Relaţii Publice - Note de Curs

8/17/2019 Relaţii Publice - Note de Curs

1/54

UNIVERSITATEA „ARTIFEX” DIN BUCUREŞTI

RELAŢII PUBLICE

Concepte, conţinut, metode şi tehnici de analiză

NOTE DE CURS

Prof.univ.dr. Dan Laurenţiu CRUCERU

Asist.univ.drd. Andreea Gabriela BALTAC

Editura Artifex

2015

1


2/54

FIŞA DISCIPLINEI

1. Date despre program

1.1 Instituţia de învăţământ superior UNIVERSITATEA “ARTIFEX” DIN BUCUREŞTI

1.2 Facultatea MANAGEMENT-MARKETING

1.3 Departamentul MANAGEMENT-MARKETING

1.4 Domeniul de studii MARKETING/MANAGEMENT/ ECONOMIA

COMERŢULUI TURISMULUI ŞI SERVICIILOR

1.5 Ciclul de studii LICENŢĂ

1.6 Programul de studii / Calificarea MARKETING

1.7 Forma de învăţământ IF (Învăţământ cu Frecvenţă)

1.8 Limba de studiu Română

1.9 Anul universitar 2014 - 2015

2. Date despre disciplină

2.1 Denumirea

disciplinei

RELAŢII PUBLICE

2.2 Codul disciplinei 0231OS1105

2.3 Titularul activităţilor de curs PROF.UNIV.DR. DAN LAURENŢIU CRUCERU

2.4 Titularul activităţilor de

seminar

Asistent univ.drd. Andreea Gabriela Baltac

2.5 Anul d

studiu

2 2.6 Semestrul 2 2.7 Tipul de evaluare

( E - examen / V -

verificare

/ C - colocviu)

E

/

V

2.8 Regimul

disciplinei

(O - obligatorie,

A - opţională, F-

facultativă)

O

/

A

2.9 Numărul

de credite

ECTS

3. Timpul total estimat (ore pe semestru al activităţilor didactice)

3.1 Număr de ore pe săptămână 33 din care:

3.2 curs

22 3.3 seminar / laborator 11

3.4 Numărul de săptămâni

2


3/54

3.5 Total ore din planul de învăţământ 33 din care:

3.6 curs

22 3.7 seminar / laborator 11

Distribuţia fondului de timp: ore

Studiul după manual, suport de curs, bibliografie şi notiţe 12

Documentare suplimentară în bibliotecă, pe platformele electronice de specialitate şi pe teren 11

Pregătire seminarii / laboratoare, teme, referate, portofolii şi eseuri 15

Tutoriat 4

Examinări 8

Alte activităţi: ..................

3.7 Total ore studiu individual 50

3.8 Total ore pe semestru (număr de credite ECTS × 25ore)

50

4. Precondiţii (acolo unde este cazul)

4.1 de curriculum •

4.2 de competenţe •

5. Condiţii (acolo unde este cazul)

6. Competenţele specifice acumulate

C o m p e t e n ţ e

p r o f e s i o n a l e

• Utilizarea adecvată a conceptelor, metodelor, tehnicilor şi instrumenetelor de marketing;

• Utilizarea tehnicilor de vânzare.

5.1 De desfăşurare a

cursului

•

5.2 De desfăşurare a

seminarului / laboratorului

•

3


4/54

C o m p e t e n ţ e

t r a n s v e r s a l e

• Identificarea rolurilor şi responsabilităţilor într-o echipă plurispecializată

aplicarea de tehinci de relaţionare şi muncă eficientă î n cadrul echipei;

• Identificarea oportuniăţtilor de formare continuă şi valorificarea eficientă

resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru propria dezvoltare.

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor acumulate)

8. Conţinuturi

8.1 Curs Metode de predare / lucru Observaţ1. Fundamentele teoretice ale comunicării Informaţie și comunicare. Cerinţele

generale ale comunicării. Tipuri de

comunicare.

2 ore

7.1 Obiectivul general

al disciplinei

• Definirea conceptelor, metodelor, tehnicilor şi a instrumentelor d

marketing;

• Explicarea conceptelor, metodelor, tehnicilor şi a instrumentelor d

marketing;

• Aplicarea metodelor, tehnicilor şi a instrumentelor specifice activităţii dmarketing;

• Studierea comparativă şi evaluarea critică a metodelor, tehnicilor

instrumentelor în activitatea de marketing;

• Proiectarea unui studiu de marketing.

7.2 Obiectivele

specifice

• Definirea tehnicilor de vânzare şi a instrumentelor specifice de comunicare

• Explicarea tehnicilor de vânzare şi a utilizării instrumentelor specifice d

comnicare;• Aplicarea tehnicilor de vânzare şi a instrumentelor specifice de comunicare

• Analiza şi evaluarea tehnicilor de vânzare şi a instrumentelor specifice d

comunicare a programului de comunicare în vânzări.

4


5/54

2. Delimitări conceptuale Actualitatea temei. Controverse în jurul

conceptului. Imagologia. Interferenţe cu

marketingul, managementul și

publicitatea.

2 ore

3. Geneză și evoluţie Etapele evoluţiei. Dezvoltarea relaţiilor

publice în diverse ţări. Progresul

funcţiilor în relaţii publice. Maturizarea

relaţiilor publice. Coordonate pentru

viitor.

2 ore

4. Coordonatele domeniului Spaţiul relaţiilor publice. Clasificarea

relaţiilor publice. Relaţii publice interne.

Relaţii publice externe.

2 ore

5. Procesul relaţiilor publice Etapele procesului de relaţii publice.

Stabilirea obiectivelor. Stabilirea

strategiei. Implementarea. Evaluarea

programului.

2 ore

6. Tehnici și metode de relaţii publice Tehnici generale. Tehnici audio-vizuale. 4 ore

7. Funcţiile relaţiilor publice Rolul specialistului în relaţii publice.

Consilier al conducerii. Valorile relaţiilor publice.

4 ore

8. Departamente și firme Departamentele de relaţii publice. Firmele

de relaţii publice.

2 ore

9. Talentul recompensat Rolul relaţiilor publice. Evaluarea

ativităţii. Funcţiile expertului.

4 ore

10. Etică și deontologie Etica în relaţiile publice. Articolele

codului etic. Etica în practica individuală.

4 ore

8.2 Seminar / laborator Metode de predare / lucru Observaţ

1. Fundamentele teoretice ale comunicării -

Seminar

Definirea conceptului. Cerinţele generale

ale comunicării. Tipuri de comunicare.

1 or ă

5


6/54

2. Delimitări conceptuale - Seminar Dezbaterea controverselor în jurul

conceptului. Discutarea interferenţelor cu

marketingul, managementul şi

publicitatea.

1 oră

3. Geneză și evoluţie - Seminar Descrierea etapelor evoluţiei. Discutarea ,

pe bază de referate, despre dezvoltarea

relaţiilor publice în diverse ţări şi

progresul funcţiilor în relaţii publice.

1 oră

4. Coordonatele domeniului - Seminar Analizarea spaţiului relaţiilor publice.

Clasificarea relaţiilor publice. Relaţii

publice interne. Relaţii publice externe.

1 oră

5. Procesul relaţiilor publice – Seminar Sistematizarea, prin discuţii, a etapelor

procesului de relaţii publice. Stabilirea

obiectivelor. Stabilirea strategiei.

Implementarea. Evaluarea programului.

1 oră

6. Tehnici și metode de relaţii publice -

Seminar

Prezentarea şi analizarea tehnicilor

generale şi audio-vizuale de relaţii

publice.

2 ore

7. Funcţiile relaţiilor publice - Seminar Discutarea rolului specialistului în relaţii publice. Analizarea valorilor relaţiilor

publice.

1 oră

8. Departamente și firme - Seminar Prezentarea departamentelor de relaţii

publice şi a firmelor de relaţii publice.

2 ore

9. Talentul recompensat - Seminar Discutarea rolul relaţiilor publice,

evaluarea activităţii şi funcţiile expertului.

2 ore

10. Etică și deontologie - Seminar. Discutarea, pe bază de referate, despreetica în relaţiile publice, ar ticolele codului

etic şi etica în practica individuală.

2 ore

6


7/54

Bibliografie:

1. Camellia Cmeciu – Tendinţe actuale în campanile de relaţii publice, Ed. Polirom,

Bucureşti, 2013;

2. Cristina Coman – Relaţii publice şi mass-media, Ed. Polirom, 2012;

3. Cristina Coman – Relaţii publice. Principii şi Strategii, Ed. Collegium, Bucureşti, 2001;

4. Dan Cruceru, “Identitatea axiologică a culturii”, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

5. Daniel Şerbănică, “Relaţii publice”, Editura ASE, 2003;

6. Dinu, M. – Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997;

7. Dumitru Borţun – Relaţii publice şi noua societate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2012;

8. George David, “Tehnici de relaţii publice”, Editura Polirom, Bucureşti, 2008;

9. Merry Arronson, Don Spetner – Ghidul redactării în relaţii publice, Ed. Amsta

Publishing, 2007;10. Reilly, Robert - Public Relations in Actions, Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1987;

11. Remus Pricopie, „Relaţiile publice – evoluţie şi perspective”, Ed. Tritonic, 2011;

12. Sandra Oliver, „Strategii de relaţii publice”, Ed. Polirom, 2009;

13. Seitel, Fraser P. - The Practice of Public Relations, Prentice Hall, New Jersey, 1998;

14. Sşerb, S. – Relaţii publice şi comunicare, Ed. Teora, Bucureşti, 1999;

15. Vasile D., „Tehnici de negociere şi comunicare”, Ed. Expert, Bucureşti, 2000

16. Wilcox Denis şi colab., „public Relations”, Writing and Media Tehniques, New York,

1995;

17. Yale D., „The Publicity Handbook”, NTC Business Books, 1991;

7


8/54

NOTE DE CURS

Trăsături fundamentale ale comunicării

1.

Aspecte generaleOmul, ca fiinţă supremă, deţine capacitatea de a comunica prin limbaj articulat. Această

caracteristică a devenit esenţa civilizaţiei care, alături de muncă, constituie elementul definitoriu

al existenţei umane.

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea în bune condiţii a

oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje

generează unitatea de vederi şi, implicit, de acţiune prin armonizarea cunoştinţelor privind

scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin

omogenitatea relativă a grupurilor sub aspect afectiv (emoţional, sentimental) şi motivaţional

(opinii, interese, convingeri, atitudini).

Se poate spune, că a comunica este sinonim cu a spune, a explica, a convinge sau a

acţiona. Specialiştii care au abordat subiectul desprind câteva axiome ale procesului:

• Cât tr ăim este imposibil să nu comunicăm cu cei din jur;

• Comunicarea se bazează pe mijloace verbale şi neverbale (uneori gesturile contrazic mesajul

verbal);

• Comunicarea este un fenomen bilateral continuu (oarecum cu aspect de cerc vicios);• Între persoanele care comunică există diferenţe de poziţie ierarhică sau statut social, poziţie

economică, vârstă, prestigiu, înclinaţii, aşteptări, tradiţii etc.

De multe ori se dovedeşte mai important modul CUM comunici decât CE comunici, fie că

îţi exprimi dorinţa de a mânca nişte că pşuni, fie că îţi manifeşti dezaprobarea faţă de ceva anume.

Pentru a comunica efecient trebuie ca mesajul tău să fie interpretat corect de către persoana

căreia îi este destinat.

2.

Ceriţtele generale ale comunică rii

Comunicarea a devenit o componentă însemnată pentru fluidizarea mediului de afaceri,

un element indispensabil pentru funcţionarea optima a oricărui agent economic, indiferent de

dimensiunile şi felul activităţilor desf ăşurate. În general, a comunica înseamnă “a da de ştire”, “a

8


9/54

face cunoscut”, “a informa”, “a spune”, “a vorbi cu”, “a împărtăşi” etc. Termenul comunicare

apare în secolul al XIV-lea, provenind din latinescul “communis” adică “a pune în comun” sau

“a fi în relaţie cu”. Din secolul al XVI-lea el capătă şi înţelesul de “a transmite”.

În prezent, literatura de specialitate atribuie trei semnificaţii termenului comunicare:

a) prilej care favorizează schimbul de idei;

b) contacte verbale în interiorul unui grup;

c) aducere la cunoştinţă, înştiinţare.

Procesul de comunicare presupune patru componente, grupate într-un sistem:

a) emiţătorul (sursa);

b) mesajul (purtătorul de informaţii);

c) canalul (suportul informaţiei);

d) receptorul (destinatarul).El poate fi reprezentat grafic astfel:

Procesul comunicării nu se termină o dată cu receptarea mesajului. Informaţia transmisă

va influenţa ideile şi va schimba comportamentul. De aceea, în cadrul procesului amintit, vom

identifica şi aşa numitul “efect al comunicării”. El poate fi surprins în următoarea reprezentaregrafică:

Dacă emiţătorul doreşte să transmită o informaţie unui receptor, aceasta trebuie să fie

clar ă,inteligibilă. Emiţătorul trebuie să găsească limbajul pentru a se exprima. În cazul nostru

este vorba de limbajul economic. Pentru a se putea face înţeles – oral sau scris – emiţătorul

trebuie să-şi codifice mesajul.

9


10/54

După ce a fost codat, mesajul trebuie transmis în semnale care trec prin canal spre

receptor care, la rândul său, trebuie să decodifice mesajul şi să-l interpreteze. De aceea

“limbajul” trebuie să fie corect înţeles de către destinatar. Mesajul poate fi purtat de semne,

semnale, simboluri şi media prin care emiţătorul comunică cu destinatarul (receptorul). Când

mesajul este codificat în cuvinte, avem de-a face cu o comunicare verbală. Când mesajul este

transpus în altceva decăt în cuvinte are loc o comunicare nonverbală.

Prin urmare, comunicarea apare ca un proces prin care oamenii îşi transmit informaţii şi

semnifică, direct sau indirect, un proces prin care oamenii se influen ţează unii pe alţii.

Comunicarea apare ca un proces prin care oamenii îşi transmit informaţii şi semnifică, direct sau

indirect, un proces prin care oamenii se influenţează unii pe alţii.

Abordarea problemelor comunicării implică discutarea unor aspecte esenţiale, cum ar fi:

• intenţia emiţătorului de a transmite mesajul;

• existenţa unei realităţi (persoane, obiecte, instituţii, agenţi economici, situaţii, idei) la care

se refer ă mesajul;

• motivaţia receptorului de a primi mesajul;

• existenţa unui limbaj sau cod cu ajutorul căruia este construit mesajul;

• activitatea desf ăşurată de ambii participanţi (emiţătorul şi receptorul);

• efectul procesului de comunicare;

• tehnologia de transmitere a mesajului;

• existenţa unei “pieţe” pentru mesajul pus în circulaţie;

• contextul comunicării.

Pentru buna desf ăşurare a procesului de comunicare trebuie să fie îndeplinite următoarele

obiective:

a) cunoaşterea specificului comunicării în economie;

b) înţelegerea formelor şi organizarea canalelor de comunicare;

c) dimensionarea reţelei de comunicare a managerului, cu scopul dimensionării necesităţilor

de informaţii;10


11/54

d) înţelegerea mijloacelor de comunicare;

e) cunoaşterea modelelor procesului de comunicare;

f) înţelegerea situaţiilor de comunicare, a componentelor şi fazelor procesului de

comunicare.

În general, problemele comunicării implică discutarea unor aspecte cheie, cum sunt:

1) intenţionalitatea (intenţia emiţătorului de a transmite mesajul);

2) existenţa unei realităţi (persoane, obiecte, evenimente, situaţii, idei) la care se refer ă

mesajul;

3) motivaţia receptorului de a primi mesajul;

4) activitatea desf ăşurată de partenerii comunicării (emiţătorul şi receptorul);

5) efectul procesului de comunicare;

6) tehnologia de transmitere a mesajului;7) existenţa unei “pieţe”, adică a unui interes pentru “marfa” pusă în circulaţie (mesajul);

8) contextul comunicării.

3.

Tipuri de comunicare

Specialiştii în domeniu apreciază că există o seria de tipuri (genuri, forme) de

comunicare. Important este criteriul pe care îl adoptăm pentru clasificare.

A. După scopul urmărit:

comunicare oficială;

comunicare neoficială.

B. După frecvenţa comunicării:

comunicare permanentă;

comunicare periodică;

comunicare aperiodică (de câte ori este nevoie).

C. După genul de activitate căreia îi este adresată:

comunicare instructivă sau educaţională;

comunicare profesională;

comunicare mediată.

D. După felul relaţiilor care se stabilesc între administraţie şi cetăţeni:

11


12/54

comunicare verbală (orală);

comunicare scrisă;

comunicare nonverbală (neverbală).

E. După modul desf ăşur ării ei:

comunicare directă;

comunicare indirectă.

F. După aria de referinţă:

comunicare de afaceri;

comunicare financiar ă;

comunicare socială;

comunicare comercială.

4. Interferen ţ e cu mediul intern şi extern al unei organiza ţ ii

Un agent economic (o organizaţie în general) acţionează într-un mediu economic,social şi

politic stabilind relaţii şi comunicând permanent cu partenerii săi externi. El apare ca o

componentă a lanţului valoric, legând entităţi care produc şi fac să circule valori în economie şi,

dintr-o altă perspectivă, ca o instituţie a unui mediu mai larg, implicând comunităţi, autorităţi

publice şi oameni, în general.

Formele de comunicare cu aceşti parteneri externi sunt variate:a) comunicarea financiar ă (care, în cele mai multe cazuri, este guvernată de reguli specifice,

statuate prin acte normative);

b) comunicarea de marketing (cercetarea pieţei, publicitatea);

c) comunicarea cu concurenţii (reglementată în anumite privinţe prin norme legale);

d) relaţii publice;

e) tehnici de negociere;

f) tehnici de vânzare etc.

A. PARTENERII ECONOMICI – sunt furnizorii, cumpăr ătorii şi concurenţii. Cu aceştia

organizaţia comunică sub forme diferite:

a) cu furnizorii:

12


13/54

♦ negocieri urmărind încheierea unor acorduri pe termen scurt sau lung;

♦ negocieri pentru realizarea unor acorduri pe verticală;

♦ informări privind realizările reciproce;

♦ transmitere de informaţii necesare derulării contractelor.

b) cu clienţii:

♦ acţiuni de cercetare a pieţei;

♦ reclamă şi publicitate;

♦ acţiuni de relaţii publice;

♦ vânzare şi negociere;

♦ comunicare cerută de derularea contractelor cu concurenţii;

♦ negocieri în vederea fuzionării;

♦ înţelegeri legale sau neloiale (oculte).B. PARTENERII FINANCIARI – sunt cei de la care organizaţia îşi procur ă fonduri sau alte

servicii financiare, acţionarii, băncile, bursa, operatorii de pe piaţa RASDAQ, societăţi de

asigur ări, alte instituţii financiare. Relaţiile de comunicare cu aceştia pot fi:

a) cu băncile:

♦ negocieri pentru angajarea unor împrumuturi care, la rândul lor, se bazează pe forme de

comunicare financiar ă (planuri de afacere, indicatori de bilanţ, contul de profit şi pierdere, fluxul

de numerar etc.); derularea împrumuturilor.

b) cu bursa sau operatorii de pe piaţa RASDAQ:

♦ respectarea unor norme legale privitoare la comportamentul şi comunicarea financiar ă în cazul

în care organizaţia este cotată.

c) cu societăţi de asigurare: negocierea contractelor de asigurare şi derularea acestora.

C. PARTENERII SOCIALI – sunt reprezentaţi de comunitatea locală (asociaţii caritabile,

culturale, sportive), opinia publică naţională (sau chiar internaţională), asociaţiile şi sindicatele.

Comunicarea cu aceşti parteneri se realizează astfel:

a) cu opinia publică şi comunitatea locală:

♦ acţiuni de relaţii publice, cu scopul de a se crea o stare de înţelegere reciprocă, de a se promova

imaginea firmei şi de a se capta simpatia din partea acestora.

b) cu sindicatele:

13


14/54

♦ relaţia dintre organizaţie (reprezentată de conducere) şi sindicatul din component acesteia este

considerată o relaţie socială. Formele posibile de comunicare sunt confruntarea şi negocierea.

D. PARTENERII POLITICI – sunt autorităţile publice locale sau puterea publică centrală.

Comunicarea cu aceştia se refer ă la performanţele organizaţiei (de pildă, prin depunerea

bilanţului contabil sau a declaraţiilor de impozite). În afar ă de această formă de comunicare

financiar ă, organizaţia este interesată să pună în evidenţă poziţia pe care o ocupă în viaţa

economică locală sau naţională prin activităţi de lobby.

RELAŢII PUBLICE

1. Delimitari conceptuale

Într-o definire succint ă relaţiile publice reprezintă coordonarea comunicării între o

structur ă

organizaţională

şi publicul ţintă, de influenţare a opiniilor prin atitudini pozitive şi

performanţe rezonabile, bazat pe o comunicare reciprocă, satisf ăcătoare pentru ambele păr ţi.

O defini ţ ie mai generală este avansată de Asociaţia Internaţională de Relaţii Publice:

„arta şi ştiinţa de a analiza tendinţe, a prevedea efecte, a sf ătui în consecinţă conducerea

structurii organizaţionale şi a aplica propriile programe de acţiune, care să servească atât

interesul instituţiei, cât şi publicului”.

Definirea conceptului de relaţii publice are la bază următoarele cuvinte cheie:

• Deliberat – activitatea de relaţii publice este intenţionată, menită să influenţeze, săfurnizeze informaţii,

• Planificat – activitatea de relaţii publice este organizată,

• Realizare – se bazează pe strategiile şi realizările propriu zise ale unui individ sau

organizaţii,

• Interesul public – menirea relaţiilor publice este de a servi interesului public,

• Comunicarea în ambele sensuri – capacitatea de a asculta este esenţială,

•

Funcţia de conducere – activitatea de relaţii publice este eficientă doar când se constituieca parte integrantă a procesului decizional de la nivelul de vârf al conducerii.

Activitatea de relaţii publice:

a) ajută conducerea să fie permanent informată despre opinia publică şi deschisă acesteia;

b) defineşte şi subliniază responsabilitatea conducerii de a sluji interesul public;

14


15/54

c) sprijină conducerea pentru a face faţă schimbărilor şi a se folosi în mod eficient de acestea;

d) foloseşte ca principale instrumente de lucru tehnicile de cercetare şi de comunicare etică.

Imagologia

Imaginea poate să influen ţ eze puterea de decizie a unui individ sau a unei colectivit ăţ i.

Cu alte cuvinte, imaginea unei organizaţii se gestionează ca oricare obiect de patrimoniu, ţinând,

seama totuşi de faptul că această „avere” a fost cu greu agonisită. Sunt situaţii când imaginea

unei organizaţii este mai valoroasă decât întreg patrimoniul firmei respective. Este cazul

imaginii pe care o posedă firma Mc Donald’s sau Coca Cola.

Prin imagine se înţelege reprezentarea unor atitudini, opinii sau prejudecătţi cu privire la

o persoană, un grup de personae ori al opiniei publice despre organizaţia respectivă.

Termenul de imagine este strâns legat de cel de reprezentare. Psihicul uman arecapacitatea de a-şi construe reprezentările mentale cu privire la diverse aspect ale vieţii.

Reprezentările sunt puternic condiţionate de modul de a gândi, acţiona, percepe ori a organiza

informaţiile pe care le deţinem.

În cazul relaţiilor publice se constituie şi se dezvoltă tot mai mult un subdomeniu

cunoscut sub numele de imagologie (ştiinţa studierii imaginilor). Am putea încerca o defini ţ ie: se

poate spune că prin IMAGINE se înţelege reprezentarea unor atitudini, opinii sau prejudecăţ i

cu privire la o persoană , un grup de persoane ori al opiniei publice despre organiza ţ ia

respectivă.

Activitatea de relaţii publice se desfăşoară pe următoarele coordinate:

a) Dezvoltarea unui management de înaltă performanţă la nivelul organizaţiei respective -

activitatea unei organizaţii trebuie să fie performantă.

b) Dezvoltarea la nivelul organizaţiei a unei strategii de câştigare a încrederii şi simpatiei

propriilor angajaţi – îndoctrinarea personalului cu o filosofie a organizaţiei în care

elemental esenţial este înţelegerea rostului fiecăruia.

c) Desfăşurarea unei campanii publicitare susţinute, iar în anumite situaţii agresive –

prezentarea de clipuri publicitare foarte simple, extreme de expresive şi prezentate foarte

des în perioadele de maximă audienţă.

15


16/54

d) Folosirea sponsorizării – sponsorizarea este una dintre metodele cele mai des întâlnite

pentru a se forma o imagine corecta şi reală asupra organizaţiilor.

e) Angajarea unui personal bine pregătit, cu o comportare decent şi îndepărtarea celor

care comit abateri – de calitatea personalului depinde bunul mers al firmei dar şi

succesul.

f) Promovarea unor relaţii foarte bune cu mijloacele de informare în masă – relaţia cu

presa este esenţială pentru fiecare companie.

Interferenţe cu marketingul, managementul şi publicitatea

Pentru orice companie, o strategie de studiu al pieţei (adică de marketing) urmează patru

direcţii:

a) strategia de produs; b) strategia de preţuri;

c) strategia de distribuţie;

d) strategia de promovare.

Relaţiile publice se adresează în mod larg unei palete de public, îndeplinesc funcţii de

management, în special strategice, concentrate în jurul imaginii publice de ansamblu a unei

organizaţii sau personae.

Philip Kotler, autor renumit în domeniul marketingului, afirma la un moment dat că

„relaţiile publice necesită un timp îndelungat pentru a se forma într-o firmă, dar, atunci când se

află în plenitudinea acumulărilor, ajung să împingă efectiv firma pe piaţă”. Marketingul se

ocupă aproape exclusiv de reuşita vânzărilor pe o piaţă. Într-o structur ă organizaţională relaţiile

publice au o situaţie privilegiată. Ele reprezintă o componentă a strategiei de marketing dar şi a

celei de management.

Relaţiile publice îndeplinesc funcţii de management, în special strategice, concentrate în

jurul imaginii publice de ansamblu a unei organizaţii sau persoane. Publicitatea este o

componentă a relaţiilor publice. Prin publicitate înţelegem acţiunea de r ăspândire a unor

informaţii despre un eveniment, un individ, un grup ori un produs prin canale de ştiri sau alte

mijloace cu scopul de a atrage atenţia publicului în sens favorabil.

16


17/54

Reclama – este acţiunea de cumpărare a unui spaţiu tipărit sau a unor timpi de emisie

audio sau video, în care se include un anunţ promoţional despre un eveniment, un produs, o

întreprindere sau o persoană.

a) Reclama se ocupă de aspectul vânzării de bunuri şi servicii. Rela ţ iile publice provoacă

înţelegerea din partea publicului şi caută să câştige bunăvoinţa faţă de o instituţie;

b) Reclama operează în mod exclusiv cu obiecte promoţionale destinate mass-media, rela ţ iile

publice folosesc un întreg arsenal de instrumente de comunicare: broşuri şi pliante, prezentări

grafice, de film sau diapozitive, evenimente speciale, discursuri, comunicate de presă, editoriale

în ziare etc.

c) Reclama se adresează publicului extern, de regulă consumatorilor de bunuri sau servicii.

Rela ţ iile publice îşi trimit mesajele atât către grupuri de „public ţintă” din exterior (de exemplu,

studenţi, lideri politici, oameni de afaceri etc.) şi către publicul intern (angajaţii organizaţiei încauză).

d) Reclama este identificată cu un factor tipic de comunicare. Rela ţ iile publice reprezintă un

factor complex, care are strânsă legătur ă şi cu politicile de firmă şi cu performanţele acesteia,

având în sarcină un spectru larg de aspecte organizaţionale, de la modul în care angajaţii

instituţiei r ăspund la telefon, până la comportamentul moral al acestora.

e) Reclama este folosită adesea drept instrument de comunicare în relaţii publice, iar acţiunile

rela ţ iilor publice sprijină, de multe ori, campaniile de promovare prin reclamă.

f) Campaniile prin reclamă costă mai mult decât prin rela ţ ii publice.

Spaţiul relaţiilor publice

În interiorul spaţiului social putem identifica:

a) Spaţiul public;

b) Spaţiul organizaţional;

c) Spaţiul mediatic.

A. SPAŢIUL PUB LIC este orientat spre interesul public. Acesta este un interes de

factură comunitară şi de expresie identitară. Identitatea socială presupune simultan două

valenţe:

a) identizarea;

17


18/54

b) identificarea.

În prima valenţă, actorul social se diferenţiază, tinde să devină autonom, să se afirme ca

individualitate. În a doua valenţă, actorul social tinde să se integreze într-un ansamblu mai

cuprinzător ( grup social, comunitate, regiune, naţiune).

În esenţă, interesul public se articulează ca expresie a voinţei „demosului” (ca legitimitate

democratică exprimată public), ca autoritate publică şi ca interes identitar (naţional). Deficitul de

identitate generează carenţe de autoritate şi împietează asupra consistenţei democratismului

social.

Tipologia actorilor publici cuprinde:

• Actori politici (partied, Parlament, Guvern);

• Actori non- politici (societatea civilă);

• Actori mediatici (agenţi ai informării publice).

B. SPAŢIUL ORGANIZAŢIONAL - Spaţiul social este constituit din organizaţii. Instituţiile

sociale (actorii publici) sunt, în sens general, organizaţii. Mediul, social ca mediu

extraorganizaţional, este tot mai mult un spaţiu al schimbării globale.

Dacă în spaţiul public informarea publică este legitimă prin norma democratismului

social, în spaţiul organizaţional informarea publică se impune ca imperative funcţional .

“Publicurile” organizaţiei sunt:

a)

Publicul intern, b) Publicul extern:

- Publicul local,

- Publicul naţional,

- Publicul internaţional.

Prin urmare relaţiile publice constituie ansamblul structurilor şi proceselor de comunicare

publică prin care organizaţiile se adaptează la schimbările din mediul extern. Interesele sunt de

ordin adaptiv, iar procesele sunt, de natur ă comunicaţională.

C. SPAŢIUL MEDIATIC - Spaţiul mediatic este spaţiul public şi organizaţional aflate

sub impactul mass-media. Legitimarea socială a spaţiului mediatic rezultă din dreptul democratic

al publicului la informare. Orientarea reală a spaţiului mediatic decurge din interesul actorilor

18


19/54

mediatici de a avea acces la resursele şi canalele de informare. Accesul la informaţii se sprijină

tot pe norma democratismului social.

Publicul este implicat în evaluarea politicii publice, iar mass-media acţionează pentru

prevenirea şi blocarea eventualelor excese şi abuzuri ale actorilor puterii în suporturile cu

cetăţenii.

Cele trei spaţii (public, organizaţional şi mediatic) se interferează în spaţiul

comunicaţional.

Clasificarea relaţiilor publice

Majoritatea specialiştilor consider ă că o companie, organizaţie, instituţie etc. desf ăşoar ă

acţiuni de relaţii publice interne şi acţiuni de relaţii publice externe.

Relaţii publice interne

Activităţile de relaţii publice cu caracter intern pot fi realizate în diverse modalităţi:⇒ reuniuni informative cu propriul personal;

⇒ difuzare de filme pe teme ale companiei;

⇒ organizarea unor emisiuni radio sau TV;

⇒ editarea de broşuri, pliante, fotografii etc.

19


20/54

Esenţialul este ca fiecare angajat să se considere coparticipant la activitatea organizaţiei sau

companiei respective, iar organizaţia să-i apar ă în minte ca fiind cea care îi permite să-şi

manifeste din plin spiritul inventiv, creator, personalitatea fiecăruia.

Relaţii publice externe

O bună desf ăşurare a activităţii într-o companie, instituţie sau organizaţie depinde, în

anumite limite, şi de climatul comunicaţional stabilit cu exteriorul (partenerii cu care organizaţia

vine în contact).

Se apreciază că o mare atenţie trebuie acordată furnizorilor , clienţilor şi marelui public.

Informaţiile care se vehiculează pentru a crea un climat comunicaţional favorabil în rândul

publicului din afara organizaţiei trebuie foarte bine selectate.

Procesul relaţiilor publice

Specialiştii în domeniu consider ă că procesul de relaţii publice are drept scop câştigarea

încrederii. El poate fi reprezentat printr-un ansamblu de vectori care ac ţionează în mai multe

etape şi la mai multe niveluri. Acesta vizează modificarea unor reprezentări despre un obiect sau

fenomen. Prin promovarea tehnicilor de RP se urmăreşte ca individul (organizaţia) să accepte o

nouă versiune a unui obiect (sau fenomen).

Procesul de relaţii publice cuprinde următoarele componente:

relaţiile cu presa;

relaţiile cu publicul;

relaţiile cu proprii angajaţi;

relaţiile cu autorităţile;

relaţiile cu alte organizaţii (instituţii).

Desf ăşurarea unui proces de relaţii publice presupune prezenţa a trei elemente:

1. agentul de RP

2. clientul (beneficiarul)

3. serviciile specifice.

20


21/54

1 . AGENTUL DE RP este o persoană de înaltă calificare în domeniu capabilă să promoveze o

strategie de relaţii publice. Pe lângă o bună pregătire universitar ă, specialistul în relaţii publice

trebuie să posede cunoştinţe de: psihologie, sociologie, management, retorică, legislaţie, istorie şi

limbi str ăine. Totodată el va trebui să posede temeinice cunoştinţe despre mijloacele moderne de

comunicare, politologie, drepturile omului, istoria artei, arhitectur ă şi urbanism şi informatică.

Nu în ultimul rând el trebuie să posede un permis de conducere a autoturismului.

2. CLIENTUL activităţii de relaţii publice poate fi o persoană sau o instituţie (organizaţie).

Acesta are nevoie de consultanţă profesională în domeniul relaţiilor publice pentru a-şi realize un

interes (scop):

◊ ştergerea unei imagini negative a firmei;

◊ creşterea patrimoniului unei companii prin atragerea de investitori;◊ gestionarea unor situaţii de criză sau conflictuale.

Clientul stabileşte obiectivele ce trebuie atinse odată cu demararea procesului de relaţii

publice.

3. SERVICIILE DE RELAŢII PUBLICE sunt foarte diversificate. Ele urmăresc crearea unor

canale de comunicare cu beneficiarii sau gestionarea acestor canale. Specifice acestor servicii

sunt activităţile de:

◊ promovare comercială şi marketing;

◊ consultanţă în domeniul politic;

◊ consultanţă în domeniul guvernamental, al afacerilor publice, financiar, al relaţiilor de muncă

etc.

◊ câştigarea încrederii opiniei publice;

◊ dezvoltarea şi promovarea unei imagini de marcă.

21


22/54

Etapele procesului de relaţii publice

În lucr ările de specialitate se apreciază că procesul de relaţii publice parcurge cinci etape,

respectiv: stabilirea obiectivelor, cercetarea în teren, elaborarea strategiei de rela ţii publice,

implementarea activităţilor în mediul social, evaluarea periodică şi finală a programului.

1. Stabilirea obiectivelor

Scopul procesului de relaţii publice se precizează împreună cu beneficiarul serviciilor.

Aceasta este o etapă importantă deoarece dă posibilitatea celor doi interlocutori să se cunoască,

dar totodată se armonizează interesele celor două păr ţi. Acest lucru este relevant, deoarece nu

toate obiectivele pe care doreşte să le realizeze beneficiarul pot fi efectiv atinse. Desigur acest

lucru presupune anumite costuri.

2. Cercetarea în teren

Este cea mai importantă etapă în procesul de relaţii publice. Ea are ca scop următoarele:

− promovarea unei imagini dorite a unei instituţii (organizaţii) avută în vedere;

− identificarea căilor şi metodelor pentru a derula un program de relaţii publice corect şi

eficient.

Cercetarea în teren trebuie să asigure următoarele funcţii:

→

determinarea domeniilor de unde trebuie culeasă informaţia;→ obţinerea unor date despre instituţia (organizaţia) respectivă;

→ identificarea problemelor esenţiale care fac ca imaginea instituţiei sau organizaţiei să nu

fie cea dorită;

→ studierea mediului în care urmează a se implementa procesul de relaţii publice;

→ conturarea (stabilirea) unei strategii de abordare a activităţilor de relaţii publice;

→ identificarea acelor tehnici de comunicare care sunt utile şi pot da randamentul cel mai

bun în mediul vizat.

3. Elaborarea strategiei

Faza finală a cercetării de teren are drept scop de a pune derularea unor activităţi într-o

22


23/54

concepţie unitar ă folosind metode şi tehnici specifice relaţiilor publice. Activităţile care urmează

a se derula sunt ordonate în funcţie de:

priorităţi;

perioadele de timp în care se vor derula;

fondurile avute la dispoziţie.

Strategia de relaţii publice trebuie să fie aplicată ţinând seama de următoarele

coordonate:

• toate activităţile se desf ăşoar ă concertat urmărind obiectivele rezultatele din cercetarea pe

teren;

• stabilirea strategiei pe baza rezultatelor trecute şi prezente ale organizaţiilor respective.

De regulă, strategia de relaţii publice are următoarele repere:

identificarea publicului ţintă;

găsirea canalelor de transmisie cele mai performante şi adaptarea lor la publicul vizat;

conţinutul şi calitatea mesajului de transmis să fie de natur ă să formeze reprezentări f ăr ă

echivoc la publicul ţintă;

eşalonarea activităţilor trebuie să corespundă obiectivelor stabilite;

folosirea eficientă a resurselor implicate în procesul de relaţii publice;

evaluarea periodică a programului de RP şi adaptarea strategiei la noile condiţii.

4. Implementarea

Activitatea de implementare a relaţiilor publice în mediul vizat are drept scop

identificarea canalelor de transmisie cele mai performante în mediul respectiv şi urmărirea

realizării activităţilor hotărâte. Mai precis, agentul de relaţii publice derulează activităţile după

grafic şi ia toate măsurile de receptare a efectului pe care acestea l-ar produce, pentru a face o

evaluare corectă a programului. Această fază este cea mai dinamică, deoarece toate for ţele şi

mijloacele procesului de relaţii publice sunt puse în mişcare.

23


24/54

5. Evaluarea programului

Este ultima fază a procesului. Aceasta se realizează secvenţial (odată cu terminarea

fiecărei faze) şi final, când se evaluează întregul program. Evaluările secvenţiale pot duce la

modificări ale strategiei, dar care nu pot afecta fondul problemei.

Tehnici şi metode de relaţii publice

Majoritatea teoreticienilor apreciază că, din punct de vedere al caracterului pe care îl au

aceste „tehnici şi metode de relaţii publice”, ele pot fi:

a) generale;

b) audio-vizuale.

1. Tehnici generale

a) NEGOCIEREA

O primă metodă specifică procesului de relaţii publice este cea a negocierii. În cazul

activităţilor de relaţii publice, negocierea este o tehnică des utilizată ce presupune anumite

particularităţi. Prin negociere se urmăreşte armonizarea intereselor până se ajunge la acceptarea

unui compromis. În cazul negocierilor asociate activităţii de relaţii publice, ideea de bază este

realizarea consensului. Astfel spus, toate persoanele care participă la negocieri trebuie să aibă

de câştigat .

b) INTERVIUL

În practica relaţiilor publice, atât managerul companiei, cât şi expertul în relaţii publice

trebuie să culeagă date despre problematica avută în vedere de la diferite persoane. În acest sens,

adesea se foloseşte tehnica interviului. Aceasta trebuie privită în ipostaza sa sociologică de

instrument de culegere a datelor şi informaţiilor. De regulă, interviul se desf ăşoar ă în trei paşi:

− pregătirea;

− stabilirea obiectivelor;

− realizarea propriu-zisă.

Interviul se poate prezenta şi sub forma unui chestionar nominalizat sau nenominalizat.

Această formă de culegere a datelor este foarte des folosită mai ales în etapa cercetării de teren,

24


25/54

premergătoare stabilirii strategiei de relaţii publice. În general, chestionarele aplicate unor

categorii socio-umane diferite au rolul de a investiga anumite laturi ale fenomenului, atât sub

aspectul tehnicilor ce trebuie folosite pentru formarea sau reformarea imaginii publice, cât şi al

cuantificării rezultatelor procesului de relaţii publice, în general.

c) MIJLOACELE DE INFORMARE ÎN MASĂ

Cea mai mare parte a activităţilor de comunicare din domeniul relaţiilor publice se

realizează prin mass-media şi cu ajutorul acesteia. Pentru buna desf ăşurare a acestei activităţi

trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) alegerea canalelor de mediere – Este obligaţia managerului şi expertului în relaţii publice.

Mijloacele adoptate trebuie să aibă audienţă la public. Trebuie să fim convinşi că mijlocul

adoptat nu-şi va schimba în viitor orientarea, astfel că procesul de relaţii publice demarat are

şanse de a fi finalizat.b) elaborarea comunicatelor de presă – În practica relaţiilor publice, comunicatul de presă este

un mijloc des utilizat. Comunicatul de presă pentru activitatea de relaţii publice urmăreşte

informarea publicului uneori pentru anumite evenimente în vederea câştigării încrederii pentru o

anumită organizaţie şi face parte dintr-o strategie minuţios elaborată şi pusă în practică. În

elaborarea unui comunicat de presă, se va ţine seama de interesul general al câştigării încrederii,

şi nu de cel particular, legat de atitudinea faţă de o instituţie sau persoană. Sub aspectul formei,

comunicatul pentru relaţii publice trebuie să fie bogat în informaţie, clar în exprimare şi cu o

adresă precisă. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre alte forme de comunicare cu presa şi

anume: articolul, editorialul sau scrisoarea de presă.

c) buletinul de presă – este o formă a comunicatului de presă. El are rolul de a menţine viu

interesul presei pentru subiectul propus în cadrul strategiei de RP. Această formă de comunicare

presupune difuzarea la intervale regulate a informaţiilor, f ăr ă ca acestea să fie urgente ori absolut

necesare.

d) dosarul (mapa) de presă – cuprinde totalitatea documentelor ce vor fi puse la dispoziţia presei

(în special cea scrisă) periodic sau cu ocazia conferinţelor de presă, cu scopul de a readuce în

atenţia publicului ţintă elemente ale strategiei de relaţii publice avute în vedere.

25


26/54

Tehnici audio-vizuale

Comunicarea mediatică din categoria audio-video include următoarele elemente:

a) CONFERINŢA DE PRESĂ – este o manifestare special rezervată reporterilor care au ocazia să

primească de la o persoană avizată informaţii, de regulă, de noutate. Conferinţa de presă se

organizează periodic. Pregătirea şi realizarea conferinţei de presă cade în sarcina purtătorului de

cuvânt. Sub aspect organizatoric acesta este implicat în următoarele activităţi:

întocmirea declaraţiei de presă;

anticiparea eventualelor întrebări şi r ăspunsuri;

organizarea logistică a evenimentelor (legitimaţii de acces, convocarea reprezentanţilor

presei,

spaţii de parcare, microfoane pentru amplificare, materiale de propagandă sau

promoţionale etc); înregistrarea fonică a evenimentului (pentru a verifica exactitatea informaţiilor).

b) PURTĂTORUL DE CUVÂNT – o persoană desemnată de organizaţie (instituţie) pentru

realizarea comunicării cu instituţii specializate în difuzarea informaţiei. El este cel care

reprezintă pe conducătorul în relaţiile cu mass-media. În acest sens, mandatul pe care-l primeşte

din partea acestuia îi confer ă un anumit grad de autonomie. Cel care îndeplineşte o astfel de

calitate trebuie să întrunească anumite calităţi:

- mobilitate în gândire şi acţiune;

- capacitate de a intra în relaţii cu alţii;

- capacitate de analiză şi sinteză a evenimentelor;

- stă pânire de sine;

- vocabular elevat şi o dicţie corectă.

c) DISCURSURILE OFICIALE – au rolul de a mări doza de credibilitate în instituţie şi în

conducătorii ei şi trebuie pregătire cu minuţiozitate Tot în categoria tehnicilor audio-vizuale

putem aminti:

◊ simpozioanele;

◊ mesele rotunde;

◊ prezentările;

◊ comunicatele înregistrate video;

26


27/54

◊ fotografiile;

◊ filmele de prezentare sau documentarele etc.

Funcţiile relaţiilor publice

a) Funcţia de senzor al schimbării din societate

Specialistul în relaţii publice trebuie să cunoască toate schimbările importante de pe piaţă

şi din societate, să informeze şi să consilieze echipa managerială avertizând-o asupra impactului

prezent şi de perspectivă şi asupra posibilelor efecte ivite.

b) Funcţia de comunicare

Exper ţii departamentului de relaţii publice al companiei trebuie să-şi utilizeze ansamblul

de tehnici, mijloacele şi aptitudini pentru a transmite cele mai potrivite mesaje în timp real, pe

căile cele mai eficiente, către şi dinspre conducere. În acest mod, aceasta se menţine într-un permanent contact cu proprii angajaţi şi cu partenerii de pe piaţă.

c) Funcţia de monitorizare instituţională

Potrivit acesteia specialistul în relaţii publice trebuie să ajute ca politicile de firmă şi

programele concepute să satisfacă aşteptările consumatorilor.

d) Funcţia de „evidenţă cenuşie” a organizaţiei

Este foarte important ca specialistul în relaţii publice să fie un fel de „cap limpede” al

echipei manageriale pentru care lucrează. În acest context, Hewnry David Thoreu spunea: „este

destul de adevărat că o structur ă organizaţională nu are conştiinţă, dar întreprinderea cu oameni

conştienţi este o structur ă organizaţională cu conştiinţă.

Rolul specialistului în relaţii publice

De regulă, rolul expertului în relaţii publice se distribuie pe următoarele coordonate:

- identificarea problemelor de luat în considerare;

- analizarea problemelor selectate;

- conturarea opiniilor pentru adoptarea unei strategii sau alteia;

- elaborarea programelor de acţiune;

- aplicarea lor practică;

- analizarea rezultatelor;

27


28/54

- integrarea în viitoarele strategii a concluziilor rezultate din programele anterioare.

Expertul în relaţii publice se identifică, de obicei, cu următoarele caracteristici:

- operează cu un set de valori profesionale;

- face parte dintr-o organizaţie profesională de referinţă;

- ader ă la normele de etică profesională; deţine cunoştinţe teoretice substanţiale şi o vastă

cultur ă;

- dă dovada unor aptitudini tehnice cu care s-a născut sau pe care le-a dobândit prin

pregătire.

Un specialist în relaţii publice stă, în permanenţă, alături de presă, venindu-i în

întâmpinare cu informaţii scrise sau prezentate verbal şi cu evenimente de presă, dintre care

conferinţele de presă şi interviurile sunt cele mai obişnuite.

Cei care lucrează în domeniul relaţiilor publice desfăşoară o activitate foarte complexă.Iată câteva din multiplele faţete ale acesteia:

participă la deciziile ce ţin de adoptarea strategiei organizaţiei;

ajută la stabilirea cooperării cu nivelul imediat următor şi inferior al conducerii;

stabileşte modalităţile de cooperare cu ceilalţi angajaţi;

ascultă şi ţin discursuri;

scriu discursurile altora;

mobilizează vorbitori pentru întrunirile organizaţiei;

furnizează vorbitori pentru programele radio şi TV;

participă la întruniri;

planifică şi conduc întruniri;

pregătesc materiale publicitare;

discută cu editorii şi reporterii;

ţin conferinţe de presă;

scriu articole pe teme de interes;

studiază opinia publică;

planifică şi pun în aplicare activităţi deosebite;

alcătuiesc programe de relaţii publice;

vând programe conducerii de vârf;

28


29/54

conduc turnee;

scriu scrisori, programează şi scriu broşuri, foi volante, rapoarte şi buletine;

editează scrisori de informare a personalului;

conduc comitele de editare a buletinelor de ştiri;

realizează postere;

planifică vizionări de filme şi benzi video;

planifică şi pregătesc prezentări de diapozitive;

planifică şi organizează expoziţii;

fac fotografii sau îi îndrumă pe fotografi;

înmânează premii, întâmpină vizitatorii;

investighează cererile de ajutor material (filantropice);

evaluează programele de relaţii publice.

Consilier al conducerii

Ca funcţie de conducere, relaţiile publice cuprind următoarele activităţi:

a) anticiparea, analizarea şi interpretarea opiniei publice, a atitudinilor şi pr oblemelor care

ar putea influenţa în bine sau în rău activităţile şi planurile organizaţiei;

b) consultanţa pentru conducerea la toate nivelurile organizaţiei privind:

- strategiile;

- căile de acţiune şi comunicare;

- luarea în considerare a implicaţiilor publice şi a responsabilităţilor sociale sau

cetăţeneşti ale organizaţiei;

c) cercetarea, coordonarea şi evaluarea continuă a programelor de acţiune şi comunicare în

vederea obţinerii înţelegerii publicului informat. Această înţelegere este necesară reuşitei

atingerii scopurilor unei organizaţii. Acestea pot presupune relaţii de marketing, financiare, de

colectare de fonduri, relaţii cu angajaţii, comunitatea sau guvernul, precum şi alte programe;

d) planificarea şi punerea în practică a eforturilor unei organizaţii de a influenţa şi modifica

strategiile publice;

29


30/54

e) stabilirea obiectivelor, planificarea, finanţarea, recrutarea şi instruirea personalului,

crearea facilităţilor, într -un cuvânt gestionarea resurselor necesare realizării celor

menţionate anterior.

Pentru practicarea profesiei în relaţii publice sunt necesare următoarele cunoştinţe:

arta comunicării;

psihologie;

psihologie socială;

sociologie;

politologie;

economie şi principiile conducerii şi eticii;

cunoştinţele şi deprinderile tehnice necesare pentru cercetarea opiniei; analiza controverselor publice;

relaţiile cu mass-media;

corespondenţă directă;

publicitatea menită să îmbunătăţească imaginea unei organizaţii;

publicaţii şi producţii audio/video şi filme;

organizarea discursurilor şi prezentărilor.

Expertul în relaţii publice ajută la definirea şi punerea în practică a strategiilor utilizând o

gamă largă de deprinderi de comunicare profesională şi joacă un rol integrator atât în cadrul

organizaţiei, cât şi între organizaţie şi mediul exterior .

Valorile relaţiilor publice

a) relaţiile publice constituie mijlocul prin care publicul îşi face cunoscute dorinţele şi

interesele în faţa instituţiilor societăţii noastre. Ele explică şi vorbesc în numele

publicului, unor organism care, în mod obişnuit, sunt lipsite de reacţie şi, în acelaşi timp,

se adresează publicului din partea acestor organisme;

b) relaţiile publice constituie modalitatea de realizare a unei adaptări între instituţii şi

grupuri, prin stabilirea unor relaţii reciproce de colaborare, în beneficiul publicului;

30


31/54

c) relaţiile publice constituie supapa de siguranţă a libertăţii, datorită faptului că furnizează

mijloacele de realizare a acomodărilor, ceea ce face ca acţiunea-arbitrar ă şi

constrângerea, să aibă puţine şanse de manifestare;

d) relaţiile publice reprezintă un element esenţial al sistemului de comunicare care dă

posibilitate indivizilor de a se informa asupra multor aspecte privind o problemă care le

afectează existenţa;

e) personalul care lucrează în relaţii publice poate ajuta la ridicarea conştiinţei sociale a unei

organizaţii,

f) relaţiile publice reprezintă o activitate universală. Ele se manifestă în toate domeniile

vieţii.

Rolul experţilor în relaţii publice

Practic, toate organizaţiile (instituţiile, companiile etc.) care lucrează cu publicul, de la

producătorii de computere la spitale sau muzee de artă, au nevoie de orientarea oferită de relaţiile

publice şi de serviciile experţilor în acest sector. Aceştia îşi pun în practică experienţa într -un

spectru larg de domenii.

Principalele activităţi

I. Corporaţiile

Majoritatea experţilor în relaţii publice lucrează pentru organizaţii economice bazate pe

profit. Acest lucru este r ealizat în două moduri:

a) ca membru al departamentului de relaţii publice al corporaţiei;

b) ca personal al unei firme de consultanţă, angajată de corporaţie.

Cele mai importante direcţii în care se desfăşoară activitatea de relaţii publice dintr -o

companie se referă la:

1.

Protecţia şi îmbunătăţirea reputaţiei

S pecialistul în relaţii publice are în vedere următoarele aspecte:

a) protejarea firmei împotriva atacurilor;

b) prezentarea coerentă a evenimentelor când apar divergenţe;

31


32/54

c) iniţierea unor programe de prezentare a obiectivelor şi strategiilor firmei;

d) prezentarea interesului firmei pentru problemele de mediu;

e) declanşarea unor acţiuni prin care publicul percepe faptul că firma se interesează de bună

starea angajaţilor săi şi a comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

2. Informarea

Experţii care se ocupă de relaţiile publice, deşi iau în primul rând iniţiativa consolidării

reputaţiei firmei, trebuie să îndeplinească şi rolul pasiv de furnizori de informaţii ca răspuns la

întrebările publicului sau mass-mediei.

Răspunsurile prompte, cuprinzătoare şi politicoase au darul de a cuceri inima

receptorului: public, mass-media, comunitate locală etc.

3. Publicitatea produslui

Lansarea de produse şi servicii noi sau declanşarea unei campanii de revigorare avolumului vânzărilor pentru cele existente deja pe piaţă reprezintă o component însemnată din

activitatea expertului în relaţii publice (care a fost angajat de o corporaţie). În această activitate,

experţii în relaţii publice colaborează îndeaproape cu cei de la departamentul de marketing.

4. Relaţiile cu investitorii

O direcţie important a activităţii reprezentanţilor relaţiilor publice o reprezintă furnizarea

de informaţii economico-financiare către investitorii companiei (instituţionali sau individuali).

Aceştia sunt interesaţi să cunoască date referitoare la indicatorii financiari, rezultatele curente şi

planurile de viitor ale firmei.

5. Relaţiile financiare

Furnizarea de informaţii financiare detaliate reprezintă o altă preocupare a

reprezentanţilor cu relaţiile publice. Pe baza lor, analiştii financiari ai ziarelor sau revistelor de

profil (în cazul României: Ziarul Financiar, Bursa, Capital, Economistul, Piaţa Financiară, Banii

noştri etc.) urmăresc evoluţia la bursă a companiilor cotate şi evaluează informaţia, pronunţându-

se asupra puterii financiare şi perspectivelor firmei.

6.

Relaţiile cu angajaţii

Departamentul de relaţii publice lucrează alături de cel al relaţiilor de personal sau al

relaţiilor conducere-angajaţi. Dintre modalităţile de acţiune ale experţilor în relaţii publice,

menţionăm:

32


33/54

a) publicarea unei reviste sau a unui ziar al angajaţilor;

b) editarea unor broşuri adresate angajaţilor în care să se explice politica firmei;

c) pregătirea materialelor audiovizuale în scopul instruirii sau transmiterii strategiilor

firmei;

d) programarea unor întâlniri sau a unor seminarii ale conducerii cu personalul firmei;

e) instruirea unor persoane care urmează să devină purtător de cuvânt (atât din rândul

conducerii, cât şi al eşaloanelor imediat inferioare care să îndeplinească funcţia de

comunicare cu angajaţii).

7. Recrutarea

Procesul continuu de recrutare de noi angajaţi (în special pentru domenii specializate)

reprezintă o activitate înrudită cu cea a relaţiilor cu angajaţii. În acest scop, experţii în relaţii

publice îi ajută pecei de la departamentul resurse umane (personal) la pregătirea materialelor caresă prezinte avantajele angajării la firma respectivă.

8. Probleme publice

Lucrând prin intermediul unor experţi în relaţii publice, firmele încearcă să influenţeze

legislaţia urmărind anumite facilităţi. Reprezentanţii acestor firme sunt cunoscuţi sub numele de

lobby-şti. Aceştia furnizează Parlamentului, administraţiei şi departamentelor (comisiilor)

guvernamentale informaţiile necesare înţelegerii nevoilor şi problemelor cu care se confruntă

corporaţiile. De regulă, Biroul de problem publice dintr-o corporaţie face parte sau conlucrează

îndeaproape cu departamentul de relaţii publice.

9. Feed-back-ul

Experţii în relaţii publice se constituie adesea în "sfetnicii de taină" ai conducerii unei

firme. Folosindu-se de cunoştinţele de care dispun pentru a surprinde şi evalua starea de spirit

individuală, a grupurilor şi a mass-mediei, specialiştii în relaţii publice ar trebui să detecteze

potenţialele surse care ar putea genera probleme pentru firmă şi să dea un semnal de avertizare în

timp util.

33


34/54

II. Servicii non-marfare

1. Asociaţiile comerciale

O asociaţie comercială este alcătuită din membri care produc acelaşi tip de produse sau

oferă servicii similare.

2. Sindicatele

Organizaţiile lucrătorilor trebuie să se bazeze în bună măsură pe relaţiile publice pentru

a-şi sluji cât mai bine membrii şi pentru a dobândi o recunoaştere public favorabilă.

Sindicatele participă activ şi la rezolvarea problemelor ce implică decizii politice, la nivel

naţional sau local. Ele îi sprijină şi îi finanţează pe candidaţii care îi reprezintăîn Legislativ şi îşi

formulează poziţia vis à vis de problemele aflate în dezbatere

Participarea la analizarea deciziilor politice şi a celor care privesc problemele comunităţii

necesită o mare varietate de metode specifice relaţiilor publice. 3. Societăţile profesionale şi culturale

Activitatea de relaţii publice în cadrul societăţilor profesionale presupune:

a) iniţierea unor campanii legislative;

b) susţinerea standardelor profesionale;

c) publicarea inf ormaţiei, atât la nivel profesional, cât şi la nivelul publicului larg;

d) recrutarea membrilor;

e) depunerea unui efort general pentru întărirea statutului profesional în ochii opiniei

publice.

S pecialişti în relaţii publice pentru derularea următoarelor activităţi:

a) producerea de materiale publicitare;

b) editarea unor publicaţii (cataloage);

c) obţinerea unor spaţii de emisie la radio şi TV;

d) recrutarea de noi membri;

e) dezvăluirea obiectivelor acestora către publicul larg.

4.

Agenţiile sociale şi religioase

Agenţiile de servicii sociale şi religioase au nevoie de tehnicile specifice activităţii de

relaţii publice în patru mari domenii:

34


35/54

a) Promovarea- sensibilizarea şi conştientizarea opiniei publice şi demonstrarea importanţei

muncii pe care o depun şi a ceea ce se poate realiza cu ajutorul serviciilor acestora;

b) Servicii – publicul trebuie să ştie în ce constau aceste servicii şi trebuie convins să apeleze la

ele;

c) Colectarea de fonduri;

d) Angajarea de voluntari.

III. Publicitatea

Publicitatea personală şi promovarea spectacolelor sunt componente ale activiţăţii de

relaţii publice care se aseamănă foarte mult cu ceea ce întruchipează în mod tradiţional genul de

publicitate făcută spectacolelor şi artiştilor. Acest gen de muncă presupune contacte frecvente cu

mass-media (prin telefon, poştăetc.) sau personale. Obiectivul principal al expertului în relaţii publice îl constituie crearea unui renume uşor recunoscut de către public. În privinţa promovării

unor personalităţi (vedete, staruri, celebrităţi etc.) impactul televiziunii este uriaş.

IV. Afacerile publice, armata şi politica

Multe persoane fac o carieră frumoasă în domeniul relaţiilor publice, lucrând pentru

agenţii guvernamentale, categorii ale forţelor armate (navale, aeriene, terestre) sau personalităţi

politice. Administraţia centrală sau locală, organismele legislative sau ale justiţiei trebuie să îşi

explice activitatea în faţa contribuabililor care sprijină această activitate şi să îi ajute pe aceştia să

beneficieze de serviciile pe care le oferă.

Acest lucru este realizat de unii specialişti, cunoscuţi sub numele de agenţi de informaţii

publice sau agenţi de probleme.

V. Instituţiile de învăţământ

Printre direcţiile în care acţionează specialiştii în relaţii publice din universităţi putem

menţiona:

a) Relatarea ştirilor – difuzarea către mass-media a informaţiilor despre evenimente şi

personalităţi din campus;

b) Publicaţii – pregătirea periodicelor, a broşurilor şi cataloagelor;

35


36/54

c) Munca de contactare a absolvenţilor – activităţi diverse, inclusiv tururi de vizitare a

campusuluipentru absolvenţi mai vechi sau alţi vizitatori;

d) Relaţii cu conducerilela nivel naţional sau local;

e) Colectare de fonduri – solicitarea de sponsorizări sau donaţii de la fundaţii, absolvenţi,

conducerile locale sau centrale sau de la grupuri de interese speciale. Această activitate

este vitală pentru creşterea cotei de autofinanţare a instituţiei.

f) Recrutareade noi studenţi;

g) Promovarea relaţiilor internecu universitatea, facultăţile şi personalul propriu.

VI. Lobby-ul

Activitatea de lobby reprezintă o metodă de comunicarea dezideratelor diferitelor grupuri

de interese, de interrelaţionare a acestor grupuri cu persoane importante în cadrul procesuluidecizional. Practica ţărilor cu o mai veche tradiţie în ceea ce priveşte activitatea de lobby poate fi

redată astfel: "Lobby înseamnă 90% informaţie şi 10% transpiraţie...".

Majoritatea teoreticienilor consider că pentru localizarea ei trebuie să fie îndeplinite

cumulative trei elemente:

a) Existenţa unui grup sau a unei comunităţi organizate în interiorul acestuia, manifestându-

se o solidaritate minimal diferită de o simplă mişcare "spontană şi efemeră";

b) Cunatificarea interesului comun şi apărarea acestui interes prin exerciţiul reprezentării;

c) Exercitarea influenţei volitive – conform unui plan de acţiune – asupra punctelor nodale

demanifestare a autorităţii publice politice sau administrative.

Activităţile de lobby sau advocacy se desfăşoară sau se potdesfăşura pe mai multe niveluri:

• local;

• naţional;

• regional;

• internaţional.

La nivel local putem identifica şi în România rudimente ale activităţilor de lobby,

inclusive formalizarea unor instrumente de lobby. În general, aceste activităţi se referă la relaţia

organizaţiilor neguvernamentale cu administraţia locală şi, eventual, cu prefectura.

36


37/54

La nivel naţional există multe federaţii sau grupuri de lucru care fac presiuni asupra

Parlamentului sau Guvernului, fără a constata însă o formalizare a acestora. Un exemplu este

dialogul tripartit din cadrul Consiliului Economico-Social (CES) – unde partenerul cercurilor

decizionale este reprezentat de sindicate. Acest instrument este formalizat printr-un act al

guvernului.

La nivel internaţional există unele organizaţii neguvernamentale sau grupuri de lucru,

prezentepe arena lobby-ului european şi american. Majoritatea activează prin intermediul

reţelelor internaţionale din care fac parte, acestea având structuri şi mecanisme permanente de

reprezentare la Washington, Haga, Bruxelles, Luxemburg şi Strasbourg.

Instituţii pentru relaţii publice

Există două tipuri fundamentale de operatori:

⇒ Departamentele de relaţii publice;

⇒ Firmele de consultanţă în probleme de relaţii publice.

Departamentele de relaţii publice

Rolul departamentelor

Departamentele publice au activat în slujba companiilor şi a organizaţiilor. Relaţiilemass-media şi publicitatea produsului domină încă în mare măsură activitatea ultor departamente

corporatiste de relaţii publice.

CREŞTEREA PRESIUNII ASUPRA AFACERILOR

Necesitatea ca orice conducere a unei organizaţii să aibă la îndemână sfatul

prof esioniştilor în relaţii publice pentru formularea planurilor strategice ale organizaţiei.

Factorii care au contribuit la aprecierea activităţii de relaţii publice:

a) concurenţa tot mai acerbă a firmelor străine; b) încercă ri dure de preluare de că tre alte firme;

c) ochiul mai atent al mass-media care subliniază adesea necesitatea sincerităţii, cinstei şi

transparenţei.

37


38/54

POZIŢIA DE ACTIVIST

În mediul de afaceri, numeroase firme au renunţat la pasivitate, ele însele asumându-şi

rolul de activişti. Un departament corporatist de relaţii publice ar trebui să atragă atenţia mass-

media când se fac greşeli în privinţa materialelor difuzate sau publicate. Reprezentatul de relaţii

publice trebuie să facă cereri ferme de publicare sau de mediatizare radio şi TV a greşelilor

grosolane care pun într-o lumină proastă organizaţia în cauză. Unele ziare dispun de un spaţiu

special destinat dezminţirilor.

Conducerea

Conducerea de vârf a corporaţiilor aşteptată mult mai multe de la departamentul său de

relaţii publice decât simple comunicate de presă sau forme de contact cu mass-media. Se au în

vedere următoarele aspecte: A. Analiza informaţiei – Membrii departamentului de relaţii publice ar trebui să activeze ca

analişti de informaţii şi publicişti care să informeze despre clienţii invitaţi la o rundă de

convorbiri (negocieri) sau alte evenimente publice.

B. Probleme de conducere – Personalul de relaţii publice trebuie să înregistreze şi să

interpreteze tendinţe sociale şi apoi să anticipeze problemele înainte ca acestea să ajungă

la adevărate conflicte.

C. Educaţie – Personalul de relaţii publice joacă un rol educaţional important în înţelegerea

de către conducere a modului în care funcţionează mass-media şi a rolului pe care aceasta

îl îndeplineşte în societate.

D. Instruirea – Personalul de relaţii publice consiliază conducerea asupra modului în care

poate să prezinte, în mod eficient, publicului, poziţia organizaţiei.

E. Specialistul în management – Personalul de relaţii publice, cel puţin acela care aspiră la

un post de decizie într-o organizaţie, trebuie să înţeleagă concepte de genul:

managementul prin obiective, alocarea resurselor, supravegherea personalului şi

utilizarea instrumentelor de comunicare, superioare din punct de vedere al performanţei.

Obiectivele de conducere

Teoria tradiţională a managementului împarte organizaţia după următoarele funcţii de

urmărire a obiectivelor de conducere:38


39/54

a) sugestii, recomandări şi consiliere (staff function);

b) supraveghere, delegarea autorităţii şi misiunii de lucru (line function).

Puterea şi influenţa unui departament de relaţii publice derivă, în mod obişnuit, din liberul

acces la conducerea care face uz de sfaturile şi recomandările primite pentru formularea politicii

companiei. Acesta este motivul pentru care relaţiile publice (ca şi alte funcţii care confer sugestii,

recomandări şi consultanţă) se plasează în posturi înalte de conducere.

Experţii în management afirmă că funcţiile având specificul de a oferi sugestii,

recomandări şi consultanţă din cadrul unei organizaţii acţionează la niveluri diferite de influenţă

şi autoritate. La nivelul cel mai de jos, aceste funcţii pot fi doar de consultanţă: conducerea cu

funcţii de supraveghere, delegarea autorităţii şi misiunii de lucru nu are obligaţia de a urma

recomandările şi, cu atât mai puţin, de a le solicita.Un alt nivel de relaţie de consultanţă este denumit autoritate cooperatistă.

Fricţiunile apar inevitabil, între cei cu supravegherea, delegarea de autoritate şi misiunile

de lucru şi cei cu sugestiile, recomandările şi consilierea. Pro blemele rezultă din conflicte de

personalitate, orientare şi funcţie. Cercetările au demonstrate că cei ce se ocupă de supraveghere,

delegarea de autoritate şi misiunile de lucru sunt mai preocupaţi de progresul companiei şi că

viitorul lor este strâns legat de loialitatea arătată organizaţiei.

Pe de altă parte, cei care se ocupă cu sugestiile, recomandările şi consultanţă sunt

interesaţi mai degrabă de progresul profesional fie el ingineresc, de cercetare ştiinţifică,

publicitate, marketing sau relaţiipublice. Aceştia se identifică mai degrabă cu profesia decât cu

organizaţia.

Personalul juridic se ocupă de efectul posibil al oricărei declaraţii publice privind un

process aflat în curs sau iminent. Ca urmare, juriştii îi fac adesea pe cei de la relaţii publice să se

simtă frustraţi datorită faptului că le cer revizuirea, uneori exagerată, a relatărilor de presă.

Administratorii de personal consider că ei ar trebui să conducă fluxul informaţional, iar

cei de la relaţii publice susţin că nu se poate desfăşura o activitate externă de relaţii publice dacă

nu se realizează în acelaşi timp şi o comunicare eficientă cu angajaţii.

Sugestii pentru evitarea formării de fricţiuni între departamente:

39


40/54

a) Reprezentaţi ai departamentelor ar trebui să facă parte din diferite comitete importante,

care să le dea posibilitatea să schimbe informaţii;

b) Şefii departamentelor ar trebui să aibă funcţii echivalente, pentru ca nici unul să nu

submineze autoritatea celuilalt;

c) Toţi şefii de departamente ar trebui să fie subordonaţi aceluia şi şef superior în aşa fel

încât, înainte de lucrarea deciziei să fie cântărite toate punctele de vedere;

d) Contactele regulate, neoficiale ale reprezentanţilor tuturor departamentelor pot contribui

la dobândirea respectului şi a încrederii reciproce;

e) Responsabilităţile fiecărui departament ar trebui formulate în scris. În felul acesta s-ar

evita orice conflict privitor la problema cărui departament îi revine autoritatea de a

comunica cu angajaţii sau, de a modifica o relatare de presă.

În orice organizaţie modernă, relaţiile publice reprezintă o funcţie de conducere, precum

şi de sugestii, recomandări şi consultanţă. Puterea şi influenţa lor se corelează cu doi factori:

1) Primul factor, după cum s-a arătat mai devreme, se referă la faptul că activitatea de relaţii

publice este eficientă doar în condiţiile în care şeful departamentului are acces liber la

conducere şi este reprezentat în comitetele principale de implementare a politicii firmei.

Idealul este ca departamentul de relaţii publice să aibă un rol de consultanţă obligatorie.

2) Al doilea factor îl constituie faptul că şeful departamentului de relaţii publice este egal ca

statut şi funcţie cu şefii celorlalte departamente. Important este ca toţi să aibă aceeaşi

titulatură.

Activitatea în departamente: avantaje şi dezavantaje

Avantajele lucrului într-un sediu corporatist de relaţii publice sunt:

a) salariul (în general bun);

b) beneficii substanţiale privind asigurările sociale, şi medicale;

c) ocazia de a lucra cu un grup de profesionişti de aceeaşi talie;

d) resurse bogate.

40


41/54

Dezavantajele se referă la:

a) un proces complicat de aprobare înainte de producerea sau publicitatea informărilor;

b) lipsa înţelegerii de către conducere a funcţiei relaţiilor publice;

c) în cazul departamentelor mici - lipsa de avansare pe cale ierarhică;

d) implicarea în activităţi de rutină care se schimă prea puţin de-a lungul unei anumite

perioade de timp.

Firmele de relaţii publice

Firmele oferă următoarele servicii:

a) Instruirea personalului – Persoanele din conducerea executivă sunt instruite în privinţa

activităţilor legate de probleme publice, inclusiv în ceea ce priveşte aspectul, ţinta, modul

de adresare etc.; b) Cercetare şi evaluare – Măsurarea ştiinţifică a atitudinilor şi percepţiilor publicului;

c) Instrumente diversificate de comunicare – Modul de pregătire şi distribuire a

prezentărilor de diapozitive, casete-video, broşuri, circulare pentru informarea angajaţilor

şi altor materiale;

d) Crize de comunicare – Consultanţă oferită conducerii privitor la ce trebuie să spună şi să

facă în cazuri grave cum ar fi scurgerile de petrol sau retragerea de pe piaţă a unui produs

cu probleme;

e) Analiza mass-media – Pentru expedierea anumitor mesaje către un anumit segment de

populaţie sunt luate în considerare cele mai potrivite mijloace de comunicare;

f) Relaţiile cu comunitatea – Conducerea instituţiei este sfătuită privitor la căile de a obţine

sprijinul public şi oficial pentru acceptarea unor proiecte de tipul construirii sau extinderii

unei fabrici;

g) Promovarea unui produs – Reprezentanţilor unei firme li se dă acces să vorbească în

cadrul unei emisiuni radio sau TV; sunt oferite mass-media articole sau lucrări de artă

pentru a fi tipărite;

h) Managementul evenimentelor – Se planifică şi se ţin conferinţe de presă, festivităţi de

celebrare, simpozioane, forum-uri naţionale etc;

41


42/54

i) Probleme publice – Se pregătesc materialele pentru audierile la guvern pentru mărturiile

depuse în faţa comitetelor legislative şi se realizează informări pe probleme de fond;

j) Comunicarea cu angajaţii – Se discută cu conducerea modalităţile de a motiva angajaţii

şi de mărire a productivităţii;

k) Poziţia companiei – Se oferă sfaturi privind programele de identitate corporatistă prin

care se stabileşte locul pe piaţă a acelei companii şi produselor sale;

l) Relaţii financiare – Conducerea primeşte consultanţă privind modalităţile de evitare a

preluărilor de către o altă firmă, comunicarea eficientă cu acţionarii, analiştii financiari şi

investitorii.

MISIUNEA EXPERTULUI

Calităţile expertului în relaţii publice:

• scriitor talentat;

• bun orator;

• bun profesionist;

• maturitate;

• echilibru;

• aspect fizic plăcut;

• instruire în relaţii publice; • bun comunicator;

• diplomat;

• spontan;

• descurcăreţ;

• dinamic, echilibrat;

• discret, loial;

•

capacitatea de a se pune în postura celuilalt;• bun observator al detaliilor;

• bun organizator;

• capacitatea de a înţelege filosofia, viziunea conducerii;

• capacitatea de a se exprima clar şi concis;

42


43/54

• să accepte să rămână un anonim în spatele scenei.

Defectele expertului în relaţii publice:

prea independent – incapabil de a face compromisuri;

o supra-apreciere a talentului său scriitoricesc – de unde imposibilitatea de a accepta

ideea unor aprobări necesare;

dorinţa de a avea un program fix;

incapabil să accepte desele zile lungi şi obositoare de muncă (preferinţăpentru programul

de 8 ore);

dorinţa de evidenţiere şi de a nu rămâne anonim.

Atribuţiile asistentului în relaţii publice:

• reportaje şi articole pentru publicaţiile spitalului;

• buletine;

• relatări de presă;

• răspunsuri la întrebările presei despre pacienţi;

• fotografii;

• graf ică şi muncă de editor;

• asistenţă pentru prezentarea şi designul materialelor destinate mass-mediei;• organizarea unor evenimente speciale (planificarea, publicitatea, supravegherea şi

evaluarea rezultatelor).

Atribuţiile unui „relaţionist”:

o relatări de presă;

o circulare;

o întruniri şi convenţii;

o buletine informative despre evenimente programate;

o evenimente speciale;

o fotocopierea unor cadre necesare montării unui film de publicitate;

o publicitate de produs;

43


44/54

o articole de revistă;

o publicitatea pentru reviste sau ziare comerciale.

Funcţiile expertului în relaţii publice:

a) Management de consultanţă privind atitudinile, problemele, neînţelegerile şi nevoia de

informare a tuturor persoanelor care intră în contact cu organizaţia;

b) Management de consultanţă privind tendinţele şi tipologiile generale ale oamenilor;

c) Furnizarea unei perspective asupra punctului de confluenţă a structurilor sociale şi

economice şi modul în care organizaţia le poate face faţă;

d) Sprijin în elaborarea politicilor prin furnizarea unor opinii lucide referitoare la reacţiile

oamenilor şi cântărirea efectelor probabile ale diferitelor variante, determinându-le pe

cele mai eficiente;e) Conducerea diferitelor planuri şi activităţi ale organizaţiei şi furnizarea unor opinii

privind posibilele lor efecte pe termen scurt şi lung;

f) Utilizarea comunicării sub toate aspectele ei, inclusiv prin implicare personal pentru a

adduce organizaţia în consonanţă cu atitudinile publicului. Acest lucru presupune calităţi

deosebite, dintre care cea mai important este o abilăutilizare a limbajului;

g) Medierea neînţelegerilor şi conflictelor apărute între organizaţie şi orice segment de

populaţie, prin îndeplinirea rolului de catalizator şi intermediar şi apoi conducerea

activităţii de comunicare în aşa fel încât să se ajungăla r ezultatele cele mai bune cu

putinţă;

h) Planificarea, pregătirea şi conducerea tuturor funcţiilor de comunicare (de obicei ca

urmare a tuturor consideraţiilor prezentate anterior) dintre organizaţie şi toţi clienţii

acesteia;

i) O mare atenţie la reacţiile apărute ca urmare a tuturor acţiunilor şi comunicărilor

organizaţiei, evaluarea celor ce se petrec în climatul social pentru a putea oferi conducerii

o viziune asupra evenimentelor în curs şi pentru a putea ajuta la adaptarea procesului în

conformitate cu acestea

44


45/54

Etica în relaţiile publice

În cadrul comportamentului uman etica este o componentă importantă a activităţii de

relaţii publice. Etica se refer ă la sistemul de valori conform căruia o persoană hotăr ăşte ce este

bine şi ce este r ău, drept sau nedrept, îndreptăţit sau neîndreptăţit. Etica se face simţită în

comportamentul moral din anumite situaţii. Comportamentul individual nu se măsoar ă numai în

funcţie de propria conştiinţă, ci şi după norma acceptată social, profesional sau în

Relaţii Publice - Note de Curs

Documents

Transcript of Relaţii Publice - Note de Curs