EGIPTUL ANTIC

+ +

1

Egiptul Antic

Egiptul Antic a fost unul dintre cele mai vechi leagăne de civilizaţie umane. S-a dovedit a fi totodată leagănul de artă cu cea mai lungă durată din antichitate.

Istoria civilizaţiei şi culturii Egiptului Antic este divizată în umătoarele mari perioade:

I. Perioada predinastică (mileniul al IV-lea î. Hr.) în care se formează 42 de unităţi politice regionale (nome), care în urma unor interacţiuni de ordin militar, politic şi economic se unesc în două mari formaţiuni politice: Egiptul de Sus (la sud) şi Egiptul de Jos (la nord) care la rîndul lor se vor uni într-un singur stat egiptean.II. Perioada Regatului Timpuriu (cca 3000 – cca 2800 î. Hr., dinastiile I–II). Unificarea Egiptului se face pe timpul regelui Menes, fondatotul dinastiei I, plasînd capitala statului în oraşul Memfis. Unitatea Egiptului se consolidează prin crearea unui sistem centralizat de irigare, a unui aparat administrativ central, inventarea şi răspîndirea scrierii hieroglifice etc.III. Perioada Regatului Vechi (cca 2800 – cca 2250 î.Hr., dinastiile III–VI). Egiptul devine un stat puternic din punct de vedere economic şi politic. Prosperitatea economică şi stabilitatea economică fac posibilă perfecţionarea sistemului de irigare şi construirea piramidelor faraonilor Kheops, Khefrenos şi Mikerinos, care vor deveni simboluri ale civilizaţiei egiptene.IV. Prima perioadă de tranziţie (cca 2250 – cca 2050 î.Hr., dinastiile VII–X). Este o perioadă de disensiuni interne şi de destrămare a statului centralizat. Unul din centrele care va contribui la reunificarea Regatului devine Teba.V. Perioada Regatului Mediu (cca 2050 – cca 1700 î.Hr., dinastiile XI–XIII). Se produce reunificarea Regatului şi limitarea puterii şefilor de nome. Egiptul îşi extinde teritoriul, îndeosebi la sud. Capătă răspîndire uneltele confecţionate din bronz, apare producţia de sticlă.VI. A doua perioadă de tranziţie (cca 1700 – cca 1580 î.Hr., dinastiile XIV–XVII). Statul egiptean îşi pierde unitatea ca urmare a invaziei hiksoşilor, triburi nomade de origine semită, care pătrund din Asia cucerind partea de nord şi de centru a ţării. Cîrmuitorii Tebei vor conduce lupta de eliberare care se va termina cu izgonirea hiksoşilor din ţară.VII. Perioada Regatului Nou (cca 1580 – cca 1070 î.Hr., dinastiile XVIII–XX). Este perioada de apogeu din istoria civilizaţiei egiptene. Egiptul cucereşte vaste teritorii extinzîndu-şi frontiera de est pînă la Eufrat, iar la sud, pînă la al treilea prag al Nilului. Faraonii depun mari eforturi pentru a menţine în supunere acest întins imperiu în lupta cu Regatul Hitit, iar mai tîrziu cu aşa-numitele popoare ale mării.VIII. Perioada tardivă (cca 1070 – 525 î.Hr., dinastiile XXI–XXVI). O perioadă de tulburări, invazii şi dominaţii străine: libiană, nubiană, asiriană. În timpul dinastiei XXVI, are loc ultima ascensiune a Egiptului, aşa-numita renaştere Saită.IX. Perioada dominaţiei persane (525–405 î.Hr., dinastia XXVII). Regatul persan cucereşte Egiptul. Ca urmare a sporirii impozitelor şi a abuzurilor persane, egiptenii se răzvrătesc şi îşi eliberează ţara.X. Ultima perioadă de independenţă a Egiptului (405–342 î.Hr., dinastiile XXVIII–XXX). Eliberarea ţării a degenerat în disensiuni interne care vor slăbi Egiptul şi vor restabili dominaţia persană.XI. Perioada dominaţiilor persană, elenistă şi romano-bizantină (342 î.Hr.– 646 d.Hr.). În 332 î.Hr. dominaţia persană a fost înlocuită prin cea macedoneană ca urmare a cuceririi Egiptului de către Alexandru cel Mare. După destrămarea Imperiului lui Alexandru, în Egipt se instaurează dinastia elenistică a Ptolemeilor, care a durat pînă la cucerirea romană în anii 30 ai secolului I î.Hr.

Moştenirea civilizaţiei egiptene este semnificativă, inclusiv pentru lumea greco-romană care a preluat şi valorificat diferite realizări ale culturii Egiptului Antic.

2

Civilizaţia Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi în faţa căreia se minunau romanii care veneau în vremea lor, precum fac astăzi multimile de turişti să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înaltate de faraoni şi de supuşii lor. Lumea Egiptului antic este atât de diferită, atât de aparte de toate celelalte din Europa şi din Orient, încât lasă o amintire de neuitat prin intensitatea strălucitoare a imaginilor. Egiptul a fost Ţara Aurului în antichitate, iar aurul, esenţa divinului şi a nemuririi. În aurul sclipitor radiază imaginile zeilor, iar aurul învelea mumiile faraonilor divini. Credinţa în forţa magică, zeificatoare a aurului i-a determinat pe egipteni să dea morţilor lor comori incomensurabile care să-i însoţească în mormânt. Aurul, imaginea simbol a astrului Soare care luminează veşnic este identificat cu faraonul, care se ridică deasupra tuturor fiinţelor pământene şi îi conferea divinitate, strălucire şi putere în viaţă şi după moarte.Ca fiu al regelui soare, faraonului i se cuvenea aurul drept materie a corpului. Aici nu este vorba despre divinizarea blasfemică, ori despre "viţelul de aur", în jurul căruia se dansează. Aurul, dintotdeauna, a fost considerat de vechii egipteni un simbol solar şi întruchipare a perfecţiunii, regalităţii şi divinităţii, norocului, bogăţiei, fericirii. Egiptenii sunt singurul popor din lume a caror credinţa în puterea magică a aurului s-a concretizat în lumea materială. Numai astfel putem înţelege pe deplin importanţa aurului sub forma podoabelor care erau înmormantate odata cu ei: aurul nu era doar un metal sfânt, dar avea şi menirea să împodobească şi să umple cu forţa magică. Înzestrarea mormântului cu aurul strălucitor al sarcofagului, mobilierului şi al podoabelor garanta nemurirea, deoarece erau din materia soarelui. Nu numai aurul avea rol magic. Atât pictura cât şi sculptura trebuiau să înfăţişeze fiinte care să prindă viaţă în mod magic.Încă din epoca predinastică, egiptenii se pricepeau să redea natura prin desene pline de culoare , dar ca să ne dăm seama de gradul de perfecţiune la care au ajuns artiştii lor, trebuie să privim scenele pictate care acoperă în intregime pereţii mormintelor. Pentru a putea întelege aşa cum trebuie pictura egipteană trebuie să lasam la o parte normele care işi au originea în arta clasică greacă, pe care le avem în minte ori de cate ori judecăm o artă care nu se încadrează în acele concepţii. Pictura egipteană işi avea propriile ei norme, fixate înca de la începutul Regatului Vechi, determinate de considerente cu caracter religios, social şi estetic. Arta egipteană avea caracter religios şi personajele de pe pereţii mormintelor nu erau doar de decor, ci trebuiau să înfăţişeze fiinţe care să prindă viaţă în mod magic, pentru a sluji ka-ul (sufletul) defunctului. Există o convenţie de ordin social care cerea ca persoanele să fie reprezentate la dimensiuni proportionale cu rangul pe care îl aveau. Oamenii erau văzuti în general din profil, daca erau întorşi spre dreapta nu puteau să paşească decât cu piciorul şi mâna stângă în faţă, din motive de estetică. Arta era subordonată protocolului de la curte, operele fiind create spre a-i slăvi pe zei, pe rege şi pe curteni. Pereţii templelor erau pictaţi cu tablouri adecvate fiecărei porţiuni. Adesea aveau săpaţi în ei basoreliefuri acoperite cu un strat subţire de gips peste care se picta. În sălile hipostile, templul povestea în pictură viaţa zeului şi miturile legate de existenţa sa terestră. Zeul este pictat pe pereţii templului în toate manifestările sale, fie că este aşezat pe un jilt, fie că este pictat în procesiune, fie anunţă hotărârile sale prin gesturi. În partea secretă a templului, picturile redau ritualul zilnic care desteapta dimineaţa statuia zeului adormită în Sfânta Sfintelor . Faraonul este zugrăvit pretutindeni, căci este un zeu indispensabil celebrării cultului, el "dialogând" direct cu zeii, spre deosebire de ceilalţi muritori care comunică cu divinitaţile doar prin intermediul faraonului zeu. Dacă pictura din temple este sacrală, există şi o pictură populară, care s-a descătuşat de canoanele rigide ale picturii sacrale. O astfel de pictură, eliberata de regulile rigide impuse de canoanele religioase, este aceea din timpul faraonului Akhnaton (Amenophis al IV-lea), epoca

3

numită "Tell El-Amarna", după numele localităţii unde se află noua capitală, Akhetaton "Orizontul lui Aton". În mastabale, pe zidurile templelor sau în mormintele Imperiului Vechi, este dificil să distingem net sculptura de pictura, pentru că basoreliefurile ce decorau zidurile, acoperite cu un strat foarte subţire de gips, erau pictate în culori tempera. Tot astfel, statuile zeilor sau ale defuncţilor din Serdab (camera zidită a mormantului) erau pictate după acoperirea cu un strat fin aşternut de ipsos, pentru ca vopselele să aibă un suport sigur. Înaintea lucrării unui relief pe pereţii unui templu sau mormânt hipogen de către sculptori, desenatorii figurau desenul scenei de reprezentat în relief, la fel cum tot desenatorii marcau pe un bloc de piatră sculptorului, părţile ce trebuiau cioplite. Sculptura era dominată şi ea, ca şi pictura, de legi hieratice. De-a lungul istoriei sale, în Egipt s-au creat zeci de mii de statui de piatră, lemn, bronz, aramă, aur, pământ ars, faianţă, dar toate tindeau să fie cât mai trainice, mai durabile, să străbată peste veacuri. Printre statuile relevante se numără Coloşii lui Memnon , statui imense, fiecare tăiată într-un singur bloc de gresie şi măsoară, fără soclu, mai mult de 15 metri înalţime şi statuile colosale a lui Ramses al II-lea de la Abu-Simbel. Aceşti coloşi reprezintă sculpturi întru totul asemănătoare cu chipul faraonului. Statuile de mari dimensiuni din epocile de glorie ale Egiptului se remarcă prin realism, sau mai exact prin simţul realităţii şi al vieţii. În esenţă, sculptura egipteană era o arta utilitară, cu caracter religios şi funerar. În morminte era aşezată statuia funerara a defunctului, care, ca şi statuile zeilor, era supusă ritualului de deschidere a gurii pentru a dobândi calitatea de suport al vieţii. În mormânt se mai puneau o mulţime de statuete, care prindeau viaţă pentru a sluji defunctului. În sanctuare se afla chipul unuia sau mai multor zei, dar în curţile templelor, unde avea acces mulţimea se aflau statui ale faraonilor. Statuile suveranilor din regatul vechi se caracterizează prin măreţie si solemnitate, simţul realităţii îmbinându-se cu idealizarea. Incontestabil arta egipteană este mai presus de orice artă sacrală, de aceea ezoterismul ei se dezleagă prin cunoaşterea miturilor şi a nenumaratelor ritualuri magice, a vrăjilor în general şi a impactului exercitat de acestea asupra vieţii de toate zilele a egiptenilor. Arta egipteană era magică şi mitică şi în aceasta este esenta ei, căci arta egipteană trebuie nu admirată pentru frumuseţea ei, ci interpretată în sensul în care Spinoza spunea: "Non ridere, nec flere, neque mirari sed intelligere" ("Să nu râzi, să nu plângi nici să nu admiri ci să înţelegi"). Într-adevăr, orice operă de artă egipteană trebuie decriptată, adică trebuie degajat sensul, înţelesul ei magic şi mitic pentru care a fost creată.

Viata de zi cu zi

Fermierii egiptenii și-au construit locuințele din chirpici proiectate pentru a-i adăposti de căldură de afară. Fiecare casă avea o bucătărie, cu un acoperiș deschis, care conținea o piatră de moară pentru măcinarea cerealelor și un mic cuptor pentru coacerea pâinii. Zidurile erau vopsite în alb și putea fi acoperite cu pânze de in vopsite. Podelele erau acoperite cu rogojini din stuf, în timp ce scaunele din lemn, paturile ridicate și mesele individuale reprezentau mobilierul.

Pentru vechii egipteni,igiena și aspectul erau importante. Se scăldau în Nil și foloseau ca săpun o formă de pastă făcută din grăsimi animale și cretă. Bărbații își rădeau barba, părul și întreg trupul, se parfumau și se ungeau cu unguente aromatice ce acopereau mirosurile neplăcute. Îmbrăcămintea consta dintr-o lenjerie simplă și albă, și atât bărbații cât și femeile din clasele de

4

sus purtau peruci, bijuterii și cosmetice pentru tratament. Copiii nu purtau îmbrăcăminte până la maturitate, pe la vârsta de 12 ani, iar la această vârstă bărbații erau circumciși și aveau capul ras. Mamele erau responsabile de grija și creșterea copiilor, în timp ce tatăl oferea venit familiei. Muzica și dansul erau activități populare de divertisment pentru cei care își permiteau.

Instrumentele timpurii includeau flaute și harpe, în timp ce instrumentele similare cu trompetele, oboes și fluierele s-au dezvoltat mai târziu.În Regatul Nou, egiptenii compuneau melodii pe clopote, chimvale, tamburine, tobe, lăute și harpe aduse din Asia. Sistrumul era utilizat ca un instrument muzical ceremonial religios.

Vechii egipteni se bucurau de o varietate de activități de recreere, precum jocurile ca Senet, un joc de tablă cu piese, care a fost deosebit de popular din cele mai vechi timpuri, un alt joc similar a fost mehen, care a avut o placa de joc circulară. Jongleria și jocurile cu mingea au fost populare printre copii, precum și jocurile cu lupte menționate într-un mormânt la Beni Hasan. Membrii bogați ale societății egiptene antice se bucurau de vânătoare și de canotaj.

Bucătăria

Bucătăria Egiptului modern încă păstrează elemente din bucătăria anticilor. Dieta a constat în pâine și bere, completată cu legume, cum ar fi ceapa si usturoi și fructe, cum ar fi curmalele și smochinele. De vin și carne se bucurau doar în zilele de sărbătoare, în timp ce clasele superioare le consumau în mod mai regulat. Peștele și carnea de păsări puteau fi sărate sau afumate și putea fi gătite în tocane sau prăjite pe un grătar.

Arta

Natura religioasă a civilizației egiptene a influențat contribuțiile acesteia la arta antichității. Multe din marile lucrări ale egiptenilor antici reprezintă zei, zeițe și faraoni (considerați și ei divinități). Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării și construcției de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenței sistemului de credințe și valori ale egiptenilor asupra altor civilizații, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii.

Arta egipteană, cu marile sale forme de manifestare (arhitectură, pictură, sculptură etc.) este așezată sub semnul fenomenului religios. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă și se manifestă atât pe pământ cât și în viața de dincolo — element central al credinței egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleași forme artistice, s-au utilizat aceleași tehnici și aceleași materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzația de măreție pe care aceasta o produce privitorului. Deși artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenție impusă de credințele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăția lui Osiris, fie spre răsărit, spre lumea de aici

5

unde răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate. Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea“ veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea cerului și a zeului acestuia Amon. Galbenul reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

Vechii egipteni au produs obiecte de artă pentru a servi în scopuri funcționale.Artiștii au aderat la forme artistice și iconografice, care au fost dezvoltate în Vechiul Regat, în urma unui set strict de principii care au rezistat influenței străine și schimbării interne. Standardele artistice presupuneau linii simple, forme și zone plate de culoare combinate cu proiecția plană caracteristică figurilor fără indicări spațiale - a creat un sentiment de ordine și echilibru într-o compoziție. Imaginile și textele erau gravate pe morminte și zidurile templului, sicrie, stele și chiar statui. Paleta lui Narmer, de exemplu, afișează figuri care pot fi citite ca hieroglife.Din cauza normelor rigide care au guvernat, aspectul său este extrem de stilizat si simbolic, vechea artă egipteană servind unor scopuri politice și religioase cu precizie și claritate. Artizanii egipteni foloseau piatra pentru a sculpta statui și reliefuri fine, dar foloseau lemnul ca un substitut ieftin și ușor de sculptat. Vopsele erau obținute din minerale precum fier ( roșu și galben ocru ), minereuri de cupru ( albastru și verde ) funingine sau cărbune ( negru ), și calcar ( alb ). Vopselele putea fi amestecate cu gumă arabică ca un liant și presate, care puteau fi umezite cu apă atunci când era nevoie. Faraonii foloseau arta pentru a înregistra victoriile în lupte, decretele regale și scenele religioase. Cetățenii de rând au avut acces la piese de artă funerară, cum ar fi statuile shabti și cărți ale morților, care au crezut că-i protejau în viața de apoi.

În timpul Regatului Mijlociu, modele de lemn sau lut care descriu scene din viața de zi cu zi a devenit populare în morminte Într-o încercare de a dubla activitățile care le trăiesc în viața de apoi, aceste modele arătau muncitori, case, bărci și formațiuni militare, fiind reprezentări ale unei vieți de apoi ideale. Evenimentele se reflectau în schimbarea atitudinilor culturale sau politice. După invazia Hyksoșilor în a doua perioadă intermediară, fresce minoice au fost găsite la Avaris. Cel mai elocvent exemplu ale unei schimbări politice în forme artistice provine din perioada Amarna, unde figurile au fost radical modificate pentru a se conforma ideilor religioase revoluționare ale lui Akhenaton. Acest stil, cunoscut sub numele de arta Amarniană, a fost rapid și complet ștearsă după moartea lui Akhenaton și înlocuită cu formele tradiționale.

Arhitectura

Arhitectura Egiptului antic include unele dintre cele mai renumite structuri din lume: de la Marile Piramide din Giza la templele de la Teba. Au fost organizate proiecte de construcții finanțate de către stat pentru scopuri religioase și comemorative, dar, de asemenea, pentru a consolida puterea faraonului. Vechii egipteni au fost constructori calificați, folosind unelte

6

simple, dar eficiente și instrumente de reparare, arhitecții putând construi mari structuri de piatră cu acuratețe și precizie. Locuințele interne ale egiptenilor de rând cât și ale nobililor, erau construite din materiale perisabile, cum ar fi chirpici și lemn, care nu au supraviețuit. Țăranii trăiau în case simple, în timp ce palatele de elita au fost structuri mai elaborate din cărămizi.

Câteva au supraviețuit ca palatele din Noul Regat , cum ar fi cele din Malkata și Amarna, ce arată zidurile și podele bogat decorate, sculptate și pictate cu scene de oameni, păsări, bazine de apă, divinități, desene și modele geometrice. Structuri importante, cum ar fi templele și mormintele erau destinate să reziste pentru totdeauna, fiind construite din piatră în loc de cărămizi. Prima clădire din piatră de mari dimensiuni a fost complexul mortuar al faraonului Djoser. Cele mai vechi temple egiptene conservate, cum ar fi cele de la Giza, constau în săli simple, închise cu dale de acoperiș susținute de coloane. În Regatul Nou, arhitecții au adăugat coloane înalte, curtea deschisă și sălile hipostile-încăperi mari cu plafonul susținut de coloane, fiind un stil standard până în perioada greco-romană. Cea mai veche și mai populară arhitectură funerară în Vechiul Regat a fost Mastaba, o structură dreptunghiulară plată construită din cărămizi. Piramida lui Djoser este o serie de mastabale stivuite una peste alta. Piramidele au fost construite în Regatul Vechi și Regatul Mijlociu, dar faraonii din Regatul Nou le-au abandonat, în favoarea mormintelor tăiate în piatră.

Religia

Religia vechilor egipteni era politeistă, iar numărul zeităților de ordinul sutelor. Religia egipteană a fost o succesiune de credințe ale poporului egiptean începând din perioada predinastică până la apariția creștinismului și islamismului în perioada greco-romană. Ritualurile se făceau sub conducerea preoților sau vracilor (folosirea magiei fiind pusă însă la îndoială). Toate animalele înfățișate și venerate în artă, scrierile și religiile Egiptului Antic (pentru peste 3000 de ani)sunt originare din Africa. Templele erau centrul așezărilor egiptene, servind ca centre administrative, școli, biblioteci și folosite și în scopuri religioase. Credințele în zei și în viața de apoi s-au înrădăcinat în civilizația Egiptului antic de la începuturile sale, regulile faraonilor fiind bazate pe dreptul divin al acestora. Panteonul egiptean a fost populat de zei care au avut puteri supranaturale și erau convocați în ajutor sau pentru protecție. Cu toate acestea, zeii nu au fost întotdeauna priviți ca binevoitori. Și Egiptenii credeau că furia acestora trebuia să fie atenuată cu ofrande și rugăciuni. Structura acestui panteon s-a schimbat în continuu, adăugând noi zeități ce au fost promovate în ierarhie, dar preoții nu a făcut nici un efort pentru a organiza miturile și poveștile contradictorii într-un sistem coerent. Aceste concepții diferite ale divinității nu au fost considerate de ei ca fiind contradictorii, ci mai degrabă privite ca perspective din mai multe fațete ale realității.

Zeii erau venerați în templele de cult administrate de preoți care acționau în numele regelui. În centrul templului se afla statuia de cult al zeului într-un altar. Templele nu erau locuri de cult publice și numai în anumite zile de sărbătoare statuia zeului era scoasă din altar pentru venerare publică. Altarul zeului era izolat de lumea exterioară și accesibilă numai funcționarilor templului. Cetățenii se puteau închina statuilor din casele lor și amuletelor ce ofereau protecție împotriva forțelor rele. După Regatul Nou, rolul Faraonului ca un intermediar spiritual a fost tot

7

mai ignorat, trecându-se la venerarea directă a zeilor. Ca rezultat, preoți au dezvoltat un sistem de oracole pentru a comunica voința zeilor direct prin oameni.

Egiptenii credeau că fiecare ființă umană era compusă din componente fizice și spirituale. Fiecare persoană avea pe lângă corp o SWT (umbră), un BA (personalitate sau suflet), un KA (forța vitală) și un nume. Inima, și nu creierul, era considerată organul de gânduri și emoții. După moarte, spiritul se elibera din trup și putea umbla în voie , dar era necesară păstrarea rămășițelor fizice (sau un substitut, cum ar fi o statuie), ca o locuință permanentă. Scopul final al decedatului a fost de a se alătura lui KA și BA și pentru a deveni un "binecuvântat mort", ce trăiește pe un AKH. Pentru ca acest lucru să se întâmple, defunctul avea să fie judecat printr-un proces, în care inima persoanei era cântărită pe balanța justiției față de pana din capul lui Ma'at. Dacă se consider demn, decedatul putea să-și continue existența pe pământ în formă spirituală.

Obiceiurile funerare

Vechii egipteni au menținut un set elaborat de obiceiuri funerare, crezând că erau necesare pentru a asigura nemurirea după moarte. Păstrarea corpului pentru mumificare, efectuarea ceremoniilor funerare și de înhumație cu bunurile persoanei decedate îi puteau folosi în viața de apoi. Înainte de Vechiul Regat, trupurile erau îngropate în gropi săpate în deșert care se conservau natural prin uscare.În condiții aride, deșertul a fost un avantaj în întreaga istorie a Egiptului antic pentru mormintele celor săraci, care nu își puteau permite pregătirile de înmormântare elaborate și disponibile pentru elita de nobili. Egiptenii bogați au început să-și îngroape morții în morminte de piatră și să le mumifice artificial, implicând îndepărtarea organelor interne, ambalarea trupului în bandaje îmbibate cu rășină, și îngropându-l într-un sarcofag de piatra dreptunghiulară sau într-un sicriu de lemn. Începând cu dinastia a IV-a, unele părți au fost păstrate separat în borcane canopice . Din Regatul Nou, vechii egipteni au perfecționat arta mumificării, care dura 70 zile și implica îndepărtarea organelor interne, scoaterea creierul prin nas cu un cârlig și umpleau corpul cu o soluție de sare de natron. Inima era lăsată în corp deoarece egiptenii credeau că aceasta este cea care păstra sufletul (Ka).După aceea toate organele interne erau puse în vase canopice acoperite ce urmau a fi îngropate împreună cu corpul. Corpul era apoi lăsat la uscat timp de 40 zile, apoi era din nou spălat cu vin și amestecuri de mirodenii, după care se înfășura în bandaje umede și apoi era uscat, prin acest proces se obținea garanția că trupul defunctului își va păstra forma și dimensiunile sale. Îmbălsămatorii adăugau apoi uleiuri aromate, parfumuri și bijuterii pe corp, amulete protectoare inserate între straturi, după care era pus în cosciug și îngropat.

Practicile de conservare au scăzut în epocia Ptolemeilor și cea Romană, în timp ce accentul era pus pe aspectul exterior al mumiei, care era decorat. Egiptenii bogați erau îngropați cu cantități mari de produse de lux. Începând din Regatul Nou, cărțile decedaților erau incluse în mormânt, împreună cu statui shabti care erau considerate a fi servitori ce vor efectua muncile pentru decedat în viața de apoi. După înmormântare, rudele în viață erau așteptate să aducă ocazional alimente la mormânt și să recite rugăciuni în numele persoanei decedate.

Limba EgipteanăFace parte din grupul de limbi semito-hamitice. În dezvoltarea sa limba egipteană trece prin

cîteva etape:

8

Limba Egipteană veche(sec 30-23 î,e,n), care cuprinde şi limba „Textelor sacrofagelor”-cel mai vechi monument religios;

Limba Egipteană medie(sec 22-14 î.e.n.), în care sunt scrise multe opere literare, precum şi lucrări de medicină, matematică;

Limba egipteană nouă (sec 13-8 î.e.n.) care faţă de perioada medie are un număr mare de trăsături specifice limbii analitice.

În scrierea egipteană de rînd cu ieroglifele-imagini se foloseau şi 24 de semne alcătuite din cîte o singură literă(ieroglife fonetice). Rechizite pentru scris: penal cu peniţe, paletă pentru dizolvarea vopselelor neagră şi roşie, săculeţ pentru vopsea. Scriau pe papirus, hîrtie pe care o făceau sul. Astfel de cărţi ajungeau uneori pînă la 40 de metri.

Bibliografie 1. Vasile Florea, Gheorghe Szekezy: „Mica enciclopedie de artă universală de la

origini pînă la anul 1950” Bucureşti-Chişinău 20012. Adriana Botez: „Istoria artelor plastice. Antichitatea, şi eviul mediu” vol.I,

Bucureşti, 19943. Igor Dolgopalov „Maieştri şi capodopere” Chişinău 19884. Vladimir Roşulescu „Minuni ale lumii antice” Craiova 19985. http://www.scritub.com/ 6. http://amon-egipt.webs.com/

9