Universitatea Liberă Internaţională din Moldova,

Facultatea Drept

Tema: Corelaţia dintre norma juridică şi

norma religioasă

Coordonator:

dr. hab, prof. univ. Dumitru Baltag

Elaborat de:

Elizaveta Creţu

Chişinău, 2014

CUPRINS

1. Introducere. Noţiunea de religie de normă juridică şi normă religioasă……………………………….3

2. Date despre religiile lumii……………………………………………..….............................................4

3. Norme religioase creştine. Păcatele prin prisma Bibliei………………………………………………..5

4. Evoluţia raporturilor religie-drept……………………………………………………………………...7

5. Corelaţia religie-drept în perioada antică şi medievală………………………………………….……..8

6.Corelaţia religie-drept în perioada modernă şi contemporană. Sisteme juridice religioase…………...11

7.Concluzii.Relaţia dintre biserică şi stat………………………………………………………………..12

8.Bibliografie………………………………………………………………………………………….....13

1. Introducere. Noţiunea de normă juridică şi normă religioasă

2

Diversitatea relaţiilor sociale determină existenţa unei multitudini de norme sociale, şi, în consecinţă,

o varietate de forme prin care este influenţată conduita oamenilor în cadrul acestor relaţii. Sistemul

normelor sociale este alcătuit din mai multe categorii de norme: etice, obişnuielnice, religioase, juridice

şi alte categorii de norme.

Norma juridică poate fi definită ca regulă de conduită generală şi impersonală, cu caracter tipic,

prescriptivă onstiuită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare obligatorie este

asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.

Normele juridice nu înlătură, ci se alătură altor cateogrii de norme, coexistă cu acestea, îşi împletesc

activitatea reglementatoare cu cea a altor norme, de aceea multe din caracterisiticle normei juridice, sunt

într-un fel sau altul, întîlnite în procesul de analiză separată a fiecărei norme sociale, inclusiv a celei

religioase.

Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea au

influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.

Dicţionarul explicativ al limbii române DEX dă următoarele definiţii pentru religie:

1. Ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect

de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relația cu grupul și

universul; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult.

2. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în

aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și

organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință.

Scopul religiei este de a educa „bunul simţ”, de a-i permite unei persoane să-şi descopere şi să-şi

definească rolul şi locul său în lumea în care trăieşte. Religia, din acest punct de vedere, acţionează ca o

măsură a „bunului” comportament. Normele religioase reprezintă o formă de norme sociale, stabilite

de diferite religii şi devenite obligatorii pentru cei care confesează religiile respctive.

Pe plan extern, structura normelor religioase prezintă o anumită asemănare cu normele juridice:

conţin un comandament, o recomandare sau o interdicţie care trebuie respactate. Deşi într-o masură

mai restrînsă, putem vorbi de faptul ca normele religioase au fost instituţionalizate şi documentate în

cărţile religioase sfinte: Biblie (Vechiul și Noul Testament), Coran, Sunnah, Talmud, cărțile religioase

ale budiști ş.a.

În unele cazuri, normele religioase au consituit baza pentru surse de drept în stat. Drept exemplu

serveşte nu doar sistemul juridic al al ţarilor musulmane, dar de asemenea şi cel al unor ţări europene.

În Rusia, pînă 1917 izvoare de drept recunoscute erau Carta Consistoriilor Spirituale (Устав

духовных консисторий), Cartea de drept a Sfîntului Sinod (Книга Правил Св. Синода); în Ţara 3

Moldovei era aplicat Sobornicescul Hrisov din 1785; în Germania dreptul canonic este şi acum parte

componentă a sistemului juridic național.

     În același timp, între drept și religie, există diferențe fundamentale. Laicizarea vieții publice,

afirmarea libertății de conștiință a condus la ceea că domeniul de aplicare al normelor religioase a

devenit mult mai îngust decît cel al normelor juridice. Astfel, reglementările din Tora se aplică numai

persoanelor care confesează iudaismul, cele din Coran - musulmanilor, cele din Biblie – creştinilor etc.

Mecanismele de acțiune a religiei și a dreptului sunt de asemenea diferite. În special, religia stabileşte

în cărțile sfinte dăinuirea veşnică şi absolută a codului de conduită prescris, în funcție de autoritatea

supremă, sau cum ar spune filosofii și teologii, "a începutui transcendental al lumii".

2. Date despre religiile lumii

Ca orice fenomen social, religia propria sa istorie.

Istoria religiilor constituie o ramură aparte a ştiinţei, una vastă şi complexă. Ea cercetează ideile şi

experienţele religioase umane. E remarcabil faptul că o contribuţie enormă în studierea istoriei religiilor

a fost adusă de scriitorul, filozoful şi profesorul român, Mircea Eliade, care a editat, în 18 volume,

Enciclopedia religiilor.

Cea mai veche doctrină religioasă este animismul, care înseamnă credinţa în spirite şi suflete( animus-

suflet), principalele forme de manifestare fiind cultul morţilor şi cel al fenomenelor naturale. Animismul

constituie, în concepţia lui E.B. Taylor „baza religiei, de la cea a slăbaticilor la cea a popoarelor

civilizate”. În rîndul religiilor preistorice se mai înscriu: totemismul ( imagine de legătură a omului cu

lumea exterioară, prin înrudirea acestuia cu totemul său – animal, plantă) animatismul (credinţa în

personificare a naturii, a unor fenomene naturale) şamanismul (interacţiunea cu lumea spiritelor,

legătură realizată prin şaman).

Epoca antică este marcată de înflorirea religiilor politeiste – în Egipt, Grecia şi Roma Antică.

Prima mare religie monoteistă o reprezintă iudaismul, bazată pe alianţa dintre Iahve(Iehova) –

Dumnezeu şi poporul ales, răspîndită în bazinul Mediteraneean cu aproape 100 de ani înainte de Hristos

(poporul evreu se consideră poporul ales). Ierusalimul este considerat primul oraş în care a apărut

religia creştină, aproximativ în anul 30 d.Hr, religie legată organic de persoana, viaţa şi moartea lui

Hristos (Iisus din Nazaret, Regele Iudeilor).

Trebuie de menţionat epistola trimisă în anul 112 împăratului roman Traian de către Pliniu, în care

acesta din urmă cere sfaturi în legătură cu tratamentul ce trebuie aplicat creştinilor, evidenţiind

integritatea morală desăvîrşită a acestora, care refuzau sa fure, să comită adulter sau să-şi încalce

cuvîntul dat.

4

Prin „Edictul de la Milano” (313) al împăratul Constantin cel Mare și prin „Edictul de la Tesalonic”

(380) al împăratului Teodosie , creștinismul a devenit o religie mai întâi tolerată, iar apoi oficială în

Imperiul Roman.

În galeria marilor religii se găsesc hinduismul în India, budismul în China, islamismul în ţările arabe,

fiecare cu o istorie fascinată. Ele au configurat dreptul societăţilor în întreaga lor istorie, rămînînd şi

astăzi la baza culturilor din zonele geografice amintite.

3. Norme religioase creştine. Păcatele prin prisma Bibliei

Normele religioase, ca de altfel şi alte norme sociale, conţin un comandament, o recomandare sau o

interdicţie şi prevăd o sancţiune pentru încălcarea lor.

O semnificaţie de bază în creştinism o au cele 10 porunci dictate de către Dumnezeu lui Moise.

Dumnezeu le-a dat poporului Israel la scurt timp după scoaterea lor din Egipt. În esenţă,decalogul

reprezintă sumarul a 600 de porunci conţinute în Vechiul Testament. Primele patru porunci vizează

relaţia cu dumnezeu iar următoarele şase - relaţiile interumane. Cele 10 porunci se găsesc în Biblie, în

Exod(ieşirea) sau a doua carte a lui Moise.

Fragment din Biblie:

„Cele 10 porunci”

1. Atunci a rostit Domnul înaintea lui Moise toate cuvintele acestea şi a zis:

2. “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămîntul Egiptului şi din casa robiei.

3. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!

4. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cîte sunt în cer, sus, şi din

cîte sunt pe pamînt, jos, şi din cîte sunt în apele de sub pamînt!

5. Sa nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care

pedepsesc pe copii pentru vina parinţilor ce Mă urăsc pe Mine, pana la al treilea şi al patrulea neam,

6. Şi Mă milostivesc pîna la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

7. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in deşert, ca nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia

în deşert numele Lui.

8. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţesti.

9. Lucreaza şase zile şi-ti fă în acelea toate treburile tale,

10. Iar ziua a saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci in acea zi nici un lucru: nici tu,

nici fiul tau, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tau, nici asinul tau, nici orice dobitoc al

tau, nici strainul care ramane la tine,

21. Ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele, iar in ziua a

5

saptea S-a odihnit. De aceea a binecuvantat Domnul ziua a saptea si a sfintit-o.

12. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să traieşti ani mulţi pe pamîntul pe care

Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.

13. Să nu ucizi!

14. Să nu fii desfrânat!

15. Să nu furi!

16. Să nu marturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!

17. Sa nu doreşti casa aproapelui tau; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui,

nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui si nici unul din dobitoacele lui şi nimic din cîte are

aproapele tău!”

Păcatul (din latină peccatum) este un act, fapt, cuvânt, gând sau omisiune de a face binele, contrar a

ceea ce o anume religie consideră drept voința lui Dumnezeu. Constă în călcarea unei legi sau a unei

porunci bisericești, o abatere de la o normă religioasă, o fărădelege, o faptă vinovată, o greșeală, o vină.

Păcatul înseamnă o încălcare a legilor lui Dumnezeu, o violare a legăturii cu el și cu aproapele.

În concepția religiei creștine, păcatul strămoșesc, denumit și păcat originar, este greșeala de a fi

încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și răului, fapt care a atras

alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace.

Din punct de vedere religios, un păcat trebuie să îndeplinească 2 condiții de bază:

păcatul să fie săvârșit în mod voit, conștient

păcatul să fie făcut de bună voie, nesilit de nimeni.

Un păcat considerat de biserică fundamental, și din care ar izvorî toate celelalte păcate, se numește

păcat capital.

Conform Bisericii creștine, păcatele capitale sunt în număr de şapte :

1. Mândria - este păcatul de moarte prin care a căzut îngerul şi s-a facut drac, iar din lumină a

devenit întuneric. Din aceasta se naşte slava desartă, îngâmfarea, ipocrizia, megalomania,

aroganţa, înfumurarea, laudaroşenia, neruşinarea, ocara.Dupa Sf. Nectarie al Eghinei,

îngîmfarea este patima cea mai rea dintre toate si pricina a tuturor relelor dintre oameni.

2. Invidia -este păcat de moarte şi dintr-însa ies zece ramuri, adică: complotul, mânia,

duşmania, cearta, nemuţumirea, luarea în rîs , bucuria de răul altuia, ura, ţinerea de minte a

răului, uciderea.

6

3. Iubirea de argint -este radacina tuturor relelor, dupa cuvîntul Sf. Apostol Pavel, caci dintr-

însa se nasc mărturia mincinoasă, lăcomia, minciuna, nemilostivirea, viclesugul, nedreptatea,

furtul, batjocorirea celor sfinte, camataria, închinarea la idoli.

4. Desfrânarea - este pacat de moarte, oprit si de cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Din

acest păcat se nasc: sodomia, corupţia, amestecarea sângelui, silnicia, bestialitatea, adulterul,

nefrica de Dumnezeu.

5. Lăcomia - este pacatul de moarte din care se naşte risipa, ilegalitatea, juramântul mincinos,

beţia, furtul, răpirea, linguşirea, neruşinarea, nesăturarea

6. Lenea - este pacatul de moarte caruia îi urmeaza: deznadejdea, nepasarea, neglijenta,

impietatea, necredinta, amânarea s.a

7. Mânia - este păcatul de moarte din care se nasc: nebunia, blasfemia, cruzimea, tulburarea,

spaima trupului, ocara, iritarea, prostia, uciderea.

4. Evoluţia raporturilor religie-drept

Evoluţia raportului între drept şi religie a avut următoarele faze:

a) Faza confuziei totale a dreptului cu religia

În dreptul public, această confuzie s-a manifestat sub două forme:

- teocraţia – care reprezintă guvernarea directă prin zei. La egipteni faraonul era considerat ca fiind un

adevărat zeu, iar la evrei societatea era guvernată de Iehova;

- suveranitatea de drept divin – era guvernarea directă prin reprezentanţii divinităţii, fiind întâlnită la

perşi, greci, chinezi şi romani. Autoritatea se exercita de către persoane care o deţineau de la divinitate,

iar poporul care se supunea acesteia, se supunea de fapt voinţei divinităţii. La chinezi, împăratul era

„fiul cerului”, iar la egipteni împăratul era trimisul zeului Ra pe pământ. La babilonieni împăratul

Hammurabi era reprezentantul Dumnezeului suprem. Legile la Greci erau opera divinităţii, iar regii erau

de origine divină. În perioada regalităţii, a republicii şi a Imperiului Roman magistraţii şi toţi

funcţionarii, deşi erau aleşi de popor, erau şi preoţi în acelaşi timp, iar legile emise aveau valoare numai

după consultarea prealabilă a divinităţii. Din caracterul religios al dreptului la romani a rezultat şi

caracterul lui, imuabil, veşnic.

b) Faza emancipării treptate a dreptului de religie

Odată cu creşterea şi mobilitatea populaţiei, cu formarea de clase sociale, a apărut necesitatea

elaborării de acte şi proceduri necesare pentru cei care nu erau consideraţi cetăţeni romani, fapt ce a dus

la pierderea caracterului religios al acestora. Dacă dreptul privat se eliberează treptat de religie, dreptul

7

public rămâne în continuare strâns legat de aceasta. Funcţiile publice rămân sub protecţia religiei, iar

cele mai importante acte publice se fac sub auspiciile zeilor a căror voinţa era interpretat după cum

dictau interesele politice ale vremii. Împăraţii romani şi-au luat titlul de divus = divin, iar consulii şi

împăraţii erau investiţi de Senat cu putere în numele divinităţii. Creştinismul a dat o grea lovitură acestui

regim, acesta fiind prima religie care s-a dezintegrat de drept, în perioada în care creştinii au luptat

împotriva persecuţiilor. Cu timpul însă religia tinde să se confunde cu dreptul, iar monarhii şi Papii

justificau autoritatea prin voinţa lui Dumnezeu.

În Evul mediu şi epoca modernă dreptul public a continuat să se sprijine pe religie. Deşi influenţa

religiei s-a manifestat în acesta perioadă în special asupra dreptului public, anumite instituţii de drept

privat (căsătoria, testamentul) s-au bazat pe religie, pe considerente morale şi de esenţă religioasă.

c) Faza separării complete a dreptului de religie

Această fază începe odată cu Revoluţia franceză din 1789 când filozofii apreciau că puterea este de

origine omenească, iar suveranitatea este un drept popular.

5. Corelaţia drept-religie în perioada antică şi medievală

În epoca antică exista o confuzie totală dintre normele religioase, morale şi juridice.

La egipteni faraonul era considerat un zeu, un nemuritor: el este cel mai bun, cel mai drept, atotştiutor

în judecata şi hotărîrile pe care le ia. Puterea lui de monarh derivă din caracterul său divin. Zeul suprem

l-a delegat să conducă ţara şi să stăpînească pămîntul. El este şeful suprem al cultului religios. Dreptul

egiptean şi-a extras normele din prescripţiile religioase: el este considerat de origine divină, reprezentînd

poruncile divinităţii.

În India Antică noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă devenea şi normă

care reglementa juridic raporturile sociale. În sec II î.Hr şi II d.Hr au fost redactate Legile lui Manu,

care reprezintă o culegere de norme religioase, etice şi juridice.

În timpul despotismului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem Ahura Mazda.

În Babilon, dreptul avea un caracter divin. Celebrul Cod de legi al lui Hammurabi conţine atît norme

cu caracter strict juridic, cît şi norme religioase, morale. Pe steaua de diorit negru de la Muzeul Louvre

din Paris sunt gravate articolele codului, Hammurabi fiind reprezentat închinîndu-şi opera Zeului Samaş

(zeul soarelui şi al justiţiei). Prin urmare adevăratul legislator era divinitatea, care transmitea normele

juridice prin intermediul regelui.

Este important de precizat faptul că atunci cînd s-a constituit instituţia Bisericii Creştine nu a creat un

drept pentru care ar exista: atunci exista deja dreptul roman, care se aplica tuturor cetăţenilor de pe

8

întreg cuprinsul imperiului (Legea celor XII Table – sec V î.Hr.). Religia creştină apărută după această

dată, a preluat norme şi concepte din legea romană Armata romană a răspîndit Evanghelia în întreaga

lume antică, Imperiul Roman asigurînd mediul politic prielnic pentru răspîndirea creştinismului. Istoria

consemnează că armata romană a facilitat creştinarea populaţiei autohotne din Dacia şi alte teritorii

ocupate.

Religia creştină a constituit componenta fundamentală a Imperiului Bizantin. Religia a fost factorul

catalizator al popoarelor ce trăiau între graniţele imperiului, ea fiind decretată religie de stat, consecinţa

fiind numirea împăratului ca şef politic şi religios al imperiului.

Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor al

Dumnezeului pe pămînt. În această postură, el era legislator şi comandant suprem al armatei. Juriştii

Bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului în domeniul administrativ, legislativ,

judecătoresc, religios.

Dreptul medieval se caracterizează prin corelarea cu normele de drept elaborate de aparatul de

stat şi regulile bisericeşti, clericale.

În dreptul feudal probele cunoscute sub numele de „Judecata lui Dumnezeu” sau ordalii erau

justificate de credinţa oarbă în intervenţia divinităţii pentru a arăta vinovăţia sau nevinovăţia celui supus

judecăţii pentru cazuri de furt, asasinat, vrăjitorie adulter. Ordaliile cele mai comune erau proba focului,

a apei reci şi a îngurgitării unor lichide sau alimente otrăvite. În spaţiul românesc se practica următoarea

ordalie: persoana suspectată de furt trebuia să ducă în palmă doi tăciuni aprinşi, de la intrarea în biserică

pînă la altar. Dacă mîna se tămăduia singură, atunci persoana era considerată nevinovată.

În Europa Occidentală, biserica creştină (catolică) era separată de stat, exercitînd o importantă

influenţă asupra legislaţiei dreptului roman. Astfel, alături de dreptul roman, dreptul canonic a jucat un

rol deosebit de important , fiind constituit din dispoziţii care se bazau pe principii religioase şi

reglementa, pe lîngă problemele specifice ale vieţii bisericeşti, problemele de familie. Dreptul canonic îl

găsim consacrat mai ales în activitatea bisericii catolice sub formă de decrete ale papilor. Cea mai

importantă culegere de decrete, la începutul evului mediu o constiuie Decretum Gratiani, elaborată în

perioada 1141-1150 şi care, în acelaşi timp, este şi un tratat juridic de drept canonic. Această culegere

curpinde decretele papilor pînă la Inocenţiu II în anul 1139. Deşi nu era o culegere oficială s-a bucurat

de multă autoritate.O altă culegere de decrete a fost cea a papei Grigore IX, apărută în 1234 şi adaptată

nevoilor practicii judiciare bisericeşti. La sfîrşitul sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea apar

decretele papei Bonifaciu VIII şi cele ale papei Clement V, numite şi Clementine. În această eprioadă s-

au redactat Corpus Juris Canonici (1580), care afost în vigoare pînă în anul 1918 cînd a fost adoptat

Code Juris Canonici.

9

Dreptul canonic recunoştea Bisericii o jurisditcţie specială. Jurisdicţia ecleziastică a unei mari

categorii de cauze civile şi penale a cunoscut forma cea mai abuzivă în perioada inchiziţiei. Tribunalele

inchiziţiei, create de papa Grigore IX prin Bula papală din anul 1233 au funcţionat sub autoritatea

supremă pontificală şi au avut drept scop reprimarea ereticilor.

De asemenea, Biserica Creştină, într-o perfectă înţelegere cu autorităţile statale s-a aflat la originea

cruciadelor desfăşurate în perioada anilor 1095-1291. Aproape 200 de ani creştinii au mers cu cruciade

împotriva maurilor din Spania şi a musulmanilor din teritoriile ocupate. Motivul principal al cruciadelor

a fost religia.

6. Corelaţia drept-religie în epoca modernă şi contemporană.

Sisteme juridice religioase.

Astăzi regulile dreptului canonic au un domeniu de aplicare restrîns, dat fiind faptul că biserica

este separată de stat, statul declarîndu-se laic. Aceste reguli se aplică, practic, numai preoților sau

pentru a reglementa unele aspecte ce ţin de statutul personal, cum ar fi căsătoria, nunta,

înmormântarea.

Dreptul canonic are un centru distinct de putere si control, situat în statul teocratic Vatican.

Dreptul musulman ca sistem de norme ce exprimă în formă religioasă voinţa nobilimii

musulmane, într-o oarecare măsură sancţionate şi susţinute de statul musulman teoretic, şi-a format baza

în Califatul Arab încă în sec.VII-X şi este bazat pe religia musulmană-islamul.

Islamul porneşte de la venirea dreptului existent de la Allah care, într-un anumit moment al istoriei, l-a

descoperit prin prorocul său Mahomed. Dreptul lui Allah este dat omenirii odată şi pentru totdeauna, de

aceea societatea trebuie să se conducă de el şi să nu creeze altul, al său sub influenţa condiţiilor sociale

mereu schimbătoare. Deoarece dreptul musulman reflectă voinţa lui Allah, el cuprinde toate sferele

vieţii sociale şi nu doar pe acelea care, de obicei, ţin de sfera dreptului. Dreptul musulman numit şariat,

în general, determină motivele pe care trebuie să le cunoască musulmanul: respectarea posturilor,

pelerinajelor, jertfele. În acest scop dreptul est un sistem islamic unitar de reglare socială ce cuprinde atît

norme juridice, cît şi norme nejuridice, în primul rînd norme religioase şi obiceiuri. Coranul este izvorul

de drept de bază în sistemul juridic islamic.

Acţiunea spaţială a dreptului nu este însă identică cu graniţele geografice ale ţărilor cu populaţie

musulmană. În diferite ţări, legea islamică este aplicată cu o intensitate diferită – există ţări

10

conservatoare precum cele din Penisula Arabă sau ţări unde dreptul islamic este aplicat în mod mai

liberal, precum ar fi Turcia. Există naţiuni şi grupuri etnice ce confesează islamul în calitate de religie,

dar n-au acceptat dreptul musulman.

Exemple de state musulmane teocratice:

1) Republica Islamică a Iranului

Guvernul Iranului este descris ca o „republică teocratică". Conducătorul de stat Iranian, sau

Conducătorul Suprem este un cleric Islamic numit pe viață de către un consilui ales. Consiliul Protector,

considerat parte a ramurii executive a guvernului, este responsabil cu determinarea compatibilității

legislației cu legea și obiceiurile Islamice, și poate interzice candidaților să participe la alegeri

2)Regatul Arabiei Saudite

Arabia Saudită este o monarhie cu un sistem legal bazat pe legea Islamică, Sharia. Totuşi, nic chiar în

Arabia Saudită dreptul muslman nu este în stare pură, fiind prezente, fie doar fragmentar, reglementări

din alte sisteme de drept. Legile seculare au fost stabilite pentru a guverna zone, cum ar fi disputele

comerciale, care nu sunt tratate de legea islamică tradițională.

Dreptul hindus, format încă în antichitate, şi-a păstrat semnificaţia reglementativă pînă în

prezent şi este unul dintre elementele principale ale suprastructurii juridice a societăţii indiene.

Principala particularitate a dreptului hindus rezidă în intercalarea dreptului cu religia. Relaţia dintre

juridic şi religios alcătuieşte puterea în stat.

Dreptul hindus a suportat modificări considerabile în perioada expansiunii coloniale engleze, fiind

influenţat de normele de drept comun.

Aşadar, prin drept hindus se subînţelege dreptul personal al hinduşilor, modificat de legi şi obiceiuri.

Dreptul hindus se aplică nemijlocit şi indirect ca ramură a dreptului în India, Malaysia, Kenya, Uganda,

unde suportă modificări din parte legislaţiei.

11

7. Concluzii. Relaţia dintre biserică şi stat

Relația dintre biserică și stat este în mare măsură determinată de nivelul de dezvoltare socio-

economică, de tradițiile istorice ale țării predominante în societate.

  Dupa proclamarea independenţei, Republica Moldova a aderat la un şir de documente internaţionale

(universale şi regionale) în care este înscrisă şi libertatea religioasă, componenta esentială a libertăţii de

constiinţă.Cele mai importante dintre acestea sunt:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului  din 1948, - data aderarii – 28 iulie 1990

2. Convenţia europeană pentru protecţia Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale

3. Documentul final al Reuniunii din 1986 de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la CSCE,

data aderarii – 10.09.1991.

4. Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990

  În legislaţia Republicii Moldova organizaţiile de cetăţeni asociaţi în temeiul unitaţii de credinţă într-o

divinitate şi în vederea exercitării riturilor şi ceremoniilor legate de aceasta credinţa sînt denumite “culte

religioase”.Celelalte organizatii cu caracter total sau partial religios sînt denumite “asociaţii”,

“fundaţii”, “întreprinderi” şi “instituţii”.

Articolul 31 al Constituţiei Republicii Moldova, privind libertatea conştiinţei, stabileşte că toate

cultele religioase sînt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii (alin2.); în

relaţiile dintre cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire(alin.3); toate cultele

religioase sînt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea

asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate (alin.4). Actul

normativ, care proclamă şi reglementează libertatea de religie şi de asociere în vederea exercitării

cultului este Legea Nr.125 din 11.05.2007 privind cultele religioase şi părţile lor componente.

Se poate constata, ca in Republica Moldova in general exista un cadru juridic suficient pentru

exercitarea dreptului la libertatea de religie inclusiv si libertatea de exercitare a cultului cu toate, ca in

unele privinte acest cadru juridic poate fi perfecţionat.

Într-un stat democratic, sunt recunoscute la nivel constituțional și în practica de zi cu zi, egalitatea

între toate religiile și bisericile, libertatea de conștiință și libertatea de a-şi alege confesiunea. În

condițiile separării bisericii de stat, precum și a laicizării învăţămîntului , este interzisă discriminarea

pe bază de religie sau acordarea privilegiilor asociate confesiunii unei anumite religii. Biserica rămîne

custodele tradițiilor culturale, istorice și morale ale poporului.

În plus, sistemele religioase de drept, deşi sunt produsul unor epoci trecute, acomodîndu-se uneori cu

mare greutate relaţiilor sociale moderne, continuă să guverneze sute de milioane de oameni chiar şi în

epoca contemporană.

12

8. Bibliografie

1. Baltag Dumitru, Teoria Generală a Dreptului, Chişinău, 2013 (pg 67; 127; 129; 141-147; 223-

225)

2. Craiovan Ion, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997 (pg.43)

3. http://lex.justice.md

4. https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9F%D1%80%D0%B0%D0%B2%D0%BE

5. http://www.kadet.ru/doc/Pravo&Religiya.htm

6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_canonic

7. http://www.rasfoiesc.com/legal/drept/Sistemele-juridice-religioase-38.php

8. http://ro.wikipedia.org/wiki/Teocra%C8%9Bie

9. https://ru.wikipedia.org/wiki/Ordalii

10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_religiilor

11. http://dexonline.ro/definitie/religie

12. 11.http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/dreptul-religia-normele-juridice-normele-

religios-morale-69944.html

13. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism

13