CRIZELE FINANCIARE

1. Definirea crizelor financiare2. Crize financiare celebre: evoluţie, factori declanşatori şi posibilităţi

de gestionare3. Situaţia financiară actuală şi perspective ale organismelor financiare

internaţionale

I. Definire şi abordări controversate

Economiştii şi monetariştii definesc crizele financiare ca forma de manifestare a crizelor bancare, cu impact asupra stabilităţii financiare şi cu ajungere în stare de colaps a infrastructurii financiare în absenţa intervenţiei băncii centrale.

Colapsul financiar care afectează companiile generează rapid probleme asupra sistemului bancar: starea de panică a clienţilor, incapacitatea de a distinge între starea de sănătate şi de dificultate a băncilor, retragerea depozitelor.

Autorul Schwartz (1986) a identificat doar două crize financiare reale, care sau derulat în Marea Britanie şi SUA în 1986 – prin falimentul Companiei Overned Gurney Ltd. şi în SUA, între 1930-1933. potrivit autorului, soluţia la criză este asigurarea unei sănătăţi financiare, dar băncile centrale furnizează lichidităţi unor bănci solvabile dar lipsite de lichidităţi. Astfel, autorul etichetează aşa zisele crize financiare au termenul de pseudo-crize datorită intervenţiilor băncilor centrale şi tratarea sistemului financiar.

Potrivit autorului Schwartz – este dificil de a se face distincţia între băncile insolvabile şi cele lipsite de lichiditate datorită schimbărilor financiare de-a lungul timpului.

Un alt autor, Kindleberger (1978): arată că o criză financiară reală implică modificări în baza monetară sau în puterea de cumpărare a monedei, în anumite stagii ale crizei. În schimb, pseudocrizele nu antrenează asemenea efecte. Acelaşi autor consideră că orice criză financiară este o parte endogenă a unui ciclu economic. Există şocuri exogene în sistemul financiar, care au un impact deosebit asupra profitabilităţii în sectoare existente sau în unele noi. Şocurile care întinează noi oportunităţi de profit includ evenimente precum: începerea sau sfârşitul unui război, o nouă tehnologie care devine foarte populară, modificări în politica monetară. Agenţii debitori sau creditori îşi mută finanţele lor către noi zone de profit, creşterea credibilităţii, finanţând boom-ul economic şi antrenând creşterea ofertei de monedă.

Euforia investitorilor se instaurează. Prin urmare, sistemul financiar începe să devină fragil, principalele caracteristici ale sistemului financiar devenind următoarele:

băncile îşi constituie provizioane insuficiente viziunii optimiste asupra colateralului, pe care investitorii îl angajează chiar în activităţi speculative;

în timp, cererea depăşeşte oferta în anumite sectoare de activitate (în noile sectoare profitabile). Preţurile cresc, creând noi oportunităţi pentru profit şi investiţii mai multe, cresc veniturile şi investiţiile viitoare;

sunt observate activităţi speculative, ca urmare a lipsei de experienţă a agenţilor care se implică în investiţii.Obiectul compartimentelor speculative variază, şi deseori duce la crize

particulare: acţiuni, mărfuri, valută sau proprietăţi. Mania sau comportamentul iraţional creează bubble (bule speculative), definite ca şi creşteri exagerate de preţ, într-o mulţime de domenii.

Autorul Minsky (1977, 1982, 1986) a scris despre modul în care se produce trecerea de la finanţele de tip hedge, către finanţele speculative şi apoi către finanţele de tip ponzi (după numele lui Charles Ponzi – care a dezvoltat o schemă piramidală la Boston, în 1920).

Adâncirea bulei speculative – manifestarea panicii şi colapsul preţurilor – conduc la declanşarea crahului. Kindleberger foloseşte în lucrarea sa termenul Marea Panică şi Crahul. Autorul a identificat 37 crize financiare internaţionale, între 1618 şi 1997-198 (criza este asiatică, rusească şi braziliană) cauzele de volatilitate internaţională a fluxurilor de capital şi dereglementare.

Autorii Caprio şi Klingebiel (2003) raportează 116 crize bancare sistemice, până în anii ’70, iar autorul Calomiros identifică 126 crize bancare în ţările emergente în perioada 1980-1990.

În literatura de specialitate, este identificată ca fiind sursă a crizelor financiare, problemele din sectorul bancar.

Toate crizele financiare necesită injectări de lichiditate sau fonduri publice sau, în unele cazuri, fonduri private de la bănci şi instituţii internaţionale. Aceste intervenţii reprezintă costuri directe, fără a fi luate în considerare costurile cu acoperirea instrumentelor reale, garanţiile guvernamentale, modificările de rate a dobânzilor adoptate de bănci pentru menţinerea spreadului, creşterea şomajului şi reducerea PIB-ului real.

În opinia unor autori (Hoggarth, 2003) pierderile, ca procent din PIB, definite ca şi deviaţie cumulată de la nivelul înregistrat în 10 ani de precriză, se situează la 23,1% din PIB. Costurile ajung la 32% atunci când se manifestă criză bancară şi valutară. Autorii Honohau şi Klingebiel (2003) arată că împrumuturile de ultim rang (suporturile de lichiditate) şi garantarea depozitelor extinsă asupra tuturor depozitelor conduce la creşterea costurilor fiscale pentru rezolvarea crizelor.

Costul crizelor financiareŢara Anul Costul % PIB

ArgentinaArgentina Mexic Brazilia ChileCote d’IvoirChinaIndonesiaKoreaThailandaMalaysiaPhillippinesRusia SpaniaFinlandaNorvegiaSuediaSUAJaponia

Israel

1980-198219951995-19971995-20001981-19831988-199119901997-19991997-19991997-19991997-19991998-200019981977-19851991-19931988-19921991-19931984-19911990-2002

1977-1983

55%2%14%5-10%41%25%47%50-60%15%24%10%7%5-7%17%8-10%4%4-5%5-7%17-20% (după dif. estimări)30%

Sursa: BIS (2001); 2004

II. Abordări teoretice privind crizele valutare

Prevenirea crizelor sistemice (şi în particular a celor valutare) a început să prezinte un interes sporit în special în ultimul deceniu al secolului trecut în urma crizelor înregistrate în cadrul Sistemului Monetar European (1992), Mexic (1994), în tarile din sud-estul Asiei, precum Thailanda, Malaiezia, Indonezia, Filipine şi Coreea de Sud (1997) sau în Rusia (1998).

Literatura economica distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare şi de datorie externa. În practica nu exista insa forme pure de crize. Un concept aparte în teoria economica în acest sens îl reprezintă crizele gemene (twin crises) - crizele valutare şi ale sectorului bancar.

Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare şi de datorie externa: Mexic (1994), Argentina (2001). Astfel, o definiţie clara şi precisa a crizelor valutare este dificila în contextul menţionat anterior.

O definiţie aproximativa ar fi reprezentata de pierderea încrederii în moneda naţionala, exprimata printr-o cerere sporita de schimbare a monedei autohtone cu o moneda străina, aceasta ducând fie la devalorizarea/deprecierea puternica a monedei naţionale, fie la diminuarea rezervelor valutare sau impunerea de restricţii privind mişcările de capital (Mills şi Omarova, 2004).

In literatura economica, crizele financiare sunt împărţite în trei generaţii de modele:

Prima generaţie de modele a fost introdusa de Krugman (1979) şi dezvoltata ulterior de Flood şi Garber (1984). Conform acestui tip de modele, în contextul unei rate de schimb fixe, o expansiune a creditului în exces fata de creşterea cererii de bani conduce la o pierdere de rezerve internaţionale graduala, dar persistenta, si, în cele din urma, la un atac speculativ asupra ratei de schimb. Agenţii economici realizează ca vor avea pierderi daca vor deţine moneda naţionala şi în consecinţa o vând chiar în momentul în care aşa numita shadow exchange rate este egala cu rata de schimb fixa.

Datorita acestui atac, rezervele sunt epuizate, iar autorităţile sunt forţate sa abandoneze paritatea. Acest model caracterizează perioadele de criza ca fiind perioade în care rezervele valutare ale autorităţilor scad în mod persistent, iar creditul intern creste mai rapid relativ la cererea de bani. Daca oferta excesivă de bani este rezultatul nevoii de a finanţa sectorul public, atunci deficitele fiscale mari şi creditul către sectorul public pot servi ca indicatori ai crizei. Agenor, Bhandari şi Flood (1992) sugerează ca, potrivit acestei variante de criza, inclusiv variabilele cu caracter extern, precum rata reala de schimb, pot servi ca indicatori ai crizei.

Spre exemplu, deteriorarea balanţei comerciale şi a contului curent poate fi rezultatul unor politici fiscale si/sau de credit expansioniste care pot conduce la o creştere a cererii pentru bunurile din import şi pentru o parte din bunurile care anterior au fost exportate. În plus, preţul relativ al serviciilor se majorează deoarece politicile expansioniste conduc la o creştere a cererii aferente.

In consecinţa, nivelul preturilor este ridicat, ceea ce conduce la o apreciere reala a monedei. Astfel, variaţiile în rata reala de schimb pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. Modele mai recente sugerează ca autorităţile abandonează paritatea nu numai datorită scăderii rezervelor, dar şi ca urmare a evoluţiei altor variabile. Ozkan şi Sutherland (1995) evidenţiază ca autorităţile au un obiectiv care depinde pozitiv de menţinerea ratei nominale de schimb fixe şi negativ de deviaţiile producţiei faţa de un anumit nivel ţinta.

Astfel, în cazul unei rate de schimb fixe, o creştere a ratelor de dobânda internaţionale duce la rate interne ale dobânzii mai ridicate şi la un nivel al producţiei mai scăzut, crescând costul păstrării parităţii. Potrivit acestei argumentaţii, evoluţia ratelor dobânzii la nivel intern şi internaţional, precum şi variaţiile PIB pot fi considerate indicatori ai unei crize.

Extinzând raţionamentul, alte variabile care afectează funcţia obiectiv a autorităţilor pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. Un nivel ridicat al ratelor

dobânzii conduce la o creştere a costurilor de finanţare la nivelul administraţiei centrale. Astfel, o datorie publica importanta va indica o inclinaţie mai mare spre abandonarea peg-ului. În plus, ratele ridicate ale dobânzii pot produce vulnerabilităţi la nivelul sectorului bancar, iar autorităţile ar prefera sa devalorizeze moneda decât sa rişte un colaps al sistemului bancar, colaps asociat cu costuri mult mai ridicate datorita garanţiilor oferite pe partea de pasiv a băncilor, respectiv de garantare a depozitelor.

Astfel, indicatori precum nivelul creditelor neperformante, creditul acordat băncilor de către banca centrala, scăderea depozitelor pot semnala crizele financiare. Această prima generaţie de modele descrie bine crizele din deceniile 8 şi 9 din tarile din America Latina, precum Argentina, Brazilia şi Chile. Regimurile de schimb fixe au fost introduse ca urmare a programelor de stabilizare cu scopul de a reduce inflaţia şi de a tine sub control deficitul bugetar.

În cele mai multe cazuri, acestea s-au încheiat într-unui din modurile descrise mai sus: rata de schimb fixa a fost abandonata ca urmare a creşterii rapide a creditului intern (in general în urma falimentului unor banei comerciale) ai a reducerii semnificative a rezervelor internaţionale ale băncii centrale. Crizele autoconfirmate (self-fulfiling) sunt principala caracteristica a modelelor din generaţia a doua (Obstfeld, 1986).

Acest tip de modele este caracterizat de posibilitatea existentei unor echilibre multiple, economia putând varia intre acestea fără o schimbare semnificativa în variabilele reale. Spre exemplu, existenta unor aşteptări de colaps al ratei de schimb va conduce la rate ale dobânzii mai ridicate.

Acest fapt va genera costuri adiţionale pentru autorităţi, care pot să decidă abandonarea peg-ului validând astfel aşteptările iniţiale. De asemenea, acestea nu implica neapărat existenta unor aspecte negative la nivelul sectorului real. Este suficienta doar o înrăutăţire brusca a expectaţiilor care poate conduce la abandonarea peg-ului şi transferul spre un alt echilibru cu o rata de schimb flexibila. Problema care rămâne este aceea legata de cauzele care determina modificarea brusca a expectaţiilor şi în ce măsura aceste cauze sunt corelate cu existenta unor deficiente la nivelul sectorului real.

Aceasta abordare implica ideea ca prezicerea crizelor valutare este extrem de dificila datorita inexistentei unei legături clare intre variabilele reale şi apariţia crizelor. În lipsa informaţiei perfecte, Moris şi Shin (1998) arata ca variabilele reale contează în declanşarea unei crize în momentul în care se deteriorează sub o anumita valoare. Modele din generaţia a doua explica o serie de crize printre care şi cea din cadrul ERM (Exchange Rate Mechanism) de la începutul deceniului trecut. În acel caz, unificarea Germaniei a generat un soc ridicat al cererii în aceasta tara, ceea ce a condus la rate ale dobânzilor mai ridicate în celelalte tari membre.

Deoarece pieţele muncii sunt foarte rigide la nivel european, efectul a fost o creştere a şomajului. Acest fapt a indus aşteptări conform cărora tarile cu un

nivel ridicat al şomajului sa fie susceptibile de un atac asupra monedei. În plus, aceste aşteptări au ridicat din nou ratele dobânzii, crescând din nou costurile autorităţilor asociate cu păstrarea unui regim de schimb fix şi generând o serie de atacuri speculative, ceea ce a forţat autorităţile sa abandoneze peg-ul. Cea de-a treia generaţie de modele combina primele doua şi introduce în analiza o serie de elemente microeconomice, precum variabile aferente sectorului bancar.

Dezvoltarea acestor modele s-a accentuat după criza asiatica. Ţările din sud-estul Asiei nu aveau politici monetare sau fiscale extrem de expansioniste. Ratele inflaţiei şi şomajului erau scăzute.

Problemele au existat la nivelul băncilor şi al firmelor, iar ieşirea în evidenta a dus la declanşarea crizei. În particular, aspecte de hazard moral, contracţia creditului (liquidity crunch) şi elemente de contagiune au reprezentat componentele esenţiale ale crizei. În primul rând, hazardul moral provine dintr-o conexiune strânsa a instituţiilor financiare cu guvernele din regiune, ceea ce a indus la nivelul creditorilor ideea existentei unor garanţii guvernamentale implicite. Aceasta a generat, pe de o parte, o supraîndatorare (externa în special), iar pe de altă parte, decizii investiţionale suboptimale.

Astfel, un soc chiar scăzut la nivelul preturilor activelor a dus la o deteriorare semnificativa a portofoliilor băncilor. Autorităţile au fost forţate sa intervină prin masuri inflaţioniste pentru a salva sectorul bancar. Acest fapt conduce la o criza la nivelul balanţei de plaţi (Krugman, 1998). Potrivit acestui tip de modele, nivelul preturilor activelor poate servi ca un bun indicator pentru detectarea crizei valutare.

În al doilea rând, contracţia creditului (liquidity crunch) porneşte de la scăderea încrederii în sistemul bancar, ceea ce conduce la o creştere a retragerilor din sistem, diminuând gradul de lichiditate a băncilor, generând astfel o criza a sectorului bancar şi apoi o criza valutara. Potrivit acestei argumentări, principalii factori care pot afecta nivelul de lichiditate a sistemului bancar pot servi ca indicatori ai crizei: datoria externa la nivel bancar pe termen scurt, pe de o parte, şi intrările de capital pe termen lung, pe de alta parte (Chang şi Velasco, 2001). În final, efectul de contagiune implica răspândirea crizelor valutare peste graniţe şi transmiterea acestora spre alte tari. Aceasta poate fi rezultatul unei devalorizări sau deprecieri bazate pe probleme de competitivitate a sectorului extern sau al ceea ce este cunoscut ca efect creditorului comun (common lender effect), potrivit căruia când un investitor suferă pierderi intr-o tara îşi lichidează investiţiile şi în alta. Exista şi posibilitatea unui comportament iraţional generat de panica (herding behavior).

In prezent, în mediul academic se recunoaşte faptul ca la nivel real crizele valutare sunt un amestec de elemente importante aparţinând celor trei categorii mai sus menţionate. Oricum, după cum am subliniat anterior, în anumite momente de criza, unele aspecte par să deţină un rol mai important decât în altele. Având aceasta descriere la nivel teoretic, este important de verificat la

nivel empiric daca variabile aparţinând sectorului real sau bancar pot servi ca indicatori ai crizelor.

Pe de alta parte, daca aceste variabile nu sunt convingătoare ca indicatori ai crizelor, se impune concluzia ca respectivele crize sunt datorate expectaţiilor autoconfirmate (self-fulfilling) şi comportamentului de turma (herding behavior) la nivelul agenţilor economici. Kaminsky, Lizondo şi Reinhart (1998) au examinat 28 de studii empirice referitoare la crizele valutare şi au sistematizat cele 46 de variabile folosite în 10 categorii: (1) cont de capital; (2) profil al datoriei; (3) cont curent; (4) variabile internaţionale; (5) indicatori de liberalizare financiara; (6) alte variabile financiare; (7) sector real; (8) sector fiscal; (9) variabile politice; (10) factori instituţionali. Autorii au caracterizat gradul de explicare a variabilelor examinând numărul de studii în care respectivele variabile au avut un grad semnificativ de relevanta în explicarea crizelor.

Astfel, factorii care au avut un grad ridicat de explicare au fost: rezervele valutare, rata reala de schimb, creşterea creditului neguvernamental, nivelul creditului către sectorul public şi inflaţia. Alţi indicatori cu un grad relativ bun de prezicere a crizelor s-au dovedit a fi: balanţa comerciala, performanta la nivel de exporturi, creşterea masei monetare, M2/rezerve, creşterea PIB real şi deficitul fiscal. Influenta variabilelor politice şi instituţionale este greu de apreciat, datorita prezentei acestora doar intr-un număr restrâns de studii.

În schimb, variabilele asociate cu profilul datoriei externe şi balanţa contului curent au avut performante foarte scăzute, fapt datorat cel mai probabil includerii informaţiilor furnizate de aceşti indicatori în evoluţiile indicatorului aferent ratei reale de schimb.

Un studiu mai recent asupra cercetării empirice privind crizele valutare este cel realizat de Michael Chui (2002). Studiul are o relevanta sporita şi pentru ca sumarul realizat de Kaminsky, Lizondo şi Reinhart (1998) nu cuprindea decât evenimentele petrecute pana la sfârşitul anului 1997. Pe lângă indicatori prezenţi şi în studiile anterioare (supraevaluarea ratei reale de schimb, creşterea PIB real, a exporturilor şi deficitul fiscal), o serie de noi indicatori (aferenţi crizei asiatice, celor din Rusia, Brazilia) conectaţi cu slăbiciuni intalnite la nivelul sectorului bancar, precum dependenta crescută a sistemelor financiare fata de autorităţi, capata o relevanta ridicata.

III. Crize bancare

IlI.l. Cauzele crizelor bancare

Dintre cauzele interne, analiştii occidentali au considerat ca principale următoarele:

• Creşterea deficitului pe cont curent, ca urmare a reducerii cererii externe;• Alegerea unui regim de curs de schimb nepotrivit;

• Nivelul ridicat al datoriei pe termen scurt;• Expansiunea rapida a creditului intern, multe credite fiinf utilizate în scopuri neproductive;• Managementul inadecvat al băncilor comerciale ( evaluarea incorecta a riscurilor de insolvabilitate ale debitorilor interni);

• Supravegherea scăzuta a băncilor comerciale de către banca centrala;• Nivelul scăzut al economisirii interne, datorita apelării facile la capitalul străin (practica care a fost încurajata de ancorarea monedelor naţionale de dolar); accesul facil la surse externe de creditare permiţând menţinerea la un nivel scăzut a ratelor dobânzii la credite;• Hazardul moral, creat datorita existentei proprietatilot incrucisate şi a unor relaţii privilegiate intre autorităţi şi anume grupări de interese (increderea ca statul va interveni pentru a se evita falimentul); acesta a majorat riscul sistemic existent in aceste economii;

• Crizele de pe pieţele imobiliare (crearea „bulelor” speculative).În ceea ce priveşte cauzele externe, ele erau identificate în unele dintre

caracteristicile actuale ale sistemului financiar internaţional, precum:• Majoritatea operaţiilor financiare pe piaţa financiara internaţionala are un

caracter speculativ, aceasta caracteristica fiinf determinata intre altele de faptul ca operatorii fac numeroase tranzacţii fără acoperire, apelând la fonduri împrumutate sau angajând active viitoare.Pentru unii economişti aceasta trăsătura este cu deosebire responsabila

pentru fenomenele de panica financiara şi pentru transmiterea efectelor crizelor financiare de la o tara la alta.

• Experţii instituţiilor internaţionale opinează, de asemenea, ca liberalizarea financiara a tarilor emergente se asociază cu o creştere a influxurilor de capital fără legătura reala cu necesitatea lor de finanţare interna.Multe dintre intrările de capital au ca mobil obţinerea câştiguri de către

investitori pe seama unor speculaţii financiare. Tarile emergente sunt atractive pentru investitori daca oferă posibilitatea obţinerii unor randamente ridicate şi a diversificării portofoliului lor de active financiare, dar la primul semn de dispariţie a acestor atuuri, investitorii au tendinţa de a retrage.

• Cel mai mic semn de slăbiciune al guvernelor tarilor emergente cu privire la capacitatea lor de a returna capitalurile investite în tara lor poate genera panica financiara, determinând ieşiri masive de capitaluri.• Deoarece majoritatea fluxurilor internaţionale sunt pe termen scurt, fluctuaţiile valorice ale monedelor şi ale titlurilor financiare sunt mai frecvente şi mai ample.De exemplu, majoritatea creditelor internaţionale angajate de băncile

coreene au avut o scadenta mai mica de un an. În plus, o parte importanta a acestor credite pe termen scurt a fost utilizata pentru achiziţionarea de titluri de stat din Rusia cu o rata a dobânzii ridicata dar, în acelaşi timp, cu riscuri foarte înalte.

• Atractivitatea pieţelor tarilor emergente a fost artificial întreţinută de faptul ca instituţiile financiare internaţionale au dat semnalul, începând cu criza din Mexic, ca vor interveni pentru a evita propagarea oricărei crize financiare pe ansamblul economiei mondiale (astfel, intervenţia FMI cu ocazia crizei mexicane a fost importanta, creditul acordat fiind de 7,7 mld dolari).Din acest motiv unii economişti vorbesc despre crearea unei situaţii de

hazard moral pe plan internaţional, care a avut drept urmare creşterea iresponsabilităţii, atât a investitorilor, cat şi a guvernelor tarilor emergente.

IIL2. Modele de crize financiare

Crizele financiare sunt deosebit de complexe şi diferă una de cealaltă. Având în vedere ca mecanismele care produc crizele nu sunt pe deplin cunoscute ele pot fi clasificate după consecinţe.

Multe dintre crizele sistemului bancar din tarile în curs de dezvoltare par sa fie endemice, având un tipar de insolvenţă şi lichiditate menţinut pe câţiva ani. Alte ţări s-au confruntat cu epidemii, unele crize implicând în unele cazuri căderi macroeconomice, iar în altele nu.

"Epidemiile" macroecomonice

Gradul în care sistemul financiar poate să absoarbă şocurile macroeconomice fără a suferi căderi instituţionale variază de la caz la caz. Cele mai interesante cazuri sunt cele care s-ar putea numi tulburări endogene macroeconomice. În aceste situaţii, băncile, mult prea optimiste, acorda prea multe credite pentru proiecte care nu au şanse mari de profitabilitate pe termen lung.

Prin însuşi acest fapt este garantat succesul pe termen scurt al proiectului respectiv şi împrumutaţii cresc preţul pământului şi al altor proprietăţi, iar ca efect al creşterii consumului creste şi profitabilitatea celor mai multe activităţi economice. Insa când acest trend nerealist de creştere a preturilor se opreşte şi ele încep sa scadă, băncile se confrunta cu o scădere macroeconomica, practic provocata de ele insele.

Acest tip de criza are la baza un hibrid de cauze micro şi macroeconomice. Criza macroeconomica este determinata de deficientele microeconomice la nivelul comportamentului băncilor cat şi de o politica monetara deficitara.

Expansiunea creditului implicata în stagiul de boom va cere în schimb o creştere de baza monetara. De aceea este notabil faptul ca de obicei sunt prezente intrări de capital în stadiile incipiente. Politica monetara ulterioara ar

trebui sa asigure creşterea bazei monetare în sistem care sa susţină boom-ul creditului.

Acest lucru nu se realizează cu uşurinţa deoarece o înăsprire a condiţiilor monetare prin creşterea de rata de dobânda de referinţa conduce la creşterea intrărilor de capital. În plus, concentrarea autorităţilor monetare se face în special asupra ţintei de inflaţie pentru preturile bunurilor.

Management deficitar şi alte deficiente microeconomice.

O privire asupra experienţei internaţionale arata câteva cazuri de crize bancare provocate de managementul deficitar (Estonia, Lituania) sau de modificări în sistemul bancar naţional, ca de exemplu creşterea rapida a numărului băncilor (ex. Indonezia). Pentru o banca acest gen de criza se explica prin decizii nefondate de creditare, bazate pe o supraapreciere a profitabilităţii creditului, dorinţa de rambursare a debitorilor sau pe recuperarea creditelor incerte; concentrarea ereditarii pe un singur sector economic sau expunerea prea mare pe un anumit client, creşterea prea rapida a ereditarii fără ca banca sa poată face fata.

Un exemplu comun din acesta categorie este creditarea instituţiilor aparţinând aceluiaşi grup cu banca în cauza.

Mai exista şi alte exemple de management deficitar, ca de exemplu efectuarea de operaţiuni cu poziţii riscante în schimburi valutare adoptate pentru a beneficia de diferenţialul de dobânda.(Chile, Turcia, Mexic).

Tehnicile moderne de reglementare şi supraveghere bancara sunt astfel concepute sa identifice şi sa limiteze genul acesta de probleme.

Nesăbuita şi frauda

Nesăbuita se refera la situaţia în care exista sau nu fond de garantare al depozitelor. În absenta fondului de garantare al depozitelor, deponenţii vor cere rata mai mari de dobânda ca urmare a portofoliului mai riscant, dar se vor mulţumi cu rata obţinută; existenta fondului garantează ca nu vor pierde banii, permiţând acţionarilor sa adopte poziţii mai riscante care sa ofere în caz de succes rentabilitate foarte mare sau în caz de eşec pierderi destul de mici.

Se poate face diferenţa intre adoptarea de riscuri mai mari pe baza fondului de garantare şi o alta situaţie posibila aflata la marginea legalităţii: "prădarea" :managementul profita de intervalul intre primirea depozitului şi eşec şi aloca o parte din fonduri pentru scopuri proprii.Cazurile de frauda tind sa fie izolate, ele pot fi centre de declanşare ale unor crize la nivel de sistem: Venezuela, Guinea.

Crizele endemice intr-un mediu bancar influenţat de implicarea guvernamentala

În multe ţări guvernul se implica în funcţionarea sistemului bancar, astfel ca unele banei nu mai funcţionează ca entităţi în căutare de profit, ci acţionează ca un mecanism cvasi fiscal.

În momentele de creştere economica stabila cresc depozitele, chiar având rate mici de dobânda şi acest lucru finanţează o expansiune constanta a creditelor acordate pentru întreprinderile deţinute de stat sau pentru cele agreate de stat. Insa, chiar daca o mare parte a debitorilor sunt dispuşi sa ramburseze, provizionarea insuficienta şi ratele de dobânda inadecvate înseamnă că nu exista un flux mic, dar constant de credite neperformante, astfel că unele banei pot ajunge în stare de insolvabilitate.

Intervenţia statului în economie poate produce efecte prin prisma sistemului bancar asupra aspectului fiscal al tarii, prin împrumuturi de la banei deţinute de stat la cost sub standard, pentru acoperirea deficitului fiscal (Filipine).

Problemele provocate de intervenţionism pot lua amploare şi din cauza autonomiei guvernelor regionale, în cazul economiilor aflate în perioada de tranziţie de la economie planificata la economie de piaţa, dar şi din cauza altor mecanisme guvernamentale, ca de exemplu presiunile guvernului de obţinere a împrumuturilor în moneda străina, cu risc de depreciere a monedei naţionale (Argentina).

În condiţiile unui astfel de regim economic, profitabilitatea depinde de subvenţiile acordate şi solvabilitatea sistemului bancar este o chestiune de discreţie.

III.3. Evoluţia crizei

Adesea, schimbarea regimului accentuează vulnerabilitatea sistemului bancar, fie prin modificarea condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea băncile, crescând nivelul de risc al comportamentului vechi, fie prin apariţia unor noi jucători noi şi fără experienţa. Însa, chiar daca schimbarea este perceputa în mediul economic, gradul în care creste nivelul de incertitudine nu poate fi apreciat de participanţii pieţei şi nici de autorităţi. După mai mulţi ani de stabilitate, este subestimata probabilitatea apariţiei problemelor şi se continua cu modul de lucru bazat pe normele şi procedurile vechi, care poate nu sunt în armonie cu noile circumstanţe, fapt care accentuează vulnerabilitatea sistemului.

Depinde de cat de puternic este sistemul bancar şi de capacitatea sa de a se adapta noilor condiţii (inclusive a autorităţii de reglementare) în fata unei crize majore. Exista acest interval în care se pot lua masuri de prevenire a crizei.

Schimbarea de regim nu produce în mod necesar aceleaşi tipare de crize, autorul încearcă să facă o lista cu tipurile de crize mai importante:Represiune fiscala - determinata de creşterea gradului în care guvernul foloseşte sistemul financiar sa obţină resurse financiareLiberalizare financiara - mai ales în condiţiile unei economii instabile, poate duce la o volatilitate mare a ratelor dobânzii (Chile)Instabilitate macroeconomica - schimbările survenite în politica de curs de schimb, în finanţele publice modifica condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea băncile Modificările structurale în economie - schimbare de regim prin excelenta: firmele debitoare profitabile nu mai sunt competitive, volatilitate a ratelor de dobânda şi a cursului de schimb etc.Modificările politice - trecerea de la un regim politic la altul poate determina ca unii parteneri ai băncilor sa poată profita de prevederile vechilor contracte financiare(Guineea) sau în condiţiile unui democraţii slabe, guvernul se poate împrumuta de la un sistem financiar nu foarte experimentat, intr-o maniera nemaiîntâlnită pana atunci(Venezuela. Filipine) PrivatizareaInovaţiile tehnologice şi globalizarea financiara

III 4 Colectarea datelor pentru a preveni din timp criza Etape:1. Eliminarea unor sindroame particulareEste important să ştii ce sindrom pentru o relevanta corecta a datelor. Este greu sa iţi dai seama cu ce sindrom te confrunţi, dar se poate merge prin eliminarea unuia sau a 2 dintre ele, printr-o evaluare obiectiva informala a pieţei sau prin "bârfele pieţei".2. Indicatori de structuraDupă ce s-a decis cu sindrom ne confruntam, următoarea etapa este analizarea unorindicatori care pot confirma prezenta sindromului.O clasificare pe grupe de sindroame a indicatorilor poate fi:a) Pentru "epidemiile" macroeconomice:informaţiile bilanţiere şi indicatori operaţionali care sugerează o politica bancara nesănătoasa: creşterea foarte rapida a ereditarii, raportul credite-depozite, ponderea împrumuturilor din străinătate, ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile(valabil şi pentru caz indicatori specifici pentru cicluri macroeconomice: creşterea accelerate a ereditarii în sectorul proprietăţilor comerciale, diferenţa dintre preţul curent şi trendul valorii proprietăţilor şi capitalului, infuziile mari de capital.b)Pentru management deficitar şi deficiente microeconomiceindicatori ai pieţei - sunt 3 semne de luat în calcul: accesul restricţionat al unei banei pe piaţa interbancara, diferenţa mare intre ratele de dobânda oferite de diferite banei la depozite pe termen lung şi diferenţa dintre ratele de dobânda la bonurile de Trezorerie şi depozitele bancare mari

informaţii regulatorii: cele mai folosite informaţii sunt experienţa autorităţii de reglementare în materie de pierderi din credite şi indicatorul de solvabilitate c) Pentru sistemul bancar cu intervenţie guvernamentala:proprietatea guvernamental în sistemul bancar împrumuturile de la Banca Centralacreditele acordate care nu ţin cont de constrângerea depozitelor şi alocărilor pe sectoare taxele de intermediere financiara

III.5. Stabilirea politicilor financiare pentru reducerea vulnerabilităţii

In domeniul stabilirii politicilor în domeniul bancar părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte reglementările impuse de Banca Naţionala, insa majoritatea considera ca este necesara o supraveghere a practicii bancare şi a adecvării fondurilor proprii.

Stabilitatea macroeconomica oferă băncilor un mediu mai puţin riscant în care sa îşi desfăşoare activitatea, insa obiectivul principal al stabilităţii nu este protejarea solvabilităţii bancare. Obţinerea stabilităţii macroeconomice poate afecta un sistem bancar slab dezvoltat prin deflatare, scăderea cererii agregate sau doar prin mici corecţii făcute asupra ratei dobânzii sau impozitării.

In aceasta situaţie, masurile pentru stabilizare nu trebuie amânate, trebuie acţionat şi la nivelul sistemul bancar prin corelarea unor infuzii de lichiditate cu creşterea dobânzilor la creditele acordate.

Construirea unui sistem de reglementare puternic. Emergenta problemelor bancare în tarile în curs de dezvoltare a condus la un anumit tip de politica fiscala adaptata acestor tari. S-a ajuns la un consens pentru tarile industrializate şi pentru cele în curs de dezvoltare, în ideea ca sistemul bancar trebuie sa fie liber de taxe care ar putea perturba activitatea şi cvasi taxe (rate de dobânda controlate), şi de asemenea pentru a obţine rezultate bune în domeniul prudenţial sunt necesare informaţii adecvate şi standarde adecvate de solvabilitate.

Supravegherea este insa aproape ineficienta în privinţa fraudei, şi în cazul instrumentelor financiare deţinute de banei care isi pot schimba rapid valoarea. În tarile în curs de dezvoltare, concluziile la care a ajuns Comitetul de la Basel trebuie ajustate în funcţie de tara: pentru o economie mult mai mica nu pot fi menţinute aceleaşi cerinţe de capital ca pentru una dezvoltata, sau creditele acordate nu pot fi văzute întotdeauna ca fiind fără risc.

Pe termen lung se încearcă o re-reglementare prin stabilirea de limite de creştere a activelor bancare intr-un anumit interval, date fiind cazurile înregistrate în care banei cu creşteri spectaculoase au ajuns la faliment, insa în tarile în curs de dezvoltare necesare sunt regulile de baza.

III.6. Aspecte privind crizele bancare în diferite tari

În urma numeroaselor cercetări efectuate concret de către organismele autorizate, s-a constatat ca principalele cauze care au determinat marile crize bancare au fost atenţia prea slaba acordata riscului de credit şi operaţional. De asemenea calitatea proasta a managementului bancar şi contextul macroeconomic au dus la agravarea situaţiei dificile prin care treceau băncile şi au făcut necesara intervenţia guvernului pentru evitarea riscului sistemic. în prima instanţa guvernul a sporit lichiditatea băncilor pentru a nu crea panica printre investitori şi au protejat deponenţii. În cazul marilor banei soluţia a fost injectarea de capital şi achiziţionarea băncilor falimentare de către grupuri de banei mai puternice.

Riscul de credit a condus la dereglări financiare în Elveţia, Spania, Marea Britanie, Norvegia, Suedia , Japonia şi USA. În majoritatea cazurilor fenomenul a fost similar: liberalizarea capitalurilor s-a concretizat intr-o cerere mare de credite în vederea achiziţionării de imobile ale căror preturi au crescut fără justificare economica.

Când au apărut efectele recesiunii economice, preturile s-au prăbuşit şi au condus la faliment. Excepţiile sunt în cazul Continental Illinois(SUA 1984) care s-a prăbuşit din cauza pierderilor pe partea creditelor comerciale, instituţiile financiare suprime (criza din SUA 1998-2000)din cauza fraudelor şi în sfârşit cazul BCCI (1991- UK) a cărei cauza a fost un mixt intre cele de mai de sus. De menţionat ca aceste excepţii nu au avut strânsa legătura cu evoluţia nefavorabila a economiei ca-n cazul celorlalte crize.

În Norvegia (1988-1993)de exemplu perioada de boom economic a fost urmata brusc de o recesiune drastica în care ratele de dobânda au crescut de la 2% la 7.5% , preţul petrolului a scăzut ducând la o situaţie macroeconomica nefavorabila,preţul imobiliarelor de asemenea încep şi ele sa scadă.

De asemenea, băncile nu au îndeplinit cerinţele minime de capital ale acordului de la Bassel nici pana în 1992 ceea ce a agravat situaţia acestora. Două dintre cele mai mari banei norvegiene încep să aibă pierderi datorate creditelor(CBK şi FOKUS).Ca prima soluţie a fost înfiinţarea unui Fond de Garantare care sa asigure infuzia de capital sau acordarea de garanţii. În scurt timp insa criza ameninţa întreg sistemul bancar (DnB-cea mai mare banca necesita şi ea injecţii de capital) ceea ce duce la implicarea directa a Parlamentului prin GBIF care a asigurat capitaluri suplimentare peste cele de la Fondul de Garantare.

Condiţiile de acordare, însă, au fost foarte aspre, dar s-au dovedit a fi benefice pentru că în scurt timp criza s-a soluţionat. Particular, în această ţară este faptul că nu s-a înfiinţat o bancă specială care să preia creditele neperformante şi nici restructurări semnificative în sistemul bancar nu au avut loc pentru că s-a presupus că ar antrena costuri mai mari. În realitate acestea s-au ridicat la 3% din PIB.

Un alt exemplu elocvent este Elveţia (1991-1996), a cărei criză s-a datorat colapsului pieţei imobiliarelor care au afectat, în special băncile regionale, de dimensiuni mai mici, în care creditele ipotecare deţineau un procent considerabil în portofoliul de credite. Băncile mari nu au avut pierderi atât de mari, în special, datorită unei foarte bune capitalizări.

Mai mult chiar, ele s-au oferit în acordarea de asistenţă financiară sau chiar au achiziţionat unele bănci aflate în situaţii mai dificile pentru că voiau să câştige noi cote de piaţă în regiunile respective şi pentru că ştiau că în caz contrar acestea r fi fost lichidate ceea ce ar fi putut să aibă un impact negativ chiar şi asupra lor. Statul a acţionat şi el rapid în vederea soluţionării crizelor (însă numai în cazul băncilor deţinute de stat cu aproximativ 1% din PIB).

Riscul de piaţă a fost cauza falimentului băncii Herstatt din Germania în 1974. banca a suferit pierderi imense din cauza operaţiunilor de schimb valutar ce au avut o amploare deosebită în respectiva perioadă. Această speculă pe piaţa cursului de schimb care fusese schimbat din curs fix în curs flotant în momentul prăbuşirii sistemului de la Breton Woods. Banca a fost închisă şi s-au suspendat toate plăţile către băncile din alte ţări. Acest caz este foarte cunoscut în finanţele internaţionale ca şi riscul Hestatt. Pierderile datorate subaprecierii riscului de curs de schimb flotant au fost de 4 ori mai mari decât valoarea capitalurilor proprii (470 mil DM).

Un lat caz este cel al băncii Barings (UK-1995) care a suferit o pierdere de piaţă din cauza unei filiale din Singapore al cărui management şi organizare internă au fost neadecvate şi ineficiente. Celelalte 2 cazuri sunt în Suedia şi în cazul instituţiilor de credit şi economii din SUA (1982-1995).

Liberalizarea capitalurilor a fost o trăsătura comuna în crizele marilor banei (Spania,Norvegia, Suedia,SUA)combinata cu o slaba şi ineficienta reglementare în domeniu şi o supraveghere a sistemului nepregătita pentru asemenea schimbări iar instituţiile financiare nu erau încă pregătite sa lucreze în noul mediu. În toate tarile a crescut controlul asupra ratelor dobânzii înaintea începerii crizelor.

Supravegherea foarte slaba a făcut ca soluţionarea crizelor sa fie foarte greoaie. Cu toate acestea în Norvegia, Spania şi Suedia aceasta a durat în jur de 5 ani, pe când în SUA în cazul instituţiilor de economii şi credit a durat intre 1981 şi 1995 şi a necesitat numeroase reforme legislative.

Asta nu înseamnă că viitoarele crize financiare vor fi similare cu cele din trecut. Insolvabilitatea cauzata de riscul de credit poate fi acoperit prin utilizarea derivativelor şi a swap-urilor. În acelaşi timp insa riscul de lichiditate se poate agrava prin folosirea fondurilor băncii în active foarte puţin lichide,etc.

În ceea ce priveşte adecvarea capitalului la risc trebuie sa menţionam ca crizele bancare au fost mai grave în cazul băncilor slab capitalizate. De exemplu băncile norvegiene au fost mult mai grav afectate în anii '90 decât cele din Danemarca(mult mai bine capitalizate) deşi au trebuit sa facă fata aceloraşi

condiţii negative din economie. Acordul de la Basel din 1988 a avut efecte benefice.

Introducerea standardelor de capital adecvat la risc au obligat supervisorii şi băncile sa înceapă o analiza foarte atenta a riscurilor fundamentale intr-o banca. Foarte interesant este insa ca în multe cazuri la momentul apariţiei crizelor , băncile aveau un capital adecvat. Insa acest lucru a fost posibil din cauza unei proaste evaluări a capitalurilor şi a contabilizării acestuia care nu au reuşit sa arate mărimea reala a capitaluri lor cum a fost în cazul BCCI şi Barings.

În al doilea rând, deşi noile reglementari de capital nu au reuşit sa evite crizele bancare, cazul băncilor bine capitalizate au ajutat foarte mult la restructurarea lor şi soluţionarea problemelor. Nu trebuie sa judecam noile cerinţe de capital numai din prisma băncilor care au avut mari probleme ci trebuie sa conştientizam ca în lipsa lor, numărul crizelor bancare ar fi fost mult mai mare.

Concentrarea riscului, îndeosebi către împrumuturile imobiliare, a afectat majoritatea tarilor astfel: în Elveţia, Marea Britanie şi criza cea mai recenta din SUA au fost afectate numai băncile mici,pe când în Spania,Suedia, Japonia, Norvegia şi criza din 1980 din SUA întregul sistem bancar a fost afectat. în Spania (1978-1983) concentrarea riscului s-a combinat cu riscul operaţional ( frauda). După 1960 când licenţele bancare au început sa fie acordate cu mare uşurinţa numărul noilor banei a crescut foarte mult.

Reglementările şi supravegherea slaba au permis multor antreprenori fără experienţa în domeniul bancar care deţineau mari companii industriale sa-si deschidă propriile instituţii bancare de la care sa obţină finanţare ieftina. La momentul respectiv nu existau cerinţe de profesionalism şi integritate pentru acţionarii şi managerii băncilor.

Criza economica declanşata odată cu criza petrolului a însemnat o inflaţie mare şi scăderea profiturilor companiilor industriale care s-au refinanţat la dobânzi mai mari de la băncile din cadrul grupului. Acestea, confruntându-se cu o lichiditate scăzuta au crescut dobânzile la depozite sau au deschis noi sedii în vederea atragerii de noi resurse insa aceste soluţii au dus la creşterea costurilor şi implicit agravarea situaţiei lor pe termen lung. Un bun exemplu este cel al companiei Rumasa (20 de banei şi foarte multe companii) care a început sa se confrunte astfel cu riscul de credit care treptat s-a propagate în tot sistemul financiar.

Soluţionarea crizei a început în 1977 prin înfiinţarea unui Fond de Garantare a Depozitelor care împreuna cu Corporaţia Bancara a preluat controlul asupra băncilor aflate-n dificultate, evaluează pierderile, diminuează capitalurile la 0 şi apoi cresc capitalurile prin subscrierii proprii la acţiuni noi. Rumasa, după o scurta perioada în mâinile statului a fost divizata şi vânduta celorlalte banei din sistem.

Având acum un nou cadru legislativ de reglementare şi supraveghere sistemul a redevenit profitabil în 5 ani iar masurile luate de autorităţi în ceea ce priveşte noile reguli de provizionare şi de adecvare a capitalurilor au anticipat cerinţele acordului de la Basel din 1988.In ceea ce priveşte rapiditatea soluţionării crizelor aceasta diferă de la stat la stat. în Japonia şi SUA crizele au durat foarte mult timp iar soluţionarea lor a adus costuri enorme, pe când în Elveţia şi UK au fost soluţionate rapid.

De exemplu, în Japonia crizele bancare au început în 1994 iar statul a adoptat un program protecţionist prin înfiinţarea DIC (Deposit insurance Corporation) care asigura pana la un anumit plafon depozitele la băncile falimentare sau organiza aşa numitele "hougacho approach" prin care se acorda asistenta financiara de către marile banei din sistem(TKB,RCB) ajutate de împrumuturi ieftine de la Banca Japoniei şi alte instituţii financiare.

Criza a fost agravata de colapsul instituţiilor care acordau credite imobiliareijusen) din cauza efectelor din "bubble economy" ce s-a manifestat pe aceasta piaţă (preturile la imobiliare au crescut necontrolat şi nejustificat ducând la o cerere mare de credite, după care piaţa s-a prăbuşit brusc ducând astfel la clasificarea acestor credite drept neperformante).

S-a luat decizia folosirii fondurilor publice insa reacţiile contribuabililor au fost adverse. În 1997 în luna noiembrie alte 4 mari banei s-au confruntat cu crize semnificative, ceea ce a dus la emiterea unei legislaţii în 1998 în ceea ce priveşte folosirea fondurilor publice(majoritatea băncilor au beneficiat de injecţii de capital).

Între 1998 şi 2000 prăbuşirea LTCB a dus la reorganizarea supravegherii bancare prin Legea Reconstrucţiei Financiare. Astfel Comitetul Reconstrucţiei Financiare avea autoritatea de a inspecta şi supraveghea instituţiile financiare ,s-au dublat fondurile publice disponibile iar băncile puteau beneficia de injecţii de capital numai daca prezentau planuri de îmbunătăţire a profitabilităţii ceea ce a avut un efect benefic pe piaţa financiara. în vederea eliminării creditelor neperformante în creştere s-a organizat chiar şi RCC(Resolution and Collection Corporation) care putea"cumpăra"astfel de credite atât de la băncile falimentare cat şi de la cele solvabile. în mai 2000 DIC a prelungit cu 1 an de zile perioada de garantare integrala a depozitelor(pana în martie 2002).

Prelungirea perioadei de erija din Japonia s-a datorat în principal din cauza deteriorării capitalurilor care au fost cu greu majorate pentru ca sectorul bancar era foarte puţin profitabil,emisiunea de acţiuni era imposibila deoarece cursul acţiunilor bancare în acea perioada era foarte scăzut, şi nu în ultimul rând accesul la fondurile publice era limitat.

Tipologia soluţiilor se împarte în 2 mari categorii :băncile care au fost lichidate şi închise (Herstatt şi Barings) şi intervenţia guvernului prin achiziţii şi recapitalizări (Norvegia şi Suedia). De regula guvernul a avut un rol activ prin injecţia de capital efectuata atunci când crizele respective ameninţau situaţia macroeconomica a tarii şi aveau un impact la nivelul întregului sistem financiar.

Acolo unde riscul de credit a fost prezent a fost necesar şi ajutorul de la public prin atragerea unor resurse considerabile în vederea restabilirii echilibrului financiar. în cazul Suediei ('90) statul a avut cea mai substanţiala implicare ,4% din PIB ,el garantând ca toate băncile îşi vor achita datoriile nefixând nici o limita în acest sens. Prin urmare nici o banca nu a dat faliment.

In majoritatea tarilor crizele au fost urmate de schimbări drastice în ceea ce priveşte reglementările bancare cu excepţia crizei micilor banei din Marea Britanic

Ca urmare a preocupărilor autorităţilor naţionale de a elabora reglementari bancare cat mai eficiente,pe plan internaţional s-au pus bazele unui nou acord de capital la Basel denumit"Convergenta internaţionala a măsurării capitalului şi a standardelor de capital".