Corelaţia dreptului şi a moralei în relaţii internaţionale

Studiul dreptului presupune şi aflarea unor răspunsuri la unele întrebări mai puţin practice decât cele ce în mod obişnuit fac obiectul acestei discipline. Punerea unor întrebări privind originea dreptului şi finalitatea sa devine esenţială pentru aproprierea unei cunoaşteri corecte şi complete a acestei ştiinţe de către jurist. În încercarea de a arăta că rezolvarea dilemelor ontologice ale dreptului se află, între altele, în indisolubila legătură dintre acesta şi morală, vom trece în revistă reperele pe care ni le-a fixat în acest sens filosofia dreptului, pentru a prezenta apoi într-un mod sintetic argumentele şi contraargumentele aferente unei astfel de poziţii. După o analiză detaliată la finalul căreia vom conchide că între Drept şi Morală nu există o diferenţă de natură sau scop, ci o legătură ca de la parte la întreg, vom prezenta o serie de aplicaţii din dreptul civil ale unui astfel de principiu. Ceea ce acest studiu va încerca să demonstreze este că în naşterea, evoluţia şi scopul său final, dreptul nu numai că nu trebuie, dar nici nu poate ignora morala. Ba, mai mult, ea este chiar chintesenţa Dreptului.

se prezinta o analiza stiintifica pe marginea relatiei dintre sistemul de drept si conceptul de morala extrapolat fiind din stiinta eticii.

Acest material poate sta drept baza informationala pentru eseuri de seminarii, continuarea unui Master ori pentru alte aplicatii de gen…. Morala constituie ansamblul deprinderilor, sentimentelor si convingerilor, atitudinilor si mentalitatilor, principiilor, normelor si preceptelor, valorilor si idealurilor care privesc raporturile dintre individ si colectivitate si care se manifesta in fapte si actiuni, in modul de comportare. Morala reprezinta un etalon social continut de etica si nu viceversa. Sfera conceptului de morala cuprinde constiinta morala (convingeri, conceptii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale si relatii morale; acestea din urma se obiectiveaza in fapte si actiuni eficiente social. Atat faptele morale, cat si atitudinile sau normele se apreciaza plecand de la categoriile fundamentale ale eticii ca stiinta a moralei: binele si raul, datoria, responsabilitatea s.a.m.d.

Normele de morala implica un model al conduitei necesare, cat si sanctiunile cu caracter moral in caz de nerespectare a exigentelor valorice ale modelului. Sanctiunile se diferentiaza dupa faptul daca sunt reactia mediului social la comportamentul imoral sau a cugetului moral al subiectului care constientizeaza vinovatia sa. Mediul social sanctioneaza prin oprobiul public, prin dispret etc., iar subiectul vinovat, constient de fapta sa, se autopedepseste prin mustrari de cuget, prin pareri de rau. Pentru normele morale, constrangerea fizica se aplica numai cu rol de adaos la sanctiunea propriu-zis morala a opiniei publice si doar in cazurile in care respectiva fapta imorala este interzisa si de normele de drept.

Interactiunea complexa dintre morala si drept a preocupat gandirea juridica inca din Antichitate. Legiuirile cele mai vechi invoca expres principiile morale, lasand chiar impresia identitatii lor cu regulile juridice. Faptul ca atare nu denota un neajuns teoretic (care poate fi reprosat, eventual, cunoasterii juridice ulterioare, in situatia in care confunda dreptul cu morala), ci situatia caracteristica stadiului initial al dreptului, aflat in relatie sincretica (de nediferentiere) cu morala. De pilda, regele Hammurabi centra codul sau pe “normele juridice de echitate”, daruite poporului “pentru a calauzi cu dreptate pe cei asupriti”; ansamblul indatoririlor concrete care revin persoanei pentru implinirea virtutii reprezinta in dreptul traditional hindus dharma; principiul lui “li”, in dreptul traditional chinez, constituie comandamentul moral, caruia i se atribuie intaietate asupra lui “fa” – comandamentul juridic.

Pentru grecii antici, etica (de la ethos = morav, obicei, caracter), ca parte a conceptiei filosofice, are a defini notiunea de bine, cu corelativele datorie, virtute, fericire etc., care, cum se observa, apartin intr-o masura data si dreptului. Ei aveau o viziune etica asupra dreptului; desi dreptatea era dedusa din conformarea la lege, legea insasi era extrasa din principiul moral al echitatii.Spiritul practic roman, atasat regulilor traditionale, aseza, de asemenea, dreptul sub semnul moralei. Pentru Cicero, dreptul nu deriva din vointa cuiva, ci de la natura; justitia e naturala si, ca atare, imuabila si necesara.

Daca dreptul a fost, in conceptia anticilor, topit in etica (intrucat el s-a originat in morala), in Evul Mediu i s-a atribuit un statut prioritar fata de etica. Astfel, ideologia religioasa, dominanta, deducea din vointa divina insasi natura dreptului ca vointa divina revelata omului. “Lex humana” este legea facuta de oameni dupa poruncile sfinte, incat ea trebuie respectata nu prin continutul ei concret, ci prin natura vointei ce comunica oamenilor. Pe aceasta baza, conditia moralei se legitima ea insasi in drept. Morala lua forma unor dispozitii de factura universala si eterna.Urmare a deplasarii de accent realizate de filosofia si cultura Renasterii, prin care valorilor umane li se restituie, pe un plan mai complex, grandoarea si indreptatirea axiologica proprii Antichitatii, in Epoca moderna se produce o reactie puternica la conceptia dogmatica. Pentru Hugo Grotius (“De jure belli ac pacis” – 1625), dreptul rezida in natura rationala a omului. Salbaticia razboiului, jaful si cruzimea care il insotesc nu pot fi inlaturate decat prin adeziunea tuturor la un fond de principii ale dreptului, universal valabile.

El formuleaza patru astfel de principii: respectarea angajamentelor asumate; respectarea a tot ce este al altuia (bunuri, viata sa, cinstea etc.); repararea pagubelor pricinuite cuiva; pedepse echitabile pentru infractori. Asa cum se observa, conceptia lui Hugo Grotius probeaza puternica penetrare a principiilor morale in majoritatea materiilor dreptului.

Progresul cunoasterii in domeniul juridic a facut sa nu se intarzie sesizarea diferentelor reale dintre drept si morala. Astfel, Christian Thomasius (“Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu communi deducta” – 1705) distingea intre misiunea dreptului, constand in asigurarea raporturilor exterioare dintre oameni prin reglementari ce formeaza obligatii perfecte, sanctionabile, si misiunea moralei, legata de viata interioara a constiintei si care formuleaza obligatii imperfecte, negarantate. Aceasta teza, care si-a pastrat autoritatea pana in secolul nostru, a fost apreciata ca “adevarata distinctie dintre drept si morala”. Daca in morala, prin alegerea efectuata, se confrunta o actiune cu alta a aceluiasi subiect, in drept se confrunta actiuni diferite ale unor subiecti diferiti. De aceea, morala ar fi unilaterala, iar dreptul, bilateral.

Desigur, nu putem gandi sintagma “viata interioara” fara sa o legam prioritar de morala si de constiinta morala. In actul moral norma si valoarea morala, sociale prin natura lor, nu se impun individului ca un dat exterior, ci sunt asimilate si interiorizate in forma moralitatii; subiectul moral se raporteaza creator la normativitatea morala. Totodata, nici dreptul nu eludeaza viata interioara; in materie penala ori civila, argumentarile din practica judiciara relative la elementul intentional, la viciile de consimtamant ori buna sau reauacredinta nu ar dobandi semnificatie reala daca nu ar pleca de la conceptul de “viata interioara”, de constiinta. Raspunderea juridica nu poate opera dincolo de intemeierea subiectuala a actiunii. Este adevarat insa ca, in timp ce dreptul pleaca de la ideea raspunderii constituite, morala se preocupa de constituirea (interioara) a raspunderii, de ansamblul determinarilor subiectuale care conduc la nasterea constiintei de sine morale in acest “cosmos al subiectivitatii” care este omul.Atat dreptul, cat si morala sunt discipline normative; ele orienteaza si reglementeaza comportamentul uman. Dreptul mizeaza pe reglementarea institutionala, spre deosebire de morala, careia ii este specifica reglementarea neinstitutionala, daca enunturile juridice sunt

elaborate de anumite organe de stat, cu respectarea anumitor proceduri ce confera normei de drept o conditie formala prin care ea se recunoaste, norma morala se prefigureaza spontan si neformal, deci neinstitutionalizat, in procesul convietuirii sociale.

Sfera moralei este mai cuprinzatoare decat aceea a dreptului, intrucat normeaza comportarea oamenilor in cele mai diverse relatii sociale. De aici nu trebuie sa rezulte ca toate normele de drept ar fi incluse in sfera moralei. Normele procesuale civile si penale, numeroase alte norme juridice cu caracter tehnic-organizatoric nu cuprind in sine, nemijlocit, si o apreciere de ordin moral. Dar daca exigentele morale nu-si gasesc in toate cazurile corespondentul normativ in regulile de drept, nu rezulta de aici ca normele juridice cu caracter tehnic nu ar avea, implicit, in subsidiar, o semnificatie si o finalitate care, daca nu sunt de esenta morala propiu-zisa, sa nu fie, in ultima instanta, concordante, prin fucntia lor sociala, de utilitate publica, cu aspiratiile si normele morale. De buna seama, se intalnesc situatii in care unele norme de drept sunt in dezacord cu principiile moralei, dar acest dezacord poarta asupra unei anumite morale, cu care un anumit drept nu mai rezoneaza istoric-evolutiv. Astfel, normativitatea juridica este o parte a normativitatii sociale, care implica, intre altele, si normativitatea morala. Oricate disfunctii ori contradictii ar fi intre aceste doua elemente ale normativitatii sociale, ele, ca parti integrante ale sistemului global al normativitatii sociale, nu pot sa nu aiba aceeasi esenta ca totalitatea organica din care fac parte. De aceea, problema respectarii sau incalcarii dreptului nu poate sa ramana indiferenta moralei.

De regula, forta coercitiva a statului nu garanteaza respectarea normelor morale; pe acest teren actioneaza alti factori, cu eficienta specifica: opinia publica, nivelul de cultura si civilizatie si, nu in ultimul rand, constiinta umana.

Un sistem de drept cuprinde atat norme rigid construite dupa modelul da – nu, care nu permit actiunilor umane interpretari privind sensul si modul lor de aplicare, cat si norme care se sprijina pe criterii deschise spre normativitatea sociala, fluenta si neformala, in care justul, legalul, licitul se configureaza pe motivatii mai mult de factura etica. Pentru al doilea caz, enunturile juridice se impregneaza etic, desi ele nu-si modifica structura rationamentului si nici nu afecteaza adevarul juridic al solutiei adoptate. Aceasta perspectiva de intelegere a raportului, valoric si functional, dintre drept si morala impune delimitarea critic-necesara fata de viziunea pozitivista si tehnicista in arealul dreptului, care atribuie factorului moral un rol subsidiar, limitand astfel sansele dreptului de a se intalni cu valorile generale, consacrate moral, si de a le transforma in valori juridice autentice, recunoscute ca atare.

  NORME JURIDICE, MORALE, RELIGIOASE SI POLITICEIn societatea actuala omul intra inevitabil intr-o multime derelatii sociale cu semenii sai. Relatiile sociale sunt legaturile dintreoameni, intre acestia si autoritati, stat, existente in viata sociala,economica, politica.Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduitaumana in cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Existenţanormelor sociale este tacit necesara, nici o societate neputandu-selipsi de ele, o societate anomică, adică fără norme de comportare,fiind de neinchipuit.Orice relatie sociala se desfasoara dupa anumite reguli,principii care vizeaza anumite scopuri, respectiv satisfacerea unornecesitati.Necesitatea ordinii in societate a fost impusa de dorintaoameni pentru a asigura functionarea institutiilor si organizatiilor. Inliteratura de specialitate se defineste ordinea sociala ca fiindmodalitatea asigurarii drepturilor si libertatilor indivizilor, permitandintegrarea profesionala, normative si social-culturala a acestora.Un alt autor sustine ca ordinea sociala reprezinta “un corpinchegat de norme, prescriptii, indatoriri si obligatii carereglementeaza conduita si comportamentele sociale si individuale”Societatea umana

are o multitudine de norme si valorisociale care sunt profund diversificate de varietatea relatiilor dintreoameni si de modul in care este exprimata vointa din aceste norme,vointa ce urmeaza sa fie indeplinita.Normele care reglementeaza ordinea sociala sunt clasificatein norme religioase, morale, juridice, politice si altele, prinrespectarea lor gasindu-se valori de proveniente diferite.Sistemul normelor sociale a crescut şi s-a dezvoltat pemăsura evoluţiei şi dezvoltării societăţii, crescând deosebit de multmai ales rolul normelor juridice în societatea contemporană. Darnormele sociale nu li se impun oamenilor în mod mecanic, în modautomat, ci trebuie să treacă prin conştiinţa lor, prin liberul lorarbitru. Această libertate, acest liber arbitru al oamenilor, esterelativ în sensul kantian, adică este libertatea de a permitemanifestarea concomitentă şi a libertăţii celorlalţi. După filozofulgerman Kant, norma supremă a dreptului cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta (expresie a voinţei autonome) să se împace culibertatea fiecăruia.Dreptul este acela care prin normele sale asigură o limitarereciprocă a voinţelor libere ale oamenilor. Pe de altă parte, totdreptul este acela care face corectivul necesar, care aplică sanţiuneaatunci când individul a ales o conduită contrară normei sociale.Desi cel mai frecvent in limbaj, termenul politica este cel maigreu de definit. Multifunctionalitatea sa, intelesurile nuantate,interpretarile diverse, transforma incercarile de o asa natura intr-unfel de munca a legendarului Sisif. Structurile constitutionalemoderne nu pot di explicate si concepute in afara politicii sauneavand nicio legatura cu aceasta. Nu exista si nici nu poate exista oguvernare apolitica, nu poate exista parlament sau partide apolitice.In sensul ce ne intereseaza, politica este o forma de activitatesociala care se extinde asupra sferei relatiilor dintre clase, natiuni sialte grupuri sociale. Politica include ansamblul problemelor ceintereseaza statul, maniera de a-l conduce. Statul si dreptul suntgreu de explicat cat priveste continutul si forma lor in afara politicii.„Politica este regizorul unei piese de teatru, iar dreptul trupa de  actori care interpreteaza piesa, executand indicatiileregizorului”(Jean Gicquel).Morala reprezinta un ansamblu de conceptii si reguli, cuprivire la bine si la rau, drept sau nedrept, permis sau nepermis.Normele de morala sunt creatia societatii sau grupurilor sociale. Esteun ansamblu de norme izvorate din experienta societatii pe parcursuldezvoltarii sale, in stransa legatura, totodata, cu gradul de cultura,civilizatie, avutie si chiar influenta asupra comunitatii.Morala, dreptul si religia au influentat gandirea in antichitate(Roma si Grecia Antica). Fiind gandiri usor diferite, in Grecia anticanu se facea distinctie intre normele religios-morale si cele juridice,fiindca ambele erau considerate a fi rezultatul aceleiasi vointedivine. Spre deosebire de celelalte popoare ale Antichitatii, romaniiau depasit aceasta confuzie. Inca din Epoca veche, ei desemnaunormele de drept prin cuvantul „ius”, iar normele religioase princuvantul „fas”.Apoi, trebuie retinut faptul ca, in epoca veche, legile auimbracat un vesmant religios atat ca expresie lingvistica, cat si inprivinta continutului lor. Intr-adevar, in epoca veche, pana siinstitutiile juridice, precum contractele, erau incheiate "in formareligioasa". De pilda, "... forma pe care au imbracat-o conventiilepentru a deveni contracte a fost cea religioasa... Cele mai importantecontracte in aceasta forma sunt "sponsio" (promisiunea) religioasa si jusiurandum liberti" (juramantul dezrobitului). Alti autori excludlegatura dintre normele juridice, morale si religioase, considerand cacercetarea dreptului si eleborarea lui trebuie ferite de influentelemoralei. Trebuie tinut cont ca sfera moralei este mai variata decatcea a dreptului, dreptul fiind de sine mult mai pragmatic, avandcaracter tehnic, dar cuprinzand aprecieri de ordin moral.Spre deosebire de drept - care asigura respectarea normelor juridice, inscrise in legi, prin forta de constrangere – morala si religiaasigura respectarea normelor convietuirii umane, de obicei nescrise,stabilite prin traditii seculare. Normele de drept imbraca formeoficiale de stat. Normele morale nu sunt acte oficiale ce trebuierespectate si nu sunt garantate de forta de constrangere a statului,ci de factori sociali, opinie publica si gupuri sociale si se transmite ingeneral prin educatie Or, tocmai prin acest obicei au fost statuate sirelatiile morale dintre oameni, care au gasit in credinta lor religioasasuportul si criteriul judecatii faptelor lor.Majoritatea indivizilor iau cunostinta de

regulile sociale inca dincopilarie, in cadrul familiei, cunosterea lor fiind continuata in cadrulaltor grupuri sociale cum sunt scoala, organizatiile productive,culturale, religioase etc, tendinta comportamentului uman fiind ceade conformare cu regulile stabiliteToate categoriile de norme care reglementeaza viatacolectivitatilor umane, actioneaza articulat, ele fiind intr-o stare deinterdependenta, fiecare dintre acestea avand importanta ei.Cele mai importante sunt totusi normele juridice care intotalitatea lor si prin efectele ce le produc stabilesc ordinea juridica,ordine care este una din componentele inseminate ale ordinii sociale.Norma juridica este asadar conditia "sine qua non" adreptului si elementul primar al acestuia. Cu privire la norma juridicase impun cateva precizari:- normele care reglementeaza relatiile sociale sunt de mai multefeluri: norme juridice, norme morale, norme religioase, normepolitice etc.; multe relatii sociale sunt reglementate concomitent denormele morale, religioase si juridice, altele nu;- multe din regulile de drept au fost simple reguli de morala panacand societatea a considerat ca sanctiunea morala nu este suficientasi atunci au fost juridicizate, instituindu-se sanctiuni juridice pentrunerespectarea acestora;- sursele dreptului si cele ale moralei sunt diferite; dreptul are ca  sursa vointa puterii de stat si de regula, aceasta vointa esteexprimata intr-o forma si un continut specific; morala si religia potavea ca sursa revelatia divina, constiinta individuala.