CUM DISPAR CIVILIZAŢIILE IV (sfirsit)februarie 13 2007 - 14:38 (Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică)

Catastrofa de după Cercul Polar

(vezi partea III-a...)

Istoria colonizării Groenlandei de către norvegieni este cea mai misterioasă şi cea mai tragică. În anul 986 pe insulă au debarcat cîteva sute de vikingi de origine norvegiană, conduşi de Eirikr Raudi. Vikingii au întemeiat pe litoral două colonii – aşezarea de vest şi cea de est. Aceste aşezări au existat aproximativ cinci sute de ani. În sec. al XIII-lea care a fost unul prosper pentru vikingi, acolo erau 250 de gospodării ţărăneşti cu aproximativ cinci mii de locuitori (o mie în aşezarea de vest şi patru mii în cea de est). La mijlocul sec. al XIV-lea colonia de vest a fost complet părăsită, ceva mai tîrziu a rămas pustie şi cea de est.

După părerea multor specialişti coloniştii norvegieni au dispărut exclusiv din cauza climei nefavorabile. În anii 800-1300 clima în nordul Atlanticului era destul de blîndă: aşa-numita perioadă caldă a Evului Mediu. Apoi, pînă la începutul sec. al XIX-lea a durat Mica perioadă glaciară. Vikingii creşteau vaci, oi şi capre pentru care în anii săraci nu ajungea hrană. Nu era uşor pentru vikingi să vîneze reni şi animale de mare în perioadele cînd fiordurile îngheţau. Totuşi răcirea climei a survenit treptat, iernile aspre alterau cu cele moderate deci coloniştii puteau să se adapteze la noile condiţii.

Una din cele mai importante cauze care au condus la un final atît de tragic este neaşteptată: analiza radiocarbonică a arătat că vikingii groenlandezi, în comparaţiei cu fraţii lor islandezi şi europeni, nu mîncau peşte. Probabil era o veche interdicţie de pe timpurile primilor colonişti care s-au intocsicat cu peşte alterat. Vikingii erau lipsiţi de o sursă foarte bogată, accesibilă şi permanentă de alimente care ar fi putut să-i scape în timpurile grele.

Este doar una din manifestările conservatismului exclusiv al colonizatorilor, reticenţa lor faţă de tot ce era nou şi devotamentul lor pentru principiile patriarhale. Societatea vikingilor groenlandezi se deosebea printre altele printr-o xenofobie puternică. Veneticii străini din Europa refuzau orice contact cu eschimoşii (inuiţi), locuitorii indigeni ai Arcticii care erau nişte vînători maritimi foarte iscusiţi. Vikingii ar fi putut să înveţe multe lucruri de la aceştia, dar niciodată n-au tins spre aceasta, simţindu-se europeni şi superiori.

Ei construiau şi îmbodobeau cu ardoare biserici, iar cei mai de seamă aveau slăbiciune pentru luxul european. Vikingii aveau puţine mărfuri pentru export: puful de raţă polară, osul şi pielea de morsă, colţi de narval, postavuri impermeabile groase, urşi albi (vii şi împăiaţi), precum şi minunaţii şoimi groenlandezi, păsări de vînătoare care costau bani grei în Europa şi în Orientul arab. Vikingii cumpărau podoabe de aur, clopote de biserică, sfeşnice de bronz, vin, mătăsuri. La fel, importau obiecte din fier, lemn pentru construcţii şi pentru nave, grîne, dar în cantităţi mici. Elita groenlandeză a continuat acest obicei distructiv chiar şi la începutul Micii perioade glaciare.

Principala cauză a acestui colaps a fost criza ecologică. Vikingii tăiau pădurile pentru a elibera terenuri pentru păşuni, pentru construcţii şi pentru încălzirea locuinţelor, topeau cu cărbune de lemn fierul spongios  (care este de o calitate inferioară, dar nu era altă alegere). Vegetaţia nordică este foarte fragilă, se restabileşte foarte lent, astfel că mestecenii şi salciile au început să dispară. Apoi au început să dispară şi păşunile. Animalele au mîncat şi au călcat toată iarba. Stratul fertil al solului s-a subţiat şi nisipul dezvelit a fost dus de vînt şi ploi. Cu timpul solul fertil de lîngă aşezări practic a dispărut, dar locuitorii nu au făcit nimic pentru a preîntîmpina această distugere.

Probabil, situaţia ar fi fost mai puţin dramatică dacă vikingii, mîncînd toate animalele domestice ar fi trecut la peşte, dar aşa ceva nu le-a trecut prin cap. Plus la toate, bogătaşii locului aveau venituri bune din exportul lînii şi nu vroiau să piardă această sursă. Coloniştii au folosit pentru combustibil şi construcţii chiar şi turba. În consecinţă s-a produs o eroziune teribilă a solului în combinaţie cu un mare dificit de combustibil şi materiale de construcţie.

Au apărut şi duşmanii externi – inuiţii. Cu opt sute de ani în urmă aceste triburi au pătruns din Canada în Groenlanda de nord-vest şi au început încetul cu încetul să se mute în partea de sud a insulei. În preajma anului 1300 inuiţii au apărut în aşezarea de vest, iar încă peste o sută de ani şi în cea de est. Vikingii îi numeau pe eschimoşi nulităţi. La începutul sec. al XIV-lea vikingii nu mai aveau nici paloşe de oţel, nici armuri pentru autoapărare astfel că eschimoşii îi omorau fără piedici, iar pe copiii şi soţiile acestora îi duceau în robie.

La începutul sec. al XV-lea clima s-a răcit şi ghiaţa a acoperit legăturile maritime cu Norvegia care era unicul partener comercial cu Groenlanda. Ultima corabie norvegiană a vizitat insula în 1406, iar în următorii 107 ani acolo nu a călcat picior de european.

Aşezarea de vest era deja moartă cînd a sosit după o pauză atît de lungă prima corabie, iar cea de est lupta încă pentru viaţă. Resursele aşezării de est se epuizau, locuitorii se îmbolnăveau şi mureau. Nu rămăseseră în viaţă nici un preot şi nu avea cine să-i consoleze şi să-i încurajeze, şi să-i oprească pe oameni de la fapte nechibzuite. Diamond presupune că într-o iarnă deosebit de aspră ţăranii înfometaţi au acaparat cu forţa cele mai bogate moşii din aşezarea de est. Spre primăvară ei au nimicit ultimele vite şi alte rezerve după care au început să piară unul cîte unul de foame şi de frig.

Moartea coloniilor norvegiene a fost condiţionată de acţiunea simultană a celor cinci factori ai colapsului. Rezultatul ar fi putut fi mai puţin fatal, aşa cum a fost în cazul vikingilor islandezi care au supravieţuit în condiţii similare, chiar dacă nu atît de dure.

Ce ne aşteaptă?

Omenirea contemporană continuă să risipească resursele nasturale pe scară globală. De expemplu, dacă nu se vor salva urgent pădurile tropicale umede, atunci junglele vor exista doar în rezervaţiile naturale. Dacă vom avea mare noroc, acestea vor exista şi în bazinul Amazonului şi al fluviului Congo. În secolul acesta se vor micşora catastrofal rezervele de gaze şi petrol, vor dispare o mulţime de animale şi plante terestre şi maritime, mai cu seamă nu va rămîne practic peşte pentru pescuitul industrial.

Jared Diamond totuşi se crede un optimist prudent. „Epoca noastră, scrie el, are un avantaj evident în comparaţie cu cele precedente – noi înţelegem destul de bine problemele noastre şi dispunem de tehnologii care permit în principiu rezolvarea acestora”. Totuşi, trebuie să recunoaştem că într-o perspectivă apropiată chiar şi în ţările dezvoltate va fi imposibil să susţinem nivelul actual de viaţă. În aceaste condiţii va avea oare omenirea înţelepciune şi încredere în forţele proprii pentru a preîntîmpina colapsul global? Acest lucru îl va arăta viitorul apropiat.

Alexei Levin