MASTERAT - STUDII DE SECURITATE ŞI APĂRARE

CRIZELE ORIENTULUI MIJLOCIU

CUPRINS

INTRODUCERE

1. FUNDAMENTELE IUDAISMULUI

2. MIŞCAREA SIONISTĂ

3. „MARELE ISRAEL”

4. RELIGIA ISLAMICĂ

5. CONFLICTE MILITARE ARABO - ISRAELIENE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

„Nu există în natură pacea. Nu există decât o singură realitate: războiul. Neamurile care înţeleg acest adevăr trăiesc. Celelalte pier.”

(Nae Ionescu)

INTRODUCERE

În istorie nu există, nu poate exista, fapt/eveniment care să nu poată fi explicat: nu pot

exista evenimente fără cauze, de orice natură ar fi ele. Important rămâne un fapt: cel/cei

care analizează, evaluează, judecă un fenomen istoric, să ţină seama de factorii cauzali ce

au determinat un eveniment sau altul să se producă.

Principala cauză a conflictelor din Orientul Mijlociu o reprezintă disensiunile

religioase dintre evrei, musulmani şi creştini. Întrucât logica celor trei religii monoteiste

este concepută ca un sistem ce le exclude pe celelalte două, apărarea sinceră a oricăreia

dintre cele trei credinţe conduce inevitabil către războaie religioase.

Explicarea originii şi a sensului vieţii se poate face urmând două raţionamente

filozofice total diferite: unul este cel creaţionist, în care existenţa are o Causa Prima şi un

sens transcendent, iar celălalt este cel evoluţionist/materialist, al hazardului universal.

Pentru majoritatea locuitorilor din Orientul Mijlociu, tot ceea ce există este o îmbinare

între opera de creaţie a lui Dumnezeu şi legile providenţiale pe care voinţa omenească le

urmează sau le încalcă. Profund angrenate în identitatea culturală şi mentalul colectiv,

cele trei religii generează conflicte ce depăşesc planul uman/terestru, devenind parte a

unui plan divin/cosmic în care popoarele trec la război pe pământ pentru a reflecta

anumite războaie din Ceruri.

Actualele conflicte din Orientul Mijlociu sunt o continuare a celor din trecut, urmând

ca aceleaşi disensiuni religioase să le genereze şi pe cele viitoare. Războaiele se vor

perpetua până la victoria finală a uneia dintre religiile/civilizaţiile implicate, singura

condiţie necesară este menţinerea credinţei în dogmele religioase cuprinse în Biblie,

Talmud, Coran etc.

Adunând laolaltă ce se spune şi mai ales ce nu se spune despre Orientul Mijlociu, am

putea identifica, printre altele, următoarele: iudaism/talmudism/sionism; islamism;

creştinism; sentiment religios extrem de puternic; fanatism religios; terorism sionist;

conservatorism; tradiţionalism; monarhii arabe despotice; puternică ierarhizare socială;

extremism sau predispoziţia la extremism; sentiment de frustrare, combinat cu anxietate

şi neîncredere în „valorile democratice” occidentale; interese strategice, politice şi

economico-financiare.

După al doilea război mondial, invazia evreilor în Palestina a reuşit să genereze

majoritatea conflictelor din zonă, dar cu implicaţii extinse la nivel global. Acesta este

momentul istoric al confruntării directe dintre civilizaţia arabo-islamică şi cea iudaică,

conflict în care Occidentul creştin, într-o ciudată alianţă cu evreii, joacă mai mult rol de

figuraţie. Descoperindu-şi subit nişte afinităţi comune botezate “valori iudeo-creştine”,

noii aliaţi au devenit „tovarăşi de drum” în războiul contra islamului, mimând însă

amnezie totală asupra disputelor religioase mai vechi.

Pentru a se masca faptul că iudaismul şi produsele sale - talmudismul şi sionismul -

sunt cauzele reale ale conflictelor din Orientul Mijlociu, mobilul şi modul de desfăşurare

al acestor confruntări religioase sunt subiecte foarte bine evitate/mascate/trucate de către

mass-media occidentală. Dar adevărul reiese din acţiunile politico-militare ale sioniştilor

care fac apel la articole ale credinţei, sau în cazul laicilor, la drepturi istorice ce decurg

ele însele din aceste convingeri şi îşi păstrează întregul caracter dogmatic şi religios.

Conform credinţelor religioase şi politice ale sioniştilor, evreii nu sunt un neam ca

oricare altul, ci „poporul ales” de Dumnezeu. Scopul luptei lor este împlinirea profeţiilor

mesianice şi obţinerea victoriei lui Israel asupra lumii, victorie deja hotărâtă şi înscrisă de

Dumnezeu în planul Istoriei.

Acum, conştienţi fiind de faptul că misterioase sunt căile Domnului, să încercăm

totuşi să facem o analiză a acestora în speranţa că ne vom lumina spre a putea înţelege

mobilul „crizelor” pe care Domnul ni le-a lăsat pe cap în Orientul Mijlociu.

1. FUNDAMENTELE IUDAISMULUI

După proclamarea Statului Israel în anul 1948, despre războaiele din Orientul

Mijlociu se poate afirma că sunt o confruntare între două civilizaţii, una fiind cea a

palestinienilor/arabilor, iar cealaltă, a invadatorilor evrei. Sunt două civilizaţii - născute

fiecare din câte o religie monoteistă - ce poartă chipul şi asemănarea propriilor religii.

Aparent, paternitatea lor a fost revendicată de acelaşi zeu ce s-a recomandat însă diferit:

pentru evrei se numeşte Yahve, iar pentru arabi Allah. Apărute în momente istorice

diferite, cele două civilizaţii şi-au urmat cursul pe drumuri separate sau cu unele

intersectări, iar din anul 1948 Orientul Mijlociu a devinit locul confruntării lor directe.

Analiza iudaismului, sau mai exact a fundamentelor iudaismului, este necesară pentru

o cunoaştere/înţelegere cât mai cuprinzătoare a mentalităţii evreieşti. Pentru prima dată în

istoria universală, un popor s-a definit prin religia sa1, aceasta fiindu-i justificarea

existenţei şi fundamentul constitutiv al propriei identităţi. Indiferent dacă există sau nu un

zeu numit Yahve, creator al întregului Univers, pentru majoritatea evreilor această

credinţă a fost şi este un adevăr imuabil. Credinţa este actul de consimţire supranaturală

prin care intelectul, călăuzit de har, se ataşează faţă de adevărurile revelate; este una din

cele trei virtuţi teologice2. Dar, totodată, prin dialectica pe care o comportă, credinţa

poate justifica orice act uman cerut de dogma religioasă. Este un paradox capabil să facă

dintr-o crimă un act sfânt şi plăcut lui Dumnezeu, folosirea oricăror mijloace fiind

justificată pentru atingerea unui scop divin. Deoarece credinţa începe exact acolo unde se

sfârşeşte raţiunea – concept binevenit pentru confortul psihic al oricărui credincios - este

suficient ca „zeul” să-şi exprime prin revelaţie „programul”, pentru ca apoi adepţii să-l

urmeze întocmai.

Tot prin credinţă evreii îşi pot înţelege/justifica soarta sau destinul istoric. Cele ce li s-

au întâmplat şi cele ce li se vor întâmpla, au avut loc şi vor avea loc din cauză că aparţin

pământului şi neamului lor. În fond, destinul unui neam este istoria sa implicită, iar

istoria este destinul său explicit. Evreii aparţin acestei istorii fiindcă istoria pământului

natal şi a neamului lor le-a imprimat un destin colectiv, destin ce a influenţat, mai mult

sau mai puţin, viaţa fiecărui evreu în parte. Importantă însă a fost şi a rămas credinţa că

istoria nu le aparţine lor, stăpânul absolut al istoriei fiind zeul Yahve.

Soarta unui popor mic, hărţuit aproape fără încetare de către aproape toate naţiile cu

care a intrat în contact, nu poate fi decât o jucărie în cumpăna dintre marile puteri. Este o

opinie la care ar subscrie majoritatea istoricilor sau politologilor.

Însă, literatura profetică a Vechiului Testament ne oferă o imagine răsturnată:

înflorirea sau decadenţa Egiptului, apariţia şi dispariţia imperiului asiro-babilonian,

1 I. Geiss, Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2002, p. 134.2 Mic Dicţionar Enciclopedic, coord. A. Stănciulescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 303.

apariţia şi dispariţia imperiului medo-persan, intrarea în arenă a Romei etc. sunt

fenomene istorice majore care se petrec pe seama micului popor evreu. Belşug sau

foamete, sănătate sau molimă, pace sau război, libertate sau robie, bucurie sau întristare,

viaţă sau moarte, totul se mişcă în funcţie de ceea ce se întâmplă în mijlocul poporului

evreu: credinţă sau necredinţă, monoteism sau idolatrie, devotament sau trădare, virtute

sau păcat. Aşadar, nici celor care au intrat în contact cu poporul evreu soarta/istoria nu le-

a aparţinut, ei au fost doar simpli executanţi care au asigurat împlinirea destinului istoric

al lui Israel, deoarece Israel nu este un neam ca oricare altul, ci „poporul ales” de

Dumnezeu.

În acest plan prestabilit, Israel joacă rolul central; istoria se grăbeşte către finalul ei,

adică triumful definitiv al lui Israel e iminent. Acest triumf nu va fi doar de ordin politic;

în fond, desăvârşirea istoriei înseamnă mântuirea lui Israel, mântuire hotărâtă

dintotdeauna de Dumnezeu şi înscrisă în planul Istoriei, în pofida păcatelor poporului

său3.

De la strămoşi încoace îşi are Israelul conştiinţa de sine şi asupra ei se transmite din

retrospectiva făgăduinţei ceea ce se obţine într-o situaţie istorică ulterioară. Dumnezeu i

s-a adresat lui Avram, spunându-i:

“Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe

care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi

mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare”4. Şi pentru că “a crezut Avram pe

Domnul”5, povestea a mers mai departe. Respectând cronologia Bibliei, ajungem peste

câteva secole “în luna a treia de la ieşirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului”6, când

Domnul, concluzionând, i se adresează lui Moise pe Muntele Sinai: “Deci, de veţi asculta

glasul meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales,

că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! Acestea sunt

cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel”7. După ce poporul confirmă însuşirea

mesajelor precedente, Moise le reaminteşte esenţialul pe scurt: “Astăzi ai mărturisit tu

3 M. Eliade, Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 387-388.4 Facerea XII, 1,2 (vezi traducerea românească a Bibliei publicată de Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988).5 Facerea XV, 6.6 Ieşirea XIX, 1.7 Ieşirea XIX, 5,6.

Domnului că El va fi Dumnezeul tău şi că tu vei umbla în căile Lui şi vei păzi hotărârile

Lui, poruncile Lui şi legile Lui şi vei asculta glasul Lui. Şi Domnul ţi-a făgăduit astăzi că

tu vei fi poporul Lui adevărat, precum ţi-a grăit El, de vei păzi toate poruncile Lui; Şi te

va pune cu cinstea şi cu mărirea şi cu faima mai presus de toate popoarele pe care le-a

făcut El şi vei fi poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău, precum ţi-a grăit El ”8.

Odată transmis evreilor conceptul de “popor ales”, acesta a devenit parte din dogma

religioasă ce s-a transmis generaţiilor următoare. Prin grija rabinilor şi a talmudiştilor,

dogma a rămas neschimbată până astăzi. Una dintre multele confirmări ale perenităţii

dogmei o avem şi de la rabinul Cohen în cartea sa, intitulată Talmudul (Ed. Payot, 1986,

pag. 104): “Locuitorii lumii pot fi împărţiţi între Israel şi celelalte naţiuni luate în bloc.

Israel este poporul ales: dogmă capitală”9. Deci, concluzia evreilor: e bine că suntem

„aleşii”. Concluzia firească a celorlalte neamuri: „aleşii” presupun “excluşii” şi orice

politică pretinzându-se fondată pe acest mit conduce la negarea şi refuzul celuilalt.

Dar deosebirile dintre evrei şi cei ”excluşi” nu s-au oprit aici. Primul articol al

Decalogului: „Să nu ai alţi Dumnezei afară de mine!”(Ieşirea XX, 3) arată că nu este

vorba de monoteism în sensul strict al cuvântului. Existenţa altor zei nu este negată. În

cântecul de victorie înălţat după trecerea mării (Marea Roşie n.a.), Moise exclamă: „Cine

este asemenea Ţie între dumnezei?” (Ieşirea XV, 11). Dar Dumnezeu cere fidelitate

absolută, deoarece Yahve este un „Dumnezeu zelos” (Ieşirea XX, 5). Lupta împotriva

zeilor concurenţi începe imediat după ieşirea din deşert, cu Baal din Peor10: “Aşa s-a lipit

Israel de Baal-Peor, pentru care s-a aprins mânia lui Dumnezeu asupra lui Israel”11. În

Vechiul Testament lupta împotriva idolatriei este prezentată ca fiind o constantă. Profeţii

şi preoţii zeului Yahve aveau misiunea de a veghea şi de a interveni de fiecare dată când

unii dintre evrei renunţau la credinţă în schimbul vreunui zeu de împrumut. Încă dinainte

de intrarea în Canaan, în timp ce evreii se aflau în Peninsula Sinai, Moise şi-a

înştiinţat/avertizat poporul: “Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care

mergi ca să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe, şi anume:

pe Hetei, pe Gherghesei, pe Amorei, pe Canaanei, pe Fezei, pe Hevei şi pe Iebusei –

şapte neamuri, care sunt mai mari şi mai puternice decât tine. Să nu te încuscreşti cu ele: 8 Deuteronomul XXVI, 17-19.9 R. Garaudy, Procesul sionismului israelian, Editura Samizdat, p. 29.10 M. Eliade, op. cit., p. 120.11 Numerii XXV, 3.

pe fiica ta să nu o dai după fiul lui şi pe fiica lui să nu o iei pentru fiul tău. Că vor abate

pe fiii tăi de la Mine ca să slujească altor dumnezei, şi se va aprinde asupra voastră

mânia Domnului şi curând te va pierde”12. (PLANŞA 1)

După cucerirea Canaanului (viitorul Israel), cei mai mulţi dintre evrei au respectat

regula de bază: “Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”13.

Menţinerea vie a credinţei s-a realizat în funcţie de puterea regalităţii şi de ataşamentul

regelui faţă de zeul Yahve, precum şi după cum preoţii şi proorocii au ştiut a se face

urmaţi. Atunci când din cauza idolatriei situaţia a devenit critică, zeul Yahve a intervenit

aplicând corecţiile necesare: „Atunci fiii lui Israel au început a face rele înaintea ochilor

Domnului şi s-au apucat să slujească baalilor; De aceea s-a aprins mânia Domnului

asupra lui Israel şi l-a dat în mâinile jefuitorilor care i-au jefuit; i-a dat în mâinile

vrăjmaşilor dimprejurul lor şi n-au mai putut să se împotrivească vrăjmaşilor lor”14.

În alte situaţii s-a acţionat prin interpuşi evrei, un exemplu fiind regele Iehu: “ Iehu a

trimis în tot Israelul de au venit toţi slujitorii lui Baal şi n-a rămas nici unul care să nu fi

venit. După aceea au intrat în templul lui Baal şi s-a umplut templul de la un capăt la

celălalt. Iar după ce s-a isprăvit arderea de tot, Iehu a zis către oştenii săi şi către

căpeteniile lor: «Duceţi-vă şi-i ucideţi şi să nu scape nici unul». Oştenii şi căpeteniile i-

au lovit cu ascuţişul sabiei şi i-au aruncat acolo”15.

Un alt exemplu este cel în care proorocul Ilie (Sf. Ilie) elimină concurenţa: „Când a

văzut Ahab pe Ilie, i-a zis: «Tu eşti oare cel ce aduci nenorociri peste Israel?» Iar Ilie a

zis: «Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel; ci tu şi casa tatălui tău, pentru că

aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali. Trimite dar acum şi adună în

muntele Carmel tot Israelul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal

şi cu cei patru sute de prooroci ai Aşerei, care mănâncă la masa Izabelei». Iar la vremea

jertfei de seară, s-a apropiat Ilie proorocul şi a strigat la cer şi a zis: «Doamne

Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu

foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu

sunt slujitorul Tău». Şi s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi

lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când 12 Deuteronomul VII, 1,3,4.13 Deuteronom VI, 4.14 Judecători II, 11,14.15 4 Regi X, 21,25.

a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este

Dumnezeu». Iar Ilie le-a zis: «Prindeţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul din

ei!» Şi i-au prins, şi s-a dus Ilie la pârâul Chişonului şi i-a junghiat acolo ”16.

Anticipând faptul că după ce evreii se vor sedentariza în Canaan „ispita” idolatriei va

veni către ei nu numai de la cele şapte neamuri canaaneene, ci şi dinspre popoarele

vecine, zeul Yahve hotărăşte: “Să nu mergeţi după alţi dumnezei, după dumnezeii

popoarelor care se vor afla împrejurul vostru ”17. Peste şapte capitole se reia aceeaşi

lege, cu amendamentul foarte important privind extinderea interdicţiei asupra tuturor

zeităţilor, la nivel global: „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul

mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, zicând: Haidem să

slujim altor dumnezei, pe care tu şi părinţii tăi nu i-aţi ştiut, dumnezeilor acelor popoare,

care locuiesc împrejurul tău, aproape sau departe de tine, de la un capăt până la celălalt

al pământului, să nu te învoieşti cu ei, nici să-i asculţi; ci ucide-i, mâna ta să fie înaintea

tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, şi apoi să urmeze mâinile a tot poporul ”18.

După formularea şi stabilirea în dogma religioasă a acestor două principii de bază ale

iudaismului, cel potrivit căruia „Dumnezeul nostru este singurul Domn” şi cel al

“poporului ales”, destinul evreilor a fost pecetluit. Între poporul evreu şi toate celelalte

popoare ale lumii a fost creat un zid ideologic al exclusivismului dogmatic. Pentru evreul

credincios, între el şi toţi ceilalţi oameni de alt neam/credinţă s-au rupt toate legăturile,

orice asemănare cu toţi „ceilalţi” a dispărut.

În plus, mitul arhaic al Genezei (Facerea X, 18-27) a servit, ca toate celelalte mituri

rasiste, pentru justificarea ierarhiilor şi dominaţiilor: cei trei fii ai lui Noe care, la

coborârea din Arcă, au populat întreg pământul, au fost la origine asiatici (Sem), europeni

(Iafet) şi africani (Ham); aceştia din urmă erau destinaţi sclaviei şi violenţei. Evul Mediu

feudal a recunoscut în Ham strămoşul servilor, în Iafet, pe cel al seniorilor, iar în Sem, pe

cel al clericilor, în vârful ierarhiei. [...] În conformitate cu tradiţia ebraică (sau, mai

precis, rabinică), chiar dacă aceasta nu se referă explicit la „rasă”, bariera care trebuia să

separe poporul ales de celelalte naţiuni era destinată a-i perpetua funcţia sa de popor

preot19. 16 3 Regi XVIII, 17-20,36,38-40.17 Deuteronomul VI, 14.18 Deuteronom XIII, 6-9.19 R. Garaudy, Afacerea Israel, Editura Samizdat, pp. 35-36.

Autenticitatea istorică a celor consemnate în Vechiul Testament nu are relevanţă în

cadrul acestei analize. Cert este că religia evreilor a condus la separarea lor de restul

lumii şi la crearea propriului “ghetou naţional”, atât mental, cât şi fizic, impus de

condiţionările generate de principiile iudaismului. Poporul evreu şi iudaismul s-au

întrepătruns pe toată durata existenţei sale istorice. Credinţa a fost necesară pentru a

conserva “tribul”, în aceiaşi măsură în care protejarea „tribului” a fost importantă pentru

salvgardarea religiei. În acelaşi timp, menţinerea nealterată a rasei, prin interzicerea

căsătoriilor cu indivizi de alt neam, a fost la fel de importantă. Pierderea identiţăţii rasiale

prin “contaminarea” cu alte neamuri ar fi însemnat o schimbare sau pierdere a idealurilor

credinţei.

La urma urmei, esenţialul era continuitatea istorică a poporului evreu. Nu era vorba de

„naţionalism”, ci, înainte de toate, de o teologie edificată în jurul noţiunii de popor ales

aflat în lupta eternă dintre Bine şi Rău, dintre Yahve şi Satana – stăpânul celorlalte

popoare ale lumii20. Israel a fost ales de către Yahve; el era poporul Său. Prin urmare,

poporul evreu constituia o realitate istorică sanctificată prin voinţa lui Dumnezeu.

Alienarea naţională echivala cu o apostazie, adică cu profanarea unei structuri etnice

consacrate prin însăşi originea ei. Prima datorie a poporului evreu era deci de a-şi

menţine intactă identitatea sa, până la sfârşitul istoriei, cu alte cuvinte, de a rămâne mereu

la dispoziţia lui Dumnezeu21.

Pe de altă parte, aceste idei (fundamentele iudaismului n.a.) joacă un rol politic

important în epoca contemporană, în măsura în care ele fac parte din crezul explicit

recunoscut de numeroşi politicieni religioşi (dintre care majoritatea sunt conducători ai

mişcării Gush Emunim) şi au o influenţă indirectă asupra unui mare număr de lideri

sionişti – din toate partidele, inclusiv cele de stânga22.

Conform Cabalei, universul este dominat nu de un singur zeu, ci de mai multe entităţi

divine, care se deosebesc prin caracterul şi influenţa lor şi care sunt emanaţiile unei

Cauze Prime indistincte şi îndepărtate. [...] Din Cauza Primă s-au născut (în termeni

teologici, au emanat) mai întâi un zeu masculin, numit “Înţelepciunea” sau “Tatăl”, apoi

o divinitate feminină, “Cunoaşterea” sau “Mama”. Din unirea celor doi au rezultat două

20 R. Garaudy, Procesul sionismului ... , p. 32.21 M. Eliade, op. cit., pp. 392-393.22 I. Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Editura Samizdat, p. 56.

tinere divinităţi: Fiul sau “Sfântul Preafericit”, şi Fica, numită “Matronit” (din latinescul

matrona) sau “Shekhinah”. Aceşti doi zei trebuie să se unească la rândul lor, dar faptul

este împiedicat de maşinaţiile Satanei, care este un personaj foarte important în acest

sistem – şi independent. Cauza Primă trece la Crearea lumii pentru a le permite să se

unească, dar, din cauza Căderii, cei doi se regăsesc mai despărţiţi ca niciodată, până când

Satana reuşeşte să se apropie de Fica divină şi chiar să abuzeze de ea (în aparenţă sau în

realitate – opiniile diferă în acest punct). Atunci a fost creat poporul evreu pentru a repara

ruptura provocată de Adam şi Eva, ceea ce se şi realizează, pentru numai o clipă, pe

Muntele Sinai, unde Fiul divin, încarnat în Moise, se împreunează cu zeiţa Shekhinah.

Cultul viţelului de aur provoacă o nouă dezbinare între tinerele zeităţi; dar căinţa

poporului evreu aduce o oarecare înţelegere. În acelaşi fel, cabaliştii asociază fiecare

episod al istoriei biblice cu o unire sau o separare a cuplului tinerii perechi divine.

Cucerirea ţării Canaanului şi masacrarea locuitorilor ei, ca şi zidirea primului şi a celui

de-al doilea Templu sunt fapte deosebit de favorabile unirii lor; invers, distrugerea

Templului şi exilul evreilor nu sunt numai semnele exterioare ale dezbinării dintre

tinerele divinităţi, ci şi ale “prostituării cu zei străini”: Fiica ajunge sub stăpânirea lui

Satana, iar Fiul, părăsindu-şi soţia, acceptă în culcuşul său diverse creaturi diavoleşti23.

Datoria evreilor credincioşi este să restabilească, prin rugăciunile şi actele lor

religioase, unitatea perfectă, sub forma unirii sexuale, între divinitatea masculină şi

divinitatea feminină. Mulţi mistici evrei contemporani consideră că acest scop ar putea fi

atins mai repede printr-un război împotriva arabilor, prin expulzarea palestinienilor sau

chiar prin înfiinţarea a numeroase implantări evreieşti în Cisiordania. Mişcarea pentru

construirea celui de-al Treilea Templu are la bază o asemenea idee. Astfel, înainte de

oficierea majorităţii actelor rituale, pe care orice evreu credincios trebuie să le

îndeplinească de numeroase ori într-o zi, este recitată următoarea formulă cabalistică:

„Pentru fericita unire [sexuală] a Sfântului Preafericit cu Shekhinah [...]”24.

În vremurile antice când Regatul iudeu era o provincie a Imperiului roman, în anul

70 e.n. împăratul Vespasian pune capăt răscoalei evreilor (revolta contra Romei începuse

în anul 66 e.n.) prin cucerirea Ierusalimului şi dărâmarea Templului25. (PLANŞA 2) 23 Ibidem, pp. 56-57.24 Ibidem, pp. 57-58 şi notele 33,34.25 H. Kinder, W. Hilgemann, Atlas de istorie mondială. De la începuturi până la Revoluţia Franceză, I, trad. rom. de M. Moroiu, Editura Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2001, p. 97.

După o a doua revoltă nereuşită, cea a lui Bar Kochba (132-135 e.n.), evreilor le este

interzis să intre în Ierusalim (colonia romană Aelia Capitolina) sub ameninţarea cu

moartea. Statul naţional evreu (“Naţiunea de cult”) ia sfârşit cu pierderea centrului

politic şi cultural. Începe viaţa în diaspora, al cărei punct central spiritual este sinagoga

(locul de adunare al comunităţii)26.

Confruntaţi cu această nouă realitate (deportarea sau refugiul), evreii din enclavele

răspândite prin lume s-au aflat în mod constant în tensiunea dintre izolare (atât liberă cât

şi impusă din afară) şi asimilare, această fluctuaţie mergând până la problema propriei

identităţi. Lipsa unui teritoriu naţional şi a statului au fost compensate, în cadrul fiecărei

comunităţi din diaspora, de către liderii religioşi care au menţinut coeziunea şi caracterul

evreiesc al acestora prin impunerea respectării dogmei religioase.

Datorită faptului că Vechiul Testament nu conţine explicit şi „normele metodologice”

de aplicare a legilor religioase în viaţa de zi cu zi, rabinii au trecut la elaborarea

Talmudului. În condiţiile riscante ale diasporei, în ceea ce privea asimilarea, trebuiau

adăugite noi formule de determinare psihologică prin care poporul evreu să-şi poată

conserva propria identitate, precum şi adaptări cu privire la aspectele social/private ale

comportării evreilor în raport cu goyim*.

La bază, Talmudul se compune din două părţi. Mai întâi, Mishna, cod de legi lapidar

în şase volume, împărţit fiecare în mai multe tratate (în ebraică), redactate în Palestina

spre anul 200, plecându-se de la corpusul de legi, foarte vast (şi în mare parte oral),

compus în cursul celor două secole precedente. A doua parte, neîndoios preponderentă,

numită Ghemara, este o voluminoasă culegere de explicaţii şi comentarii la Mishna.

Există două Ghemara, mai mult sau mai puţin asemănătoare: una a fost alcătuită în

Mesopotamia („Babilon”) între anii 200 şi 500, cealaltă în Palestina între anul 200 şi o

dată ulterioară necunoscută (dar mult înainte de anul 500). Numai Talmudul babilonian

(adică Mishna şi Ghemara mesopotamiene), mult mai bogat şi mai bine organizat decât

cel Palestinian, este considerat ca definitiv şi ca sursă indiscutabilă de autoritate27.

Talmudul de la Babilon a îndeplinit o funcţie hotărâtoare în istoria poporului evreu: el

a arătat cum trebuia să se adapteze iudaismul diversităţii de medii socio-politice ale

26 Ibidem, p. 155.27 I. Shahak, op. cit., pp. 64-65.

Diasporei28. Pentru iudaismul clasic (iudaismul rabinic aşa cum a apărut cu puţin înainte

de anul 800 şi s-a menţinut până la sfârşitul secolului al XVIII – lea), cele mai preţioase

sunt părţile legislative ale textului, în special expunerea cazurilor considerate ca

problematice29. Problematice au fost întotdeauna cazurile cu privire la relaţia dintre

„omul evreu” şi toţi neevreii - indiferent de neam sau religie. Intoleranţa şi fanatismul

unor comentarii din Talmud nu sunt proprii talmudiştilor care au alcătuit acest

compendium, ei doar au elaborat metodologia de aplicare a legilor iudaismului.

Drepturile de autor nu le aparţin lor; conform credinţei legile le-au fost oferite prin

revelaţie de către zeul Yahve. La urma urmei nici zeul Yahve nu şi-a asumat faptul că

lumea a ieşit strâmbă şi a trebuit reciclată (potopul lui Noe). Vinovat a fost găsit Lucifer,

care prin introducerea „liberului arbitru” a corupt cuplul primordial (Adam şi Eva),

pervertind, astfel, natura umană (cu excepţia evreilor, popor creat ulterior după o

„formulă” nouă, cap de serie fiind Avraam, descendent din neamul lui Sem).

Mistica evreiască (foarte la modă azi, în unele cercuri) consideră neevreii ca fiind

„membre ale trupului” Satanei30, aparţinând celor patru creaturi satanice: câinele, porcul,

măgarul şi neevreul31. În secolul XII, Maimonide, filozof din Spania statorniceşte relaţiile

dintre evrei şi neevrei. În concepţia sa, cel ce nu avea virtuţile propovăduite de Talmud,

acela nu putea fi privit ca om, soarta lui era să servească pe ceilalţi (pe evrei n.a.) şi îi

socotea hărăziţi pieirii32. Celebrul verset „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”

(Leviticul XIX, 18) este înţeles de iudaismul clasic (şi ortodox actual) ca porunca de a-ţi

iubi aproapele evreu, şi nu oamenii în general. La fel, versetul „asupra vieţii aproapelui

tău să nu te ridici” (Leviticul XIX, 16) este luat în sensul că trebuie să acţionezi atunci

când viaţa unui semen evreu este în pericol; dar este interzis să salvezi viaţa unui

neevreu, pentru că „el nu este aproapele tău”33.

28 M. Eliade, op. cit., p. 567.29 I. Shahak, op. cit., p. 65.* GOYIM – termen peiorativ cu care evreii îi numesc pe cei de alt neam; neevreii sunt consideraţi „spurcaţi” sau asemănaţi cu „câinii” (Matei 10, 5 şi nota 1; Ioan 18, 28 şi nota 4; Matei 15, 26 şi nota 1 – în traducerea românească a Bibliei publicată de Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureţti, 2001). 30 Ibidem, p. 34.31 Ibidem, p. 59, nota 37.32 Florentina Căzan, Religia în contextul civilizaţiei antice, medievale, moderne şi contemporane , Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 59.33 I. Shahak, op. cit., p. 63.

Tot în Talmud se mai spune: „Cele şapte popoare din Canaan care trebuiau

exterminate de evrei nu au pierit cu totul, ci s-au pierdut printre toate popoarele

pământului. De aceea Maimonide ne învaţă să ucidem orice neevreu atunci când putem,

căci acest neevreu poate fi avortonul unuia dintre descendenţii celor şapte triburi, iar

evreul încalcă legea atunci când nu ucide, având posibilitatea. Preceptul exterminării

celor şapte se aplică de-a pururi”. Pe de altă parte: „oricine neagă o bucăţică din credinţa

iudaică este un eretic şi un epicureic, iar ceilalţi (evreii n.a.) trebuie să-l urască, să-l

dispreţuiască şi să-l ucidă; căci este scris: «Nu trebuie să-i urăsc eu, Doamne, pe cei care

Te urăsc pe Tine?»34.

Ediţia completă a legii talmudice, Mishnah Torah a lui Maimonide, lucrare plină de

preceptele cele mai insultătoare la adresa neevreilor, dar şi de violente atacuri foarte clare

împotriva creştinismului şi a lui Iisus (pe care autorul nu-l poate menţiona niciodată fără

să adauge pios „Pieri-i-ar numele păcătosului!”), a fost publicată, fără cea mai mică

corectură, la Roma în 1480, sub Sixtus al IV – lea, papă foarte activ politic şi veşnic în

căutare de bani (Câţiva ani mai târziu, tot la Roma a apărut singura ediţie veche a

Măgarului lui Apuleius, în care atacul virulent împotriva creştinismului nu este cenzurat.

Alexandru al IV – lea Borgia era şi el foarte liberal în aceste domenii)35.

De-a lungul timpului, persecuţiile antitalmudice (antievreieşti n.a.) au izbucnit peste

tot în Europa. Dar un salt general şi mult mai consecvent s-a produs atunci când Reforma

şi Contrareforma au pus la îndemâna literaţilor creştini criterii de onestitate intelectuală

mai riguroase, iar cunoaşterea limbii ebraice devenise mai bună. Începând din secolul al

XVI – lea, în numeroase ţări cenzura creştină se exercita asupra întregii literaturi

talmudice, inclusiv a Talmudului ca atare. În Rusia această situaţie a durat până în 1917

(anul revoluţiei iudeo-bolşevice n.a.). Unii cenzori erau relativ toleranţi (de exemplu în

Olanda); alţii erau severi, iar pasajele injurioase erau modificate sau eliminate fără

înconjur. [...] După fondarea statului Israel, fiindcă rabinii se simţeau în siguranţă, toate

formulele şi toate pasajele injurioase au fost reintroduse fără ezitare în toate ediţiile noi.

[…] Enciclopedia talmudică (în ebraică) – publicată în Israel începând din 1950, prin

34 A. Rohling, Evreul după Talmud, Editura Samizdat, p. 52.35 I. Shahak, op. cit., p. 41.

grija celor mai de seamă specialişti rabinici ortodocşi ai ţării – este un bun compendiu al

întregii literaturi talmudice36.

Însă „problema evreiască” fusese deja prefigurată de către zeul Yahve şi consemnată

printr-un blestem al lui Moise: „Iar dacă nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului

tău şi nu te vei sili să împlineşti toate poruncile şi hotărârile Lui pe care ţi le poruncesc

eu astăzi, să vină asupra ta toate blestemele acestea şi să te ajungă: [...] Domnul te va da

să fii bătut de vrăjmaşii tăi; pe un drum să mergi asupra lor şi pe şapte drumuri să fugi

de ei şi să fii împrăştiat prin toate împărăţiile pământului”37. Peste mai multe secole, zeul

Yahve revine asupra chestiunii evreieşti precizând prin intermediul profetului Ieremia că

antisemitismul – ca reacţie naturală a „neamurilor” – nu va fi o problemă majoră pentru

evrei, adevăraţii păgubiţi fiind, de fapt, neevreii: „Îi voi face pricină de groază, o

nenorocire pentru toate regatele pământului, ca să fie de ocară şi de pildă, de batjocură

şi de blestem prin toate locurile pe unde-i voi izgoni”38.

Ajungem astfel la o chestiune banală din psihologia mulţimilor. Pentru ca o categorie

umană oarecare să trezească împotriva ei pasiunile maselor dezlănţuite, trebuie să se

întrunească mai multe condiţii. Ţinând cont de faptul că astfel de manifestări ţin de

psihologia colectivă şi se bazează pe un suport mai degrabă iraţional, vom spune că o

categorie umană oarecare nu va fi aleasă ca victimă – de nişte agitatori – decât în

următoarele condiţii:

când constituie un grup diferit în mod fundamental de masele în mijlocul cărora

îşi duce viaţa;

când aceste diferenţe se referă la un substrat de o natură din ce în ce mai puternic

afirmată, când ele sunt înţelese ca tot atâtea motive de superioritate faţă de

celelalte etnii şi când conduc în consecinţă la un proces deliberat de secesiune

care are drept rezultat izolarea categoriei respective chiar în sânul societăţii;

când, ca urmare a acestei izolări, viaţa internă a grupului în chestiune sfârşeşte

prin a dobândi forme ezoterice şi misterioase pentru membrii celorlalte etnii;

36 Ibidem, pp. 42,44,113.37 Deuteronom XXVIII, 15,25.38 Ieremia XXIV, 9.

când acest grup sau categorie reprezintă un pericol permanent pentru ordinea

celorlalte etnii, pentru structura lor spirituală, politică, socială şi economică39.

Războiul evreilor cu restul lumii, precum şi distrugerea apoi refacerea Israelului au

fost necesare în cadrul „iconomiei divine”, fiind cerute/impuse ca etape ale unui plan mai

amplu: “De aceea, vin zile – zice Domnul – când nu se va mai spune: «Viu este Domnul,

Cel ce a scos casa lui Israel din ţara Egiptului», ci: «Viu este Domnul, Cel ce a scos şi a

adunat seminţia casei lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările în care îi

risipise, pentru ca să locuiască ei în ţara lor»”40. Potrivit profeţiilor eshatologice, lumea

reînoită va fi cârmuită de Yahve (Isaia XXIV, 23; XLIII, 15; XLIV, 6) sau de un rege

care va domni în numele său (Ieremia XXIII, 5,6; Iezechiel XXXVII, 24,25). Acest rege,

numit în general „Unsul” (māśiah), era considerat ca fiind coborâtor din seminţia lui

David41.

Dar împlinirea profeţiilor mesianice este condiţionată de victoria lui Israel în plan

terestru asupra celorlalte neamuri şi a religiilor acestora – idolatre prin definiţie. Şi cum

întotdeauna scopul scuză mijloacele, pe lângă elaborarea şi lansarea ideologiilor

„progresisto-revoluţionare” (prin intermediul iudeo-masoneriei şi a altor coterii oculte

jidăneşti) în scopul dezintegrării/distrugerii prin războaie şi revoluţii a celorlalte

civilizaţii şi religii, evreii au folosit cămătăria ca armă de luptă binecuvântată chiar de

către zeul Yahve: Domnul Dumnezeul tău te va binecuvânta, după cum ţi-a grăit, şi vei

da împrumut altor popoare, iar tu nu vei lua împrumut; şi vei domni peste multe popoare,

iar acelea nu vor domni peste tine”42. Singura condiţie pentru succes: „Celui de alt neam

să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă [...]”43.

Principiul cămătăriei fiind cheia sistemelor monetare şi economice contemporane, răul

cămătăriei devine evident când cămătarii/bancherii evrei internaţionali/internaţionalişti

(Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Federal Reserve Bank etc.) devin

destul de bogaţi ca să împrumute nu numai indivizi, ci şi guverne. Nu numai individul

39 N. Ionescu, Chestiunea evreiască şi răspunsul unui ortodox din anii ’30, trad. rom. de M. Anastăsescu, Editura Samizdat, pp. 29-30.40 Ieremia XXIII, 7,8.41 M. Eliade, op. cit., p. 380.42 Deuteronom XV, 6.43 Deuteronom XXIII, 20.

devine dator, ci naţiuni întregi. Primul bancher internaţional, Meyer Amschel Bauer (alias

Rothschild), cel care a „patentat” metoda, este citat adeseori cu următoarea remarcă:

„Lăsaţi-mă să controlez moneda unei naţiuni şi nu mă mai interesează legile ei.”44.

Acum, când totul a decurs conform zicerilor sale, profetulul Isaia poate dănţui fericit în

Ceruri: „Atunci vei vedea, vei străluci şi va bate tare inima ta şi se va lărgi, căci către

tine se va îndrepta bogăţia mării şi avuţiile popoarelor către tine vor curge. [...] Tu vei

suge laptele neamurilor şi vei mânca bunătăţile regilor [...]”45.

În principiu, istoria Europei nu poate fi analizată şi înţeleasă fără tot cortegiul de

evenimente pe care l-a produs venirea/infiltrarea evreilor în număr mare pe aceste

meleaguri. La fel, întregul parcurs al diasporei evreieşti este elocvent pentru înţelegerea

mişcării sioniste ca reper decisiv pentru istoria lumii prin hotărîrea evreilor sionişti de a-

şi construi o ţară pe locul Israelului biblic (etapă premergătoare instaurării dominaţiei

mondiale a „poporului ales”). Istoria modernă şi contemporană a Europei constituie un

moment politic unitar, iar agenţii ocultei evreieşti s-au plasat mereu în centrul

revoluţiilor/războaielor, acestea fiind pregătite ideologic, subvenţionate şi exploatate din

umbră chiar de către ei. Problema evreiască, antisemitismul şi iudeo-bolşevismul au

devenit în secolul XX catalizatorii mişcării naziste şi ai celui de-al doilea război mondial.

Fără aceste evenimente istorice – comunismul şi nazismul fiind fenomene subordonate

apariţiei statului Israel – în anul 1948 nu ar mai fi fost posibilă înfiinţarea Israelului

modern. Iar în istorie nu există coincidenţe: dogmă capitală.

44 V. Alexe, Trustul banilor. De la ImperiulRothschild la Imperiul American, I, Editura Ziua, Bucureşti, 2004, p.13.45 Isaia LX, 5,16.

2. MIŞCAREA SIONISTĂ

Sionism: mişcare politică şi religioasă, apărută în ţările europene la sfârşitul

secolului XIX, dar cu rădăcini încă din vremea profeţilor, având drept scop întemeierea

unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei46. Termenul de sionism, face trimitere la Sion,

colina din Ierusalim pe care a fost construit primul templu şi care simbolizează Pământul

Făgăduinţei, şi-a facut apariţia pe la 1890 [...]47. Conform definiţiei, mişcarea sionistă are,

în acelaşi timp, atât caracter politic cât şi religios. În Vechiul Testament, zeul Yahve şi-a

declarat aspiraţiile sioniste, ceea ce pentru preopinenţii religioşi şi laici a constituit un

46 Mic Dicţionar Enciclopedic, coord. A. Stănciulescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 1296.47 F. Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003, p. 49.

avantaj sprijinul găsit în dogma religioasă – ce conţine mitul „pământului promis” şi

„nostalgia reîntoarcerii”.

Promisiunea a fost făcută pentru prima dată lui Avram: „În ziua aceea a încheiat

Domnul legământ cu Avram, zicând: „Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul

Egiptului până la râul cel mare al Eufratului”48. După ieşirea din deşertul Sinai, înainte

ca triburile israelite să ocupe Canaanul, zeul Yahve s-a adreseat lui Iosua, succesorul lui

Moise: „După moartea lui Moise, robul Domnului, a grăit Domnul cu Iosua, fiul lui

Navi, slujitorul lui Moise, şi a zis: «Moise, robul meu a murit. Scoală dar şi treci

Iordanul tu şi cu tot poporul acesta, în ţara pe care o voi da fiilor lui Israel. Tot locul pe

care vor călca tălpile picioarelor voastre, îl voi da vouă, cum am spus lui Moise: de la

pustie şi de la Libanul acesta până la râul cel mare, până la râul Eufratului şi până la

marea cea mare spre asfinţitul soarelui vor fi hotarele voastre. Nimeni nu se va putea

împotrivi ţie, în toate zilele vieţii tale. Precum am făcut cu Moise, aşa voi face şi cu tine;

nu mă voi depărta de la tine şi nu te voi părăsi [...] »”49. Însă statutul Canaanului şi al

viitorilor locuitori ai acestuia fusese „stabilit” din vremea Potopului prin „blestemul” lui

Noe asupra lui Canaan, fiul lui Ham: „«Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la

fraţii săi!» Apoi a zis «Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i

fie rob! Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să sălăşuiască acesta în corturile lui Sem,

iar Canaan să-i fie slugă!»”50.

Coabitarea sioniştilor religioşi cu cei laici, în cadrul aceleiaşi mişcări, a fost/este totuşi

acceptată întrucât ambele orientări urmăresc un scop comun. După părerea rabinului

Kook, laicii sunt ca „măgarul lui Mesia”... călărit de un Mesia religios şi spiritual. După

edificarea statului material prin lucrarea laicilor, va veni vremea religioşilor care vor

construi un stat religios şi spiritual. În tradiţia simbolurilor ebraice, a călări pe măgar

înseamnă o înfrângere a măgarului şi a forţelor pe care le reprezintă el. Măgarul are un

rol: este un animal spurcat care-l reprezintă pe Amalec (în Biblie Amalec este cel mai

mare duşman al poporului lui Israel) şi pe Satana. Conform tradiţiei, numai după

înfrângerea lui, va putea apărea Mesia. Din acest punct de vedere, după rabinul Kook,

sionismul constituie „începutul erei mesianice”. În această epocă mesianică, măgarul cel

48 Facerea XV, 18.49 Iosua I, 1-5.50 Facerea IX, 25-27.

spurcat şi laic va juca un rol important, creează statul şi, în continuare, va fi definitiv

învins51.

Însă principalii lideri politici sionişti fiind, conform propriilor declaraţii, atei sau

agnostici, întrebarea firească este: de ce au folosit ca justificare a propiei lor politici laice

aceleaşi precepte ale religiei iudaice precum sioniştii religioşi? O posibilă explicaţie, dar

nu suficientă, ar consta în faptul că liderii sionişti atei (T. Herzl, Ben Gurion, Golda Meir

etc.) aveau nevoie de recuperarea postulatelor biblice ale unui pământ promis. Politica lor

nu putea să se dezvolte decât cu aportul elementelor cele mai integriste şi dogmatice ale

rabinatului pentru a face să se creadă că un pământ cucerit era un pământ promis52. În

anul 1895, T. Herzl scria: „Rabinii vor fi stâlpii organizaţiei mele... Ei vor constitui o

ierarhie demnă, bineînţeles, întotdeauna subordonată Statului”53. Confuzia persistă, iar

ceva nu este tocmai „cuşer” în toată povestea. Rămâne de văzut la final: care tabără a fost

până la urmă manipulată de cealaltă – cea religioasă sau cea laică?

Moses Hess (1821-1875), Leo Pinsker (1821-1891) şi Theodor Herzl (1860-1904),

părinţii fondatori ai sionismului, erau dezamăgiţi de fenomenul asimilării: luând act de

eşecul proiectului de emancipare individuală, ei propuneau un proiect de asimilare

colectivă. La atacurile antisemite împotriva evreului rătăcitor, ei răspundeau cu aspiraţia

întoarcerii în străvechea lor patrie, Palestina. La acuzaţiile împotriva evreului profitor,

pus sub stigmatul exilului şi al cametei, ei răspundeau cu idealul “regenerării”54. Theodor

Herzl, a elaborat doctrina sionismului încă din 1882, la Viena, a sistematizat-o în 1894, în

cartea sa despre “statul iudeu” (Judenstaat), şi a început să o pună concret în practică la

Congresul sionist Mondial de la Basel, în 189755, ocazie cu care, printre alte „protocoale

sioniste”, a fost adoptat şi protocolul privind necesitatea înfiinţării unui nou stat evreu.

Premisa analizei lui Hertzl este că nu există nici o posibilitate de asimilare a evreilor.

Antisemitismul este un fenomen care nu poate fi evitat şi va avea, în mod firesc,

consecinţe catastrofale; este necesar să se găsească de urgenţă un loc pentru evrei. “Orice

nuanţă ar căpăta , eu consider că această chestiune evreiască nu este nici religioasă, nici

socială, ci, mai curând, naţională. Pentru a o rezolva, trebuie s-o situăm, înainte de

51 C. Klein, Israel. Statul evreilor, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003, p. 119.52 R. Garaudy, Procesul sionismului israelian, Editura Samizdat, p. 14.53 Ibidem, p. 20.54 F. Massoulié, op. cit., p. 51.55 R. Garaudy, Afacerea Israel, Editura Samizdat, p. 5.

toate, în termeni politici, la scară mondială. Ea va putea, atunci, să fie reglementată în

cadrul unui for al tuturor popoarelor civilizate. Noi suntem un popor, un popor - Unu!

În ţările în care trăim de secole, suntem consideraţi nişte străini. Ne vor distruge

asuprirea şi persecuţia. În întreaga istorie, nu există alt popor care să fi fost nevoit să

îndure atât de multe lupte şi suferinţe. Această ură faţă de evrei nu a adus altceva decât

la o cedare din partea celor mai slabi dintre noi [...]. Ei bine, antisemitismul va izbucni

cu atât mai mare violenţă cu cât el va fi făcut să aştepte mai mult. Infiltrarea evreilor,

atraşi de o siguranţă aparentă, şi ascensiunea socială a evreilor independenţi se conjugă

într-un fenomen de o violenţă extremă şi duc la catastrofă. Nu există nimic mai simplu

decât acest raţionament.

Nimeni nu este atât de puternic şi nici îndeajuns de bogat pentru a putea strămuta un

popor dintr-un loc în altul. Doar o idee poate reuşi aşa ceva. Ideea de stat are această

forţă. În decursul îndelungatei şi tragicei lor istorii, evreii nu au încetat să nutrească

acest vis regesc: «Anul viitor la Ierusalim». Acum, trebuie să arătăm că visul poate

deveni o realitate luminoasă. [...] Popoarele în răndul cărora trăiesc evreii sunt toate,

fără excepţie, antisemite, fie că le este ruşine de aşa ceva, fie că o declară în mod

deschis. Aşa că, vrem sau nu, suntem şi rămânem un grup istoric care poate fi recunoscut

prin caracteristicile sale omogene. Suntem un popor şi inamicul este acela care ne

constrânge la toate acestea, aşa cum s-a întâmplat mereu în istorie. Într-o asemenea

atmosferă de restrişte ne adunăm şi, dintr-o dată, ne dăm seama de forţa noastră. Da,

noi avem forţa de a crea un stat, un adevărat stat model. Dispunem de toate mijloacele

necesare pentru o asemenea misiune”56.

Sentimentul tradiţional al sionismului este că toţi neevreii sunt antisemiţi. După

spusele lui Herzl, lumea poate fi împărţită între cei care sunt antisemiţi şi nu o ascund şi

cei care ascund acest lucru. Ostilitatea generală a neevreilor este considerată de sionişti

drept un fapt inalterabil şi etern al istoriei evreieşti. Această atitudine a neevreilor faţă de

evrei este pur rasism şovin şi face evident faptul că divizarea între evrei şi toate celelalte

popoare, toate duşmane, nu diferă de celelalte teorii ale rasei superioare. În schimb, nu

face referire la nici una din măcar pretinsele cauze, dacă nu chiar adevărate, invocate de-a

lungul timpului de către neevreii, atunci când au intrat în conflict cu „aleşii”. Toată

56 C. Klein, op. cit., p. 13.

responsabilitatea este aruncată asupra „celorlalţi”, evreul fiind considerat victima eternă a

antisemiţilor.

Consecinţele practice pe care le deducea de aici T. Herzl şi soluţiile pe care le

preconiza pentru a pune capăt acestui antagonism, după el, permanent şi imposibil de

înlăturat în condiţiile date, pot fi rezumate astfel:

refuzul asimilării, care, atunci când nu s-a pus în practică de către statele din estul

Europei (mai ales Imperiul rus), se realiza pe scară din ce în ce mai largă în vest;

crearea nu a unui „cămin” spiritual, centru de răspândire a credinţei şi culturii

evreieşti, ci a unui „stat iudeu” care să adune la un loc toţi evreii lumii;

acest stat trebuie să fie situat într-un spaţiu „vacant”. Această noţiune,

caracteristică pentru colonialismul ce domina epoca, însemna că nu trebuie să se

ţină cont de populaţia autohtonă57.

În aceste condiţii, era uşor pentru sionişti să revină la poziţia segregaţionistă a

iudaismului clasic şi să susţină că întotdeauna neevreii îi vor urî şi îi vor persecuta pe

evrei, şi că singura soluţie era să-i determine pe toţi să plece pentru a se reuni într-un nou

stat al evreilor.

Soluţia găsită a fost crearea unui stat pentru evrei, evident în Palestina, dar care, în

acea epocă, se afla sub dominaţie turcească. În scrisoarea sa către Cecil Rhodes, Herzl

spunea: „În cursul celor cinci congrese, a fost creată o organizaţie care numără milioane

de asociaţi în lume. Sioniştii ascultă o singură comandă, din Manciuria în Argentina, din

Canada la Capul Bunei Speranţe şi Noua Zeelandă. Cea mai mare concentrare de

aderenţi o avem în Europa. Din cele cinci milioane de evrei din Rusia, patru milioane

sigur au aprobat acest program. Avem organizaţii în toate limbile civilizate. Cerinţele

noastre sunt formulate în aşa fel încât nici un guvern nu poate fi contra, nici chiar

guvernul Rusiei. În 1898 am fost primit la Ierusalim, împreună cu patru din colaboratorii

mei, ca reprezentant al sionismului şi am transmis un memorandum sultanului Abdul

Hamid. Dacă sultanul ne dă această bucată de pământ, în schimb noi îi vom pune în

ordine finanţele şi vom influenţa opinia publică în favoarea sa în întreaga lume ”58.

În acelaşi timp, Herzl s-a folosit în demersurile sale şi de puterile occidentale atunci

colonialiste (Anglia, Germania, Italia şi Rusia), cu următorul argument major: dacă una 57 R. Garaudy, op. cit., p. 6.58 R. Garaudy, Procesul …, p. 67.

era protectoarea Statul evreu, ar fi avut un avantaj decisiv asupra tuturor rivalelor, căci

acest Stat reprezenta pentru toţi un pinten înfipt în Orient, ideal pentru penetrarea

colonială occidentală. El scria în 1895, în cartea sa Statul evreu: „Pentru Europa noi vom

reprezenta o bucată din zidul de apărare contra Asiei, vom fi santinela avansată a

civilizaţiei contra barbariei”59. Înainte de toate, era vorba de exploatarea rivalităţilor

coloniale dintre marile puteri. El promitea englezilor să-i protejeze împotriva scopului

german în Orientul Apropiat, calea spre Indii pornind din Palestina, situată la răscrucea a

trei continente, la fel cum îi promitea şi lui Wilhelm al II - lea protecţie contra englezilor

în proiectul său „Berlin, Bizanţ, Bagdad”60.

În alte situaţii, Herzel afirma că sionismul, prin soluţia pe care o propunea la problema

evreiască, „avea să elimine pericolul unei revoluţii care urma să înceapă cu evreii şi să

se sfârşească cine-ştie-unde...”. Herzl utilizează acest limbaj în discuţiile cu ministrul

german de Externe, von Bülow, cu Wilhelm al II - lea, cu ministrul rus de Interne,

Plehve, cu ţarul Nicolae al II - lea, cu cei mai notorii antisemiţi (Plehve era răspunzător

de pogromurile de la Chişinău din aprilie 1903). Herzl îi scrie acestuia în mai,

recomandându-i sionismul ca antidot pentru revoluţia (bolşevică n.a.) care, după

evenimentele de la Chişinău, avea să-i atragă cu siguranţă pe tinerii evrei. Primit în

august de către Plehve, îi cere acestuia o scrisoare de susţinere faţă de sionism. O obţine;

în ea se precizează că va fi susţinut un sionism care se va strădui să-i determine pe evrei

să emigreze, şi nu să cultive în Rusia un naţionalism străin. Herzl consideră scrisoarea

„satisfăcătoare” şi, într-o nouă misivă, îi cere lui Plehve să-l prezinte sultanului, pentru ca

acesta să permită intrarea evreilor în Palestina61.

Sionismul va obţine o consacrare internaţională datorită primului război mondial

(război necesar/util cauzei sioniste...! n.a.). La 2 noiembrie 1917, guvernul britanic, care

trecuse la cucerirea Palestinei, publică declaraţia Balfour, care este un ecou al

programului de la Basel şi preia chiar anumiţi termeni din acesta62. „Declaraţia Balfour”,

este, de fapt, scrisoarea lui Arthur James Balfour, ministrul britanic de externe, către

evreul Rothschild: „ […] Am deosebita plăcere să vă comunic, în numele Guvernului

Majestăţii Sale, următoarea declaraţie de sprijin a aspiraţiilor sioniste evreieşti, care au 59 T. Herzl, Statul evreu, Editura Lipschutz, Paris, 1926, p. 95, în R. Garaudy, Procesul ... , p. 104.60 R. Garaudy, Procesul ... , p. 20.61 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 75.62 C. Klein, op. cit., p. 12.

fost ascultate şi aprobate de Guvern: Guvernul Majestăţii Sale priveşte favorabil

stabilirea în Palestina al unui cămin naţional evreiesc, casă a poporului evreu, şi îşi va

folosi toate eforturile pentru a face posibilă îndeplinirea acestui obiectiv. Este clar

înţeles că nimic nu se va face pentru a prejudicia drepturile civile şi religioase ale

comunităţii neevreieşti care trăieşte în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care

se bucură evreii în orice altă ţară [...]”63.

Însuşi Balfour s-a dovedit foarte devreme conştient de pericol. Pe 19 februarie 1919 el

îi scria lui Loyd George: „Punctul slab al poziţiei noastre este, în mod evident, acela că,

în Palestina, am refuzat principiul autodeterminării. Dacă locuitorii actuali ar fi

consultaţi, ei s-ar declara, fără nici o îndoială, împotriva implantării evreieşti”64.

Acest lucru este, de altfel, confirmat şi de raportul Comisiei King-Crane, trimisă în

1919 de către preşedintele Wilson pentru a se informa asupra „opiniilor şi dorinţelor

ansamblului populaţiei”. Raportul indică pentru Palestina: „Aici, cei mai vechi locuitori,

adică atât creştinii cât şi musulmanii, împărtăşesc aceeaşi atitudine ostilă faţă de un

aflux masiv de evrei şi faţă de orice efort pentru stabilirea unei stăpâniri evreieşti asupra

lor. Fiind la faţa locului, ne întrebăm dacă poate exista un britanic sau un american care

să creadă că programul sionist este fezabil fără ajutorul unei mari armate”65.

Interesele Marii Britanii în această chestiune erau mai multe: dincolo de simpatia

multor conducători faţă de idealul sionist şi de dorinţa de a găsi o soluţie pentru problema

refugiaţilor din Europa centrală, era vorba despre garantarea prezenţei unui sprijin solid

în vecinătatea Canalului Suez şi despre blocarea Franţei care, bazându-se pe rolul său

tradiţional de protectoare a creştinilor din Levant, nutrea ambiţii în privinţa locurilor

sfinte66.

Declaraţia Balfour a făcut ca înţelegerea dintre imperialism şi sionism să devină

limpede în ochii arabilor. Ea contrazicea, întradevăr, formal, promisiunea de a crea un

regat arab făcută de Înaltul comisar britanic Mac Mahon sharifului din Mecca în 1915,

promisiune în virtutea căreia naţionaliştii ridicaseră steagul revoltei împotriva stăpânilor

otomani. După împărţirea regiunii, plănuită în secret în timpul războaielor – celebrul

63 F. Petrescu, Istoria evreilor. Holocaustul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 145.64 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 38.65 Ibidem.66 F. Massoulié, op. cit. pp. 56-57.

acord Sykes-Picot – promisiunea unei vetre evreieşti, confirmată prin mandatul în

Palestina, apărea ca un simbol al unui refuz naţional faţă de poporul arab67.

Sosirea primilor pionieri sionişti în Palestina a coincis cu dezmembrarea Imperiului

otoman şi cu ipoteca pusă de puterile europene. De aceea a fost resimţită ca o manifestare

periculoasă a dominaţiei străine: în 1919, delegaţia palestiniană a Congresului sirian

sintetiza acel sentiment, afirmând că „sionismul este mai periculos decât ocupaţia

franceză (în Siria), deoarece ei (francezii) ştiu că sunt străini, în timp ce sioniştii se

gândesc la Palestina ca la propria lor casă”68. (PLANŞA 3)

Pentru a se masca faptul că Palestina avea totuşi o populaţie sedentară, mişcarea

sionistă a lansat mitul „pământului fără popor”. Inexistenţa acestui popor este unul din

postulatele fundamentale ale sionismului, iar acest postulat, dar nu singurul, se găseşte la

baza tuturor conflictelor ce vor urma. Primul-ministru Golda Meir, declara pentru Sunday

Times, pe 15 iunie 1969: „Nu există palestinieni. Nu se poate spune că ar fi existat un

popor palestinian în Palestina, considerându-se pe sine un popor palestinian, şi că noi

am fi venit să-l dăm afară şi să-i luăm ţara. Palestinienii nu există”69.

Atunci când Albret Einstein l-a întrebat pe Chaim Weizmann (la ora respectivă, unul

dintre conducătorii Organizaţiei sioniste mondiale): „Ce se va petrece cu arabii dacă

Palestina este dată evreilor?”, acesta a răspuns: „Care arabi? Contează atât de puţin!”70.

Ignorat a fost şi avertismentul unuia dintre cei mai vechi sionişti, Asher Ginsberg (Ahad

Ha' am): „În exterior, suntem obişnuiţi să credem că Eretz Israel ar fi, în prezent, un ţinut

pustiu, un deşert necultivat, şi că oricine ar dori să cumpere pământuri poate s-o facă

nestingherit. Dar, în realitate, nu este aşa. În toată ţara este foarte greu să găseşti un

petic de pământ necultivat [...]. Ne-am obişnuit să credem că toţi arabii ar fi nişte

sălbatici din deşerturi, un popor asemenea unui asin care nu vede sau nu vrea să

înţeleagă ceea ce se petrece în jurul lui. Este o gravă greşeală. La fel ca toţi cei din rasa

semită, arabul este foarte inteligent şi şiret [...]. Arabii, în special cei care trăiesc la

oraş, văd şi înţeleg ceea ce facem noi şi ceea ce dorim în această ţară, dar se comportă

ca şi cum n-ar înţelege nimic, pentru că, deocamdată, nu văd în acţiunile noastre nici un

pericol pentru viitorul lor. [...] Dar, dacă va veni o zi în care prezenţa fraţilor noştrii în 67 Ibidem.68 Ibidem, pp. 49,51.69 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 30.70 Ibidem, p. 30.

Eretz Israel va ajunge de o asemenea natură încât să-i deranjeze câtuşi de puţin pe

locuitorii de aici, ei nu se vor lăsa daţi la o parte cu una cu două”71.

Un alt mit fondator al sionismului (pe lângă cel al „pământului promis”) este şi cel al

continuităţii rasei, ideea că toţi evreii sunt descendenţii naturali ai israeliţilor din

timpurile biblice şi ar realiza, în sfârşit, visul milenar şi neîntrerupt al tuturor

comunităţilor evreieşti din lume. Pentru politica sionistă, importantă a fost/este

acreditarea mitului unei rase iudaice; un stat bazat pe principiul purităţii rasei nu poate fi

decât respectat de evreul care îşi declară apartenenţa la propriul său popor – ce are de

îndeplinit un destin mesianic.

În ciuda opiniei comune, poporul evreu este eterogen din punct de vedere rasial;

migraţiile sale constante şi legăturile – voluntare sau altfel – cu cea mai mare varietate de

naţiuni şi popoare au determinat un grad atât de înalt de corcire încât aşa-zisul neam al lui

Israel poate oferi exemple de trăsături specifice tuturor popoarelor. [...] Se poate afirma

că evreii luaţi în ansamblu prezintă între ei un decalaj morfologic la fel de mare ca şi cel

între membrii a două sau mai multe rase72. Coeficientul ridicat de variaţie între diferitele

populaţii evreieşti din punct de vedere al caracteristicilor fizice, precum şi diversitatea

frecvenţei genelor în grupele lor sangvine fac ca o clasificare rasială standard să devină o

contradicţie în termeni. [...] Din nefericire, acest subiect apare prea rar despărţit întru

totul de considerente nebiologice şi în ciuda evidenţei continuă eforturile pe linia

segregării evreilor, într-un fel sau altul, ca o entitate rasială distinctă73.

Altă cauză a amestecului rasial din interiorul poporului evreu se datorează faptului că

şi alte etnii au adoptat religia mozaică. Între acestea, khazarii, turcomani din stepele

scitice, care şi-au ales această religie în jurul anului 740 e.n., cu toate că nu aveau nimic

în comun cu poporul semit74. (PLANŞA 4)

Care a fost motivaţia acestui eveniment unic? [...] La începutul secolului VII - lea

lumea era polarizată între cele două superputeri ce reprezentau creştinismul şi islamismul.

Imperiul khazar reprezenta o „a treia forţă”, care se dovedise pe potriva celorlalte două,

71 C. Klein, op. cit., p. 18.72 W. Z. Ripley, The Races of Europe, Londra, 1900, p. 377, în A. Koestler, Al treisprezecelea trib: kazarii, trad. rom. de A. Bantaş, Editura Antet, p. 149.73 H. Shapiro, The Jewish People: A Biological History, UNESCO, Paris, 1953, pp. 74-75, în A. Koestler, op. cit., p. 152.74 J. C. Drăgan, Cuvânt înainte, în A. Koestler, op. cit., p. 3.

atât ca adversar cât şi ca aliat. Dar el nu-şi putea păstra independenţa dacă accepta fie

creştinismul fie islamismul – căci prima înţelegere l-ar fi subordonat în mod automat

autorităţii împăratului roman, iar cealaltă califului din Bagdad. [...] În acelaşi timp,

contactele strânse cu Bizanţul şi cu Califatul îi învăţaseră pe khazari că şamanismul lor

primitiv era nu numai barbar şi depăşit în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi

incapabil să confere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau

conducătorii celor două puteri teocratice ale lumii – califul şi împăratul. [...] Ce altă

soluţie ar fi putut să se dovedească mai logică decât îmbrăţişarea unui al treilea crez, care

nu se aliniase sau angajase faţă de nici una din cele două religii şi totuşi reprezenta

temelia venerabilă a amândurora? [...] Deşi convertirea curţii khazarilor a fost motivată

din punct de vedere politic, realitatea este că le erau cunoscute dogmele şi principiile

iudaismului. Îi cunoşteau bine pe evrei şi avuseseră timp să le urmărească practicile

religioase vreme de cel puţin un secol, datorită afluxului continuu de evrei care se

refugiau de persecuţiile religioase din Bizanţ şi, într-o mai mică măsură, din ţările

cucerite de arabi75.

După înfrângerea lor de către rhuşi în anul 965, khazarii şi-au pierdut imperiul, dar şi-

au păstrat independenţa, în cadrul unor frontiere mai înguste, precum şi religia iudaică

până târziu în secolul al XIII - lea76. În general, regatul khazar astfel redus a perseverat în

ţelurile sale. A desfăşurat acţiuni de apărare mai mult sau mai puţin eficace împotriva

tuturor duşmanilor până la mijlocul secolului al XIII - lea, când a căzut victimă marii

invazii mongole declanşată de Ginghis Han. Populaţia sa a fost în mare măsură absorbită

de Hoarda de Aur care-şi stabilise centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. Dar

înainte şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe comunităţi ramificate în

ţările slave nesubjugate, în cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti

din Europa răsăriteană77. Statisticile arată că astăzi, majoritatea preponderentă a celor 15-

20 de milioane de „evrei” din lume sunt cei de origine khazară, cu un aspect fizic diferit,

numiţi Aşkenazi78.

75 A. Koestler, op. cit., pp. 45-46.76 Ibidem, p. 112.77 W. Baron, A Social and Religious History of Jews, III, New York, 1957, p. 206, în A. Koestler, op. cit., p. 113.78 J. C. Drăgan, op. cit., în A. Koestler, op. cit., p. 4.

În Europa interbelică, problema rasială a fost speculată de către sionişti prin

colaborarea cu naţionaliştii germani, deoarece, se raportau la aceiaşi credinţă:

primordialitatea rasei şi menţinerea purităţii rasiale. Datorită acestei împărtăşiri a

doctrinei asupra rasei, care verifica atât de bine teza lui Herzl: „Antisemiţii vor fi aliaţii

noştri cei mai buni” (Diaries I, pag. 19), Agenţia Evreiască a încheiat cu Ministerul

Economiei (din Germania n.a.), la 27 august 1933, acordul Haavara (în ebraică:

transfer), care-i autoriza pe emigranţii evrei să-şi transfere o parte din avuţiile din

Germania în Palestina. Ben Gurion, care era în Palestina, Golda Meir, care era atunci la

New York, viitorii miniştri sionişti ai Israelului, Moshe Sharret (care se numea atunci

Moshe Shertok) şi Levi Eshkol care era în acea perioadă reprezentantul Berlinului, au

aprobat acest acord79.

Înainte chiar de încheierea acordului Haavara, această cooperare îmbracă forme

curioase în aparenţă. Astfel, în 1933, baronul Leopold von Mildenstein, care va deveni

peste câţiva ani şeful secţiei evreieşti din SD (Sicherheitsdienst sau serviciul de

securitate, Serviciul de Informaţii SS condus de Reinhardt Heydrich), a fost invitat să

facă un voiaj în Palestina împreună cu soţia sa pentru a scrie o serie de articole destinate

ziarului Der Angriff (Atacul), ziar ce aparţinea lui Goebbels. Soţii Mildenstein, însoţiţi de

Kurt Tuchler, membru important al Organizaţiei sioniste din Berlin, şi de soţia acestuia,

au vizitat satele coloniştilor evrei. Articole extrem de pozitive, reunite sub genericul Un

nazist vizitează Palestina, au fost publicate şi un medalion a comemorat evenimentul,

având gravate zvastica pe o faţă şi steaua lui David pe revers80. (PLANŞA 5)

Probabil că exemplul cel mai „ciudat” este bucuria cu care sioniştii au întâmpinat

venirea la putere a lui Hitler, pentru că împărtăşeau convingerile sale în privinţa

primatului „rasei” şi a ostilităţii faţă de asimilarea evreilor. Sioniştii s-au bucurat

împreună cu Hitler de triumful acestuia asupra duşmanului lor comun, forţele

liberalismului. Rabinul Joachim Prinz (vicepreşedinte al Congresului mondial evreiesc) a

publicat în 1934 o carte de circumstanţă, Wir Juden (Noi Evreii), pentru a sărbători

revoluţia germană: „Semnificaţia revoluţiei germane pentru naţiunea germană este, sau

poate va fi limpede pentru cei care au creat-o şi i-au format imaginea. Trebuie să

spunem de îndată că, pentru noi, sensul ei este că liberalismul şi-a pierdut toate şansele. 79 Ben Gurion, M. Shertok, Acordul Haavara, în R. Garaudy, Procesul ... , p. 37.80 Der Angriff, 26 septembrie 1934, în R. Garaudy, Procesul ... , p. 39.

Singura formă de viaţă ce favoriza asimilarea evreilor nu mai există. [...] Noi vrem ca

asimilarea să fie înlocuită printr-o nouă lege: declaraţia de apartenenţă la naţia iudaică

şi la rasa iudaică. Declarându-se evreu, nu va mai putea niciodată să încalce loialitatea

faţă de stat. Acest stat nu vrea evrei, în afara celor care îşi declară apartenenţa la

propria lor naţiune”81.

Victoria nazismului a înlăturat opţiunea asimilării sau pe cea a căsătoriilor mixte. „Noi

nu suntem nemulţumiţi de asta”, scria rabinul Prinz. Evreii sunt forţaţi să se declare evrei.

Dar „este împlinirea dorinţelor noastre”82. Pentru cauza sionistă ostilitatea antisemiţilor

faţă de evreii europeni a constituit un avantaj. Dacă evreii s-ar fi simţit bine în Europa,

emigrarea voluntară către Palestina nu s-ar mai fi produs decât într-o măsură

nesemnificativă. De aceea, succesul mişcării sioniste a depins de antisemitism. Efectele

antisemitismului s-au văzut mai ales în Rusia ţaristă şi Germania – unde idila sionistă va

dura până la Noaptea de cristal, în 1938.

După Noaptea de cristal, a persecuţiilor justificate de uciderea la Paris a diplomatului

german Ernst vom Rath de către evreul Herschel Grynszpan, represiunea antievreiască

s-a asprit, cooperarea sioniştilor cu germanii luând alte forme. În ţările ocupate, s-a

colaborat prin acţiunea Judenratului (consilii controlate de către germani) şi Yishuvul

Palestinei, care, prin selecţia făcută de către sionişti, viza emigrarea evreilor competenţi

şi abandonarea celor incapabili de a servi la construcţia viitorului stat83.

IMIGRAŢIA EVREIASCĂ ÎN PALESTINA 1882 – 194884

PERIOADA NUMĂRUL ORIGINEA CARACTERISTICI

1882 - 1903

(I aliyah)

20 - 30. 000 Rusia „Iubitorii Sionului”

1904 - 19023

(a II-a şi a III-a aliyah)

35 - 40. 000

35. 000

Rusia, Europa de est Pionieri sionişti

1932 - 1938 217. 000 Germania, Polonia Intelectuali; calificaţi

81 J. Prinz, Wir Juden, Berlin, 1934, pp. 150-151,154-155, în I. Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Editura Samizdat, pp. 108-109.82 I. Shahak, op.cit., p. 109.83 R. Garaudy, Procesul ... , p.40.84 F. Massoulié, op. cit., p. 68.

1939 - 1948 153. 000 Europa Imigraţie clandestină

La argumentele deja folosite până atunci de către sionişti (mituri şi drepturi istorice),

după al doilea război mondial legitimitatea înfiinţării statului Israel a fost în plus

motivată, afirmându-se că: „Statul Israel este replica lui Dumnezeu la Auschwitz”85. Prin

stabilirea unor raporturi excepţionale de culpabilitate, încât să fie suficientă evocarea

holocaustului (despre povestea celor „şase milioane” şi aşa-zisele camere de gazare –

piesa de rezistenţă a religiei holocaustului – vezi Raportul Fred Leuchter, precum şi

cărţile „negaţioniştilor”: Paul Rassinier, Robert Faurisson, David Irving, Roger

Garaudy, Ernst Zündel, Norman Finkelstein etc.), s-a ajuns ca totul să fie permis

victimei prin excelenţă, după cum pretindea şi premierul Ariel Sharon: „Ca evrei, nu

datorăm nimic, nimănui; ceilalţi au o datorie faţă de noi”86.

Fantoma holocaustului a fost utilă mişcării sioniste internaţionale pentru a menţine în

evreimea din întreaga lume o permanentă stare de isterie şi de psihoză a persecuţiei. Un

singur lucru mai aveau în comun evreii, împărţiţi în aşkenazi (khazari) şi sefarzi, religioşi

şi atei, de dreapta sau de stânga: trauma holocaustului şi spaima faţă de o posibilă

repetare a istoriei. Pe aceste căi, holocaustul a constituit un înlocuitor al religiei

(pretinsele camere de gazare şi crematoriile de la Auschwitz au devenit cel mai sfânt

mormânt din lume), un mit în care a crezut până şi cel mai agnostic jidan. Această

minciună istorică a determinat milioane de evrei să aleagă refugiul în Israel pentru a

scăpa din infernul creat de goyim.

Urmând preceptele biblice şi talmudice, strategia secretă a sioniştilor a fost sintetizată

într-unul dintre documentele programatice ale Congersului sionist Mondial (Basel,

Elveţia - 1897), document intitulat Protocoalele Înţelepţilor Sionului. În Protocolul

nr. 7 (din 24) Theodor Herzl & Co. prevedea următoarele: „ [...] În Europa întreagă, ca

şi pe celelalte continente, trebuie să întreţinem fierberea, neînţelegerea şi ura. Câştigul

ne e îndoit. Pe de-o parte, prin aceasta ţinem la respect toate ţările care vor şti că noi

85 A. Herschel, Israel: An Echo of Eternity, New York, Doubleday, 1969, p. 115, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 52.86 R. Garaudy, Afacerea ... , pp. 53-54.

putem, după bunul nostru plac, să provocăm dezordinea sau să restabilim ordinea: toate

aceste ţări se vor obişnui astfel să ne considere ca un rău necesar. Pe de altă parte,

uneltirile noastre ascunse vor încurca toate corzile pe care le vom fi întins în cabinetele

de stat, şi aceasta cu ajutorul politicii, al contractelor economice şi al îndatoririlor

financiare. Pentru a ne atinge scopul, va trebui să dăm dovadă de o mare viclenie în

cursul tratativelor şi a negocierilor; dar în ceea ce se cheamă «atitudinea oficială» noi

vom urmări o tactică opusă şi vom părea a fi cinstiţi şi împăciuitori. În acest fel,

popoarele şi guvernele creştinilor, pe care le-am obişnuit să nu privească decât acea faţă

a lucrurilor pe care le-o arătăm noi, ne vor lua încă o dată drept binefăcători şi

mântuitorii neamului omenesc. La orice împotrivire, va trebui să fim în stare să-i facem

pe vecini să declare război ţării care ar îndrăzni să ne stea în cale; iar dacă şi aceşti

vecini s-ar gândii să se întovărăşească împotriva noastră, va trebui să-i înfrângem pe toţi

printr-un război universal, al lumii întregi. [...] ”87.

Ceea ce a urmat se ştie, este deja istorie: prin lansarea unor ideologii subversive

(iluminism; liberalism; socialism; comunism ş.a.m.d.) şi sponsorizările aferente s-au

provocat „revoluţiile moderne” (1789 – anul când a început sinuciderea Franţei şi a

Europei; 1848 – revoluţiile burghezo-democratice; 1917 – revoluţia iudeo-bolşevică şi

instaurarea comunismului în Rusia etc.), plus două războaie mondiale şi un „holocaust”.

Cui i-a folosit? Unul dintre rezultatele obţinute, poate cel mai important, a fost înfiinţarea

statului Israel în 1948. Trebuiau să aibă şi evreii un ’48 al lor, căci a fost anunţat de zeul

Yahve prin gura profetului Iezechiel: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi lua

pe fiii lui Israel din mijlocul neamurilor printre care se află, îi voi aduna din toate părţile

şi-i voi aduce în ţara lor. Iar în ţara aceasta, pe munţii lui Israel, îi voi face un singur

neam şi un singur rege va fi peste toţi; nu vor mai fi două neamuri şi în viitor nu se vor

mai împărţi în două regate [...] ”88.

După cum se vede, sioniştii religioşi au acţionat pentru împlinirea profeţiilor

biblice, iar cei laici s-au folosit de aceleaşi comandamente ale religiei pentru realizarea

visului comun: „Marele Israel”.

87 Protocoalele Înţelepţilor Sionului, trad. rom. de I. Moţa, Editura Samizdat, pp. 45-46.88 Iezechiel XXXVII, 21,22.

3. “MARELE ISRAEL”

Referitor la Palestina, în Memorandumul Organizaţiei sioniste mondiale la

Conferinţa de pace de la Geneva, se afirma: „Acest pământ este căminul istoric al

evreilor”89. Conform conceptului „Marele Israel”, ţările care în Antichitate au fost

guvernate de suverani evrei, sau pe care Dumnezeu le-a promis evreilor – fie după Biblie,

fie (argument hotărâtor în plan politic) după interpretarea rabinică a Cărţii sfinte şi a

Talmudului –, trebuie să revină Israelului, în calitatea sa de stat evreu90. În Vechiul

Testament, „pământul promis” lui Avram se afla situat geografic între râurile Nil şi

Eufrat: „Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare

al Eufratului”91. După opinia maximalistă vehiculată în literatura talmudică, pământul

Israelului cuprinde (în afară de Palestina) Peninsula Sinai, Iordania, Siria, Libanul, dar şi

părţi considerabile din Turcia92. Însuşi Ben Gurion, în 1937, trasa frontierele statului

Israel cu ajutorul referinţelor biblice. După el, teritoriul Israelului trebuia să grupeze cinci

regiuni: sudul Libanului până la râul Litani (numit „partea de nord a Israelului

occidental”), partea de sud a Siriei, Cisiordania (numită astăzi Iordania), Palestina

(numită „teritoriul mandatului britanic”) şi Peninsula Sinai. Frontiera din nord trebuia să

89 R. Garaudy, Afacerea Israel, Editura Samizdat, p. 23.90 I. Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Editura Samizdat, p. 25.91 Facerea XV, 18.92 I. Shahak, op. cit., p. 136.

treacă pe la latitudinea Homs-ului (în Siria), pentru că identifica acolo oraşul Hamath,

care marchează în Numerii (XXXIV, 1-8) frontiera de la nord a Canaanului. Alţi sionişti

identificau Hamathul cu Alepul, iar alţii îl situau de-a dreptul în Turcia sau revendicau

„drepturi istorice” asupra Ciprului93.

„Vom restaura cel de-al treilea Regat al lui David” – anunţa Ben Gurion94. Pornind de

la acest „obiectiv”, încă de la decizia împărţirii Palestinei, acelaşi Ben Gurion declara

nemulţumit:

„Statul Israel consideră că rezoluţia Naţiunilor Unite din 29 noiembrie 1947 este nulă şi

neavenită ”95. „Dacă posedăm Biblia – spunea g-ral Moshe Dayan în august 1967 – şi

dacă ne considerăm poporul Bibliei, atunci ar trebui să posedăm şi pământurile biblice

acelea ale Judecătorilor şi Patriarhilor96. (PLANŞA 6)

Această activitate de edificare a noului stat fusese deja începută cu destul de mult timp

înainte de independenţă. În timpul celor treizeci de ani ai mandatului britanic (1918-

1948), conducătorii politici ai populaţiei evreieşti din Palestina (aşa-numita jishuv) şi ai

mişcării sioniste au acţionat în vederea construirii unei structuri statale în cadrul

„teritoriului naţional”. Societatea evreiască era complet organizată şi fuseseră prevăzute

funcţiile statale, chiar dacă nu beneficia de suveranitate. Înţelegerile dintre Societatea

Naţiunilor şi Marea Britanie, care reglementau mandatul, prevedeau crearea unei

”Agenţii evreieşti pentru Palestina” în vederea primirii şi instalării imigranţilor. Treptat,

ea devine unul din organele principale ale Palestinei evreieşti. David Ben Gurion,

preşedintele ei, va trece de la această funcţie prestată la cea de prim-ministru al

guvernului provizoriu care se va instala la 15 mai 1948. Cea mai mare parte a celorlalţi

doisprezece miniştri ai guvernului avusese funcţii în cadrul Agenţiei evreieşti, în special

la departamentul politic al acesteia97.

Începând din anii '30, jishuv începe să-şi recruteze o forţă militară clandestină

(Haganah)98 care împreună cu armata engleză, între anii 1936 şi 1939, a reprimat

revoltele palestinienilor contra imperialismului britanic şi colonizării evreieşti99. Apoi,

93 R. Garaudy, op. cit., pp. 14-15.94 R. Garaudy, Procesul sionismului israelian, p. 35.95 Ibidem, p. 53. 96 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 104.97 C. Klein, Israel. Statul evreilor, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003, p. 25.98 Ibidem, p. 26.99 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 50.

Haganah, Irgun şi grupul Stern şi-au alcătuit un cadru operativ comun şi, în octombrie

1945, la chemarea lui Ben Gurion, în numele jishouv, au lansat lupta împotriva

englezilor. Conflictul a fost marcat de atentate, cum ar fi distrugerea hotelului King

David din Ierusalim, sediu al Statului-Major britanic în Palestina, rezultând nouăzeci şi

una de victime100.

Marea Britanie a trimis întăriri dar situaţia a scăpat de sub control. Canale ale

aprovizionării cu arme şi ale imigraţiei clandestine evreieşti au fost reactivate. Britanicii

au fost nevoiţi să pună această chestiune în discuţia forurilor internaţionale: la 29

noiembrie 1947, Adunarea generală a Naţiunilor Unite a votat împărţirea Palestinei într-

un stat evreiesc, un stat arab, iar oraşul Ierulalim era pus sub administraţie internaţională

(oraşul era populat în vremea aceea în părţi egale de arabi şi de evrei)101.

Votarea acestui plan de partaj a dat naştere unor manevre sordide. Pe 18 decembrie

1947, un membru al Congresului american, Lawrence Smith, le evoca în plen: „Să vedem

ce s-a petrecut în Adunarea Naţiunilor Unite de-a lungul reuniunii ce a precedat votarea

partajului. Se cerea o majoritate de două treimi pentru aprobarea rezoluţiei... De două

ori s-a luat votarea de la capăt... în acest timp, asupra delegaţiilor a trei state mici s-au

făcut presiuni enorme... Voturile decisive au fost date de Haiti, Liberia şi Filipine. Aceste

voturi au fost suficiente pentru a se obţine majoritatea de două treimi. La început, aceste

ţări se opuneau partajului... Presiunile exercitate asupra lor de delegaţii noştrii, de

oficialii noştrii şi de cetăţenii americani constituie un act condamnabil”102.

Preşedintele Truman a exercitat o presiune fără precedent asupra Departamentului de

stat. Subsecretarul de stat Sumner Welles scria: „Prin ordin direct al Casaei Albe,

funcţionarii americani trebuiau să folosească presiuni directe şi indirecte... pentru a

asigura majoritatea necesară la votul final”103. Ministrul apărării din perioada respectivă,

James Forrestal, confirmă: „Metodele utilizate pentru a exercita presiuni şi pentru a

constrânge celelalte ţări de la Naţiunile Unite erau scandaloase”104.

100 F. Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003, p. 66.101 Ibidem.102 U.S. Congressional Record, 18 decembrie 1947, p. 1176, R. Garaudy, Afacerea …, p.39.103 S. Welles, We Need Not Fail, Houghton Mifflin, Boston, 1948, p. 63, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 40.104 Memory of Forrestal, The Viking Press, New York, 1951, p. 365, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 41.

În acest fel, prin rezoluţia împărţirii Palestinei începea lungul şir al controverselor

legate de înfiinţarea Israelului. ONU şi-a violat propria Cartă, refuzând palestinienilor,

care constituiau atunci 2/3 din populaţia ţării, dreptul de a-şi decide singuri soarta.

Locuitorii Palestinei erau moştenitorii unei culturi care se dezvoltase pe aceste

pământuri de cel puţin douăsprezece secole. Încă din vremurile biblice, istoria Palestinei

urmase o cale diferită de cea a poporului evreiesc. Romană, apoi bizantină, ţara fusese

cucerită în 634 de armatele musulmane. Aflată în centrul imperiului ommeyad, populaţia

aramaică din regiune fusese rapid şi total arabizată, iar regatele latine care se instalaseră

în Palestina pe vremea cruciadelor, în secolele al XI – lea şi al XII – lea, nu schimbaseră

această situaţie. Cât despre prezenţa evreilor, aceasta fusese constantă pe parcursul

secolelor, dar redusă numeric şi întotdeauna minoritară. Vechea comunitate, yishuv,

formată din evrei habotnici, ostili mai târziu sionismului, era concentrată în jurul oraşelor

sfinte Ierusalim, Hebron, Safed şi Tiberiada. În 1882, ea nu număra decât 24.000 de

persoane dintr-o populaţie de circa 600.000 de locuiotori, printre care se aflau şi 70.000

de arabi creştini. Palestina era divizată atunci în partea meridională a sangeacatului Beirut

şi sangeacatul Ierusalimului. În această zonă a imperiului otoman, la sfârşitul secolului al

XIX – lea, ideea naţionalismului era tulbure şi se manifesta, mai ales, ca reacţie la

oprimarea europeană: modul de viaţă occidental al pionierilor evrei s-a izbit de un cadru

tradiţional pe care începuse să-l tulbure. Mai ales obiectivul politic al imigraţiei sioniste a

fost imediat înţeles: în 1891, notabilităţile din Ierusalim au lansat un semnal de alarmă

printr-o telegramă către Marele vizir căruia îi cereau să „interzică evreilor să mai intre în

Palestina şi să cumpere pământ”. Afluxul de evrei era încă departe de a fi continuu şi

mişcarea sionistă era încă slab organizată; totuşi, populaţia palestiniană începea deja să ia

cunoştinţă de cele două probleme politice fundamentale pe care le ridicau imigraţia şi

cumpărarea de terenuri105.

EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ ÎN PALESTINA 1882 – 1948106

PERIOADA EVREI TOTAL LOCUITORI EVREI %

105 F. Massoulié, op. cit., p. 55.106 Ibidem, p. 68.

1882 24. 000 600. 000 4%

1914 85. 000 815. 000 10%

1922 85. 000 836. 000 10%

1931 174. 000 1. 207. 000 14%

1935 443. 000 1. 843. 000 24%

1947 589. 341 1. 908. 775 30%

1948 650. 000 2. 000. 000 33%

Chiar şi din punct de vedere juridic, împărţirea Palestinei ridică un anumit număr de

întrebări107:

decizia asupra partajului a fost adoptată de Adunarea generală, iar nu de către

Consiliul de Securitate. Ea are deci valoare de recomandare, iar nu de decizie

executorie;

palestinienii nu erau singurii care refuzau partajul: Irgunul lui Menahem Begin

declara atunci că această împărţire este ilegală şi nu va fi niciodată recunoscută108.

Ben Gurion însuşi scrie: „Până la plecarea britanicilor, nici o colonie evreiască,

oricât de îndepărtată, nu a fost penetrată sau cucerită de arabi, în timp ce Haganah, prin

atacuri frecvente, puternice şi rapide, a pus mâna pe multe poziţii arabe şi a eliberat

Tiberiada şi Haifa, Jaffa şi Safed109. (PLANŞA 7)

Între decizia de partaj din data de 29 noiembrie 1947 şi încheierea efectivă a

mandatului englez asupra Palestinei, produsă la 15 mai 1948, trupele sioniste au ocupat

teritorii din zona atribuită arabilor, de exemplu Jaffa şi Saint-Jean d'Acre110. Pentru a

atinge acest obiectiv, statul sionist a instituit un adevărat terorism de stat, adică atacuri

repetate împotriva populaţiei palestiniene111.

Exemplul cel mai elocvent este cel de la Deir Yassin. Faptele s-au petrecut la 9 aprilie

1948, înainte de proclamarea statului Israel. O acţiune de amploare („operaţiunea

107 H. Cattan, Palestine, the Arabs and Israel, Longmans Publishers, Londra, 1969, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 42.108 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 42.109 Ben Gurion, Rebirth and Destiny of Israel, The Philosophical Press, New York, 1954, p. 530, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 42.110 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 40.111 Ibidem.

Nahshon”), cu participarea unităţilor evreieşti Haganah, Etzel şi grupul Stern (apropiate

lui Ben Gurion şi laburiştilor), când s-a încearcat obţinerea controlului asupra regiunii

Ierusalimului. Satul Deir Yassin, aflat cam la cincisprezece kilometrii vest de Ierusalim, a

fost atacat de trupele Etzel şi Stern care au comis acolo un masacru, ucigând circa 250 de

persoane (bărbaţi, femei şi copii)112. În cartea sa, La révolte: historie de l'Irgun, Menahem

Begin scrie că nu ar fi existat un stat Israel fără „victoria” de la Deir Yassin. El mai

adaugă: „Cuprinşi de panică, arabii fugeau şi strigau : Deir Yassin”113.

La 15 mai 1948, principalii reprezentanţi ai organizaţiilor evreieşti din Palestina

adoptă Declaraţia de independenţă: „În anul 5657 (1897), Primul congres sionist,

convocat de părintele spiritual al statului evreiesc, Theodor Herzl, a proclamat dreptul

poporului evreu la renaştere naţională pe pământul patriei sale. Acest drept a fost

recunoscut prin Declaraţia Balfour la 2 noiembrei 1917 şi confirmat prin mandatul

Societăţii Naţiunilor care acorda o recunoaştere internaţională legăturilor istorice dintre

poporul evreu şi pământul Israelului şi recunoştea poporului evreu dreptul de a-şi crea

acolo o „vatră” naţională [...] La 29 noiembrie 1947, Adunarea generală a Naţiunilor

Unite a adoptat o rezoluţie prin care cere crearea unui stat evreiesc în Palestina şi a

invitat pe locuitorii Palestinei să ia măsurile necesare pentru a pune în aplicare această

rezoluţie. Această recunoaştere venită din partea Naţiunilor Unite a dreptului poporului

evreu de a-şi crea propriul stat este irevocabilă [...] În consecinţă, noi, membrii

Consiliului naţional care reprezintă comunitatea evreiască din Palestina şi mişcarea

sionistă, ne-am reunit aici, în această zi în care se încheie mandatul britanic şi (în

virtutea) dreptului natural şi istoric al poporului evreu şi în conformitate cu rezoluţia

Adunării generale a Naţiunilor Unite, proclamăm crearea unui stat evreiesc pe pământul

lui Israel care va purta numele de Statul Israel.

Declarăm că, începând de la terminarea mandatului, din acest ajun al Sabbat-ului, 6

Iyar 5708 şi până la instalarea autorităţilor legale ale statului, alese în mod corect,

conform Constituţiei care va fi adoptată de Adunarea Constituantă aleasă până la data

de 1 octombrie 1948, Consiliul va avea rolul de Consiliu provizoriu al statului, iar

organul său executiv, Directoratul poporului, va servi drept guvern provizoriu al statului

evreu numit „Israel”. 112 C. Klein, op. cit., p. 73.113 R. Garaudy, Afacerea … , p. 41.

[…] Încrezători în Stânca lui Israel, semnăm prezenta declaraţie, în şedinţa

Consiliului provizoriu al statului, pe pământul patriei, azi, în Tel-Aviv, la 5 Iyar 5708, 14

mai 1948 ”114.

Însă, scopul neoficial al conducerii israeliene a fost de la bun început expulzarea

tuturor palestinienilor din pământul Israelului şi aducerea a cât mai mulţi emigranţi evrei

care să populeze zonele „eliberate”. Naţiunile Unite numiseră un mediator, pe contele

Folke Bernadotte. În ultimul său raport, contele Bernadotte scria: „Ar însemna să

încălcăm cele mai elementare principii dacă le-am refuza victimelor să se întoarcă la

casele lor, atunci când imigranţii evrei vin din toate părţile şi, în plus, ameninţă în mod

permanent să înlocuiască refugiaţii arabi aşezaţi în aceste locuri de secole.” El descrie

„jaful sionist la scară mare şi distrugerea satelor fără o necesitate militară evidentă.”

Acest raport (U.N. Document, A.648, p. 14) a fost transmis pe data de 16 septembrie

1948. Pe 17 septembrie 1948, contele Bernadotte şi asistentul său francez erau asasinaţi

la Ierusalim, în zona ocupată de sionişti115, de către grupul terorist Lehi (sau Stern)116.

În urma presiunilor externe, guvernul israelian a trebuit să-l aresteze pe conducătorul

grupului Stern, Nathan Friedman-Yellin. Acesta a fost condamnat la cinci ani de

închisoare, dar apoi amnistiat şi ales deputat în Knesset în 1950117. Politicienii statului

Israel puteau să înşele Organizaţia Naţiunilor Unite, cu atât mai multă uşurinţă cu cât

beneficiau de sprijin din partea SUA şi URSS, iar majoritatea ţărilor fusese făcută

complice la uzurparea palestinienilor.

După declararea independenţei Israelului, una dintre priorităţile politici sioniste a fost

cucerirea de noi teritorii şi expulzarea locuitorilor palestinieni. Israelul, în fapt, „aparţine„

(acesta este termenul oficial) persoanelor definite ca „evrei” de către autorităţile

israeliene, şi numai lor, şi aceasta indiferent de locul lor de reşedinţă. Şi invers, Israelul

„nu aparţine” locuitorilor săi neevrei, al căror statut este considerat, chiar din punct de

vedere oficial, ca fiind inferior118.

114 Monitorul oficial al statului Israel, vol. 1, p. 1, în C. Klein, op. cit., p. 23.115 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 41.116 C. Klein, op. cit., p. 67.117 R. Garaudy, Procesul ... , p. 54.118 I. Shahak, op. cit., p. 18.

Conform cu Legea Reîntoarcerii – Alia, 1950: „Evreu este acela/aceea născut/ă

dintr-o mamă evreică, sau cel/cea care s-a convertit la iudaism şi care nu are altă

religie.

1. Orice evreu are dreptul să se întoarcă în ţară ca oleh.

2. Alia se face prin viza de oleh.

3. Viza de oleh va fi acordată oricărui evreu care vrea să se stabilească în Israel,

numai dacă Ministerul Emigrării este de acord cu acest lucru, în următoarele

condiţii:

Când aplicantul nu este implicat în activităţi împotriva Statului Israel;

Dacă aplicantul nu pune în pericol sănătatea publică, sau securitatea

statului.

2. Certificatul de oleh

Un evreu care a ajuns în Israel şi şi-a exprimat dorinţa să se

stabilească aici primeşte un certificat de oleh.

3. Orice evreu care a emigrat în această ţară înainte de promulgarea acestei legi

şi orice evreu care s-a născut în această ţară, înainte sau după promulgarea

legii, va fi considerat oleh.

4. Ministerul Emigrării este însărcinat cu implementarea acestei legi şi poate să

emită reguli cu privire la implementarea acesteia, cu acordarea vizelor de

oleh sau a certificatelor copiilor sub 18 ani119.

Pentru a coloniza Palestina cu noii emigranţi evrei şi pentru a şterge până şi

amintirea existenţei populaţiei agrare palestiniene – în încercarea de a acredita mitul

„ţării lipsite de locuitori” – satele arabe au fost distruse. Au fost demolate casele,

dependinţele, şi chiar cimitirele şi mormintele120. După deschiderea arhivelor, istoricul

Benny Morris a putut să precizeze că 418 sate palestiniene din 475 au fost şterse de pe

hartă. În ceea ce priveşte numărul palestinienilor expulzaţi, Comitetul Israelian de

transfer vorbea de 460.000 la sfârşitul lui 1948. În aceeaşi perioadă Oficiul de Ajutorare

119 F. Petrescu, Istoria evreilor. Holocaustul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 149.120 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 88.

şi Muncă al Naţiunilor Unite pentru refugiaţii palestinieni (UNRWA) înainta cifra de

900.000121.

Problema a fost pusă foarte clar, chiar înainte de existenţa statului Israel. Directorul

Fondului Naţional Evreu, Zossef Weitz, scria încă din 1940 : „Trebuie să fie clar pentru

noi că în această ţară nu este loc pentru două popoare. Dacă arabii o vor părăsi, ne va fi

de-ajuns [...] Nu există altă cale decât să eliminăm totul; nu trebuie să-i explicăm lui

Roosevelt şi tuturor conducătorilor statelor prietene că pământul Israelului nu este prea

mic dacă toţi arabii vor pleca şi dacă frontierele sunt un pic împinse spre nord, de-a

lungul râului Litani şi spre est, pe înălţimile Golanului [...] Pământul Israelului fără

arabi, căci nu există compromis. Arabii trebuie să fie goniţi spre Transiordania, Siria

sau Irak”122.

Mecanismul de deposedare a palestinienilor e completat prin ordonanţa din 30 iunie

1948, hotărârea de urgenţă din 15 noiembrie 1948 cu privire la proprietăţile „absenţilor”,

legea cu privire la terenurile absenţilor (13 martie 1953) şi un întreg arsenal de măsuri

menite să legalizeze furtul, constrângându-i pe arabi să-şi părăsească terenurile123.

Punctul de plecare al operaţiuni de expulzare a palestinienilor, a fost crearea, în 1901, a

„Fondului Naţional Evreu”124. Aproape 92% din teritoriul Israelului este proprietate de

stat, administrată de Domeniul israelian (Israel Land Authority), conform reglementărilor

fixate de Fondul Naţional Evreu, filială a Organizaţiei Sioniste Mondiale. Aceste

reglementări refuză oricărui neevreu dreptul la rezidenţă, cel de a porni o activitate

comercială şi, uneori, şi pe cel de a munci, numai pentru faptul că nu este evreu125.

Ideologia oficială consideră „răscumpărat” (altfel spus, „salvat”) orice pământ care a

devenit proprietate „evreiască” – fie că proprietarul său este un particular, Fondul

Naţional Evreiesc sau statul evreu. Pământurile aparţinând neevreilor sunt considerate,

dimpotrivă, ca „nerăscumpărate” (adică încă „ocupate”, „captive”)126. Prin legile, Keren

Kayemet (adoptată la 23 noiembrie 1953) şi Keren Hayesod (adoptată la 10 ianuarie

121 R. Garaudy, Procesul ... , p. 26.122 Ibidem, pp. 28-29.123 N. Weinstock, Le sionism contre Israël, Ed. Maspéro, Paris, 1969, p. 373, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 88.124 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 86.125 I. Shahak, op. cit., p. 20.126 Ibidem, p. 22.

1956), un pământ „salvat” de Fondul Naţional Evreu nu va putea fi vândut niciodată unui

„neevreu”, nici închiriat unui „neevreu”, nici lucrat de un „neevreu”127.

Toată această legislaţie civilă conţine elemente inspirate din dreptul rabinic datorită

faptului că Israelul este, în realitate, un stat mai mult teocratic decât laic. Interdicţia

referitoare la vânzarea pământului, se află în Vechiul Testament: „Pământul să nu-l

vindeţi de veci, că pământul este al Meu; iar voi sunteţi străini şi venetici înaintea

Mea.”128, precum şi cea referitoare la locuitorii neevrei: „Să nu locuiască ei (străinii n.a.)

în ţara voastră, ca să nu vă facă să păcătuiţi împotriva Mea [...] ”129. Preluate apoi de

către literatura talmudică, în doctrina Halakha găsim legi speciale cu privire la cei care

trăiesc pe pământul Israelului (Eretz Isra'el) sau care în unele cazuri, nu sunt decât în

trecere. Scopul acestor legi este să asigure supremaţia evreilor în această ţară130.

Învăţăturile Halakha le interzic evreilor să vândă bunuri imobile (terenuri şi case)

neevreilor aflaţi pe pământul Israelului131. Această regulă este explicată după cum

urmează: „ [...] astfel, nu le vei da voie să-şi facă aşezare pe pământ, fiindcă, dacă nu

posedă pământ, şederea lor aici va fi temporară”132.

Coerenţa internă a structurii sioniste a Israelului a impus conducătorilor săi întărirea

autorităţii clerului. Partidul social democrat, „Mapai”, sub îndemnul lui Ben Gurion, a

introdus cursurile obligatorii de religie în programa şcolilor133. Dar autoritatea clericală se

exercită asupra tuturor componentelor vieţii personale, şi astfel întăreşte rasismul,

conferindu-i un „fundament” religios. Legislaţia referitoare la căsătorii este edificatoare

în acest sens134.

O lege intitulată „Legea privind jurisdicţia tribunalelor rabinice” (legea 5713 – 1953)

stipulează:

Articolul 1: „Tot ceea ce priveşte căsătoria sau divorţul evreilor din Israel, cetăţeni ai

statului sau rezidenţi, este de competenţa exclusivă a tribunalelor rabinice.”

127 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 80.128 Leviticul XXV, 23.129 Ieşirea XXIV , 33.130 I. Shahak, op. cit., p. 136.131 Ibidem, p. 137.132 M. Maimonide, Mishnah Tora, “Idolatrie”, 10, 6, în I. Shahak, op. cit., p. 137.133 N. Weinstock, op. cit., p. 315, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 60.134 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 83.

Articolul 2: „Căsătoriile şi divorţurile evreilor se vor efectua în Israel, în virtutea

legii stabilite de Tora”135.

Principala consecinţă a acestei imposibilităţi de a separa sinagoga de stat este aceea

că, nici în prezent, această ţară nu are o constituţie: „Pentru a evita jignirea făţişă a

partidelor religioase, care cer ca Tora să devină legea fundamentală a statului, am fost

obligaţi să renunţăm la înzestrarea ţării cu o constituţie”136.

Deschiderea arhivelor a provocat o profundă schimbare a istoriografiei despre războiul

din 1948. A apărut, în felul acesta, o generaţie de istorici evrei definită ca „noii istorici”,

formată din cercetători ca Benny Morris, Tom Segev şi mulţi alţii. Cele mai importante

teze susţinute de noii istorici ilustrează o orientare opusă aceleia a istoriografiei

tradiţionale israeliene. De exemplu, ei contestă teza conform căreia, în 1948, populaţia

evreiască din Palestina ar fi fost ameninţată de distrugere. Valul de refugiaţi nu a fost

voluntar: strămutarea populaţiei, menţionată frecvent de extrema dreaptă israeliană, a fost

plănuită şi realizată în 1948137.

Pentru „noii istorici”, Israelul şi conducătorii săi din acea epocă ar fi în mare măsură

răspunzători pentru eşecul negocierilor cu ţările arabe. Este, în special, cazul conferinţei

de la Lausanne, din 1949, când Israelul a dat dovadă de o intransigenţă absolută,

provocând eşuarea discuţiilor. Criticarea naraţiunii sioniste nu se face într-o manieră

calmă. Într-adevăr, pentru că ea se concentrează asupra unui „păcat originar”, ar putea să

repună în discuţie însăşi legitimitatea statului israelian. Pentru un stat care, încă de la

crearea sa, se află în căutarea unei legitimităţi, această critică pe plan istoric capătă o

pondere enormă. „Noii istorici” sunt acuzaţi că preiau teze ale adversarilor Israelului: faţă

de ei se utilizează, deseori termenul de „revizionism istoric”, iar unii îi acuză că ar fi

afectaţi de acea „ură de sine” care este percepută ca o „patologie specifică”

iudaismului138.

135 Ibidem.136 N. Weinstock, op. cit., p. 316, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 60.137 C. Klein, op. cit., p. 112.138 Ibidem, pp. 114-115.

4. RELIGIA ISLAMICĂ

Când în Europa Occidentală, pe vremea papei Grigorie cel Mare (sfârşitul secolului

VI), dogma creştină începea să se cristalizeze, în Peninsula Arabă se năştea a treia religie

monoteistă, mahomedanismul, ce se consideră ca fiind revelată, ea având totodată un

caracter universal139.

Dintre toţi întemeietorii de religii universale, Mahomed este singurul căruia i se

cunoaşte în linii mari biografia. Născut la Mecca între 567 şi 572, Mahomed făcea parte

din puternicul trib al quraysiţilor. Orfan de la vârsta de 6 ani, el a fost crescut întâi de

bunicul său şi apoi de unchiul său după mamă, Abū Ţālib. La vârsta de 25 de ani, el intră

în slujba unei văduve bogate, Hadige, şi întreprinde mai multe călătorii caravaniere în

Siria. La puţină vreme, către 595, el se însoară cu stăpâna sa, în ciuda diferenţei de vârstă

(Hadige avea atunci 40 de ani). Rolul Hadigei în viaţa Profetului a fost considerabil: ea la

încurajat mult în încercările vocaţiei sale religioase140.

Nu se prea cunosc amănunte ale vieţii lui Mahomed dinaintea primelor revelaţii, către

anii 610-612. Potrivit tradiţiei, ele au fost precedate de lungi perioade de „retragere 139 Florentina Căzan, Religia în contextul civilizaţiei antice, medievale, moderne şi contemporane, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 149.140 M. Eliade, Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 512.

spirituală” (tahannut) în peşteri şi alte locuri însingurate, practică străină politeismului

arab. [...] Misiunea profetică a lui Mahomed a fost declanşată de mai multe experienţe

extatice, care au constituit întrucâtva preludiul revelaţiei. În Sura 53, 1-18, el evocă prima

dintre acestea: „Cel plin de putere stătu în glorie, în zarea supremă (sau cea mai de sus);

apoi coborî şi rămase plutind nemişcat; la distanţa de două bătăi de săgeată – sau şi mai

aproape – şi el dete robului său revelaţia” (5-8). A doua oară, i s-a arătat lui Mahomed

lângă un copac: „El văzu semnele supreme ale Domnului său!” (13-18). În Sura 81, 22-

23, Mahomed revine asupra acestei viziuni: „Cel de lângă voi nu e un stăpânit de duhuri!

El a văzut orizontul de lumină”141.

Revelaţia coranică se întinde pe o perioadă de aproximativ douăzeci de ani (612-632)

împărţită de anul 622 (anul când profetul Mahomed a părăsit Mecca pentru a se stabili la

Yatrīb – ce va purta apoi numele de Medina) în două părţi: cea meccană caracterizată

prin sure scurte, în proză ritmată şi rimată, cu proclamarea unicităţii lui Dumnezeu, cu

profeţii asupra Vieţii de Apoi, şi perioada medineză, cu sure lungi, mai puţin ritmate şi

rimate, cu multe îndrumări legislative pentru comunitatea islamică deja formată, cu

condamnarea vehementă a politeismului, cu acuzaţii aduse evreilor, şi într-o mai mică

măsură, creştinilor, cu privire la falsificarea propriilor lor cărţi sfinte142.

În ceea ce priveşte dogma, aceasta este simplă. Orice musulman trebuie să creadă în

Dumnezeul unic şi în şirul de vreo treizeci de profeţi, mesageri ai Cuvântului divin, care

a fost încheiat de Mahomed; să-i cităm pe Adam, Avram (Ibrahim), Moise (Mussa),

Aaron (Harun), David (Daud), Ismael (Isma'il), Ioan (Hanna), Iisus ('Issa). Apoi trebuie

să creadă în îngeri, între care Gabriel (Jibril), Mihai (Mikhail), Azrail, îngerul morţii,

Satan (Şaytân), decăzut pentru că nu l-a ascultat pe Dumnezeu. În sfârşit trebuie să creadă

în Judecata de Apoi (Sura XXVIII, 62-68): oamenii vor apărea atunci în faţa lui

Dumnezeu, care-i va trimite pe cei drepţi în Paradis (Janna, grădină) şi pe cei păcătoşi în

Infern (Nâr, foc)143.

Islamul impune de asemenea oricărui musulman trecut de vârsta pubertăţii cinci

îndatoriri, numite cei „cinci stâlpi”:

141 Ibidem, 513-514.142 G. Grigore, A traduce Coranul, în Coranul, Editura Herald, Bucureşti, 2005, p. 8.143 P. Balta, Islamul, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2008, pp. 62-63.

1. Mărturia de credinţă, şahada: „Nu există decât un singur Dumnezeu şi Mahomed

este Trimisul lui Dumnezeu.”

2. Rugăciunea, salat, precedată de spălarea rituală a corpului, trebuie rostită de cinci

ori pe zi, la răsărit, la prânz, după amiaza, la apus, seara.

3. Dania obligatorie, zakât, plătită de cei bogaţi şi împărţită celor săraci, şi saqada,

dania spontană care este recomandată şi ea.

4. Postul Ramadanului, sawm, din a noua lună a anului de la hegira, care se

derulează conform calendarului lunar.

5. Pelerinajul, hajj: orice musulman care are sănătate şi mijloace trebuie să se ducă,

cel puţin o dată în viaţă, la Mecca între 7 şi 13 ale lunii Dhu al Hijja, ultima a

hegirei.144.

În relaţia cu celelalte două religii monoteiste cea mai mare dezamăgire a lui Mahomed

a fost reacţia celor trei triburi evreieşti din Medina. Înainte de a emigra, Profetul alesese

Ierusalimul ca punct de orientare (qibla) a rugăciunilor potrivit practicii evreieşti. Surele

dictate în primii ani ai Hegirei arată eforturile sale de a-i converti pe evrei. „O, voi,

oameni ai Scripturii! Trimisul Nostru a venit la voi, după o întrerupere de mesageri, ca

să vă explice vouă pentru ca voi să nu spuneţi: «Nouă nu ne-a venit un vestitor şi cineva

care să ne avertizeze! Iată, v-a venit vouă vestitor şi cel care vă avertizează!» Căci Allah

este Atotputernic!” (Sura V, 19). Mahomed le-ar fi permis evreilor să-şi păstreze tradiţiile

rituale dacă l-ar fi recunoscut ca Profet. Dar evreii se arată tot mai ostili. Ei relevă erorile

din Coran, afirmând că Mahomed nu cunoaşte Biblia145.

Ruptura are loc în februarie 624, când Profetul are o nouă revelaţie, prescriind

musulmanilor să nu se mai îndrepte cu faţa către Ierusalim, ci spre Mecca (Sura II,

136)146. Tocmai un astfel de mesaj a avut consecinţe politice şi religioase dintre cele mai

semnificative, în procesul distanţării treptate a Islamului, atât de iudaism, cât şi de

creştinism, socotindu-se totodată că aceste două religii bazate pe Scripturi îşi pierduseră

puritatea lor originală, fapt pentru care a fost trimis şi ultimul mesager, în persoana

Profetului Mahomed, iar Islamul avea menirea de a succeda celor două religii monoteiste,

144 Ibidem, p. 64.145 M. Eliade, op. cit., pp. 518-519.146 Ibidem, p. 519.

dar şi aceea de a le completa sau de a le desăvârşi cu noi prevederi, cu noi principii sau

norme de viaţă, conform versetelor Coranului147.

Trecerea de la religiile iudeo-creştine la Islam se motivează în mai multe versete.

Astfel, referindu-se la faptul că, după Moise, au mai fost trimişi şi alţi profeţi, se continuă

cu versetul: „Apoi, l-am trimis Noi (Allah) pe Iisus (Issa), Fiul Mariei (ibn-i Meryem), ca

să confirme ceea ce aveau ei, dinainte, în Tora (Tevrat), şi i-am dat Evanghelia (Indjil),

drept călăuză şi lumină, ca să întărească ceea ce exista în Tora, de dinaintea lui” (Sura

V, 46), iar despre misiunea Profetului Mahomed se spune în aceiaşi sură: 48. „Iar Ţie (O,

Mohamed!), Ţi-am revelat Cartea (Coranul), cu Adevăr, ca să întărească Scriptura

(Kitab) de dinaintea ei şi ca s-o protejeze”148.

Conform Sura III, 19, când omenirea a ajuns la maturizare deplină, ea a devenit aptă

de a asimila religia islamică în ansamblul ei: „În faţa lui Allah credinţa adevărată este

Islamul! Cei cărora li s-a dat Scriptura n-au pornit la gâlceavă, între ei, decât după ce

le-a venit Ştiinţa, din cauza invidiei lor. Cât priveşte pe cei care tăgăduiesc versetele lui

Allah ... ; Allah este grabnic la socoteală!”. Propovăduirile şi mesajele anterioare în

totalitatea lor au fost propovăduiri abrogate, pentru că religia lui Mahomed este

considerată religia desăvârşită după care s-au elaborat legi sau mesaje: „Allah şterge ce

anume voieşte El şi, de asemenea, confirmă ce voieşte: ”Lângă El se află Cartea-Mamă”

(Sura XIII, 39). Potrivit Coranului, Islamul este calea după care s-a dorit să se

călăuzească omenirea la sfârşitul unei faze istorice, pentru ca ea să-şi organizeze viaţa

călăuzindu-se după propovăduirea sa. Mesajele anterioare Islamului au fost mesaje

temporare şi propovăduiri limitate care au pregătit terenul pentru mesajele coranice149.

Prin noul său mesaj, Profetul Mahomed i-a determinat pe arabii beduini să depăşească

perioada numită „Djahiliyya” (Perioada Ignoranţei), pentru a forma un popor unit şi

solidar, iar prin trecerea treptată a barierelor etnice, rasiale sau de altă natură, se naşte o

nouă comunitate umană, bazată pe principii religioase, numită UMMA, în cadrul căreia

deosebirile de limbă sau de culoare, precum şi alte trăsături distinctive nu vor mai conta,

147 M. Mehmet, Introducere, în Coranul. Ultima Carte Sfântă, trad. rom. de M. Mehmet, Istambul, 2007, p. VIII.148 Ibidem, p. XVI149 Liga Islamică şi Culturală din România, Introducere, în Traducerea sensurilor Coranului cel Sfânt în limba română, Editura Islam, Bucureşti, 2004, p. 14.

toţi musulmanii devenind „fraţi” unii cu alţii150. In cadrul UMMA, nu se mai poate vorbi

nici de superioritatea unui popor faţă de altele, oricare ar fi fost situaţia în trecut, mai ales

în legătură cu poporul evreu, iar responsabilitatea pentru faptele din viaţă va fi absolut

individuală, fără intermediari, oricare ar fi calitatea lor151.

Revelându-le Coranul, Mahomed le-a propus concetăţenilor lui o treaptă comparabilă

cu aceea a celorlalte două „neamuri ale Cărţii”; a înobilat araba ca limbă liturgică şi

teologală, propunând-o ca limbă a unei culturi ecumenice. [...] “Politica” lui Mahomed

seamănă cu aceea ilustrată în diverse cărţi ale Vechiului Testament. Ea este inspirată,

direct sau indirect, de Allah. Istoria universală e manifestarea neîntreruptă a lui

Dumnezeu; chiar izbânzile necredincioşilor sunt cu voia lui Dumnezeu. Războiul total

este permanent şi, deci, indispensabil ca toată lumea să se convertească la Islam. În orice

caz, războiul este preferat apostaziei ori anarhiei152.

Conflictul religiei islamice cu religia iudaică, precum şi cu religia creştină, are la bază

diferenţe de natură doctrinară. Conform Coranului, adevărurile absolute despre

Dumnezeu, sau despre anumite evenimente, sunt în contradicţie cu variantele consemnate

în Vechiul şi Noul Testament. Faptul se datorează evreilor şi creştinilor care, conform

Coranului, ar fi modificat textele sfinte: „Unii dintre iudei schimonosesc cuvintele aflate

la locurile lor şi zic: «Noi am auzit, dar nu am dat ascultare!» sau «Ascultă, dar nu

aude!», răsucindu-şi limbile lor şi aducând prejudicii credinţei. Dimpotrivă, dacă ei ar fi

spus: «Am auzit şi ne-am supus! Ascultă-ne! Priveşte spre noi!», desigur ar fi fost mai

bine pentru ei şi mai drept. Dar Allah i-a blestemat pe ei din pricina necredinţei lor.

Deci, ei nu cred, afară de un număr mic dintre ei”153.

Punctul de plecare al Islamului este înscris în Coran: arabii sunt descendenţii lui

Abraham (Avraam), coborâtori din fiul acestuia Ismael, conceput cu sclava Agar154:

“Mulţumiri lui Allah, care mi-a dăruit deşi bătrân, pe Ismael şi pe Isaac”155. Aceiaşi

referire despre naşterea lui Ismael şi a fratelui său Isaac (strămoş al evreilor) o găsim şi în

Vechiul Testament (Facerea XVI, 15; XXI, 2,3); diferenţa dintre cele două relatări

150 M. Mehmet, op. cit., p. X.151 Ibidem, p. XV.152 M. Eliade, op. cit., pp. 521-522.153 Sura IV, 46.154 Florentina Căzan, op. cit., p. 150.155 Sura XIV, 39.

constă în faptul că: în Vechiul Testament, Isaac este copilul pe care Avram trebuia să îl

aducă jertfă lui Dumnezeu (Facerea XXII, 2), pe când Coranul îl prezintă pe Ismael ca

fiind cel ales drept jertfă (Sura XXXVII, 102-112). În accepţiunea Islamului, faptul că

evreii au mistificat acest episod biblic, înlocuindu-l pe Ismael cu fratele său Isaac, nu

poate fi acceptat. Avram – primul personaj biblic care a renunţat la politeism,

recunoscându-l pe zeul Yahve ca fiind unicul Dumnezeu – prin faptul de ai acorda

binecuvântarea lui Ismael (nu lui Isaac), pentru musulmani are semnificaţia transmiterii

adevăratei credinţe – Islam – şi cultul anexat acesteia. Prin construirea Templul Ka'ba de

către Abraham împreună cu Ismael (Sura II, 127), se evidenţiază astfel rolul lor de

fondatori ai religiei şi al viitorului pelerinaj sacru de la Mecca.

Pe lângă acuzaţia de mistificare a Vechiului Testament, evreii sunt criticaţi şi pentru

că şi-au omorât profeţii: „Noi am luat jurământ de la Fiii lui Israel şi le-am trimis

mesageri. Dar, ori de câte ori trimişii le aduceau ceea ce nu era pe placul lor, ei, pe unii

i-au socotit mincinoşi, iar pe alţii i-au ucis”156; sau pentru practica cămătăriei: „Şi pentru

că ei iau camătă – deşi le era oprit acest lucru – şi pentru că ei îşi însuşesc avuţiile

oamenilor pe nedrept şi pentru că unii dintre ei nu cred; Noi le-am pregătit o pedeapsă

dureroasă”157. O altă critică se referă la asumarea de către evrei a răstignirii şi uciderii lui

Iisus: „Şi din pricina spuselor lor că «Noi l-am ucis pe Mesia – Iisus, Fiul Mariei,

trimisul lui Allah!» Or, ei nu l-au ucis şi nu l-au răstignit, dar li s-a arătat ceva care să

semene cu el! Cei ce se ceartă, în legătură cu el (Iisus), se află la îndoială în legătură cu

aceasta. Ei nu ştiu nimic altceva, decât că se iau după presupunere. Dar, desigur, ei nu l-

au ucis”158.

În privinţa creştinilor, acuzaţiile din Coran se rezumă în special la credinţa acestora în

natura divină a lui Iisus şi la conceptul de Trinitate, considerat a fi o formă de politeism:

„O, voi, oameni ai Scripturii! Nu exageraţi în credinţa voastră şi nu spuneţi despre Allah

decât adevărul! Mesia – Iisus, Fiul Mariei –, nu este decât mesagerul Său şi Cuvântul

Său, transmis Mariei (Meryem) şi un Duh al Său! Deci, credeţi în Allah şi în trimişii Săi!

Şi nu spuneţi: «Trinitate!» încetaţi! Va fi mai bine pentru voi! Nu există decât Allah-ul

cel unic! El să aibă oare un fiu? Ferească-se! Lui îi aparţine tot ce se află în ceruri şi pe

156 Sura V, 70.157 Sura IV, 161.158 Sura IV, 157.

pământ! Şi este de-ajuns Allah drept chezaş pentru El însuşi”159; „Şi când Allah va spune:

«O, Iisuse, Fiul Mariei! Tu le-ai spus oamenilor: [Luaţi-mă pe mine, precum şi pe mama

mea, ca două divinităţi, în locul lui Allah!]?», atunci, el (Iisus) va spune: «Slavă Ţie!

Cum aş fi putut spune eu aşa ceva despre care nu am dreptul să spun?! Dacă aş fi spus,

Tu ai fi ştiut aceasta! Căci, Tu şti ce se află în sufletul meu, dar eu nu ştiu ce se află în

sufletul Tău! Într-adevăr, Tu eşti cunoscătorul absolut al tainelor»”160.

O altă controversă între religia islamică şi cea creştină este cea referitoare la acuzaţia

musulmanilor cum că creştinii au substituit în Evanghelia după Ioan, capitolul 16,

versetul 7, cuvântul grecesc „Periklytos” („Cel Lăudat” sau „Ahmed”), cu un cuvânt

asemănător, „Parakletos” („Mângâietorul”), în intenţia de a ascunde profeţia despre

venirea lui Mahomed. Cuvântul „Parakletos” este folosit de către Iisus când îşi anunţă

ucenicii că după plecarea sa va fi trimis în locul său „Mângâietorul” (cu sensul de Duhul

Sfânt): „Dar vă spun Eu vouă adevărul: De folos vă este ca Eu să Mă duc. Că dacă nu

mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi”.

În Coran, Sura 61, versetul 6, aflăm varianta musulmană, în care Iisus anunţă că după

plecarea sa, va fi înlocuit nu de către „Parakletos” („Mângâietorul”/ Duhul Sfânt), ci de

către Ahmed („Cel Lăudat” / „Periklytos”), adică Mahomed: „Şi când Iisus Fiul Mariei,

zise: «O, voi fiii lui Israel! Eu sunt trimisul lui Allah pentru voi, confirmând ceea ce a

fost dat înaintea mea prin Tora (Tevrat) şi pentru a da de veste venirea, după mine, a

unui mesager cu numele de Ahmed!» Iar când El (Mohamed) a venit cu dovezi, ei ziseră:

«Aceasta este o vrăjitorie clară!»”, profeţind astfel venirea lui Mahomed.

Plecând de la premiza că scrierile celorlalte două religii monoteiste au fost mistificate,

consecinţa logică a musulmanilor a fost să le considere religii false, şi idolatri pe

credincioşii evrei şi creştini: „Credincioşii luptă pe drumul lui Allah, iar cei care nu cred,

luptă pe drumul lui Tagut (Satanei)! Luptaţi, deci, împotriva sprijinitorilor Satanei! Într-

adevăr, vicleşugul Satanei este slab”161.

Pentru apărarea noii religii, cât şi pentru promovarea acesteia, Mahomed şi urmaşii săi

la conducerea Islamului, au fost nevoiţi să elaboreze conceptul de „război sfânt”. Acest

concept a reprezentat baza Djihadului. La începutul misiunii, când adepţii săi erau foarte

159 Sura IV, 171.160 Sura V, 116.161 Sura IV, 76.

puţini, Mahomed a cerut ca opoziţia să fie întâmpinată cu răbdare şi persuasiune: „Tu fi

răbdător! Căci, răbdarea Ta nu vine decât de la Allah! Tu nu Te mâhni din pricina lor!

Şi nu Te îngrijora de uneltirile lor!”162. După ce şi-a extins puterea, Mahomed a primit

acceptul de a întreprinde acţiuni militare, în scopul apărării: „Li s-a dat învoire celor care

sunt atacaţi, pentru că ei sunt persecutaţi! Desigur Allah este în stare să-i ajute”163.

Pentru asigurarea expansiunii a fost ordonată întrebuinţarea forţei împotriva tuturor

necredincioşilor; musulmanii trebuie să lupte cu aceştia până la înfrângerea lor: „Şi

ucideţi-i acolo unde îi veţi întâlni şi alungaţi-i de unde v-au alungat ei, căci, intriga este

mai rea decât uciderea. Dar nu vă luptaţi cu ei lângă Moscheea Sfântă, înainte ca ei să

vă fi atacat pe voi. Dacă ei se luptă cu voi, atunci, omorâţi-i! Aceasta este răsplata

necredincioşilor”164.

Etapa finală a învăţăturilor lui Mahomed (privind întrebuinţarea luptei armate) s-a

dezvoltat după ce acesta a cucerit Mecca (630). Acesta a fost momentul când Mahomed a

realizat că iudeii nu îl vor accepta ca profet, drept urmare aceştia au devenit ţinta

principală: „La sfârşitul lunilor sacre ucideţi-i pe idolatri acolo unde îi veţi găsi,

prindeţi-i şi închideţi-i şi vânaţi-i peste tot! Dacă se vor căi şi vor împlini rugăciunea şi

vor da darea obligatorie (zekat), atunci lăsaţi-i liberi”165.

Conform doctrinei djihadului lumea este împărţită în Dar-al-Islam (Casa Islamului) şi

Dar-al-Harb (Casa Războiului). Prima este o unitate politico-religioasă, teritorială, în care

singura religie recunoscută este mahomedanismul, unde, teoretic, trebuie să domnească

pacea. Cea de a doua, Casa războiului, era şi este considerată ca fiind locuită de kafâri,

adică hulitori ai lui Allah. Faţă de aceştia, musulmanii nu trebuie să aibă îngăduinţă,

războiul cu ei fiind o datorie sfântă. Conform unei teorii dezvoltate în secolul XVI nu se

admit, între cele două case decât perioade de răgaz, de armistiţiu, între ele neputând să fie

pace deplină. Credinciosul ideal în concepţia islamică, este cel ce poate fi o pildă de

comportare morală, pentru semenii săi, de superioritate spirituală, aceasta însemnând

respingerea altor religii. El îndeplineşte calitatea de mahdi, adică uneşte în persoana sa

teologul cu războinicul166.

162 Sura XVI, 127.163 Sura XXII, 39.164 Sura II, 191.165 Sura IX, 5.166 Florentina Căzan, op. cit., p. 162.

Istoricul arab Ibn Khaldun (1332-1406) face deosebirea între tipurile de războaie:

„Războaiele n-au încetat niciodată să existe, de când lumea este lume. La originea

războaielor se află dorinţa de răzbunare. Fiecare dintre adversari este susţinut de

propriul său clan. Setea de răzbunare este, de obicei, datorită geloziei, invidiei,

duşmăniei, zelului religios sau devotamentului faţă de cauza suveranului şi de încercările

de a întemeia o dinastie.

Primul tip de război izbucneşte, de regulă, între triburi vecine sau între familii rivale.

Al doilea tip – provocat de duşmănie – este cel al popoarelor sălbatice din deşert, ca

arabii (nomazi), turcii, turcomanii, kurzii şi toţi cei asemenea lor. Ei îşi găsesc susţinere

în vârfurile lăncilor lor şi trăiesc jefuindu-i pe alţii [...]. Al treilea tip de război este acela

pe care legea religioasă îl numeşte «război sfânt». Al patrulea şi ultimul tip este războiul

«dinastic» împotriva ereticilor şi rebelilor.

Acestea sunt cele patru tipuri de război. Primele două războaie sunt nedrepte şi

infame; celelalte două sunt drepte şi sfinte”167.

Războiul sfânt a căpătat de-a lungul secolelor diferite accente, fiind cauza principală,

în plan ideologic, a expansiunii arabe între secolele VII – IX, având drept urmare

răspândirea mahomedanismului în tot bazinul Mării Roşii şi al Mediteranei şi extinderea

asupra altor popoare, inclusiv la africani, ceea ce a făcut din Islam o religie universală.

Cucerirea Ierusalimului în 636 de către califul Omar a dat un nou fundament religios

islamismului. Omar a vrut să facă din Ierusalim centrul religios al lumii musulmane şi al

universalismului musulman. Arabii s-au considerat adevăraţii continuatori ai lui David şi

Solomon, deci îndreptăţiţi să stăpâneacsă Cetatea Sfântă. În acest scop pe locul fostului

templu, ridicat de Solomon, mărit ulterior de Irod cel Mare, dar distrus de romani, a fost

construit complexul format din Cupola stâncii şi din moscheea Al Aqsa, ca un simbol al

continuităţii de credinţă de la regele Solomon la califul Omar168.

Războaiele de mai târziu dintre creştini şi arabi, atât în Spania, în timpul reconquistei,

cât şi în cadrul cruciadelor întreprinse de europeni în Orientul Apropiat, în secolele XI –

XIII, se vor prelungi până târziu în epoca modernă, transformându-se din ofensive în

167 F. Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003, p. 14.168 Florentina Căzan, op. cit., p. 163.

defensive, ele îmbrăcând forma luptelor cu turcii otomani pentru salvarea Creştinătăţii

europene de pericolul musulman (sec. XV – XVII)169.

În final, declinul Islamului şi oprirea expansiunii sale nu s-au datorat schimbării

credinţei, ci datorită dezvoltării forţei economice şi militare europene. Islamul a fost

superputere pentru mai bine de 1000 de ani, crezând că Allah i-a împuternicit pe

musulmani să-i înlăture pe creştini, evrei şi păgâni şi să cucerească întreaga lume. Însă

astăzi, musulmanii se văd guvernaţi politic şi controlaţi economic de către naţiuni

formate în cea mai mare parte din „necredincioşi”. (PLANŞA 8)

5. CONFLICTE MILITARE ARABO-ISRAELIENE

Există în Vechiul Testament relatări despre exterminarea canaaneenilor, care, dacă

sunt reţinute ca exemple, justifică în prezent ocupaţia palestinienilor şi genocidul: „Atunci

a făcut Israel făgăduinţă Domnului şi a zis: «De vei da pe poporul acesta în mâinile

mele, îl voi nimici pe el şi cetăţile lui». Şi a ascultat Domnul glasul lui Israel şi a dat pe

Canaanei în mâinile lui şi el i-a nimicit pe ei şi oraşele lor şi a pus locului aceluia

numele: Horma, adică nimicire”170; „Iar din cetăţile popoarelor acestora pe care Domnul

Dumnezeul tău ţi le dă în stăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet; Ci să dai

blestemului: pe Hetei şi pe Amorei, pe Canaanei şi pe Ferezei, pe Hevei, pe Iebusei şi pe

Gherghesei, precum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău”171.

Exemplară pildă pentru urmaşi este şi atacul organizat de către Moise asupra

populaţiei madianite: „Iar Moise a grăit poporului şi a zis: «Înarmaţi dintre voi oameni

pentru război, ca să meargă împotriva Madianiţilor şi să săvârşească răzbunarea

Domnului asupra Madianiţilor». [...] Şi au lovit ei pe Madian, cum poruncise Domnul

lui Moise, şi au ucis pe toţi cei de parte bărbătească. [...] Atunci s-a mâniat Moise pe

169 Ibidem, p. 161.170 Numerii XXI, 2,3.171 Deuteronomul XX, 16,17.

căpeteniile oştirii, pe căpeteniile miilor şi pe sutaşii care se întorseseră de la război, şi

le-a zis Moise: «Pentru ce a-ţi lăsat vii toate femeile? [...] Ucideţi dar toţi copiii de parte

bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le [...] »”172. Apoi zeul Yahve

dictează prin Moise regulile de împărţire a prăzii, aşa încăt toată lumea să fie mulţumită

şi să mai poată apela şi altă dată: „Socoteşte prada de război, de la om până la dobitoc,

împreună cu Eleazar preotul şi cu căpeteniile seminţiilor obşti. Apoi împarte prada în

două, între oştenii care au fost la bătălie şi toată obştea”173.

Memorabilă rămâne şi cucerirea de către regele David a cetăţiilor amonite, când, cu

dezlegare de la Domnul, toţi locuitorii cetăţilor au fost ucişi, tranşaţi şi apoi arşi în

cuptoare: „Atunci a adunat David tot poporul şi s-a dus asupra cetăţii Raba, s-a luptat

împotriva ei şi a luat-o. [...] Iar pe poporul care se afla în ea l-a scos şi l-a pus sub

fierăstrău şi sub grapă de fier şi sub securi de fier şi i-a aruncat în cuptoarele de ars

cărămidă. Aşa a făcut el cu toate cetăţile Amoniţilor. După aceea David s-a întors la

Ierusalim cu tot poporul”174.

Pe 7 ianuarie 1952, la o dezbatere în Knesset, o banderolă gigantică proclama, pe

frontispiciul clădirii: „Aminteşte-ţi ce a făcut Amalec din tine!”175. Iar în istoria lui

Joshua, Amalec reprezintă ceea ce trebuie distrus, în prezent palestinienii fiind asociaţi

amalecciţilor din vechime: „Mergi de bate pe Amalec [...] Să nu-l cruţi, ci să dai morţii

de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie,

de la cămilă până la asin”176.

Cartea lui Joshua, atât de des invocată astăzi de către rabinatul militar al Israelului

pentru a propovădui războiul sfânt şi de către cadrele din învăţământul şcolar, insistă

asupra exterminării sacre a populaţiilor cucerite177. În 1973, acest îndemn apare prima

dată oficial într-o broşură editată de Comandamentul Regiunii de Centru al armatei

israeliene, al cărei domeniu de acţiune cuprinde Cisiordania. În această carte, Marele

Rabin al corpului de armată, colonelul A. Avidan, scrie: „Dacă în cursul unui război, sau

în timpul unei urmăriri sau al unui raid, forţele noastre se găsesc în faţa unor civili de

172 Numerii XXXI, 3,7,14,15,17.173 Numerii XXXI, 26,27.174 2 Regi XII, 29,31 (în Biblia sau Sfânta Scriptură, trad. rom. publicată de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988).175 R. Garaudy, Procesul sionismului israelian, Editura Samizdat, p. 114.176 1 Regi XV, 3.177 R. Garaudy, Afacerea Israel, Editura Samizdat, p. 61.

care nu putem fi siguri că nu ne vor aduce daune, aceşti civili, după Halakha, pot şi chiar

trebuie să fie ucişi [...]. În nici un caz nu trebuie să avem încredere într-un arab [...]. În

război, când trupele noastre se angajează într-un asalt final, Halakha le permite şi chiar

le ordonă să-i omoare şi pe civili ”178.

Primul război arabo-israelian a fost consecinţa faptului că între decizia de partaj din

data de 29 noiembrie 1947 (Rezoluţia ONU, nr. 181) şi încheierea mandatului englez

asupra Palestinei, produsă la 15 mai 1948, trupele sioniste au ocupat teritorii din zona

atribuită arabilor, recurgând la uciderea s-au expulzarea popolaţiei palestiniene. Un

exemplu elocvent este cel de la Deir Yassin: pe 9 aprilie 1948, locuitorii acestui sat au

fost ucişi (254 de victime) de către trupele Irgun, al căror şef era Menahem Begin. În

această situaţie, confirmată şi de mediatorul ONU, contele F. Bernadotte (raportul U.N.

Document, A. 648, p. 14), statele arabe vecine Israelului, au fost constrânse să intervină

pentru securitatea populaţiei palestiniene179. (PLANŞA 9)

Până în martie 1948, luptele au fost favorabile palestinienilor, dar furnizarea de arme

de către ţările din Europa au schimbat situaţia în favoarea evreilor180.

Al doilea mediator (în locul contelui Bernadotte), americanul Ralph Bunche, este cel

care reuşeşte să obţină semnarea celor patru acorduri de armistiţiu între Israel şi ţările

arabe (Egipt, Siria, Iordania, Liban). Din acest moment, adică de la începutul anului

1949, balanţa se înclină de partea Israelului181. De la 56% din Palestina, cât le dăduseră

Naţiunile Unite, la sfârşitul primului război arabo-israelian ei ajung să ocupe 80%.

(PLANŞA 6) Legenda micului David israelian faţă în faţă cu Goliatul arab, a avut

menirea de a încearca, în acelaşi timp, să se stârnească mila opiniei publice faţă de acest

„mic popor” ameninţat şi să i se ridice în slăvi actele de bravură pe câmpul de luptă. În

timpul războiului din 1948 trupele reunite ale ţărilor arabe implicate numărau mai puţin

de 22.000 de soldaţi, faţă de cei 65.000 de soldaţi ai Israelului182.

După încetarea luptelor a devenit evidentă, imediat, problema refugiaţilor palestinieni:

750.000 arabi din 1.500.000 pe care-i număra Palestina au părăsit teritoriul israelian.

178 I. Shahak, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Editura Samizdat, p. 115.179 R. Garaudy, Afacerea ... , pp. 40-41.180 F. Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003, p. 67.181 C. Klein, Israel. Statul evreilor, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003, p. 68.182 R. Garaudy, Afacerea ..., p. 105.

„Alungaţi de pe pământurile lor”, după spusele arabilor, „îndemnaţi să-şi părăsească

ţara”, conform israelienilor, este şi astăzi subiect de polemică. Oricum ar fi, acea plecare

a reprezentat un câştig pentru israelieni: în felul acesta, era asigurat caracterul evreiesc al

noului stat care, în 1950, număra de-acum mai mult de 1.000.000 de evrei faţă de numai

160.000 de palestinieni. În pofida unei rezoluţii a Naţiunilor Unite, votată în decembrie

1948, primul ministru Ben Gurion s-a opus la întoarcerea refugiaţilor palestinieni, tocmai

când era în curs de organizare o nouă imigraţie evreiască în masă, încurajată de Legea

întoarcerii. Palestinienii deveneau marii învinşi ai noii ordini regionale create de război.

Drama refugiaţilor adunaţi în tabere, în aşteptarea unei victorii a armatelor arabe, va

amplifica de atunci conflictul şi va contribui la prelungirea lui183. (PLANŞA 10)

Înfrângerea din Palestina a acţionat ca un detonator şi ca un simbol: Israelul era acum

locul traumei. Adevărat liant al culturii politice arabe contemporane, refuzul faţă de Israel

a acţionat ca un motor al unităţii. Naţionalismul arab s-a redeşteptat, într-adevăr, printr-o

ideologie care nu mai era atât de „renaştere”, cât de luptă. Divizările erau, de fapt, prima

cauză a înfrângerii şi făceau jocul inamicilor lumii arabe, aceştia fiind marile puteri

coloniale şi sionismul. Însă cauza palestiniană, chiar dacă revenea ca un refren în toate

discursurile, a fost plasată mult mai la urmă în ordinea priorităţilor: „Calea spre Ierusalim

trece prin unitatea lumii arabe”184.

Fascinaţia unităţii servea mai ales la combaterea neputinţei şi la ascunderea gravităţii

divizării. Anumite axe geopolitice fuseseră deja stabilite. Unitatea, mai mult aparentă, a

Ligii arabe (fondată în 1945) s-a sfărâmat după 1948. Obiectivele aliaţilor erau, în

realitate mult diferite: în timp ce muftiul Ierusalimului îşi proclama dorinţa de „a-i arunca

pe evrei în mare”, sirienii visau la o nouă ordine regională prin care să se realizeze Siria

Mare, aceasta urmând să cuprindă, în afară de Liban, Palestina şi Transiordania. Cât

despre regele Abdullah, susţinut de englezi, ar fi acceptat vecinătatea statului evreu, în

schimbul unei părţi din rămăşiţele mandatului britanic. Libanul, de asemenea, ţară cu o

proaspătă şi nesigură independenţă, urmărea, înainte de toate, să-şi afirme prezenţa şi

autonomia. Egiptul, se străduise să combată visul haşemit al regelui Iordaniei, iar

183 F. Massoulié, op. cit., p. 69-71.184 Ibidem, p. 73.

eşecurile armatei sale se explicau prin lipsa de pregătire a trupelor sale şi calitatea slabă a

armamentului185.

Generalului Ariel Sharon i s-a încredinţat de către Moshe Dayan, în august 1953,

misiunea de a crea şi a comanda „Unitatea 101”, însărcinată cu represaliile împotriva

satelor arabe de frontieră, pentru a teroriza şi forţa să plece populaţia neevreiască. Sharon

şi unitatea sa au executat primul raid la Qiba, un mic sat palestinian din Iordania, în

noaptea de 14 spre 15 octombrie 1954: 66 de locuitori (dintre care trei sferturi erau femei

şi copii) au fost omorâţi. În raportul destinat Consiliului de securitate, observatorii

militari ai Naţiunilor Unite, sosiţi la Qiba două ore mai târziu, consemnează: „Corpurile

ciuruite de gloanţe şi mai multe urme de gloanţe în uşile şi ferestrele caselor distruse

indică faptul că locuitorii au fost obligaţi să rămână în interior, în timp ce casele se

prăbuşeau peste ei... Mărturiile sunt unanime asupra acestei nopţi, de-a lungul căreia

soldaţii israelieni străbăteau satul dinamitând casele, trăgând prin uşi şi ferestre cu

arme automate şi aruncând grenade”186.

Printre provocările care au precedat primul război din Peninsula Sinai (1956), Ariel

Sharon a dirijat personal masacrele de la Kahn Yunia şi Bani Suheila, în noaptea de 31

august 1955, pe teritoriul egiptean, aşa cum, pe teritoriul Siriei, a desfăşurat raiduri „de

pedepsire” pe malul stâng al lacului Tiberiada (acţiune condamnată de către Consiliul de

securitate al Naţiunilor Unite pe data de 19 ianuarie 1956)187.

Începând din 1955, mai multe evenimente au dus la agravarea crizei. Revenit la

conducerea Israelului, Ben Gurion a lansat în februarie o serie de raiduri masive de

represalii împotriva cartierului general al forţelor egiptene din Gaza: treizeci şi opt de

soldaţi au fost ucişi şi, în faţa unei asemenea umilinţe, preşedintele Nasser şi-a dat seama

că armata sa nu era în stare să riposteze Israelului. A decis să-şi modernizeze tehnica de

luptă. Au început negocieri, prin intermediul Cehoslovaciei, cu sovieticii. În septembrie

1955, a fost dat publicităţii un acord de cea mai mare importanţă: era în valoare de 320

milioane de dolari şi prevedea, printre altele, vânzarea către Egipt a 120 de avioane de

luptă. Două luni mai târziu, s-a semnat un acord de apărare între Egipt şi Siria, care va

primi sprijin din partea Uniunii Sovietice188.185 Ibidem, p.74.186 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 127.187 Ibidem.188 F. Massoulié, op. cit., p. 78.

Pentru Israel, acordul ameninţa să rupă echilibrul forţelor. Ben Gurion s-a arătat

imediat dispus să întreprindă o acţiune preventivă (Israel adoptă începând din 1956

doctrina militară a atacului preventiv) împotriva lui Nasser, înainte ca tehnica militară

furnizată de sovietici să devină operativă. Ca preludiu strategic la invazia din Sinai, zona

neutră Awjah a fost ocupată şi obsrevatorii Naţiunilor Unite au fost nevoiţi să se retragă

din acest teritoriu. Între timp, Nasser încuraja luptele de gherilă cu scopul de a răzbuna

ofensa din Gaza şi închide golful Aqaba pentru transporturile navale israeliene189.

La 26 iulie 1956, preşedintele Nasser naţionalizează Canalul Suez cu despăgubirea

acţionarilor (în majoritate britanici şi francezi) şi garantarea circulaţiei libere. Cu prilejul

a trei conferinţe ale utilizatorilor canalului, ţinute la Londra, India şi Uniunea Sovietică

aprobă măsura Egiptului190.

Franţa şi Marea Britanie au declanşat o campanie gigantică de propagandă, comparând

naţionalizarea Suezului cu remilitarizarea Renaniei de către Hitler. Se insista pe

importanţa strategică a canalului, prin care treceau două treimi din petrolul destinat

Europei. Francezii erau cei mai dispuşi să treacă la confruntare militară. Guvernul

socialist, învins la Dien Bien Phu, împotmolit în Algeria, era decis „să stea cu fruntea sus

în faţa noului Hitler”. În cele din urmă, francezii au decis organizarea unei expediţii

comune cu Marea Britanie şi Israelul. Obiectivul acesteia era ocuparea canalului şi

izgonirea lui Nasser, al cărui regim, se credea, s-ar fi prăbuşit în faţa unei asemenea

înfrângeri. Pentru a salva aparenţele, s-ar fi încredinţat rolul „celui rău” Israelului:

Tsahalul ar fi atacat Egiptul şi europenii ar fi intervenit pentru a „despărţi părţile

beligerante”191.

La 29 octombrie 1956, s-a declanşat campania din Sinai, israelienii ocupând Peninsula

Sinai şi Gaza192. (PLANŞA 11) La două zile după aceea, guvernele francez şi englez

emit un ultimatum: forţele beligerante trebuiau să se retragă la 15 kilometrii de cele două

maluri ale canalului. Dar armata israeliană mai avea încă 50 de kilometri până la Suez!

Era o greşeală care exprima natura diferită a obiectivelor urmărite: pentru Israel era vorba

189 Ibidem.190 H. Kinder, W. Hilgemann, Atlas de istorie mondială. De la Revoluţia Franceză până în prezent, II, trad. rom. de M. Moroiu, Editura Enciclopedică RAO, Bucureşti, 2001, p. 535.191 F. Massoulié, op. cit., p. 81.192 C. Klein, op. cit., p. 75.

despre ocuparea, pe lângă Gaza, a zonei de coastă a Peninsulei Sinai, până la strâmtoarea

Tiran prin care puteau deţine controlul asupra intrării în golful Aqaba193.

La 1 noiembrie, forţele anglo-franceze au început să bombardeze aeroporturile

egiptene şi, nesocotind una din primele rezoluţii ale Naţiunilor Unite, au lansat trupe de

desant aerian asupra oraşului Port Said. Statele Unite şi-au retras sprijinul faţă de

expediţie, aceasta având loc în timpul campaniei electorale a preşedintelui Eisenhower

care se concentra asupra păcii. Uniunea Sovietică a trimis guvernelor lui Anthony Eden şi

Guy Mollet un avertisment din care nu lipsea ameninţarea nucleară194. Israelul obţine

redeschiderea strâmtorii Tiran (dar nu şi a Canalului Suez), iar ocupaţia fâşiei Gaza nu

durează decât cinci luni. Sosirea observatorilor ONU la frontiera sudică a ţării aduce

calmul în această regiune. Între 1956 şi 1967, problemele se vor deplasa către zona

frontierei de nord, cu Siria195. Izolate, Marea Britanie şi Franţa au fost nevoite să se

retragă învinse în această dispută la nivel planetar. Cele două ţări au fost îndepărtate din

regiune şi considerate puteri mondiale de rang secund, moştenirea lor fiind preluată de

SUA şi de Uniunea Sovietică196.

„Războiul preventiv” din 1967, Războiul de şase zile, a început la 5 iunie, fără

declaraţie de război, aviaţia israeliană distrugând la sol aviaţia egipteană197. Referitor la

planul israelian de invazie, generalul Hod, comandantul aviaţiei israeliene, a declarat în

ziarul The Sunday Times, la data de 16 iulie 1967: „Şaisprezece ani de preparative au

fost executaţi în 80 de minute. Trăiam cu planul acesta, ne hrăneam cu el, îl perfecţionam

mereu”198.

Pe 12 iunie 1967, primul-ministru Levi Eskhol anunţa în Knesset: „Existenţa statului

Israel a atârnat de un fir de păr, dar speranţele conducătorilor arabi de a extermina

Israelul au fost înăbuşite”199. În realitate, situaţia din teren a fost total diferită. Un fost

ministru israelian, Mordecai Bentov, a denunţat public: „Toată povestea aceasta despre

pericolul de exterminare a fost inventată pe de-a-ntregul şi umflată ulterior ca să

193 F. Massoulié, op. cit., p. 82.194 Ibidem, p. 83.195 C. Klein, op. cit., p. 76.196 F. Massoulié, op. cit., p. 83.197 R. Garaudy, Procesul ... , p. 61.198 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 108.199 R. Garaudy, Procesul ... , p. 61.

justifice anexarea unor noi teritorii arabe”200. Faptul a fost confirmat şi din tabăra

militarilor, de generalul Ezer Weizmann: „N-a existat niciodată vreun pericol de

exterminare”201, sau de generalul Matityahn Peled: „Teza potrivit căreia în iunie 1967 ar

fi planat deasupra capetelor noastre primejdia genocidului, iar Israelul ar fi luptat

pentru existenţa sa fizică, nu era decât un bluf, născut şi dezvoltat după război”202. Tot un

general, Yitzhak Rabin, scria: „Nu mă gândesc la faptul că Nasser vroia războiul. Cele

două divizii trimise în Sinai la 14 mai nu ar fi fost de ajuns pentru a lansa o ofensivă

contra Israelului. El o ştia şi o ştiam şi noi”203.

În mai puţin de o săptămână, armata israeliană a reuşit să învingă pe toate fronturile.

Bilanţul a fost grăitor: 10.000 de soldaţi ucişi (ordinul lui Moshe Dayan fiind: „A nu se

lua prizonieri, ci a se distruge complet forţele egiptene din Sinai”204) şi mai mult de 340

de avioane distruse numai de partea Egiptului, în timp ce armata evreiască, luptând pe

toate fronturile, nu pierduse decât 300 de oameni şi circa 30 de avioane205. Siria a pierdut

înălţimile Golan, Egiptul Gaza şi Peninsula Sinai, până la Canalul Suez. De asemenea,

Israelul a cucerit de la Iordania tot ceea ce pierduse în 1948. Statul evreu şi-a mărit

suprafaţa de patru ori. (PLANŞA 12) În faţa Zidului plângerii, generalul Moshe Dayan

a exclamat: „În dimineaţa aceasta, armata de apărare a Israelului a eliberat Ierusalimul.

[...] Ne-am întors pe cel mai sfânt dintre locurile noastre, ne-am întors ca să nu mai

plecăm niciodată”. Anexarea Ierusalimului a fost ratificată imediat după conflict: în

pofida dreptului internaţional, era vorba despre o consacrare a întregii mişcări sioniste206.

Pentru majoritatea evreilor, cucerirea Ierusalimului şi posibilitatea accesului la Zidul

plângerii, reprezintă vestirea timpurilor mesianice prezise în Vechiul Testament: „Aşa

grăieşte Domnul: «M-am întors cu milostivire către Sion şi voi locui în mijlocul

Ierusalimului; şi Ierusalimul se va chema cetate credincioasă, şi muntele Domnului

Savaot, munte sfânt»”207. Ideea reconstrucţiei Templului (proiectul include demolarea

moscheilor aflate pe Muntele Moria) nu mai este imposibilă208. (PLANŞA 13) Mai e

200 M. Bentov, Al Hamismar, 14 aprilie 1972, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 107.201 E. Weizmann, Ma’ariv, 19 aprilie 1972, în R. Garaudy, Procesul ... , p. 61.202 M. Peled, Ha’aretz, 19 martie 1972, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 107.203 Y. Rabin, Le Monde, 3 iunie 1972, în R. Garaudy, Procesul ... , p. 62.204 U. Avner, Ha’olam Hazeh, 24 august 1973, în R. Garaudy, Afacerea … , p. 127.205 F. Massoulié, op. cit., p. 91.206 Ibidem, p. 89.207 Zaharia VIII,3.208 C. Klein, op. cit., p. 71.

nevoie de o “minune” care să facă posibilă eliberarea terenul aferent. Şi dacă nu va veni

de la Domnul, minunea va fi fabricată. Singura problemă a sioniştilor ar mai fi profeţia

făcută de Apostolul Pavel cu privire la Templul din Ierusalim şi un anume... Anticrist:

„Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai

întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va arăta Omul-nelegiuirii, Fiul-pierzării,

Potrivnicul, cel ce se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut

pentru-nchinare, aşa ca să se aşeze el în templul lui Dumnezeu şi să se arate pe sine că

este Dumnezeu”209.

La 2 iulie 1967, în punctul culminant al crizei care a precedat războiul de şase zile , de

Gaulle s-a angajat în condamnarea agresiunii, denunţând, prin mitul lui David care luptă

împotriva lui Goliat, un Israel, „popor sigur pe sine şi dominator”. Într-o scrisoare către

David Ben Gurion, din decembrie 1967, el şi-a justificat astfel politica: „Nu contest în

nici un fel faptul că blocarea inoportună a golfului Aqaba a adus în mod unilateral

pagube ţării dumneavoastră şi nici nu neg că ea s-a simţit în felul acesta ameninţată,

dată fiind tensiunea existentă în regiune. Dar rămân convins că, neluând în seamă

avertismentele date la vremea respectivă guvernului dumneavoastră de cel al Republicii

franceze, începând ostilităţile, luând în stăpânire Ierusalimul şi unele părţi din teritoriul

iordanian, sirian, egiptean, prin forţa armelor, comiţând aici represiuni şi deportări care

sunt, inevitabil, consecinţe ale unei ocupaţii urmărind, după toate probabilităţile,

anexarea de noi teritorii, afirmând în faţa întregii lumi că reglementarea conflictului nu

se poate realiza decât pe baza cuceririlor făcute şi nu cu condiţia ca ele să fie

abandonate, Israelul depăşeşte limita unei necesare moderaţii [...]”210.

La puţin timp după încetarea conflictului, când începe deja o luptă de uzură, ONU

încearcă să ajungă la un acord negociat. Progresele înregistrate de diferiţi negociatori,

sunt, însă reduse ca importanţă. Singurul rezultat al eforturilor diplomatice este adoptarea

rezoluţiei 242 a Consiliului de Securitate al ONU (22 noiembrie 1967); dar este doar un

text de referinţă şi enunţă principiile pe care ar trebui construită pacea dintre Israel şi

ţările vecine: „Consiliul de Securitate, exprimându-şi îngrijorarea pe care continuă să o

aibă din cauza situaţie grave din Orientul Mijlociu; subliniind că ocuparea de teritorii pe

calea războiului este inadmisibilă şi că este necesar să se acţioneze pentru o pace 209 2Tesaloniceni II,3,4.210 F. Massoulié, op. cit., p. 87.

dreaptă şi durabilă care să permită fiecărui stat din regiune să trăiască în siguranţă;

subliniind, de asemenea, că toate statele membre, acceptând Carta Naţiunilor Unite, s-au

angajat să acţioneze în conformitate cu art. 2 al Cartei;

1. Afirmă că punerea în practică a principiilor Cartei necesită instaurarea unei păci

drepte şi durabile în Orientul Mijlociu, care ar trebui să cuprindă aplicarea

următoarelor două principii: (I) retragerea forţelor armate israeliene de pe

teritoriile ocupate în recentul conflict; (II) încetarea tuturor declaraţiilor şi a tuturor

situaţiilor de beligeranţă şi respectarea şi recunoaşterea suveranităţii şi integrităţii

teritoriale şi independenţei politice ale statelor din regiune şi a dreptului lor de a

trăi în pace în cadrul unor frontiere sigure şi recunoscute, la adăpost de ameninţări

sau de acte de forţă;

2. Afirmă, de asemenea, necesitatea: (a) de a garanta libertatea de navigaţie în apele

internaţionale din regiune; (b) de a găsi o soluţie justă a problemei refugiaţilor; (c)

de a garanta inviolabilitatea teritorială şi independenţa politică a fiecărui stat din

regiune, prin măsuri care să cuprindă şi crearea de zone demilitarizate. [...] ”211.

Rezoluţia 242 este aprobată în principiu de Israel, cu o rezervă privind interpretarea

expresiei „teritorii ocupate”, fapt pentru care îşi va păstra teritoriile cucerite, conflictul

evoluând în două direcţii distincte, una privind palestinienii, cealaltă relaţiile cu Egiptul

şi cu Siria212. Se ajunge, astfel, din nou la lupta din interiorul teritoriilor cucerite de

Israel. Ministrul Yigal Allon anunţase colonizarea viitoare a unei fâşi de 20 de kilometri

în valea Iordanului: în afară de faptul că împiedica infiltrările luptătorilor arabi

(feddayni), această zonă tampon ar fi trebuit să asigure Israelului un „spate” strategic.

Instrument al acestei prime aşezări este nahal, colonia agricolă-militară concepută pentru

a se dezvolta după modelul kibbutz-ului. Pentru a face faţă ameninţărilor şi pentru a duce

la bun sfârşit această strategie de ocupare a teritoriului, între 1967 şi 1985 au fost dublate

efectivele armatei israeliene (de la 71.000 la 140.000 de soldaţi). Colonizarea teritoriilor

a fost accelerată de venirea la putere a partidului Likud (1977). Aspect esenţial al unei

politici a faptului împlinit, aşezările constituie verigile unui proiect geopolitic precis: 211 C. Klein, op. cit., p. 78.212 Ibidem, p. 79.

construirea lui Israël Hashterna, Marele Israel, Iudeea-Samaria fiind parte integrantă a

acestuia. Militanţii din Goush Emounim, „Blocul credinţei”, sunt vârful de lance al

colonizării de acest tip. Pentru ei. „recuperarea” pământului – arab prin uzurpare, evreu

prin făgăduinţă divină – este o îndatorire sfântă. Neosionismul acestor pionieri moderni,

apostoli ai „reîntoarcerii la Dumnezeu”, este un fel de contra-răspuns care neagă tezele

dezvoltate de islamism în tabăra adversă213.

Toate eforturile de mediere întreprinse după 1967 au eşuat şi Rezoluţia 242 care cerea

restituirea teritoriilor ocupate a rămas literă moartă. Tocmai aceasta i-a făcut pe arabi să

dorească reluarea ostilităţilor în vederea realizării unui obiectiv limitat: acesta nu mai era

eliberarea teritoriilor ocupate, ci internaţionalizarea conflictului, fapt care le-ar fi permis

să evite o confruntare directă, sortită eşecului, cu Israelul. Armata egipteană va traversa,

canalul Suez, pentru a încerca să rămână instalată pe malul răsăritean al acestuia, în timp

ce armata siriană va ataca dinspre muntele Hermon.

Data ofensivei a fost fixată pentru 6 octombrie 1973: era la mijlocul lunii de post a

Ramadanului, care corespunde cu Kippur, sărbătoarea evreiască a Iertării. (PLANŞA

14) După un prim moment de surprindere, în care arabii au înaintat pe ambele fronturi,

linia israeliană de apărare Bar-Lev din Sinai fiind ineficientă, au luat fiinţă două poduri

aeriene, al SUA către Israel şi al URSS către ţările arabe214. Rezultatul luptelor, care

durează trei săptămâni (până la 24 octombrie) este în favoarea Israelului; trupele

egiptene şi siriene sunt din nou învinse. Israelienii ajung pe malul apusean (cel african)

al canalului Suez şi doar intervenţia diplomatică sovietică şi americană reuşeşte să

salveze Armata a III – a egipteană de la încercuire. Pe înălţimile Golan, Tsahal a ajuns la

numai 40 de kilometri de Damasc215.

Şi în acest război, în încercarea de a găsi o soluţie pentru încetarea luptelor, ONU a

adoptat o nouă rezoluţie, nr. 338 din 1973 – ca de obicei fără valoare, prin care Consiliul

de Securitate cerea combatanţilor: încetarea luptelor; aplicarea Rezoluţiei 242 (din 1967)

a Consiliului de Securitate; începerea negocierilor de pace216.

Întrucât trupele nu respectau rezoluţia ONU de încetare a focului, la un moment dat

se părea că sovieticii ar fi intenţionat să intervină direct în desfăşurarea operaţiunilor. 213 F. Massoulié, op. cit., pp. 104-105.214 Ibidem, p. 114.215 C. Klein, op. cit., p. 80.216 C. Klein, op. cit., p. 78.

SUA a ripostat la 25 octombrie 1973 cu o alarmă nucleară de gradul al treilea... După o

oarecare acalmie – Israelul se retrăsese cu câţiva kilometri – s-a ajuns, în cele din urmă

la încetarea focului217.

La 21 mai 1948, Ben Gurion scria în Jurnal, când primul război arabo-israelian nu se

încheiase: „Călcâiul lui Ahile al coaliţie arabe este Libanul. Supremaţia musulmană este

artificială în această ţară şi poate fi schimbată cu uşurinţă; aici trebuie instaurat un stat

creştin. Frontiera sa sudică va fi râul Litani. Vom semna un tratat de alianţă cu acest

stat. Apoi, când vom fi distrus forţele Legiunii Arabe şi vom fi bombardat Ammanul, vom

mătura Transiordania, după care Siria va cădea repede. Iar dacă Egiptul va mai

îndrăzni să se lupte cu noi, vom bombarda oraşele Port Said, Alexandria şi Cairo [...]

Astfel, vom încheia războiul şi ne vom răzbuna strămoşii faţă de Egipt, Asiria şi

Caldeea”218. Regretul că nu a fost cucerit Libanul în timpul războiului din 1948 este

exprimat de prim-ministrul Moshe Sharet, la data de 16 iunie 1955, când i se adresează

generalului Moshe Dayan, şeful Statului Major israelian: „ [...] tot ceea ce rămânea de

găsit era un ofiţer, chiar şi un simplu căpitan. Acesta ar fi trebuit câştigat la cauza

noastră sau cumpărat pentru a accepta să se declare salvatorul populaţiei maronite.

Atunci armata israeliană ar fi intrat în Liban şi ar fi ocupat teritoriile unde, fireşte, ar fi

stabilit un regim creştin aliat Israelului şi totul ar fi mers ca pe roate. Teritoriul din

sudul Libanului ar fi fost astfel anexat în totalitate la Israel”219. La 28 iunie 1955, acelaşi

Moshe Sharet scria în Jurnalul său: „Şeful Statului Major aprobă ideea de a cumpăra

un ofiţer (libanez) care ar accepta să ne servească drept marionetă, aşa încât armata

israeliană să poată să apară ca răspunzând la un apel pentru eliberarea Libanului de

opresorii săi musulmani”220.

În 1982 a fost găsit şi pretextul necesar invadării Libanului. La Londra este comis un

atentat asupra unui diplomat israelian. Conducătorii israelieni îl atribuie imediat

Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi invadează Libanul, sub motivul legitimei

apărări221. Atunci, Margaret Thatcher, a dezvăluit public, după arestarea atentatorilor şi

217 F. Massoulié, op. cit., p. 114.218 M. Bar-Zohar, Ben Gurion. The Armed Profet, Adama Books, New York, 1978, p. 39, în R. Garaudy, Afacerea ... , p. 110.219 R. Garaudy, Procesul ... , p. 27.220 Ibidem.221 R. Garaudy, Afacerea ... , p. 109.

efectuarea anchetei judiciare: „Pe lista personalităţilor vizate, găsită asupra autorilor

atentatului, figura numele reprezentantului OEP de la Londra [...] Faptul acesta pare să

ateste că atacatorii nu aveau susţinerea OEP, aşa cum a pretins Israelul... Nu cred că

atacul israelian asupra Libanului e o acţiune de represalii ca o consecinţă a acestui

atentat: israelienii au găsit doar un pretext pentru a începe războiul”222. (PLANŞA 15)

La 6 iunie 1982, Ariel Sharon, ministru al apărării în guvernul Begin, a declanşat

operaţiunea „Pace în Galileea”. Dacă obiectivul militar declarat era acela de a respinge

gherila care ameninţa nordul ţării la cel puţin 40 de kilometri dincolo de frontieră,

guvernul israelian a recunoscut destul de curând, că în realitate, era vorba despre a

elimina „orice prezenţă fizică sau simbolică, sub formă militară sau administrativă” a

palestinienilor în Liban223.

Ambasadorul Franţei la Beirut din acea vreme, Paul-Marc Henry, aduce mărturie în

cartea sa Grădinile infernului, despre impostura mitului lui David şi al lui Goliat: „În

momentul cel mai prielnic al invaziei, Tsahalul mobilizează spre Liban aproape 100.000

de soldaţi. Mai mult de 1.000 de tancuri (M60, Merkava şi Chieftain), precum şi un

număr echivalent de blindate VIT M113 au fost desfăşurate. Coloanele blindate erau în

întregime autonome şi dispuneau de susţinerea mai multor mii de vehicule diverse

pentru a asigura aprovizionarea cu arme, muniţie şi carburant a armatei în campanie.

Toate detaşamentele sunt legate între ele printr-un sistem electronic de comunicare şi de

transmisie, considerat de experţi drept cel mai sofisticat din lume. Această armată viza

dominaţia absolută a spaţiului terestru prin eliminarea fizică a oricărei opoziţii, în

acelaşi timp beneficiind de controlul total al spaţiului aerian [...]224.

La sfârşitul anului 1982, Beirutul a fost supus unui asediu de două luni în cursul

căruia s-au înregistrat zeci de mii de morţi; cât despre palestinieni, 140.000 dintre ei,

adică 2/3 din cei care trăiau în taberele de refugiaţi din Liban, au fost nevoiţi să fugă

către nord şi în valea Bekaa, în zona aflată sub control sirian225.

O dată distrusă capitala libaneză, Menahem Begin instalează pe ruinele ei un

preşedinte (creştin maronit) pe care Israelul îl înarmase şi-l formase spre a-i fi loial mult

timp. Vădindu-se, totuşi, prea puţin docil, Béchir Gamayel e asasinat în statul său major, 222 R. Garaudy, Procesul ... , p. 63.223 F. Massoulié, op. cit., p. 147.224 R. Garaudy, Procesul ... , pp. 63-64.225 F. Massoulié, op. cit., pp. 147-148.

deşi clădirea era încercuită şi în ea nu se putea pătrunde decât cu ajutorul armatei

israeliene. În aceste împrejurări, la două sute de metrii de statul-major israelian,

„colaboraţioniştii” ocupantului israelian, falangele maronite, îi ucid la Sabra şi Chatila

(cca. 2.000 de refugiaţi palestinieni), chiar pe aceia pe care plănuiau să-i extermine

conducătorii israelieni. Iar prim-ministrul Begin conchide: „Nişte neevrei au ucis alţi

neevrei – ce ne priveşte asta pe noi?”226.

La fel ca şi alte puteri occidentale, Israelul s-a înpotmolit în Liban. În plus, intervenţia

sa a făcut ca să crească ameninţarea terorismului şiit. După ce luptaseră împotriva

palestinienilor înainte de 1982, şiiţii au opus o puternică rezistenţă ordinii impuse de

Israel, contribuind în final la retragerea Tsahal. Masacrarea civililor palestinieni din

taberele de refugiaţi de la Sabra şi Chatila, comisă de forţe ale miliţiilor maronite într-o

zonă aflată sub controlul armatei israeliene, a devenit un simbol al acestui „război

murdar”. După ce a reuşit îndepărtarea luptătorilor palestinieni, Israelul s-a retras la

rândul său, nu fără a stabili noi zone de securitate227.

Rabinul Eliezer Waldman scria în ziarul Nekurah, reluat în ziarul Davar la data de 8

octombrie 1982: „Trebuie să stabilim ordinea în Orientul Mijlociu şi în lumea întreagă.

Dacă nu ne luăm această responsabilitate, suntem nişte păcătoşi nu numai în faţa

noastră ci în faţa întregii lumi. Căci cine poate stabili ordinea în lume? Toţi conducătorii

occidentali sunt caractere slabe”228.

În decembrie 1981, chiar înainte de invadarea Libanului, Ariel Sharon declara: „În

anii care vin, sfera intereselor strategice ale Israelului nu se va limita doar la ţările

arabe de la Mediterana, ci se va extinde peste tot Orientul Apropiat şi ar trebui să se mai

întindă încă şi asupra Iranului, Pakistanului, Golfului, în Africa şi în Turcia”229. Un plan

asemănător, a fost expus în revista Kivunim (Orientări), publicată la Ierusalim de

Organizaţia Sionistă Mondială, sub titlul Planul Strategic al Israelului, şi pretindea

dezintegrarea tuturor statelor vecine Israelului de la Nil la Eufrat:

„Recucerirea Sinaiului, cu resursele sale actuale, este un obiectiv prioritar, a cărui

îndeplinire au împiedicat-o până acum acordurile de la Camp David şi acordurile de

pace... Privaţi de petrolul şi de veniturile care decurg din exploatarea lui, condamnaţi la 226 R. Garaudy, Afacerea ... , pp. 109-110.227 F. Massoulié, op. cit., p. 148.228 R. Garaudy, Procesul ... , p. 109.229 Ibidem, p. 111.

cheltuieli enorme în acest sens, trebuie să acţionăm neapărat pentru a reveni la situaţia

care predomina în Sinai înainte de vizita lui Sadat şi nefericitul acord semnat cu el în

1979.

Situaţia economică din Egipt, natura regimului din această ţară şi politica panarabă

vor crea o conjunctură care va impune intervenţia Israelului... Datorită conflictelor sale

interne, Egiptul nu mai reprezintă o problemă strategică pentru noi, şi va fi posibil ca, în

mai puţin de 24 de ore, să-l readucem la starea în care se găsea după războiul din 1967.

Mitul Egiptului «lider al lumii arabe» s-a stins... şi, în raport cu Israelul şi restul lumi

arabe, statul egiptean şi-a pierdut 50% din putere. Pe termen scurt, ar putea beneficia de

pe urma restituirii Sinaiului, dar aceasta nu va schimba fundamental raporturile de forţe.

Ca organism centralizat, Egiptul este deja un cadavru, mai ales dacă ţinem seama de

confruntările din ce în ce mai dure dintre musulmani şi creştini. Divizarea sa în provincii

geografice distincte trebuie să constituie obiectivul nostru politic pentru anii '90 pe

frontul occidental.

După ce Egiptul va fi dislocat şi privat de puterea centrală, alte ţări precum Libia,

Sudanul şi altele mai îndepărtate, vor suferi acelaşi proces de disoluţie. Formarea unui

stat copt în Egiptul Superior şi a unei mici entităţi regionale de importanţă redusă

reprezintă cheia unei dezvoltări istorice în prezent întârziată de acordurile de pace, dar

ineluctabilă pe termen lung.

În ciuda aparenţelor, frontul de vest prezintă mai puţine probleme decât cel

răsăritean. Împărţirea Libanului în cinci provincii... prefigurează ceea ce se va întâmpla

în ansamblul lumii arabe. Dezmembrarea Siriei şi a Irakului în regiuni determinate pe

baza criteriilor etnice sau religioase trebuie să fie, pe termen lung, un scop prioritar al

Israelului, prima etapă fiind distrugerea puterii militare a acestor state.

Structurile etnice din Siria expun ţara unei dezmembrări care ar putea conduce la

crearea unui stat şiit de-a lungul coastei, a unui stat sunit în regiunea Alepului, a unui alt

stat la Damasc şi a unei entităţi druze care şi-ar putea dori constituirea propriului stat –

poate pe Înălţimile Golan, aflate în posesia noastră – în tot cazul, cu Hauranul şi nordul

Iordaniei... Un asemenea stat ar reprezenta, pe termen lung, o garanţie de pace şi

securitate pentru regiune. Obiectivul acesta ne este la îndemână.

Bogat în petrol şi măcinat de lupte interne, Irakul se află în vizorul Israelului.

Dizolvarea lui ar putea fi pentru noi mai importantă decât cea a Siriei, deoarece

reprezintă, pe termen lung, cea mai serioasă ameninţare pentru Israel. Un război între

Siria şi Irak ar favoriza prăbuşirea sa din interior, înainte de a fi în măsură să se lanseze

într-un conflict de anvergură împotriva noastră. Orice formă de confruntare interarabă

ne va fi utilă şi va grăbi clipa acestei dezmembrări... Este posibil ca războiul actual

dintre Irak şi Iran să accelereze acest fenomen de polarizare.

Iordania este un obiectiv strategic pe termen extrem de scurt. Pe termen lung, nu va

mai constitui o ameninţare pentru noi, după ce statul se va dizolva, domnia lui Hussein

va lua sfârşit, iar puterea va fi transferată în mâinile majorităţii palestiniene. Spre

aceasta trebuie să tindă politica israeliană. Schimbarea va semnifica rezolvarea

problemei malului de vest al Iordanului, dens populat de arabi. Emigrarea acestor arabi

în est – în condiţii paşnice sau ca urmare a unui război – şi îngheţarea creşterii lor

economice şi demografice reprezintă garanţii ale transformărilor ulterioare.

Arabii din Israel (palestinienii) trebuie să înţeleagă că nu vor putea avea o patrie

decât în Iordania... şi nu vor fi în securitate decât dacă vor recunoaşte suveranitatea

evreiască între mare şi Iordan... În epoca nucleară actuală, nu mai e posibil să se

accepte ca trei sferturi din populaţia evreiască să fie concentrate pe un litoral

suprapopulat şi expus în mod natural, astfel că dispersarea acestei populaţii constituie

un imperativ major al politicii noastre interne. Iudeea, Samaria şi Galileea sunt

singurele garanţii ale supravieţuirii noastre naţionale şi, dacă nu vom deveni majoritari

în regiunile muntoase, vom risca să avem soarta cruciaţilor, care au pierdut această

ţară. Reechilibrarea regiunii pe plan demografic, strategic şi economic trebuie să fie

principalul nostru obiectiv şi comportă controlul resurselor de apă din regiunea cuprinsă

între Beer-Sheba şi Galileea Superioară, şi care în prezent este lipsită complet de

populaţie evreiască”230.

În prezent, Israelul deţine „cheile” în Orientul Mijlociu, care din cauza transferurilor

de hegemonie, nu mai avantajează Anglia, ci Statele Unite. În numele securităţii

americane, după dispariţia URSS-ului trebuia să se găsească un înlocuitor în rolul de

„Imperiu al răului” pentru a-l combate în întreaga lume. S-au fabricat „atentatele” de la

230 Kivunim, nr. 14, februarie 1982, Ierusalim, în R. Garaudy, Afacerea ... , pp. 112-115.

World Trade Center şi Pentagon (vezi precedentele similare: nava Lusitania – 1915; Pearl

Harbour – 1941), iar Islamul a fost pus în postura unei ameninţări mondiale, care să

justifice ocaziile de intervenţie economică sau militară în toate colţurile lumii. Sprijinul

pe care SUA îl acordă Israelului nu poate fi datorat numai intereselor imperialiste ale

acestei ţări. Pentru a putea explica strategiile politice ale diferitelor administraţii

americane în Orientul Mijlociu, trebuie ţinut cont de prezenţa perpetuă a politicienilor

evrei (sionişti) în toate structurile de stat ale SUA, precum şi de puterea minorităţii

evreieşti care, paradoxal, deţine/controlează finanţele, mass-media şi economia acestei

ţări.

Acţiunile militare israeliene contra palestinienilor şi ţărilor arabe din regiune au

continuat şi după războiul din Liban. Ofensiva evreilor s-a dus însă şi pe căi diplomatice

sau prin intermediarii numiţi „tovarăşi de drum ai Israelului” („fellow travelers of

Israel”). Acordurile de la Camp David (1978), recunoaşterea în 1988 a Israelului de către

Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, acordul de la Oslo din 1993, acordul de la Wye

Plantation semnat în 1998, şi-au dovedit ineficienţa. (PLANŞA 16) Între timp, un

inamic al Israelului, Irakul, a fost eliminat. Posesia unui arsenal nuclear este legitimă

pentru Israel, dar fost o problemă în cazul Irakului, ori cum este acum pentru Iran.

Aharonson S. scria în cotidianul Ha'aretz (1975): „Arma nucleară este unul din

mijloacele care poate răsturna speranţa arabilor într-o victorie finală asupra Israelului.

Un număr suficient de bombe atomice ar fi putut cauza distrugeri enorme în toate

capitalele arabe şi să provoace prăbuşirea barajului de la Asuan. Cu o cantitate

suplimentară, am fi putut distruge oraşele mijlocii şi instalaţiile petroliere...”231.

Refacerea Israelului biblic, controlul total asupra Ierusalimului, ori reconstruirea

Templului, sunt doar părţi ale unui plan ce se derulează de secole. Nomazi eterni, evreii

s-au dispersat într-atât şi s-au plasat peste tot unii pe alţii în astfel de poziţii, că au devenit

cu adevărat Stat internaţional înfipt în centrele vitale ale tuturor statelor lumii, structură

ce militează conform preceptelor religioase în sensul realizării practice a „societăţii

globale”, care va fi şi poate chiar este o monarhie planetară jidovească neproclamată încă

oficial. Problema care se pune este de a determina măsura în care jidanii sunt factorul

determinant, cauza necesară şi suficientă pentru explicarea conflictelor arătate. S-ar putea

231 S. Aharonson, Ha'aretz, 29 iunie 1975, în R. Garaudy, Procesul ... , p. 106.

ca aceştia să nu reprezinte decât una din forţele ce acţionează pentru realizarea unui

obiectiv dificil de precizat în totalitate (vezi programul „reptilian”), dar care depăşeşte şi

subordonează simplele raporturi religioase, politice, economico-financiare etc.

Totuşi, contribuţia diabolică a evreilor constă în faptul că au reuşit să se organizeze ca

nimeni alţii şi să transpună în practică preceptele biblice/talmudice, transformând în

acelaşi timp ideea de naţie în organizaţie subversivă. La nici un popor nu există o viaţă

dublă atât de accentuată ca la evrei: una la vedere, pentru „ceilalţi”, alta secretă, radical

diferită de prima, organizată după reguli şi canoane necunoscute în lumea neevreilor.

„Dubla gândire” („doublethink”), definită de George Orwell în romanul „1984”, e baza

dublui cod moral conform căruia acţiunile etice faţă de „ai noştrii” sunt total diferite de

acţiunile etice faţă de „ceilalţi”. O astfel de gândire le vine uşor „aleşilor” care au învăţat

s-o practice timp de sute de ani şi trăiesc simultan în două lumi mintale diferite. Ea

înseamnă să şti şi să nu şti în acelaşi timp acelaşi lucru, să fi convins că spui adevărul

când spui minciuni construite de tine cu grijă, să ai păreri contradictorii şi totuşi să le

crezi pe ambele, sau să recurgi la stratagema clasică a inversării rolurilor, prin care

victimele devin vinovate de crimele plănuite şi înfăptuite de tine.

P.S.

„Fucking Jews... The Jews are responsible for all the wars in the world. Are

you a Jew?”

( Mel Gibson )

BIBLIOGRAFIE

Alexe, V., Trustul banilor. De la Imperiul Rothschild la Imperiul American, I, Editura Ziua, Bucureşti, 2004Balta, P., Islamul, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2008Biblia adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, trad. rom. de Pr. Vasile Radu şi Gala Galaction, publicată de Fundaţia pentru Literatură şi Artă «Regele Carol II», Bucureşti, 1939Biblia sau Sfânta Scriptură, trad. rom. publicată de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988Biblia sau Sfânta Scriptură, trad. rom. publicată de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001Căzan, Florentina, Religia în contextul civilizaţiei antice, medievale, moderne şi contemporane, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999Coranul, trad. rom. de G. Grigore, Editura Herald, Bucureşti, 2005Coran. Ultima Carte Sfântă, trad. rom. de M. Mehmet, Istambul, 2007Coranul cel Sfânt în limba română, trad. rom. de Liga Culturală şi Islamică din România, Editura Islam, Bucureşti, 2004Eliade, M., Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000Garaudy, R., Afacerea Israel, Editura SamizdatGaraudy, R., Procesul sionismului israelian, Editura SamizdatGeiss, I., Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2002Ionescu, N., Chestiunea evreiască şi răspunsul unui ortodox din anii '30, trad. rom. de Maria Anăstăsescu, Editura SamizdatKinder, H., Hilgemann, W., Atlas de istorie mondială. De la începuturi până la Revoluţia Franceză, I, trad. rom. de M. Moroiu, Editura Enciclopedică RAO, Bucureşti, 2001Kinder, H., Hilgemann, W., Atlas de istorie mondială. De la Revoluţia Franceză până în prezent, II, trad. rom. de M. Moroiu, Editura Enciclopedică RAO, Bucureşti, 2001Klein, C., Israel. Statul evreilor, trad. rom. de R.Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003Koestler, A., Al treisprezecelea trib: khazarii, trad. rom de A. Bantaş, Editura AntetMassoulié, F., Conflictele din Orientul Mijlociu, trad. rom. de R. Gâdei, Editura Bic All, Bucureşti, 2003Mic Dicţionar Enciclopedic, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005Petrescu, F., Istoria evreilor. Holocaustul, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 2005Protocoalele Înţelepţilor Sionului, trad. rom. de I. Moţa, Editura SamizdatRohling, A., Evreul după Talmud, Editura SamizdatShahak, I., Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Editura Samizdat

PLANŞA 1

POPOARELE CANAANEENE

(www.bible-history.com)PLANŞA 2

MUNTELE TEMPLULUI DIN IERUSALIM

(www.bible-history.com)

PLANŞA 3

MANDATUL BRITANIC ÎN PALESTINA (1921-1923)

(www.radioislam.org)

PLANŞA 4

IMPERIUL KHAZAR (850 e.n.)

(www.radioislam.org)

PLANŞA 5

UN NAZIST VIZITEAZĂ PALESTINA

(www.historama.com)PLANŞA 6

VARIANTĂ A „MARELUI ISRAEL”

(www.livejournal.com)

PLANŞA 7

ISRAEL ÎN 1947 ŞI DUPĂ ANEXĂRI ÎN 1949

(www.radioislam.com)

PLANŞA 8

EXPANSIUNEA ISLAMULUI (622 – 750)

(www.bible-history.com)

PLANŞA 9

RĂZBOIUL ARABO-ISRAELIAN DIN 1948

(www.zionism-israel.com)

PLANŞA 10

REFUGIAŢII PALESTINIENI

(www.radioislam.org)PLANŞA 11

RĂZBOIUL DIN 1956

(www.zionism-israel.com)PLANŞA 12

CUCERIRI TERITORIALE ISRAELIENE ÎN 1967

(www.radioislam.com)PLANŞA 13

AL TREILEA TEMPLU

(www.radioislam.org)PLANŞA 14

RĂZBOIUL DE YOM KIPPUR (1973)

(www.zionism-israel.com)PLANŞA 15

INVAZIA ISRAELIANĂ DIN LIBAN (1982)

(www.radioislam.com)PLANŞA 16

PIERDERI TERITORIALE PALESTINIENE (1946-2000)

(www.radioislam.org)