuri mari ca marea..." scrie pictorul în ultima scrisoare adresata mamei sale.

Grîul care-i înconjurase leaganul, grîul din cîm-3Ss pia Brabantului, „imensele întinderi" roscate din lunca rîului Crau revin ca un ultim lait motiv în învalmaseala de spice a celor din urma pînze din Auvers. Dar deasupra acestei stralucitoare recolte, pe cerul portocaliu, zboara niste corbi! Acum cînd Vincent singur si-a pronuntat sentinta, el nu mai reprezinta moartea în care „nu e nimic trist", ca seceratorul blond din Saint-Remy; ea e corbul sinistru care, cu mult timp în urma înca, zbura pe deasupra ruinelor turnului din Nuenen si peste mor-mîntul pastorului. Puterile beznei, împotriva carora Vincent a

luptat întreaga lui viata, se reîntorc acum ca sa întunece roadele verii. Dar cine va putea spune cum va arata „dimineata înaltatoare", ca sa folosim expresia unui alt vizionar. . .?

ULTIMELE ZILE

La 14 iulie, Vincent picteaza Primaria din Auvers, ce pare, împodobita cum e, cu drapele si lampioane, derizorie si trista ca un sfîrsit de petrecere; piata pustie parca ar fi scena unui teatru dupa ce piesa s-a terminat. In aceeasi zi, Theo îi scrie: „Sîntem ca niste carutasi care, dupa ce caii s-au opintit din greu, aproape ca au ajuns în vîrful dealului..." De la Leyda — unde locuieste acum mama — spera sa mearga la Haga, sa-1 vada^ pe Mesdag ca „sa-i vorbeasca de Corot", apoi sa se întoarca prin Anvers „cu un tablou de Diaz". „Domnii aceia" — Boussod si Valadon — dau de înteles ca vor lua nu se stie ce decizie în legatura cu situatia lui Theo.

Acesta îsi lasa sotia si copilul în Olanda si dupa cîteva zile se reîntoarce la Paris. Vincent continua sa picteze obsedat de insolubila problema a muncii sale, de ideea ca ea e o povara pentru fratele sau, pentru familia fratelui sau. La 23, scrie: „Poate as vrea sa-ti scriu despre multe lucruri, dar în primul si în primul rînd mi-a trecut pofta, si-apoi simt ca e inutil".

... Oboseala. si totusi înca se înversuneaza sa lucreze la Gradina lui Daubigny — „una din pîn-zele cele mai elaborate" — si din nou cere culori fiindca trebuie sa continue pîna la capat, orice s-ar întîmpla. „Chiar si pictorii stau la pînda." vincent nu mai crede în uniunea dintre negustori si impresionisti si daca totusi s-ar realiza, n-ar fi decît o uniune vremelnica.

Aceasta scrisoare din 23 iulie este, de fapt, ultima. Ea începe exact cu aceleasi fraze ca si cea — atît de des citata — care a fost gasita asupra lui Vincent si e considerata ca fiind ultima. Aceasta repetitie a facut sa se creada, asa cum remarca Dr. Hulsker, ca este vorba de o ciorna lasata de-o parte si ca a fost scrisa o a doua versiune care a si fost expediata. Poate ca Vincent a rescris începutul pentru ca prea semana cu o scrisoare de adio: „Nu era nevoie sa ma linistesti în privinta bunastarii caminului tau, scria el, cred ca am vazut si ce-i bine si latura cealalta ..."

Theo poate trai fericit alaturi de ai sai „viata adevarata". Ca si pîna acum, în diverse alte împrejurari, Vincent va trebui sa se dea la o parte, de data aceasta însa definitiv, va trebui sa dispara pentru ca aceasta fericire sa se realizeze, între Vincent cel care s-a nascut mort, a carui viata a uzurpat-o, si acest Vincent care abia s-a nascut si vrea sa traiasca, transferul trebuie sa-1 faca el, Vincent, cal al carui destin s-a încheiat.

Opera e totusi o realitate, dar de-acum e în afara lui, în afara lor. „si cu toate acestea, scumpul meu frate, exista un lucru pe care ti l-am tot spus si pe care ti-1 mai spun odata, cu toata greutatea ce i-o poate da efortul de gîndire ce cauta cu asiduitate sa gaseasca mijlocul de a face totul cît mai bine — si îti mai spun înca o data ca voi considera totdeauna ca tu esti altceva decît un oarecare negustor de Corot, ca prin intermediul meu

tu ai partea ta chiar la productia anumitor pînze, care chiar în toiul dezastrului îsi pastreaza seninatatea. .."

Dezgustul îl copleseste, dar îndoiala nu a pus înca stapînire pe el. E linistit, opera lui poate astepta zorii ce vor veni. Vincent a scapat de amaraciunea si de îngrijorarea de altadata si aproape ca nu mai are regrete. E împacat cu propria-i con stiinta, considera ca si-a facut datoria. Theo nu-i va citi scrisoarea decît dupa moarte. Iar dincolo de aceste cîteva fraze, nu mai e nimic decît un fapt consumat. Un gest nebunesc — s-a scris ... Ce enormitate! N-a fost decît un gest de disperare, nimic mai mult. Caci si de data aceasta Jo-gica si simtul absolutului au condus gîndirea si mîna lui Vincent: dispare pentru ca altii sa poata trai; merge pîna la capatul ciclului unui destin pe care-1 accepta dincolo de sine însusi.

RELATĂRILE MARTORILOR

Sa dam acum cuvîntul celui mai simplu dintre martori, tînara fiica a hangiului Ravoux — „femeia în albastru" — careia Vincent îi facea portretul cu o luna în urma. în 1953, la întrebarile puse de Maximilien Gauthier, pentru Les Noh-velles Litteraires, Adeline Ravoux — vaduva Gai-rie — îsi deapana amintirile: „De dimineata, devreme ca în toate celelalte zile, s-a dus pe cîm-pia din preajma castelului, s-a întors sa prîn-zeasca si a plecat din nou. Nimic în atitudinea lui nu ne putea face sa presimtim ceea ce avea sa se întîmple. Pîna atunci, fara nici o exceptie, a luat cina acasa si de aceea am si fost îngrijorati cînd am vazut ca se face seara si nu se mai întoarce. L-am asteptat multa vreme, apoi ne-am hotarît sa punem masa si sa mîncam supa. Apoi ne-am asezat afara în fata usii ca sa ne mai racorim cînd, în sfîrsit, l-am vazut trecînd prin fata noastra ca o umbra, fara sa ne spuna un cuvînt. A traversat sala cu pasi mari si s-a urcat în camera lui. Era de-acum atît de întuneric încît doar mama a bagat de seama ca se tinea de coaste ca un om pe care îl doare ceva. si imediat i-a spus tatei: «Ar trebui sa mergi sa vezi ce-i. Eu credea domnul Vincent nu se simte prea bine». Tata a urcat. L-a auzit gemînd si a intrat. Domnul Vincent era întins pe pat. I-a aratat rana si i-a spus ca de data aceasta nadajduieste ca n-a ratat Lovitura. Trebuia chemat un medic. S-au dus mai întîi la medicul care venea de doua ori pe saptamîna la Auvers si care îngrijea tot satul. Nu l-au gasit. Atunci s-au gîndit la doctorul Gachet care nu practica medicina la Auvers, iar noi acasa la el n-am fost niciodata. Cînd a sosit, am avut impresia ca dl. Vincent si doctorul nu se cunosteau".

Declaratia Adelinei Ravoux se contrazice asupra unui punct important cu amintirile lui Paul Ga-chet-fiul, publicate în revista Aesculape. Acesta afirma ca doctorul Mazery era prezent cînd tatal sau a ajuns la capatîiul bolnavului pe care l-au examinat împreuna. A vrut oare doctorul Gachet sa diminueze prin acest pretins conciliabul medical raspunderea tatalui sau pentru tratamentul bizar pe care l-a prescris? — nici o interventie, nici extractie posibila, supraveghere si repaus absolut.

Marturia precisa a Adelinei Ravoux prezinta interes si dintr-alt punct de vedere. La întrebarea pe care i-o pune Maximilien Gauthier, doamna Carrie raspunde:

„Tatal meu a sustinut mereu ca cei doi n-au schimbat nici macar un singur cuvînt".

în realitate, aceasta tacere confirma ruptura dintre Vincent si Gachet, intervenita dupa incidentul iscat din cauza pînzei lui Guillaumin. întrevederea a fost scurta.

,,De altminteri, continua doamna Carrie, doctorul Gachet nici macar adresa lui Theo n-o stia; ne-a cerut-o cînd a coborît si ne-a spus ca nu mai e nimic de facut si ca nu ne ramîne decît sa anuntam familia si jandarmeria. Tatal meu si-a petrecut noaptea alaturi de domnul Vincent si era numai el singur acolo cînd au venit jandarmii. Unul dintre ei se numea Rigaurr.ont. Cînd l-a interogat pe domnul Vincent, acesta i-a raspuns foarte calm ca asta nu priveste pe nimeni, ca era liber s-o faca si ca nu va mai scoate un cuvînt."

Relatari oarecum diferite au fost facute si da alti martori, mai cu seama de catre pictorul olandez Anton Hirschig, dar autenticitatea lor pare la fel de dubioasa ca si afirmatia potrivit careia Vincent s-ar fi omorît în curtea unei ferme din spre Chaponval, pe strada Boucher. Un taran care 1-a vazut în ziua aceea cica l-ar fi auzit morma-ind: „E imposibil, e imposibil".

Este probabil ca Vincent a voit sa moara asa cum a trait, departe de toti. A urcat în spatele castelului, cu fata spre acele „imense întinderi" ce reprezentau în acelasi timp si munca si viata si singuratatea lui. si asa cum scria în legatura cu „Seceratorul mo.rtii": „totul se petrece într-o lumina vie sub un soare care inunda lume?, cu o lumina de aur fin".

O alta relatare, emotionanta si exacta, a fost facuta de Emile Bernard într-o scrisoare în care-1 pune la curei) i pe Albert Aurier cu drama de la Auvers: „Scumpul nostru prieten Vincent a murit acum patru zile.

Cred ca ai si început sa banuiesti ca s-a omorît singur. într-adevar, duminica seara s-a dus pe o cîmpie de lînga Auvers, si-a proptit sevaletul de o capita si s-a dus în spatele castelului unde s-a împuscat. Din cauza socului violent (glontele a trecut pe sub inima) a cazut, s-a_ ridicat, de trei ori consecutiv, ca sa se reîntoarca la hanul unde locuia".

Acest ultim detaliu probabil ca trebuie pus pe seama misticismului lui Emile Bernard care stabileste o identitate între drama lui Vincent si patimile lui Hristos. Faptul relatat nu e sigur dar nu e imposibil. Glontele a ricosat dintr-o coasta si a ajuns în abdomen de unde doctorul Gachet, potrivit relatarilor fiului sau, ar fi considerat ca e imposibil sa fie extras. E de mirare totusi ca nu s-a întreprins nimic, ca n-a fost chemat un practician mai competent în materie de chirurgie si ca Vincent a fost lasat sa moara fara ca medicul sa fi încercat sa-1 salveze.

In seara aceea doctorul Gachet nu s-a mai reîntors în camera. A plecat acasa si^ 1-a trimis^ pe fiul sau, care avea atunci 17 ani, sa stea cu ranitul, evident pentru eventualitatea ca va trebui sa fie chemat din nou. Paul Gachet-fiul mi-ajconfir-mat, în 1949, ca a petrecut noaptea la capatîiul lui Vincent van Gogh. Adeline Ravoux precizeaza însa ca tatal ei era singur în momentul în care au sosit jandarmii, adica

dimineata. S-a spus de asemenea ca Hirschig a vegheat alaturi de Ravoux — probabil ca au facut de veghe cu rîndul. Aceste marturii pot sa nu fie contradictorii...

„Tatal meu a gasit adresa printre hîrtiile lui — mai spune doamna Carne — si i-a trimis o telegrama domnului Theo. .." Aceasta „telegrama" pare sa fi fost în realitate scrisoarea doctorului pe care Hirschig i-a dus-o a doua zi de dimineata lui Theo, la galeria din bulevardul Montmartre. „Regret nespus de mult ca va tulbur linistea. Cred însa ca e de datoria mea sa va scriu imediat. Astazi, duminica seara pe la orele 9 am fost chemat din partea fratelui dumneavoastra, Vincent. Cînd am ajuns la el, l-am gasit cît se poate de rau. S-a ranit... Neavînd adresa dumneavoastra deoarece n-a vrut sa mi-o dea, aceasta scrisoare va va parveni prin Casa Goupil.. ."

Or, dupa Louis Anfray {Arts-Documents, dec. 1954), aceasta scrisoare ar fi fost publicata cu doua pasaje lipsa. Fara sa se poata afirma ceva precis — inginerul V. W. van Gogh nu a dat nici un raspuns corespondentului sau care dorea sa cunoasca pasajele cenzurate — se poate presupune ca doctorul Gachet îl informa pe Theo asupra incidentului care a pus capat relatiilor sale cu Vincent, incident a carui natura si ale carui motive exacte ramîn de fapt necunoscute. „în legatura cu relatiile dintre Vincent si Gauguin si dintre Vincent si doctorul Gachet înca nu s-a spus ultimul cuvînt," scrie inginerul Van Gogh.

Theo a plecat i-mediat spre Auvers unde a ajuns în dimineata zilei de luni. Vincent era în pat si dupa toate aparentele nu avea dureri. Theo a izbucnit în lacrimi. „Nu plînge, i-a spus Vincent, am facut-o pentru binele tuturor..."

Apoi au discutat mult în olandeza; nimeni n-a înteles nimic din convorbirea lor.

Theo i-a scris imediat sotiei sale ca s-o informeze despre drama: „Trebuie sa stii ca viata lui e poate în pericol...

Bietul baiat, n-a prea avut parte de fericire si-acum nu mai are nici macar o speranta; 1-a apasat prea greu singuratatea... Mi-a spus ca tu nici nu banuiai ce viata trista a avut. Ah! daca am putea sa-i dam un dram de curaj. Totusi nu fii prea îngrijorata fiindca el a mai fost în aceeasi situatie disperata si constitutia lui robusta a învins".

Theo vrea sa-isî pregateasca sotia pentru vesti mai triste. E greu de presupus ca a crezut în posibilitatea unei vindecari. Nu se poate trai cu un glonte în abdomen. în ceea ce priveste „dramul de curaj" de care vorbea, era de asemenea prea tîrziu... „E inutil, raspunde Vincent, tristetea va dura toata viata. .."

îsi petrece ziua linistit, fuimiîndu-si pipa si discu-tînd ou Theo. Nu are nici un regret. Cînd doctorul Gachet îi spune ca s-ar putea sa fie salvat, Vincent sopteste: „Va trebui deci s-o iau de la- nceput".

Spre seara, puterile încep sa-1 paraseasca. Se lasa noaptea. Nu mai e nimic de facut, se apropie sfîr-situî, un sfîrsit prematur ce pare sa fie linistit, usor ca un sfîrsit firesc. Mai

sopteste cîteva cuvinte: „Acum mi-ar placea sa ma reîntorc acasa", apoi închide ochii si se stinge, la ora unu si jumatate, fara sa-si mai fi redobîndit constiinta.

Vincent „a luat moartea ca sa se duca într-o stea" ...

XX DIN ACELAsI SINGE . ..'

„Ieri, miercuri, 30 iulie am sosit la Auvers catre ora zece — continua Emile Bernard în scrisoarea lui catre Albert Aurier. Theodore van Gogh, fratele lui, era acolo cu doctorul Gachet. De asemenea si Tanguy (sosise acolo înca de pe la noua). M-a condus Charles Laval. Sicriul era închis iar eu am ajuns prea tîrziu ca sa-1 mai pot vedea pe cel care s-a despartit de mine, cu patru ani în urma, plin de sperante. Hangiul ne-a povestit toate detaliile accidentului si despre vizita nerusinata a jandarmilor care au venit chiar la patul lui ca sa-i reproseze un act de care numai el era raspunzator ..."

Preotul din Auvers-sur-Oise nu va fi nici el mai demn si nici mai caritabil decît jandarmii. Refuza sa dea dricul parohiei pentru un „sinucigas" astfel ca primaria din Mery, comuna vecina, îl va oferi pe al sau spre a-1 conduce pe pictor spre lacasul de veci.

„L-au asezat pe niste capre în sala cea mare pe care domnul Theo si tata au transformat-o în camera mortuara, aducînd lumînari si jerbe de flori — a povestit Genmaine Ravoux; pe pereti erau agatate ultimele pînze ale domnului Vincent. Cum s-ar putea uita toate acestea?"

Emile Bernard e cel care i-a sugerat lui Theo ideea acestei prime si ultime expozitii. Nu spune acest lucru în rîndurile pe care i le trimite lui Albert Aurier, dar îi scrie: „Pe peretii salii în care era expus corpul au fost prinse toate pînzele lui pictate în ultimul timp si care pareau ca o aureola în jurul lui, iar stralucirea geniului ce se degaja din fiecare tablou facea ca aceasta moarte sa li se para artistilor si mai cruda. Pe sicriu s-a pus o simpla pînza alba si multe flori, floarea soarelui care-i placea atît de mult, dalii galbene, flori galbene peste tot. Daca îti mai amintesti, galbenul era culoarea lui preferata, simbol al luminii pe care el o dorea în inimi si în opere. sevaletul, mapa si pensulele lui au fost asezate pe jos, în fata sicriului.

Au venit multi oameni, mai ales artisti printre care i-am recunoscut pe Pissarro si Lauzei, pe ceilalti nu-i cunosteam, dar au venit si oameni de prin partea locului care l-au cunoscut sau l-au vazut o data sau de doua ori si care-1 iubeau pentru ca era atiît de bun ,si de omenos.

Iata-ne adunati în jurul acestui sicriu care tainuieste un prieten în tacerea suprema. Ma uit la studiile lui: o pagina de suferinta foarte frumos interpretata dupa Delacroix: Fecioara si Isus. Niste ocnasi care dau ocol unei închisori înalte, pînza dupa Dore, ce simbolizeaza cu o cumplita acuitate propriul lui sfîrsit. N-a fost oare viata pentru el, asemenea acelei închisori înalte, cu ziduri atît de înalte, atît de înalte ... iar acei oameni umblînd fara ragaz în pivnita aceasta nu sînt ei oare bietii artisti, bietii blestemati, minati de biciul desti-nului ..."

Cei pe care Bernard nu-i cunostea si se aflau alaturi de mos Tanguy, de Laval si de Andre Bonger, fratele lui Jo, erau Hirschig, Van der Valk, un alt pictor olandez care lucra la Auvers, si domnisoara Mesdag cu care avea sa se casatoreasca.

„La ora trei corpul a fost ridicat, purtat de prietenii lui pîna la dric. Cîtiva dintre cei de fata plîngeau. Thecdore van Gogh, care si-a adorat fratele si 1-a sprijinit permanent în lupta lui pentru arta si independenta, plîngea în hohote...

Afara era un soare cumplit, iar noi urcam pantele din Auvers vorbind despre el, despre imbol dul îndraznet pe care el 1-a dat artei, de marile proiecte pe care le avea în cap, de binele ce 1-a facut fiecaruia dintre noi."

Cimitirul e la marginea podisului ce domina valea, fata în fata cu holdele de grîu pe care Vin-cent le recolta în pînzele lui. Totul era scaldat în stralucitoarea lumina a soarelui care era pe cer, asa cum l-ar fi dorit Vincent „în deplina glorie". Doctorul Gachet a rostit cîteva cuvinte la care Theo n-a putut raspunde decît cu un „multumesc" .. .

„Apoi ne-am reîntors. Theodore van Gogh e zdrobit de durere; toti cei care au participat la înmormîntare pleaca, foarte emotionati, unii spre casele lor, altii la gara.

Laval si cu mine ne întoarcem la Ravoux unde discutam despre el...

Dar cred ca e destul, dragul meu Aurier, cred ca-i destul, nu-i asa, cît ti-am scris despre aceasta trista zi. stii desigur cît l-am iubit si banuiesti cît de mult am plîns. Nu-1 uita si încearca, dumneata care ai fost criticul lui, sa mai spui cîteva cuvinte astfel încît toata lumea sa stie ca înmormînta-rea lui a fost o apoteoza într-adevar demna de inima lui nobila si de marele lui talent."

Aceste cuvinte sînt scrise de un artist, de un baiat de douazeci si doi de ani, a doua zi dupa eveniment. si Emile Bernard e cel care are dreptate: caci a fost într-adevar o „apoteoza" a prieteniei si a naturii — nu „sinistra îngropaciune" pe care o evoca Andre Malraux în omagiul rostit la funeraliile lui Georges Braque.

Tocmai Georges Braque pare sa rezume tragicul destin al lui Vincent van Gogh în aceste fraze: «Artistul e cel care trebuie sa hraneasca pictura, s-o hraneasca cu propria sa fiinta, cu propriul sau spirit, aproape pîna cînd din aceasta cauza ajunge sa-si piarda cunostinta, sa-si piarda tot smgele. Sa se angajeze pîna la primejdie pe calea fidelitatii totale. Arta e o rana care devine lumina".

Aceasta rana 1-a ucis pe Vincent.

EFORTURI INUTILE . . .

Theo, doctorul Gachet si fiul acestuia s-au întors si ei la hanul lui Ravoux. Theo le-a oferit prietenilor care erau acolo pînzele lui Vincent, invi-tînd pe fiecare sa ia ce-i place mai mult. Hangiul Ravoux a refuzat darul deoarece avea Primaria din 14 iulie si

portretul fiicei sale. Doctorul Gachet „nu s-a lasat rugat si cu ajutorul fiului sau a împachetat o multime de pînze" ... spune Adeline Ravoux. Dar gratie dublului dar, cel pe care Theo 1-a facut doctorului si cel pe care fiul acestuia, Paul Gachet, 1-a facut muzeului Luvru, Franta avea sa posede macar cîteva din capodoperele pictorului. S-a spus si s-a încercat sa se demonstreze, avîn-du-se în vedere darul pe care Theo 1-a facut atunci, gestul acela care astazi apare ca deosebit de generos, ca Theo manifesta foarte putin interes fata de opera fratelui sau. Dar Vincent ar fi procedat altfel? Desi avea constiinta valorii lor, el îsi arata atasamentul fata de propriile-i pînze facînd totdeauna cel putin cîte o replica la fiecare portret, deoarece originalul îl lasa modelului, fie ca era vorba de locotenentul Milliet, de „Leagan", de factorul Roulin sau de fiica hangiului. Daca aceste opere ar fi fost fara valoare, Theo avea oricum destule alte pînze pentru a pastra amintirea fratelui sau; iar daca ele ar fi fost sortite sa „urce", din acelasi motiv Theo ar fi fost într-o buna zi posesorul unei averi. Putea deci face un gest generos fata de cei ce-au fost lînga Vincent în ulti-mile lui zile. Sau poate ca lasîndu-i pînzele acelea doctorului Gachet, el încerca sa dea astfel uitarii o neîntelegere, un incident, cel pe care fragmentele taiate din scrisoarea catre Theo ne împiedica sa-1 cunoastem.

„Am o durere care ma va apasa multa vreme si care, fara îndoiala, va dainui în sufletul meu toata viata — scrie Theo. Oh! mama, noi eram într-adevar din acelasi sînge".. .

în aceeasi scrisoare subliniaza, referindu-se lacei ce l-au cunoscut pe Vincent, ca „acum totivorbesc numai despre talentul lui..."

Ar vrea, si considera ca într-adevar e de datoria lui, sa-1 faca pe Vincent cunoscut prin opera sa, sa-1 faca el însusi cunoscut pe fratele sau. De aceea, începînd din 12 august îi scrie doctorului Gachet în acest sens, iar la 12 septembrie reconfirma, tot în scris, ca ar fi foarte fericit „sa citeasca tiparit ceea ce dumneavoastra credeti despre el"1. Lucrarea va ramîne însa în itadiul de proiect. Theo va cere si concursul celui care a scris pentru prima oara despre Vincent si a înteles pictura lui mai bine si mai profund chiar decît Theo. La 27 august, se adreseaza lui Albert Aurier, su-gerîndu-i sa scrie o biografie pentru care se ofera sa-i furnizeze datele necesare. I-a cerut lui Durand-Ruel sa organizeze o expozitie în galeria sa. Durand-Ruel „nu e înca decis dar sper ca voi obtine sala.

Acolo as vrea sa prezint un catalog cu o scurta biografie si daca doriti am putea discuta împreuna daca nu ar fi cazul sa se faca un volum mai mare cu ilustratii si cu fragmente din diferite scrisori". Contrar celor scrise de L. Roelandt, Albert Aurier n-a refuzat propunerea lui Theo; dimpotriva, doua zile mai tîrziu, 1-a informat de intentia lui Theo pe Emile Bernard: „Theodore van Gogh mi-a scris spre a-mi spune ca intentioneaza sa organizeze la Durand-Ruel o expozitie cu operele fratelui sau. Se ofera sa-mi furnizeze toata documentatia necesara pentru un studiu critico-bio-grafic asupra lui Vincent. Cunosti mult prea bine dragostea si admiratia ce o nutresc fata de operele lui Van Gogh ca sa mai fie necesar sa-ti spun cu cîtâ graba accept aceasta sarcina atît de dificila dar atît de nobila".

în schimb, Durand-Ruel tergiverseaza lucrurile si în cele din urma da un raspuns negativ. Potrivit celor stabilite înca înainte de moartea lui Vincent, familia Van Gogh a închiriat un apartament la primul etaj al aceluiasi imobil din cite Pigalle. Theo vrea de asemenea sa recupereze pînzele îngramadite în mansarda lui Tanguy.

La 18 septembrie, desi e coplesit în acelasi timp de munca lui curenta, de durere, de starea îngrijoratoare a sanatatii lui, dar cine stie? poate si de anume remuscari, Theo face apel la Emile Bernard, contînd pe simtul lui artistic si totodata pe entuziasmul lui, ca sa-i trezeasca pe ceilalti din indiferenta: „Acum ne-am mutat, dar cantitatea de tablouri e coplesitoare. Nu izbutesc sa organizez un ansamblu care sa ofere o privire generala asu-pra operei. Cînd am vazut la Auvers cu cîta pricepere organizati un ansamblu, m-am si gîndit ca atunci cînd va fi de facut o expozitie va voi ruga sa ma ajutati s-o organizez. Durand-Ruel m-a refuzat categoric si deocamdata nu pot face altceva decît sa agat cît mai multe tablouri la mine acasa ca sa le pot arata oricui ar vrea sa-i vada opera".

DUPÂ sASE LUNI ...

Eforturile lui Theo nu vor da nici un rezultat... Durerea pricinuita de moartea fratelui sau a lovit într-un organism subrezit de boala. Spre sfîrsitul lui septembrie, starea sanatatii lui se agraveaza si brusc se produce o noua drama. si în aceasta privinta marturiile sînt imprecise si în legatura cu multe lucruri se pastreaza o tacere deliberata. Dar uneori adevarul poate fi gasit si în afara faptelor. în clipa cînd a pierit, Vincent a luat cu sine o parte din Theo care acum numai e decît un om lipsit de ceea ce era mai bun în fiinta sa. Ce angoase s-au acumulat în sufletul lui zi de zi? Pe neasteptate, dupa o noua discutie mai violenta cu patronii sai, Theo îsi^ da demisia, lucru pe care n-a îndraznit niciodata sa-1 faca: îsi da demisia ca si cum, în sfîrsit, ar raspunde^ dorintei lui Vincent, acelor apeluri de altadata pe care i le trimetea zilnic din Drenthe. Sa-si £i reprosat Theo, dupa sinuciderea lui Vincent, ca e un bicisnic? Gestul acesta de razvratire, devenit de-acum inutil, îl face oare pentru a-si usura con stiinta? Problemele care l-au preocupat pe Vincent si pe prietenii sai vor marca primele semne de dezechilibru. îi telegrafiaza lui Gauguin: „Asigurat plecarea la tropice urmeaza banii" ... Dar vestea e imaginara. Apoi îsi

manifesta dorinta de a închiria cafeneaua „Tambourin", ca sa creeze acolo o asociatie de pictori asa cum dorise fratele sau.

„Viata adevarata", care 1-a tinut departe de Vincent, nu-i mai inspira decît spaima si scîrba. Vrea sa^si ucida sotia si copilul. în legatura cu toate acestea cunoastem doar putine lucruri. La 12 octombrie, Theo trebuie internat în sanatoriul doctorului Dubois, iar dupa trei zile în sanatoriul doctorului Emile Blanche. Atins de o paralizie generala, care de fapt e o criza de dementa, Theo a un om condamnat. O usoara ameliorare a starii lui îi permite Johannei sa-1 duca în Olanda.

Dar o noua criza impune transferul bolnavului în sanatoriul doctorului Willem Arntsz, la Utrecht, unde si moare în ziua de 25 ianuarie 1891 într-o stare de prostratie completa. Va fi înmormîntat la Ltreeht, la 29 ianuarie, exact la sase luni dupa moartea fratelui sau. Hemiplegie ca urmare a unei nefrite cronice — iata diagnosticul acestei morti. Sau mai precis, pretextul ei. Fiindca Theo a murit de moartea lui Vincent.

UN ADEVĂRAT PRIETEN

Credincios prieteniei si promisiunii pe care, fara îndoiala i-a facut-o lui Theo dupa înmormîntare, Emile Bernard vrea sa dea curs proiectului de a organiza o expozitie. Aflînd de moartea celui de care ar fi trebuit sa se simta apropiat prin mizerie si prin pasiunea comuna pentru pictura, Gauguin i-a scris lui Bernard doar atît: „Oricît de trista ar fi vestea acestei morti, ea ma îndurereaza prea putin fiindca eu am prevazut-o si stiam cît sufera bietul baiat care trebuia sa lupte cu nebunia lui..."

în legatura cu proiectul lui Bernard, despre care a fost informat prin Serusier, Gauguin scrie acest post-scriptum destul de crud: „... Organizati o expozitie cu lucrarile lui Vincent. Ce stângacie! stiti cît de mult îmi place arta lui Vincent. Dar data fiind tîmpenia publicului, e cu totul lipsit de sens sa-i amintim acum de Vincent si de nebunia lui, tocmai în momentul cînd fratele sau e în aceeasi situatie. Multi spun ca pictura noastra e nebunie. Ar însemna sa ne provocam noua însine un prejudiciu fara sa-i facem vreun bine lui Vincent, etic ...

Ma rog, faceti-o. Dar e o IDIOŢENIE". Dupa moartea lui Theo, doamna Van Gogh-Bonger s-a declarat de acord ca Emile Bernard sa organizeze expozitia si — faptul e precizat într-o scrisoare — îi pune la dispozitie suma de 600 franci. Reîntoreîndunse în Olanda, alaturi de familie, Johanna n-a mai vrut sa revina în Franta, dupa moartea sotului.

Emile Bernard înttmpina cele mai mari greutati în încercarea sa de a da curs proiectului. Cu toate acestea, în 1891, lui Vincent van Gogh i s-au adus doua omagii publice: primul la „Independenti", unde au fost expuse numai zece pînze, care însa au suscitat un articol entuziast al lui Octave Mirbeau în l'Ecbo de Paris: „Printre multe banalitati, printre înca si mai multe imposturi, stralucesc pînzele regretatului Van Goigh. Iar în fata lor, în fata crepului negru ce le îndoliaza si care atrage asupra lor atentia multimii nepasatoare de trecatori, simti ca te cuprinde o mare tristete la gîndul ca acest pictor deosebit de dotat, acest ar-trist atît de vibrant, atît de intens, atît de vizionar nu mai exista".

Un al doilea omagiu i-a fost adus la Bruxelles de catre Grupul XX. Dar abia în anul urmator si cu un numar infim de tablouri — saisprezece pînze împrumutate de Tanguy — Emile Bernard a reusit sa organizeze în galeria Le Parc de Boutte-ville pruna expozitie particulara consacrata lui Van Gogh.

între timp, pierzîndu-si speranta ca va mai putea fi realizat proiectul unei expozitii la Paris, si pregatind ea însasi o retrospectiva la Amsterdam, Johanna îl însarcineaza pe fratele ei, Andre Bon-ger, care locuieste la Paris, sa-i trimita din tablourile lui Vincent cele pe care le considera mai bune precum si mobilierul din apartament.

Cîte pînze se gaseau la Paris? în mod cert cinci-sase sute, din care aproximativ trei sute au fost trimise în Olanda. Celelalte? O scrisoare de-a Johannei adresata lui Emile Bernard lasa sa se înteleaga ce s-a întîmplat cu celelalte: „... el (este vorba de Andre Bonger) a primit în contul meu 200 fr. pentru niste tablouri de Vincent.. . Credeti ca veti putea face ceva cu 600 fr.? Fiindca banii acestia destinati expozitiei vor ramîne mereu la dispozitia dumneavoastra, si daca mai vînd ceva veti avea bani în plus. .."

Aceste detalii pe care le da Louis Anfray în Arts-Documents din Geneva, gratie documentelor lui Emile Bernard, ne îngaduie sa credem ca mai bine de 200 de pînze ale lui Vincent, pe care cumnatul lui Theo le-a considerat fara valoare, au fost vîndute la un pret derizoriu. Tocmai de aceea Emile Bernard putea scrie în legatura cu aceste pînze ca sînt... „aproape aruncate ca niste lucruri de nimic, zac pe tarabele negustorilor de vechituri de pe bulevardele Clichy sau Rochechouart". si cam în aceeasi termeni Albert Aurier îi semnala surorii sale un Buchet de flori „la un negustor de lucruri de ocazie. L-ar fi dat cu vreo cincisprezece franci."

IŢI VOI ÎNAPOIA BANII"

Johanna nu actioneaza sub impusul cupiditatii, deoarece ea destina banii realizati din aceste vîn-zari organizarii unor expozitii, ci pentru ca ignora valoarea unei oipere, în care nici altii, pe vremea aceea, nu credeau mai mult, chiar daca erau admiratori ai lui Vincent, caci în caz contrar tablourile lui n-ar fi ramas atîta amar de vreme pe tarabele negustorilor de lucruri de ocazie. Pînzele acestea se aflau în afara comertului de arta si doamna Van Gogh putea foarte bine sa creada, asa cum crezuse sotul ei si înca multi altii, ca erau de-ajuns 300 de pînze pentru a perpetua memoria lui Vincent si pentru gloria pictorului daca, oîndva, talentul lui (nimeni nu îndrazneste sa spuna geniul lui) va fi recunoscut. Nici vorba sa fie daruite vreunui muzeu care în mod sigur le-ar fi refuzat. Asa ca ar fi fost poate mai bine sa procedeze ca Theo si sa le ofere vechilor lui prieteni.

Dupa ce ideea unei expozitii a fost abandonata, pentru ca nu s-a gasit nici o galerie care sa se arate interesata de o asemenea expozitie, tot lui Emile Bernard i-a revenit misiunea de a ambala lucrarile alese pentru a fi trimise în Olanda.

Johanna — care pare sa fi actionat destul de repede dupa moartea lui Theo — îi scrie lui Emile Bernard: „La 1 mai, deschid o pensiune la Bus-sum si cred ca voi putea cîstiga destul pentru nevoile mele si ale copilului. E o caisa frumoasa în care vom fi mult mai

bine instalati copilul, tablourile si eu, decît în micul nostru apartament din Paris, în care, totusi, ne-am simtit atk de bine, si unde mi-am petrecut cele mai fericite zile din viata mea. Sa nu credeti cumva ca tablourile vor fi puse în pod sau în vreo debara. Ele vor decora toata casa si sper ca veti veni si dumneavoastra în Olanda si veti putea vedea daca am avut sau nu grija de ele".

Locul acestei stralucitoare opere — si care în mod cert, împreuna cu lucrarile reunite în Muzeul Kroller-Muller, reprezinta marea parte a lucrarilor lui Vincent — era însa altundeva decît într-o pensiune provinciala. Ea se afla astazi la Rijksmuseum din Amsterdam cladit anume ca s-o primeasca. Inginerul Vincent Willem van Go>gh, fiul lui Theo, a cedat-o guvernului olandez împreuna cu ahe pînze si desene de-ale impresionistilor, pentru suma de optsprezece milioane si jumatate florini, cam doua miliarde de franci vechi.

Vincent si -a dat sufletul — dar asa precum voise a restituit si banii.

DESTINUL OPEREI

Vincent van Gogh se decide sa se consacre desenului în primavara anului 1880, cînd se afla în Borinage. Opera lui se esaloneaza deci de-a lungul a numai zece ani, în cursul carora, în mod cert, a realizat — tinînd seama si de lucrarile disparute — peste 1 000 de desene si acuarele si aproape 900 de picturi în ulei. în copilarie, apoi la Londra si la Haga, a facut, desigur, cîteva desene asa cum era în stare sa le deseneze orice adolescent de vîrsta lui. Ele nu sînt incluse în opera lui artistica.

Ultima editie a Catalogului J. -B. de La Faille (Meulenihoff International, 1970) mentio-neaza dintr-un total de 875 de pînze, 145 de tablouri semnate. Nici unul dintre acestea nu poarta numele de Van Gogh ci numai prenumele.

Dupa prima sa prezenta publica, la „Independenti", unde a participat cu trei pînze, Vincent îi scria fratelui sau: „ ... prin urmare numele meu va trebui inserat în catalog asa cum îl semnez eu pe pînze, adica Vincent si nu Van Gogh, pentru bunul motiv ca aici nimeni nu stie cum se pronunta acest nume".

într-adevar, dupa cum se stie, felul în care pronuntam Van Gogh este la fel de fals si de gresit din punct de vedere al limbii olandeze ca si Juan din punctul de vedere al limbii spaniole.

Oare numai aceasta ratiune de ordin fonetic sa explice de ce anume Vincent a adoptat aceasta semnatura? El semna si cu prenumele înca din pe-rioada olandeza. Se ambitiona (traise si la Londra, si la Paris) sa fie cunoscut si în afara frontierelor tarii sale? Sau poate mai mult decît atît, semnînd Vincent, el voia sa-si renege neamul sau de pastori si negustori (pe vremea aceea îl detesta)? Caci asa dupa cum îi scria lui Theo nu voia „sa fie un Van Gogh".

Dar Vincent nu acorda prea mare importanta-acestei chestiuni. El foloseste uneori semnatura — enorma semnatura de pe Marina din Saintes-Ma-ries, de pilda — ca o nota de culoare.

Din Arles îi scrie fratelui sau: „începusem sa-mi semnez pînzele dar am renuntat foarte repede, mi se parea ceva idiot".

La moartea lui Vincent, operele lui erau relativ dispersate. Toti biografii pictorului scriu ca în timpul vietii s-a vîndut numai o singura pînza: Viile rosii (F. 495), cumparata la Bruxelles de Anne Boch cu 400 fr.

Or, potrivit unei note a lui E. Tralbaut, citata-de Pierre Cabanne în lucrarea sa Van Gogh (Ed. Somogy) — de altfel autorul nu tine seama ae. aceasta nota — „Cartea de vînzari" a firmei Bous-sod si Valadon ar mentiona la data de 8 iunie 1888 vînzarea tabloului Pont de Glichy (F. 303) de catre Theo van Gogh cu 250 franci. Probabil ca este vorba de altceva: acest tablou i-a fost cedat lui Ters-teeg, fapt mentionat în scrisoarea 471 a lui Vincent din primavara anului 1888.

Acelasi autor, E Tralbaut citeaza de asemenea o scrisoare de-a lui Theo din 3 octombrie 1888, adresata negustorilor Sulley si Lori din Londra, prin care confirma ca a trimis o pînza de Vincent — un autoportret — achizitionata si platita de cei doi.

Daca exceptam aceste trei pînze vîndute, schimburile facute cu alti pictori si mai ales portretele ?' alte cîteva lucrari pe care pictorul le-a daruit Modelelor sau prietenilor sai (în total nu poate fi vorba de^ nici o suta de tablouri) restul lucrarilor se aflau în vremea aceea:

- cele din perioada de dinainte de Nuenen si

Parte din lucrarile din acea epoca în atelierul

unui tîmplar din Breda, Schrauer, care a acceptat sa le depoziteze la el;

— grosul lucrarilor din aceeasi epoca (trimise lui Theo) si lucrarile ulterioare: la Theo sau depozitate la Tanguy.

CAPODOPERE VÎNDUTE DE OCAZIE

TJatorita faptului ca o buna parte din stocul de pînze de la Theo au fost vîndute negustorilor de obiecte de ocazie de catre Johanna, la începutul anului 1891 si în 1903, datorita faptului ca cele din depozitul de la Breda au fost lasate de mostenitori în voia soartei, s-au dispersat patru pîna la -cinci sute de pînze, adica mai bine de jumatate din opera pictorului.

Am relatat conditiile în care Johanna i-a cerut fratelui ei sa vînda o parte din operele ce se aflau în apartamentul din Paris. în ceea ce priveste stocul din Breda, iata pe scurt cum s-au petrecut lucrurile.

Cînd Vincent a plecat la Anvers, în 1885, si-a lasat la Nuenen toate desenele si picturile ce le avea în atelier. în anul urmator, cînd familia pastorului defunct a parasit orasul, a fost necesar ca aceste lucrari sa fie puse în niste lazi pe care, fara îndoiala, din lipsa de spatiu, vaduva le-a depozitat la tîmplarul Schrauer din Breda.

Jan Benno Stokvis, care a întreprins o ancheta cu privire la aceste pînze în anul 1927, relateaza urmatoarea întîmplare: cum una dintre pînze nu mai încapea în lada, doamna Van Ck>gh a exclamat: „Pentru Dumnezeu, macar comedia asta pas-tieaz-o pentru dwmnetea!"

în primavara anului 1890, se pregateste sa plece din Breda spre a se stabili la Leyda, unde seaflau fiicele sale. Cu acest prilej, face o scurtacalatorie la Nuenen, calatorie despre care vorbesteîntr-una din scrisori, la care Vincent raspunde:„în scrisoarea dumitale m-a izbit un fapt, spui cape cînd te aflai la Nuenen ai vazut toate lucruriledespre care stiai «ca ti-au apartinut cîndva», darca foarte linistita le-ai lasat altora".

în vremea aceea, au fost restabilite raporturile afectuoase între mama si fiu, dar nici ea si nici el nu sînt îngrijorati de soarta pînzelor care vor fi „abandonate" la tîmplarul Schrauer.

în 1903, adica dupa saptesprezece ani, tîmplarul, care fara îndoiala nu mai stia nimic de familia Van Gogh, s-a hotarît sa se debaraseze de obictele acelea pe care nu le mai reclama nimeni. Asa ca le-a vîndut, împreuna cu niste vase vechi de arama, unui negustor ambulant, pe nume Cou-vreur, pentru suma de doi florini si jumatate.

Negustorul a triat desenele si le-a vîndut dupa cum s-au ivit clientii cu cinci pîna la zece centi, în functie de marime. Un croitor din Breda, pe nume Mouwen, a avut buna idee sa cumpere ceea ce i-a mai ramas cu un florin. Or, în cele din urma, Couvreur a fost surprins ca totusi aceste lucrari au o valoare mai mare decît credea el, a încercat sa recupereze marfa vînduta la un pret atît de mic. si astfel Mouwen a putut sa mai cumpere o serie de lucrari pe care le-a platit cu 80 de florini.

Care erau operele în cauza?

Se vorbeste despre 200 de tablouri si sute de desene si schite, „toata productia din Nuenen" — ceea ce e fals, tinînd seama de faptul ca Vincent, potrivit acordului stabilit cu Theo, trimitea la Paris cea mai mare parte din lucrarile sale. De altfel, 34 de pînze din Nueaen se gasesc în fosta colectie a fiului lui Theo. Or, s-a vazut ca nu e vorba decît de o mica parte din lucrarile care se gaseau în casa lui Theo la moartea pictorului.

Daca cifra indicata este exacta, e de presupus ca erau mai degraba opere din perioada de la Haga decît din cea de la Nuenen, ca erau guase si acuarele mai degraba decît picturi în ulei. Intr-adevar, dupa ce s-a reîntors la pastorie, Vincent a plecat la Haga sa-si aduca ceea ce numea el „ca-labalîcul", adica picturile si desenele pe care le lasase în grija unui vecin înainte de a pleca la Drenthe. Aceste lucrari au ramas la „pastorie" dupa plecarea lui Vincent la Anvers si ele au consti-tuit grosul stocului depozitat de catre vaduva pas-torului.

Pînzele vîndute la un pret de nimic au continuat sa circule. începînd din 3 mai 1904, vreo douazeci de pînze din aceasta epoca si tot atîtea acuarele au fost scoase la vînzare, la Amsterdam.

Mostenitorii i-au intentat un proces tîmplarului Schrauer si l-au pierdut — asa cum se si ^cuvenea — dat fiind dispretul manifestat de vaduva pastorului fata de opera fiului ei disparut.

Faptul ca opera Iui Vincent s-a împrastiat, si la Paris si la Haga, nu înseamna deloc, asa cum s-a scris adesea, ca multe pînze s-au pierdut. în catalogul sau, J. B. de la Faille mentioneaza numai 14 tablouri despre care se vorbeste în corespondenta si nu au fost gasite. Operele dispersate au reaparut de îndata ce, în sfîrsit, a fost recunoscuta valoarea pictorului.

CATALOGUL JACOB-BAART DE LA FAILLE

Dar însasi încetineala cu care si-a croit drum re-nuraele lui Van Gogh a favorizat regruparea operelor sale. în conformitate cu Dictionarul vinza-rilor de arta al doctorului Mireur, în 1900 au fost puse în vînzare numai trei tablouri si doua desene:

Dejunul (Tavernier) 910 franci

Casa de tara (X) 1 000 franci

Nalbe (Blot) 1 100 franci

La aceea data în Olanda avusesera loc mai multe expozitii, dintre care mentionam cu precadere pe cea de la Haga, din mai 1882 (89 tablouri), apoi cea care a fost organizata de Johanna van Gogh la Amsterdam în iarna anului 1892—1893 si care •cuprindea 87 picturi, si cea din Rotterdam, în 1896, cu 78 de opere din epoca parisiana.

La începutul secolului, expozitiile s-au înmultit, iar în anul 1905 Stedelijk Museum din Amsterdam prezenta prima expozitie de mare amploare — 474 tablouri. în sfîrsit, în 1908, Bernheim Jeune deschide o expozitie la Paris cu titlul O suta de tablouri de Vincent van GoghAstfel a devenit indispensabila inventarierea acestei opere a carei importanta începea sa fie remarcata de critica. Jacob Baart de la Faille, doctor în drept al Universitatii din Utrecht, va face aceasta inventariere si, pentru a defini si clasifica ansamblul operei, dupa perioadele de creatie, va lua drept baza scrisorile adresate de Vincent fratelui sau.

Lucrarea n-a putut fi publicata decît în 1928, adica dupa 38 de ani de la moartea pictorului. A fost editata în patru volume de Editions G. Van O.est (Paris, Bruxelles), într-un tiraj de 650 exemplare. Dupa ce s-a epuizat, lucrarea a fost reeditata partial (Hyperion — 1939); noua editie cuprindea însa numai pînzele, cu 847 opere (dintre care 14 nereprdduse).

în curînd si acest nou catalog avea sa ajunga de negasit. Fluctuatia colectiilor, apoi faptul ca inginerul Van Gogh si-a cedat colectia sa statului olandez a impus alcatuirea unui nou catalog. în 1961, guvernul neerlandez a încredintat aceasta sarcina unui comitet de redactie prezidat de prof. Dr. A. M. Hammacher si compus din urmatoarele personalitati: Dr. J. G. van Gelder, Dr. "W. Jos de Gruyter, Dr. Jan Hulsker, Dr. H. Gerson, secretar, în cursul anilor urmatori, s-au facut oarecare schimbari în compozitia comitetului: în 1968, d-ra Ellen Joosten a luat locul doctorului W. Jos de Gruyter si, în anul 1965, doctorul V. Gerson a fost înlocuit cu Dr. S. J. Gudlaugsson, succesorul sau în functia de director al Biroului de stat al documentarii istoriei de arta la Haga, caruia i se încredintase munca pregatitoare. Printre colaboratorii acestui birou trebuie sa mentionam în special pe doaimna A. Tellegen-Hoogendoorn si domnisoara M. M. Op. de Coul. Pentru desene (afara de cele din perioada pariziana), munca pregatitoare a fost efectuata de M. E. van Uitert de la Universitatea din Utrecht, caruia i-au trebuit aproape zece ani ca sa-si duca munca la capat. Noul catalog a fost publicat în 1970, în engleza, de Meulenhoff International din Amsterdam, în colectia Theo van Gogh: tablouri si deseneadunate de Theo (Gauguin, Corot, Manet, Pissarro,Toulouse-Lauitree, Bernard, Moticelli si altii);

toate scrisorile lui Vincent catre Theo;

vreo 25 de tablouri de Vincent care au apartinut „Fundatiei Theo van Gogh" creata de fiulsau, inginerul Van Gogh.

Aceasta tranzactie priveste o parte importanta a operei lui Van Gogh; ea a fost facuta în interesul comunitatii si salveaza opera de speculatii sau aproprieri abuzive.

La Amsterdam, a fost construit un muzeu special linga Stedelijk Museum, anume pentru a prezenta publicului operele si documentele Fundatiei. Muzeul a fost inaugurat la sfîrsitul anului 1972.

RÂSPINDIREA OPERELOR LUI VAN GOGH ÎN LUME

Ni se pare interesant sa prezentam în tabelele ce urmeaza repartitia pînzelor lui Vincent în colectiile si muzeele din diverse tari.

Extragerea acestor date din Catalogul la Faille s-a dovedit uneori extrem de dificila din cauza picturilor recto-verso de pe anumite panouri si din cauza pînzelor încredintate de anumiti colectionari unor muzee. în acest ultim caz, am mentionat tablourile în cauza la muzee si nu în colectii, deoarece dorim mai putin sa stabilim o statistica riguroasa decît sa informam cititorii despre importanta operelor pe care poate va fi în masura sa le cunoasca.

Lista e întocmita în ordinea descrescînda a numarului de tablouri pe care le poseda o tara iau alta.

RÂSPINDIREA PICTURILOR IN ULEI

Ţari Muzee Col.part.

Total 1970

Situatia 1939

Variatii

Olanda 328 36 471 _107

S.U.A. 57 133 190 47 + 143Elvetia 9 70 79 50 + 29Franta 25 20 45 106 _ 61Anglia 11 26 •ii 23 + HR.F.G. 17 6 23 86 — 63U.R.S.S. 9 9 9Grecia 9 9 + 9Canada 3 5 8 + 8Suedia 3 2 3 + 2Brazilia 5 5 + 5Belgia 2 2 4 3 + 1Danemarca 3 3 « — 3Japonia 2 1 3Italia 2 2 1 + 1R.D.G. 1 1 2 + 2Austria 1 1 2 6 _ 4Norvegia î 1 2 2Israel 2 2 + ' 2Cehoslovacia 1 1 3 — 2Iugoslavia 1 1Finlanda 1 lEgipt 1 1Argentina 1 1Australia 1 + 1

Haway I 1 + 1Africa de Sud 1 1 + 1"Ungaria 1 — 1TJruguay 1

\488 314 802 825

Sit. necunosc. 73 18875 843

Confruntarea este interesanta în sensul ca arata miscarile care s-au produs în principalele tari interesate, în treizeci de ani, s-a înregistrat un adevarat exod al operelor lui Van Gogh în detrimen tul Olandei (107 tablouri), al Frantei (61), al Republicii Federale Germania (63), în beneficiul Statelor Unite (143 pînze), al Elvetiei (29) si al Marii Britanii (14). Aceste miscari — si acesta e faptul cel mai regretabil — au fost în favoarea unor colectii particulare care s-au îmbogatit în urma unor noi achizitii. Dar asupra acestei probleme vom mai reveni.

Mai semnalam, în sfîrsit, ca în acesti ultimi treizeci de ani cinci pînze de Van Gogh au fost distruse. Patru dintre acestea au fost distruse de bombardamente în timpul celui de al doilea razboi mondial: una la Arnheim, una la Berlin, una în Japonia si una, celebra pînza a pictorului pe drumul spre Tarascon (F. 448) la Magdeburg; o a cincea a fost distrusa de un incendiu în 1967 (F. 271).

DESENELE sl ACUARELELE

In ceea ce priveste desenele, pastelurile, tusurile, acuarelele, guasele etc, dat fiind marele numar de opere „recto-verso", de carnete de schite etc. nu putem pretinde ca vom da o cifra exacta. Tabelul de mai jos nu reprezinta deci decît o situatie destul de aproximativa, esalonata pe perioadele de creatie. Paralel prezentam numarul picturilor în ulei din aceleasi perioade.

Picturi

Desene

Borinage 10 —Etten 74 2Haga 222 25Drenthe 15 7Nuenen 287 194Anvers 48 8Paris 108 231Arles 124 186Saint-Remy 148 140Auvers 65 82

1.101 875

Aceasta alaturare permite sa urmarim, sub aspectul tehnicilor folosite, evolutia operei lui Van Gogh. Locul preponderent pe care îl au desenele în prima perioada a carierei sale tinde, începînd de la Nuenen, sa se echilibreze, pentru ca mai tîr-ziu, si în special în perioada pariziana si cea din Aries sa domine picturile în ulei (cautarea culorii); în cele din urma, la Saint-Remy si Auvers, desenele si picturile ajung la o oarecare paritate.

Dar în aceste epoci din urma, desenul pare sa fie ceea ce reprezinta el în general pentru oricare pictor: un crochiu, o schita a operei în faza ei pregatitoare, o punere în pagina a elementelor picturale.

în perioada olandeza de la Etten si mai ales de la Haga, desenul constituie dimpotriva o expresie semnificativa, e opera în sine, si adesea de o calitate, pe care chiar Renoir — caruia nu-i placea pictura lui Van Gogh — o sublinia spunîndu-i iui Vollard: „Desenele lui cu tarani sînt cu totul altceva".

Etten reprezinta o epoca de ucenicie, dar la Haga Vincent se dovedeste a fi ajuns la maturitate, e stapîn pe arta liniilor si a volumelor în portretele de batrîni si copii, în portretele cu Sien, a caror forta si patetism îl fac înca de pe atunci sa se apropie de marii maestrii, si în modul cel mai surprinzator de Daumier, prin acele trasaturi despre care Corot spunea ca îl ajuta sa-1 înteleaga pe Michelangelo. Am aratat cum Van Gogh, înca de pe cînd cauta si experimenta diverse tehnici, la Haga, si încerca o mare diversitate de materiale, realizase deja o viguroasa opera picturala. Aceasta parte a operei lui Van Gogh, desenele si guasele de la Haga, ca si desenele de la Nuenen este, fara îndoiala, cea mai remarcabila si pare sa marcheze o perioada de echilibru între ele doua forme, înainte ca pictura sa fi devenit modul major de expresie plastica si tematica.

Din fericire, tot muzeele din Olanda detin cea mai mare parte de desene. Rijksmuseurn Van Gogh (Fundatia Van Gogh) poseda aproximativ 450 de desene; Muzeul Kroller-Miiller poseda 175; în Franta, Luvrul are sase desene. Restul este repartizat în diverse muzee si colectii particulare.

ARTA sl BANII

Yincent van Gogh s-a ridicat cu deosebita vehementa si pe buna dreptate împotriva dictaturii pe care banul o exercita în problemele de arta. E posibil ca aceasta situatie sa fie insolubila. Ceea ce nu înseamna însa ca ea nu constituie o aberatie datorita careia pe masura ce o opera de arta este recunoscuta ca valoroasa, si prin urmare cota ei creste, ea înceteaza sa mai fie un bun cultural co-lactiv. Bugetele statelor din Europa sau din Ame-rica vor avea totdeauna posibilitati mai reduse de-cît averile capitaliste. Este deci probabil, asa cum de altfel o demonstreaza situatia pe care am citat-o mai înainte, ca viitoarele vînzari sa conduca un numar din ce în ce mai mare din aceste opere nu în muzee (unde s-ar cuveni sa se afle) ci în diverse colectii particulare, cu alte cuvinte ele vor fi rezervate satisfactiei egoiste — care de cele mai multe ori este satisfactia posesiunii si nu are nimic de-a face cu arta — a unui oarecare miliardar american sau armator grec. Faptul ca averea îi permite domnului Niarchos sa rapeasca oamenilor noua pînze de Van

Gogh, care le-au fost de fapt lor destinate, nu se va putea nicicum justifica si nici macar nu se poate explica.

Nu e cazul sa discutam aici despre posibilitatile — care de fapt exista — de a codifica piata operelor de arta astfel îneît ele sa nu poata fi niciodata altceva decît un uzufruct, iar proprietatea unei opere de arta sa fie, chiar de la punerea ei în vînzare, rezervata 'de drept, daca nu si în fapt, unui organism national care în orice moment ar putea uza de dreptul de preemptiune spre a intra în posesia unui obiect considerat drept bun national, iar în acest caz opera ar fi „recunoscuta ca 3W fiind de utilitate publica".

Nu exista alt mijloc derît revolutia — asa cum s-a întîmplat în URSS — de a restitui opera destinului si misiunii ei.

Practica donatiilor testamentare — careia numeroase muzee îsi datoreaza actuala lor bogatie, data fiind generozitatea unor donatori — nu va reusi totusi sa remedieze aberatiile sistemului.

Pe de alta parte, în ciuda unor exemple semnificative, este totusi putin probabil ca erorile de pronostic i-ar putea descuraja pe speculanti. Dar oricum este interesant sa reamintim ca în acel an 1890 în care Van Gogh vindea cu 400 de franci Viile rosii, un portret de Goya nu depasea 800 fr. în timp ce faimosul tablou al lui Alphonse de Neu-ville, Ultimile cartuse ajunsese la 200 000 franci, cam între 60 si 80 de milioane de franci vechi actuali. Or, aceeasi pînza a fost adjudecata în 1949 la ... 3.900 fr., adica la o suma care ar fi corespuns cu 13 fr. din 1890. Dar cîte opere platite astazi cu o avere nu vor cadea peste un secol sau doua în acelasi neant comercial si artistic?

Preturile exorbitante pe care le ating pe la începutul secolului nostru operele impresioniste, si mâi ales cele neoimpresioniste, nu corespund decît unor notiuni pur speculative. Valoarea lor — care n-o sa scada niciodata — consta în altceva si nu va putea fi evaluata în cifre. Iar cînd este vorba de Van Gogh, de pictorul care a fost ucis de mizerie, acest fenomen e de-a dreptul monstiuos.

în 1957, Uzinele din Clicby au fost cotate la Londra la 31 000 lire sterline, adica la aproximativ 31 0C0 000 fr. din anul vînzarii. Aceasta suma ar fi reprezentat în epoca în care Van Gogh îsi picta pînza (1887) aproximativ 132.000 fr. adica aproximativ de sapte ori echivalentul sumei totale pe care Vincent a primit-o de la fratele sau în cursul celor zece ani în care Theo i-a asigurat existenta.

în sfîrsit, iata cu titlu documentar preturile (in franci francezi) la care au fost cotate cîteva pînze

de Van Gogh, puse în vînzare publica în ultimii ani, conform anuarului Mayer:

— Parke Bernet Galleries — New York:aprilie 1965: Les Demar-

cheurs — F. 438 1 185 600 fr.

mai 1966: Podul din Asnie-

"« — F. 240 691 600 „

— Sotheby and Cie. — Londra:

decembrie 1965: Pieta de

Delacroix — F.757 552 800 „

— Galeria Motte — Geneva;iunie 1967: Ţaran cule^lnd

recolta. (1889) 578 560 „

— Manson & Woods — Londra:

decembrie 1967: Portretul

mamei — F. 477 1 362 900 „

— La aceeasi galerie:

Portretul domnisoarei Adeline Ravoux — F. 768 — vîndut unor americani, în 1905, de hangiul Ravoux cu 20 fr., a atins, la 24 iunie 1966, cota record de 2 176 500 fr.

O OPERĂ DESTINATA OAMENILOR

„Opera voastra sa lumineze oamenii: cred ca aceasta e deviza oricarui pictor", scria Van Gogh. s: nu prin „piata artei" — ce bine e numita! — opera de arta îsi va îndeplini aceasta

misiune! De aceea ni se si pare important sa abordam aici un fenomen a carui importanta pare sa nu fie înca înteleasa: acela al reproducerii mecanice a operelor de arta.

Sa mai precizam oare ca numai 25 de tari din lume si mai putin de 10 orase în Franta au putut vedea o expozitie cu operele lui Van Gogh în optzeci de ani? Cîte tari ca Spania, Portugalia, ca sa nu pomenim decît de cultura occidentala, nu numai ca nu poseda nici o pictura de Van Gogh dar nici n-au vazut cea mai neînsemnata expozitie a acestui pictor?

Incontestabil — chiar daca regretam acest fapt — „originalul" este o notiune în total dezacord cu lumea moderna.

Florent Fels scria, acum vreo douazeci de ani: „Nimic nu ne poate da vreo idee de ceea ce este galbenul la Van Gogh, în ceea ce a mai ramas din el, decît pînzele din colectia Kroller-Mliller.

Se^piireca" numai climatul Olandei ar fi ferit operele sale, care în galeriile din Paris se închid si se înverzesc."

Amabilul doctor

„Amabilul lui doctor, internul Rey. .." îi scrie Paul Signac lui Theo dupa vizita pe care i-a facut-o lui Vincent.

Nascut la Arles la 24 iunie 1867, Felix Rey a fost intern la Avignon înainte de a veni la Hotel-Dieu din Afles ca sa-1 secondeze pe doctorul Urpar. Anul urmator si-a sustinut teza la Montpellier, apoi a navigat, între 1890 si 1894, tot ca medic, dupa care a practicat medicina în orasul sau natal unde si moare la 15 septembrie 1932.

Tînarul intern a reusit sa-si înteleaga pacientul si sa-i cîstige foarte repede încrederea, dar nu i-a apreciat deloc pictura. Portretul pe care i 1-a facut Vincent a fost executat la repezeala, în prima jumatate a lunii ianuarie 1889. Vincent i-a trimis doctorului prin Theo o reproducere dupa Lectia de anatomie a lui Rembrandt, încer-cînd sa-i multumeasca astfel pentru ca 1-a îngrijit. Aceasta gravura era în permanenta agatata în cabinetul doctorului.

în schimb, doctorului Rey nu-i placea deloc portretul pe care i 1-a facut Vincent si, dupa cum relateaza V. Doiteau si E. Leroy, nu putea fi de acord, nici macar de dragul culorilor complementare, ca „avînd pe vremea aceea barba si parul negru, pictorul 1-a facut cu barba verde si par rosu".

Pictorul Charles Camoin, care în 1900 se afla în garnizoana la Arles, a regasit pînza. Dupa ce a stat un timp într-un pod, tabloul era folosit în vremea aceea ca usa la un cotet de gaini! Acest lucru ne-a fost confirmat si de fiica unei foste paciente a doctorului Rey care a vazut aceasta pictura — pe care doamna Rey o considera, cu indignare, o caricatura — pusa în dreptul unei gauri din peretele cotetului. Charles Camoin 1-a

convins pe Vollard sa cumpere pînza cu 150 franci, apoi ea a fost achizitionata, în 1908, cu 46C0 fr. de catre J. Sciukin, un mare colectionar rus. si astfel portretul a ajuns sa figureze astazi în Muzeul Puskin din Moscova.

DOMNIsOARELE RAVOUX

în urma articolului lui Andre Bourin, care a aparut în Les Nouvelles Litteraires, un colaborator al revistei a reusit sa dea de urma „Domnisoarei Ravoux" — si a surorii ei — fiica hangiului din Auvers, careia Van Gogh i-a facut portretul în rochie albastra „prima ei rochie de domnisoara", portret cunoscut cu titlul de „Femeia în albastru". Ei îi datoram emotionanta relatare reprodusa mai înainte. Pe vremea aceea Adeline Ravoux, vaduva Carrie, gira împreuna cu sora ei Germaine, vaduva Guilloux, hotelul Institutului Saint-Joseph din castelul de la Mesnieres-en-Bray.

„Eram foarte tînara cînd domnul Vincent a venit sa locuiasca la noi — îi declara ea reporterului. — Au trecut mai bine de saizeci de ani si cu toate acestea îl revad de parca totul s-ar fi petrecut ieri. Mergea cu capul putin plecat într-o parte, spre partea în care-i lipsea urechea taiata. Nu mi se parea frumos; vorbea putin, dar era atît de simplu si atît de bun, si avea totdeauna pe buze un zîmbet calm, avea mult farmec. Nimeni n-ar fi putut banui ca suferise de un dezechilibru mintal..,"

Cînd picta.., „era foarte absorbit, tragea tot timpul din pipa, învaluit într-un adevarat nor de fum. Eu îi pozam în sala din fund a hanului nostru pe care le-am lasat-o celor trei artisti ce locuiau la noi...

Pictura lui ma înspaimînta oarecum din pricina violentei ei si nici nu gaseam ca portretul îmi seamana. Abia mult mai tîrziu am observat, uitîn-du-ma la reproduceri, ca el a stiut sa ghiceasca în fetiscana care eram atunci femeia ce aveam sa devin.

.. .La putina vreme dupa moartea domnului Vincent, parintii nostri au plecat din Auvers ca sa se stabileasca la Meulan. în fata cafenelei lor, se afla un hotel — hotelul Pinchon — unde au tras niste pictori care veneau sa consume la noi. Trei dintre ei — un olandez, un german si un american — care au remarcat tablourile aflate în sala din fund — i-au oferit pentru doua din ele 40 de franci, iar tatal meu le-a vîndut. în ceea ce priveste Primaria din Auvers, pot sa va spun ca pe vremea aceea tabloul nu era semnat..."

Cele doua tablouri se afla astazi în Statele Unite: Primaria din Auvers (F. 790), într-o colectie particulara, iar Portretul Adelinei Ravoux (F. 786) este din anul 1958 la Muzeul din Cle-veland.

Sora „femeii în albastru", doamna Germaine Guilloux-Ravoux (prin a carei amabilitate avem posibilitatea sa reproducem documentul publucat în ilustratii) mi-a anuntat în 1965 decesul surorii sale. Ea însasi, Germaine Ravoux, în vîrsta astazi de peste optzeci si trei de ani, traieste tot la Rouen unde am avut prilejul s-o întîlnesc acum cîtiva ani.

Ne permitem sa publicam mai jos — avlnd autorizatia ei — o scrisoare care ni s-a parut ca merita sa fie cunoscuta, fara ca prin aceasta sa. avem intentia de a pata memoria doctorului Gachet. Pentru ca datorita aprigei lui pasiuni de colectio nar avem posibilitatea sa admiram la Jeu de Paume pînzele prestigioase donate de fiul lui. Dar orice adevar merita sa fie cunoscut, iar acesta demonstreaza ca uneori nu e bine sa judeci pe loc fap-tele oamenilor.

Iata textul scrisorii din 17 aprilie 1964:

„Am primit azi dimineata cartea dumneavoastra pentru care va multumesc cu toata sinceritatea.

Nu va veti mira daca va spun ca m-am repezit asupra capitolului în care se vorbeste despre moartea sarmanului domn Vincent si am vazut cu satisfactie ca si dumneavoaistra va îndoiti de faptul ca doctorul Gachet si fiul acestuia ar fi stat la capa-tîiul pictorului. într-adevar tata a fost cel care, fie împreuna cu Theo fie împreuna cu pictorii care se aflau în casa, a vegheat corpul domnului Vincent.

Tînarul Gachet s-a dus la înmormîntare, apoi a venit la noi acasa spre a lua cît mai multe pînze cu putinta; tatal lui le lua de pe pereti si i le dadea spunîndu-i: «împacheteaza-le coco», sub privirea stupefiata si scandalizata a tatalui meu; de altminteri, «împacheteaza coco» a ramas un fel de expresie a familiei pe care o repetam ori de cîte ori aveam ceva de împachetat.

în sfîrsit, toate astea sînt atît de îndepartate si... n-am de ce sa ma razboiesc cu un domn Gachet care a facut o donatie atît de mare muzeului Luvru si-apoi, nu-i asa? Vincent van Gogh a devenit cunoscut si prin minciunile lui, dar chiar ieri seara ascultînd la radio Luxembourg emisiunea despre Vincent nu mi-am putut retine indignarea auzind asemenea minciuni..."

Vincent Van Gogh

Documents

Transcript of Vincent Van Gogh