CRITERIILE DE EFICIENŢĂ ALE GESTIUNII ANTICRIZĂ

1. Stabilizarea mediului intern al firmei aflate în criză

2. Echilibrarea intereselor subiecţilor firmei aflate în stare de criză

Scopul principal şi obiectivul intermediar de bază al eficienţei administratorului anticriză sunt:1.atingerea stabilităţii în ce priveşte personalul şi decontările financiare în cadrul colectivului organizaţiei aflate în criză2.aceasta se explică prin faptul că incertitudinea stării şi relaţiilor din colectivul de producţie degajarea principalul pericol – apariţia acţiunilor de nesupunere, a grevelor politice şi a altor manifestări, ce se pot solda cu grave prejudicii social-economice şi politice nu numai în interiorul firmei, ci şi la mezonivel.

3. în faţa managerului general al firmei industriale se impune următoarea sarcină cu aspect dublu: continuând procesul de producţie să nu admită explodarea (grevelor etc.) în colectivul de muncă4. concomitent unul din indicatorii eficienţei managementului anticriză este asigurarea situaţiei liniştite în colectiv (aşteptare tensionată). Şi cu cât mai mult timp reuşeşte administratorul să menţină atmosfera de lucru, cu atât e mai eficientă gestiunea anticriză, însă doar cu condiţia că „timpul liniştit” e folosit pentru reorganizarea personalului (reduceri, permutarea lucrătorilor etc.) şi achitarea salariului (reducerea datoriilor prin plăţi băneşti directe, precum şi prin vinderea mărfurilor şi a serviciilor).

Dacă stabilizarea situaţiei în colectiv poate fi atribuită la măsurile primordiale, apoi soluţionarea unei serii de probleme general economice poate fi inclusă în lista măsurilor anticriză de plan secundar. Tipurile lor principale şi indicatorii rezultativi sunt expuse în tabelul 1.

Rezultatele măsurilor anticriză în plan secundar

Nr.

d/o

Măsurile Rezultatul Note

1. Reglementarea

achitării impozitelor,

taxelor şi a altor plăţi

obligatorii

Eliberarea

contului bancar

de decontări de

dispoziţii

incasatoare în

scopul achitării

regulate pentru

resursele tehnice

şi materiale întru

continuarea

procesului de

producţie

Periodic (de

regulă, o

dată în

trimestru)

această

situaţie se

agravează.

2. Încheierea unei serii de

acorduri cu creditorii

(monopolurile naturale,

furnizorii de materiale şi piese

de completare, firmele de

transport) cu privire la

reeşalonarea plăţilor (posibil

cu scontarea sumelor).

Încetarea urmăririi

judiciare a firmei pentru

restituirea datoriilor,

precum şi rechemarea

dispoziţiilor incasatoare de

la bancă de către

monopolurile naturale

(electroenergeticieni,

termoenergeticieni etc.).

Proces

permanent –

uneori

agravându-se,

alteori

atenuându-se.

3. Vânzarea obiectelor care nu

participă la activitatea principală

de producţie.

Acumularea la contul de

decontări a mijloacelor

pentru stingerea datoriilor

formate şi a investiţiilor în

producţie; reducerea plăţilor

pentru bunuri, arendarea

terenurilor etc.

Câte odată.

4.Darea în arendă a încăperilor şi

utilajului, eliberate în rezultatul

comprimării întreprinderii.

Acumularea la contul de

decontări a mijloacelor

băneşti pentru

efectuarea regulată a

plăţilor obligatorii,

precum şi pentru

menţinerea activităţii de

producţie şi

reconstrucţia firmei.

În mod regulat

(de regulă, lunar)

şi în sume

aproximativ

stabile.

5.Scoaterea din producţie a articolelor

nerentabile şi reducerea respectivă a

utilajului şi personalului.

Scutirea procesului de

producţie de operaţiuni

excesive, eliberarea de

instrumentele şi utilajele

în plus, concentrarea

forţelor asupra

articolelor cu randament

înalt şi de perspectivă.

Periodic.

Printre activităţile intrafirmă de stabilizare pot

fi enumerate următoarele:

optimizarea sistemului de scanare a mediului

intern şi extern al firmei aflate în criză;

echilibrarea intereselor investitorilor,

managementului şi ale personalului în procesul

reorganizărilor anticriză;

Criteriile de apreciere sunt destul de

simple:

1.n-ai admis explodarea conflictelor – înseamnă că sistemul de observare este bun;

2.nu te-au dat afară – înseamnă că oscilezi drept.

Spre exemplu, în ţările dezvoltate este elaborat un catalog de indicatori, ce permit evidenţierea la timp a simptomelor crizei. „Asemenea indicatori sunt:1. în domeniul resurselor financiare – venitul de la capitalul proprii, venitul de la investiţii, coeficientul profitului,lichidităţile, punctul profitului zero;2. în domeniul desfacerii - gradul de însuşire a pieţei, dinamica sosirii comenzilor pentru produse, elasticitatea preţurilor, respectarea termenelor de realizare a produselor, gradul de influenţă a reclamei;

3. în domeniul aprovizionării tehnico-materiale – consumul de materiale, rotaţia rezervelor de mărfuri şi materiale, durata păstrării lor la depozit, reţinerile la livrarea materialelor principale şi auxiliare, pinderea materialelor necalitative;4. în domeniul organizării muncii – intensitatea muncii, productivitatea muncii, nivelul de fluctuaţie a cadrelor, structurile de vârstă, studii, calificaţie”.1 Referitor la indicatorii privind apropierea crizei se poate observa că doar enumerarea lor se poate dovedi a fi insufficient, dacă nu va fi elaborată schema aranjării lor după “greutate” şi limitele amplitudei de oscilare.

Această sarcină prezintă dificultate deoarece trebuie să se ţină cont atât de dinamica mediului extern, cât şi de specificul componenţei calitative şi a dinamicii interne a firmei industriale însăşi. O asemenea activitate o pot desfăşura doar experţii cu cunoştinţe solide nu numai în domeniul finanţelor, ci şi al tehnologiei de producţie, marketingului şi în alte domenii de activitate industrială. Aceasta se explică prin faptul că în firma cu un singur tip de produse există o scară de priorităţi, iar în firma cu multe tipuri de produse – altă scară, în producţia monoramurală – a treia; în firma cu producţie combinată – a patra, în firmele mari – a cincia, în cele mici – a şasea etc.

Pentru aprecierea eficienţei gestiunii anticriză se aplica concepţii prin scanare. Scanarea se poate face pe baza unor materiale metodice elaborate din timp, constând din următoarele compartimente:

1. Lista parametrilor generali şi specifici de apreciere a mediului intern şi extern al firmei;

2. Principiile de apreciere calitativă şi cantitativă a

semnalelor din exterior privind dinamica conjuncturii

economice, social-politice, tehnico-ştiinţifice, ecologice,

demografice, juridice la nacro- şi mezonivel;

3. Principiile de estimare cantitativă şi calitativă a

semnalelor interne privind dinamica potenţialului

strategic şi statutul competitiv al firmei;

4.Periodicitatea observărilor asupra parametrilor

mediului şi principiile de delimitare a semnalelor

adevărate de cele „pentru zgomot”;

5. Metodele de analiză a concesinţelor posibile,

descoperite în procesul observării asupra

fenomenelor economice incipiente, ce pot provoca

starea de criză a firmei sau să s-o agraveze, dacă

deja există;

6. Metodele de determinare a „punctelor de control” în

circuitul fenomenelor economice şi ordinea observării

acestor puncte;

7. Metodele de analiză intrafirmă şi economică a

rezultatelor observărilor asupra parametrilor mediului şi

aprecierea rezultatelor din punctul de vedere al

posibilităţii de influenţare a îndeplinirii de către firmă a

misiunii sale;

8. Principiile de elaborare a deciziilor administrative

anticriză pe baza utilizării rezultatelor observărilor cu

ajutorul analizei economice intrafirmă.

Echilibrarea intereselor subiecţilor firmei aflate în stare de criză

Managementul firmei este nevoit să oscileze permanent între interesele investitorilor (proprietarilor) şi ale personalului firmei (abgajaţilor), care au posibilitatea să coincidă doar în cadrul organizaţiei date. Pe măsura intrării firmei în situaţie de criză zona coincidenţei unor asemenea interese se îngustează şi poate atinge nivelul zero, ceea ce înseamnă lichidarea ei.

Practica actuală vorbeşte despre faptul că transformarea lucrătorilor angajaţi în proprietari nu conduce la înviorarea activităţii de afaceri, ci adesea duce la stagnare. „Acţionarii-lucrători” nu scot acţiunile lor pe piaţă, considerându-le avere moştenită, ceea ce frânează rotaţia capitalului, iar, prin urmare, şi activitatea investitorilor potenţiali. Ei de asemenea prin diverse mijloace economice limitează conducerea superioară în a procura acţiuni suplimentare şi formarea unor pachete mari de acţiuni pentru extinderea resurselor proprii şi efectuarea transformărilor anticriză radicale.

Ca forme accesibile de asigurare a consolidării pachetelor de acţiuni în firmele industriale în condiţiile actuale se întrevăd următoarele:

1. Impunerea organizaţiilor aflate în criză de a emite acţiuni în suma datoriilor la plata impozitelor şi a plăţilor obligatorii faţă de buget şi transmiterea lor către subiecţii respectivi (Fondul proprietăţii de stat, organele administraţiei publice regionale şi municipale);2. transmiterea pachetelor de acţiuni ale statului şi municipiului către top-manageri;

3. acordarea de condiţii avantajoase (amânarea plăţilor, îngheţarea preţurilor etc.) top-managerilor pentru răscumpărarea parţială a pachetelor de acţiuni de stat şi municipale;

4. crearea condiţiilor favorabile pentru distribuirea majorităţii acţiunilor emise printre membrii consiliilor de directori – ca parte a proprietarilor, care economic este mai mult interesată în asanarea şi dezvoltarea rapidă a organizaţiilor lor aflate în criză;

5. divizarea societăţilor pe acţiuni (firmelor industriale) în „industriale de perspectivă”, „industriale anemice” şi „industriale comerciale”, cu distribuirea proporţională a datoriilor faţă de buget, fondurile extrabugetare şi alţi creditori pentru efectuarea autonomă ulterioară a unui management anticriză concentrat.Efectuarea unor asemenea măsuri de reorganizare poate contribui la consolidarea materială şi organizatorică a firmelor industriale, stabilizarea mediului lor intern, depăşirea reuşită a crizei, formarea bazei pentru dezvoltarea în continuare a firmei.