Rãsunetulcultural An. V; Nr.9 (53), septembrie 2017

Apare lunar sub egida Filialei Cluj aUniunii Scriitorilor din RomâniaSupliment literar ºi artistic realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriþa-Nãsãud

EDITORIALEDITORIALEDITORIALEDITORIALEDITORIAL

55555

Antologie SSBN:Aducerile-aminte:

Rãsunetul cultural - septembrie 2017

Charles Baudelaire (1821-1867) – 150

Epitaf pentru o carte condamnatãT u , c i t i t o r , t ã c u t , b u c o l i c ,N a i v º i s o b r u o m d e m u n c i ,A c e a s t ã c a r t e s - o a r u n c i ,C u t o t d e s f r â u - i m e l a n c o l i c .

D e n u º t i i s l o v a o r i v o r b i r e aD e l a d i b a c i u l m a g , S a t a n ,A r u n c - o ! V e i c i t i - o - n v a nS a u î m i v e i c r e d e s l u t ã f i r e a .

D a r d a c ã , v r e d n i c s c o r m o n e º t iC u o c h i u - n r â p i a d â n c i , d e f r e a m ã t ,C i t e º t e , º i - a i s ã m ã i u b e º t i ;

T u , s u f l e t , i s c o d i n d c - u n g e a m ã tU n r a i c e d e o p o t r i v ã - l v r e m ,M ã p l â n g e ! . . . A l t f e l t e b l e s t e m !

( t r a d u c e r e d e ª e r b a n B a s c o v i c i )

EpigoniTitlul acestor rânduri trimite, inevitabil, spre cunoscuta poezie

a lui Mihai Eminescu, publicatã în „Convorbiri literare” în anul1870. Elogiul poetului nu este pentru valoarea producþiilor literareale înaintaºilor sãi, ci pentru credinþa puternicã pe care ei o aveauîn destinul neamului lor, chemaþi fiind sã îl împlineascã în planspiritual. Este vorba despre o generaþie care a cutezat sã viseze ºisã creadã cã pot avea o þarã la care popoarele sã priveascã curespect. S-au dedicat fãrã rezerve înfãptuirii unui asemenea ideal,iar credinþa s-a transformat în realitate. De acolo a începutconturarea unei Românii moderne, a unitãþii neamului.

Contemporanii lui Eminescu, în a doua jumãtate a veacului alXIX-lea, au format o societate ceva mai complexã, de confruntare avalorilor, nu fãrã asperitãþi, nu fãrã excese uneori ale unor personalitãþi

sau grupuri, în tendinþa lor de a ocupa primul plan. Autorul „Epigonilor”a vãzut în acestea o primejdie pentru neam, o golire de crezuri înalte,care nu poate sã aducã nimic bun, ceea ce ar anunþa vremea unorgeneraþii mimetice, lipsite de credinþa într.un ideal.

Cu toate acestea, în vremea amintitã, s-au gãsit resurse ale geniuluiromânesc care sã edifice ºi sã afirme valori în toate domeniile, capabilesã coaguleze energiile unui popor ºi sã le orienteze spre o fireascãafirmare europeanã, spre dobândirea unei recunoaºteri unitare aneamului românesc între popoarele lumii. S-a dobândit independenþade stat, þara a devenit regat ºi s-au reaprins speranþele aducerii lapatria-mumã a provinciilor încã înstrãinate. A fost o perioadã deputernicã afirmare a ºtiinþelor ºi a valorilor culturale, nemaiîntâlnitãpânã atunci. Epigonii care îl îngrijorau pe Eminescu, reali iarã nufictivi, nu au avut energia în stare sã dãrâme valorile pozitive.

Mã întreb, totuºi, dacã poetul nu a avut o viziune mai îndepãrtatãîn timp, dacã nu a profeþit o vreme a demonetizãrii cu bunã ºtiinþã ºiesenþiale a idealului românesc, deºi, printr-o formulã poeticã se in-clude („iarã noi, noi epigonii”), o vreme a unei decãderi totale (prinoameni, fireºte!), pânã la a fi în preajma cufundãrii neamului în neant.

Timpurile trãite de noi de vreo trei decenii, dupã o prea lungã ºidureroasã experienþã a comunizãrii României, ne îndreptãþesc sãcredem astfel. Majoritatea structurilor care iau decizii pentru þarãle-am umplut de oameni fãrã culturã ºi cu o educaþie îndoielnicã. Înnoi, totul a devenit fals, nu mai credem în nimic durabil, suntemcinici, ne-am vinde ºi amintirea pãrinþilor ºi limba strãmoºilor pentrucâþiva arginþi. Nu contemporanii lui Eminescu, ci noi suntem „micide zile, mari de patimi, inimi bãtrâne, urâte,/ mãºti râzânde pusebine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbrã; patrianoastrã: o frazã;/ în noi totul e spoialã, totu-i lustru fãrã bazã.”Suntem într-o situaþie cu atât mai gravã, cu cât energiile pozitiveale acestei þãri (pentru cã nu ducem lipsã de valori!), cele care nu auluat încã drumul strãinãtãþii, sunt complet ignorate ºi neputinciose,lipsite de orice pârghie care ar putea schimba lucrurile în bine. Setopesc încet pânã ºi speranþele.

Oare sã fim noi acea generaþie de epigoni, profeþitã de poet,menitã sã-ºi îngroape neamul ºi þara? Mult m-aº bucura ca anii cevor urma sã nu îmi dea dreptate.

Andrei Moldovan

Charles Baudelaire deMarcel Lupºe

66666 Rãsunetul cultural - septembrie 2017VIAÞA CÃRÞILOR

Fãrã îndoialã, Icu Crãciun este unul dintrescriitorii prolifici ai judeþului nostru. Iar anul2016 a fost cum nu se poate mai rodnic

pentru prozator. Dupã romanul „Revanºa”,despre care am avut plãcerea sã scriu aici,la finalul aceluiaºi an avea sã aparã o cartede prozã scurtã, „Scurtmetraje. Vistorii”(Editura Charmides, Bistriþa, 2016), carte încare talentul de povestitor al autorului semanifestã într-un context fertil. Proza scurtãeste, desigur, un suport propice unui ataredemers narativ.

Nefiind o gãselniþã a autorului de a-ºiintitula volumul într-o manierã atrãgãtoare,prozele cuprinse în acest volum au anumitepuncte comune cu scurtmetrajulcinematografic. Înainte de toate, dincolo dearta povestirii, prozatorul este ºi un finobservator al vizualului, excelând în anumitepasaje în maniera vie în care izbuteºte sãredea peisajele. Fin observator al lumii ºiatent la detalii, Icu Crãciun oferã cititorilorscene în care fiecare element estereconstituit vizual.

Plecarea unui personaj la muncã înGermania este expusã astfel: „În geanadimineþii, cu cerul acoperit cu niºte norirarefiaþi, când huruitul motorului a trezitîntreaga stradã, Lazãr Pop a sesizat un licãrde luminã portocalie în ochii nevestei, iarmaºina a pornit scuturându-se nervoasã decâteva ori, a fãcut lent curba în dreptul caseilui Gavrilã Raus, becurile din spate au clipitde câteva ori, lãsând drumul liber, care seîntorcea în spatele lor ca o pânzã pusã lasoare pe prund sã se albeascã”. (p. 18) Ceeace poate pãrea ca exces de detaliu, poate fipus aici pe seama intenþiei autorului de acontextualiza în mode riguros, de a nu omitedetalii, de a oferi un suport bine fundamentatconflictelor prezentate.

Privite în sens larg, povestirile devin, odatã parcurse, prilej de meditaþie. Precumscurtmetrajul cinematografic, textele

Frânturi de viaþãconstituie crâmpeie de viaþã pe seamacãrora suntem invitaþi sã construim de uniisinguri noi structuri narative. Fiindu-ne oferite

fragmente, ne rãmâne nouãsarcina de a le insera încontexte ample. Nu mã referneapãrat la finaluri deschise,deºi nici acestea nu lipsesc înpovestirile cuprinse în acestvolum, ci la maniera în caresuntem invitaþi sã înglobãmmicrouniversurile lor înconjunctura lumii. Drama soþieiobediente abandonate de unsoþ infidel ºi lipsit de scrupule,bunãoarã, va fi corelatã înmintea cititorului cu situaþiiletuturor soþiilor nedreptãþite.

Cu predilecþie îndreptatãînspre lumea ruralã, atenþianaratorialã trece de limitele„gurii satului” (fãrã a o ignoraîntru totul, însã) cercetândmeticulos gândurilepersonajelor. Sigur, vorbimdespre o lume ruralã privatãaproape complet de laturaidilicã, cu drame casnice,evenimente mai mult sau maipuþin spectaculoase etc. Cutoate acestea, intenþiaprozatorului nu estea aceea dea ilustra viaþa la þarã, ci de ascoate la ivealã conflicteleinterioare ºi sursele lor.

Povestira „S-a dus...” debuteazã cu imagineabãtrânului Nicolae Jurcan, bolnav ºi aflatcãtre finalul vieþii. Întregul text însã estecompus în aºa fel încât povestea vieþii salesã ne reconducã înspre momentul iniþial.Mereu supus unei soþii descurcãreþe darautoritare, personajul îºi trãieºte viaþa tãcutºi ursuz, limbuþia sa spre final fiind cumvaatribuitã tocmai acestui fapt.Existã în proza lui Icu Crãciun o apetenþãsemnificativã pentru oralitatea naraþiunii.Mãsura povestitorului este de cele mai multeori datã de felul în care reuºeºte sã introducãîn text elemente ce provin din aceastã zonã.„S-a deprins cu felul acesta de a trãi cã nu-imai trebuie alt suflet lângã el. Un bãrbat ostilºi ursuz îºi gãseºte cu greu jumãtatea, oricâtde chibzuit ar fi. E drept, nici n-a fost omulcare sã trudeascã pentru sporirea averii, afost mulþumit cu cât a moºtenit de la pãrinþi,mã rog, câtã avea, sã-i dea Dumnezeusãnãtate s-o poatã lucra ºi pe asta (...).”(„Sticla”, p. 111)

Latura oralã a textelor din „Scurtmetraje.Vistorii” este mult mai pronunþatã în cea de-a doua sa parte. Termenul „vistorii”(poveºtile lui V; V¼s stories) este explicat decãtre autor într-un „Cuvânt înainte”: „(...)rezultând astfel în româneºte «vistoria», onouã specie în literatura românã, ceva cepoate fi încadrat între bancul sec ºi glumaspumoasã, atâta doar cã autorul ei secunoaºte, nu este anonim.” (p. 176)

Anectodele acestea, scurte ºi percutante,au meritul de a putea conþine în mod alegorico sumedenie de alte trimiteri. Povestioareîn raspãr cu tente de fabulã ºi imaginisuprarealiste, vistoriile ne pot duce cu gândulla notoriul simþ al umorului al poporuluiromân, cãruia îi este în permanenþã laîndemânã sã facã haz de necaz.

Vasile Vidican

Conform cãrþii lui Dorian Branea „StateleUnite ale românilor. Cãrþile cãlãtoriilorromâneºti în America în secolul XX” (ed.Humanitas, 2017) pânã în 1900 puþiniromâni au scris despre S.U.A.; numãrul lora crescut substanþial în secolul al XX-lea (înjur de 30). Între aceºtia amintim câteva numenecunoscute ca: Iosif ªchiopul, C. L. Flaviansau George I. Duca, fiul prim-ministrului lib-eral I. G. Duca din perioada interbelicã,asasinat de legionari, dar ºi câtevapersonalitãþi ca: N. Iorga (cu „America ºiRomânii din America”, în care „laudã ce e delãudat ºi criticã ce e de criticat”, din 1930), P.Comarnescu (cu al sãu „Homo Americanus”din 1933, o carte bine documentatã), MihailRalea (cu penibilul sãu op „În extremul Oc-cident” din 1955), Silviu Brucan ºi soþia saAlexandra Sidorovici - acuzatorul public la„Tribunalul poporului” în procesele intentateelitei politice ºi culturale - (cu „America vãzutãde aproape” din 1962, la fel de ridicolã ca alui Ralea), urmaþi de C-tin C. Giurescu (cu

„Jurnal de cãlãtorie” în S.U.A. în anii: 1968,1972, 1975 ºi 1976, publicat în 1977), DanGrigorescu (cu „Marile canioane”, jurnalcaptivant de cãlãtorie, publicat în 1979, ºi„La nord de Rio Grande” în 1986, ambelepline de informaþii utile), Romulus Rusan(cu „America Ogarului cenuºiu”, o carteobiectivã, lucidã, din 1977). Cred cã nu existãsat din Ardeal care sã nu fi avut cel puþin unins atras de mirajul Eldorado-ului, mai cuseamã între 1890-1930; unii s-au stabilitacolo, ajungând oameni de ispravã, alþii s-au întors cu câºtiguri satisfãcãtoare, adicãatât cât sã-ºi cumpere câteva pogoane depãmânt ºi sã-ºi ridice o casã.

Dupã 1990, numãrul scriitorilor care auscris cãrþi despre America a scãzut simþitor.Iatã, însã, cã un scriitor ºi jurnalist bistriþean– e vorba de Menuþ Maximinian - a publicatuna recent (la ed. Nico din Târgu-Mureº,2017) cu titlul „Poveºti româneºti din NewYork – Romanian Stories in New York”.Aidoma celorlalþi autori-cãlãtori, MenuþMaximinian îºi începe periplul american pe

Menuþ Maximinian ºi poveºtile saleamericano-române

coasta de est a Americii, iar metropola StatuiiLibertãþii îl va fascina cu cele aproximativ5000 de zgârie-nori ai sãi, „care îþi dau dureride gât”, Broadway-ul, Street 42, Central Park,blocul Chrysler, cartierul Harlem, furnicarulde pe Times Square (simbolul oraºului,vizitatã anual de peste 40 de milioane deoameni), Piaþa Statuii lui Columb, Manhat-tan-ul, Metropolitan Opera, Lincoln Centerºi, evident, celebrul metrou, fiecare cuimaginea des întâlnitã în diverse filme desucces la box-office-uri, care au rulat ºi înþara noastrã. Bineînþeles cã ºi el se vaîndrãgosti „necondiþionat” de spiritul ºifarmecul american, cãci americanii sunt, nu-i aºa, „faini la chip ºi la suflet”, chiar dacãaici se vorbesc aproape 170 de limbi.

Întâlnirea cu preotul român TheodorDamian, pãstorul unei biserici ortodoxeromâne din Astoria-New York, (care este ºiprofesor universitar dr. la MetropolitanColege, dar ºi poet), a fost providenþialã.Acesta va gãzdui grupul scriitorilor bistriþeni

(M. Maximinian, Dorel Cosma ºi Elena M.Câmpan) timp de douã sãptãmâni, înperioada când oraºul se pregãtea desãrbãtorile de iarnã. Partea cea mai stufoasã a cãrþii ocuprinde secþiunea „Interviuri”, unde M.Maximinian stã de vorbã cu: TheodorDamian (autor a peste 30 de cãrþipublicate, pentru care România „în sine,oamenii în sine sunt frumoºi, buni,minunaþi, dar sistemul, nu, din pãcate”),Doina Uricariu (director al Institutului Cul-tural Român din New York, pentru care, înRomânia, „oamenii de valoare suntrejectaþi ca sã se pãstreze climatulmediocru” ºi „duce, prin instituþiile ei, unadin cele mai proaste politici de promovarea culturii ºi artei naþionale în America”),Vasile Bãdãluþã (manager al „RomanianJournal” din New York, care se bucurã cãa pus ºi el o cãrãmidã la imagineaRomâniei în America ºi sperã sã vinã ºirândul neamului nostru sã semândreascã cu el, nu doar sã roºeascãpentru ceea ce se întâmplã în România),Lia Lungu (jurnalistã ºi artistã plecatã dinBanat ce face cunoscut cântecul autentic

þãrãnesc pe toate meridianele globului ºicrede cã „vom ºti sã punem la groapa istorieipe cei care ne-au frânat, ne-au dezbinat ºine-au înrãit”), Elena Mitru (prozatoare, înopinia cãreia „punctul de legãturã principalpentru comunitatea româneascã estebiserica”, mai cu seamã cã în zona New York-ului trãiesc în jur de 100000 de români),Mariana Terra (redactor-ºef la „RomanianJournal” din New York, pentru care în S.U.A.„important este sã faci muncã deperformanþã (…), dacã nu-þi faci datoria cumtrebuie, pleci”, iar „România ºchiopãteazãdin cauza atitudinii oamenilor politici carenu înþeleg cã cinstea este pe primul plan…”),Grigore Culian (manager al „New York Maga-zine”, fost muzician în formaþia „Romanticii”în România, pentru care „În Statele Unite nupoþi rãzbi prin minciunã ºi imposturã”) ºiMircea Ghiþã (profesor de matematicã, pentrucare „România trebuie sã cultive oameniserioºi care n-au nevoie de putere, n-aunevoie de bani, ci de onoare”).

Icu Crãciun

77777DIALOGURI CULTURALERãsunetul cultural - septembrie 2017

A l e x a n d r u C r i s t i a n M i l o º : P u l s d e î n d r ã g o s t i t Am primit spre publicare, din partea scriitorului Alexandru Cristian Miloº, creaþiile de mai jos, în chip de poeme. La solicitarea noastrã, autorul a fãcut câteva precizãri, reproduseîntocmai în aceastã paginã, aºezând totul sub ceea ce domnia sa numeºte „poezia concretã”. Din punctul nostru de vedere, orice formã poeticã se face luatã în seamã dacã producevalori estetice. Lãsãm cititorul sã judece dacã materialele de mai jos creazã sau nu valori poetice.

R. C.

Propun „Rãsunetului Cultural” Elemente de PoezieConcretã, Avangardistã. Ele se înscriu pe linia avangardeipoetice, a modernitãþii ºi postmodernitãþii, de la TristanTzara, Li-Tai-Pe, Andre Breton, Marcel Iancu ori PaulEluard ºi Paul Valery. Poetul este ºi un Om de ªtiinþã acuvintelor cu imaginea lor desenatã, geometricã, dacãvreþi în oglindã, o sinestezie între cuvânt ºi imagine,obþinând astfel o altfel de savoare, poate dublã a creaþieipoetice. O Poezie concretã ºi absractã simultan.Pictograme poetice. Poezia Complexitãþii ce se practicãîn poezia europeanã contemporanã în Franþa, Olanda,Belgia, Anglia, dar ºi peste Ocean, în SUA ºi Canada.Un joc matematic, geometric al Minþii. Dorim ca ºi cititorul român sã guste din frumuseþeaadevãratã, concretã ºi absrtractã, în acelaºi timp, ca ºiexistenþele noastre, ca ºi vieþile noastre. Mizãm pe o emoþie sufleteascã ºi mentalã dublã,ªtiinþa Cuvântului, ca pe o Libertate a Omului Universalã,Cosmicã!

Al. C. M.

88888 Rãsunetul cultural - septembrie 2017

Redacþia:Redactor ºef: Andrei Moldovan

Redactori: Icu Crãciun, Menuþ Maximinian, Vasile Vidican

Prezentare graficã: Maxim Dumitraº

Tehnoredactare: Claudiu Moldoveanu

Adresa:str. Bistricioarei nr. 6, Bistriþa - jud. Bistriþa-

Nãsãud; email:rasunetul@rasunetul.ro

CONFLUENÞE

3 1 A u g u s t – Z I U A L I M B I I R O M Â N E

Astãzi. Încununare a verii,cu truda si focul ei. Strigaretãcutã a toamnei. Sãrbãtorim. Limba noastrã dulce. Plinã. Întreagã. Cu iz de flori,soare ºi pãmânt reavãn. Cu iz de cãrþi ºi tihna prispei. Moalesi asprã. Caldã ºi-nfriguratã. Sunt clipe de fericire, când tot ce ne poate prii e numaicuvântul. În limba inimii. ªi nimic altceva pãmântesc. Cântatã cu sfinþenie în atâtea game, se-nmãnunchiazãcu toatele-ntr-o armonie.. “Stã în puterea limbii române sã Îlgãseascã odatã ºi-o datã pe Dumnezeu”. Ori faptul de atrece de la limba românã la... o altã limbã “e ca ºi cum aitrece de la o rugãciune la un contract”. Sunt înãlþimi ce se lasã urcate ºi piscuri ce se lasãatinse numai în sunetul ei cuminte. ªi da, toate dorinþeleomului, le poartã pe braþe limba noastrã, strânse în câtevaslove simetrice, atât de simple dar deschizãtoare de aºaadâncimi: dor. Dorul, încropit in liniºtea-i, dã zi de zi limbiinoastre speranþã. Si nouã odatã cu ea. Numai în limba mea mi-e atât de dor cum ºtie numaiinima mea cã mi-e de dor. ªi sã nu ‘nãbuºim dorul..ce “stã in puterea limbiiromâne..sã-L gãseascã odatã ºi-o datã pe Dumnezeu”. Sãiubim. Cu dor. Cu foc. Astãzi.

(Maria Salac, Franþa)

Deºi nãvãliri barbare de tot felul s-au revãrsat asupraprovinciei Dacia ºi asupra poporului roman ºi asupraregiunii geþilor împreunã cu Panonia, totuºi s-a vãzut cã n-au putut fi rãpuse coloniile ºi legiunile romane care sedezvoltaserã de curând.

Înecate sub valul de barbari, ele totuºi mai exalã limbaromanã, ºi ca sã nu o pãrãseascã nicidecum, seîmpotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi cã luptã nu atâtpentru pãstrarea neatinsã a vieþii cât a limbii. Cãci cine nus-ar minuna – dacã ar sta sã socoteascã desele puhoaieale sarmaþilor ºi goþilor, ºi de asemenea ale hunilor,vandalilor ºi gepizilor ºi incursiunile germanilor ºilongobarzilor – cã s-au mai pãstrat încã pânã acum la daciºi geþi (inter Dacos & Getas) rãmãºiþele limbii romane(Romanae linguae vestigia)?

(Antonio Bonfini, 1434-1503)

Valahii în limba lor îºi zic rumunyi (rumâni) adicã romaniºi socot cã vorbesc rumunyeschte (rumâneºte), adicã înlimba romanilor. Limba lor mai purã are cea mai mareafinitate cu limba italianã, dar limba de care se slujesc, maiales bihorenii, în bisericã, e sporitã cu vocabule slave, dinpricina religiei pe care, primind-o, dacã nu mã înºel, de lapopoarele slave care se închinã dupã ritul ºi dogma greacã,o pãstreazã cu cea mai mare încãpãþânare. Lucrul acesta l-am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într-omisiune de Stat, am avut prilejul sã stau cu ei de vorbã.

(Nicolaus Olahus, 1493-1568)

Neamul þãrii Moldovei de unde sã trãgãneazã?Dm þãrile Râmului, tot omul sã creazã.Traian întâiu, împãratul, supunâdu pre Dahii*,Dragoº apoi în Moldova premergându pre Vlahi**.Martor este Troianul, ºantul în þara noastrã,Turnu Sãverinul/***, Munteni, in tara voastrã, *

*Dahii ºi Dachii tot una sântu. **Moldovenii înainte de Dragoº vodã sã chema Vlahi sauRumâni, de la Râm. *** Turnul Siverinul iaste in Þara Munteniascã, unde au fostºi pod de piatrã peste Dunãre, de Traian împãratul ficut,atunce când au descãlecat aceste douã þãri cu Râmleni.

(Miron Costin, 1633-1691)

Urmaºilor mei Vãcãreºti!Las vouã moºtenire:Creºterea limbei româneºtiªi-a patriei cinstire.

(Ienãchiþã Vãcãrescu, 1740-1797)

V-am dat teatru, vi-l pãziþi Ca un lãcaº de muze;Cu el curând veþi fi vestiþi Prin veºti departe duse. Cu el nãravuri îndreptaþi, Daþi ascuþiri la minte, Podoabe limbei noastre daþiCu româneºti cuvinte!

(Iancu Vãcãrescu, 1792-1863)

Însã din toate aceste ruine providenþa ne a conservatîncã în aceste dureri cumplite un tezaur nepreþuit, care nu nil au putut rãpi nice sabia învingãtorului, nice cruzimeatiranului ce domnea pe corpurile noastre, nice puterea fizicã,nice politica infernalã – un tezaur nãscut cu noi de la þâþelemaicii noastre, dulce ca sãrutãrile mãicuþelor când neaplecau la sânul lor! tezaur mai scump decât viaþa; tezaurcare de l am fi pierdut, de lam pierde, de vom suferi vreodatã,ca cineva cu puterea au cu înºelãciunea au cu numele sã nil rãpeascã din mâinile noastre –atunce mai bine, mai bine sã ne înghitã pãmântul de vii, sãne adunãm la pãrinþii noºtri cu acea mângâiere, cã nu amtrãdat cea mai scumpã ereditate, fãrã de care nu am fi demnide a ne mai numi fiii lor: limba româneascã.

(Timotei Cipariu, 1805-1887)

Mult e dulce ºi frumoasãLimba ce-o vorbim,Altã limbã-armonioasãCa ea nu gãsim.

Saltã inima-n plãcereCând o ascultãm,ªi pe buze-aduce miereCând o cuvântãm.

Românaºul o iubeºteCa sufletul sãu,Vorbiþi, scrieþi româneºte,Pentru Dumnezeu. (...)(Gheorghe Sion, 1822-1892)