CÂMPIA JIJIEI (MOLDOVEI)

Foarte sintetic spus, este o vastă subunitate sculpturală, cu peisaj silvostepic, înscrisă aproape în aceleaşi limite ca şi bazinul Jijiei, la care se adaugă şi alte câteva artere hidrografice mai mici din estul judeţului Botoşani, având o suprafaţă de aproape 8.000 km2 şi fiind încadrată de limite geografice deosebit de clare.

Spre vest, contactul cu regiunea înaltă de pe stânga Siretului (Culmea Siretului) se face prin intermediul unor abrupturi puternice care ţin de la NV de Dorohoi, pe la vest de Botoşani până la sud de Târgu Frumos; de aici spre est urmează contactul cu Podişul Central Moldovenesc, constituit din cea mai importantă cuestă din Moldova (Coasta Iaşilor), pe aliniamentul localităţilor Strunga – Voineşti – Bârnova – Iaşi – Tomeşti.

Spre nord şi nord–vest, Câmpia Jijiei este încadrată de înălţimile pintenului deluros al Ibăneştilor, pe aliniamnetul localităţilor Pomârla – Ibăneşti – Cristineşti – Suharău – Hudeşti – Darabani.

Spre NE şi E limita o formează râul Prut.Alcătuirea geologică este reprezentată aproape în exclusivitate printr-un facies argilo-

marnos sarmaţian cu intercalaţii subordonate de nispuri fine de aceeaşi vârstă. Mai precis, vârsta formaţiunilor este volhiniană la nord de o linie sinuoasă ce ar trece pe la nord de Hârlău – Bivolari şi basarabiană – la sud de aceasta (volhinianul şi basarabianul fiind etaje ale sarmaţianului). Cu toate acestea, formaţiunile sarmaţiene apar la suprafaţă doar pe versanţii mai înclinaţi, afactaţi de procese de eroziune; pe culmile şi platourile interfluviale şi pe suprafeţele cu înclinări mai mici, ele sunt mascate de luturi loessoide eluviale (formate prin alterarea in situu a substratului) şi coluviale (formate prin acumularea materialelor spălate de pe versanţi) cu grosimi reduse (2 – 5 m).

În sectorul nord-estic, corespunzător văii Prutului, apar la zi şi formaţiuni mai vechi şi în același timp mai tari (cretacice, badeniene = miocen mediu, bugloviene = sarmațian inferior), care conferă acestei văi caracter epigenetic.

Predominarea în substrat a rocilor moi, cu aceeaşi structură monoclinală ca şi în restul podişului, a atras după sine o accentuată eroziune în pliocen şi cuaternar. Astfel, a luat naştere relieful de dealuri, coline şi platouri joase, cu contururi domoale, având doar câte o coastă (cuestă) mai abruptă, orientată spre nord sau nord-vest, şi înălţimi medii de aprox. 150 m, fiind parcă decupate dintr-o suprafaţă unică foarte întinsă. Aceste înălțimi modeste sunt încadrate de văi largi, cu energie de până la 100 – 150 m, pe ai căror versanţi se dezvoltă frecvente şi intense procese geomorfologice actuale.

În concluzie, Câmpia Moldovei are o origine sculpturală, precizată încă din 1883 de către Grigore Cobălcescu şi la la 1903 de către Ion Simionescu şi confirmată de studiile mai recente (C. Martiniuc, 1955, V.Băcăuanu, 1968). Au existat însă şi păreri care puneau accent mai mare pe factorul tectonic (M. David – 1923, V. Tufescu – 1934, V. Mihăilescu – 1966). Originea sculpturală a fost exprimată prin definirea acestei unităţi ca „pseudopeneplenă” (I. Sârcu, 1965) sau „fluvioplenă” (P. Coteţ, 1973).

Altimetric, Câmpia Moldovei se încadrează între cotele de 270 m (Dl. Bodron, la vest de Mitoc) şi 32 m în şesul Prutului, în apropiere de Ungheni. Înălţimile de peste 200 m sunt mai frecvente în jumătatea nordică şi cu totul izolate în sud.

Atât suprafaţa generală a câmpiei cât şi fiecare interfluviu luat în parte, descresc domol pe direcţia NV – SE datorită aplecării în acest sens a păturilor geologice. Aceeaşi explicaţie are orientarea principală a culmilor şi văilor, prezenţa multor asimetrii de relief şi mai ales a cuestelor (de exemplu pe dreapta Jijiei între Corlăteni şi Dângeni sau între Larga Jijia şi Victoria, aceasta din urmă prelungită spre vest şi în lungul văii Jijioarei; cueste există şi pe cursurile inferioare ale Sitnei, Bahluiului şi Bahluieţului).

1

Relieful acumulativ, deşi aproape total subordonat fondului sculptural, este totuşi bine reprezentat în lungul văilor principale prin lunci, terase şi glacisuri.

Luncile au lărgimi de 4 – 7 km la Prut, 0,2 – 2,5 km la Jijia, Başeu, Bahlui. Luncile principale prezintă o mare importanţă pentru economia regiunii în special pentru agricultură, de aceea s-au executat în anii ’70 -’80 lucrări ameliorative (de exemplu în lunca Prutului între Trifeşti şi Ungheni).

Terasele sunt prezente în lungului Prutului, Jijiei, Bahluiului, Bahluieţului, Başeului şi chiar al unor văi mai mici. Ele sunt în număr de 5 până la 8, având altitudini relative ce ajung la 140 – 170 m.

Variaţia altitudinii şi diferenţa de latitudine determină o uşoară variaţie de la nord la sud a majorităţii parametrilor climatici.

Temperatura medie anuală variază între 9,60C şi 80C. Temperatura medie a lunii iulie oscilează între 21,20C la Iaşi şi 19,80C la Dorohoi iar cea a lunii ianuarie între – 3,70C la Iaşi şi – 4,50C la Dorohoi. Desfăşurarea pe cca 10 în latitudine a acestei subunităţi geografice determină o diferenţă de 5 kcal/cm2/an între sud şi nord: 118 kcal/cm2/an în sud şi 112,5 kcal/cm2/an în nord. Cele mai coborâte temperaturi se înregistrează iarna în depresiunile umede situate la contactul Câmpiei Moldovei cu podişul înalt din vecinătate; aici condiţiile morfologice favorizează frecvente invesiuni termice.

Dacă în nord, vest şi sud precipitaţiile oscilează între 500 şi 550 mm (569 mm la Botoşani, 526 mm la Frumuşica, 518 mm la Iaşi), în părţile de NE şi central – estică ale câmpiei, acestea descresc sub 500 mm (488 mm la Truşeşti, 452 mm la Avrămeni, 465 mm la Bivolari).

O expresie clară a nuanţelor continentale excesive ale climatului o constituie ploile torenţiale din sezonul cald, care alternează adesea cu perioade de secetă. În cursul unui an sunt, în medie, 190 zile fără precipitaţii, care se pot grupa în 6 – 11 intervale secetoase cu durată medie de 14 – 18 zile fiecare; cumularea acestora mai ales în perioada de vegetaţie a culturilor are influenţe negative asupra recoltelor iar statistica arată că o dată la 2 ani secetele pot dura 28 zile iar o dată la 10 ani – pot dura 42 zile.

Evapotranspiraţia potenţială variază între 600 şi 700 mm, deficitul anual de umiditate fiind de 150 – 180 mm, ceea ce necesită compensarea lui prin irigaţii.

Direcţia dominantă a vântului este, peste tot, dinspre NV. În sud, datorită orientărtii văilor Bahlui, Bahlueţ ş.a., frecvenţă mai mare au direcţiile vest şi est. Numărul mediu al zilelor cu viscol este de 7,5 la Iaşi, cele mai multe fiind în luna ianuarie.

Apa freatică de pe interfluvii şi versanţi în general are adâncimi de 0 ... 10 m, un grad de mineralizare ridicat şi gust sălciu, înregistând mari variaţii de nivel şi debit de la o perioadă la alta a anului. În nisipurile şi prundişurile teraselor fluviatile (mai precis la baza acestora) se găsesc ape subterane cu calităţi superioare şi adâncimi de 4 – 20 m, relativ constante şi suficiente ca debit pentru nevoile localnicilor. În luncile râurilor principale stratele acvifere se află la parte inferioară a depozitului aluvial, fiind ascensionale şi puternic mineralizate deci nepotabile.

În vestul şi sudul Câmpiei Moldovei, la contactul cu Podişul Sucevei şi cu cel al Bârladului, prin scurgerea subterană şi de suprafaţă de pe versanţii alăturaţi se produce o supraumezire a terenurilor. Aici în perioadele umede apa subterană apare la suprafaţă iar în perioadele secetoase prelungite, nivelul acestora coboară sub talvegul râurilor.

Râul Prut, cu o lungime de peste 300 km pe latura de est a Câmpiei Moldovei îşi măreşte debitul destul de puţin de la intrarea în această subunitate (67 m3/s) până la ieşire (Ungheni, 72,5 m3/s).

Deficitul general al resurselor de apă pe cuprinsul Câmpiei Moldovei i-a determinat pe locuitorii acestei unităţi să amenajeze numeroase iazuri (320), cu o suprafaţă totală de 6.000 ha şi un volum de 185 mil.m3, acestea constituind una din caracteristicile peisajului. Ele sunt

2

prezente pe majoritatea văilor secundare uneori sub formă de salbă, fiind utilizate pentru piscicultură, irigaţii, reţinerea undelor de viitură. Dintre cele mai importante iazuri amintim: Suliţa – Dracşani pe Sitna, Podu Iloaiei pe Bahlueţ, Ciurbeşti pe Nicolina, Negreni, Tătărăşti, Năneşti pe Başeu, Gropniţa pe Jijioara.

În 1978 s-a umplut şi dat în folosinţă lacul de acumulare Stânca – Costeşti, cu o suprafaţă de 14.000 ha şi un volum de 1,4 mld.m3; două hidrocentrale de câte 15 MW (una pe malul românesc, cealaltă–pe cel basarabean) valorifică potenţialul energetic al Prutului în acest sector.

Câmpia Moldovei aparţine, aproape în totalitate, zonei de silvostepă cu cernoziomuri cambice, continuată spre sud-est cu areale reduse de stepă cu cernoziomuri. În partea central – vestică (Dealurile Copălău – Cozancea – Guranda) se individualizează o prelungire spre est a domeniului forestier din Dealul Mare – Hârlău; aici există soluri brune argiloiluviale, brune – luvice şi soluri cenuşii. Acest pinten deluros al domeniului forestier împarte silvostepa din Câmpia Moldovei în două sectoare: unul nordic (silvostepa Săvenilor) şi altul sudic (silvostepa Iaşilor).

Vestigiile pajiştilor întinse de odinioară se mai păstrează doar pe unii versanţi, pe terenuri improprii pentru agricultură; arealele izolate cu păduri de stejar şi şleauri s-au restrâns, ocupând astăzi câteva culmi şi înălţimi de peste 180 – 200 m ori unele cueste mai abrupte cu expoziţie nordică şi nord–vestică. Silvostepa ocupă cca 70 % din Câmpia Moldovei.

Vegetaţia pajiştilor primare de silvostepă (subordonate în prezent culturilor agricole) este reprezentată de asociaţii mezoxerofile de păiuş (Festuca sp.), cu colilie şi negară (Stipa sp.) şi alte ierburi xeromezofile şi xerofite. Pe terenurile înţelenite, uneori degradate datorită proceselor de versant şi păşunatului excesiv, se mai întâlnesc asociaţii secundare de firuţă cu bulb (Poa bulbosa), firuţă de fâneaţă (Poa protensis), bărboasă, pir gros, obsigă, peliniţă (Artemisia austriaca), laptele câinelui (Euphorbia stepposa) ş.a. O sinteză a florei pajiştilor Câmpiei Jijiei ne este oferită de rezervaţia ştiinţifică floristică „Fâneţele din Valea lui David”, sitută la 6 – 7 km vest de Iaşi, unde, pe o suprafaţă de 1 km2 cresc peste 400 de specii de plante cu flori.

Nu sunt deosebiri notabile în componenţa floristică a pajiştilor din sectorul nordic şi respectiv din cel sudic al Câmpiei Moldovei.

Peisajul de silvostepă este întregit de prezenţa elementelor faunistice obişnuite (rozătoare, păsări specifice) la care se adaugă iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus) colonizat şi specific numai în împrejurimilor localităţii Cristeşti–Iaşi (est de Iaşi, com. Holboca).

Solurile zonale corespunzătoare silvostepei din Câmpia Jijiei sunt, în primul rând, cernoziomurile cambice, formate pe depozite argiloase şi lutoase. Ele ocupă culmile uşor ondulate cu altitudini sub 160 m, terasele înalte şi versanţii cu pante domoale. Mai jos de 80 m altitudine absolută (pe terasele inferioare şi luncile zvântate sau pe glacisuri) se întâlnesc însă cernoziomuri tipice iar mai sus de 160 m – soluri cenuşii şi chiar brune argiloiluviale şi brune–luvice.

Prezenţa la suprafaţă în Câmpia Săvenilor a marnelor argiloase volhiniene (sarmaţiene), cu textură fină, a favorizat formarea de cernoziomuri mai compacte, local chiar vertisoluri (Darabani), foarte bogate în humus dar cu fertilitate moderată, ele lucrându-se cu greu şi oferind producţii bune doar în anii ploioşi.

Luncile zvântate, terasele inferioare şi glacisurile uscate din lungul Prutului, Başeului, Jijiei şi Bahluiului, cu altitudini absolute de până la 70 – 80 m, aparţin stepei. Asociaţiile floristice primare au fost total înlocuite prin culturi sau degradate prin eroziune şi suprapăşunat. În cuprinsul pajiştilor se întâlnesc: colilie (Stipa sp.), negară (Stipa capillata), păiuş (Festuca sp.), tufişuri de porumbar, păducel, trandafir sălbatic sau măceş, acestea din

3

urmă defrişate intens în ultimele decenii. Solurile formate aici sunt cernoziomul şi cernoziomul carbonatic.

În partea central – vestică (Dealurile Copălău – Cozancea) există, aşa cum spuneam anterior, păduri care aparţin zonei nemorale; ele reprezintă o prelungire spre est a masivului păduros din Dealul Mare din Culmea Siretului. Aceste păduri, situate la altitudini maxime de peste 200 m, se continuă şi la nord-est de valea Jijiei. Componenţa lor este dominată de stejarul pedunculat (Quercus robur) care se asociază şi cu alte foioase. Pe înălţimile cele mai mari în partea de vest a acestui pinten forestier se mai adaugă gorunul (Quercus petraea) şi chiar fagul (Fagus silvatica).

Învelişul de soluri de sub arboretele pintenului deluros Copălău – Cozancea – Guranda este format din soluri cenuşii şi soluri brune–luvice, care se întâlnesc însă pe suprafeţe mari şi compacte și în lungul Coastei Moldovei şi pe rama înaltă a podişurilor din vest.

În 1980 densitatea populaţiei în Câmpia Moldovei era de 124 loc./km2, fiind mai mică în nord (40 – 60 loc./km2, de ex.45 loc./km2 la Dângeni) şi mai mare în sud (140 – 160 loc/km2, de ex. 154 loc./km2 la Podu Iloaiei).

Natalitatea la nivelul anilor 1980 – 1990 era de 20...25‰ iar mortalitatea de 9‰, rezultatând un spor natural mai mic (12 ‰) în sectorul nordic şi mai mare (15,5 ‰) în cel sudic.

În acest context, Câmpia Jijiei se menţine la un nivel superior mediei pe ţară, exprimând o natalitate mare şi constituind un rezervor de forţă de muncă.

Denistatea de 7 sate/100km2 este superioară medie pe ţară. Predomină satele foarte mici (sub 500 locuitori) cu 34% şi mici (500 – 1000 locuitori) cu 29% din total. Satele cu 1.000 – 2.000 locuitori deţin 26% iar cele cu peste 2.000 loc. – numai 11%. După structură, predomină două tipuri principale: satele adunate (unele chiar cu forme geometrice) şi cele răsfirate (pe coaste şi văi). Structura risipită apare în arealele de podgorie (Tomeşti, Bucium, Cotnari).

Reţeaua urbană a Câmpiei Jijiei este dominată de centrele Iaşi şi Botoşani, la care se adaugă municipiul Dorohoi şi o serie de oraşe medii şi mici: Darabani, Târgu Frumos, Săveni, Hârlău, Flămânzi (ultimul declarat oraş după 2004).

Din suprafaţa totală a Câmpiei Moldovei, terenurile agricole reprezintă 80,9%, pădurile 11%, iar 8,1% - alte categorii (ape, vetre de aşezări etc). Din agricol, 58,4% este teren luat în cultură (arabil) după care urmează păşunile şi fâneţele naturale (19,6%), viile (1,8%), livezile (1,1%).

Cele mai întinse suprafeţe agricole se găsesc în ariile centrale ale celor două părţi ale Câmpiei Moldovei – de nord şi de sud. Tot aici se întâlnesc şi cele mai întinse terenuri arabile. La contactul cu podişurile din vest şi sud, pădurile, păşunile, fâneţele, viţa de vie şi pomii fructiferi au o extensiune mai mare şi reduc terenul arabil din unele comune la sub 30% (Tomeşti, Bârnova, Sineşti).

Cultura cerealelor reprezintă subramura de bază, ponderea suprafeţei cultivate cu acestea fiind în 1980 de 64% din agricol. Pe primul loc se află porumbul, cu 36% din arabil, cultivat în toate comunele, urmat de grâu (24%). Celelalte cereale deţin suprafeţe relativ mici: orzul 2% din arabil, ovăzul 0,5%. Floarea soarelui se cultivă pe 7% din arabil iar producţia este dirijată spre fabrica de ulei „Unirea” din Iaşi. Sfecla de zahăr se cultivă pe 4,2 % din suprafaţa arată. Pe suprafeţe mici se cultivă cartoful (2,6 %), legumele şi zarzavaturile (1,8 %), leguminoasele pentru boabe (2%), inul pentru ulei, iar culturile furajere deţin 14 % din arabil.

Păşunile şi fâneţele naturale acoperă circa 150.000 ha (19 % din agricol) dar contribuţia lor la dezvoltarea zootehniei este limitată, deoarece sunt incluse în această categorie, pe lângă păşunile din lunci (relativ bune) şi o serie de terenuri în pantă, degradate şi frământate de alunecări şi ravene.

4

Culturile de viţă de vie (14.000 ha, adică 1,8% din agricol) valorifică deosebit de rentabil o serie de versanţi cu expunere sudică şi estică din sudul şi sud-vestul câmpiei. Aici se conturează două podgorii: Iaşi şi Cotnari. Podgoria Iaşului (Iaşi, 1120 ha; Aroneanu, 300 ha; Bârnova, 440 ha; Rediu, 175 ha; Tomeşti, 400 ha; Miroslava, 265 ha; şi Holboca 115 ha) este specializată pe vinuri albe, respectiv soiurile Fetească Albă, Aligote, Busuioacă, Muscat Ottonel, Pinot gris, Riesling italian, Fetească regală.

În podgoria Cotnari (Cotnari, 1800 ha şi 1700 ha în comunele vecine) se cultivă Grasa de Cotnari, Frâncuşa (vinuri autohtone), Feteasca albă, Busuioaca, toate fiind vinuri albe.

Pomicultura valorifică în mare parte terenurile improprii pentru arătură, unde s-au realizat plantaţii în masiv, sistematizate şi specializate. Cea mai mare parte din suprafaţa pomicolă este întâlnită în sud, unde se detaşează ariile Iaşi şi Cotnari. Suprafeţe întinse sunt şi la Strunga (în SV), Curteşti (lângă Botoşani) şi Şendriceni (lângă Dorohoi). Predomină mărul (39 %) şi prunul (37 %).

Creşterea animalelor ocupă locul secund în agricultură, după cultura plantelor. Se cresc: bovine, ovine, porcine, păsări, existând mari ferme în apropierea municipiilor Iaşi şi Botoşani.

De asemenea, o importanţă deosebită o au în Câmpia Moldovei apicultura şi piscicultura, aceasta din urmă valorificând numeroasele iazuri.

Cel mai important centru industrial este municipiul Iaşi, cu mai multe ramuri bine reprezentate: industria chimică (antibiotice, fire şi fibre sintetice, mase plastice), industria metalurgică (ţevi sudate, oţelărie), construcţii de maşini (utilaj greu, electronică – electotehnică), textilă şi alimentară (ulei de floarea soarelui, morărit – panificaţie, etc).

Oraşul Botoşani era profilat pe construcţii de maşini, industrie textilă, confecţii şi industrie alimentară. La Dorohoi, predominante erau materialele de construcţie, confecţiile şi ramura alimentară.

La celelalte oraşe industria era reprezentată aproape în toate cazurile de cuplul industrie textilă – industrie alimentară sau confecţii – industrie alimentară: Târgu Frumos, Hârlău, Darabani, Săveni.

La Iaşi există o termocentrală cu putere de 150 MW, iar la Stânca – Costeşti – hidrocentrală (partea românească are 15 MW).

Municipiul Iași s-a dezvoltat pe vatra vechiului sat al Iașilor, care ocupa promontoriul terasei de 20 m a Bahluiului, aproximativ în jurul actualului Palat al Culturii, într-o arie de locuire datând încă din paleoliticul inferior. Ca oraș este menționat prima dată la 1391 sub numele de „Iaskii Torg” și apoi la 1408 ca punct de vamă pe drumul comercial ce lega Lvovul de gurile Dunării.

Apariția și dezvoltarea Iașului ca oraș (în prezent, cel mai important din Moldova), se află în legătură cu poziția geografică la contactul Câmpiei Moldovei cu Podișul Central Moldovenesc (resurse complementare specifice fiecăreia din cele două unități), cu intersectarea aici a drumurilor vechi comerciale nord – sud și respectiv vest – est. Pe direcția vest – est vechiul drum a fost favorizat de accesul prin Șaua Strunga – Ruginoasa și punctele de trecere peste Prut de la Țuțora și Sculeni (ultimul fiind și în prezent punct de trecere a frontierei). Drumul dinspre nord (pe valea Prutului) continua la sud de Iași (și continuă și astăzi) prin șaua de la Bârnova, pe unde trece în bazinul Bârladului, spre Vaslui. Important a fost, pentru istoria Iașului și statutul stabil de capitală a principatului Moldova, deținut între anii 1564 și 1862.

În arhitectură, Iașul se remarcă prin numeroase monumente istorice și de artă, palate, așezăminte culturale: mânăstirile Galata (sec 16), Cetățuia (sec. 17), Golia (sec. 17), Frumoasa (sec. 18), Trei Ierarhi (sec. 17), ultima fiind cea mai frumoasă ctitorie a lul Vasile Lupu, remarcându-se prin sculptura exterioară. La începutul secolului 20 (1906 – 1925) s-a

5

construit Palatul Culturii, în stil neogotic, acesta găzduind în prezent patru muzee ale Moldovei: de istorie, de artă, etnografic și politehnic.

Dintre personalitățile marcante ale științei și culturii românești care au trăit și au creat în Iași amintim: Grigore Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Alecu Russo, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Ion Borcea, Grigore Cobălcescu, Ion Atanasiu, Petru Poni, C.I. Parhon ș.a.

În prezent în Iași funcționează 7 universități de stat, cu 32 de facultăți: Universitatea „Al. I. Cuza”, Institutul Politehnic „Gh. Asachi”, Universitatea de Medicină și Farmacie, Academia de Arte „George Enescu”, Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad”, Institutul de Teologie Ortodoxă, Institutul Teologic Romano – Catolic, acestea fiind grupate în două zone: Copou și Tudor Vladimirescu.

Structura actuală tentaculară a Iașului este rezultatul evoluției istorice spontane a acestuia prin extinderea în lungul drumurilor ce pornesc radiar de aici în cinci direcții și a înglobării satelor vecine, devenite astăzi cartiere: Nicolina, Socola, Tătărași, Țicău, Păcurari, Copou etc.

Principala zonă industrială este în sud-est și sud, în centru și nord se individualizează o zonă de învățământ, sanitară și administrativă iar, cu excepția sectoarelor industriale din sud și sud-est, în restul perimetrului orașului se întâlnesc mai multe zone rezidențiale (cartierele de locuințe, construite precumpănitor în epoca socialistă).

În prezent Iașul are o populație de peste 300.000 locuitori.Municipiul Botoșani...

6