Sumerienii, monarhia egipteană şi evreii

Sumerienii

„Mesopotamia primitivă era sora câmpiei Nilului. Tigrul și Eufratul își trimeteau apele pământului prin sute de canale ce se întrețeseau în jurul culturilor. Acoperită de palmieri, curmali, de lanuri de grâu și de orz mereu secerate, mereu semănate, ea era Edenul legendelor biblice, grânarul Asiei Occidentale…Prin Golful Persic, ea își arunca flotele pe mare. Dar reînnoindu-se prin triburile care coborau de pe podișurile înalte, (…) ea a fost mai puțin închisă în sine decât Egiptul și nu s-a mistuit ca acesta la propria-i flacără. La est, a fecundat imperiile medo-persice…În nord, s-a perpetuat prin Asiria până la începuturile civilizației moderne. La vest, a însuflețit Fenicia, care i-a deschis drumul spre valea Nilului și lumea arhipelagului”. ( Eli Faure, Istoria artei, voli. I)

Una dintre primele pagini ale istoriei universale a fost scrisă de sumerieni, populație de origine indo-europeană, a cărei patrie de origine a fost în apropierea Golfului Persic. Acestora li s-au adăugat akkadienii, populație semitică, care au ocupat zona centrală a Mesopotamiei antice și asirienii, veniți din nord.

. Civilizație și societate

Aflată la intersecția drumurilor, civilizația sumerienilor s-a răspândit în întregul Orient. Sumerienilor li s-a atribuit descoperirea roții olarului și tehnologia prelucrării metalelor. Nevoia de a controla revărsările Tigrului și ale Eufratului și administrarea irigațiilor au fost, probabil, suportul pentru construirea orașelor –state și ale centralizării puterii. Persoana care le conducea avea prerogative politice, militare și religioase, având acordul unei puternice aristocrații militare și sacerdotală.. Viața economică și religioasă a cetății gravita în jurul templului, care deținea o parte bună a pământurilor. Lăcașurile de cult erau construite din lut, piatră și metale, fiind construite sub forma zigguratelor și erau închinate zeităților locale ( în Ur, zeiței Nanna).

Statul Sumerian

Sub aspect politic în istoria Sumerului se disting mai multe perioade: a) 2800-2460, orașele-cetăți își dispută întâietate (Ur, Uruk, Umma, Kiș, Lagaș);

2460, despotul din Lagaș își impune autoritate, un secol mai târziu Umma reușește să coaguleze primul stat unitar din istoria Sumerului; În secolul XXIII î.Hr., Sargon pune bazele imperiului akkadian;, el cucerește Elamul, Siria și sudul Asiei Mici. Noua putere dispunea de o armată permanentă care îi asigura liniștea internă și îi apăra hotarele. Sumerul a cunoscut o ultimă perioadă de înflorire sub autoritatea despoților din Ur și reînvie în secolul XX î.Hr.

Ulterior hititiții pun stăpânire pe Mesopotamia (sec. XVII-XII î.Hr.). Din secolul XI și până în secolul VII î.Hr., asirienii domină regiunea și Tiglatpalasar I conduce autoritar ca rege. Până la cucerirea persană a Mesopotamiei (539 î. Hr.) remarcabilă este domina lui Nabucodonosor (605-562 î.Hr.), care aduce imperiul chaldeo-babilonian la apogeu și cucerește printre altele și Ierusalimul (597).

Monarhia Egipteană

Situat în partea de nord a Nilului, Egiptul „a fost un dar al Nilului”. Monarhia egipteană a avut o durată de

existențe de peste 2600 de ani (din 300 î.Hr. Și până spre 342 î.Hr.) . În această perioadă statul egiptean a cunoscut creștere, economică, expansiune teritorială, destrămare, anarhie și stăpâniri străine.

Puterea absolută a faraonilor își avea sorgintea în voința creatorului lumii (zeul Soare, Amon-Ra). Faraonii erau spânii absoluți ai țării și nu împărțeau puterea cu nimeni:. Puterea lor era dată de resursele pe care le-au avut și acest lucru o dovedesc miile de monumente aflate pe întreg cuprinsul Egiptului. Între acestea templele și mormintele erau destinate zeilor și defuncților faraoni, unde le era adăpostit spiritul și constituiau garanția că nu aveau să fie abandonați de cei vii.

Piramidele au fost ridicate în apropierea capitalelor țprii (Gizeh și Saquarah), în apropiere de Memfis. Cele mai impozante sunt cele ridicate de Keops, Kefren și Mikerinos.

Lângă Teba, în Vale a Regilor au fost amenajate morminte tăiate în stâncă ale tuturor faraonilor din Regatul Nou.

La Luxor și Karnak au fost ridicate temple de cult și funerare, alături de obeliscuri și alte construcții impresionante.

∆ Statul egiptean s-a format la sfârșitul mileniului IV î.Hr., prin unirea a două regate așezate de-a lungul Nilului. Centrele de putere locală au luat naștere în legătură cu controlul și administrația irigațiilor de care depindea în esență viața celor mai mulți locuitori ai țării. ∆ În Vechiul Regat, cu o lungă perioadă de prosperitate economică , suveranul absolut a fost identificat inițial cu zeul Horus , apoi cu fiul lui Ra. , din această perioadă datează piramida lui Keops (Khufu) – una dintre cele șapte minuni ale lumii -, urmașii săi Kefren și Mikerionos au încercat să-l imite fără succes însă.∆ În Regatul Mijlociu (sec. XXII-XVIII î.Hr.) divinitatea locală Amon-Ra a devenit zeitate centrală și Osiris domina cultul funerar. În această perioadă se remarcă domnia lui Sesostris care a întins stăpânirea Egiptului în Nubia, în Fenicia și Palestina. Dpă dominația hicsoșilor , eliberarea țării, pornită din sud a fost finalizată de către faraonul Kamose.

Apogeul și prăbușirea Egiptului Antic

Regatul Nou (sec. XVI-XI î. Hr.) a fost perioada de maximă înflorire a Egiptului. Amon-Ra a devenit autoritatea supremă în stat, lângă Teba a fost inițiat un vast program de construcții și temple funerare (Valea Regilor);

Tutmes al III-lea a organizat multe expediții (170 care au dus la supunerea Babilonului, a Asiriei și a Regatului Hitit, a Palestinei și Siriei. Stăpânirea sa a ajuns până la cea de a patra cataractă a Nilului;

La jumătatea secolului al XIV-lea Amenofis al IV-lea (Akenaton) a suspendat cultul lui Amon și a impus cultul Aton , dând o puternică lovitură sacerdoților și a schimbat capitala de la Teba la Tell El Amarna, în Egiptul de Mijloc. Confruntat cu opoziția aristocrației sacerdotale, Tutankhamon a restabilit vechiul cult.

Cea mai lungă domnie din această perioadă a avut-o Ramses al II-lea (1304-1237), care a însemnat un program amplu de construcții monumentale, luptele cu hitiții (primul tratat de pace cunoscut în istorie – Kades) și menținerea unor raporturi apropiate cu Asiria, în perioada ei de maximă expansiune;

Între 1085 și 525, partea asiatică a imperiului a fost pierdută și de la sfârșitul sec al VI-lea î.Hr., odată cu cucerirea persană, a urmat o lungă perioadă de stăpânire străină.

Evreii Conduși de Abraham (Avram), venind din statul sumerian Ur,

evreii pătrund în mileniul II î.Hr. În țara Canaanului, care îngloba Palestina și Fenicia. Urmându-și turmele ajung în sud, în contact cu canaaneenii și ei semitici și, de aici, o parte, trec în Egipt, probabil împreună cu invadatorii hicsoși. Egiptenii nu au acceptat prezența năvălitorilor, rezistența și slăbirea puterii lor a dus la înlăturarea lor din Egipt. (1550 î.Hr.). În timpul Regatului Nou, evreii devin victimele reacției egiptene, fapt cunoscut drept robia egipteană.

După o ședere de patru secole, urmașii lui Iacob părăsesc Egiptul sub conducerea lui Moise. Urmează 40 de ani de rătăcire în pustie și reintroducerea cultului lui Iahve, acceptarea Decologului și a Torei (Cartea Legii). În secolul al XIII-lea evreii conduși de Iosua, se reașează în Palestina undei găsesc pe canaaneeni și pe evreii care nu plecaseră în Egipt.

Cucerind treptat teritoriul, evreii trec la viața sedentară, fuzionează cu canaaneeni, luptă cu filistenii și sub presiune popoarelor vecine (moabiți, amoniți, edomiți) aleg un singur conducător, întemeind monarhia.

Regatul Israel Saul (1025-103), bun conducător militar a încheiat cucerirea Țării Făgăduinței,

unind cele 12 triburi israelite, constituie armata permanentă, limitează pretențiile preoților și consolidează autoritatea centrală;

David (1013-973) , întărește autoritatea centrală, se preocupă de întărirea administrației, se bucură de sprijinul aristocrației militare și religioase, fapt care-i permite să unească toate triburile. A fost primul mare rege al evreilor. A întărit armata, a refăcut fortificațiile și a început ridicarea Templului, finalizat de succesorul său. A lărgit hotarele statului, punând bazele unui imperiu ce se întindea până la Marea Mediterană, Marea Roșie și Eufrat.. Este considerat autorul Psalmilor și a întemeiat familia din care a descins Mesia. David a deschis „veacul de aur” pentru evrei.

Solomon (973-933) , a fost numit Înțeleptul a dus o politică de alianțe cu vecinii (Tyr, Egipt), a întărit fortificațiile și a ridicat altele noi ( Megiddo, Geser). A întărit armata permanentă, în cadrul căreia avea un corp de elită, format din 12 000 luptători călare. A încurajat viața economică (comerțul și meșteșugurile). A vând relații strânse cu Hiron, regele Tyrului, a pus bazele unei puternice flote care a făcut adevărate expediții comerciale pe țărmurile Arabiei, Africii Orientale (Etiopia, Somalia) de unde au fost aduse imense bogății. În timpul său a înflorit Ierusalimul, în centrul căruia se afla Templul și palatul regal. A ridicat ziduri mari de apărare. Solomon a introdus un bun sistem fiscal, împărțind țara în 12 circumscripții financiare, incluzându-i egal și pe evrei și pe canaaneeni. Acest sistem a adus țării importante sume de bani care au putu susține cheltuielile statului.

Declinul și dispersarea evreilor

La moartea lui Solomon au reapărut luptele între triburi, ca urmare statul se împarte în două; în nord s-a construit Regatul Israel cu capitala la Samaria și în sud s-a format Regatul Iudeea. În următoarea perioada, neînțelegerile și lupta pentru întâietate au dus la prăbușirea lor.

Regatul Israel a cunoscut o instabilitate accentuată, pentru scurt timp întreruptă de domnia lui Omri (882-871). Predicile prorocilor (Ilie, Osea, Elisei în Israel și Isaia, Ieremia în Iudeea) a împiedicat răspândirea credinței în idolii fenicieni și Iahve devenea un Dumnezeu al tuturor oamenilor. În anul 722 î.Hr., asirienii conduși de Sargon II cuceresc Samaria, evreii sunt duși în robie și orașul a fost populat cu babilonieni, hitiți, arabi, care trecând la mozaism, au fost numiți samariteni.

Regatul Iudeea, cu capitala la Ierusalim fost condus de urmașii lui David și Solomon, cu o credință religioasă unitară, bazată pe rolul Templului în viața spirituală, fundament al mozaismului. Iudeii considerau secesiunea celor 10 triburi ca fiind ilegală și în contradicție cu imperativele naționale și religioase ale evreilor. Domnia lui Iosua (639-608 î.Hr.) s-a caracterizat prin preocuparea pentru refacerea statului din vremea lui Solomon. În 621, în timpul lucrărilor la Templu a fost găsit vechiul exemplar al Torei, pe care a încercat să o reintroducă în viața politică. Moartea lui în 609, în luptele cu egiptenii a dus la căderea statului iudeu.

În 586 î.Hr. Ierusalimul a fost ocupat de către Nabucodonosor al II-lea , statul iudeu a fost desființat și evreii duși în captivitatea babilonică