CREDINŢA · 2019. 11. 25. · CREDINŢA RISIPITĂ | JIM ELLIFF 7 1. O ÎNGRIJORARE FOARTE REALĂ...

CREDINŢA RISIPITĂ | JIM ELLIFF

2

CREDINŢA RISIPITĂ Jim Elliff Copyright © Jim Elliff, 2010. Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei publi-cații nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în orice formă și prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, microfilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepția unor citate scurte în recenzii, fără permisiunea prealabilă a deținătorului drepturilor de autor. Ediţia electronică publicată în limba română cu permisiune. Pentru informații privind achiziționarea mai multor copii ale cărții „Credința Risi-pită”, scrieți la:

Asociația HeartCry Europa Email: [email protected]

Traducerea în limba română: Sorin Prodan. Dacă nu este altfel menţionat în text, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu 1932, ediţia revizuită. DESIGN Coperta - Tony Barmann. Redactarea în format electronic (pentru ediţia în limba română) – Asociația MAGNA GRATIA.


3

CREDINŢA

RISIPITĂ

JIM ELLIFF


4


5

CUPRINS

1. O îngrijorare foarte reală .............................................. 7 2. Credinţa fără Duh ...................................................... 11 3. Credinţa fără Hristos ................................................. 17 4. Credinţa fără raţiune ................................................. 23 5. Credinţa fără pocăinţă ............................................... 27 6. Actul iniţial al credinţei ............................................. 33 7. Credinţa fără rod ....................................................... 39 8. Credinţa care nu perseverează .................................. 47 9. Ce trebuie să fac? ........................................................ 51 Notă finală .................................................................... 59 Despre Christian Communicators Worldwide ............ 61


6


7

1.

O ÎNGRIJORARE FOARTE REALĂ

Cei mai mulți oameni vor petrece mult mai mult timp examinând legumele din supermarket decât cercetând cu mare atenție credința lor. În următoarele pagini ne vom uita cu băgare de seamă la credință - la credința ta. Vom da la o parte capacul credinței înșelătoare și îi vom mirosi conținutul. În decursul procesului, vom ajunge la înțelegerea a ceea ce este autentic — credința ca răspuns pozitiv la activitatea lui Dumnezeu. Vom descoperi chiar posibilitatea deranjantă că ceea ce am crezut a fi convertire la Hristos să fi fost doar o umbră, o iluzie, o simplă experiență fără fond.

De ce aș încuraja o atitudine prudentă cu privire la credința ta? Mo-tivul este poate prea evident: amăgirea este cel mai bun tovarăș al omu-lui ușor de convins. Cei care sunt prea ușor de convins, și nu se complică cu cercetarea de sine, vor descoperi prea târziu că nu au avut decât o imitație ieftină a ceea ce este real. Ei se aseamănă cu omul din pilda lui


8

Isus despre ospățul nunții, care a fost dat afară pentru că nu avea hai-nele de nuntă corespunzătoare (vezi Matei 22:1-14).

Persoana care se încrede într-o experiență ca fiind singura dovadă a mântuirii sale este în cea mai critică stare. Cel ce spune „Știu că sunt creștin deoarece am rostit rugăciunea păcătosului”, și crede că toate în-doielile care apar în legătură cu această afirmație sunt un atac al satanei, nu folosește un tipar biblic de gândire. Asemenea persoane s-ar putea să se plimbe în mod riscant pe buza prăpastiei iadului.

Credința trebuie să aibă un început clar în fiecare viață creștină au-tentică. Scriptura accentuează în mod repetat acest lucru. Într-un anu-mit moment, o persoană nu crede (încredere, a avea credință — acesta este înțelesul cuvântului). În următorul moment (deși punctul exact în timp nu este întotdeauna identificat), aceeași persoană este un credin-cios. Creștinii fundamentați pe Biblie au acceptat întotdeauna acest adevăr. Însă actele exterioare care sunt considerate de mulți ca marcând în mod clar punctul de început al credinței (rugăciuni specifice, răspun-suri fizice la chemarea la mântuire etc.) adesea s-au dovedit a fi înșelă-toare. Amăgirea se amplifică atunci când persoana este asigurată cu în-credere de prieteni ori lideri creștini bine intenționați că acest răspuns, sau această rugăciune, marchează cu siguranță începutul vieții lui sau a ei de credință.

Indiferent de ce ți-au spus alții despre semnificația unui eveniment din trecutul tău, dă-mi voie să îți adresez o întrebare provocatoare: „Chiar acum, credința ta este autentică sau falsă?” Oprește-te și gân-dește-te la acest lucru! Pavel nu a scris cuvintele de mai jos necreștinilor, ci celor ce se declarau creștini oameni ca tine și ca mine. El avertizează:


9

„Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă tes-tați-vă. Nu recunoașteți voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteți lepădați” (2Corinteni 13:5).

Noi ne supunem lui Dumnezeu atunci când re-examinăm pro-blema mântuirii noastre. De asemenea, această acțiune este cât se poate de înțeleaptă, având în vedere miza imensă. Vei cerceta acest lucru? Cel mai alarmant este faptul că mulți din cei pretind că sunt creștini sunt gata să-și riște veșnicia bazându-se doar pe o emoție de moment, o „ru-găciune a păcătosului” făcută în mod corespunzător, sau pe sentimen-tul unei eliberări emoționale substanțiale într-o anumită clipă, fără a privi cu seriozitate la ceea ce este evident acum, în acest moment. Este oare viața veșnică de așa mică valoare încât să nu fie necesar să te exami-nezi pentru a găsi dovezi ale mântuirii tale?

Nu este oare nimic de pierdut? Iadul este plin de oameni care au crezut odată că sunt creștini. Nu ești cumva în pericolul de a sfârși la fel?

Pentru a descoperi adevărata natură a credinței tale, abandonează încrederea ta bazată pe tradițiile familiei, frecventarea bisericii, mem-bralitatea într-o biserică, sau botez. Privește dincolo de cuvintele pioase pe care le rostești într-o companie potrivită. Privește dincolo de asigu-rarea bine intenționată dată de un părinte, pastor sau evanghelist de în-credere. Pune deoparte aceste consolări insuficiente și uită-te la ce mai rămâne. Apoi vezi dacă ai ceea ce Biblia descrie a fi credința creștină au-tentică.

După ce a citit Evangheliile pentru întâia dată, un călugăr din Evul Mediu a declarat: „Fie acestea nu sunt Evangheliile, fie noi nu suntem


10

creștini!” Într-adevăr, aceasta nu este o problemă nouă, și ar putea fi chiar problema ta.


11

2.

CREDINŢA FĂRĂ DUH

Noi ne-am obișnuit prea mult cu ideea că avem putere în noi în-șine, până acolo încât credem că deținem cheia vieții veșnice. De fapt, nu noi avem cheia aceasta! Mântuirea începe în gândul lui Dumnezeu și este adusă la împlinire ca propria Lui lucrare. Discuția noastră va scoate în evidență câteva feluri de experiențe de credință care nu sunt deloc rezultatul activității lui Dumnezeu. Adevărata credință este un dar, nu un mijloc de manipulare a Celui Preaînalt (vezi Ioan 6:44; Fap-tele Apostolilor 13:48; 1Corinteni 4:7; Efeseni 2:8-9; Filipeni 1:29).

O zi la mare pe un mic vas de croazieră poate fi o experiență încân-tătoare, un calmant pentru nervii uzați. Imaginați-vă nesfârșitul cer al-bastru împodobit cu valurile de nori. Temperatura este caraibeană. To-tul este perfect. Dar încă nu ai lansat vasul la apă când, de fapt, pentru asta ai venit. Ridicând pânzele, te pregătești pentru a împlini dorința atât de mult așteptată — să aluneci cu corabia ușor pe apă. Dar nimic nu se întâmplă! De ce? Simplu: pentru că nu bate vântul!


12

În același fel, este posibil să ridici pânzele a ceea ce pare a fi corabia adevăratei credințe chiar dacă nici un Vânt nu bate („Duh” este pne-uma, sau „vânt” în limba greacă). O astfel de credință este zadarnică, nefolositoare.

A spune că ai avut ceea ce numești „o experiență de credință” nu dovedește în sine nimic. Credința, în ultimă instanță, nu mântuiește; Dumnezeu însuși este Cel care mântuiește, prin credință. Credința este condiția necesară, pentru a fi sigur. Trebuie să crezi pentru a fi mântuit! Dar fără „vântul” Duhului lui Dumnezeu, nimeni nu poate crede. O corabie cu pânzele sus nu are nici o putere să determine vântul să sufle; ea poate doar prinde vântul, când acesta bate. În același fel, deciziile omului (adesea considerate în mod greșit ca dovezi clare ale credinței mântuitoare) nu au nici o putere să determine Duhul lui Dumnezeu să lucreze.

„Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine și încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8)

Puteți vedea limpede acest lucru în Ioan 1:12-13:

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”.

Observați mai întâi că este necesar să-L primești pe Hristos așa cum este El cu adevărat. Acesta este elementul doctrinar esențial al adevăra-


13

tei credințe mântuitoare — a înțelege și a crede adevărurile biblice des-pre Isus, fără prejudecăți și fără deformări. Aceasta este ceea ce mulți evrei din secolul I au refuzat să facă.

„A venit la ai Săi, și ai Săi (adică, propriul Său popor, evreii) nu L-au primit” (Ioan 1:11)

Pe lângă înțelegerea și credința în adevărurile despre Isus, trebuie să te încrezi personal în El ca să devii copilul Său. Trebuie să crezi în așa fel încât toată speranța ta pentru mântuire să fie doar în EI! Și totuși, fără acțiunea lui Dumnezeu în tine, nu poți crede în felul acesta.

Nașterea ta din nou, transformarea ta în creștin, nu depinde de de-cizia ta. Acest lucru este afirmat clar în Ioan 1:13. Cei ce cred și devin copiii lui Dumnezeu sunt cei care „au fost născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (vezi de ase-menea Iacov 1:18). Dacă ești un copil al Iui Dumnezeu, aceasta a fost decizia lui Dumnezeu.

Tu trebuie să crezi... nu poți, dar vei crede dacă Dumnezeu vrea, și vei crede numai dacă El vrea. Pavel confirmă acest lucru atunci când concluzionează că mântuirea „nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9:16). Trebuie să sufle vântul!

Exemplul biblic al omului cu mâna uscată ilustrează acest princi-piu al credinței (vezi Luca 6:6-10). Cu siguranță că el a încercat să-și în-tindă mâna prin propria putere. Apoi Hristos a poruncit: „întinde-ți mâna!” Trebuia s-o întindă ...și totuși nu putea. Dar acum el a putut! De ce a fost diferit de această dată? Faptul că Dumnezeu s-a implicat! Credința omului nu L-a determinat pe Isus să-I vindece. Ea a fost doar


14

răspunsul rațional la acțiunea lui Dumnezeu. Vindecarea lui a început cu Dumnezeu și s-a sfârșit cu Dumnezeu. Vântul a suflat! Deși această experiență a fost una de credință, el nu a deținut cheia credinței decât atunci când Dumnezeu i-a dat-o.

Oamenii morți nu învie! Corpul lui Lazăr se descompunea în do-sul pietrei de pe gura mormântului (vezi Ioan 11). Oamenii morți nu aud! Și totuși Isus a poruncit „Lazăre, vino afară!” El trebuia... nu pu-tea... dar a înviat!

Pavel a spus că toți credincioșii au fost odinioară morți în greșelile și în păcatele lor. Ei au fost în acest fel „prin fire”, așa cum a fost restul umanității căzute în păcat. „Dar Dumnezeu care este bogat în îndurare, pentru îndurarea Sa cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos - prin har ați fost mântuiți” (vezi Efeseni 2:1-5). Oamenii morți spiritual nu pot crede. Dar observați cuvintele: „Dumnezeu ne-a adus la viață” (vezi de asemenea Ioan 3:3; Romani 8:6-8; 1 Corinteni 2:14).

Privește pe scurt cu mine la patru bărbați care s-au închis într-un depozit abandonat, furând o cheie din mănunchiul de chei al proprie-tarului. Ei au toată băutura pentru o noapte de chef în jurul unei mese de poker. O lumină puternică cade peste masa de poker. Înjurăturile și lichiorul curg fără frâu. Apoi pe la 2:00 dimineața o voce puternică se aude de afară. „E un incendiu în clădire!” Bărbații privesc scurt unul la celălalt. Dar organizatorul petrecerii liniștește frica acestora spunând: „Nu vă fie teamă! Ușa e aici. Vom pleca doar când trebuie!” Jocul con-tinuă. Deodată vocea puternică se aude din nou: „Ușa este închisă!” Din nou apare îngrijorarea, la care șeful găștii, arătând cheia le răspunde cu aroganță: „Liniștiți-vă băieți, eu am cheia!”


15

Vocea se aude pentru a treia oară: „Cheia aceea nu e bună! Ea în-chide ușa, dar nu o poate deschide pe dinăuntru!”

În mare grabă, bărbații dau masa la o parte, vărsând băuturile pe jos. Aleargă în grabă spre ușă încercând înnebuniți să răsucească cheia în broască, descoperă că nu funcționează, exact cum a spus vocea. For-țează mânerul clanței până rămân cu el în mână. Înjurând și zbierând în panică, izbesc repetat cu picioarele în ușa grea, dar fără nici un folos. Sunt condamnați la moarte!

Dacă este ca oamenii aceștia să fie eliberați, doar persoana de afară poate să le dea pe sub ușă cheia cea bună pentru a deschide. Dar acel salvator este tocmai proprietarul! Și el a fost subiectul multor batjocuri în acea seară. Cel pe care ei și l-au făcut dușman este acum singura lor scăpare.

Vă rog să nu credeți că vreau să spun prin această ilustrație că cre-dința este fără importanță. Dumnezeu nu va schimba o ureche surdă într-o credință autentică. Cheia credinței deschide ușa, așa cum corabia prinde vântul. Dar acel fel de credință — credința mântuitoare — este mai degrabă lucrarea lui Dumnezeu în noi, într-o măsură mult mai mare decât ne-am putea imagina.

Nu este suficient să spui că ai avut o experiență pe care o numești credință. Experiențele religioase nu mântuiesc! Deciziile nu mântuiesc! Doar Dumnezeu mântuiește, prin credința pe care El o dă.


16


17

3.

CREDINŢA FĂRĂ HRISTOS

În India, există încă obiceiul, deși probabil diminuat în zilele noas-tre, ca părinții să aleagă partenerul de căsătorie pentru copilul lor. Să presupunem că părinții semnează contractul de căsătorie pentru copiii lor, dar tânărul și fata încă nu s-au cunoscut. Să mai presupunem că, din anumite motive, întâlnirea între cei doi nu are niciodată loc înainte de nuntă.

Chiar dacă ei au completat formularele contractului de căsătorie, cu siguranță nu există nici o căsătorie, deoarece căsătoria presupune mai întâi o relație. Căsătoria nu este doar un contract, căsătoria este esenți-almente contact. Această „cunoaștere” consumată în mod plenar în re-lația intimă, nu este un simplu ideal, ci este căsătoria în sine (vezi Ge-neza 2:24).

Mi-e teamă că mulți din bisericile noastre cunosc doar informații despre persoana istorică a lui Isus. Dar ei nu s-au căsătorit cu Hristos ca


18

Cel ce li s-a revelat personal. Acești „sinceri” mărturisitori ai creștinătă-ții nu pot fi oile Sale, deoarece pentru Hristos problema esențială este relația:

„Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cu-nosc pe Mine” (Ioan 10:14)

Asemenea creștini auto-declarați au acceptat în mod deliberat con-ceptele creștine. Ei au semnat contractul, dar nu au ajuns niciodată în relația de căsătorie cu Hristos Însuși. Ei trebuie să descopere adevărul: frumusețea adevăratei mântuiri și conținutul credinței mântuitoare este cunoașterea lui Hristos și a Tatălui Său.

„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3, subl.).

Cei ce sunt „creștinați” fără a-L cunoaște pe Hristos vor fi dezamă-giți la moarte, pentru că esența vieții de aici și a celei de dincolo stă în a-L cunoaște personal pe Hristos. „Căci pentru mine a trăi este Hristos și a muri este un câștig”, spune Pavel (Filipeni 1:21). Cu toată elocvența ei, această declarație nu spune nimic unic despre Pavel, ci afirmă mărturia fiecărui credincios adevărat. A-L cunoaște pe Hristos acum este ceea ce face ca viața să fie viață. A muri și a merge în cer înseamnă să ajungi să-L cunoști chiar mai mult.

Lista principiilor Noului Legământ din Evrei 8 demonstrează că această cunoaștere a lui Hristos este experimentată de toți cei ce sunt ai Lui: „Și nu vor mai învăța fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: „Cunoaște pe Domnul!” Căci toți mă vor cunoaște de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei”. (Evrei 8:11)


19

Autorul cărții Evrei a citat un fragment uimitor din profeția Ve-chiului Testament. Sub Vechiul Legământ, mulți evrei nu-L cunoșteau personal pe Dumnezeu. Dar în Noul Legământ, fiecare membru ÎI cu-noaște.

Toți credincioșii Îl cunosc. Și totuși „cunoașterea” nu poate fi în-vățată. Indiferent cât de precisă și cât de captivantă este informația pe care alții ți-o pot da despre Hristos, încă rămâne un râu mare pe care trebuie să-I treci. A cunoaște în mod exact datele Sale biografice, nu este același lucru cu a-L cunoaște personal. Nu spun aceasta pentru a te des-curaja în a căuta să cunoști informații. Ele sunt esențiale. Dar afirmația aceasta indică problema esențială — relația. Relația nu înseamnă doar cunoaștere intelectuală!

Când profetul Samuel a fost doar un copil, el „L-a slujit pe Dom-nul” (1 Samuel 3:1). Și totuși numai câteva versete mai jos descoperim această declarație surprinzătoare: „Samuel nu cunoștea încă pe Dom-nul, și Cuvântul Domnului nu-i fusese încă descoperit” (versetul 7). Ești și tu ca Samuel? Slujești și tu înaintea Domnului și participi în ac-tivități de închinare fără să-L cunoști pe El? Dacă este așa, credința ta nu e validă pentru mântuire.

Esența cunoașterii este comunicarea! Dumnezeu inițiază comuni-carea atunci când ne „cheamă” la Sine. Fiecare creștin este descris ca unul care este „chemat” (vezi 1Corinteni 1:22-24; Romani 8:28-30; 9:22-25, etc.). „Oile Mele aud vocea Mea”, a spus ulterior Isus (Ioan 10:27).

Întocmai cum Domnul l-a chemat pe Samuel și i-a revelat Cuvân-tul Lui, tot așa Se revelează și astăzi credincioșilor.


20

„În vremea aceea, Isus a luat cuvântul și a zis: ‘Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lu-cruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că așa ai găsit tu cu cale. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl afară de Fiul, și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere’.” (Matei 11:25-27).

Toate acestea vor fi aduse la lumină la Judecată. După pledoariile înfocate ale multor oameni religioși dar amăgiți, Isus va pronunța cu-vinte care vor zdrobi ultimele rămășițe ale speranțelor lor: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărăde-lege” (Matei 7:23). Isus știa despre ei — cu siguranță știa totul despre ei — dar El nu-i cunoștea. Ei nu au devenit niciodată una cu El. Credința fără a-L cunoaște și fără a fi cunoscuți de El va sfârși în acest mod. Ei vor fi îndepărtați.

Principalul mod în care Hristos se descoperă pe Sine este prin Cu-vântul Său. Când înțelegi Biblia nu numai ca fiind adevărată, ci ca fiind nespus de frumoasă, excelentă, autoritară, aplicabilă și convingătoare etc., atunci tu experimentezi lucrarea Duhului Sfânt de revelare a Dom-nului Isus. Acesta este Dumnezeul care comunică. Persoana care spune că înțelege Biblia, și totuși nu o poate vedea în acest fel, se înșală amar-nic. Când Hristos este revelat și înțeles, El este văzut așa cum este El de fapt și cuvintele Sale sunt auzite așa cum sunt ele de fapt — minunate, excelente, autoritare, aplicabile, convingătoare etc. De fapt, când Dum-


21

nezeu face lucrarea aceasta, ea este irezistibilă. Așa cum a spus Isus, „ori-cine a ascultat pe Tatăl, și a primit învățătura Lui, vine Ia Mine!” (Ioan 6:45, subl.).

Așa cum te poți identifica emoțional cu un personaj dintr-o carte sau dintr-un film — un personaj pe care nu l-ai cunoscut niciodată — s-ar putea să fi avut o experiență religioasă emoțională când ai auzit des-pre Hristos, și totuși să nu fi ajuns să-L cunoști. S-ar putea chiar să ai o cunoaștere specializată despre El, și totuși să nu-L cunoști pe El.

Vă îndemn să vă gândiți la acest lucru: Există comunicare? Cunoști vocea Lui? Recunoști adevărul când auzi? Înțelegi și apreciezi autorita-tea unică și excelența Cuvântului lui Dumnezeu? ÎI iubești pe Isus pen-tru cine este El (nu doar pentru ce dă EI) și tânjești să fii cu El pentru vecie? Nu vei ajunge să crezi pentru a fi mântuit decât atunci când ÎI vei cunoaște în acest fel. Nu te înșela!


22


23

4.

CREDINŢA FĂRĂ RAŢIUNE

Nu aș vrea ca toate cele spuse despre credință ca fiind relațională, să te facă să crezi că acum poți să arunci pe fereastră noțiunile corecte despre adevăr în schimbul experienței. Credința nu este o experiență subiectivă, detașată de adevăr. Credința este relațională, dar trebuie să fie și rațională. Credința nu este fie subiectivă, fie obiectivă, ci ea le im-plică pe amândouă.

Unii spun că trebuie să adopți creștinismul chiar dacă există puține dovezi convingătoare care să îl sprijine, sau chiar dacă nu există nici o realitate în sprijinul lui. Adevărurile sunt imateriale și ele revendică cre-dință; o simplă „conștiință christică” este tot ce contează. Cui îi pasă dacă Isus chiar a făcut toate lucrurile pe care Biblia spune că le-a făcut, sau dacă El s-a născut din fecioară și a înviat din morți? Experimentează-L pe El în mod subiectiv și nu te îngrijora de detalii.


24

Acceptarea la scară largă a acestei concepții anti-raționale în multe biserici creează mari probleme. Credința este ridicată deasupra faptelor istoriei răscumpărării, ca și cum credința în sine este capabilă să mân-tuie. Credința nu poate mântui dacă nu există obiectul ei biblic și istoric — persoana divină și lucrarea mântuitoare a lui Isus Hristos. Credința depinde de adevăr și nu de ea însăși. Pavel dezbate aceasta într-un mod logic și elaborat în 1Corinteni 15. El concluzionează că adevărul istoric nu este opțional:

„Și dacă nu a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre, și prin urmare și cei ce au adormit în Hristos sunt pierduți. Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” (1Corinteni 15:17-19).

Da, s-ar putea să ai credință, dar acea credință nu înseamnă nimic dacă nu este fundamentată pe evenimentele istorice ale morții și învierii în trup a lui Hristos. Credința fără adevărul istoric este inutilă.

Experiențele subiective pot induce și alte forme înșelătoare. Odată, când mă întorceam din Europa în SUA, am discutat două ore despre creștinismul biblic cu un profesor de legislație internațională care urma să predea la o mare universitate din Statele Unite. El a afirmat că crede în Hristos, dar nu în Hristosul Bibliei care a înviat din morți. Apelul la evenimentele istorice ca bază a creștinismului nu a însemnat nimic pen-tru el. Totuși ochii lui s-au umezit când mi-a povestit despre o experi-ență supranaturală care l-a asigurat că el este în legătură cu Dumnezeu.

Viziuni, vise, emoții spirituale, lumini puternice, ființe spirituale apărând în cameră — aceste lucruri conving pe mulți că ei sunt ai lui Dumnezeu. Ei au un fel de credință, dar această credință nu are nici o


25

legătură cu faptele istorice. Singura „esență” este experiența în sine. Ce este și mai uimitor pentru mine este emoția pe care asemenea persoane o exprimă când povestesc despre experiența lor și siguranța absolută pe care o asemenea experiență o conferă.

Biblia ne învață că cineva poate chiar primi un alt Isus, o altă evan-ghelie, un alt duh (vezi 2Corinteni 11:4). Asemenea deformări sunt lu-crarea satanei, care adesea folosește lideri religioși atractivi și convingă-tori pentru a determina pe oameni să creadă erezii.

„Oamenii aceștia sunt niște apostoli mincinoși, niște lucrători în-șelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface în înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârși-tul lor va fi după faptele lor” (2Corinteni 11:13-15)

Te poți înșela! Mântuirea ta depinde de realitatea venirii lui Hris-tos în trup (vezi 1Ioan 4:1-3), a morții Lui pentru păcatele tale (vezi Ga-lateni 3:10-13) și a învierii Sale în trup (vezi Romani 10:9; 1Corinteni 15:1-4). Orice credință în credința propriu-zisă, ce folosește chiar limbajul biblic, sau credința în experiențe și emoții supranaturale, separată de realitățile amintite, este o credință falsă.


26


27

5.

CREDINŢA FĂRĂ POCĂINŢĂ

Mulți dintre cei care trăiesc în Statele Unite știu de acea carica-tură a predicatorului itinerant din zilele trezirilor din Kentucky de Ia mijlocul secolului 19. Predicatorul stă pe un buștean, fluturându-și Bi-blia și strigând „Pocăiți-vă!”, în timp ce transpirația curge pe fața lui. Este interesant că această imagine nu este mult diferită de cea a lui Ioan Botezătorul, a cărui voce reverbera: „Pocăiți-vă, căci Împărăția Ceruri-lor este aproape!” (Matei 3:2). Isus a spus aceleași cuvinte, la fel cum au făcut toți liderii Noului Testament. De ce această insistență? Pentru că ei știau că atâta vreme cât credința unei persoane nu vine pe calea pocă-inței, ea rămâne o credință inutilă.

Pentru ca un om să fie mântuit (cuvântul înseamnă „salvat”), nu este oare necesar ca el să-și dea seama că există ceva din care trebuie să fie eliberat? Hristos nu a venit să binecuvânteze oamenii buni, ci să mântuiască pe păcătoși. El nu a venit să dea oamenilor beneficiile ceru-lui ca un adaos la viețile lor deja împlinite. El a venit să smulgă păcătoșii


28

din hidoșenia sufletelor lor și să le elibereze de destinul lor în iad! Orice altă înțelegere diminuează sacrificiul lui Hristos.

A venit credința ta din pocăință? Nu vreau să spun că o persoană trebuie să fie în stare să definească pocăința sau chiar să folosească cu-vântul acesta în momentul convertirii. Cu toate acestea, nimeni nu este mântuit fără a se fi pocăit. Pavel spune că Dumnezeu „poruncește oa-menilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30). Numai un teo-log foarte abil ar putea exclude pe cineva de la această poruncă!

Compară credința ta cu cea a celor care celebrau Paștele în Ioan 2:23-25:

„Pe când era Isus la Ierusalim, la praznicul Paştelor, mulți au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea. Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți. Și nu avea trebuință să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuși știa ce este în om.”

Semnificația surprinzătoare a acestui pasaj este că cuvântul „au crezut”, folosit cu referire la cei mulți și cuvântul „nu Se încredea”, fo-losit cu referire la Isus, sunt în limba originală unul și același cuvânt. Ei au crezut, ori s-au încrezut în Hristos, dar El nu S-a încrezut în ei! De ce? De ce această credință inutilă? Pentru că aceștia erau „credincioși” care nu s-au pocăit. Ei doreau să-L adauge pe Hristos la viața lor, ca un beneficiu minunat și necesar. Cine nu ar aprecia asemenea minuni și asemenea exuberanță? Și toți veneau Ia El. Deci, ei au crezut, dar Hris-tos le cunoștea inima. Erau plini de ei înșiși, de mândrie religioasă, de poftă, de mânie etc.


29

Nu este oare adevărat că un creștin poate să comită păcate ca și cele menționate mai sus, chiar și după ce a devenit creștin? Ba da, dar există o diferență semnificativă în modul în care un adevărat credincios vine la Isus. Omul care se pocăiește vine deoarece el este păcătos, dorind cu disperare eliberarea din iad și din păcatul care îl târăște acolo. Cre-dinciosul fals vine de asemenea pentru a evita iadul, dar esențialmente fără o dorință de schimbare radicală în viața lui de păcat. S-ar putea ca el să urască consecințele păcatului, atât cele pământești, cât și cele eterne, dar el nu are o ură pentru păcat în sine.

Precum credinciosul autentic, creștinul fals poate experimenta și el un sentiment de mângâiere. Inițial, cei doi pot părea asemănători pentru cei din jurul lor. Dar ei pot fi de obicei deosebiți prin ce se în-tâmplă în lunile și anii care urmează după ce ei au crezut.

Ca urmare a credinței lui inițiale în Hristos, creștinul va mani-festa roadele pocăinței printr-o respingere crescândă a păcatului și o dragoste pentru sfințenie. Pe de altă parte, mulți creștini falși vor aban-dona toate căutările lor și se vor întoarce la viața lor de păcat. Cei ce vor continua în păcat, vor experimenta adesea o măsură de reformă morală exterioară datorită asocierii lor cu creștinii sau datorită altor factori. Ei învață să reprime comportamentul lor păcătos pentru că nu este accep-tabil printre cei din anturajul lor. Dar în inimile lor, atracția lor pentru păcat este neschimbată. Dragostea lor continuă pentru păcat poate fi tăinuită cu măiestrie în cele mai multe situații, chiar și față de ei înșiși. Dar Dumnezeu vede inima.

Ce este pocăința? Cel mai bun ajutor este exact în înțelesul lexi-cal al cuvântului: „să schimbe mintea”. Este o profundă schimbare a


30

minții (sau inimii), atât de aproape asociată cu credința încât am putea-o numi „prefixul” credinței autentice.

„Înțeleg!” vei răspunde. „Pocăința este întoarcerea de la păcat”. Da, este într-un fel, așa cum vom vedea, dar nu în sensul în care un om are capacitatea să se comporte acceptabil înaintea lui Dumnezeu înainte ca Hristos să locuiască în el. Pocăința nu va putea fi niciodată „o faptă” cerută pentru mântuire, pentru că mântuirea este „nu prin fapte, ca ni-meni să nu se laude” (Efeseni 2:9). Pocăința se naște dintr-o schimbare a naturii care are loc în inimă. Aceeași schimbare a naturii, care deter-mină un om să treacă de la necredință la credință, îl face să urască păca-tul și să iubească sfințenia. Pocăința va produce inevitabil o schimbare vizibilă, dar este în ultimă instanță o problemă a inimii.

„Dar nu este pocăința o părere de rău pentru păcat?” vei în-treba? Nu, nu doar o simplă părere de rău. Există mulți care își plâng chiar acum păcatele, chiar în biserici, și care nu sunt mai aproape de convertire decât a fost Esau care ofta gândindu-se la binecuvântarea pierdută.

Și totuși, adevărata părere de rău ne sugerează ceva din legitimi-tatea pocăinței noastre. Examinați ce spune Pavel cu privire la această problemă în 2Corinteni 7:10:

„În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire, și de care cineva nu se căiește niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea”.

Citiți fragmentul din nou: „Întristarea după voia lui Dumnezeu - mântuire; întristarea lumii – moarte”. Care este diferența între cele


31

două întristări? Opt cuvinte aprind lumina înțelegerii: „și de care cineva nu se căiește niciodată”. Dați-mi voie să ilustrez.

Un tânăr bogat L-a întrebat pe Isus: „Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (vezi Marcu 10:17- 22). Noi i-am spune imediat acestui om un bun venit la credință. El părea atât de sincer și de pregătit. Noi l-am alege chiar să fie membru în comitetul bisericii. În ultimă instanță, el știe așa de bine cum să mânuiască banii! Dar Isus avea o viziune total diferită. Și de aceea tânărul acesta a plecat neconver-tit. De ce?

Isus știa ce este în om. Nu există nici o îndoială că acest cetățean respectat dorea viața veșnică. EI dorea, dar numai până la un punct. Ce știa Isus și alții nu puteau înțelege?

El știa că tânărul avea un idol în viața lui pe care îl dorea mai mult decât viața veșnică, mai mult decât părtășia cu Dumnezeu, mai mult decât înrudirea cu toți sfinții istoriei, și chiar mai mult decât bo-gățiile lui Hristos Însuși.

În tot ce a spus și a făcut Isus, El a intenționat să influențeze pe acest om într-un mod care va rezona ca un ecou de-a lungul generații-lor, până la a noastră. De aceea El în mod intenționat a cerut un singur lucru — abandonarea idolului din inima lui. „Du-te, vinde tot cei ai, dă la săraci și vei avea o comoară în cer”, a spus El tânărului. „Apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mă”.

În timp ce astăzi mulți l-ar fi condus pe acest sincer individ în „rugăciunea păcătosului” și l-ar fi validat drept credincios, Isus a cerut mult mai mult — o schimbare totală a dorințelor. Dar acest om nu pu-tea trăi în asemenea situație radicală. EI dorea viața veșnică, dar nu cu


32

prețul a ceea ce însemna totul pentru el. El nu putea veni cu toată inima la Isus, fără să regrete pierderea a tot ce avea. Fără o schimbare ulterioară (nemenționată în Scriptură), întristarea lui l-a dus în iad. Deci vedeți, testul esențial al acestei „schimbări a minții” este problema centrală a regretului.

Dar dacă povestea s-ar fi sfârșit diferit? Ce ne-ar fi spus tânărul despre motivațiile sale interioare? Eu cred că ar fi spus ceva de genul: „Să renunț la posesiunile mele? La început am fost șocat și mânios, dar am știut că Isus avea dreptate. Să renunț la ele? Cu bucurie! Ele au de-venit cel mai mare idol al vieții mele. Mi-am vândut sufletul lor. Nu a fost dureros să fiu eliberat. M-am simțit eliberat când am renunțat la ele și L-am urmat pe El”.

Nimeni nu va veni la Hristos fără păcat. Tu vii la Hristos tocmai pentru că ai păcat. Dar nu poți veni cu atitudinea de a continua în pă-catul tău. Nu poți spune sau crede în secret, așa cum tânărul a descope-rit: „Voi veni la Isus, dar nu voi renunța la ce este mai important pentru mine — obiceiul meu, viața mea privată, statutul meu social, banii mei, independența mea, controlul meu”. Tu vii cu păcatul tău, și de aseme-nea cu o profundă dorință de a fi eliberat din el.

Nu va fi nici o surpriză dacă Duhul apasă puternic pe idolul din viața ta, dragostea inimii tale, pentru că tot ce atingi trebuie să Îi apar-țină. Aceasta înseamnă „schimbarea minții” tale și adevărata întoarcere interioară „de la păcat”. Hristos mântuiește pe cei ce vin în modul aceasta, și nu în alt mod. Deci, cum stau lucrurile în ce te privește?


33

6.

ACTUL INIŢIAL AL CREDINŢEI

Convingerea autentică de păcat aduce o persoană în pragul cre-dinței ce are ca temei pocăința. Imaginați-vă un om blocat pe acoperișul unei clădiri înalte aflată în flăcări, aproape sufocat de fum. Ultimul lui gând înainte de a-și pierde cunoștința este că nu are altă speranță decât aceea de a fi salvat de altcineva. De aceea, el își pune întreaga nădejde în oamenii din elicopterul care survolează deasupra clădirii. În mod ase-mănător, omul care este profund convins că păcatul l-a făcut incapabil din punct de vedere moral si vinovat înaintea lui Dumnezeu se află în condiția potrivită pentru a fi mântuit de Isus Hristos.

Un om în stare de inconștiență, aflat deasupra unei clădiri în flă-cări, nu poate contribui cu nimic la salvarea lui. El este absolut depen-dent de cei ce-I pot salva. În mod asemănător, păcătosul care își înțelege dilema în mod corect știe că nu poate face nimic în privința propriei mântuiri. Neavând nici o speranță, el fie va ajunge la disperare, fie se va uita la Hristos pentru eliberare. Nu este nimic altceva ce poate face.


34

Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viață veșnică” (Ioan 6:47). De-a lungul întregii Scripturi, adevărul este accentuat în felul acesta. De pildă, Evanghelia lui Ioan, singura carte din Biblie scrisă în întregime cu scopul deschis de a conduce oa-menii la credința în Hristos (vezi Ioan 20:30-31), folosește de 98 de ori cuvântul „a crede” și variantele lui. În Noul Testament găsim cuvântul acesta și derivatele lui de peste 500 de ori.

O posibilă deviere de la credința mântuitoare este încrederea greșită într-o rugăciune-model, adesea numită „rugăciunea păcătosu-lui”. lată modul în care de regulă este prezentată: „Trebuie să accepți că ești un păcătos și să-L inviți pe Isus în inima ta”.

Mai întâi, acceptarea faptului că ești păcătos nu este același lucru cu pocăința. În al doilea rând, a-L invita pe Isus în inima ta nu este o rețetă biblică pentru mântuire. Din câte știu, nu există o asemenea in-vitație în Scriptură. Priviți cu atenție la Apocalipsa 3:20 și la Ioan 1:12, pentru că cei mai mulți care accentuează „rugăciunea păcătosului” și „invitarea lui Isus în inimă” adesea citează cele două versete în demersul lor evanghelistic. Eu cred că înțelesul este diferit în cele două contexte.

Duhul într-adevăr vine și locuiește în fiecare credincios și, în ace-lași timp, îl plasează pe credincios în Hristos (vezi Romani 8:9; 2 Corin-teni 5:17; 2Corinteni 13:5; Efeseni 1:13-14). Adevărații creștini sunt uniți cu Isus Hristos în duh (vezi 1Corinteni 6:17). Dar chiar dacă Hristos locuiește în inimile credincioșilor și ei sunt în El, intrarea Lui în inima lor, în mod clar, nu este invitația Evangheliei.

Adesea am auzit oameni spunând ceva de genul: „Eu știu că sunt un creștin autentic deoarece am analizat experiența mea și am găsit că i-am cerut lui Isus să intre în inima mea. Din moment ce Dumnezeu a


35

promis că va intra în inimile tuturor celor ce-I vor cere acest lucru, și din moment ce eu i-am cerut corect și sincer, trebuie să fi fost mântuit. Până la urmă, Dumnezeu nu minte”. Este adevărat că Dumnezeu nu minte, dar nu aceasta este problema. Întrebarea nu este dacă Dumne-zeu minte sau nu, ci dacă tu crezi.

Fiecare persoană care are credință adevărată va fi mântuită, fie că folosește sau nu cuvintele rețetei moderne de evanghelizare. Asta nu ajută cu nimic situația. Dimpotrivă, o complică. Ai grijă să nu te bazezi pe formule. Bazează-te pe Hristos! Nici o rugăciune rostită cât de corect nu este o deschizătoare de uși spre viața veșnică de la Dumnezeu.

Interesant, singura „rugăciune a păcătosului” găsită în Noul Testament este „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). Chiar și fără rostirea formulei moderne, în inima omului care a rostit rugăciunea aceasta a fost pocăință și credință adevărată. Isus a știut și a aprobat, spunând: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit” (n.trad. justificat) (versetul 14).

Credința care caracterizează pe adevărații creștini nu înseamnă a spune sau a face ceva la un moment dat — să mergi în față la invitația predicatorului, să ridici privirea sau mâna, „să iei o decizie”, „să deschizi ușa inimii tale” sau „să inviți pe Isus înăuntru”. Mulți dintre cei ce nu arată acum roadele credinței mântuitoare au făcut astfel de angaja-mente sau „decizii” la un anumit moment dat, în trecutul lor. Credința mântuitoare este o credință inițială și continuă în adevărul despre Isus Hristos (cine este El și ce a făcut El) și încrederea exclusivă în El pentru mântuire, pentru tot restul vieții.

Permiteți-mi să ilustrez ce vreau să spun prin încrederea în Hris-tos și cum începe ea:


36

Să presupunem că mașina mea veche la care țin foarte mult are nevoie de reparații, așa că îți cer să-mi spui numele celui mai bun meca-nic din oraș. Tu îmi recomanzi cu încredere un om pe care tu și alții îl considerați expert.

La sugestia ta, merg în oraș să găsesc atelierul său. Este un loc ciudat și vechi în care s-a lucrat mai bine de 50 de ani. Pe pereți văd nu-meroase diplome și scrisori de recomandare, fapt care mă face să apre-ciez mai mult recomandarea ta. Când omul a venit înăuntru, acolo unde îl așteptam, i-am arătat mașina și l-am întrebat: „Poți să repari acest tip de mașină?” Fără să ezite, a răspuns: „Da, cu siguranță! Știu totul despre ele și am toate piesele în depozit.”

Am stat câteva momente jenante și ne-am uitat unul la altul cu stângăcie până ce omul m-a întrebat: „Nu vrei să-mi dai cheile?” „Nu!” am răspuns spontan. „Nu, domnule! Deloc! Tatăl meu mi-a dat mașina aceasta și nu sunt gata să ți-o încredințez. Știu ce faceți voi „experții” cu mașini ca acestea. Luați piese din ele și le înlocuiți cu altele uzate. Nu domnule, nu îți voi da mașina mea!”

Atunci mecanicul surprins a făcut o observație profundă: „Păi, dacă nu mi-o dai, nu o pot repara.”

Chiar dacă nici o analogie nu e perfectă, această ilustrație pre-zintă natura credinței în forma ei de început. Trebuie să-i dai viața lui Hristos printr-o credință care se abandonează. Credința în aspectul ei inițial presupune mai mult să cedezi decât să începi ceva. Este abando-narea propriei tale lucrări inutile și dependența în întregime de lucrarea Altcuiva în a-ți repara problema internă a păcatului. Adevărata credință începe în felul acesta și continuă așa.


37

Gândește-te la venirea ta la Hristos. Ai venit prin încredere doar în El? Și mai important, te încrezi doar în El și acum?

_______________________

Până acum v-am prezentat patru feluri de credință care sunt goale și inutile: credința fără Duh, credința fără Hristos, credința fără rațiune și credința fără pocăință. De asemenea, am ilustrat conceptul începerii credinței în Hristos.

Mai sunt încă două credințe false la care trebuie să ne uităm.


38


39

7.

CREDINŢA FĂRĂ ROD

Am un prieten care s-a convertit după o viață dezordonată pe străzi. Experiența lui a fost una emoționantă și dramatică. Totuși, ur-mărind primii lui pași de credință, m-am întrebat cât de autentică a fost credința lui. El a continuat să cadă în mod repetat în păcat, marcat fiind totuși de mari remușcări. Dar, cu trecerea timpului, s-a remarcat o dife-rență și vechile tipare de viață au început să dispară. Acum a început să apară din ce în ce mai mult rod în viața lui, și am toate motivele să îl consider un creștin autentic. În mod serios el se bucură de citirea Scrip-turii, își trăiește fiecare zi gândindu-se cum să răspundă domniei lui Hristos și chiar a avut binecuvântata experiență de a conduce niște pri-eteni spre relația cu Isus.

Pe de altă parte, am cunoscut mulți care au început având în aparență toate semnele unui copil al lui Dumnezeu. Dar unde sunt ei acum? Singurul lucru care ar putea indica posibila lor convertire e frec-


40

ventarea adunărilor. Pot fi eu sigur că ei sunt în Hristos? Nu chiar, pen-tru că nu văd nimic din Hristos în ei. Sunt practic la fel ca ceilalți oa-meni din lume, cu excepția obiceiului de a merge la biserică.

Isus a spus că poți cunoaște un copac după roadele sale. El a con-tinuat spunând așa:

„Nu orișicine-Mi zice: ‚Doamne, Doamne’ va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Matei 7:21-23).

Doar „cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri” va intra în cer. Isus nu învață că ascultarea de Dumnezeu face pe cineva creștin. Nu! Calea spre Hristos este prin har, prin credință. Ceea ce El spune cu mare putere este că cei ce sunt ai Săi arată dovezi ale mântuirii lor. Ei sunt ca Tatăl lor. Doar acele persoane nu vor fi condamnate.

Ai tu aceste dovezi?

Această imagine dramatică a viitorului este foarte importantă. Vedeți cât de sincer se adresează lui Hristos acești membri de biserică ce s-au înșelat. Până la urmă, ei L-au mărturisit în mod deschis, au experi-mentat supranaturalul făcând mari minuni și acte caritabile în Numele Lui.

Lista este impresionantă: eliberări de demoni, mesaje profetice, minuni! Chiar dacă nu este menționat în pasaj, sunt sigur că și alți creș-tini cu numele vor apela la propriile lor experiențe supranaturale:


41

„Doamne, m-am rugat și am ieșit viu din spital! Trebuie să fiu creștin!”; „Doamne, m-am rugat pentru o mașină nouă și am primit-o! Cu sigu-ranță sunt unul dintre ai Tăi”; „Doamne, mi-ai vorbit în vise!” Dar ase-menea apeluri se bazează pe ceva ce este foarte ușor contrafăcut (simu-lat) — supranaturalul. Ei uită că cei mai mari păcătoși din oraș au și ei vise, ies din spital vii și conduc mașini noi și scumpe.

Prin apelul la experiențele supranaturale, nu vei determina pe Dumnezeu să te audă în ziua când El va judeca chiar și lucrurile ascunse ale inimii. Doar sfințenia Lui va acoperi cele mai disperate strigăte ale tale, până nu va mai rămâne nimic de spus.

Care este rodul adevăratului credincios? Putem să sumarizăm principalul rod al creștinului într-un singur cuvânt: dragostea — dra-gostea pentru Dumnezeu, demonstrată printr-o adevărată dorință pen-tru El și ascultare de poruncile Sale, și dragoste pentru ceilalți oameni, manifestată în răspunsuri corecte și fapte bune: „Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iu-bește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dra-goste” (1Ioan 4:7-8). Este atât de simplu!

Isus a dat dreptul celor necredincioși din lume să judece dacă noi suntem sau nu creștini observând dragostea noastră unii pentru alții. El a spus: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35).

Această ascultare, sau rod, se naște din părtășia pe care creștinii o au cu Dumnezeu. Înainte de a deveni credincioși, noi nu știam nimic despre părtășia cu El. Dar acum, pentru că El ne-a iubit întâi, noi ÎI iu-bim cu sinceritate (vezi 1Ioan 4:19). Noi vom face orice pentru Cel pe


42

care ÎI iubim. Această părtășie ne motivează, și Duhul Său ne dă putere. Dacă ești un adevărat credincios, El „lucrează în voi, și vă dă, după plă-cerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Dragostea este roada Duhului lui Dumnezeu Însuși (vezi Galateni 5:22-23).

Acesta este argumentul în 1Ioan. Tema cărții poate fi formulată în felul acesta: „Dacă noi spunem că suntem dintre ai Lui, și totuși nu arătăm roadele unui adevărat credincios, noi nu suntem dintre ai Lui, indiferent de ceea ce pretindem”.

Citiți cuvintele lui Ioan privind:

1. Dragostea pentru Dumnezeu

„Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele” (1Ioan 5:3).

„Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu și copiii diavolului. Oricine nu trăiește în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubește pe fratele său” (1Ioan 3:10).

„Cine zice: Îl cunosc, și nu păzește poruncile Lui, este un minci-nos, și adevărul nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin aceasta știm că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus” (1Ioan 2:4-6).

2. Dragostea pentru alții

„Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că iubim pe frați. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăște pe fratele său, este un ucigaș; și știți că niciun ucigaș n-are viața veșnică rămânând în el” (1Ioan 3:14-15).


43

„Dacă zice cineva: ‚Eu iubesc pe Dumnezeu’, și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe tratele său, pe care-I vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede”? (1Ioan 4:20).

„Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați. Dar cine are bogățiile lumii acesteia, și vede pe fratele său în nevoie, și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul. Prin aceasta vom cunoaște că suntem din adevăr și ne vom liniști inimile înaintea Lui” (1Ioan 3:16-19).

Acestea sunt doar câteva exemple din multele pasaje ale acestui principiu din Scriptură. Fără îndoială, Iacov spune: „credința dacă n-are fapte este moartă în ea însăși” (Iacov 2:17). Este imposibil (după cum e și nebiblic) să ne imaginăm că un adevărat credincios va eșua să acțio-neze, într-un mod substanțial și progresiv, ca și Tatăl său ceresc.

Credincioșii ce trăiesc într-o lume căzută sunt adesea împiedi-cați de ispitele ei. Aceasta este o realitate de netăgăduit. Dar este absolut de neconceput ca Duhul lui Dumnezeu să regenereze un om și să locu-iască în el și totuși să lase acțiunile, vorbele și gândurile lui neschimbate sau neîmbunătățite. Pavel ar spune despre un asemenea om ce a spus și despre Cretani: „Ei se laudă că cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele ÎI tăgăduiesc” (Tit 1:16).

Examinează-te! Creștinii aduc roadă, „unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci” (Matei 13:23). Ai tu asemenea roadă? Aduci tu roada unei sfințenii crescânde? Ești diferit de prietenii tăi necredincioși? Ei ar putea fi împăciuitori, politicoși, dedicați familiei etc., dar ei nu Îl iubesc deloc


44

pe Dumnezeu. Ei calcă cele mai simple porunci, cum ar fi „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui” (Matei 6:33) sau „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume” (1Ioan 2:15). Ești tu diferit? Ai ceva din sfințenia lui Dumnezeu ca să o dovedești? Sau te uiți și tu la aceleași lucruri, spui aceleași lucruri, auzi aceleași lucruri, dorești ace-leași lucruri și faci aceleași lucruri ca toți ceilalți oameni?

Dragostea creștină iese în mod particular în evidență atunci când credinciosul este jignit și, în opinia celor mai mulți, are tot dreptul să reacționeze sau să devină acid. Totuși, incapacitatea de a ierta ar tre-bui să alarmeze pe cel ce pretinde că este creștin și că este locuit de Cel ce este mila întruchipată, Isus Hristos. Dacă o persoană a primit așa milă, el însuși va arăta milă altora.

„Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:14-15).

Dacă nu există nimic din caracterul lui Dumnezeu în tine, ci doar caracterul respectabil al multora fără Hristos, de ce nu ai admite aceasta și n-ai începe să cauți mila Lui? A fi respectabil din punct de vedere social nu este același lucru cu sfințenia și tu ești cel ce pierzi dacă nu cunoști mila și harul Său. Știu că mândria, poziția și reputația te-ar putea împiedica. Dar vei pierde tot ce este bun de dragul mândriei? Nu lăsa ca o neprihănire proprie, greșită, să mascheze adevărata stare a ini-mii tale.

Imaginează-ți un tânăr care era foarte iubit de tatăl și de familia sa. Curând a terminat facultatea și a intrat cu succes în lumea afacerilor.


45

El era considerat un om de caracter, având toată lumea înaintea lui. To-tuși, ce nu știau ceilalți era că el respingea dragostea tatălui și a restului familiei sale. Tatăl său îl suna, dar el refuza să răspundă. Tatăl său îi scria, dar el arunca scrisorile. Tatăl său se oferea să-i plătească biletul de avion ca să vadă familia, dar el nu accepta. După toate aparențele, ni-meni nu se îndoia de integritatea lui, și totuși el comitea unul dintre cele mai grave păcate— refuzul de a iubi.

În mod superficial, tu ai putea părea că ești creștin. Dar iubești tu pe Dumnezeu și familia lui Dumnezeu într-un mod evident? Asculți de poruncile Sale dintr-o inimă plină de dragoste? Răspunzi cu corecti-tudine și considerație celorlalți? Ai o atitudine sinceră față de frații și surorile în Hristos? Dacă nu, credința ta este zadarnică!


46


47

8.

CREDINŢA CARE NU PERSEVEREAZĂ

În cartea „Călătoria creștinului”, John Bunyan descrie călătoria unui om numit Creștinul, un pelerin care mergea pe calea către cer. Drumul său este plin de conflicte și lupte. Întâmpină Muntele Greută-ților, Valea Umbrei Morții, Târgul Deșertăciunilor, Cetatea Îndoielii, împreună cu o mulțime de dușmani ai credinței sale, inclusiv pe însuși Apollyon. În cele din urmă ajunge la Cetatea Cerească. Este o relatare a credinței autentice care perseverează, de la începutul ei la „poarta cea strâmtă” și până în cer. Cel mai interesant este faptul că Bunyan a scris această alegorie în 1676, în timp ce era închis în Bedford, Anglia, dato-rită credinței sale!

În drumul său către cer, credinciosul se confruntă cu multe mo-tive pentru care ar putea renunța la credință. Dar Biblia ne învață că Dumnezeu Însuși va avea grijă ca acest lucru să nu se întâmple. Noi pu-tem fi siguri că „Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6). Te poți împiedica,


48

chiar rău, dar în cele din urmă nu vei cădea de la credință dacă ești un credincios autentic, indiferent cât de mare este lupta lăuntrică sau cea exterioară. Apreciez foarte mult învățătura pe care ne-o dă Petru cu pri-vire la acest subiect:

„(Dumnezeu) ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie, și la o moștenire nestricăcioasă și ne-întinată, și care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pen-tru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi! În ea voi vă bucurați mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteți în-tristați pentru puțină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos” (1Petru 1:3-7).

Din acest pasaj foarte încurajator aflăm faptul că toți credincio-șii sunt „păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință”. Dumnezeu, care a creat și susține universul, exercită aceeași putere față de copiii Săi. Nici o altă forță din întreaga creație nu îl poate smulge pe credincios din mâna protectoare a Lui Dumnezeu (vezi Ioan 10:28-29). El îi va ține pe cei ce sunt ai Lui până la sfârșit. Dar nu o va face fără mijlocul ales de El, și anume credința pe care El o dă (vezi Efeseni 2:8; Filipeni 1:29). Credința noastră trebuie să persevereze, iar Dumnezeu se va asigura că acest lucru se va întâmpla. Dacă ai o credință temporară, aceasta nu este credința dată de Dumnezeu și nu va rezista testării.

Pavel, modelul de perseverență în credință, a descris experiența multora în 1Corinteni 15:1-2, când a scris următoarele cuvinte: „Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia... prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți


49

așa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba ați crezut.” Ai o cre-dință care va rezista sau o credință zadarnică?

Compară tipurile de sol din pilda pe care o spune Isus în Luca 8:4-15. „Sămânța” Cuvântului lui Dumnezeu cade pe patru feluri de pământ. Trei dintre ele îl reprezintă pe necreștin. Al doilea fel de pă-mânt, de exemplu, este stâncos și puțin adânc. Isus a spus „Cei închi-puiți în sămânța căzută pe stâncă, sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar n-au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar când vine ispita, (încercare sau necaz), cad” (versetul 13).

Sunt mulți astăzi care „au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit, ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri” (1Ioan 2:19). Nu îți poți da seama întotdeauna de la început dacă pământul este bun sau rău. Dar în timp se va descoperi că mulți dintre cei care s-au declarat creștini nu au avut niciodată o credință mântuitoare.

Însă nu se va întâmpla la fel cu credincioșii adevărați — cei în care sămânța lui Dumnezeu a prins rădăcină într-un pământ bun. Când soarele arzător al necazului îi bate, ei „țin” sămânța, „și fac roadă în răbdare” (perseverează), „un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul tre-izeci” (Luca 8:15; Matei 13:23).

Faptul că credincioșii adevărați vor persevera până la sfârșit, iar testele și încercările le vor întări credința, ne oferă un motiv puternic de bucurie (vezi Romani 5:1- 5; Iacov 1:2-4 etc.). Am fost foarte uimit să o observ pe mama mea, care a suferit de îngrozitoarea boală numită Al-zheimer, din a cărei cauză a și murit. Boala Alzheimer reprezintă o de-generare a celulelor creierului, care cauzează pierderea capacității de fo-


50

losire normală a minții, iar în cele din urmă determină incapacitatea cre-ierului de a susține funcțiile necesare vieții. Nu s-a descoperit încă nici un remediu. Totuși, chiar experimentând confuzia și dificultatea aces-tei boli, ea a demonstrat în mod clar perseverarea în credință. Chiar mai mult decât atât, credința ei a crescut, și deseori izbucnea în laude către Dumnezeu!

Ea avea o credință mântuitoare — acel fel de credință care nu poate fi distrus de încercări, ci doar curățit. Și totuși sunt mulți care nu au intrat pe poarta cea strâmtă. Credința lor a fost falsă. Ei au părut că au credință pentru o vreme, dar nu au avut niciodată ceva real. Isus le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut!” (Matei 7:23; subl.).

Scriitorul epistolei către Evrei a spus: „Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită de la început” (Evrei 3:14). Cei care sunt ai lui Hristos, spune el mai târziu, nu sunt „din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului” (Evrei 10:39). Încercarea ne va ajuta să vedem dacă suntem „din aceia care au credință”.

Dacă nu ai o credință care rezistă, care perseverează, nu ai avut niciodată o credință mântuitoare. Analizează-ți cu atenție perseverarea în credință.


51

9.

CE TREBUIE SĂ FAC?

Dumnezeu este Cel ce mântuiește. Credința mântuitoare este într-adevăr un act al voinței și o continuă stare de încredere în Dumne-zeul revelat, dar El este liber să Se descopere cui dorește (vezi Matei 11:27; Ioan 17:1-3; Romani 9:15-16). Credința mântuitoare se bazează pe conținutul adevărului biblic și al evenimentelor istorice reale (adică, vi-ața fără păcat, moartea fizică și învierea în trup a lui Isus Hristos, pre-cum și existența Sa eternă ca Dumnezeu care a luat trup omenesc prin nașterea din fecioară etc.).

Credința mântuitoare este răspunsul necesar și rațional la activi-tatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu poruncește tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (vezi Fapte 17:30). Bunătatea Lui binevoitoare ar trebui să-i conducă la pocăință (vezi Romani 2:4). A nu te pocăi și a nu crede este nerezonabil. Tocmai acest lucru, printre altele, ne arată că Dumnezeu este drept în condamnarea păcătoșilor (vezi Ioan 3:18).


52

Credința mântuitoare este precedată de pocăință, sau o schim-bare totală a înțelegerii despre păcat și despre Dumnezeu. Credința mântuitoare este urmată de dorință după Dumnezeu, manifestată în roada ascultării. Credința mântuitoare este evidențiată prin dragostea față de alții, atât în termenii comportamentului plin de dragoste, cât și în facere de bine. Credința mântuitoare va rezista chiar și la testul focu-lui.

Ai tu această credință mântuitoare? Nu cumva ai crezut că ești creștin, dar de fapt, tu nu ești? Nu cumva toți au spus că ești creștin, pe când tu nu ai fost? Nu cumva prietenii ți-au spus: „Dacă am cunoscut vreodată un creștin, tu ești acela” și totuși, nu ai ajuns să-L cunoști pe Hristos? Nu cumva ai vorbit despre cer ca fiind casa ta veșnică, pe când destinul tău este iadul?

Omul sau femeia care nu găsește timp sau interes în a discerne ce este contrafăcut de ce este adevărat riscă enorm. Acum când ai citit aproape toată cartea, vei lăsa ca adevărul ei să își facă lucrarea?

Ce poți face? lată câteva sugestii pe care le fac bazat pe autorita-tea Cuvântului lui Dumnezeu pentru cei ce se îndoiesc sau sunt amă-giți. Nu le tratați cu superficialitate!

Analizați-le până veți ajunge la siguranța care este biblică și de nezdruncinat!

1. Smerește-te înaintea lui Dumnezeu!

Cere-I să-ți deschidă ochii ca să înțelegi starea ta. Dacă nu vrei să te smerești și să vezi de ce parte ești, dai dovadă de o lipsă de considerație pentru lucrurile lui Dumnezeu, un semn sigur al unei inimi necredin-cioase.


53

2. Recunoaște incapacitatea de a-ți înțelege inima în mod corespunză-tor.

Mărturisește că, de fapt, ai putea fi înșelat și că ești orbit de „dumnezeul lumii acesteia”, chiar și percepțiile tale anterioare putând fi false (vezi 2Corinteni 4:4).

3. Fii exigent cu tine însuți în a aplica dovezile adevăratei convertiri la propria ta viață (vezi 2Corinteni 13:5; Luca 13:24; 2Petru 1:5-11).

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu spune că credincioșii au o anu-mită purtare și atitudine în comparație cu necredincioșii, atunci fii onest și admite ce descriere ți se potrivește cel mai bine. Un loc bun de unde să începi este cartea 1Ioan.

4. Examinează cu atenție aspectul relațional al convertirii — respectiv cunoașterea lui Hristos.

Caută intimitatea cu El (vezi Filipeni 3:7-11). Dacă Îl cunoști, poți să-L cunoști chiar mai bine, ceea ce va fi o mare siguranță pentru tine. Dacă nu poți să-L cunoști mai bine, atunci nu L-ai cunoscut deloc nici înainte. Cultivă o viață de rugăciune și meditație.

5. Caută roadele iubirii în viața ta — orientate spre Dumnezeu și spre semeni.

Ai tu părtășie cu Dumnezeu? (vezi 1Corinteni 1:9; 1Ioan 1:6). Poți să vezi dovezile unei părtășii? Testează roada înlăturând mai întâi ceea ce este de suprafață: obiceiul de a merge la biserică, folosirea unui limbaj creștin, sau încrederea într-o anumită experiență. Este cumva dragoste acolo? Cere-I lui Dumnezeu să-ți dea discernământ în a recu-noaște diferența între dragostea Duhului și simpla dorință naturală. Dragostea este exprimată prin...


54

Dragoste și ascultare față de Dumnezeu.

Este dragostea ta pentru Hristos mai mare decât dragostea pen-tru orice alt lucru? (vezi Matei 10:37; 16:24-25). Nimeni nu poate aștepta perfecțiune în această viață, dar o ascultare crescândă este un indicator al adevăratei iubiri pentru El și, în consecință, al adevăratei convertiri (vezi Ioan 14:15, 21, 23-24; 1Corinteni 16:22). Dacă nu există o schimbare în mai bine, o schimbare a sentimentelor tale și o îmbunătățire a carac-terului tău, atunci nu ești credincios, indiferent de ce ai crezut tu (1Ioan 3:7-10). Fă diferența între supunere față de poruncile lui Dumnezeu și legalismul uman. Uită-te la motivațiile tale interioare.

Dragoste față de credincioși

Îi iubești pe ceilalți credincioși? (vezi Ioan 13:34- 35; 1Ioan 4:20-5:1). Ești dornic să petreci timp în părtășie cu ei? Împărtășești tu o legă-tură spirituală cu aceștia — o legătură care este chiar mai puternică de-cât cu membri din familie sau prieteni nemântuiți? (vezi Marcu 3:31-35; Matei 10:34-37).

A răspunde în mod biblic tuturor

Studiază 1Corinteni 13 și caută să aplici atitudinile și răspunsu-rile iubirii pentru a vedea dacă ți s-a dat har să le împlinești. Dacă nu iubești ci în mod constant manifești resentimente, amărăciunea inimii tale pune în evidență absența Duhului Sfânt (Galateni 5:19-23). Oame-nii care nu iartă sunt oamenii neiertați. A nu fi iertat înseamnă a fi con-damnat (vezi Matei 6:12, 14-15; Matei 18:21-35; Romani 12:17-20). Capa-citatea de a arăta iubire sinceră chiar și dușmanilor tăi, indică faptul că


55

„voi veți fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi” (Luca 6:35).

A face fapte bune

Inima unui creștin ar trebui să fie plină de dragoste pentru cei-lalți. El este ca Stăpânul său care „făcea bine” (Faptele Apostolilor 10:38). Caută căi prin care să faci bine atât creștinilor, cât și necreștinilor deopotrivă (vezi Efeseni 2:10; 1Tesaloniceni 4:9-10; Galateni 6:10). Isus face o distincție între cei care fac fapte bune și cei ce nu le fac; primul grup merge în Rai, al doilea în iad (Matei 25:31-46).

„Dar cine are bogățiile acestei lumi și-I vede pe fratele său în ne-voie și își închide inima față de el, cum rămâne dragostea lui Dumnezeu în el?” (1Ioan 3:17; vezi şi Romani 2:5-10).

6. Evaluează răspunsul tău față de Dumnezeu în timpul încercărilor.

Este credința ta purificată în cursul acestor experiențe? Sau ai fost tu în stare să-L uiți pe Dumnezeu și să mergi înainte cu viața ta? Te-ai mâniat pe Dumnezeu din cauza a ceea ce a adus El în viața ta? Caută să răspunzi acum încercărilor în mod corect, dar fii sincer în a analiza profunzimea sau superficialitatea din care izvorăște răspunsul tău. Dacă reacționezi corect în fata încercărilor, vei avea siguranță (vezi 1Petru 1:6-9). Dacă în cele mai multe cazuri nu răspunzi bine la test — dacă încercările te fac să nu te încrezi în Dumnezeu sau să te mânii pe El, sau ele te fac să abandonezi din punct de vedere emoțional și fizic calea creștină, atunci tu nu ești un credincios (vezi 1Ioan 2:19; Matei 13:20-21).

7. Încrede-te în Hristosul înviat în mod necondiționat.


56

Nu te încrede în nimic altceva pentru viața veșnică decât în El. Transferă încrederea ta din dreptul propriilor tale „fapte bune” sau a meritului personal, înspre Hristos și numai EI. (vezi Efeseni 2:8-9). În-crede-te în El acum. Invită-L pe El să inspecteze și să testeze autenticita-tea credinței tale în așa fel încât să fie dovedită falsă sau întărită. O cre-dință puternică are o puternică siguranță; o credință slabă are o slabă siguranță (vezi Evrei 11:1). Păstrează în mintea ta ideea că credința mân-tuitoare este cea care răspunde Dumnezeului revelat, și nu „a scrâșni din dinți” și a te convinge că ești mântuit.

8. Cere îndurare (vezi Luca 18:13; Efeseni 2:4; 1 Petru 1:3).

În zilele noastre, cu mâncare instant, comunicare cu viteza lumi-nii, și rezoluții spontane în 30 de minute la televizor, este greu să crezi că cineva va reflecta la ceva mai mult de o oră. Înaintea lui Dumnezeu, vă implor să abandonați orice fel de examinare superficială. Chiar în momentul acesta în iad, membri de biserică respectați odinioară pre-cum ești tu acum, se gândesc în agonie la oportunitatea ce au pierdut-o. Unii ar putea fi rudele sau prietenii tăi. Ei ar da întreaga lume, dacă ar avea-o, pentru un singur moment pe pământ când să reconsidere rea-litatea.

Pentru fiecare secundă pe care o trăiești aici, miliarde de ani vor fi trăiți în eternitate. Dacă reflectarea la aceste lucruri nu prezintă nici o importanță pentru tine, atunci insensibilitatea ta este fără speranță. Am plâns pentru oameni ca tine. Chiar și cea mai palidă conștientizare a existenței stării finale a judecății, cu suferința ei imposibil de purtat și cu lipsa completă de speranță, ar trebui să stârnească emoțiile oricărei persoane normale. Cu siguranță cei ce nu-și pot plânge destinul în lu-mina acestor certitudini sunt cei anormali în această lume.


57

Dar spun cu tristețe, unii dintre voi vor pune cartea aceasta pe un raft sau într-un sertar și vor continua să meargă înainte nestingheriți spre destinul vostru veșnic. Mai târziu însă vei avea timp să te gândești — doar că va fi prea târziu.


58

De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră; căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca ni-

ciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus

Hristos.

2Petru 1:10-11


59

NOTĂ FINALĂ

Biblia se referă la siguranța mântuirii în două feluri. În primul rând, ne uităm în afara noastră la Hristos și la viața, moartea și învierea Lui în folosul păcătoșilor. În al doilea rând, ne uităm la noi să vedem dacă Dumnezeu ne-a dat viață spirituală. Primul mod de a privi accen-tuează ceea ce Biblia numește „justificare” (faptul că toți cei ce vin la Dumnezeu prin credința în Hristos sunt acceptați ca fiind drepți înain-tea Lui, datorită a ceea ce este Isus și a ceea ce a făcut El, chiar dacă ei sunt păcătoși); al doilea mod de a privi accentuează „regenerarea” (fap-tul că toți credincioșii au primit viață de la Dumnezeu Însuși în mod vizibil și identificabil). Credința Risipită este o analiză atentă a celui de-al doilea mod de a privi.

Pentru o explicație simplă, dar cuprinzătoare a Evangheliei, cu accentul pus pe justificare, citiți Căutându-L pe Dumnezeu, de Jim El-liff.

_____________

Un ghid de discuții al cărții Credința Risipită pentru grupuri mici și de mentorare este disponibil online prin descărcare gratuită la adresa: http://www.ccwtoday.org/resources/book-discussion-gui-des/wasted-faith-discussion-guide-romanian-translation/


60


61

DESPRE CHRISTIAN

COMMUNICATORS WORLDWIDE

CCW este o lucrare creștină cu sediul în Parkville, Missouri, un orășel așezat pe malul unui râu în partea de nord a orașului Kansas, SUA. Iubim acest oraș drăguț, cu frumosul său parc, cu magazinele sale interesante, cu terasele sale și cu Parcul Universității de unde le poți privi pe toate. Șerpuitorul râu Missouri, navigat de Lewis și Clark în expediția lor, curge la partea de sud a orașului. Orașul Independence, Missouri, punctul de pornire al căii ferate Oregon și Santa Fe, nu este departe de Parkville. Este multă istorie aici ce merge până la „începutu-rile expansiunii spre vest”.

Ca aceia care au explorat și au marcat regiunile vestice ale State-lor Unite, CCW are de asemenea o misiune — să ducă mesajul lui Hris-tos cât de departe va îngădui Dumnezeu. Facem acest lucru prin web-site-ul nostru și prin lucrarea de predicare a fondatorului, Jim Elliff. De asemenea, facem acest lucru, prin lucrarea de publicare a lui Jim și cea a


62

asistenților săi Daryl Wingerd şi Susan Verstraete. CCW publică cărți şi broșuri, distribuite de noi şi de alte librării. Zeci de mii de publicații gratuite au fost distribuite, deopotrivă în SUA, cât şi peste hotare.

Vă rugăm să vizitați site-ul nostru:

www.CCWtoday.org

Acesta este principalul site, cu numeroase articole, resurse în lu-crare, mesaje audio, şi informații despre cum puteți comanda publica-țiile noastre.

www.WaytoGod.org

Acest site conține articole şi mesaje audio destinate să ghideze oameni interesați într-o relație cu Isus Hristos. De asemenea, aici răs-pundem la întrebările trimise.

www.BulletinInserts.org

Acest site furnizează un buletin zilnic, broșuri şi tractate. Le ofe-rim gratuit, putând fi descărcate (în format A4) pentru fiecare dumi-nică a anului.

CREDINŢA · 2019. 11. 25. · CREDINŢA RISIPITĂ | JIM ELLIFF 7 1. O ÎNGRIJORARE FOARTE REALĂ...

Documents

Transcript of CREDINŢA · 2019. 11. 25. · CREDINŢA RISIPITĂ | JIM ELLIFF 7 1. O ÎNGRIJORARE FOARTE REALĂ...