Conspect Econ Agrara

Tema 1. Obiectul şi conţinutul economic al disciplinei „Economia agrară”.

1.1. Obiectul ştiinţei „Economia agrară” şi rolul ei în sistemul ştiinţei economice.1.2. Bazele metodologice de cercetare în economia agrară.1.3. Particularităţile şi rolul agricuturii în economia naţională.

-1-Obiectul ştiinţei „Economia agrară” şi rolul ei în sistemul ştiinţei economice.

Cuvântul “Economia” provine din limba greacă “oikos” - casă, gospodărie casnică şi “nomos” – lege, adică cuvântul “oikonomia” înseamnă legea gospodăriii, măiestria (iscusinţa) gospodăririi raţionale, chibzuite, economice, calculate.

În prezent cuvîntul “economia” are câteva înţelesuri:1) Prin “economia” se înţelege starea forţelor de producere a societăţii sau a unei ramuri,

de exemplu, care îndestulează necesitatea societăţii cu bunurile materiale ca rezultat al activităţii oamenilor. Ex: starea generală de dezvoltare a economiei ţării, starea economică a industriei, a transportului, a agriculturii, totalitatea ramurilor economice naţionale,

2) Economie este totalitatea relaţiilor obşteşti în care se includ oamenii în procesul de producere. Ex: economia relaţiilor de piaţă, economia unei forme de gospodărire . Astfel de relaţii sunt numite relaţi de producţie. Ele sunt reglementate de legile economice. Legea economică este expresia abstractă a raporturilor esenţiale, cauzale, funcţionale, atît din interiorul fenomenelor economice cît şi dintre acestea.

3) Economie este ştiinţa, care studiază forţele de producere şi relaţiile de producere, deci studiază economia naţională în întregime sau a unei ramuri aparte.

După diapazonul şi obiectele cercetărilor, economia se divizează în:1. Macroeconomia studiază procesele economice la nivel de societate : dezvoltarea

economică, VPN (valoarea producţiei naţionale), venitul naţional, inflaţia, bugetul de stat etc.2. Microeconomia studiază procesele, fenomenele economice, care au loc la nivel de

întreprindere, asociaţii, firme şi alte formaţii. Scopul microeconomiei este de-a analiza relaţiile de producere în condiţiile de piaţă, repartizare, schimb utilizare, precum şi legăturile reciproce dintre diferite forme de proprietate şi stat.

3. Economia întreprinderii studiază mecanismul funcţionării întreprinderii ca organizaţiile de producere şi comercială, studiază potenţialul de producere – resursele de muncă, mijloacele fixe şi activele curente, formele de organizare a producerii producţiei, planificare şi programarea, finanţarea ş.a.

4. Economia diferitor ramuri este ştiinţa care cercetează formele specifice de manifestare a legilor economice în diferite ramuri ale economiei naţionale, studiază forţele de producere în concordanţă cu relaţiile de producere în aceste ramuri, ţinând cont de formarea sferei de piaţă. (Ex: economia industriei, transportului, construcţiei, comerţului, agriculturii etc.)

Economia agrară este ştiinţa care studiază relaţiile de producere şi mecanismul funcţionării legilor economice şi formele lor de manifestare în sectorul agrar.

Economia agrară studiază particularităţile din sectorul agrar, legităţile de dezvoltare a forţelor de producere şi relaţiile economice, care sunt generale pentru toate ramurile economiei naţionale, cît şi legităţile specifice numai agriculturii ca o ramură de producere a bunurilor materiale.

Fundamentul acestei ştiinţe este Economia politică.Economia agrară foloseşte pe larg în cercetările şi recomandările sale datele ştiinţelor

agronomice, tehnice, zootehnice ş.a. De exemplu, se studiază dacă corespunde condiţiilor climaterice creşterea unor anumitor feluri de culturi într-o zonă sau alta, sau majorarea productivităţii culturii la 1 ha în urma unor măsuri agrotehnice. Se studiază cum influenţează folosirea maşinilor sau tehnicii asupra productivităţii muncii şi asupra costului producţiei, se calculează eficienţa economică a folosirii mijloacelor tehnice. Se analizează, de exemplu, creşterea productivităţii vacilor ca rezultat a implementării unei raţii mai calitative, ştiinţific argumentată.

2

Economia agrară regulat întrebuinţează datele altor ştiinţe economice ca:A) Statistica agrară - pentru studierea şi generalizarea materialelor, pentru a determina

tendinţa dezvoltării ramurii;b) Geografia economică - pentru a amplasa şi specializa producţia;c) managementul producţiei în întreprinderile agricole – pentru a găsi rezervele de

majorare a eficienţei în agriculturăd) Contabilitatea – pentru analiza activităţii întreprinderiie) Marketingul – pentru studierea relaţiilor dintre producerea produselor şi piaţa de

consum.La rândul său economia agrară este baza metodică şi metodologică pentru aşa ştiinţe ca:

organizarea şi planificarea producerii, evidenţa contabilă, managementul unităţilor agricole, marketingul agrar, analiza activităţii economice etc.

Obiectul de studiu este:1. agricultura ţării, zonelor2. comportamentul oamenilor (care in viaţa reală se prezintă ca agenţi economici).3. resursele limitate şi necesităţile limitate ale omului, familiei, firmei şi societăţii.4. crearea bogăţiei şi mecanismul ei de distribuţie5. procesele schimbului şi consumului de bunuri materiale şi servicii6. nivelele macro- şi micro- ale sistemului economic.7. organizarea producţiei muncii şi gestiunii şi relaţiile social-economice dintre oameni8. integrarea internaţională şi relaţiile economice universale, etc.

Sarcina din faţa agriculturii este asigurarea populaţiei cu produse alimentare. În condiţiile economiei de piaţă această sarcină poate fi soluţionată numai pe calea sporirii eficienţei economice a producerii producţiei agricole.

Sarcinile economiei agrare:1. Elaborarea bazelor economice de dezvoltare a ramurii în condiţiile pieţei şi metodelor efective de gospodărire; 2. Argumentarea existenţei diferitor forme de proprietate şi aprecierea activităţii lor de producere şi condiţiile de concurenţă;3. Elaborarea măsurilor economice îndreptate la utilizarea mai efectivă a fondurilor funciare, a mijloacelor de producţie şi a resurselor de muncă în agricultură;4. Argumentarea direcţiilor prioritare a investiţiilor capitale în agricultură şi utilizarea lor;5. Elaborarea metodelor pentru determinarea eficienţei economice a folosirii maşinilor noi, tehnologiilor progresive, a ameliorării pământului etc6. Elaborarea recomandărilor nivelurilor optime de amplasare şi specializare a agriculturii ţinând cont de conjunctura pieţei;7. Elaborarea direcţiilor principale de intensificare a ramurii în baza implementării ajunsurilor progresului tehnico-ştiinţific şi folosirii tehnologiilor cu resurse economicoase;8. Cercetarea întrebărilor despre formarea preţurilor, a costului producţiei, a rentabilităţii unor ramuri aparte şi a producerii producţiei în întregime.9. Cercetare gradului de necesitate şi direcţiilor de reglementare de către stat a producerii producţiei agricole.10. Studierea noilor fenomene în dezvoltarea agriculturii.

3

- 2 –Bazele metodologice de cercetare în economia agrară

Metoda în orice ştiinţă determină conţinutul şi consecutivitatea cercetărilor ştiinţifice, caracterul expunerii şi folosirii rezultatului lor.

Metodologia reprezintă ştiinţa despre metodele de cunoaştere a unor sau altor fenomene ale naturii, societăţii şi gîndirii.

Metodologia ştiinţei economice - ştiinţa despre metodele de cunoaştere a proceselor vieţii economice.

Economia agrară ca şi alte ştiinţe economice foloseşte următoarele metode de cercetare:1. Metoda economico - statistică – sa studierea fenomenelor şi proceselor în masă, prin intermediul datelor în cifre. Principalele sunt: observarea, gruparea, mărimile medii, mărimile relative, indici economici, metoda corelativă-regresivă, reprezentarea grafica a datelor ş.a. 2. Metoda monografică - această metodă dă posibilitatea de a studia detaliat experienţa unor gospodării tipice, fruntaşe. Metoda dată permite de-a evidenţia, elemente progresive, noi.3. Metoda economico-constructivă - se foloseşte la planificarea şi prognozarea dezvoltării agriculturii. În baza normativelor elaborate se determină procesele tehnologice, se stabileşte rezultatul final din punct de vedere economic.4. Metoda experimentală - se întrebuinţează pentru cercetarea influenţei diferitor factori la variaţia fenomenelor şi legităţilor de dezvoltare. Se studiază eficienţa folosirii tehnicii noi, tehnologiilor, organizării raţionale ale proceselor de producţie, prin experimente.5. Metoda de bilanţ – metoda de coordonare şi corelare a tuturor indicatorilor care reflectă esenţa fenomenului sau a procesului. Se foloseşte la elaborarea diferitor planuri, mai ales a planului bussines.6. Metoda economico- matematică - această metodă se foloseşte la studierea fenomenelor economice complicate, determinate de o mulţime de factori. În timpul de faţă o răspândire largă o au metodele matematice cu folosirea maşinilor electronice de calcul. Metoda dată este utilizată pentru rezolvarea problemelor de optimizare a procedurii producţiei agricole, alcătuirea modelelor economice a proceselor şi fenomenelor, alegerea variantelor optimale de managerie, ş.a.7. Metoda de observare - se utilizează pentru culegerea datelor referitor la fenomenele de masă, după un anumit plan sau unui program bine întocmit preventiv.

-3-Particularităţile şi rolul agricuturii în economia naţională.

Agricultura reprezintă ramura economică în care se produc bunuri materiale, hrană pentru societate (omul cultivă plante şi creşte animale folosind diferite mijloace de producţie şi tehnologii), precum şi materii prime pentru producerea diferitor produse nealimentare.

Agricultura se împarte în 2 grupe de ramuri:1)ramuri ale producţiei vegetale2)ramuri de creştere a animalelor(zootehnie).În ansamblu economiei naţionale agricultura reprezintă una din ramurile de mare

importanţă, menită să contribuie într-o măsură mare la creşterea economiei ţării.Din suprafaţa totală a terenurilor Republicii Moldova terenul agricol ocupă 75%. Cota

parte a valorii adăugate a producţiei agricole (în preţurile curente) în Produsul Intern Brut (PIB) constituie 21%, iar împreună cu valoarea producţiei primită de la industria prelucrătoare cota este 50%. În ramura agriculturii sînt ocupaţi aproximativ 50% din toată populaţia aptă da muncă.

Un nivel foarte înalt de activitate de muncă a populaţiei în agricultură vorbeşte despre:1) importanţa ramurii date în economia naţională;2) dependenţa material-economică a jumătate din numărul de populaţie aptă de muncă a

ţării de nivelul de dezvoltare a agriculturii;3) dorinţa de a conserva spaţiul locativ rural tradiţional;4) necesitatea asigurării securităţii alimentare pe plan naţional;

4

Indicatorii care cel mai bine caracterizează nivelul de dezvoltare a sectorului agrar, sînt: 1) dinamica valorii producţiei agricole.2) exportul producţiei .

Cu trecerea la economia de piaţă factorii principali, care reţin majorarea producţiei agricole sunt limitarea resurselor de producere.

Economia naţională a ţării – prezintă un ansamblu de legături reciproce a diferitor ramuri-industria, agricultura, construcţia, transportul, comerţul şi alte ramuri de producţie materială şi de deservire. Toate aceste ramuri sunt nemijlocit unite între ele şi compun unicul organ al economiei ţării.

Agricultura se dezvoltă în strânsă legătură cu toate ramurile economiei naţionale şi mai întâi de toate cu industria. Ea îndestulează agricultura cu toate mijloacele de producţie, diferite materiale, transporturi, construcţii:

La rândul său dezvoltarea industriei, ca şi alte ramuri a economiei naţionale, în mare parte depinde de prezenţa agriculturii în economie. Industria poate cu succes să se dezvolta numai în condiţiile când muncitorii şi slujbaşii sunt îndestulaţi cu produse alimentare şi atle produse căpătate pe baza agriculturii.

Importanţa agriculturii ca ramură şi locul ei în economie pot fi apreciate şi pe baza funcţiilor economico-sociale pe care le îndeplineşte.

I. Asigură întreaga populaţie cu hrană, cu produse, care se produc în mod natural (fructe, legume, seminţe, rădăcini de plante, animale, care se vînează şi produse ale acestora) şi produse nealimentare (blănuri, lână, părul).

II. Asigură industria prelucrătoare (alimentara, uşoară) cu materie primă, contribuind în acest fel la dezvoltarea economiei în general. Nivelul de dezvoltare şi diversitatea industriilor prelucrătoare depind nemijlocit de volumul şi sortimentul de materii prime furnizate de către agricultură.

III. Agricultura asigură forţa de muncă pentru alte ramuri, pe măsura înzestrării ei cu mijloace de producţie, a dezvoltării celorlalte ramuri în care se creează noi locuri de muncă.

IV. Ramura agriculturii achiziţionează mijloace de producţie, materiale şi servicii din celelalte ramuri ale economiei (folosesc tractoare, combine, îngăşăminte, pesticide ş.a,).În afară de acesta, cu creşterea nivelului de trai al producţiei rurale sporeşte cererea de bunuri de consum de provenienţă industrială. Aşadar, agricultura reprezintă o importantă piaţă de desfacere, stimulând producţia industrială.

V. Asigură dezvoltarea altor ramuri ale economiei prin transferarea pe diferite căi ( impozite, taxe, politica preţurilor, etc) a unei părţi din acumulări.

VI. Agricultura reprezintă o importantă ramură aducătoare de devize pe baza producţiei marfă destinată pieţei mondiale.

Cu privire la locul agriculturii în economie au fost elaborate numeroase teorii şi păreri, unele diametral opuse.

Sistematizându-le, rezultă două tendinţe:1)Prima – se referă la faptul că agricultura deţine rolul principal în economie, ca

urmare a faptului că pământul este unica sursă de bogăţii naturale, iar agricultura singura ramură productivă.

2)A doua tendinţă - evidenţiază faptul ca agricultura are un rol secundar în economie motivat de faptul, că ritmul de dezvoltare şi nivelul productivităţii muncii sunt mai reduse decât în alte ramuri a economie naţionale (industrie, construcţie, transport, comerţ ş.a.) şi că agricultura nu se poate dezvolta fără sprijinul celorlalte ramuri (în special fără ajutorul industriei, care-i asigură mijloace de producţie şi diferite materiale, transporturile, construcţiile, etc).

Părerile cele mai noi bazate pe practica analizei profunde ştiinţifice, evidenţiază faptul că într-adevăr agricultura nu se poate dezvolta fără sprijinul celorlalte ramuri, dar toate celelalte ramuri (neagricole) îşi datorează existenţa ca urmare a:

1)prezenţei agriculturii în economie (sub aspectul că asigură mijloacele de existenţă).2)Că între toate ramurile economiei se stabilesc raporturi de reciprocitate.

5

Deci se evidenţiază rolul hotărâtor al agriculturi în dezvoltarea economică fără a minimaliza rolul celorlalte ramuri.

Practica ţărilor înaintate din punct de vedere economic demonstrează acest lucru că agricultura reprezintă ramura principală., iar o bună parte din producţie face obiectul pieţei mondiale.

Particularităţile agriculturii ca ramură

Ca ramură economică, agricultura se deosebeşte fundamental de celelalte ramuri nu numai prin rolul, locul, funcţia şi structura ei, ci şi prin anumite particularităţi specifice:

1. Prima – Agricultura reprezintă ramura în care energia cinetică a soarelui este transformată în energia potenţială, în procesul de fotosinteză de către plantele verzi.

2. În al doilea rând agricultura foloseşte pământul (stratul de la suprafaţa solului ca principal mijloc de producţie).

Agricultura este singura ramură a economiei naţionale unde pământul nu este numai un mijloc de producţie, dar şi un obiect de muncă. Întrebuinţarea corectă a pământului nu aduce la micşorarea fertilităţii , ea poate fi mărită, pe când altele mijloace se uzează.

3. Agricultura este o ramură, unde în calitate de mijloace de producţie se întrebuinţează organismele vii-plantele şi animalele, dezvoltarea cărora este subordonată legilor biologice.

4. Perioada de producere a producţiei nu coincide cu timpul lucrului, iar mijloacele de producţie şi resursele de muncă se întrebuinţează mai mult pe sezoane .

5. Principalele mijloace de producţie sunt livrate în agricultura din industrie.Prin urmare dezvoltarea bazei tehnico-materiale în agricultură este strâns legată cu

industria. Pentru îndeplinirea lucrărilor maşinile se mişcă, iar în alte ramuri spaţiul pământului ocupat comparativ este mai mic şi maşinile în lucru nu se mişcă.

6. La rezultatele din agricultură acţionează condiţiile naturale şi climaterice, care într-o măsură mare influenţează la amplasarea şi specializarea ramurii.

În agricultură condiţiile de lucru depinde de condiţiile naturale, iar eficienţa producţiei - de îndeplinirea lucrărilor în termine optime. Nerespectarea termenilor agrotehnice ale semănatului, ale cultivării şi recoltării culturilor agricole, pot micşora considerabil recolta.

7. O bună parte din producţia produsă în agricultură se foloseşte înăuntru ramurii şi se include în ciclul următor al producerii ca mijloc de producere (seminţe, furaje, ş.a.), precum în industrie materia primă se achiziţionează din alte ramuri.

Particularităţile prezentate, precum şi altele, reprezintă o cerinţă, de care este necesar de ţinut cont în organizarea şi desfăşurarea activităţii unităţilor agricole cu scopul de-a obţine rezultate înalte.

6

TEMA 2. FORMAREA RELAŢIILOR DE PIAŢĂ ÎN COMPLEXUL AGROINDUSTRIAL.

2.1. Necesitatea obiectivă şi scopul reformei agrare. 2.2. Conţinutul economic, componenţa şi structura complexului agroindustrial. 2.3. Produsul final şi mecanismul economic a CAI.

-1-Necesitatea obiectivă şi scopul reformei agrare

Necesitatea reformei agrare a fost condiţionată de criza agrară îndelungată, care a început încă din anii 70. Dacă în anii 1966-1970, creşterea anuală a volumului producţiei agricole constituie în mediu 5%, apoi în anii 1986-1990 s-a redus pînă la 0,9%. În afară de aceasta în agricultură un timp îndelungat se comiteau pierderi de producţie, mai ales în pomicultură, legumicultură şi viticultură.

O perioadă foarte îndelungată a fost complet negată dezvoltarea relaţiilor marfă-bani între sfera a doua şi prima a complexului agroindustrial, care a dus la înrăutăţirea situaţiei economice a întreprinderilor agricole.

Scopul reformei agrare constă în schimbarea radicală a relaţiilor economice, organizatorice şi juridice existente la sat, satisfacerea necesităţilor populaţiei cu produse alimentare în asortiment şi de calitatea respectivă, stimularea exportului producţiei complexului agroindustrial, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, a protecţiei sociale, creşterea nivelului de trai şi ameliorarea situaţiei ecologice.

Principalele direcţii ale reformei agrare sunt:1. Reorganizarea relaţiilor de proprietate asupra pămîntului şi a altor mijloace de

producţie.2. dezvoltarea şi reorganizarea formelor existente şi crearea formelor noi de organizare a

producţiei agricole în dependenţă de efectul primit şi competitivitatea lor.3. Formarea relaţiilor de piaţă atît înăuntrul sferei agrare cît şi în agricultură şi alte sfere a

economiei naţionale.4. reorganizarea programului social de dezvoltare a satului.

Concepţia reformei agrare şi dezvoltării social-economice a satului a fost adoptată de parlamentul Republicii Moldova în februarie 1991.

-2-Conţinutul economic, componenţa şi structura complexului agroindustrial

Reproducţia lărgită şi legăturile complicate au influienţat la formarea complexului a economiei naţionale a ţării, iar în interiorul lui a diferitor complexe care unesc în mod funcţional mijloacele de producţie pentru fabricarea unora sau altora produse finale. Cel mai mare dintre ele este complexul agro-industrial, el este format pe baza diferitor ramuri industriale izolate şi a agriculturii care organic au legături reciproce şi se orientează la acelaşi scop final.

Complexul agro-industrial (CAI) reprezintă ansamblul ramurilor Economiei Naţionale integrate într-o sarcină comună pentru a îndestula cerinţele ţării cu produse alimentare şi materii prime agricole.

În componenţa CAI intră ramurile care se specializează la:- producerea produselor agricole- prelucrarea lor şi realizarea mijloacelor de producţie pentru agricultură- industria de prelucrarea şi deservire a lor.

La formarea producţiei complexului agro-industrial participă cca 80 ramuri a economiei naţionale, însă în CAI ca un obiectiv sinestătător de producţie intră numai acele ramuri care economic şi tehnologic sunt strîns legate şi iau nu numai în procesul de producţie, dar şi îndestulează aceste procese cu tehnica necesară şi ducerea producţiei finale pînă la consumator.

Necesităţile principale de dezvoltare a CAI sunt:1. apropierea nivelului de consum a produselor alimentare de normele ştiinţifice argumentate2. îndestularea cerinţelor populaţiei cu mărfuri nealimentare din materia primă agricolă.

7

3. restructurarea producţiei populaţiei cu mărfuri nealimentare.4. restructurarea producţiei agro-industriale la forma intensivă de dezvoltare care asigură

sporirea fabricării producţiei finale.5. folosirea raţională a potenţialului de producţie şi sporirea pe această bază a eficienţei

economice a producerii producţiei agricole.CAI este format din trei sfere:I sferă include ramurile care îndestulează CAI cu mijloace de producţie (construcţia

tractoarelor, maşinilor agricole şi a utilajului, reparaţia mijloacelor de mecanizare, producerea îngrăşămintelor minerale şi a mijloacelor chimice, industria microbiologică şi construcţia capitală în cadrul complexului). În această sferă sunt încadraţi în jurul a 6-7% din toţi muncitorii CAI, se utilizează aproximativ 8-9% din mijloacele fixe şi se produc 8-9% din volumul producţiei.

II sferă include nemijlocit agricultura (fitotehnia, zootehnia), întreprinderile silvice, şi sectoarele de lîngă casă a populaţiei. În sfera aceasta sunt încadraţi peste 80% din toţi muncitorii CAI, 72-80% din mijloacele fixe şi se produce 46-48% din volumul producţiei.

III sferă include ramurile care asigură colectarea, prelucrarea produselor agricole şi aducerea lor pînă la consumator. În ea intră industria alimentară, de lapte şi carne, de peşte, de morărit şi nutreţuri combinate precum şi comerţul mărfurilor alimentare. În această sferă sunt încadraţi în jurul la 12-14% din muncitori, se utilizează 21-23% din mijloacele fixe şi se produc 41-45% din volumul producţiei.

În RM. CAI produce anual 55% din producţia globală obştească, în el se exploatează 36% din toate mijloacele fixe şi muncesc 48,5% din toţi lucrătorii Economieinaţionale.

Pentru funcţionarea eficientă a CAI trebuie să fie soluţionate următoarele probleme:1. dezvoltarea diverselor forme de întreprinderi în baza diferitor forme de proprietate2. crearea condiţiilor necesare pentru folosirea raţională a otenţialului de producţie în toate

întreprinderile agricole.3. dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiilor de marfă, trecerea la Economia de piaţă şi

îndestularea pieţei cu mărfuri.4. perfecţionarea structurii investiţiilor capitale5. perfecţionarea structurii teritoriale a CAI , dezvoltarea specializării şi amplasării producţiei

pe zone.Pentru sporirea eficienţei economice a CAI este necesar:

1. cu ritmuri mai mari să fie dezvoltate ramurile industriei care determină progresul tehnico-ştiinţific în CAI.

2. să fie perfecţionată structura CAI care va da posibilitate să se dezvolte ramurile de prelucrare a produselor agricole, baza de păstrare şi transportare a produselor.

Ramura principală a CAI este agricultura care ocupă un loc însemnat în toată Econ. Naţională, însă ea nu se poate dezvolta fără ramurile corespunzătoare ale industriei.

Sarcinile principale ale CAI:1. perfecţionarea relaţiilor economice între ramurile CAI2. dezvoltarea legăturilor CAI cu alte ramuri a economiei naţionale3. determinarea dezvoltării în perspectivă a CAI4. îndeplinirea măsurilor pentru introducerea în procesul de producţie a ajunsurilor

progresului tehnico-ştiinţific.Părţile componente ale CAI sunt complexurile alimentare care se caracterizează cu următoarea

structură:

8

Tabelul 1Volumul producţiei globale

Mijloacele fixe de producţie

Nr. mediu anual de lucrători

Complexul alimentar totalInclusiv:

100 100 100

cerealier 16,2 12,5 10,7Sfecla pentru zahăr 5,8 6,1 5,8Legume, fructe, conserve 2,4 22,4 31,6Struguri, vin 20 19,6 17,8carne 23,2 22,5 14,3lapte 10,9 15,2 18,4Ulei-grăsime 2,2 1,7 1,4

În RM. cea mai mare pondere le revine subcomplexurilor de:A) legume, fructe, conserve,B) carne, C) Struguri- vin.

Aceste 3 subcomplexuri ocupă aproximativ 65% din producţia alimentară, 65% din mijloacele fixe de producţie şi 63,7% din nr. total de lucrători.

Activitatea eficientă a sistemei de producţie în CAI depinde de:1. bilanţul ramurilor după resurse2. ritmul de dezvoltare3. volumul de lucru 4. volumul de producţie

CAI trebuie să funcţioneze în corespundere cu cerinţele cantitative şi calitative ale societăţii, iar rezultatul producţiei agroindustriale se exprimă în volumul produsului final la un locuitor.Pentru îndestularea necesităţilor sferei 2 şi 3 a CAI cu produse fabricate în 1 sferă în RM. Se importă tractoare şi maşini agricole, autocamioane şi utilaje pentru industria de prelucrare. R. Moldova se asigură pe sine însăşi cu mijloace de producţie într-o măsură foarte mică cum ar fi cerinţele agriculturii numai cu 6%, iar a industriei alimentare cu 11%.

-3-Produsul final şi mecanismul economic a CAI

Producţia finală a CAI este producţia creată într-o perioadă oarecare de timp (de regulă 1 an) şi folosită în consumul populaţiei în procesul de producţie. În formă naturală produsul final este producţia agricolă pe care o foloseşte, obiectele din consum din materia primă agricolă, precum şi producţia agricolă care se foloseşte în afara complexului.

Rezultatul final pentru agricultură este producţia care e din limitele ramurii pentru consumarea ei nemijlocită sau pentru prelucrarea în industrie. Ceea ce se consumă în interiorul ramurii se include în producţia finală. Producţia care este îndreptată pentru prelucrare în calitate de materie primă pentru industria alimentară şi uşoară din punct de vedere al agriculturii este finală, iar pentru CAI este rezultatul interramural.

Mecanismul economic al CAI constă în aceea că el dispune de toate mijloacele de dezvoltare , are un puternic potenţial tehnico-ştiinţific de producţie, cadre calificate şi resurse naturale.

Pentru îndestularea deplină a cerinţelor populaţiei cu produse alimentare este necesar ca CAI să lucreze la un nivel organizatoric mai înalt, mai intensiv şi mai eficace şi să fie restructurată economia CAI. Restructurarea mecanismului economic a CAI este orientată la soluţionarea urmtoarelor probleme:

1. Ieşirea din comanda unitară de conducere a tuturor ramurilor CAI şi asigurarea acesteia numai pe relaţii economice.

2. lărgirea iniţiativei întreprinderilor agricole şi industriale a CAI a tuturor subdiviziunilor şi lucrătorilor în sporirea nivelului de producţie şi micşorarea costului de producţie.

3. dezvoltarea şi perfecţionarea relaţiilor marfă-bani

9

4. trecerea la folosirea metodelor economice de dirijare.

10

TEMA 3. RESURSELE FUNCIARE ŞI SPORIREA EFICIENŢEI UTILIZĂRII LOR.1. Pământul - mijloc principal de producţie în agricultură. Piaţa pământului.2. Indicatorii nivelului şi a eficienţei economice a utilizării terenului agricol. Metoda

determinării lor.3. Direcţiile principale de utilizare raţională a terenului agricol şi a sporirii eficienţei

economice.

-1-Pământul - mijloc principal de producţie în agricultură. Piaţa pământului.

Fondul funciar este sursa cea mai principală a bogăţiei naţionale el este prima condiţie şi bază naturală a fiecărui produs la fel ca şi existenţa omului.

Pământul a apărut fără voinţa omului şi folosindu-l el devine un mijloc de producţie, care se foloseşte în toate ramurile economiei naţionale.

Pământul - stratul de la suprafaţă fertil al solului, care condiţionează creşterea şi dezvoltarea plantelor agricole.

El este folosit în toate ramurile economiei naţionale, în agricultură el îndeplineşte încă două funcţii:

a) el este un mijloc de producţie, solul-stratul de la suprafaţa reprezintă condiţia principală, cu ajutorul căruia omul influenţează (acţionează) asupra culturilor agricole. Eficienţa cultivării lor sînt direct dependente de însuşirile calitative ale solului (structura mecanică, chimică, biologică).

b) Este un obiect de muncă, aşa cum totalitatea lucrărilor agricole, care reprezintă cerinţele de creştere şi dezvoltare a plantelor omul le efectuează asupra solului.

Ca mijloc de producţie, pământul are particularităţile speciale, care î-l deosebesc de alte mijloace de producţie;

- Dacă toate celelalte mijloace de producţie sunt căpătate prin munca omului, atunci pământul este un produs al naturii; Deci pămîntul cu un grad concret de fertilitate nu poate fi produs ca alte mijloace de producţie.

- Pământul ca factor natural de producţie nu se poate înlocui cu alte mijloace de producţie, fără el nu se poate îndeplini procesele de producţie în agricultură, el constituie unicul mediu de cultivare a plantelor.

- Pământul este limitat în spaţiu, suprafaţa lui nu poate fi mărită sau micşorată. Poate fi modificată numai structura de categorii de folosinţă în limita existentă a pământului.

- Întrebuinţarea pământului ca mijloc de producţie este legat cu permanenţa lui de amplasare, pământul este imobil şi nu se poate muta dintr-un loc în altul.

- Loturile de pământ după calitatea lor sunt neasemănătoare (ne omogene). Ele se deosebesc nu numai după conţinutul substanţelor de hrană în sol, dar şi după relief, structură chimică, biologică şi altele;

- Pământul nu se uzează ca alte mijloace de producţie, indiferent de modul în care este utilizat. În condiţii de utilizare neraţională el poate să-şi piardă fertilitatea, dar nu dispare şi nu se transformă în altceva, iar fertilitatea se poate reface pe cale naturală.

Calitatea pământului se îmbunătăţeşte prin sporirea sistematică a fertilităţii solului Sub fertilitatea solului se subînţelege-capacitatea solului într-o măsură oarecare să

îndestuleze plantele cu apă, hrană şi condiţiile necesare pentru creşterea şi dezvoltarea lor. Mărimea ei depinde de activitatea omului, care se arată prin:

1) prelucrarea dreaptă a solului;2) încorporarea optimală a îngrăşămintelor;3) rotaţia corectă a culturilor;4) ameliorarea funciară, ş.a.

Fertilitatea poate fi apreciată din 2 puncte de vedere:1. cantitativ – atunci cînd se exprimă prin conţinutul în soluţii notritive ale

solului raportat la unitatea de greutate sau volum.

11

2. calitativ – cînd se ia în vedere gradul de accesabilitate al acestei soluţii pentru plante.

În ştiinţa economică sunt cunoscute 3 feluri (tipuri) de fertilitate din punct de vedere cantitativ: naturală, artificială şi economică.

I. Fertilitatea naturală – se formează în urma îndelungatului proces de formare a solului fără ca să se amestece omul şi nu depinde de voinţa lui. Ea depinde de calitate fizică, componenţa chimică şi biologică a solului şi de învoielile climaterice. II. Fertilitatea artificială – se creează în urma activităţii omului pe calea sporirii culturii de prelucrare a pământului, ameliorării şi încorporării îngrăşămintelor (minerale şi organice).III. Cea mai generalizată este Fertilitatea economică. Baza ei este fertilitate naturală. Sporirea ei depinde de eficienţa întrebuinţării fertilităţii naturale şi ridicarea ei de mai departe cu ajutorul muncii suplimentare şi a mijloacelor de producţie. Fertilizarea economică în bună măsură depinde de nivelul progresului tehnico-ştiinţific.Pentru comparaţia fertilităţii economice a solului (sub aspect calitativ) se întrebuinţează

indicatorii nivelului fertilităţii:- Fertilitatea absolută - care se exprimă prin productivitatea medie (sporirea

randamentului) la 1 ha, fără a ţine cont de intervenţiile succesive ale omului, indiferent de mărimea consumurilor de producţie;

- Fertilitatea relativă - caracterizează cantitatea de producţie la o unitate de consumuri, adică sporirea randamentului la ha este însoţită de reducerea costurilor. Se ţine cont de intervenţiile pe care le efectuează omul în scopul creşterii fertilităţii, are o importanţă mare ca fixarea preţurilor din agricultură, inclusiv şi a preţurilor pământurilor, se determină gradul rentabilităţii investiţiilor.

Stabilirea nivelului fertilităţii se realizează cu ajutorul bonitării economice a solurilor. În Republica Moldova a fost elaborat şi aprobat prin Hotărârea Guvernului „Programul de valorificare a terenurilor noi şi de sporire a fertilităţii solurilor în perioada anilor 2003-2010” – un document pe bază a politicii de Stat în domeniul protecţiei resurselor funciare.

Suprafaţa actuală totală a fondului funciar din Republica Moldova este de 3384 mii ha. În conformitate cu scopurile principale de folosinţă ale fondului funciar, se împarte în 7 categorii.

1. Terenuri cu destinaţie agricolă: terenurile alocate deţinătorilor de pământ şi menită pentru folosirea în agricultură.

2. Terenurile localităţilor: pământuri de la oraşe, de la sate, pământurile orăşenilor.3. Pământuri cu destinaţie industrială, pământuri ocupate de drumuri, căile de

comunicaţii, aeroporturile, poligoanele militare4. Pământuri ocupate de parcuri, staţiuni, zone verzi, de rezervaţiile naturale,

sanatorii, zonele istorico-culturale.5. Fondul silvic (păduri).6. Fondul acvatic (sub râuri, lacuri, iazuri).7. Terenul de rezervă.

Ordinea de trecere a terenurilor dintr-o categorie în alta este reglementată de legislaţia funciară şi civilă în vigoare.

Fondul funciar după destinaţia lui se împarte în 2 grupe: 1. terenuri agricole – loturile de pămînt care sistematic sunt folosite agricultură în

scopurile obţinerii producţiei agricole. În Republica Moldova terenul agricol constituie 2533,8 mii ha sau 74,9% din toate terenurile.

2. neagricole . – loturile de pămînt care în momentul de faţă nu pot fi folosite în agricultură sau au o destinaţie specială.

Terenurile agricole se împarte în următoarele subgrupe:1. arături2. pîrloage(neprelucrate mai mulţi ani)3. plantaţii perene (livezi, vii)4. fîneţe

12

5. păşuni

Terenurile neagricole se împart în următoarele subgrupe:1. pădurile.2. arbuştii sau tufarii3. mlaştinile4. pămînturile de sub apă5. pămînturi sub construcţii, străzi, bulevarde6. pămînturi de sub căile de transport, telecomunicaţii, conducte de gaz, petrol, apă.În terenul total – de pământ se include: terenul agricol, pădurile, mlaştinile, canalurile,

drumurile, terenurile sub construcţii.În terenul arabil – se include terenul, care se prelucrează, şi se foloseşte pentru

semănăturile culturilor agricole inclusiv plantele multianuale, ţelina şi nefolosite. Plantaţiile perene – reprezintă loturile ocupate cu vii, livezi, arbuşti fructiferi

Pârloage (pajişte) - sînt terenurile, care precedent se includeau în terenul arabil, dar din diferite pricini nu este însămânţat (mai mult de 1 an) cu culturi agricole.

Fâneţe – este terenul agricol, care sistematic se foloseşte pentru obţinerea fânului uscat şi ierbi verzi.

Păşuni – este pământul, unde sistematic pasc animalele agricole. După asigurarea cu apă, păşunile se împart în păşuni irigate şi uscate, precum şi mlăştinoase.

Structura terenului agricol constituie ponderea fiecarei tip de teren în suprafaţa totală. În Republica Moldova terenul arabil constituie 72,7%, plantaţiile perene 11,8%, păşunele 14,9%. Structura terenului agricol depinde de particularităţile zonelor economice şi de specializarea înterprinderelor. După forma de proprietate 692,0 mii ha sau 27,3% de teren agricol o deţin proprietarii de pămînt public, iar cei privaţi deţin 1841,8 mii ha sau 72,7%. În întereprinderile şi gospodăriile cu forma de proprietate privată considerabil este redusă suprafaţa păşunilor şi mărită suprafaţa terenului arabil .

În condiţiile economiei de piaţă pământul este marfă. El poate fi dat:1) în arendă de scurtă durată, de la 3 ani până la 10 ani, arendaşilor cooperativelor,

Întreprinderilor şi organizaţiilor de stat obşteşti şi religioase. În caz de necesitate, termenul poate fi redus sau prelungit până la 50 ani.

2) poate fi vândut şi cumpărat ca şi alte mijloace de producţie. 3)poate fi dată în moştenire. Proprietarii funciari, care stăpânesc pământul pe viaţă cu

dreptul de moştenire, reprezintă cetăţenii Republici Moldova, care au în folosinţă loturi de pământ sau sînt succesori ai construcţiilor caselor locative şi care sînt prevăzute de legislaţia în vigoare.

Piaţa pămîntuluiRelaţiile funciare includ în sine relaţiile de proprietar asupra pământului şi relaţiile,

care apar în timpul rotaţiei lui şi în timpul procesului de încasare, repartizare şi de folosire a plăţii pentru pământ.

Relaţiile funciare capătă un caracter de piaţă. Însă piaţa pământului nu este dezvoltată la nivelul cuvenit, existenţa ei nu are bază juridică eficientă.

Preţul pămîntului constituie suma de bani plătită de către cumpărător vînzătorului acestuia pentru obţinerea dreptului de proprietate asupra pămîntului respectiv.

Există două forme de proprietate a pământului: publică şi privată.Folosirea pământului este cu plată şi pentru proprietarul funciar şi pentru cei ce se

folosesc de pământ. Aceasta se face cu scopul de a folosi mai raţional pământul, de a-l ocroti, de a ridica eficienţa folosirii lui, de a nivela condiţiile social economice de gospodărire a pământului de diferite calităţi (bonităţi).

Plata pentru folosirea pământului se face în trei feluri: 1. sub formă de impozit funciar (În Republica Moldova impozitul pentru 1 bal-ha în toate

formele de proprietate constituie 289,53 lei), 2. Sub formă de plată de arendă, 3. ca preţ normativ al pământului (În Republica Moldova este de 19000 lei iar de fapt

preţul mediu de realizare este de 3560 lei variind pe zone de la 900 – 6000 lei).13

Asupra formării preţului pămîntului influienţează mai mulţi factori ca:1. mărimea şi evoluţia rentei – adică a venitului ce poate fi obţinut prin exploatarea terenului

respectiv2. rata dobînzii bancare – rată care influienţează invers proporţional preţul pămîntului. Adică

atunci cînd rata dobînzii creşte, preţul pămîntului tinde să scadă, deoarece potenţialii cumpărători preferă să depună banii la bancă şi să obţină în acest caz un venit mai ridicat decît cel pe care l-ar obţine sub formă de rentă.

3. Cererea şi oferta de pămînt. –deoarece oferta de pămînt este limitată, preţul va fi influienţat de cererea lui.

4. Cererea şi oferta de produse agricole - Acesta este un factor cu o acţiune indirectă asupra preţului pămîntului. Dar creşterea cererii pentru produsele agricole influienţează preţul pămîntului în sensul măririi lui. Şi invers.

5. posibilităţile de folosire alternativă a pămîntului. Dacă terenul de pămînt poate fi folosit nu numai pentru cultivarea produselor agricole, dar şi în alte scopuri (construcţii, industria minieră, etc.), preţul pămîntului respectiv va fi mai ridicat.

Proprietarii de pământ achită impozitul funciar în fiecare an, afară de acesta plătesc impozit funciar şi cei care nu sunt proprietari, dar se folosesc de pământ, arendaşii nu achită impozit funciar.

Pentru pământurile gospodăriilor agricole acest impozit se determină, luând în consideraţie componenţa, structura pământului, calitatea (fertilitatea) lui cât şi locul amplasării sectoarelor.

Mijloacele băneşti, care se varsă în buget sub formă de impozit funciar se folosesc în următoarele scopuri:

- la finanţarea lucrărilor de organizare a pământului, la elaborarea şi introducerea cadastrului funciar în funcţiune, la ocrotirea pământului, la ridicarea nivelului de fertilizare;

- la amenajarea teritoriilor din punct de vedere social şi ingineresc;- la finanţarea gospodăriilor, care au pământuri neeficiente din punct de vedere al

calităţii.Însă până acum impozitul funciar n-a devenit un regulator eficient al relaţiilor funciare,

deoarece el este de numai 5 % din suma totală a impozitelor din agricultură.Plata de arendă este impozitată de pe pământurile date în arendă. Mărimea acestui impozit

se determină în baza contractelor încheiate cu proprietarul pământului.Preţul normativ al pământului se introduce pentru a asigura reglementarea relaţiilor

funciare la transmiterea pământului în proprietate privată, pentru a determina o parte de proprietate din proprietatea colectivă asupra pământului, la transmiterea pământului prin moştenire sau la primirea creditului bancar, când în formă de gaj s-a pus pământul.

Preţul de piaţă al pământului se formează prin procesul de cumpărare – vânzare, deci sub influenţa cererii şi ofertei.

Posesorul lotului de pământ se desparte de el (îl vinde) numai în cazul, când suma de la vinderea pământului; fiind depusă în banca de economii va aduce în formă de dividende (procente) nu mai puţini bani decât renta care ar fi primit-o de pe acest lot.Preţul pământului – aceasta este renta anuală funciară, care se determină după formula:

unde: Pp – preţul lotului de pământ, lei;Rf – profitul s-au mărimea rentei funciare, lei;Pb – procentul bancar (creditului).

De exemplu: Rf = 800 lei, Pb = 5 %; atunci

14

Preţul pământului în forma sa materială, impozitul funciar, plata de arendă devine rentă funciară şi se prezintă ca un venit exprimat prin formă economică de realizare a proprietăţii asupra pământului în gospodăria sătească.

Tot venitul funciar se împarte în două părţi: 1. venitul arendatorului 2. renta (venitul proprietarului de pământ).

De sinestătător renta funciară.

Renta la rândul ei este de două feluri: 1. absolută 2. diferenţială.

Renta diferenţială apare sub 2 forme: N 1 şi N 2.Renta diferenţială N 1 apare ca rezultat al diferenţei costurilor dintre loturi de pământ

diferite ca fertilitate şi diferite după locul de amplasare a lor faţă de centru sau de pieţele de realizare a producţiei.

Satisfacerea cerinţelor la produsele agricole se realizează din contul prelucrării nu numai a pământurilor cu fertilitate înaltă, ci şi din contul pământurilor nefertile (mai puţin fertile) şi a celor care sunt amplasate pe sectoarele mai îndepărtate.

Preţul pe piaţa al producţie se stabileşte la un aşa nivel care presupune strângerea unei roade rentabile chiar şi de pe pământurile mai puţin fertile.

Deci renta diferenţială se formează în urma măririi costului producţiei pe piaţă (faţă de cheltuieli mai mici de producţie) pentru a acoperi cheltuielile pentru loturile slabe din punct de vedere al fertilităţii.

Renta diferenţială N 2 se formează în urma introducerii cheltuielilor pe unul şi acelaşi lot de pământ pentru intensificarea producerii.

Măsurile îndreptate spre intensificarea producerii măresc veniturile funciare. La început aceste venituri le primeşte arendaşul. Însă atunci când expiră termenul contractului de arendă, proprietarul măreşte plata pentru arendă în dependenţă de venitul funciar. Acest venit a căpătat denumirea de renta diferenţială N 2. ea poate fi primită şi de pe loturile de o bonitate (fertilitate) scăzută, dacă se folosesc tehnologii progresiste de prelucrare a pământului.

Renta diferenţială N 1 se capătă datorită fertilităţii mai bune a pământului se achită de către proprietar în calitate de impozit funciar şi se foloseşte pentru interesele întregii societăţi; numai o parte mică a ei rămâne proprietarului pentru stimularea de mai departe a producerii.

Renta diferenţială N 2 se capătă datorită cheltuielilor mai mari depuse de proprietar la una şi aceiaşi unitate de pământ, ea rămâne în întregime la proprietar, excepţie face o parte din rentă, care mai apoi se foloseşte de către el pentru ridicarea productivităţii pământului.

Renta absolută este primită de proprietar de la arendaş sub formă de plată pentru arenda pământului. Arenda (plata) se încasează de pe toate felurile de pământ mărimea căreia depinde de următorii factori:

- calitatea şi amplasarea pământului;- producţia căror plante este mai efectivă;- ce tehnologii de producţie sunt mai eficiente în condiţiile concrete;- ce venituri capătă proprietarii vecini ş.a.

Principalele schimbări ale modului de proprietate asupra pământului au demarat la 1 ianuarie 1992 când a intrat în vigoare Codul funciar. Până atunci, însă, toate terenurile agricole aparţineau statului.

Realizarea reformei funciare constă, simplu vorbind, în transmiterea pământului în proprietate privată.

-2-Indicatorii nivelului şi a eficienţei economice a utilizării terenului agricol. Metoda

determinării lor.15

În legătură cu aceia, că pământul are particularităţile sale specifice şi de ceea îl deosebeşte de alte mijloace de producţie, determinarea eficienţei economice a folosirii lui are specificul său.

În condiţiile actuale folosirea pământului în agricultură se consideră eficientă şi raţională, nu numai atunci când se majorează productivitatea de pe 1 ha, se ridică calitatea producţiei, se reduce preţul unitar, dar când toate aceste se păstrează şi se ridică fertilitatea pământului şi se asigură securitatea mediului înconjurător.

Este necesar de deosebit indicatorii care determină nivelul utilizării pământului şi a eficienţei economice de utilizare a lui.

Principalii indicatori după care se determină nivelul de utilizare a pământului sunt următorii:(schema 1.).

Schema 1.Indicatori ce caracterizează nivelul de folosire, gradul de valorificare a fondului funciar.

Denumirea indicatorului Metoda de calcul

1. Ponderea terenului agricol în suprafaţa totală

Suprafaţa terenului agricol, ha · 100%

Suprafaţa totală a pământului, ha

2. Ponderea arăturilor în suprafaţa terenurilor agricole

Suprafaţa arăturilor, ha · 100%

Suprafaţa terenului agricol, ha

3. Ponderea terenurilor prelucrate în suprafaţa terenului agricol

Supraf. arăturilor+supraf ocupată cu plantaţii perene, ha· 100%


4. Ponderea semănăturilor în suprafaţa terenului agricol

Suprafaţa semănăturilor, ha · 100%


5. Ponderea terenurilor irigate în suprafaţa terenului agricol

Suprafaţa terenurilor irigate, ha · 100%


Aceşti indicatori reprezintă şi gradul de valorificare, de intensitate a folosirii fondului funciar în întreprinderi.

Indicatorii naturali ai nivelului eficienţei economice a utilizării pământului se folosesc mai frecvent pentru analiza în dinamică şi se află în unele şi aceleaşi condiţii naturale şi economice şi au una şi aceeaşi direcţie de specializare a producerii producţiei agricole.

Eficienţa economică a utilizării pământului este determinată de către un sistem de indicatori, care se împart în naturali şi valorici.

Indicatorilor, care fac o caracteristică mai amplă cu privire la eficienţa economică a folosirii pământurilor le aparţine producerea producţiei de pe o unitate de pământ, inclusiv terenuri arabile, fâneţe şi păşuni în expresie naturală şi valorică

Schema 2.Indicatorii eficienţei economice a utilizării pământului şi metodologia de calcul

Denumirea indicatorului Metodologia de calculIndicatorii naturali

1.1. Productivitatea la 1 ha a culturilor agricole, Recolta globală, q

adică Suprafaţa cultivată, ha

16

q/ha

1.2. Producţia de cereale (floarea soarelui şi a.) la 100 ha de teren arabil sau de semănături corespunzătoare.

Recolta globală, q

Suprafaţa terenului arabil, ha

1.3. Sporul de greutate vie al bovinelor, ovinelor (lapte, lână) la 100 ha teren agricol., q

Producţia globală, q Suprafaţa terenului agricol, ha

1.4. Sporul de greutate vie a suinelor la 100 ha teren arabil, q

Producţia globală, q

Suprafaţa terenului arabil, ha

1.5. Sporul de greutate vie al păsărilor (ouă) la 100 ha terenuri ocupate cu culturi cerealiere., mii buc.

Producţia globală, q Suprafaţa ocupată cu culturi cerealiere, ha

Denumirea indicatorului Metoda de calcul.Indicatorii valorici

2.1. Randamentul pământului, lei

Valoarea producţiei globale agricole, mii lei (în preţurile comparabile)Valoarea fondului funciar, * mii lei

*în legătură cu aceia că la pământ în prezent nu este calculată valoarea, şi se poate folosit de preţul normativ al lui.

2.2. Valoarea producţiei globale la o unitate de suprafaţă (1 ha) de teren agricol cadastral.

Valoarea producţiei agricole, mii leisauSuprafaţa terenului agricol cadastral, ha

Suprafaţa terenului agricol cadastral

, unde:

Sa1 B1 - suprafaţa şi bonitatea suprafeţei agricoleSa2 B2 – suprafaţa şi bonitatea fâneţelor.Sa3 B3 – suprafaţa şi bonitatea păşunilor

2.3. Capacitatea pământului Valoarea fondului funciar, * mii leiValoarea producţiei globale agricole

* În preţuri comparabile, mii lei2.4. Valoarea producţiei globale, (venitul din vânzări din agricultură) la o unitate de suprafaţă (1 ha) de teren agricol.

Valoarea producţiei globale agricole (venitul din vânzări de la realizarea producţiei agricole), mii lei Suprafaţa terenului agricol, ha

2.5. Venitul global la o unitate de suprafaţă de teren agricol

Venitul global , mii leiSuprafaţa terenului agricol, ha

Venitul global net este diferenţa dintre valoarea producţiei globale şi consumurile materiale

2.6. Venitul net la o unitate de suprafaţă de teren agricol

Venitul net , mii leiSuprafaţa terenului agricol, ha

Venitul net este diferenţa dintre valoarea producţiei şi costul producţiei produse, Vn=(Vg-Cp) sau Diferenţa dintre venitul global şi consumurile pentru plata muncii Vn=(Vn-Cp.m).

2.7. Profitul de la realizarea producţiei agricole în calcul la o unitate de suprafaţă de teren agricol.

Profitul de la realizarea producţiei agricole, mii lei Suprafaţa terenului agricol, ha

Profitul este diferenţa dintre venitul din vânzare de la realizarea producţiei şi costul producţiei finite, vândute. (P=Vv-Cp.f)

17

În ceia ce priveşte culturile în parte eficienţa economică a utilizării pământului este determinată în primul rând de productivitatea culturilor la 1 ha. Este necesar de accentuat, că la determinarea productivităţii la 1 ha a strugurilor, fructelor în calcul se folosesc suprafeţele plantaţiilor pe rod şi producţia globală căpătată de pe ele.

La calcularea indicatorilor producerii producţiei animaliere la 100 ha trebuie să se ţină cont de :1) Subgrupele de clasificare a terenului agricol de care s-au recoltat

furajele pentru hrana diferitor rase de animale.2) În baza căror furaje-proprii sau procurate a fost produsă producţia

animalierăÎn cazul când o parte din furaje au fost procurate, este necesar de calculat volumul

producţiei produse pe contul furajelor proprii, recoltate pe pămînturile întreprinderii. Pentru aceasta trebuie:

- să se determine cota parte (în %) a furajelor proprii din volumul total de furaje consumate pentru producerea fiecărui fel de produse (Cf.p).

- să se determine cantitatea producţiei căpătate pe baza furajelor proprii

Pg.t – este producţia globală animală, q.În întreprinderile cu specializarea înaltă la producerea producţiei animaliere se mai

întrebuinţează şi următorii indicatori:- efectivul de bovine în calcul la 100 ha de teren agricol;- efectivul de porcine la 100 ha de teren arabil ş.a. Pentru estimarea comparativă a utilizării pământurilor în întreprinderi de diferite direcţii

de producere, când se produc diverse, produsul după felul şi calitatea ei se folosesc indicatorii valorici.

Indicatorii valorici dau posibilitatea de a generaliza, sinteza producerea diverselor produse din sectorul fitotehnic cît şi a diferitor specii de animale în cadrul unei întreprinderi cît şi în cadrul fiecărei zone economico-climaterice şi la nivel de republică.

La formarea indicatorilor valorici, care reflectă obţinerea producţiei globale agricole, sau producţiei globale din ramura culturii plantelor sau creşterii animalelor un mare rol îl joacă alegerea preţurilor pentru aprecierea acestui produs.

Trebuie de menţionat, că preţurile comparabile acţionează un timp destul de lung şi asigură comparabilitatea datelor la toate nivelurile de activitate.

Pentru compararea eficienţei economice a utilizării pământului în întreprindere cu soluri de calitate diferită este necesar de folosit indicatorii raportului valorii nete, profitului de la realizarea producţiei agricole la o unitate de suprafaţă de teren agricol cadastral.

Noţiune de hectar cadastral reiese din distincţia dublă ce reflectă legătura lui cu bonitatea şi estimaţia economică a pământului.

În primul caz sub hectar cadastral se subînţelege rezultatul operaţiunii de transformare a terenurilor exprimate în hectare fizice într-un masiv omogen de pământ prin înmulţirea la bonităţile respective adică obţinem suprafaţa de aceiaşi bonitate.

Acest indicator este folosit la compararea corectă a fondurilor funciare între diferite categorii de gospodării, terenuri agricole, beneficiari ai folosinţei pământului, precum şi în alte scopuri ale analizei economice ca de exemplu, calcularea potenţialului de resurse a agenţilor economici.

În al doilea caz, folosirea noţiunii de hectar cadastral în cadrul estimaţiei economice a pământurilor presupune obţinerea expresiei valorice a producţiei agricole obţinute de pe un hectar a terenurilor primite ca etalon de măsurare după bonitate.

-3-Direcţiile principale de utilizare raţională a terenului agricol şi a sporirii eficienţei

economice

18

Condiţia de bază în majorarea producerii producţiei agricole o are sporirea eficienţei utilizării durabile a resurselor funciare.

Folosirea durabilă a resurselor funciare înseamnă capacitatea acestora de a satisface cerinţele generaţiei prezente fără a compromite şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi.1

Noţiunea durabilităţii constă în faptul, că societatea trebuie să-şi dezvolte propriile resurse în aşa mod ca să asigure transmiterea unei rezerve de bogăţie (inclusiv capital natural) generaţiilor viitoare, cel puţin la fel de mare ca şi cea moştenită de generaţiile actuale. De asemenea noţiunea durabilitatea este de asigura situaţia, în care părţile critice ale capitalului natural nu se vor degrada, iar resursele recuperabile se vor utiliza într-un mod cât mai durabil, luând în consideraţie alte limitări ale utilizării resurselor şi dezvoltării economice.2

Problema folosirii durabile a resurselor funciare necesită mari investiţii atât din partea statului, cât şi din partea beneficiarului (gospodăriilor agricole, asociaţiilor de producere) şi proprietarilor funciari.

Statul în primul rând trebuie să elaboreze şi să realizeze programe cu destinaţie specială îndreptate spre păstrarea componenţei, structurii terenurilor agricol, programe ce nu admit reducerea terenurilor folosite, folosirea neadevărată a lor.

În al doilea rând statul trebuie să contribuie la schimbarea (îmbunătăţirea) condiţiilor economice de folosire a pământului, la formarea bazei pentru reproducţia lărgită şi intensificarea agriculturii, pentru realizarea unor relaţii noi de gospodărire.

Căile principale de sporire a eficienţei şi măsurile ce contribuie la utilizarea mai efectivă şi durabilă a resurselor funciare pot fi grupate în felul următor:

1. Folosirea eficientă a fiecărui hectar de pământ. Nu trebuie de permis ca pământul să fie exclus din rotaţie (circulaţie). De exemplu: în gospodăriile ţărăneşti în ultimii ani au fost însămânţate numai 62 % din terenurile arabile. Acesta ne vorbeşte despre folosirea neraţională a terenurilor.

2. Protejarea resurselor funciare de eroziune şi de degradare care necesită:- introducerea sistemei ştiinţifice de prelucrare a solului bazate pe terasarea terenului

(praguri);- cultivarea fâşiilor de plantaţii forestiere;- organizarea ştiinţifică a asolamentelor şi elaborarea unei sisteme de măsuri pentru

protecţia solului contra eroziunii acvatice şi a eroziunii vântului.3. Ridicarea fertilităţii economice a solului, care include:

- încorporarea îngrăşămintelor minerale şi organice;- desecarea pământurilor;- ameliorarea (în primul rând irigarea sau drenarea);- organizarea ştiinţifică a asolamentelor;- sistema de prelucrare a solului.

4. Folosirea raţională a fertilităţii economice. Aici este vorba de:- însămânţarea cu seminţe calitative de soiuri noi, şi ocuparea pământului cu material

săditor calitativ;- îngrijirea bună a plantelor;- lupta efectivă cu diferite boli şi vătămători ai plantelor;- lupta cu buruienile;- respectarea termenilor optimi de petrecere a lucrărilor agrotehnice şi îndeplinirea lor

calitativă;- perfecţionarea schemei de amplasare a culturilor agricole ş.a.

5. Măsuri economico-organizatorice ca:- perfecţionarea structurii suprafeţelor însămânţate luând în consideraţie conjunctura

pieţei;

1 Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă. Chişinău, UNDP, 2000, 129 p.2 V. Ungureanu. Folosirea durabilă a resurselor pedologice în agricultura Moldovei. Lucrări ştiinţifice, Volumul 11, UASM, Chişinău, 2003, pag. 25

19

- adâncirea specializării;- implementarea noilor forme progresive de organizare şi remunerare a muncii;- perfecţionarea formelor progresive de gospodărire ş.a.

20

TEMA 4. MIJLOACELE DE PRODUCŢIE ŞI INVESTIŢIILE ÎN AGRICULTURĂ.1. Esenţa economică, clasificarea şi structura mijloacelor de producţie.2. Mijloacele fixe, structura lor şi sursele de reproducţie. Indicatorii eficienţei

utilizării lor.3. Activele curente, esenţa, structura şi indicatorii eficienţei utilizării lor.4. Căile de sporire a eficienţei folosirii mijloacelor de producţie.5. Investiţiile în agricultură. Esenţa, structura, indicatorii eficienţei economice a investiţiilor şi căile de sporire a ei.

-1-Esenţa economică, clasificarea şi structura mijloacelor de producţie

În toate ramurile de producere a bunurilor materiale inclusiv şi în agricultură oamenii produc produsele necesare cu ajutorul mijloacelor de producţie, care sunt formate din:

- mijloacele de muncă- obiectele de muncă.

Mijloacele de muncă – [unelte, mijloace de transport, instalaţii, clădiri, animalele de producţie şi de lucru, etc.] ansamblul mijloacelor materiale cu ajutorul cărora omul acţionează asupra obiectului de muncă cu scopul de a primi produsul finit.

Obiectele muncii [pămîntul, pădurile, minereurile, apele, materiile prime etc.] - = lucru sau complex de lucruri asupra cărora acţionează omul în cadrul procesului de producţie, direct sau cu ajutorul mijloacelor de muncă, pentru a le modifica potivit nevoilor sale.

Mijloace de producţie, este baza materială a procesului de producţie (pămîntul, pădurile, apele, subsolul, materiile prime, uneltele de producţie, clădirile folosite în scopuri de producţie, mijloacele de telecomunicaţii etc.); ansamblul obiectelor muncii şi a mijloacelor de muncă pe care oamenii le folosesc în procesul de producere a bunurilor materiale.

În condiţiile producerii producţiei, mijloacele de muncă capătă forma economică a mijloacelor fixe (active fixe), iar obiectele de muncă capătă forma de active curente.

Mijloacele fixe (activele fixe) se întrebuinţează în producţie o vreme îndelungată (în mai multe cicluri de producţie), îşi păstrează forma naturală şi transmit treptat valoarea lor în noul produs.Mijloacele fixe, activele fixe – (utilaje, clădiri, mijloace de transport, animale de producţie şi tracţiune ş.a.) sunt activele materiale, ale căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, planificate pentru utilizarea în activitatea de producţie comercială şi alte activităţi în prezentarea serviciilor mai mult de un an.

Activele curente – se întrebuinţează numai într-un singur ciclu de producţie, se consumă în întregime, pierd forma lor naturală şi materială, iar valoarea (costul) acestor active deplin se include în valoarea produselor primite. În aceste mijloace sau active fixe intră: combustibilul, seminţele, furajele, îngrăşămintele minerale, etc.

Mijloacele fixe se deosebesc de activele curente nu numai după rolul cre-l îndeplinesc în procesul de producţie, dar şi după alte caracteristici:

1. divizibilitatea participării lor la ciclu de producţie2. păstrarea sau pierderea formei lor materiale şi naturale în cadrul procesului de producţie.3. modul de transferare a costului lor în valoarea producţiei finite4. durata de folosire şi costul lor5. destinate sau nu pentru obţinerea unui avantaj economic6. posibilul de realizare şi alte caracteristici.

Clasificarea mijloacelor fixe:1. După destinaţie:

a) mijloace fixe productive: -acele mijloace care se folosesc direct la producerea produselor sau crează condiţii pentru desfăşurarea normală a procesului de producţie.

- cu destinaţie agricolă- include mijloacele de muncă, care participă la producţia în agricultură. La ele se referă: clădirile, maşinile şi utilajele, mijloacele de transport, animalele de producţie şi de lucru, plantaţiile perene.

21

- cu destinaţie neagricolă- include mijloacele de muncă cu destinaţie industrială de producţie şi de construcţie, comerţ şi de alimentare.

b) MF neproductive – care nu participă direct la procesul de producţie. În această grupă intră: MF ale gospodăriii comunale, MF locative, MF de deservire socială, ocrotirea sănătăţii, învăţământ.

2. După apartenenţa de ramură: a) MF din agricultură:

- fitotehnie- zootehnie- destinaţie generală.

b) MF din industriec) MF din alte ramuri

3. După componenţa naturală: a) Clădire. În fitotehnie se referă încăperile pentru ramură, tehnică agricolă, etc. în

zootehnie – încăperile pentru animale, depozite, laboratorii, etc.b) Edificii. În fitotehnie, serele, răsadniţele, ariile acoperite, instalaţii de irigare şi desecare. În

sectorul zootehnic – depozite de nutreţuri, fântânile arteziene , staţiunile de pompare a apei. Edificii generale – drumurile din gospodărie, alte căi de comunicaţie.

c) Instalaţii de transmisie – apeductele, canalizarea, linia de energie electrică, reţelele telefonice, etc.

d) Maşinile şi utilajele. La această grupă se referă tractoarele, combinele şi maşinile agricole, utilajele tehnice, maşinile pentru ameliorare, maşinile şi utilajul de mecanizare în sectorul zootehnic, frigidere, incubatoare, tehnologii de calcul, calculatoare, etc.

e) Mijloacele de transport – toate tipurile de automobile şi mijloace de circulaţie de apă, remorcile, autocarele de transport.

f) Animalele de producţie, de reproducţie şi de muncă – animalele productive de toate tipurile, precum şi animalele de lucru, de reproducţie vaci, tauri de prăsilă.

g) Inventar – obiecte cu destinaţie de producţie, care controlează procesul de muncă, utilaj pentru protecţia muncii, inventarul economic, etc.

h) Plantaţii perene – plantaţiile pomicole, viticole, de arbori fructiferi, de nuci şi dud.i) Investiţii capitale – care sunt întrebuinţate pentru ameliorarea pământului.j) Instrumente – şi alte mijloace, care au o valoare nu mai mică de 10 lei şi un termen de

întrebuinţare mai mult de 1 an.4. După forma de proprietate se împart după următoarele părţi:

a) Mijloace fixe ale întreprinderilor de proprietate publică – staţiuni experimentale şi de studii;b) Mijloace fixe de proprietate private – gospodării ţărăneşti, mijloace productive, loturile (arendate mixte) de pe lângă casă.

5. După gradul de folosirea) MF care se află în exploatareb) MF care se află în stadiul de rezervă,c) MF în reconstrucţie şi modernizare

6. După tipul patrimoniuluia) MF mobile: – maşini şi instalaţii, mijloace de transport, utilaj de producţie şi de gospodărire, animale de producţie şi de muncă.b) MF imobile: – clădiri şi construcţii, mecanisme de transmitere, plantaţii perene.

7. După gradul de influenţă asupra nivelului şi eficienţei producţiei:a) Mijloace fixe de producţie active – se socot maşinile de forţă şi de muncă, utilajul,

animalele productive şi de lucru, plantaţiile perene. Din ele cele mai active sunt mijloacele de mecanizare şi transport, care mai mult influenţează la eficienţa producţiei.

b)mijloacele fixe de producţie pasive se referă încăperile pentru animale, depozitele şi încăperile pentru păstrarea tehnicii, etc.

22

-2-Mijloacele fixe, structura lor şi sursele de reproducţie. Indicatorii eficienţei utilizării lor.

Structura mijloacelor fixe este raportul (%) a diferitor grupuri de mijloace fixe la valoarea lor totală.

În structura mijloacelor fixe a întreprinderilor agricole ponderea cea mai mare o au clădirile care constituie 28,4% şimaşinile şi utilajele cu 24,8%.

Structura mijloacelor fixe depinde:1. de specializarea şi cooperarea întreprinderii2. amplasarea întreprinderii faţă de punctele de realizare a producţiei3. de condiţiile naturale climaterice4. de caracterul şi volumul producţiei fabricate5. de nivelul de mecanizare a proceselor de producţie.

Tabelul 1Componenţa, dinamica şi structura MF pe întreprinderile din agricultură şi silvicultură pe

R.MoldovaTipurile de mijloace fixe Valoarea, mln.lei Structura, %

2006 2007 2006 2007Mijloace fixe total, Inclusiv: 2630 2720 100 100a) clădiri 897 901 897/2630

*100b) construcţii speciale 252 250c) maşini, utilaje, instalaţii de transmisie. 688 785d) mijloace de transport 141 146e) animale de muncă şi productive 52 47f) plantaţii perene 198 226

În condiţiile relaţiilor de piaţă reproducerea mijloacelor fixe joacă un rol important deoarece de aceasta depinde starea lor calitativă şi cantitativă.

Reproducerea mijloacelor fixe – este un proces neîntrerupt de înnoire prin procurarea noilor mijloace, reconstruirea, modernizarea şi repararea capitală a lor.

Există 2 tipuri de reproducere: simplă şi lărgită.La reproducerea simplă se formează noi mijloace fixe, care sunt egale cu valoarea celor

precedente.La reproducerea lărgită sunt necesare mijloace (investiţii) suplimentare, finanţate din

contul veniturilor, creditelor şi din alte surse.În procesul reproducerii mijloacelor fixe se rezolvă următoarele sarcini:

- se înlocuiesc mijloacele fixe uzate;- se măreşte cantitatea mijloacelor fixe cu scopul lărgirii volumului producţiei;- se îmbunătăţeşte structura mijloacelor fixe.

Pentru o analiză mai amplă a procesului de reproducere se foloseşte coeficientul de reînnoire, de scoatere din uz, şi de creştere şi exploatare a mijloacelor fixe.

În condiţiile de reproducere extensivă, mare însemnătate are nu numai majorarea cantitativă a mijloacelor fixe la o unitate de teren, dar şi asigurarea proporţiei optimale dintre diferite grupe de mijloace de producţie, adică de asigurat o structură modernă.

Eficienţa producerii la întreprinderile agricole într-o mare măsură este determinată de gradul de asigurare cu mijloace fixe, ca:

Indicatorii care caracterizează nivelul (gradul) de asigurare cu mijloace fixe de producţie.

1) Înzestrarea cu mijloace fixe =Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe

Efectivul mediu anual al lucrătorilor

2) Asigurarea cu mijloace fixe =Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie

Suprafaţa terenurilor agricol

23

3) Asigurarea şi înzestrat cu resurse energetice4) Asigurarea şi înzestrarea cu energie electrică

5) Asigurarea cu tehnică =Tractoare fizice sau etalon convenţionale

100 ha teren arabil

Indicatorii ce caracterizează eficienţa economică a folosirii mijloacelor fixe de producţieIndicatorii Metodologia de calcul

1. Randamentul mijloacelor fixe, lei

a) Valoarea producţiei globale agricoleValoarea medie anuală a mijloacelor fixe productive din activitatea

de bază cu destinaţie agricolă

b) Venitul global (valoarea producţiei agricole – consumuri materiale)

Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe productive din activitatea de bază cu destinaţie agricolă

c) Venitul vânzărilor nete (valoarea producţiei – costul producţiei) sau (venit global – consumul la plata muncii)


(creşterea acestui indicator arată la sporirea eficienţei utilizării mijloacelor fixe)

2. Capacitatea mijloacelor fixe, lei (este indicator invers randamentului)

a) Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe productive din activitatea de bază cu destinaţie agricolă

Valoarea producţiei globale agricole

b) Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe productive din activitatea de bază cu destinaţie agricolă

Venitul global

c) Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe productive din activitatea de bază cu destinaţie agricolă

Venitul vânzărilor nete(indicatorul dat arată necesitatea întreprinderii în mijloace fixe pentru a asigura creşterea producţiei şi vânzărilor)

3. Venitul global la 1 leu mijloace de producţie

Venitul globalValoarea medie anuală a mijloacelor fixe şi activelor curente

4. Termenul de recuperare a MF, ani


Venitul vânzărilor nete

5. Rentabilitatea generală, %

Profitul perioadei de gestiune până la impozitare

· 100 %Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe + valoarea medie

anuală a activelor curente

6. Rentabilitatea economică, %

Profitul perioadei de gestiune până la impozitare· 100 %Valoarea medie anuală activelor totale

24

Total active la finele anului precedent+total active la finele anului de gestiune

2

Total active = MF + A. Curente

(Normal să activeze pe perioada calculată este 20-25 %)

Eficienţa economică a utilizării Mijloacelor fixe în ultimii ani a scăzut. Este legat cu:1) scăderea volumului de producţie (valoarea producţiei agricole)2) Valoarea mijloacelor fixe s-au mărit ca rezultat a reevaluării (procesul de inflaţie,

preţul înalt) dar aceasta nu înseamnă că asigurarea cu mijloace fixe s-a măritÎn condiţiile acestea la calcularea randamentului mijloacelor fixe se recomandă ca

valoarea producţiei globale agricole să fie calculată în preţurile curente.Starea şi uzura mijloacelor fixe de producţie.

În procesul de producţie toate mijloacele fixe treptat se uzează, pierd valoarea de întrebuinţare şi preţul. După un termen oarecare ele nu mai sunt bune pentru întrebuinţare şi se înlocuiesc cu altele noi. Se deosebeşte uzura fizică şi morală.

Uzura fizică a mijloacelor fixe – este învechirea lor materială. În timpul lucrului se uzează o parte din detalii şi mai ales organele de lucru a maşinilor. Cu timpul se uzează complect şi nu mai pot fi întrebuinţate.

Uzura fizică depinde 1) de intensificarea întrebuinţării lor, 2) termenul de aflare în gospodărie, 3) calitatea prestării, şi 4) reparaţia lor în timp.

Uzura morală a mijloacelor fixe constă în aceea, că mijloacele de producţie sunt scoase din funcţiune (exploatare) încă până la uzura fizică deplină. Aceasta are loc în urma progresului tehnico-ştiinţific.

Odată cu ivirea mijloacelor fixe noi mai productive, utilizarea celor vechi nu sunt din punct de vedere economic efective.

Uzura mijloacelor fixe este pierderea parţială sau totală a calităţii (valorii) şi preţului lor:- la uzura totală mijloacele fixe sunt lichidate sau schimbate- la uzura parţială mijloacele fise se repară

Sursele de compensare a uzurii pot fi:- investiţiile republicane şi locale;- mijloacele (veniturile din vânzări) întreprinderii;- creditele bancare;- venitul din vânzare unei părţi de mijloace fixe;- acumulaţiile populaţiei.

Uzura mijloacelor fixe se determină de către toate întreprinderile (indiferent de forma de proprietate) – asupra tuturor mijloacelor fixe aflate în exploatare, reparaţie, rezervă sau în timpul modernizării, chiar şi în timpul staţionării.

Nu se calculează uzura fondurilor bibliotecare, muzee, clădiri speciale considerate ca monumente de arhitectură, artă, animale productive şi de lucru.

Metodele de calcul a uzurii:1. liniară (după una şi aceiaşi normă);2. în raport cu volumul de produse (metoda de producţie);3. degresivă cu rata descrescătoare;4. soldului degresiv.

-3-Activele curente, esenţa, structura şi indicatorii eficienţei utilizării lor.

În procesul de producere a producţiei agricole un rol deosebit îl joacă activele curente, care sunt alcătuite din: 1. active curente cu destinaţie de producere şi 2. active circulante.

25

Activele curente de producţie – sunt, mijloacele de producţie, care totalmente (pe deplin) se folosesc în perioada unui ciclu de producţie, iar valoarea lor trece în întregime asupra producţiei primite şi îşi schimbă forma sa naturală, schema 1.

Activele circulante – sunt mijloacele care deservesc procesul de vânzare a producţiei: producţia gata destinată pentru vânzare, mijloacele băneşti din casă şi de pe cont, mijloacele băneşti calculate – pentru organizarea, pentru plata muncii, mărfuri descărcate, etc.

Activele curente de producţie se împart în:1. Stocuri de producţie;2. Producţie (servicii) în curs de execuţie 3. Cheltuieli anticipate (pe termen scurt).I.Stocuri de producţie – sunt obiectele care au fost incluse în procesul de producere. Aici se

referă:a) Seminţele şi materialul săditor, b) Îngrăşămintele şi chimicatele, c) Furajele şi aşternut pentru animaled) piesele de rezervă şi ambalaj e) Produse de carburanţif) Materiale de construcţieg) OMVSD şi alte active curente.

În componenţa stocurilor de producţie se includ animalele tinere şi cele puse la îngrăşat, deşi aceste mijloace ale producerii nu sunt rezerve de producere şi se află în stadiu de producere. Mărimea stocurilor de producţie se determină după volumul producţiei, normele şi caracterul lor de folosire şi ele trebuie să asigure un proces neîntrerupt al producerii.

II. Producţia (servicii) în curs de execuţie – acestea sunt activele curente, care se află în stadiu de producere. În fitotehnice se includ consumurile aferente efectuate pentru recolta anilor viitori:

1) Pregătirea şi prelucrarea solului2) Semănatul culturilor agricole3) Introducerea îngrăşămintelor organice şi minerale4) Văruitul pomilor5) Plantajul şi îngrijirea plantaţiilor perene6) Recoltare şi altor lucrări agricole.În sectorul zootehnic si activitatea auxiliară se includ:1) Consumurile aferente pentru incubator (incubarea ouălor puse la incubator după 11/XII

a anului de gestiune)2) Costul peştelui de vară din iazurile de iernare, care trec pe anul următor3) Costul mierei pentru întreţinerea pe iarnă a albinelor.4) Costul diferitor măsuri zootehnice împotriva bolilor animalelorIII. Cheltuielile anticipate pe termen scurt includ:1) Cheltuielile achitate pentru abonarea literaturii speciale.2) Plăţile achitate în avans pe termen de până la 1 an.3) Plăţile pentru arendă.4) Plăţile pentru asigurarea recoltei, bunurilor materiale şi altor obiecte.5) Amenajarea parcurilor de iarnă şi ocoalelor.6) Construcţia serelor de primăvară cu caracter necapital.7) Tratarea solului cu var ş.a.

Activele curente de circulaţie se împart în:1. soldurile producţiei finite vegetale şi animaliere nerealizate la finele perioadei de gestiune2. sumele creanţelor pe termen scurt3. mijloacele băneşti necesare pentru procurarea diferitor bunuri materiale, achitarea datoriilor

salariale, etc.Activele curente – activează concomitent în sfera producerii şi în sfera de circulaţie, trec

prin trei stadii:1) Aprovizionare;

26

2) Producere;3) Vânzare.

Indicatorii ce caracterizează nivelul de întrebuinţare a activelor curenteUtilizarea eficientă a activelor curente în mare măsură influenţează în rezultatele financiare a producătorilor agricoli. Pentru caracteristica

nivelului eficienţei utilizării activelor curente se folosesc următorii indicatori:

Indicatorii Metodologia de calcul

1. Coeficientul vitezei de rotaţie a activelor curente

Venitul din vânzări nete, mii lei????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????

Valoarea medie anuală a activelor curente, mii lei

Arată numărul de rotaţii înfăptuite de activele curente în timp de un an (cu cât mai multe cu atât mai bine)

2. Coeficientul aflării activelor curente în rotaţie

Valoarea medie anuală a activelor curente, mii lei __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Venitul din vânzări nete, mii lei

(este indicator invers al coeficientului vitezei de rotaţie (1) şi cu cât mai mic este acest coeficient cu atât mai eficient se folosesc activele curente)

3. Durata unei rotaţii (în zile)

Numărul de zile pe an (360 ori 365)______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Coeficientul vitezei de rotaţie

(micşorarea duratei unei rotaţii mărturiseşte de îmbunătăţirea folosirii mijloacelor activelor curente)

4. Eliberarea activelor curente pe contul accelerării vitezei de rotaţie

Venitul din vânzări nete, mii lei

(durata unei rotaţii în anul de bază, zile – durata unei rotaţii în anul de gestiune, zile)

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

360 ori 365 zile

5. Rata de rotaţie a creanţelor pe termen scurt (reflectă viteza de transformare a creanţelor pe termen scurt în numerar)

Venitul din vânzări nete, mii lei _____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Suma creanţelor pe termen scurt

Trebuie să fie maxim – ceea ce reflectă eficacitatea colaborării cu clienţii (cumpărătorii)

6. Perioada de recuperare a creanţelor pe termen scurt

360 sau 365 zile_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

rata de rotaţie a creanţelor pe termen scurt

(pentru o activitate de producţie normală acest indicator este necesar să fie de 30-60 zile)

7. Rara de rotaţie a datoriilor pe termen scurt

Venitul din vânzări nete, mii lei ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

suma datoriilor (salariul propriu, buget, stat, bănci)

(cu cât mai mare este rata cu atât mai mică este durata de plată a datoriilor)

8. Perioada de întoarcere a datoriilor

360 ori 365 zile_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

rata de rotaţie a datoriilor

27

Căile de sporire a eficienţei folosirii activelor curente

Eficienţa în agricultură mult depinde de întrebuinţarea raţională a activelor curente care se pot hotărî datorită:

1) Stabilirea proporţiilor optimale între mijloacele fixe şi activele curente. 2) Creşterea mai rapidă a producţiei faţă de sporul suplimentar de resurse alocate3) Îmbunătăţirea organizării, aprovizionării cu active materiale pe contul întocmirii

contractelor directe cu furnizorii4) Gospodărirea raţională, efectivă a tuturor mijloacelor de producţie 5) Îmbunătăţirea calităţii tuturor produselor agricole, care asigură creşterea valorii

producţiei 6) Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curente pe calea perfecţionării organizării

procesului de producere, utilizării soiurilor şi hibrizilor culturilor agricole cu perioada scurtă de vegetaţie, creşterii raselor de vite premature ş.a.

7) Reducerea ponderii consumurilor materiale din valoarea totală a producţiei.8) Introducerea unui strict regim de economie a mijloacelor de producţie în toate verigile

tehnologice.9) Organizarea raţională a realizaţiei producţiei agricole în baza studierii conjuncturii

pieţei, înfiinţarea serviciilor de marketing, monitorizarea (respectarea) disciplinei de plată şi contractuale.

10) Reducerea pierderilor de producţie a procesului de producere, păstrare, transportare şi realizare.

-4-Căile de sporire a eficienţei folosirii mijloacelor de producţie

Sporirea eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe poate fi atinsă pe următoarele căi:4. creşterea nivelului de asigurare a întreprinderilor cu Mijloace fixe5. perfecţionarea MF de producţie; majorarea fiabilităţii lor.6. îndestularea deservirii tehnice a parcului de maşini şi tractoare precum şi creşterea

productivităţii lor.7. eftinirea construcţiilor, clădirilor şi edificiilor şi folosirea materialelor de construcţii locale.8. reducerea preţurilor la maşinile şi utilajele agricole furnizate de întreprinderile industriale9. perfecţionarea structurii mijloacelor fixe şi mărirea părţii ei active10. stabilirea proporţiilor optimale între MF şi activele curente11. dezvoltarea specializării şi amplasării precum şi a concentrării producerii produselor

agricole12. perfecţionarea sistemului de creditare şi finanţare la procurarea MF de producţie13. extinderea şi generalizarea în practică a unor tehnologii avansate de producţie bazate pe

mecanizarea complexă şi automatizare14. perfecţionarea profesională a cadrelor şi a stimulării materiale la utilizarea mijloacelor fixe.

-5-Investiţiile în agricultură. Esenţa, structura, indicatorii eficienţei economice a investiţiilor

şi căile de sporire a eiÎn agricultură, ca şi în alte ramuri, are loc uzura capitalului fix (mijloacelor fixe), iar apoi şi

excluderea lui din funcţiune. Aceasta provoacă necesitatea de reproducţie a mijloacelor fixe.Sursele de reproducţie a capitalului fix sunt investiţiile.Investiţiile în agricultură se numesc sursele băneşti îndreptate (alocate) pe un termen

lung (mare) la restabilirea, lărgirea şi reconstruirea (modernizarea) capitalului fix şi a formării activelor curente cu scopul de a primi profit ori să atingă un efect social.

Investiţiile ca mijloc de dezvoltare şi modernizare a agriculturii nu trebuie confundate cu consumurile de producţie care se includ integral cu întreaga lor valoare în costul producţiei realizate pe perioada unui ciclu de producţie.

28

Investiţiile sunt destinate pentru realizarea de noi mijl.fixe care prin natura lor participă la mai multe cicluri de producţie.

În practica de producţie agricolă există mai multe criterii de clasificare a investiţiilor:I. După destinaţia lor economică investiţiile se împart:

1. cu destinaţie productivă - care participă la obţinerea şi creşterea producţiei. Sunt alocate la construcţie şi reconstrucţie a obiectelor de gospodărirea apelor, fermelor zootehnice şi avicole, obiectelor din sectorul de cultivare a plantelor de producţie şi pregătire a nutreţurilor, procurarea mijloacelor de mecanizare şi utilaje, construcţia şi amenajarea clădirilor în toate ramurile de producţie, la electrificarea şi ameliorarea terenului agricol, în plantaţiile perene.

2. neproductivă - care nu contribuie la obţinerea producţiei, dar care ajută la desfăşurarea în bune condiţii a procesului de producţie. Intră cheltuielile la construirea obiectelor social-comunale, de trai, învăţământ, cultură, comerţ, ocrotirea sănătăţii. Cu toate că ele sunt neproductive, însă ele (participă) acţionează la producţia agricolă.

II. După sfera de acţiune:1. investiţia specifică – investiţia pe unitate de producţie (supraf.sau la animal) sau pe

unitatea de produs.2. comună – care se referă la realizarea unui obiectiv ce poate fi utilizat în mai multe

scopuri (ex: investiţia alocată pentru construcţia unui depozit, magazin).3. generală – care priveşte un obiectiv de interes general cum ar fi realizarea unui sediu

administrativ.III. după modul de participare la introducerea progresului tehnic:

1. investiţii de refacere – includ investiţiile ce participă la înlocuirea, lărgirea sau reconstrucţia mijloacelor fixe fără a aduce modificări în nivelul tehnic al mijloacelor respective.

2. de modernizare – investiţii pentru care înlocuirea, lărgirea sau reconstruirea mijloacelor fixe se fac în condiţiile ridicării nivelului tehnic şi a parametrilor mijloacelor de producţie respective.

IV. după funcţia de structură a consumurilor reclamate de un obiectiv sau altul de investiţii:

1. investiţii cu consum specific mare de forţă de muncă – investiţii făcute în hidroamelioraţie, cu consum mare

2. investiţii cu consum specific de mijloace materiale – destinate complexurilor zootehnice, pentru procurarea maşinilor.

V. în funcţie de sursa de finanţare:1. investiţii finanţate din bugetul statului2. investiţii finanţate din fondurile proprii3. investiţii asigurate pentru atragerea de capital.

VI. în funcţie de forma lor de alocare:1. investiţii financiare – investiţiile alocate în imobilizări financiare ca: procurarea hârtiilor

de valoarea (acţiuni, obligaţii, depunerea banilor pe cont la depozit în bancă sub %) în scopul obţinerii de dividente şi dobînzi.

2. investiţii materiale (reale) – investiţiile alocate în imobilizări corporale ca: terenuri, clădiri, construcţii speciale, maşini şi utilaje, diferite instalaţii. În investiţii reale sunt incluse cheltuielile la lărgirea, reconstruirea, modernizarea capitalului fix

Investiţiile se deosebesc de mijloacele fixe:1. ele nu au forma mijloacelor de producţie;2. ele se găsesc în formă de bani;3. sunt viitorul mijloc fix;4. ele sunt cheltuieli până la darea în exploatare a mijloacelor fixe;5. investiţiile nu au cotă de uzură.Direcţiile principale de utilizare a investiţiile capitale în agricultură sunt:- la construirea cu destinaţie productivă şi neproductivă;

29

- procurarea utilajului care intră în cheltuielile construcţiilor;- procurarea tractoarelor, mijloacelor de transport, combine şi alte maşini agricole, utilaj

şi inventar, care nu intră în cheltuielile construcţiilor; - la scăderea şi creşterea livezilor, viilor şi alte plantaţii perene;- cheltuielile pentru înfiinţarea viilor, livezilor;- electrificarea agriculturii;- petrecerea lucrărilor pentru îmbunătăţirea pământului.Pentru calcularea volumului de investiţii la majorarea producţiei este necesar:În primul rând: ca pe baza normativelor capacităţii mijloacelor fixe de producţie în

fitotehnie şi sectorul zootehnic să se determine necesitatea de mijloace fixe productive de destinaţie agricolă la producerea producerii globale.

În al doilea rând se determină volumul de investiţii la majorarea mijloacelor fixe (la reproducţia lărgită). Ea se determină ca diferenţa dintre necesitatea de mijloace fixe la începutul şi sfârşitul termenului de prognozare.

Mărimea şi structura investiţiilor în agricultură.În condiţiile economiei de piaţă investiţiile productive şi neproductive se finanţează din

contul întreprinderilor agricole. În cazul când mijloacele proprii de finanţare nu ajung se întrebuinţează credite bancare.

Eficienţa economică a utilizărilor capitale a investiţiilor în mare măsură depinde de structura lor care poate fi:

1. structura tehnologică – ponderea consumurilor (pentru lucrările de construcţii şi montare, procurarea maşinilor şi utilajelor) în devizul de cheltuieli.

2. de reproducţie – ponderea investiţiilor pe direcţiile de utilizare a lor (construcţia nouă, reconstruirea şi modernizarea tehnică şi reproducerea).

3. structura de ramură – ponderea investiţiilor capitale pe diferite ramuri agricole şi a Economiei naţionale în ansamblu.

4. structura teritorială – ponderea investiţiilor capitale pe diferite raioane şi zone.

Orice investiţie trebuie să se bazeze pe surse concrete de finanţare. O sursă principală de finanţare a investiţiilor sunt mijloacele fixe a întreprinderilor.

Mijloacele proprii de finanţare a investiţiilor se formează pe baza::- profitului (venit) obţinut din activitatea economică;- cota de uzare care se întrebuinţează la restabilirea mijloacelor fixe;- fondurile de stimulare a lucrătorilor- câştigul de la vânzarea mijloacelor fixe lichidate;- alte mijloace financiare a întreprinderii.Cota de uzare – este sursa principală pentru reproducţie simplă, iar profitul – reproducţia

lărgită a mijloacelor fixe.Indiferent de forma de proprietate care stă la baza unităţii agricole, formarea mijloacelor fixe

necesare în agricultură pentru diverse utilităţi se bazează pe următoarele categorii de resurse:1. resurse proprii2. resurse bugetare3. resurse atraseCea mai mare parte din investiţii este alocată din sursele proprii ale întreprinderilor. La resursele bugetare pot fi menţioante creditele băncilor şi ale diferitor fonduri

investiţionale. Dacă ponderea mijloacelor proprii nu este mai mică de 60 % din tot volumul de investiţii,

atunci aşa volum se numeşte înalt care se calculă cu ajutorul coeficientului de autofinanţare prin următorul raport:

Coeficientul de autofinanţare =mijloacele proprii ale întreprinderii, leisuma totală de investiţii, lei

Mijloacele proprii ale populaţiei în suma totală a investiţiilor constituie 4 %, iar în gospodăriile ţărăneşti (de fermier) este la nivel de 12-15 %, împrumuturile de la rude sau persoane de încredere este de 7-8 %, creditele bancare sunt de 3-5 %.

30

Agricultura are un nivel scăzut de finanţare din investiţiile din capitalul fix total al Republicii Moldova, care din anul 1995 a avut o tendinţă de migrare până în anul 2000 de la 11 % până la 3,4 %, din anul 2001 cota investiţiilor în ramura agriculturii puţin s-a majorat şi alcătuieşte 5,1 %.

Indicatorii eficienţei economice a investiţiilor.Eficienţa investiţiilor se determină cu scopul de a argumenta economic 1) direcţiile lor de întrebuinţare şi selectare a celor mai bune variante de dezvoltare a

ramurilor agricole; 2) construirea noilor obiecte, lărgirea şi reconstrucţia obiectelor care există; 3) introducerea noilor maşini, tehnologii de producţie, etc.

Eficienţa economică a investiţiilor, în corespundere cu metodica tipică, care există se împarte în 1. eficienţa totală (absolută) 2. eficienţa comparativă.

Eficienţa totală a utilizării investiţiilor este caracterizată de 2 grupe de indicatori:1. indicatorii principali2. indicatorii suplimentari.Indicatorii suplimentari ce caracterizează eficienţa totală sunt:1. valoarea producţiei globale la 1 leu de investiţie – raportul dintre valoarea

producţiei globale la volumul de investiţii2. productivitatea muncii – raportul dintre valoarea producţiei globale şi consumurile

de muncă.3. costul unitar de producţie – raportul dintre consumurile de producţie şi volumul

producţiei obţinute4. volumul de investiţie la 1q producţie – raportul dintre volumul de investiţie şi

producţia obţinută.Indicatorii principali ce determină eficienţa economică a utilizării investiţiilor sunt:

1. venitul global la 1 leu de investiţie – raportul dintre venitul global şi volumul de investiţie (adică investiţii totale )

2. venitul net la 1 leu de investiţie – raportul dintre venitul net şi volumul de investiţii.3. profitul la 1 leu de investiţii – raportul dintre profitul şi volumul de investiţii.4. În ramurile şi obiectele unde are loc micşorarea costului unitar de producţie, coeficientul

eficienţei economice a investiţiilor capitale se determină = (costul unitar al producţiei până la alocarea investiţiilor – costul unitar după alocarea investiţiilor) *· Q volumul de producţie după alocare / Investiţiile totale care au adus aceasta micşorare (efect)

5. termenul de recuperare a investiţiilor – raportul dintre volumul de investiţii şi venitul net (profitul).

Eficienţa economică comparativă se foloseşte pentru alegerea celor mai optimale variante de investiţii. Indicatorii ce caracterizează eficienţa economică comparativă sunt:

1. Consumurile calculate la 1q producţie = Costul producţiei + coeficientul normativ al eficienţei investiţiilor capitale *volumul investiţiei la o unitate de producţie. Consumurile să tindă la minim.

2. eficienţa anuală = Consumuri recalculate până la alocarea investiţiilor - Consumuri recalculate după alocarea investiţiilor * volumul de producţie după utilizarea investiţiilorCoeficientul normal a investiţiilor capitale = 0,12 în agricultură la tehnica agricolă = 0,15 Micşorarea coeficientului poate aduce la aceia că în producere se vor introduce maşini şi

utilaje puţin productiveRidicarea lui duce la cerinţe foarte mari (înalte), ce uneori nu-i posibil şi aduce la stoparea

progresului tehnico-ştiinţificEste efectivă acea variantă unde consumurile sunt min.

Încă două formule adăugătoarel

8. Valoarea investiţilor la 1 leu de spor al producţiei

Investiţiile anualeSporul valorii producţiei globale

(valoarea producţiei până la alocarea investiţiilor – valoarea producţiei după alocarea investiţiilor)

31

9. Viteza de recuperare a investiţiilor

Sporul venitului netInvestiţii anuale

Căile de sporire a eficienţei economice a investiţiilor în agricultură

Pentru sporirea eficienţei investiţiilor în agricultură sunt posibilităţi atât la etapa de planificare, cât şi în timpul folosirii lor nemijlocit.

La etapa de planificare trebuie de prevăzut ca investiţiile să fie îndreptate în primul rând: 1) în acele ramuri şi mijloace de producţie, care mai mult o să influenţeze la sporirea

procesului tehnico-ştiinţific; 2) o să majoreze productivitatea la 1 ha de teren; 3) va spori calitatea produselor; 4) va majora cantitatea producţiei globale şi a venitului la 1 leu de mijloace fixe; 5) va spori productivitatea muncii; 6) va micşora costul unitar.În timpul folosirii, investiţiile trebuie să fie îndreptate în aşa mijloace foxe, care în viitor o

să deie o eficienţă înaltă. Pentru aceasta trebuie să fie luat în vedere:I) eficienţa investiţiilor în construcţii, care se poate majora 1) în timpul proiectării,

alegând cele mai progresive şi economice proiecte , 2) alegerea materialelor de construcţie şi montare de o calitate înaltă, 3) întrebuinţarea materialelor locale de construcţii, 5) micşorarea consumurilor de muncă şi transport, 6) micşorarea termenului de construcţie şi darea obiectelor în exploatare.

II) În plantaţiile perene majorarea eficienţei investiţiilor poate fi atinsă prin următoarele căi:

- sădirea noilor plantaţii viticole şi pomicole cu noi soiuri raionate;- mărirea suprafeţelor livezilor pe teren irigabil. În condiţiile Moldovei eficienţei investiţiilor

sporeşte cu 35-45 %;- de introdus în producţie noi tehnologii intensive, la îndeplinirea cărora se va consuma

energie minimală;- de micşorat termenul de creştere de dezvoltare a plantaţiilor perene până la primirea primei

recolte, de la 2-3 ani.- de atras o mare atenţie reconstruirii şi modernizării bazelor pepeniere, care trebuie să

asigure agricultura cu material de sădire calitativ.III) Pentru a micşora producţia în sectorul zootehnic şi a eficienţei investiţiilor o mare

însemnătate are:- întrebuinţarea dreaptă a mijloacelor materiale şi băneşti pentru formarea turmei de animale

productive;- de stabilit o proporţie optimală dintre investiţii la construirea fermelor şi reproducţie

animalelor productive;- în planificarea reproducţiei turmelor de animale productive;- proporţia dintre diferite grupe trebuie să prevadă o structură optimală;- eficienţa investiţiilor sporeşte dacă o parte din ele sunt alocate la majorarea productivităţii

animalelor;- trebuie să fie bine dezvoltată baza furajeră, pentru ce e necesar de mărit terenurile irigabile;- de mărit investiţiile în mijloacele de mecanizare la producerea furajelor. IV) Raţional trebuie să fie repartizat şi întrebuinţate investiţiile în mijloacele de

mecanizare. Pentru a ajunge acest scop este necesar:- investiţiile să fie repartizate în primul rând la procurarea maşinilor contemporane şi

calitative;- de stabilit o proporţie optimală dintre mijloacele de mecanizare şi obiectele de deservire

tehnică a lor;32

- de asigurat optima producţie cu numărul necesar de maşini de calitate înaltă (la 1000 ha – tract. 30-32, combine – 10 ...);

- să fie optimală proporţia dintre numărul de tractoare şi maşini agricole;- optimal să fie parcul auto = de la 3 până la 5 tone – 55-60 %, 5 t. – 20 %, cu tonaj mic –

7%;- de respectat durata de exploatare. Atât micşorarea ei cât şi mărirea, duce la micşorarea

cheltuielilor (de investiţii sau cheltuieli de reparaţia maşinilor);- de mărit trainica rezistenţă şi durabilitatea maşinilor, care depinde în primul rând re

industria de construcţie a maşinilor agricole. Asupra eficienţei economice a utilizării investiţiilor capitale influienţează o serie de factori

care pot fi clasificaţi în 2 grupe:1. factori interni – care depind de activitatea întreprinderii.2. factori externi – care nu depind de activitatea întreprinderii. În condiţiile economiei de piaţă eficienţa scăzută a utilizării invetiţiilor capitale în mare

măsură depind de factorii externi, şi anume:- inflaţia- procentul mare pentru întoarcerea creditului- politica fiscală pentru producători agricoli autohtoni.

Fără soluţionarea acestor probleme la nivel de stat discuţii despre sporirea eficienţei economice a utilizării investiţiilor capitale în agricultură nu este real.

33

TEMA 5. RESURSELE DE MUNCĂ ŞI PRODUCTIVITATEA MUNCII ÎN AGRICULTURĂ.

1. Resursele de muncă şi particularităţile folosirii lor în agricultură. Piaţa resurselor de muncă. 2. Conţinutul economic al productivităţii muncii şi importanţa sporii ei în agricultură. 3. Indicatorii productivităţii muncii în agricultură şi metoda calculării lor. 4. Folosirea raţională a resurselor de muncă şi căile principale de sporire a productivităţii muncii în agricultură.

-1-Resursele de muncă şi particularităţile folosirii lor în agricultură. Piaţa resurselor de

muncă

Bogăţiile societăţii omeneşti au fost create cu munca omului. Numai cu ajutorul muncii vii pot fi incluse în procesul producţiei toate mijloacele de producţie.

Fără munca omului mijloacele de producţie sunt moarte, deci rolul principal în sistemul potenţialului de producţie îi aparţine omului.

Munca – reprezinta o activitate fizică, manuala si/sau intelectuala , prin care oamenii, utilizează uneltele şi instrumentele de muncă adecvate, pentru a obţine bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor economice.

Munca a fost si va ramane factorul de productie activ si determinant.Procesul muncii include-n sine următoarele elemente:1. munca propriu zisă – ca activitate raţională a omului2. obiectul muncii3. mijloacele muncii4. rezultatul muncii.Orice progres al individului şi al societăţii, al factorilor de producţie, al economiei este legat

de muncă. În muncă omul îşi foloseşte aptitudinile, capacitatea şi experienţa, consumă energie fizică şi intelectuală.

Trebuie să deosebim 2 noţiuni ca:1. resursele de muncă - reprezintă segmentul din populaţie cu capacităţi fizice şi intelectuale

necesare desfăşurării unei activităţi utile pentru economia naţională, care cuprinde populaţia în vîrstă de muncă şi aptă de muncă

2. forţa de muncă. - este cea mai activă parte a resurselor de muncă. Resursele de muncă de obicei se transformă în forţă de muncă atunci, cînd capacitatea fizică şi spirituală a oamenilor se foloseşte în procesul de producţie pentru obţinerea unui anumit rezultat concret.

Limitele vîrstei de munca sunt determinate de nivelul de dezvoltare economica a fiecarei ţări. În R.Moldova conform legislaţiei în vigoare vîrsta aptă de muncă în aspect juridic pentru

femei 16-57 ani, pentru bărbaţi 16-62 ani. Nu toată populaţia în această vîrstă este cu capacitate de muncă. Oparte din populaţie este eliberată de medicină, iar o parte pleacă la pensii după anumite privilegii.

Resursle de muncă depind de o serie de factori demografici:- densitatea populaţiei- natalitate- mortalitatea- durata medie a vieţii- condiţii de trai etc

Structura resurselor de muncă:1. Populatia in varsta de munca cuprinde totalitatea persoanelor in limitele legale de

varsta, indiferent daca participa sau nu la vreo activitate in cadrul diviziunii sociale a muncii. 2. Populatia apta de munca cuprinde toate persoanele avînd vîrsta legală de munca si care

au capacitatea fizică şi intelectuală de a desfasura o activitate economică. Nu cuprinde persoanele invalide.

34

3. Populatia activă cuprinde totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii în diferite activităţi profesionale, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii, studentii, precum si persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.

4. Populaţia ocupată – persoane care desfăşoară o activitate economică sau socială producătoare de bunuri şi servicii în scopul obţinerii unor venituri în formă de salarii sau alte beneficii. Se deosebeşte de cea activă prin aceea că nu cuprinde militarii, elevii, studentii, precum si persoanele in curs de schimbare a locului de munca.

5. Populaţia inactivă – totalitatea persoanelor care indiferent de vîrstă, nu participă la procesul muncii şi sunt întreţinute.

În agricultură sunt 2 surse de muncă:Sursa principală este tineretul, care trece în vârsta de muncă, adică din el acea parte, care

pleacă la serviciul militar, învăţământ şi la lucru în late ramuri a economiei naţionale.A doua sursă este cei care trec din alte ramuri a economiei naţionale în agricultură, femeile

în concediu de maternitate, militarii după serviciul militar şi acei care se întorc de la învăţământ.Principala rezervă de reproducere a resurselor de muncă este numărul de copii născuţi vii la

100 % de locuitori.Munca în agricultură îşi are particularităţile sale:1. eficienţa muncii depinde nu de intensitatea ei, dar de condiţiile naturale şi

climaterice, de amplasarea întreprinderii şi fertilitatea solului.2. procesul muncii în agricultură depinde de caracterul sezonier, ceea ce reprezintă

folosirea neuniformă a potenţialului de muncă în dependenţă de timpul anului. Cel mai mult se simte în fitotehnie, unde necesarul în resurse de muncă este mai mare în perioada primăvară-vară. În sectorul zootehnic consumurile de muncă sunt mai nivelate pe luni..

3. specificul tehnologiilor în fitotehnie limitează folosirea pe larg a automatizării şi mecanizării complexe a proceselor de producţie.

4. o mare parte din procesele de producţie au loc în condiţii naturale ceea ce duce după sine consumuri şi cheltuieli de producţie suplimentare, de asemenea la pierderi însemnate a timpului de muncă.

5. condiţiile de amplasare a majorităţii întreprinderilor agricole limitează posibilitatea alegerii lucrătorilor calificaţi.

6. procesele de producţie înfăptuite în gospodăriile agricole sunt aceleaşi după tehnologie şi sunt realizate în una şi aceeaşi perioadă de timp.

La folosirea raţională a resurselor de muncă o importanţă are aprecierea corectă a necesarului de resurse de muncă în întreprinderi şi elaborarea măsurilor necesare la determinarea bilanţului muncii care se calculează în toate întreprinderile agricole anual pe ramuri, subdiviziuni şi-n ansamblu pe întreprinderi. În zootehnie necesarul în resurse de muncă se determină reieşind din nr. animalelor , productivităţii lor şi organizarea muncii.

Piaţa resurselor de muncăPiaţa resurselor de muncă este o formă social-economică de mişcare a resurselor de muncă

ocupate în sectorul agricol.Piaţa muncii sau a forţei de muncă reprezintă întâlnirea şi confruntarea cererii de muncă (de

locuri de muncă) cu oferta de muncă. Pe această piaţă au loc negocieri între cumpărătorul şi vînzătorul forţei de muncă.

Orice activitate care se iniţiază sau există în societate, generează nevoia de muncă. Nevoia de muncă reprezintă volumul total de muncă necesar activităţilor dintr-o ţară pe o perioadă dată. Dar ea nu constituie în întregime o cerere care se manifestă pe piaţa muncii. Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de muncă este remunerarea sau salarizarea ei. Deci în cererea de muncă nu se includ femeile casnice, militarii, studenţii, alţi nesalariaţi.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie de piaţă

Cererea de muncă se exprimă prin numărul locurilor de muncă, deci reprezintă oferta de locuri de muncă. Sursa ei este dezvoltarea economico-socială .

35

Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţiile salariale.

Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă (populaţia activă disponibilă), din care se scade numărul femeilor casnice, al studenţilor, militarilor în termen şi a celor care nu doresc să se angajeze. Sursa ei este populaţia .

Piaţa forţelor de muncă asigură:- o plată îndestulată (satisfăcătoare) a lucrătorului;- sporirea calităţii forţelor de muncă;- asigurarea mobilităţii sale înalte;- eliberarea la alegere a locului de lucru şi trai.

Piaţa muncii îşi are particularităţile sale ce o deosebesc:1. resursele de muncă în procesul muncii formează valoare2. oooferta resurselor de muncă se determină după factorii demografici şi anume nivelul de

natalitate, ritmul de creştere a numărului populaţiei apte de muncă şi structura de vîrstă a populaţiei.

3. dinamica resurselor de muncă este influienţată de procesul de migrare a populaţiei4. la necesarul în resurse de muncă o influienţă foarte mare o are progresul tehnico-ştiinţific.

-2-Conţinutul economic al productivităţii muncii şi importanţa sporii ei în agricultură

Productivitatea muncii în agricultură este cantitatea de producţie, produsă de un lucrător într-o unitate de timp, sau cantitatea de timp consumată la o unitate de producţie.

Măsura consumurilor muncii este timpul lucrului – oră, zi de lucru, an. Producţia căpătată se măsoară în natură – q sau tone.

Însemnătatea sporirii productivităţii muncii în agricultură se determină cu scopul că ea este:

1) sursa principală de mărire a producţiei globale şi de micşorare a consumurilor şi cheltuielilor de producţie, iar prin urmare şi a măririi rentabilităţii producţiei.

2) ea dă posibilitatea reducerii costului de producţie la produsele de larg consum ceea ce duce la majorarea salariilor reale a lucrătorilor;

3) ea dă putinţă să elibereze din agricultură o parte din resursele de muncă, care sunt necesare pentru alte ramuri.

În procesul producerii producţiei este inclusă nu numai munca vie curentă, ci şi munca materializată depusă în mijloacele de producţie (maşini, material săditor, carburanţi, seminţe, furaje ş.a.m.d).

Consumurile muncii vii se împarte în:1. consumuri directe 2. indirecte.Consumurile de muncă directe – munca lucrătorilor (mecanizatorilor, lucrătorilor din

sectorul zootehnic), care nemijlocit participă la producerea unui anumit product. Cheltuielile în întregime se referă la o ramură corespunzătoare.

Cheltuielile indirecte de muncă – munca lucrătorilor, ocupaţi la deservirea şi conducerea unei ramuri, a gospodăriei în întregime (agronomi, zootehnicieni, ingineri).

Consumurile de muncă sunt exprimate în timpul de muncă, care se calculează în om-ore, om-zile.

De obicei se calculează nivelul productivităţii numai a muncii vii. Cheltuielile muncii materializate în timpul de muncă nu se includ, ele se calculează numai în expresie valorică la elaborarea preţului de cost a producţiei.

Productivitatea muncii stabileşte o legătură cantitativă între producţie şi factorii de producţie utilizaţi.

Productivitatea muncii, ca indicator sintetic al activităţii economice, are în agricultură unele trăsături specifice, determinate de însuşi particularităţile agriculturii şi anume:

36

1. există o influenţă ca condiţiile pedoclimaterile care diferă de la an la an, deacea este necesar de calculat productivitatea muncii medie pe 3-5 ani;

2. productivitatea muncii se poate calcula o singură dată pe an – la sfârşitul perioadei. Pentru calcularea productivităţii muncii în timpul anului în diferite sectoare de activitate se pot utiliza indicatorii suplimentari ai productivităţii muncii ca: volumul lucrărilor executate într-o unitate de timp (oră, zi, lună);

3. în agricultură pe lângă produsele principale se obţin şi produse secundare ceea ce face exprimarea productivităţii muncii atât în unităţi naturale, cât şi valorice;

4. nivelul productivităţii muncii în agricultură nu depinde numai de PTŞ ci şi de calitatea biologică a plantelor şi animalelor, de capacitatea lor bioproductivă. În funcţie de aceasta la acelaşi consum de muncă şi mijloace nivelul productivităţii muncii poate fi diferit.

Productivitatea muncii în agricultură este legată de influienţa tuturor factorilor şi condiţiilor prin care se desfăşoară procesul muncii în această ramură.

-3-Indicatorii productivităţii muncii în agricultură şi metoda calculării lor.

Resursele de muncă au caracteristici cantitative, calitative şi de structură care se măsoară prin indicatorii absoluţi şi relativi şi anume:

1.- Efectivul de lucrători mediu anual conform listelor (tabelelor);2.- coeficientul fluctuaţiei cadrelor;3.- cota de muncitori care au studii medii de specialitate şi studii superioare, numărul lor în

general;4.- stagiul mediu de muncă după fiecare categorie de lucrători;5.- cota lucrătorilor unor categorii aparte din numărul lor general.Efectivul mediu de lucrători pentru un an se determină prin sumarea numărului mediu de

lucrători pentru toate lunile şi suma căpătată se împarte la 12.Efectivul mediu de lucrători pentru o lună se calculează prin suma numărului de lucrători

pentru fiecare zi calendaristică a lunii, iar suma primită se împarte la N zile.Efectivul mediu anual de lucrători se determină prin raportul dintre (om-oră, om-zile) a

lucrătorilor gospodăriei anual la fondul timpului de muncă.Coeficientul fluctuaţiei cadrelor (Kt) se calculează prin raportul dintre numărul de lucrători,

eliberaţi sau plecaţi din lucru pe perioada dată la numărul mediu anual de lucrători.Un factor important care influenţează asupra nivelului folosirii forţei de muncă şi eficienţa

producerii este asigurarea cu resurse de muncă a agriculturii.Dacă asigurarea cu resurse de muncă nu este pe deplin, aceasta duce la neîndeplinirea

volumului de lucru planificat, la nerespectarea normelor şi termenelor agrotehnici şi la rândul lor la micşorarea volumului de producţie în agricultură.

Dacă asigurarea cu resurse de muncă este mare duce la nefolosirea pe deplin a forţei de muncă şi la scăderea productivităţii muncii.

Metodologia de calul a indicatorilor ce caracterizează nivelul de asigurare şi utilizare a resurselor de muncă.

Indicatorii Metoda de calcul1. Gradul de asigurare =

cu resurse de muncă, %Efectivul mediu anual de lucrători x

100 %Efectivul mediu anual de lucrători planificaţi

2. Înzestrarea forţei de = muncă cu mijloace fixe de producţie cu destinaţie agricolă

Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie cu destinaţie agricolăEfectivul mediu anual de lucrători planificaţi

3. Timpul efectiv lucrat = de 1 lucrător pe an

Numărul de zile lucrateEfectivul mediu anual de lucrători

37

4. Coeficientul de = folosire a resurselor de muncă

Numărul de zile lucrate = 235Numărul de zile planificate sau durata

planificată a anului de muncă, zile265

O formă de repartizare a resurselor de muncă este migraţia forţei de muncă – emigrarea, -

deplasarea, mutarea populaţiei apte de muncă.Există migraţie:1. interioară (în cadrul ţării) 2. exterioară (la trecerea graniţei şi deplasarea populaţiei în alte ţări).Migraţia interioară (între raioane, de la sate la oraş) schimbă componenţa şi deplasarea

(mutarea) populaţiei ţării, însă numărul populaţiei nu se schimbă.Migraţia exterioară influenţează asupra nivelului de populaţie (mărind-o sau micşorând-o)

cu mărimea egală cu soldul de migraţie. Soldul de migraţie este diferenţa dintre numărul de populaţie plecat peste hotare (emigranţii) la numărul de populaţie venit în ţară din alte ţări.

Odată cu formarea gospodăriilor de fermier (ţărăneşti) o mare parte din lucrători au trecut din gospodării agricole mari la cele de fermier (ţărăneşti).

Pentru stabilirea şi analiza nivelului şi dinamicii productivităţii muncii în agricultură se întrebuinţează o sistemă de indicatori naturali şi valorici.

Determinarea productivităţii muncii în mărimi naturale se întrebuinţează în ramuri aparte cu producţia omogenă (cereale, lapte).

Determinarea, analiza şi planificarea productivităţii muncii în agricultură se efectuează cu ajutorul indicatorilor principali şi suplimentari (incompleţi).

De multe ori în agricultură este necesar de determinat productivitatea muncii în timpul anului în anumite perioade. În acest scop se foloseşte indicii suplimentari, în care lipseşte una dintre mărimile, care caracterizează productivitatea muncii – sau cantitatea de producţie fabricată, sau timpul consumat pentru producerea ei.

Indicatorii indirecţi ai productivităţii muncii caracterizează consumurile de muncă la îndeplinirea unui volum anumit de lucrări. Aici se includ: consumurile de muncă la 1 ha de semănături, ori livezi, arbuşti, la 1 cap de animal, suprafaţa însămânţată, suprafaţa livezilor şi pomuşoarelor la un lucrător, volumul de lucrări, îndeplinit într-o unitate de timp consumurile de muncă pentru îndeplinirea unei operaţii aparte (aratul, cultivarea, semănatul ş.a.m.d.). Indicatorii indirecţi se calculează la diferite stadii de producere a producţiei agricole şi dau posibilitate de a analiza schimbările în consumurile de muncă pe parcursul unui an, operativ de înlăturat neajunsurile şi în aşa fel activ de influenţat asupra rezultatelor căpătate la sfârşit de an.

Pentru determinarea productivităţii muncii în întregime pe întreprindere, în fitotehnie şi în sectorul zootehnic, unde producţia nu este omogenă şi nu se poate calcula în formă naturală, toate produsele se transferă în formă de valoare.

Metodologia de calcul a productivităţii muncii după indicatorii naturali şi valorici

Indicatorii Metoda de calculI. Indicatorii naturali

1. Producţia obţinută la 1 om-oră

Recolta globală (pentru producţie vegetală) sau cantitatea totală (adică volumul )de produse animaliere

Consumurile de muncă a perioadei de calcul, om-ore

2. Consumurile de muncă la 1 q de producţie

Consumurile de muncă a perioadei de calcul, om-oreRecolta globală (pentru producţie vegetală) sau cantitatea

totală (volumul) de produse animaliere

II. Indicatorii valorici 1. Valoarea producţiei globale (vegetale, animaliere sau în ansamblu peagricultură) calculată la 1 om-oră

Valoarea producţiei globale agricole, leiConsumurile de muncă a perioadei de calcul, om-ore

38

2. Valoarea producţiei globale (vegetale, animaliere sau în ansamblu peagricultură) calculată la un lucrător mediu anual

Valoarea producţiei globale agricole, leiEfectivul mediu anual de lucrători

În afară de valoarea producţiei globale productivitatea muncii mai poate fi calculată şi după venitul global şi venitul net.

Indicatorii suplimentari caracterizează consumurile de muncă pentru efectuarea de lucru stabilit, la ei se referă:

1. consumurile de muncă la 1 ha semănături = consumurile de muncă / suprafaţa ocupată cu semănături

2. consumurile de muncă la 1 animal3. volumul de lucru efectuat într-o unitate de timp4. greutatea semănăturilor sau plantaţiilor perene la 1 lucrător5. consumurile de muncă la îndeplinirea operaţiilor separate (arături, semănături).

-4-Folosirea raţională a resurselor de muncă şi căile principale de sporire a productivităţii

muncii în agricultură.

Caracterul sezonier al muncii în agricultură nu poate fi evitat. Însă din experienţa unităţilor agricole el se poate minimaliza. În practică sunt elaborate diferite căi de a ameliora folosirea sezonieră a forţei de muncă în agricultură. Aceasta constă în următoarele.

1. Posibilitatea de a mecaniza procesele lucrărilor, care cer un volum mare de muncă, care şi introducerea tehnicii de o înaltă productivitate (combine pentru colectarea pomuşoarelor, care se înlocuiesc munca a 300-350 lucrători).

2. Combinarea culturilor agricole, soiurilor care au diferiţi termeni de cultivare şi ramuri, care duc la egalarea cheltuielilor de muncă (de exemplu cultivarea soiurilor devremi (timpurii), mijlocii, târzii de culturi legumicole dau posibilitatea de a folosi uniform forţa de muncă în timpul sădirii, cultivării şi strângerii roadei).

3. dezvoltarea meseriei auxiliare, care vor da posibilitate de ocupa lucrătorii în perioada de iarnă.

4. organizarea prelucrării şi a păstrării îndelungate a producţiei agricole pe loc, deci dezvoltarea integrării în gospodăriile cu livezi, unde sunt depozite de păstrare a recoltei, necesitatea recoltării se micşorează de 1,5-2 ori, iar în perioada de toamnă târzie şi de iarnă necesitatea în forţă de muncă creşte.

Sporirea productivităţii muncii, îmbunătăţirea folosirii resurselor de muncă în agricultură sunt condiţiile de sporire a eficienţei economice. Pentru aceasta e necesar de a revedea politica agrară a ţării. Nu trebuie să se admită discreditivitatea ţărănimii, de susţinut din punct de vedere economic relaţiile dintre sat şi oraş, de acordat ajutor real din partea statului în rezolvarea problemelor sferei sociale la sat, de creat condiţii pentru reformarea treptată (lentă) a producerii de jos în sus, după dorinţa şi în interesul ţărănimii.

Productivitatea muncii în agricultură se află sub influenţa factorilor climaterici şi sociali. Toţi factorii sporirii productivităţii muncii poate fi împărţiţi în 4 grupe:

1. economico-organizatorici, care include dezvoltarea specializării şi cooperării, perfecţionarea organizării producerii şi a muncii, îmbunătăţirea normativelor, lichidarea întreprinderilor în activitate din motive organizaţionale, reducerea numerică a personalului de deservire;

2. tehnico-economici: perfecţionarea tehnicii, tehnologiilor, mecanizarea şi electrificarea, lichidarea întreruperilor în activitate din punct de vedere tehnic;

3. economico-sociali: perfecţionarea stimulării materiale şi morale a muncii, respectarea disciplinei de muncă, ridicarea calificării muncitorilor, lichidarea calificării muncitorilor, lichidarea fluctuaţiei cadrelor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, trai şi odihnă a lucrătorilor;

39

4. climaterici: condiţiile climaterice, bonitatea pământului, productivitatea animalelor; în agricultură în mare parte rezultatul muncii depinde în mare măsură de condiţiile climaterice, decât în alte ramuri ale economiei naţionale, la unele şi aceleaşi cheltuieli de muncă în dependenţă de condiţiile climaterice, fertilitatea pământului, putem primi o cantitate diferită de producţie.

Unul din factorii social-economici, care determină eficienţa folosirii resurselor de muncă este motivaţia.

Motivaţia muncii – este stimularea lucrătorului sau a grupei de lucrători pentru a atinge rezultate înalte prin satisfacerea necesităţilor personale.

Principalele pârghii ale motivaţiei sunt:1. stimularea 2. motivul. Prin stimulare se are în vedere – compensarea materială, de exemplu salariul. Prin motiv subînţelegem – dorinţa, orientarea.Unul din factorii de stimul – satisfacerea condiţiilor materiale (salariul, premiile, supraplată

pentru stagiul de muncă, indemnizaţiile).Alte forme importante ale motivaţiei – stimularea morală, ridicarea calificării, acordarea

unor posturi mai înalte, crearea atmosferei sociale bune, dezvoltarea relaţiilor colegiale în colectiv.

40

TEMA 6. INTENSIFICAREA AGRICULTURII ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ A EI

1. Esenţa şi necesităţile intensificării producerii producţiei agricole.2. Indicatorii nivelului de intensivitate şi a eficienţei economice a intensificării agriculturii şi metoda determinării lor.3. Factorii intensivităţii şi căile de sporire a eficienţei economice a intensificării în agricultură.

-1-Esenţa şi necesităţile intensificării producerii producţiei agricole

Agricultura ca şi alte ramuri a economiei naţionale se dezvoltă pe baza legii de reproducţie lărgită, mereu creşte numărul populaţiei care cere majorarea produselor agricole şi din această cauză trebuie să fie mărită producţia agricolă care poate fi dezvoltată pe baza intensificării. În toate ramurile de producţie, reproducţia lărgită se petrece pe baza intensivă şi extensivă.

Creşterea producţiei agricole poate avea loc pe calea dezvoltării extensive pentru atragerea de noi suprafeţe şi pentru sporirea efectivelor de animale fără a face alocări succesive de mijloace de producţie pe aceeaşi unitate de producţie. Acest proces este limitat de însăşi posibilităţile din ce în ce mai reduse de extindere a suprafeţelor agricole.

Creşterea volumului de producţie pe calea sporirii randamentelor la o unitate de suprafaţă sau pe animal ca urmare a alocării sistematice a mijloacelor suplimentare reprezintă calea intensivă de dezvoltare a agriculturii.

Conceptul de intensificare a producţiei agricole are la bază următoarele trăsături:1. realizarea unor alocări succesive demijloace pe aceeaşi unitate de produs2. promovarea progresului tehnic3. folosirea celor mai noi cuceriri ale tehnicii şi ştiinţei agricole4. sporirea continuă a producţiei şi a productivităţii muncii5. reducerea consumurilor pe o unitate de produs.Intensificarea producerii producţiei agricole constă în creşterea randamentului pe aceeaşi

unitate de producţie în condiţiile reducerii, consumurilor pe unitate de produs ca urmare a realizării unor investiţii sporite în mijloace de producţie, a promovării multilaterale a progresului tehnic, a folosirii celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne.

Deci Intensificarea este procesul de concentrare a producţiei pe una şi aceeaşi suprafaţă de pământ cu scopul de a obţine de pe fiecare hectar o cantitate maximă de producţie cu cheltuieli cît mai mici în calcul la o unitate de producţie sau la 1q.

În literatura economică de specialitate pe lîngă noţiunea de intensificare este folosită şi cea de intensivitate a producerii producţiei agricole.

Intensivitatea agriculturii este un indicator de apreciere a procesului de intensuficare a producţiei agricole ce evidenţiază nivelul alocărilor de mijloace de producţie la unitate de suprafaţă şi se determină pe ansamblul agriculturii, zone, raioane, întreprinderi agricole.

Intensivitatea agriculturii permite calcularea dinamicii procesului de intensificare determinîndu-se ca raportul între eforturile de investiţii şi de mijloace de producţie şi rezultatele economice ale utilizării acestora.

Caracterul de necesitate obiectivă a procesului de intensificare decurge:1. din particularităţile pămîntului dintre care importanţa cea mai mare o are aceea că este

limitat ca întindere, dar nelimitat ca putere productivă.2. din satisfacerea nevoilor economiei naţionale cu produse agricole ale industriei, cu

materii prime agricole precum şi din crearea unor disponibilităţi pentru export şi rezerve de stat.

3. intensificarea producţiei agricole e determinată şi de faptul că ţara noastră dispune de sol şi climă deosebit de prielnice pentru practicarea unei agriculturi intensive de mare randament şi eficienţă.

Condiţiile economice şi sociale ale intensificării producerii producţiei agricole sunt:1. posibilitatea dezvoltării intensive a agriculturii este condiţionată de însuşirea pe care

o are pămîntul de a-şi spori capacitatea productivă pe măsura utilizării lui raţionale a 41

alocării pe aceeaşi unitate de suprafaţă, a unor investiţii suplimentare de mijloace, a creşterii gradului de asigurare cu mijloace de producţie şi resurse de muncă. Procesul de industrializare constituie condiţia economică primordială pentru dezvoltarea intensificării producerii producţiei agricole.

2. dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi introducerea în procesul de producţie a rezultatelor acesteia constituie o altă condiţie a dezvoltării procesului de intensificare.

3. transformarea agriculturii (introducerea pe scară largă a PTŞ ca şi a cuceririlor ştiinţifice) necesită asigurarea unor condiţii de producţie corespunzătoare şi a unui cadru organizatoric adecvat.

-2-Indicatorii nivelului de intensivitate şi a eficienţei economice a intensificării agriculturii şi

metoda determinării lor.

Pentru a studia procesul de intensificare a agriculturii trebuie de luat în consideraţie cele 2 laturi ale problemei date:

1. studierea nivelului de intensivitate în agricultură care se efectuiază cu ajutorul indicatorilor factoriali

2. determinarea eficienţei economice a intensificării producerii producţiei agricole care se caracterizează cu ajutorul indicatorilor rezultativi.

Nivelul de intensivitate şi eficienţa economică a intensificării agriculturii se determină după o sistemă de indicatori care se împart în 2 grupe:

1. indicatorii factoriali – acei indicatori care acţionează la sporirea eficienţei economice, la majorarea fertilităţii solului şi ai productivităţii animalelor.

2. indicatorii rezultativi – indicatorii ce caracterizează rezultatul producţiei, adică efectul primit de la utilizarea mijloacelor de intensificare.

La rîndul său indicatorii factoriali se împart în 2 grupe:1. indicatorii naturali2. indicatori valorici.

Tabelul 1Nivelul de intensivitate a producerii producţiei agricole după indicatorii valorici:

Denumirea indicatorilo Metodologia de calcul1. Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie la 1 ha teren agricol =

Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţieSuprafaţa terenului agricol

2. valoarea medie anuală a activelor curente la 1 ha teren agricol =

Valoarea medie anuală a activelor curenteSuprafaţa terenului agricol

3. Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe şi activelor curente la 1 ha teren agricol =

Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe şi activelor curente

Suprafaţa terenului agricol

4. consumurile de producţie la 1 ha teren agricol Consumurile de producţieSuprafaţa terenului agricol

Tabelul 2Nivelul de intensivitate a producerii producţiei agricole după indicatorii naturali (pentru

fitotehnie)Denumirea indicatorilor Metodologia de calcul1. consumurile de muncă calculate la 1ha teren a oricărei culturi sau la 1ha teren agricol =

Consumurile de muncăSuprafaţa ocupată cu culturi sau teren agricol

2. volumul de lucru mecanizat la 1ha teren arabil şi plantaţii perene =

Volumul de lucru mecanizatSuprafaţa terenului arabil şi plantaţiilor

perene3. consumul de energie electrică pentru Cantitatea energiei electrice folosită pentru

42

necesităţi de producţie la 1ha teren arabil şi plantaţii perene sau la 1ha suprafaţă însămînţată

necesităţi de producţieSuprafaţa terenului arabil şi plantaţii perene

4. cantitatea de îngrăşăminte minerale şi organice la 1 ha teren arabil şi plantaţii perene

Cantitatea de îngrăşăminteSuprafaţa terenului arabil şi plantaţii perene

5. nivelul de mecanizare Volumul de lucrări efectuate cu mijloace de mecanizareVolumul total de lucru

*100%

6. ponderea terenului prelucrat în suprafaţa terenului agricol

Suprafaţa terenului arabil şi plantaţii perene

Suprafaţa terenuluiagricol*100%

Ponderea terenului irigat în suprafaţa terenului agricol

Suprafaţa terenului irigat*100%

Suprafaţa terenului agricolTabelul 3

Nivelul de intnsivitate a producerii producţiei agricole după indicatorii naturali (pentru zootehnie)Denumirea indicatorilor Metodologia de calcul

1. efectivul de animale şi păsări la 100 ha terenuri agricole (capete convenţionale)

Efectivul de animale şi păsări (capete convenţionale) *100 ha

Suprafaţa terenului agricol2. Consumurile de muncă la 1 animal

Consumurile de muncăEfectivul de animale

3. consumul de furaje la 1 animal Consumul de furaje în unităţi nutritiveEfectivul de animale

4. nivelul de mecanizare Nr. de animale deservite cu mijloace de mecanizare *100%

Nr. total de animale5. Asigurarea animalelor cu încăperi de producţie

Nr. de animaleNr. de locuri de întreţinere a animalelor

6. ponderea animalelor de rasă în numărul total de animale

Nr. animale de rasă*100%

Nr. total de animaleIntensificarea agriculturii este mijlocul care sistematic asigură sporirea producţiei la 1 ha de

pămînt şi la 1 animal şi totodată micşorează costul unitar de producţie. Acestea sunt condiţiile principale de sporire a eficienţei economice a producerii producţiei agricole şi totodată arată în ce măsuri s-a atins scopul principal al intensificării agriculturii.

Tabelul 4Eficienţa economică a intensificării producerii producţiei agricole.

Denumirea indicatorilor rezultativi Metodologia de calcul1. valoarea producţiei globale agricole în preţuri comparabile la 1 ha teren agricol

Valoarea producţiei globale agricoleSuprafaţa terenului agricol

2. venitul global la 1 ha teren agricol Venitul globalSuprafaţa terenului agricol

3. profitul obţinut din vînzarea producţiei la 1 ha teren agricol

Profitul obţinut din vînzarea producţieiSuprafaţa terenului agricol

4. Productivitatea muncii Valoarea producţiei globale (venit global, net)Consumurile de muncă

5. Randamentul mijloacelor fixe Valoarea producţiei globale agricoleValoarea medie anuală a mijloacelor fixe de producţie

6. rentabilitatea producţiei agricole Profitul obţinut din vînzarea producţieiCostul producţiei finite vîndute

43

*100%

7. rentabilitatea generală sau a mijloacelor de producţie

Profitul perioadei de gestiune pîn-la impozitareValoarea medie anuală a mijl. fixe şi active curente

Pe diferite ramuri aparte în calitate de indicatori a eficienţei economice a intensificării pot fi folosiţi:

1. Productivitatea culturilor; Productivitatea animalelor = producţia globală / nr. de animale2. productivitatea muncii , costul unitar de producţie = consumurile de producţie / volumul

producţiei obţinute3. profitul la 1 ha suprafaţă de pe care s-a vîndut producţia sau la 1 animal de la care s-a

vîndut producţia = profitul obţinut din vînzarea producţiei / nr. de animale, suprafaţa de pe care s-a vîndut producţia

4. suprafaţa de pe care s-a vîndut producţia = cantitatea de producţie vîndută / productivitatea culturilor

5. nivelul rentabilităţii = profitul din vînzarea producţiei / costul producţiei finite vîndute * 100%

-3-Factorii intensivităţii şi căile de sporire a eficienţei economice a intensificării în agricultură

Căile principale de creştere a factorului (nivelului) intensivităţii:1. Principala cale de creştere a factorului de intensivitate a producerii producţiei agricole o

constituie sporirea investiţiilor la unitatea de suprafaţă. Această cale se înfăptuieşte-n practică pentru alocarea de investiţii suplimentare în condiţia menţinerii aceloraşi suprafeţe de teren fie prin creşterea mai rapidă a volumului de investiţii comparativ cu extinderea suprafeţelor cultivate.

2. A doua cale de creştere a gradului de intensivitate este îmbunătăţirea modului de utilizare a terenului agricol pe categorii de folosinţă şi a structurii suprafeţelor cultivate care includ:

1. sporirea suprafeţei şi a ponderii categoriilor superioare de folosinţă2. Ridicarea capacităţii de producţie a terenurilor cultivate3. Ridicarea fertilităţii economice a solului precum şi a acţiunilor cuprinse în complexul

lucrărilor agrotehnice şi zooveterinare.3. O altă cale de creştere a nivelului de intensivitate este perfecţionarea continuă a

mijloacelor de muncă folosite în agricultură. Introducerea pe scară largă în producţie în toate sectoarele de activitate a tehnologiilor moderne şi continua perfecţionare a acestora constituie o cale principală de creştere a nivelului de intensivitate în agricultură.

4. asigurarea agriculturii cu specialişti, precum şi perfecţionarea pregătirii lor profesionale de asemenea influienţează asupra creşterii nivelului de intensivitate.

5. o însemnătate foarte mare la creşterea gradului de intensivitate a producerii producţiei agricole o au perfecţionarea metodelor de organizare şi conducere a agriculturii pe toate treptele procesului de producţie.

Pentru sporirea eficienţei economice a intensificării producerii producţiei agricole se iau în vedere acele direcţii care să contribuie la reducerea cheltuielilor de investiţii şi a consumurilor deproducţie pe de o parte, iar pe de altă parte îmbunătăţirea rezultatelor obţinute.

Căile sporirii eficienţei economice a intensificării agriculturii se referă la:1. creşterea producţiei şi a productivităţii muncii2. gospodărirea raţională a fondurilor de investiţii şi a consumurilor de producţie3. reducerea consumurilor materiale de producţie4. îmbunătăţirea calităţii produselor agricole5. introducerea unui regim sever de economii în toate ramurile de producţie vegetală şi

animală.

44

*100%

TEMA 7. PROGRESUL TEHNICO-ŞTIINŢIFIC (PTŞ) ÎN AGRICULTURĂ1. Esenţa progresului tehnico-ştiinţific şi a revoluţiei tehnico-ştiinţifice în agricultură.2. Nivelul şi eficienţa economică a progresului tehnico- ştiinţific. Indicatorii şi metoda determinării lor.3. Direcţiile de bază ale progresului tehnico-ştiinţific în agricultură.

-1-Esenţa progresului tehnico-ştiinţific şi a revoluţiei tehnico-ştiinţifice în agricultură

Factorii principali de intensivitate a Economiei Naţionale sunt: accelerarea PTŞ şi introducerea pe larg a noilor generaţii de maşini şi tehnologii care asigură o productivitate mărită a muncii şi o eficienţă sporită.

PTŞ este forma materială de dezvoltare a economiei, ştiinţei, forţelor de producţie, metodelor de muncă şi de dirijare îndreptate la sporirea productivităţii muncii sociale.

Progresul tehnico-ştiinţific prezintă dezvoltarea permanentă a ştiinţei şi tehnicii fiind baza progresului social [134, p.868]

Progresul tehnico – ştiinţific s-a dezvoltat numai în relaţii reciproce în sistemul “omul – tehnica”.

PTŞ în agricultură are 2 forme de bază:I formă: evoluţionară – ce caracterizează o perfecţionare comparativ înceată şi parţială a bazelor tradiţionale, tehnico-ştiinţifice a producţiei agricole.II formă: revoluţionară – care se exprimă prin revoluţia TŞ.

Aceste două forme, convenţional sunt reciproce şi se completează una pe alta.“Revoluţia tehnico – ştiinţifică prezintă schimbările radicale calitative în mijloacele de

producţie ceea ce acţionează la PTŞ. Esenţa primei revoluţii tehnice a secolului XVIII constă că în ramurile de bază a industriei

s-a petrecut înlocuirea funcţiile fizice de producţie ale omului cu maşini. Această înlocuire a dus la o creştere bruscă a productivităţii muncii.Astfel, producerea producţiei cu maşini a pus baza perioadei utilizării pe larg a tehnicii.

O trăsătură principală a revoluţiei TŞ sunt descoperirile mari ştiinţifice care duc la:- schimbări mari în mijloacele şi obiectele de muncă precum şi în tehnologia de producţie- restructurarea întregii baze tehnico-materiale inclusiv şi a formelor de organizare şi dirijare a producţiei- sporirea rapidă a productivităţii muncii şi a eficienţei economice a producţiei sociale.

Esenţa revoluţiei TŞ în agricultură constă mai întîi de toate în:1. transformarea tehnicii şi crearea unei baze tehnico-materiale noi2. transformarea calitativă a tuturor mijloacelor de producţie agricole şi anume:

a) a sistemelor de maşini b) automatizării proceselor de producţie, a tehnicii şi a tehnologiilorc) a organizării muncii şi a conducerii.

Progresul tehnic- utilizarea şi valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice, ale inovării în activitatea practică.

Progresul tehnic se concretizează în:1. accentuarea laturilor calitative ale factorilor de producţie2. schimbări în conţinutul, structura şi calitatea acestora3. perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie4. înnoirea, modernizarea şi diversificarea bunurilor investiţionale şi de consum5. modificări în domeniulcomercializării bunurilor economice6. perfecţionarea organizării şi activităţii manageriale etc.Cele mai importante revoluţii industriale care s-au petrecut:Prima revoluţie – cărbune, oţel, textile, maşina cu vaporiA doua – mecanică, automobil, avion, electricitate, petrol, chimieA treia – electronică, telematică, robotică, biotehnologia, atomul.

45

Progresul tehnico – ştiinţific exercită o influenţă hotărâtoare asupra tuturor factorilor de bază ai dezvoltării intensive a economiei, face posibil utilizarea raţională a resurselor de muncă şi materiale în scopul obţinerii de efecte înalte. În aceasta constă izvorul şi baza succesului în creşterea preponderentă a rezultatelor finale faţă de consumurile de producţie,

Fiecare maşină proiectoare şi utilizată în orice ramură a economiei naţionale trebuie să corespundă cerinţelor tehnice, sociale şi economice. Cerinţa principală constă în aceea că tehnica trebuie să corespundă sarcinilor economice, fiindcă problema creării şi utilizării tehnicii noi nu prezintă un scop în sine. Dezvoltarea tehnicii este supusă scopului principal al societăţii – creşterii economice naţionale şi sporirii nivelului de trai al populaţiei.

Revoluţia tehnico – ştiinţifică deschide noi şi mari rezerve de intensificare a producţiei. Mai întâi de toate, ea lărgeşte posibilităţile transformării calitative a surselor şi felurile de energie, mijloacelor de producţie şi tehnologiilor, materiei prime şi materialelor, utilizării cât mai eficiente a acestora. Ştiinţa care a devenit o forţă de producţie nemijlocit, pătrunde tot mai adânc în procesul de producţie, exercită o influenţă crescândă asupra sporirii eficienţei economice a producţiei agricole.

Progresul tehnico – ştiinţific în agricultură mai întâi de toate contribuie la reducerea consumurilor muncii manuale din contul mecanizării proceselor tehnologice.

Ca rezultat, în primul rând are loc uşurarea lucrului fizic, sporirea cotei timpului în timpul căruia lucrătorul controlează şi supraveghează lucrul maşinii şi agregatelor, în al doilea rând, dezvoltarea mijloacelor tehnice şi noilor tehnologii de producere duce la sporirea cerinţelor către cadrele din agricultură:

- responsabilitatea înaltă;- diviziunea lucrătorilor în dependenţă de nivelul de calificare;- intensitate;- atenţie la rezultat;- eficienţa sporită a activităţii;

De nivelul organizării muncii, cunoştinţele profesionale, intensităţii eforturilor, şi cointeresării materiale a lucrătorilor depinde nu numai realizarea rezultatelor finale înalte, dar şi eficienţa utilizării mijloacelor tehnice.

Progresul tehnic în agricultură cere schimbarea radicală în organizarea muncii şi mai ales a colectivelor de muncă.

Baza PTŞ în agricultură este puterea potenţialului de producţie care în ultimii ani se foloseşte insuficient deoarece datorită diferitor cauze subiective şi obiective a avut loc reducerea volumului de producţie atît la 1 ha teren agricol, la 1 lucrător mediu anual, cît şi la 1 leu mijloace de producţie. Aceasta ne vorbeşte că PTŞ în agricultură nu se foloseşte pe deplin pentru sporirea eficienţei ei.

-2- Nivelul şi eficienţa economică a progresului tehnico- ştiinţific. Indicatorii şi metoda

determinării lorO însemnătate deosebită în accelerarea PTŞ este caracteristica obiectivă a realizărilor lui care

include aprecierea economică şi tehnologică. Aprecierea economică – exprimă influienţa PTŞ la perfecţionarea relaţiilor de producţie şi a

rezultatelor de gospodărire ca urmare a reinoirii forţelor de producţie. La aprecierea economică a PTŞ se ia în consideraţie:1. posibilitatea de producţie şi capacitatea complexului agroindustrial.2. folosirea resurselor de producţie3. sporirea nivelului de reducere a consumurilor şi cheltuielilor de producţie4. reducerea termenului de recuperare a investiţiilor5. accelerarea ritmurilor de intensificare şi sporirea eficienţei economiceAprecierea tehnologică arată rolul PTŞ în procesul de dezvoltare a forţelor de producţie, în

crearea noutăţilor tehnice.La aprecierea tehnologică se determină:

46

1. posibilităţile folosirii tehnicii noi2. reducerii muncii vii3. reducerea capacităţii materiale4. reducerea surselor de energie.Nivelul obţinut de PTŞ în agricultură se caracterizează cu următorii indicatori:

Denumirea indicatorului Metodologia de calcul1. capacitatea energetică şi electrică Cantitatea de energie mecanică în cal/putere

şi energie electrică în kw/orăValoarea producţiei globale

2. asigurarea cu energie mecanică şi electrică Consumul de energie mecanică şi electricăSuprafaţa terenului agricol (terenului

prelucrat)3. înzestrarea cu energie mecanică şi electrică Consumul de energie mecanică şi electrică

Nr. mediu anual de lucrători4. nivelul de mecanizare a procesului de producţie

Volumul de lucrări îndeplinite cu mijl. de producţie

Volumul total al lucrărilor5. costul mijloacelor chimice calculate la 1 ha teren arabil sau 1 ha teren agricol

Consumurile efectuate pentru mijloacele chimiceSuprafaţa terenului arabil sau suprafaţa terenului

agricol

6. ameliorarea pămîntului Suprafaţa terenului irigatSuprafaţa terenului agricol sau arabil

7. ponderea suprafeţelor de pămînt cultivate pe care se aplică tehnologii intensive de producţie a diferitor produse

Suprafaţa cultivată pe care se aplică tehnologii intensive de producţie a

diferitor produseSuprafaţa terenului agricol sau

arabil8. ponderea animalelor de rasă în turmă Efectivul animalelor de rasă

Efectivul total de animale9. ponderea produselor animaliere produse după tehnologii noi

Volumul cu produse animaliere produse după tehnologii noi

Volumul total de produse animaliere

10. valoarea mijloacelor chimice folosite la hrana unui animal

Valoarea mijloacelor chimiceEfectivul de animale

Eficienţa economică a PTŞ se caracterizează cu următorii indicatori1. valoarea producţiei globale în preţuri comparabile la 1 ha teren agricol

Valoarea producţiei globale în preţuri comparabile

Suprafaţa terenului agricol2. venitul global obţinut din producţia agricolă la 1 ha teren agricol

Venitul global obţinut dun cultura plantelor şi creşterea animalelor

Suprafaţa terenului agricol3. venitul net (profitul) la 1 ha teren agricol Venitul net (profitul)

Suprafaţa terenului agricol4. productivitatea muncii Valoarea producţiei globale agricole

Consumurile de muncă5. rentabilitatea producţiei agricole Profitul obţinut din vînzarea

producţieiCostul producţiei finite vîndute

6. rentabilitatea generală Profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare

Valoarea mijloacelor fixe medie anuală şi activelor curente

Pentru determinarea eficienţei economice a tehnicii noi, a tehnologiilor progresive şi a diferitor descoperiri ştiinţifice se foloseşte eficienţa anuală care se determină astfel:

Ea=

47

*100%

*100%

*100%

*100%

*100%

*100%

Cpv şi Cpn – consumurile de producţie la 1 q produs în varianta veche şi nouăEn – coeficientul normativ a eficienţei investiţiilorKv şi Kn – volumul de investiţii la o unitate de produs din varianta veche şi nouăQn – volumul de producţie din varianta nouă

-3-

Căile principale de înfăptuire a progresului tehnic contemporan sunt:1. Mecanizarea – procesul trecerii de la funcţia de execuţie nemijlocită a factorului uman la execuţia cu ajutorul tehnicii maşiniste.2. Automatizarea şi robotizarea producţiei.Automatizarea – folosirea mijloacelor automate de control, reglare şi conducere a proceselor de producţie.Robotizarea – universalitatea, flexibilitatea şi mobilitatea tehnicii automatizate, prin posibilitatea acesteia de a se adapta rapid la schimbările intervenite în structura de producţie precum şi de a efectua operaţiuni ce depăşesc limitele fizice ale omului. (activităţi în mediul nociv, la temperaturi extrem de joase sau ridicate, în adîncul oceanului planetar sau în cosmos).3. Chimizarea producţiei – asigură înlocuirea prelucrării mecanice a materiilor prime şi a materialelor prin procedee chimice, contribuie la sporirea şi extinderea resurselor materiale pe seama obţinerii de noi produse sintetice, la revoluţionarea transporturilor, etc.4. Biotehnologiile – Pe baza lor se produc la scară industrială o serie de substanţe utile societăţii. De ex. în agricultură se extinde ingineria genetică, obţinîndu-se plante sau animale cu caracteristici superioare, de înalt randament.Înfăptuirrea tuturor căilor progresului tehnic necesită folosirea largă a energiei electrice care impune utilizarea raţională a resurselor energetice şi găsirea de noi surse de producere a energiei electrice.

Progresul tehnic determină agenţii economici să utilizeze cantităţi crescînde de factori de origine industrială (maşini, instalaţii, îngrăşăminte) deci de consumuri intermediare, ce contribuie la reducerea timpului necesar pentru obţinerea unui produs şi asupra reducerii costurilor de producţie.

Substituirea unui factor mai puţin performant cu altul mai performant, datorită progresului tehnic, înseamnă creştere economică pentru că o producţie mai mare se obţine cu aceeaşi cantitate de factori.

Efectele progresului tehnic asupra funcţiei de producţie:1. creşterea productivităţii muncii, respectiv cu un nr. de ore mai mic de muncă se

poate realiza o producţie echivalentă sau chiar superioară.2. creşterea productivităţii capitalului investit3. scăderea costului de producţie, fapt ce permite scăderea preţurilor de vînzare,

respectiv lărgirea clientelei.4. creşterea veniturilor agenţilor economici, din care o parte revine muncitorilor prin

salarii, de unde rezultă creşterea nivelului de trai şi a consumului.

Direcţiile principale de dezvoltare a progresului tehnico-ştiinţific în agricultură sunt:- crearea noilor mijloace de producţie cu o productivitate înaltă;- mecanizarea, automatizarea şi electrificarea tuturor ramurilor în fitotehnie şi vitărit;- crearea mijloacelor eficiente de protecţiei a plantelor şi animalelor;- argumentarea unor mijloace şi modalităţi progresive de irigare şi drenaj a solului;- crearea unor tehnologii intensive noi de producere a producţiei agricole;- selectarea unor soiuri cu productivităţi şi imunităţi înalte, adaptate la cerinţele

tehnologice moderne;- dezvoltarea unor rase de animale, care vor dispune de un complex de calităţi biologice

înalte;- profundarea specializării şi concentrării producerii de producţie agricole;- perfecţionarea formelor de organizare şi motivare a muncii;- dezvoltarea diverselor forme de proprietate;

48

- dezvoltarea noilor forme de cooperare şi integrare a producerii producţiei agricole.

Căile de sporire a eficienţei economice a utilizării factorilor de progres tehnic sunt:1. creşterea mai rapidă a producţiei faţă de sporul suplimentar de resurse alocate2. creşterea pe toate căile a productivităţii muncii3. gospodărirea raţională, eficientă a tuturor mijloacelor de producţie4. îmbunătăţirea calităţii tuturor produselor agricole şi sortarea pe calităţi, care asigură

creşterea valorii producţiei.5. raţionalizarea tuturor cheltuielelor de producţie efectuate şi reducerea costurilor unitare6. creşterea volumului valorii adăugate, prin reducerea ponderii cheltuielelor materiale din

valoarea totală a producţiei7. introducerea unui sever regim de economie în toate verigile tehnologice fără a diminua

influienţa lor asupra producţiei şi înlăturarea prin orice mijloace a fenomenului de risipă.

49

TEMA 8. CONSUMURILE PRODUCERII ŞI CHELTUIELILE ÎNTREPRINDERII

1. Definiţi noţiunile consumurilor de producere şi a cheltuielilor întreprinderii .2. Componenţa consumurilor şi costul producţiei agricole.3. Componenţa cheltuielilor întreprinderii agricole.4. Căile principale de reducere a costului producţiei agricole.

-1-Consumurile - reprezintă resursele naturale, materiale, de muncă, financiare şi de altă

natură utilizate pentru fabricarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor cu scopul obţinerii unui venit.

Consumurile sunt nemijlocit legate cu procesul de producţie.Cheltuielile reprezintă resursele utilizate şi pierderile care apar în urma activităţii

economico-financiare. Ele nu sunt nemijlocit legate cu procesul de producţie.Spre deosebire de consumuri ele nu se includ în costul produselor lucrărilor şi serviciilor, se

reflectă în raportul financiar şi se scade din venituri pentru determinarea profitului perioadei de gestiune pînă la impozitare.

Atît consumul cît şi cheltuielile pot fi: directe şi indirecte.Consumurile şi cheltuielile directe - sunt acelea care în baza documentelor contabile pfi

identificate nemijlocit pe un anumit produs sau obiect anumit de cheltuieli.Consumurile şi cheltuielile indirecte – sunt cele care nu pot fi identificate faţă de obiectele

concrete reflectate de conturile contabile.Faţă de conţinutul activităţii economice cheltuielile legate de calcularea profitului sau

pierderilor se împart în următoarele grupe:1. Cheltuielile activităţii operaţionale2. cheltuielile activităţii neoperaţionale3. cheltuielile activităţii financiare4. pierderile excepţionale.Cheltuielile activităţii operaţionale – reprezintă cheltuielile aferente desfăşurării activităţii

de bază a întreprinderii şi care includ: a) costul vînzărilor – care reflectă suma totală a consumurilor directe şi indirecte de

producţie al produselor, lucrărilor şi serviciilor şi mărfurilor vîndute, adică o parte din consumurile contabilizate, restul revenind stocurilor de produse, lucrărilor şi serviciilor neachitate precum şi a producţiei în curs de execuţie. Costul vînzărilor include:

- consumuri directe de materiale (pentru agricultură: seminţe, îngrăşăminte, combustibil)

- consumuri directe pentru remunerarea muncii- consumuri indirecte.

b) Cheltuielile comerciale – sunt cheltuielile aferente desfacerii produselor, mărfurilor şi prestărilor de servicii. (cheltuielile privind operaţiunile de marketing, cheltuieli pentru ambalare şi împachetarea produselor şi mărfurilor, cheltuieli de transport aferente desfacerii, cheltuieli pentru reclamă, cheltuieli pentru procurarea licenţelor, pentru exportul produselor şi mărfurilor).

c) Cheltuielile generale şi administrative – cuprind cheltuielile privind gestiunea şi deservirea întreprinderilor în ansamblu (cheltuieli pentru uzura, reparaţia, întreţinerea mijloacelor fixe, pentru întreţinerea personalului administrativ şi de conducere, impozitele, taxele şi plăţile potrivit legislaţiei în vigoare etc.)

d) Alte cheltuieli operaţionale cuprind sumele cheltuielilor privind vînzarea altor active curente, cheltuieli pentru arenda curentă, cheltuieli sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri, etc.

Cheltuielile activităţii neoperaţionale – cuprind cheltuielile suportate de întreprindere la efectuarea altor feluri de activităţi. Ele includ:

- Cheltuielile activităţii de investiţii –reprezintă cheltuielile generale de scoatere şi uz a activelor materiale pe termen lung.

50

Cheltuielile activităţii financiare – includ acele cheltuieli ce rezultă din modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu şi împrumuturilor. Ele cuprind:

a) cheltuieli privind operaţiunile aferente. (datorii, obligaţii, plata dobînzilor la proprietarii hîrtiilor de valoare)

b) arenda finanţată a activelor materiale pe termen lungc) diferenţele de curs valutarPierderile excepţionale - pierderile excepţionale sunte pierderile suportate ca rezultat a

evenimentelor ce nu ţin de activitatea ordinară (economico-financiară a întreprinderii, inundaţii, incendii, calamităţi naturale, etc.).

Cheltuielile privind impozitul pe venit cuprind suma totală a cheltuielilor curente şi amînate privind impozitul pe venit luată în considerare la calcularea profitului (sau pierderii) net al perioadei de gestiune.

Consumurile incluse în costul producţiei şi prestării serviciilor cuprind:1. consumurile materiale ceinclud consumurile directe de materiale2. consumurile privind retribuirea muncii3. consumurile indirecte de producţie care sunt legate de deservirea şi gestiunea subdiviziunilor

de producţie.-2-

Componenţa consumurilor şi costul producţiei agricole

Costul de producţie – reprezintă totalitatea cheltuielelor, în expresie monetară, pe care producătorul le suportă pentru fabricarea şi vînzarea bunurilor economice.

Costul este, astfel, expresia bănească a consumului de factori de producţie necesari pentru producerea şi comercializarea acestor bunuri şi servicii.

Prezentarea activităţii agricole ca proces de transformare a activelor biologice în produse agricole sau în active biologice suplimentare condiţionează ordinea însuşirii acestor noţiuni şi indicatori economici.

Activele biologice reprezintă grupele omogene de animale şi culturi agricole după componenţă şi destinaţie care pot fi evaluate corect şi să aducă un avantaj economic întreprinderii în urma vînzării, prelucrării şi consumului lor intern.

În zootehnie: Turmele de bază a animalelor agricole, reproducţia şi întreţinerea cărora asigură obţinerea producţiei animaliere (lapte, carne, lînă), şi active biologice suplimentare (viţei, purcei, miei, pueţi de peşte).

În fitotehnie: active biologice sunt grupele omogene de culturi de cîmp (cerealiere, legumicole, tehnice) etc. Şi perene (vii, livezi) care sunt destinate obţinerii produselor agricole: cereale, fructe, struguri.

Rezultatul principal al transformării cantitative şi calitative a activelor biologice îl reprezintă obţinerea produselor agricole destinate vînzării, prelucrării şi consumului intern.

Produsele agricole după destinaţie şi conţinutul lor se clasifică:1. produse agricole de bază – produse pentru obţinerea cărora a fost creat sau procurat activul

sau grupa de active biologice (cereale, fructe, struguri).2. produse agricole conjugate – sunt două sau mai multe produse agricole de bază obţinute

de la un activ biologic sau o grupă de active biologice, (ex în fitotehnie: masa verde, seminţele şi fînul din ierburile anuale şi multianuale).

3. produse agricole secundare – produsele obţinute concomitent cu cele de bază de la un activ sau o grupă de active biologice, dar care au o însemnătate secundară (pae, deşeuri).

Indiferent de conţinutul lor concret toate produsele agricole obţinute sunt unite între ele prin consumurile şi cheltuielile de producţie comune ce însoţesc procesul de creştere şi transformare a activelor biologice respective. Evaluarea şi reevaluarea corectă a activelor biologice şi produselor agricole cît şi îndeplinirea altor lucrări economice sunt legate nemijlocit cu dezvăluirea conţinutului şi modului de calculare a costului normat şi costului efectiv.

Conţinutul concret a costului efectiv precum şi a celui planificat al produselor agricole şi al activelor biologice suplimentare sunt reglementate de nomenclatorul articolelor de consumuri directe şi indirecte de producţie şi care includ:

51

I. Pentru fitotehnie:1. Consumuri directe de materiale inclusiv:

a) seminţe şi material de plantatb) îngrăşăminte (minerale şi organice)c) mijloace de protecţie a plantelor d) alte consumuri de materiale

2. consumuri directe privind retribuirea muncii3. contribuţii pentru asigurări sociale de stat şi medicale4. servicii5. întreţinerea mijloacelor fixe6. consumuri indirecte de producţie.

II. Pentru zootehnie:1. Consumuri directe de materiale inclusiv:a) seminţe şi material de plantatb) mijloace de protecţie a animalelorc) furajed) alte consumuri de materiale2. consumuri directe privind retribuirea muncii3. contribuţii pentru asigurări de stat şi asigurări medicale.4. servicii5. întreţinerea mijloacelor fixe6. consumuri indirecte de producţie7. alte consumuri.În agricultură determinarea costului efectiv a produselor agricole şi activelor biologice

suplimentare se efectuiază la sfîrştul anului calendaristic prin însumarea tuturor consumurilor directe şi indirecte de producţie din această perioadă la care se adaugă costul producţiei în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune şi se scade mărimea lui la finele acestei perioade. Acest calcul se efectuiază aparte pe feluri de produse agricole şi active biologice suplimentare sau pe grupe omogene ale acestora.

Costul normat al activelor biologice şi produselor agricole se determină în baza calculelor planificate efectuate pentru anul de gestiune. În caz de necesitate mărimea lui poate fi luată după nivelul mediu a consumurilor respective din ultimii 2-3 ani corectată cu nivelul mediu al preţurilor sau a altui indicator.

În zootehnie costul normat include consumurile normate aferente creşterii, întreţinerii şi îngrijirilor animalelor, păsărilor şi familiilor de albini.

În fitotehnie costul normat cît şi cel efectiv include consumurile aferente cultivării culturilor agricole de cîmp, îngrijirii plantaţiilor perene, recoltării, sortării şi transportării producţiei vegetale pînă la locul de definitivare.

Drept obiect de calculare a costului normat şi efectiv:1. În zootehnie serveşte un cap de prăsilă (viţei, purcei, miei), 1q lapte, 1q lînă, 1q de

miere etc.2. În fitotehnie serveşte 1q cereale, legume, fructe, struguri, seminţe de floarea soarelui,

etc.Metodele de calculare a costului normat şi efectiv al unei unităţi depinde de particularităţile

ramurale, de direcţiile de specializare a acestora, de existenţaproduselor conjugate şi secundare, de posibilitatea de măsurare a produsului final.

De rînd cu calculul costului produselor agricole şi activelor biologice suplimentare o importanţă mare prezintă şi generalizarea consumului de producţie.

Consumurile de producţie include următoarele subgrupe de consumuri directe şi indirecte de producţie:

1. consumuri privind retribuirea muncii cu contribuţii pentru asigurările şi protecţia socială.2. consumurile de materiale incluse în costul producţiei inclusiv:

a) seminţe şi material săditorb) nutreţuri

52

c) îngrăşiminte mineraled) produse petrolieree) energie electrică etc

3. uzura mijloacelor fixe cu destinaţie productivă şi de ramură4. plata pentru arendarea pămîntului5. alte consumuri indirecte.Structura costului de producţie este ponderea fiecărui element în parte sau articol de

consumuri în suma totală de consumuri. Structura costului de producţie se modifică permanent şi asupra ei influienţează un şir de

factori:1. Particularităţile producerii producţiei2. PTŞ, nivelul de concentrare, specializare şi cooperare a producţiei.3. amplasarea geografică a întreprinderii, inflaţia şi modificarea procentului bancar pentru

credite.Structura costului de producţie este caracterizat de următorii indicatori:1. proporţia dintre consumurile de muncă vie şi materializate2. ponderea fiecărui element sau articol în suma totală de consumuri3. ponderea dintre consumurile variabile şi constante, dintre consumurile directe şi

indirecte.Clasificarea costurilor:

I. după natura lor funcţională:1. Cheltuieli explicite – rprez. Cheltuielile efective plătite la terţi. (chelt. Materiale, cotele,

impozitele, contribuţiile, taxele şi salariile).2. Cheltuieli implicite – care se referă la remunerarea figurilor economice care participă la

procesul productiv. În expluataţiile agricole ele includ: munca proprietarului, pămîntul şi construcţiile care aparţin familiei, banii familiei utilizaţi pentru funcţionarea unităţii de producţie.

II. După modul cum variază în raport cu volumul producţiei:1. Cheltuieli fixe – cotele, salariile referitoare la lucrătorii cu timp nedeterminat, dobînzile

asupra capitalurilor fixe, arenda şi impozitele.2. Chelt. Variabile – unele chelt materiale, salariile lucrătorilor temporari sau ocazionali.III. În raport cu procesul de producţie:1. cheltuieli de bază sau tehnologice – seminţe, pesticide, îngrăţăminte, irigaţii, etc.2. de regie sau de organizare – chelt. Administrativ- gospodăreşti.IV. După modul cum influienţează producţia:1. chelt.directe – chelt. Materiale, salarii, stipendii.2. chelt.indirecte – ipozite, cote, taxe, contribuţii, arendă.V. După timpul cînd se efectuiază cheltuielile:1. chelt.din anul curent2. din anul precedent – producţia neterminată3. anticipate –respectiv cheltuieli pentru producţia viitoare.

-3-Componenţa cheltuielilor întreprinderii agricole

În producţia agricolă cheltuielile de producţie cuprind: (Componenţa)1. Cheltuieli materiale (Chm)2. cote de amortizare (Am)3. cote de întreţinere sau menţinere (Qm)4. cote de asigurare (Qa)5. impozite, taxe, şi contribuţii (Imp)6. salarii (Sa)7. Stipendii (St)8. dobînzi (Db)9. Arenda (Ar)

53

1. Cheltuielile materiale din agricultură includ: seminţele, materialul de plantat, îngrăşămintele organice şi minerale, erbicide, biostimulatori, medicamente de uz veterinar, alte substanţe chimice, furajele, carburanţi şi lubrifianţi, energia, tarife de transport, telefon, apă, articole de birou, închirieri, consultaţii,etc. Ponderea cheltuielilor materiale în total costuri poate ajunge pînă la 40-50%.

2. Cotele de amortizare exprimă costul bunurilor cu folosinţă (uzură) parţială , deci a mijloacelor fixe (maşinile, construcţiile, plantaţiile, amenajările funciare). Cotele de amortizare sunt nişte acumulări care au rolul de acoperi uzura anuală şi în final înlocuirea totală a bunurilor cu folosinţă repetată.

3. Cote de întreţinere sau menţinere se referă la plăţile pe care întreprinzătorul trebuie să le susţină anual cu scopul de a menţine performanţele tehnico –economice ale capitalului funciar şi agrar.

4. Cotele de asigurare –exprimă cheltuielile efectuate de un întreprinzător cu scopul de a se proteja de eventualele evenimente aleatorii, care ar putea distruge, total sau parţial, factorii de producţie sau producţia (calamităţi naturale, incendii, epidemii ale animalelor, incidente în utilizarea maşinilor întreprinderii, ş,a).

5. Impozitele, taxele, şi contribuţiile sunt cheltuieli care împovărează activitatea economică a unei întreprinderi.Ele sunt plătite în favoarea stsatului, instituţiilor locale sau altor instituţii publice, care permit întreprinderii să-şi desfăşoare activitatea în bune condiţii.

Impozitele – sunt plătite, fie în funcţie de venitul şi patrimoniul întreprinderii, fie raportat la producţia şi activitatea comercială a acesteia. Se bazează că toţi cetăţenii trebuie să contribuie la funcţionarea comunităţii în relaţie cu posibilităţile economice ale acestora.

Impozitele se clasifică în:a) Impozite directe – care afectează venitul şi patrimoniul în momentul în care acestea se

formează. În această categorie intră: Impozit pe venit persoane fizice Impozit pe venit persoane juridice Impozite locale asupra veniturilor.- afectează veniturile patrimoniale ale întreprinderii

(terenuri, construcţii).În cazul arendării impozitul pe venitul agrar este plătit de arendaş.b) impozite indirecte – care afectează producţia şi comerţul de bunuri, adică venitul şi

patrimoniul în momentul în care se manifestă: este cazul impozitului pe valoare adăugată (care este un impozit indirect cu cote diferenţiale pentru fiecare produs şi afectează creşterile de valoare realizate pe timpul diferitelor faze ale circuitului productiv sau comercial).

Contribuţiile –reprezintă partea cu care o persoană participă (în bani sau cu anumite bunuri) la efectuarea unei lucrări, acţiuni, a unei cheltuieli.

Alte obligaţii – este vorba de contribuţiile pentru ameliorarea terenului, pentru serviciile de irigaţie şi plata obligaţiilor sociale.

6. Salarii şi stipendii – În ţările cu economie de piaţă, se face distincţie între munca manuală, căreia îi corespunde salariul şi munca de conducere, căreie îi corespunde stipendiul.

7. Dobînda – reprezintă preţul folosirii capitalului agrar. (Dacă întreprinzătorul foloseşte capital străin atunci i-o plăteşte celui ce i l-a împrumutat, De ex: bani la procente).

8. Arenda. Arendaşul plăteşte anual către proprietarul fondului funciar un preţ care poartă denumirea de arendă.

-4-Căile principale de reducere a costului producţiei agricole

Costul nu are o mărime constantă. Din cunoscuta ecuaţie: preţul =costul unitar + profitul unitar vedem clar că reducerea costului este una din căile principale de sporire a profitului. Totodată, diminuarea costurilor de producţie contribuie la micşorarea preţurilor de vînzare, fapt ce sporeşte indirect puterea de cumpărare a populaţiei şi contribuie la ridicarea nivelului de trai.

Reducerea costului permite creşterea volumului producţiei în limitele aceluiaşi volum de resurse alocate. În cazul Rep.Moldova, micşorarea consumului de materie primă şi de combustibili importaţi permite economisirea valutei şi micşorarea dependenţei dezvoltării economice de factorul extern.

54

Una din principalele tendinţe în dezvoltarea economiei mondiale contemporane este reducerea costurilor prin micşorarea considerabilă a volumului de materie primă şi de energie cheltuit pentru confecţionarea unei unităţi de produs.

Din punct de vedere economic şi social micşorarea costului de producţie permite:1. de a majora profitul rămînînd la dispoziţia întreprinderii , astfel permiţînd de a efctua nu

numai reproducţia simplă dar şi lărgită.2. de a perfecţiona sistemul de stimulare materială a lucrătorilor şi a soluţiona problemele

sociale.3. de a îmbunătăţi starea financiară a întreprinderii4. de a micşora preţul la producţia întreprinderii cu scopul de a ridica capacitatea concurenţială

şi de a majora volumul producţiei vîndute.După cum se cunoaşte costul unitar de producţie = raportul dintre consumurile de

producţie şi volumul producţiei obţinute rezultă un factor important de micşorare a costului producţiei este sporirea recoltei culturilor agricole şi a productivităţii animalelor, precum şi economisirea tuturor tipurilor de resurse.

În legătură cu aceasta e posibilă următoarea schemă de găsire a rezervelor de micşorare a costului de producţie şi anume consumurile de producţie în raport cu recolta culturiloragricole şi productivitatea animalelor pot fi împărţite în 3 grupe:

I grupă. Acele consumuri care odată cu sporirea recoltei culturilor agricole, a productivităţii animalelor în calcul la 1 ha şi 1 cap animal se măresc (consumuri pentru îngrăşăminte minerale, pentru furaje, energie electrică, mijloacele de luptă cu dăunătorii culturilor agricole).

II grupă. Acele consumuri care odată cu sporirea recoltei culturilor agricole şi a productivităţii animalelor la 1 ha şi 1 cap animal rămîn constante, consumuri pentru seminţe, uzura mijloacelor fixe, cheltuielile generale şiadministrative. În calcul la o unitate de producţie ele se micşorează proporţional cu sporirea productivităţii.

III grupă. Acele consumuri care odată cu sporirea recoltei culturilor agricole şi a productivităţii animalelor la 1 ha şi 1 cap animal se pot micşora, fac parte consumurile pentru retribuirea muncii. În rezultatul perfecţionării organizării muncii şi stimulării materiale a ei consumurile de muncă vie la 1 ha şi 1 cap animal se micşorează şi devin o rezervă activă de micşorare a costului de producţie. O importanţă mare o au deasemenea şi factorii social-economici, în principal cointeresarea materială a lucrătorilor pentru rezultatele muncii sale.

Căile de reducere a costului de producţie:1. reducerea consumului de materie primă, combustibil şi apă, pe unitate de produs, prin:

a) perfecţionarea tehnologiilor de fabricareb) economisirec) folosirea unor standarde ştiinţifice de consum al materiei prime, combustibilului,

energiei, apei, etcd) reducerea şi eliminarea rebutului (deşeurilor).

2. utilizarea unor maşini şi utilaje mai performante, care reduc substanţial pierderile în procesul de producere

3. folosirea de înlocuitori, în cazul materialelor scumpe şi deficitare (cum ar fi: lîna, metalele, îngrăşămintele minerale, etc.).

4. folosirea cît mai completă a capacităţilor şi a spaţiilor de producţie, fapt ce contribuie la micşorarea ponderii amortizării în costul total.

5. procurarea materiei prime şi a resurselor energetice de pe pieţele alternative şi la preţurile cele mai avantajoase. Dependenţa de o singură piaţă de aprovizionare crează o situaţie de monopol, ce duce la menţinerea unor preţuri de achiziţie mai înalte de cît preţurile pe o piaţă concurenţială.

6. creşterea producţiilor medii şi deci a producţiei totale prin respectarea tuturor verigilor tehnologice (soiul, asolamentul, etc.) şi optimizarea alocării factorilor de producţie. Asolament –tehnică a împărţirii unui teren cultivabil în mai multe loturi şi a repartizării prin rotaţie a fiecărei plante pe un lot anumit.

7. Creşterea productivităţii muncii, adică eficienţa utilizării forţei de muncă

55

Factorii susnumiţi arată direcţiile generale de micşorare a costului producţiei, însă la fiecare în parte trebuie să fie elaborate măsuri concrete pentru a economisi resursele de producţie utilizate luînd în considerare condiţiile naturale şi economice a întreprinderii.

TEMA 9. EFICIENŢA ECONOMICĂ A PRODUCERII PRODUCŢIEI AGRICOLE

1. Noţiuni despre "efect" şi "eficienţa economică". Criteriul eficienţei economice a producerii producţiei agricole în agricultură.

2. Indicatorii eficienţei economice a producerii producţiei agricole şi metoda calculării lor.3. Căile de sporire a eficienţei economice a producerii producţiei agricole.

-1-

Orice activitate are sens numai în cazul când efectele obţinute sunt mai înalte decât eforturile depuse în procesul de producţie.

În literatura economică de specialitate noţiunile de efect şi eficienţă economică au un conţinut destul de larg şi se pot aplica în toate domeniile activităţii umane.

Efectul este rezltatul unei măsuri aplicate în agricultură. Exemplu: efectul de la folosirea îngrăşămintelor minerale este majorarea productivităţii culturilr la 1 ha. Efectul de la folosirea unei raţii noi de hrană a nimalelor este sporirea productivităţii animalelor.

Noţiunea de eficienţă economică ilustrează efectul util sau rezultatul obţinut în raport cu consumul de resurse efectuate într-o anumită perioadă.

Efcienţa economică a activităţii de producţie din agricultură reprezintă o categorie economică ce exprimă însuşirea de a produce efecte economice maxime cu minimum de cheltuieli de muncă vie şi materializată depuse într-o perioadă de timp.

Eficienţa economică a producţiei agricole reprezintă raportul între efectul (profitul) obţinut şi efortul (costul producţiei) depus.

Profitul – diferenţa ce apare în cazul în care incasările totale (venitul total al firmei) sunt mai mari de cît costul total. Profitul este astfel, un cîştig obţinut de persoanele care organizează şi desfăşoară o activitate de producere şi comercializare a bunurilor şi serviciilor (economică).

Din acets punct de vedere eficienţa economică se exprimă fie sub forma randamentului, combinării, utilizării forţelor de producţie, fie sub forma consumului specific de factori de producţie pentru obţinerea efectelor. În I caz sunt evidenţiate efectele obţinute la o unitate de efort depus, iar în al doilea caz consumul de factori de producţie ce revin pe o unitate de efect economic util.

Eficienţa economică reprezintă un criteriu fundamental în obţiunile privind proporţiile, ritmurile de dezvoltare a economiei naţionale în ansamblu ale ramurilor şi subramurilor în general în obţiunile de politici economice şi planificare.

Eficienţa producţiei este o categorie economică complicată şi prin ea se exprimă acţiunile obiective a legilor economice şi se arată una dintre cele mai însemnate părţi a producerii sociale – rezultatul.

În producerea producţiei agricole se evidenţiază următoarele feluri de eficienţă:1. eficienţa tehnologică de producere – reflectă eficienţa utilizării

resurselor (funciare, materiale şi de muncă) în procesul de producţie. Indicatorii principali ai acestui tip de eficienţă sunt:

- randamentul pămîntului- randamentul mijloacelor fixe- capacitatea de muncă- capacitatea de materiale

2. eficienţa economică de producere- caracterizează eficienţa ei la nivelul de producere a eficienţei tehnologice de producere şi a mecanismului economic. Se caracterizează cu indicatorii:

- costul de producţie- venitul global- venitul net

56

- profitul.3. eficienţa socială economică – arată nivelul de realizare a

intereselor economice şi a eficienţei activităţii întreprinderii în ansamblu. Pentru caracterizarea ei se foloseşte sistemul de indicatori:

- valoarea producţiei globale la 1 ha teren agricol- rentabilitatea producţiei- rentabilitatea generală- fondul de consum la 1 lucrător.

4. eficienţa ecologică economică – caracterizează totalitatea rezultatelor economice a procesului de producere a producţiei agricole luînd în consideraţie influienţa agriculturii asupra mediului înconjurător, reflectă efectul de la utilizarea consumurilor de producţie în procesul de producere legate cu lichidarea sau preîntîmpinarea poluării şi distrugerii mediului ambiant., precum şi pierderile agricole ca rezultat al înrăutăţirii factorilor climaterici.

Eficienţa a devenit principala dimensiune calitativă a dezvoltării economico – sociale a unui sistem de producţie şi nemijlocit factorul fundamental ce trebuie patentat în vederea accelerării ritmurilor de creştere , în perioade cât mai scurte a obiectivelor propuse. Eficienta econoimica reprezinta o cerinta esentiala pentru economie si ea trebuie sa conduca actiunile si deciziile economice.

Eficienţa economică în dependenţă de scopul stabilit se poate precăuta la diferite niveluri:

La nivel de economie naţională; La nivel de ramură a economiei naţionale (eficienţa agriculturii, transportului, industriei); La nivelul ramurilor agriculturii (eficienţa fitotehniei, zootehniei); Eficienţa producţiei în diferite forme de gospodării; Eficienţa unor măsuri de producţie Eficienţa introducerii tehnicii noi şi tehnologiilor progresive Eficienţa producerii diferitor forme de produse.

În agricultură eficienţa economică de producere este primirea volumului maximal de producţie de o calitate înaltă la 1 ha de pămînt şi la unanimal cu cele mai mici consumuri de muncă vie şi materializată.

La nivelul economiei naţionale, eficienţa economică are drept criteriu de apreciere mărimea venitului net realizat şi reflectă productivitatea muncii sociale. Productivitatea muncii sociale se determină ca raportul dintre cheltuielile sociale de muncă vie şi materializată şi masa valorilor de întrebuinţare create cu ajutorul acestor cheltuieli.

În sensul cel mai larg, eficienţa economică se referă la întreaga activitate economică, respectiv la sfera de producţie materială, la procesul repartiţiei, al circulaţiei produselor, ca şi la diferite forme de activitate economică din sfera neproductivă.

Eficienţa economică este legată direct de profitul net, ca diferenţă între producţia finală (producţia brută vandabil) şi consumurile totale de producţie. Referitor la factorii pe care întreprinzătorul trebuie să-i achiziţioneze de pe piaţă (costuri explicite), fiind raportul între efortul făcut pentru obţinerea valorilor de întrebuinţarea şi efectul economic realizat cu ajutorul acestui efort.

Criteriul eficienţei economice a producerii producţiei agricoleÎn aprecierea eficienţei economice a activităţii din agricultură trebuie să se ţină seama în

primul rînd de măsura în care această ramură asigură satisfacerea nevoilor economiei naţionale, a populaţiei cu produse agricole. Este vorba aici de eficienţa economico-socială.

Criteriile specifice de apreciere ale eficienţei sociale a activităţii economice din agricultură sunt:1. gradul de stisfacere al populaţiei cu produse agroalimenare în raport cu consumul fiziologic.2. gradul de aprovizionare de către agricultură a industriilor prelucrătoare cu materiile prime necesare. 3. Nivelul calitativ şi cantitativ al diferitelor produse agricole.

Partea calitativă a criteriului eficienţei economice constă în aceea, că ea reflectă esenţa relaţiilor de producere apropiindu-se la maxim de scopul producerii. Partea cantitativă, - eficienţa

57

trebuie să-şi găsească exprimarea sa în indicatorul general sau într-un sistem de indicatori ai eficienţei ce caracterizează părţile ei aparte. De ex: Criteriul eficienţei economice a producţiei viticole trebuie să caracterizeze, în primul rând, nivelul şi ritmurile de creştere a producţiei globale, venitul global şi net obţinute de pe fiecare hectar de vii în rod prin consumuri de muncă minime la producerea unui hectar de struguri.

-2-Indicatorii eficienţei economice a producerii producţiei agricole şi metoda calculării lor

Eficienţa economică este influienţată de o mulţime de factori care sunt:1. dezvoltarea PTŞ2. intensificarea producerii producţiei agricole3. utilizarea raţională a investiţiilor şi mijloacelor fixe.4. folosirea raţională a resurselor funciare şi de muncă5. dezvoltarea corectă a specializării şi amplasării producerii producţiei agricole6. integrarea agriculturii cu producţia industrială.

Sunt doi indicatori generalizatori a eficienţei economice în agricultură:1. volumul de producţie2. randamentul producţiei.Majorarea volumului de producţiei este o problemă de mare însemnătate. Deasemenea o

importanţă mare o are micşorarea consumurilor şi sporirea randamentului de producţie.Eficienţa economică a producerii producţiei agricole este studiată în două direcţii clar

limitate:1. eficienţa consumurilor de producţie2. eficienţa resurselor utilizate (resurse funciare, mijloace de producţie, resurse de muncă)

Eficienţa economică a producerii producţiei agricole se caracterizează cu un sistem de indicatori care se împart în două grupe:

1. indicatori naturali2. indicatori valorici

Indicatorii naturali (productivitatea la 1 ha şi la 1 animal) exprimă numai o parte din eficienţa căpătată. Pentru ca eficienţa să fie comparativă consumurile şi rezultatele producţiei ( volumul de producţie) se transformă în formă valorică.

Eficienţa economică se caracterizează cu următorii indicatori valorici:Denumirea indicatorului Modul de calculI. Eficienţa folosirii resurselor funciare:1. valoarea producţiei globale la 1 ha teren agricol

Valoarea producţiei globale agricoleSuprafaţa terenului agricol

2. venitul global la 1 ha teren agricol Venitul global obţinut din cultura plantelor şi animalelor

Suprafaţa terenului agricol3. profitul obţinut din vînzarea producţiei agricole la 1 ha teren agricol

Profitul obţinut din vînzarea producţiei agricole

Suprafaţa terenului agricolII. Eficienţa folosirii mijloacelor fixe (randamentul mijloacelor fixe)1. Valoarea producţiei globale la 1 leu mijloace fixe de producţie

Valoarea producţiei globale agricoleValoarea medie anuală a mijloacelor fixe de

producţie2. venit global la 1 leu mijloace fixe Venitul global

Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe3. profitul la 1 leu mijloace fixe Profitul obţinut din vînzarea producţiei

Valoarea medie anuală a mijloacelor fixeIII. Eficienţa folosirii muncii (productivitatea muncii)1. valoarea producţiei globale la 1 animal/h sau Valoarea producţiei globale

58

la 1 lucrător mediu anual Consumul de muncă sau nr. mediu anual de lucrători

2. venit global la 1 om/h sau la 1 lucrător mediuanual

Venitul globalConsumul de muncă sau nr. mediu anual de lucrători

3. profitul la 1 om/h sau 1 lucrător mediu anual Profitul obţinut din vînzarea producţieiConsumul de muncă sau nr. mediu de

lucrătoriIV. Eficienţa folosirii consumurilor de producţie1. volumul producţiei globale la 1 leu consum de producţie

Volumul producţiei globale agricoleConsumul de producţi

2. venitul global la 1 leu consumuri de producţie Venitul globalConsumurile de producţie

3. profitul la 1 leu consumuri de producţie Profitul obţinut din vînzarea producţieiConsumurile de producţie

V. Rentabilitatea producţiei agricole Profitul obţinut din vînzarea producţiei agricole

Costul producţiei finite vînduteVI. Rentabilitatea generală Profitul perioadei de gestiune pînă

la impozitareValoarea medie anuală a

mijloacelor fixe şi activelor curente

Indicatorii ce caracterizează activitatea economico-financiară a întreprinderii sunt:1. profitul brut – diferenţa dintre venitul din vînzări şi costul vînzărilor2. profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare – reflectă rezultatul financiar al

întreprinderii obţinut din activitatea de bază şi alte activităţi şi se determină prin scăderea profitului brut a unei categorii de cheltuieli neevidenţiate în costuri care se suportă direct din rezultatele financiare.

3. profitul net – diferenţa rămasă la dispoziţia întreprinderii după impozitare. Se stabileşte ca diferenţa între profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare şi impozitul stabilit conform legii.

4. rentabilitatea producţiei agricole5. rentabilitatea generală6. rentabilitatea economică7. rentabilitatea financiară.

Indicatorii ce caracterizează eficienţa economică a diferitor feluri de produse agricole pot fi împărţiţi în 2 grupe:

I grupă: sunt acei indicatori care se folosesc pentru a caracteriza una şi aceeaşi cultură cu scopul de a compara în dinamică pe mai mulţi ani în întreprindere. Aceşti indicatori se clasifică în indicatori naturali şi valorici.

Indicatorii naturali:

1. productivitatea culturilor agricole =

2. productivitatea animalelor =

3. calitatea producţiei

4. productivitatea muncii = şi invers

5. consumul de furaje la 1 q de producţie =

Indicatorii valorici:

1. costul unitar de producţie =

59

*100%

*100%

2. preţul mediu de vînzare a 1 q de producţie =

3. profitul la 1 q producţie =

II grupă. Include indicatorii care caracterizează eficienţa producerii unei culturi aparte , ramuri sau specii de animale şi de rînd cu aceasta se folosesc pentru caracteristica comparativă a diferitor feluri de culturi şi feluri de producţie se referă:

1. venitul global şi venitul net la 1 om/h consumată =

2. venitul global (sau net ) la 1 ha de suprafaţă cultivată =

3. venitul global sau net la 1 cap de animal mediu anual =

4. profitul la 1 ha de suprafaţă de pe care s-a vîndut producţia5. profitul la 1 cap de animal de la care s-a vîndut producţia6. nivelul rentabilităţii.

3. Căile de sporire a eficienţei economice a producerii producţiei agricole

Sarcinile principale ale agriculturii sunt:1. majorarea volumului de produse agricole2. micşorarea consumurilor de muncă vie şi materializată3. reducerea calităţii produselor.

Reieşind din acestea căile principale de sporire a eficienţei economice a producerii producţiei agricole sunt:

1. sporirea nivelului de utilizare a resurselor funciare2. introducerea şi folosirea mecanizării complexe şi automatizării tuturor proceselor de

producţie.3. ameliorarea pămîntului4. perfecţionarea amplasării şi specializării produselor agricole5. folosirea raţională a mijloacelor fixe şi activelor curente6. introducerea în procesul de producţie a tehnologiilor progresive7. perfecţionarea metodelor de organizare a muncii şi remunerare8. folosirea raţională a resurselor de muncă9. perfecţionarea sistemului de stimulare a lucrătorilor10. sporirea calităţii producţiei precum şi perfecţionarea relaţiilor de piaţă.11. folosirea raţională a investiţiilor în procesul de producţie12. introducerea unui regim strict de economii pentru micşorarea consumurilor de muncă vie

şi materializată

60

TEMA 10. EFICIENŢA ECONOMICĂ A PRODUCERII PRODUCŢIEI VEGETALE

10.1. Dezvoltarea şi însemnătatea producerii producţiei vegetale (cereale, culturi tehnice, legume) în economia naţională.

10.2. Eficienţa economică a producerii producţiei vegetale de (cereale, culturi tehnice, legume).10.3. Căile principale de sporire a eficienţei economice a producerii producţiei vegetale.

1. Dezvoltarea şi însemnătatea producerii producţiei vegetale (cereale, culturi tehnice, legume) în economia naţională

CerealeRamura de bază a economiei naţionale rămîne a fi cultivarea produselor vegetale, care se

dezvoltă în continuare într-un ritm deosebit în concordanţă cu condiţiile relaţiilor de piaţă în scopul de a satisface la un nivel optim cerinţele de consum ale populaţiei cu produse agroalimentare, de a asigura necesarul de furaje pentru animale şi de materie primă pentru industria prelucrătoare, precum şi pentru asigurarea de disponibilităţi pentru export.

Cea mai mare parte în fitotehnie le revine cultivării cerealelor, leguminoaselor şi plantelor tehnice care deţin circa 80% din terenul arabil al Republicii Moldova.

Cerealele reprezintă cea mai importantă grupă de plante din agricultura întregii lumi. Mai mult de jumătate din suprafaţa arabilă a lumii e cultivată cu cereale. Producţia de cereale pe plan mondial ocupă I loc sub aspectul volumului producţiei.

Cerealele au constituit de-a lungul timpului grupa de plante de cea mai mare importanţă pentru existenţă şi activitatea umană. Grupa de culturi cerealiere cuprinde un asortiment destul de mare de culturi ca: grîu, orz, ovăs, secară, orez, porumb, hrişcă, etc.

O mare însemnătate a cerealelor constă în aceea că, atît boabele cît şi produsele secindare se păstrează relativ bine, se pot transporta mai uşor şi depozita pe o perioadă mai îndelungată. Cerealele ocupă un loc important pe glob în fabricarea alcoolului, atît sub formă de alcool rafinat cît şi sub formă de preparate alcoolice, produse rudimentare sau industriale.

Avînd în vedere multiplitatea de funcţii pe care le îndeplinesc cerealele atît ca producătoare de hrană directă sau indirectă, prin intermediul animalelor cît şi prin industrializare, comerţ, etc., se poate deduce importanţa lor pentru dezvoltarea omenirii, şi anume:

1. producţia de cereale asigură sub diferite aspecte şi forme de prelucrare o gamă de elemente de primă necesitate pentru populaţie, asigurînd aproximativ 60-65% din totalul caloriilor ce revin pentru un locuitor;

2. joacă un rol fotărîtor în dezvoltarea sectorului zootehnic3. asigură cu materie primă multe întreprinderi industriale de alimentare, de chimie şi

vinificare;4. cele mai multe culturi cerealiere necesită investiţii şi respectiv consumuri de producţie mici

la o unitate de suprafaţă5. consumurile de muncă sunt mai mici 1,3 - 1,4 - 1,6 om-ore la 1q.

Culturi tehniceSub culturile tehnice se subînţelege o grupă de plante, producţia cărora se întrebuinţează în

calitate de materie primă pentru industria uşoară şi alimentară.Sfecla pentru zahăr este o cultură tehnică alimentară şi o sursă de materie primă pentru

industria de producere a zahărului. După cantitatea de zahăr obţinut în lume din plante, sfecla pentru zahăr ocupă locul 2 după trestia de zahăr.

În Moldova sfecla pentru zahăr este una din principalele culturi tehnice ce se cultivă, mai ales în zona de Nord, unde sunt condiţii pedologice şi climaterice favorabile pentru creştere şi dezvoltare.

Cultivarea sfeclei pentru zahăr influienţează pozitiv asupra economiei gospodăriilor, deoarece este una din cele mai productive şi rentabile culturi de cîmp.

61

Procentul de zahăr în sfeclă depinde de calitatea materiei prime, de condiţiile unde ea a fost produsă şi variază în limitele 11-13-18%. Sunt, însă cazuri cînd este mai mare sau mai mică faţă de aceste limite.

Într-un kg de zahăr se conţine pînă la 4000 kalorii, în carne nu grasă – 1435, cartofi – 600, mere – 475, unt -7000.

La 1 ha de sfeclă pentru zahăr se poate obţine: 52,5 q de zahăr (dacă recolta este de 300-350q); 7 q de melasă; 200 q de borhotă; 100-120 q de frunze, care se egalează cu 20-25 unităţi nutritive.

La 1 ha de sfeclă consumurile de muncă sunt de 11-13 ori, iar cheltuielile material-finnciare de 6-8 ori mai mari de cît la 1 ha de cerealiere. Prin urmare producţia obţinută este de 3-4 ori mai mare, iar venitul net de 3 ori mai mare.

LegumeLegumicultura reprezintă una din cele mai importante ramuri ale agriculturii ce se foloseşte

pe larg în alimentaţia raţionaţă a populaţiei -80%. Legumele furnizează o mare parte de materie primă pentru industrie. Potrivit normelor stabilite pentru 1 om într-un an se recomandă 146 kg de legume, deoarce legumele sunt bogate în vitamine. Într-o zi se recomandă de consumat 25-30 g de ardei graşi, sau 50-60 g de roşii, sau 150 g mazăre verde. Legumele sunt uşor alterabile şi de aceea trebuiesc prelucrate în apropierea gospodăriei de cultivare.

Ca ramură, legumicultura ocupă locul central în agricultura Moldovei în care este concentrată aproximativ 65 % din producţia agroalimentară.

Eficienţa lor depinde mult de locul de cultivare, de amplasarea lor.Dezvoltarea legumiculturii are succese cînd gospodăria este asigurată cu resurse de muncă,

fiindcă necesită mari consumuri de muncă.Pentru a dezvolta această ramură trebuie de sporit nivelul de intensivitate, de mecanizat

procesele de muncă.Legumicultura se îmbină bine cu dezvoltarea vităritului, deoarce resturile, deşeurile se

folosesc în hrana animalelor. La 1 ha de legume se folosesc consumuri de muncă de 1000 om-ore. Legumele necesită mari

consumuri de muncă şi de produse, dar ele totuşi contribuie la creşterea mijloacelor financiare în gospodărie, conduc la obţinerea profitului la 1 ha, venit la 1 ha.

Moldova are condiţii favorabile pentru cultura legumelor. Partea de sud-est asigură Moldova cu legume, aşa ca: Criuleni, Leova, Dubăsari.

Legumele se cultivă pe cîmp deschis cît şi în sere. Legumele obţinute în sere sunt foarte scumpe. Recolta globală de legume s-a micşorat în ultimii ani. În anii precedenţi la 1 lucrător îi revenea 360 kg de legume, în prezent 70-90 kg. Costul de producţie a 1 q este foarte mare, pînă în 1992 costul atingea 5,83 lei/q; în 1997 – 162,3 lei/q; iar din anul 1998 s-a majorat colosal atingînd 645,7 lei/q.

Cea mai importantă rămîne cultura tomatelor, apreciată la nivelul unei producţii mondiale de circa 50 ml.t anual. Fructele de tomate reprezintă importanţă economică şi alimentară nu atît prin conţinutul în elemente energetice, cît prin vitamine, săruri minerale şi acizi organici, avînd o gamă variată de întrebuinţări şi înregistrînd un consum mare atît în stare proaspătă, cît şi prelucrate industrial.

Iportanţa economică a legumelor constă în rentabilitatea mare pe care o aduc cultivatorilor, în special în zonele din apropierea oraşilor mari şi din luncile rîurilor. Totodată în zonele Republicii Moldova, legumicultura prezintă o mai bună ocupare a forţei de muncă, contribuie la diminuarea şomajului şi la dezvoltarea economică de ansamblu a zonei.

2. Eficienţa economică a producerii producţiei vegetale (de cereale, culturi tehnice, legume)

Una din problemele economice de bază ale producţiei agricole este sporirea eficienţei economice. Rezolvarea cu succes a acestei probleme dă posibilitate de a mări ritmurile de dezvoltare a producţiei şi asigurăriipopulaţiei cu produse agricole.

62

Eficienţa economică a producţiei agricole reprezintă maximă a producţiei necesare societăţii de o calitate înaltă de pe fiecare ha de pămînt prin cheltuieli optime la producerea unei unităţi de producţie, ţinînd cont de calitatea pămîntului.

Pentru determinarea eficienţei economice se foloseşte un sistem de indicatori, în baza căruia trebuie să fie pus principiul determinării eficienţei producţiei prin compararea efectelor cu eforturile, adică rezultatelor cu consumurile.

La determinarea eficienţei economice a producţiei cerealierelor, cît şi a altor produse se întrebuinţează următorul sistem de indicatori:

1. recolta la 1 ha.2. calitatea boabelor în conformitate cu standardele stabilite (A. Mold., nr.5, 2002)3. consumurile de muncă vie la 1 q de producţie şi la 1 ha cultivat.4. costul unitar al 1 q de producţie5. preţul mediu de realizare a 1 q de producţie6. a) profitul calculat la 1 q de producţie realizată; b) la 1 ha de pe care a fost realizată

producţia7. venitul global net la 1 ha şi la 1 om-oră8. nivelul rentabilităţii consumurilor, %

Sfecla de zahărÎn prezent la 1 ha de sfeclă consumurile de muncă s-au redus pînă la 240-260 om-ore sau de

5-6 ori faţă de timpul cînd recoltarea se efectua fără utilizarea tehnicii. L 1 ha de sfeclă pentru zahăr se cheltuie de 4 ori mai multe consumuri de muncă decît la porumb, de 7 ori faţă de floarea soarelui , de 6 ori decît la cereale. Deci sfecla este o cultură care necesită mari consumuri de muncă.

Sporirea productivităţii sfeclei şi reducerea consumurilor care dau posibilitate de a majora rentabilitatea ei depinde de înzestrarea şi asigurarea gospodăriei cu tehnică.

Nivelul rentabilităţii în ramură depinde de preţul mediu de realizare şi de costul de producţie.Pentru detreminarea eficienţei economice a producţiei sfeclei de zahăr se folosesc indicatorii

naturali şi valorici.Din indicatorii naturali fac parte:1. recolta la 1 ha.2. consumurile de muncă la 1 ha şi la 1q.3. calitatea producţiei realizate4. recolta globală5. suprafaţa de pe care a fost realizată producţia.Din indicatorii valorici:1. costul unitar al 1 q2. producţia globală, venit global, net la 1 ha3. preţul mediu de realizare a 1 q4. producţia globală, venit global, net în calcul la 1 om-oră5. producţia globală la 1 leu de cheltuieli de producţie.6. profitul obţinut la 1 ha de pe care s-a realizat producţia, la 1 q, 1 om-oră.7. nivelul rentabilităţii.

Eficienţa legumelor.Eficienţa economică a cultivării legumelor se determină tot după sistemul de indicatori

studiaţi anterior: naturali şi valorici. Legumicultura este o ramură cu capacitate mare de muncă.Tomatele, castraveţii, morcovul sunt culturile cu cea mai mare capacitate de muncă.

Consumurile de muncă la producerea lor sunt de 3-4 ori mai mari decît la cultivarea varzei.În medie la 1 ha de lehume se consumă 900-1000 om-ore. Astfel capacitatea de muncă la

cultivarea legumelor pe teren deschis este aproximativ de 40 ori mai mare, decît la culturile cerealiere, de 3 ori de cît la cartofi. Deaceea gospodăriile care cultivă legume trebuie să fie asigurate cu forţă de muncă şi problema de bază este – implementarea mecanizării complexe.

63

Eficienţa economică a producerii legumelor în salarii se determină cu ajutorul următorilor indicatori:

1. producţia globală (kg, lei) de pe 1 m2 de suprafaţă2. venitul global la 1 m2

3. consumul de muncă la 1 q şi la 100 lei producţie globală.4. profitul la 1 q, 1 m2, 1 om-oră5. nivelul rentabilităţii.Productivitatea medie de legue obţinută la 1 m2 alcătuieşte 8,3-9 kg.

-3-Căile principale de sporire a eficienţei economice a producerii producţiei vegetale

Căile principale ce joacă rolul de bază în sporirea eficienţei economice a cerealelor1. Recolta, anume ea ne serveşte ca punct de pornire în studierea acestei întrebări.

Mărimea recoltei depinde începînd de la alegerea premărgătorului şi finalizînd cu recoltarea şi depozitarea producţiei obţinute, adica asupra ei influienţează întreg procesul tehnologic.

2. intensificarea agriculturii, pe baza întrebuinţării îngrăşămintelor minerale şi organice, care duce la sporirea recoltei. Odată cu sporirea recoltei, cel mai mare spor al cheltuielilor la 1 ha revine îngrăşămintelor, amortizării şi reparaţiei curente, autotransport şi plata muncii.

3. materialul semincier folosit. În gospodăriile agricole se folosesc seminţe proprii, care corespund clasei 2, 3, deoarece nu dispun de sectoare seminciere calitative, iar procurarea lor de la gospodăriile seminciere de calitate este costisitoare.

4. alegerea corectă a termenilor de însîmănţare şi mobilizarea forţelor la îndeplinirea acestei lucrări.

5. mărirea gradului de asigurare cu resurse energetice a procesului de producţie.6. Irigarea semănăturilor dă posibilitatea aplicării şi mai intensive a îngrăşămintelor.

După datele colaboratorilor ştiinţifici, aplicarea părţii de bază a îngrăşămintelor azotice, care joacă rolul principal la dezvoltarea acestor culturi introduse primăvara după terminarea fazei de înfrăţire contribuie la sporirea recoltei la ha în comparaţie cu sectoarele unde nu s-au încorporat îngrăşăminte.

7. pierderile în timpul recoltării, care este cel mai neplăcut lucru, deoarece se pierde producţia gata crescută. O cauză de bază în acest scop sunt capacităţile tehnice slabe ale combinelor utilizate.

Toţi factorii enumeraţi mai sus servesc ca bază pentru realizarea scopului final al eficienţei economice a producţiei şi anume sporirea cantităţii de producţiei obţinută de pe o unitate de suprafaţă şi micşorarea costului unitar al producţiei.

De asemeneaputem menţiona şi alte căi ce contribuie la sporirea eficienţei economice a producţiei de cereale:

1. prelucrarea şi îmbunătăţirea prelucrării solului2. îngrijirea la nivel a semănăturilor3. mecanizarea procesului de producţie4. folosirea cît mai raţională a mijloacelor de producţie5. aplicarea experienţelor fruntaşe, noilor tehnologii6. o mare însemnătate are procesul de recoltare, perioada de recoltare 1-9 zile. Întîrzierea cu

5 zile duce la 4% pierderi.7. perfecţionarea formelor de organizare şi stimulare a muncii.

Căile principale de sporire a producţiei şi eficienţei economice a sfeclei de zahăr sunt:1. utilizarea eficientă a pămîntului pe calea amplasării raţionale a semănăturilor de sfeclă de

zahăr pe regiuni şi întreprinderi2. concentrarea optimală a sfeclei pentru zahăr. În întreprinderile unde sfecla ocupă 4% din

suprafaţa însămînţată recolta la ha e mai mică cu 100-110 q.64

3. introducerea mecanizării complexe în producţia sfeclei pentru zahăr dă posibilitatea să fie utilizate în producţie maşinile cu o productivitate înaltă, să se îndeplinească toate operaţiile în termeni optimali şi de o calitate mai înaltă, să se reducă cheltuielile de muncă şi la timp să fie recoltată producţia

4. respectarea densităţii plantelor la 1 ha ocupat cu sfeclă. Micşorarea numărului de plante la 1 ha de la 72 mii la 52 mii duce la reducerea zahărului în medie cu 2-5 q.

5. introducerea îngrăşămintelor minerale şi organice în norma optimală. Norma optimală e de 300 kg îngrăşăminte minerale şi nu mai puţin de 2-3 tne de îngrăşăminte organice. Aceasta dă posibilitate de a mări recolta cu 10-12 q la ha.

6. întrebuinţarea seminţelor de o calitate înaltă7. sporirea procentului de zahăr în sfeclă 8. alegerea culturilor premărgătoare. Cele mai bune sunt cerealierele.9. între recoltare şi transportare nu trebuie să fie întreruperi, deoarece păstrarea ei în condiţiile

de cîmp timp de 5 zile pierde pînă la 10 % de zahăr.10. prelucrarea corectă a solului, întrebuinţarea formelor progresive de organizare a muncii şi

de producţie, lupta cu pierderile în timpul recoltării, transportării şi altor măsuri.

Căile principale de sporire a eficienţei economice a producerii producţiei de legume:1. amplasarea producţiei acolo unde sunt condiţii favorabile economice şi climat. Zona de

sud-est este cea mai prielnică pentru dezvoltarea legumiculturii, are caracter industrial, celelalte zone ale republicii produc legume pentru necesităţi personale.

2. specializarea. În gospodăriile specializate nivelul de mecanizare este mai înalt. Specializarea este strîns legată cu concentrarea producţiei. Specializarea producţiei este o formă superioară a diviziunii muncii, şi se caracterizează prin dezvoltarea cu precădere la nivel de zonă sau exploataţie, a unei anumite ramuri, culturi sau specii de animal, ţinând seama de condiţiile economice şi pedoclimatice de maximă favorabilitate şi de necesitatea concentrării factorilor de producţie la acele dimensiuni care permit realizarea unei înalte eficienţe economice.

3. concentrarea producţiei. Concentrarea se face în apropierea centrelor industriale, care contribuie la reducerea consumurilor aferente ramurii date. Concentrarea producţiei agricole reprezintă un proces de creştere la nivel de ramură sau exploataţie de producţie, a proporţiilor, dimensiunilor factorilor de producţie şi a producţiei agricole însăşi. Ca proces economic concentrarea reprezintă o concentrare a factorilor de producţie (pămîntul, munca, capitalul) pe aceeaşi suprafaţă de teren. În producţia vegetală concentrarea se realizează atît prin creşterea suprafeţelor cultivate cu anumite plante, cît şi prin reducerea numărului de cultivatori ai diferitelor plante. În ramurile zootehnice concentrarea se efectuiază prin gruparea efectivelor pe specii, cît şi prin creşterea producţiei medii.

4. stabilirea numărului optimal de culturi legumicole. Este normal de a avea 5-6 culturi, aceasta dă posibilitate la folosirea mecanizării. În Moldova nivelul de mecanizare este foarte jos la legume.

5. intensificarea ramurii. 6. lupta cu vătămătorii şi bolile, buruienile.7. folosirea corectă a îngrăşămintelor, are un efect mai mare , cînd sunt încorporate odată cu

efectuarea irigării.8. materialul semincier şi răsadul de o calitate înaltă9. recoltarea trebuie făcută în termeni optimali, perioadă scurtă. Cele mai mari cheltuieli se

efectuiază la recoltarea legumelor deoarece se face mai mult manual. După recoltare este necesar de transportat legumele la locul de păstrare, fiindcă legumele sunt uşor alterabile şi în rezultatul nerespectării măsurilor concrete se obţin pierderi.

10. de calitatea producţiei (adică, de faptul cum legumele vor fi recoltate, păstrate şi furnizate consumatorului) depinde preţul de realizare, care se răsfrînge asupra profitului şi a rentabilităţii scontate.

11. implimentarea tehnologiilor industriale de producere a legumelor , care se bazează pe un sistem de maşini de o productivitate înaltă şi astfel de mecanizat procesul de producţie.

65

TEMA 11: ECONOMIA PRODUCERII ŞI FOLOSIRII FURAJELOR.

1. Baza furajeră.2. Estimarea economică a culturilor furajere.

-1-

În accelerarea majorării producerii producţiei animaliere rolul principal aparţine creării unei baze furajere trainice.

Sub bază furajeră se subînţelege sursele, sistema de obţinere şi metodele de producere, păstrarea şi folosirea nutreţurilor, care asigură toate categoriile de animale şi păsări cu cantitatea necesară de unităţi nutritive.

Conform cercetărilor, oscilările în productivitatea animalelor cu 50-80 % sunt provocate de factorii mediului extern, dintre care cel mai important este nutriţia.

Cantitatea insuficientă şi necalitativă a nutriţiei negativ se răsfrînge asupra productivităţii, natalităţii şi îngrijirii animalelor.

Desăvîrşirea cantitativă şi calitativă a bazei furajere are ca scop – asigurarea folosirii eficiente a animalelor şi sporirea productivităţii lor. Deaceea ritmurile de dezvoltare a bazei furajere trebuie să depăşească ritmurile de creştere a animalelor.

Cel mai important indicator al stării bazei furajere este plata nutreţului de către producţie. Cheltuielile unităţilor nutritive pentru asigurarea funcţiilor vitale ale organismului la animalele cu diferite niveluri de productivitate aproximativ sunt aceleaşi (1 unitate furajeră pentru 100 kg masă vie în sutcă). Toată hrana în afara normei stabilite pentru animal duce la sporirea productivităţii (hrană productivă). Cu cît este mai mare nivelul nutriţiei, cu atît mai bine se restituie cheltuielile pentru hrană prin producţia obţinută, dacă alţi factori ca (rasa, vîrsta, starea sănătăţii) nu limitează acest proces.

De exemplu, pentru o vacă cu o productivitate de 2200 kg de lapte pe an este necesar în condiţii obişnuite de întreţinere 28 q de unităţifurajere, adică 1 q de unităţi furajere din raţie dă 78,6 kg de lapte. Odată cu sporirea nivelului de hrană, de exemplu, pînă la 42 q unităţi furajere, adică de 1,5 ori, productivitatea semăreşte pînă la 4400 kg sau de 2 ori. Analogic este şi în alte ramuriale ale sectorului zootehnic.

În structura cheltuielilor pentru producerea producţiei, nutreţurile ocupă cea mai mare pondere şi depind de costul producerii lor şi plata nutreţurilor.

În condiţiile PTŞ cheltuielile absolute la producerea nutreţurilor în calcul la 1 unitate de producţie în legătură cu sporirea nivelului şi calităţii hrănirii şi de asemenea cu creşterea prouctivităţii, scad. Totodată se reduc considerabil cheltuielile pentru plata muncii în legătură cu mecanizarea complexă a proceselor de producere.

-2-Estimarea economică a culturilor furajere.

Diminuarea preţului de cost a raţiilor furajere, păstrînd toate substanţele preţioase – reprezintă o problemă importantă în producerea nutreţurilor la etapa actuală. Ea se hotărăşte doar parţial pe baza balansării hranei.

Principalul în realizarea ei constă în ieftinirea producerii furajelor. Pentru satisfacerea necesităţilor animalelor în substanţe nutritive se cultivă un şir de culturi

furajere, a căror eficienţă economică de producere este caracterizată de următorii indicatori:1. recolta2. conţinutul proteinei digestibile într-un q de unităţi furajere3. costul unitar al 1 q unităţi furajere, productivitatea muncii.Fiecare din aceşti indicatori poate esenţial să schimbe eficienţa producerii unei sau altei

culturi. Capacitatea de muncă a culturii, de exemplu, poate fi studiată de sinestătător, cu evidenţa asigurării gospodăriei cu forţă de muncă.

66

În raţia animalelor pentru lapte cel mai important component a nutreţurilor suculente reprezintă rădăcinoasele furajere. Însă pentru producerea lor sunt necesare mari cheltuieli de muncă manuală. Practic este cu neputinţă de a obţine o recoltă satisfăcătoare de sfeclă furajeră avînd o insuficienţă în forţă de muncă. În majoritatea raioanelor este mai efectiv de a cultiva ierburile multianuale, inclusiv lucerna, trifoiul, porumb pentru silos, mazărea, soia.

Aprecierea economică a culturilor furajere şi a altor nutreţuri în gospodării se foloseşte pentru determinarea tipului mai efectiv de hrănire a animalelor (structura raţiei) şi pentru elaborarea măsurilor concrete în organizarea bazei furajere.

Indicatorii economici ai aprecierii culturilor furajere depind nu numai de tehnologia producerii, nivelul mecanizării, dar şi de zonele economico-climaterice a producerii lor.

Indicatorii estimării eficienţei economice a culturilor furajere şi metoda aprecierii lor au particularităţile sale specifice.

Sistemul ştiinţific întemeiat pentru selectarea, îmbinarea şi folosirea culturilor furajere trebuie să se bazeze nu numai pe indicatori globali, dar şi pe estimarea economică a producerii şi utilizării furajelor. De aceasta depinde preţul de cost al producţiei animaliere şi rentabilitatea producerii ei.

Consolidând baza furajeră, trebuie îmbunătăţită planificarea, structura suprafeţelor de semănat ale culturilor furajere pe baza estimării (aprecierii) economice.

Perfecţionarea structurii suprafeţelor însămînţate cu culturi furajere face posibilă mărirea producerii furajelor înalt calitative de pe o unitate de suprafaţă şi reducerea preţului de cost al lor. Aceasta contribuie la majorarea randamentului furajelor şi la reducerea preţului de cost al unităţii de producţie animalieră.

La selectarea culturilor furajere trebuie să se ţină cont de:— direcţia de producere a vităritului şi dezvoltarea lui în perspectivă;— asigurarea deplină a animalelor cu furaje necesare şi de o valoare corespunzătoare;— un randament maximal de pe o unitate de suprafaţă cu cheltuieli minime de resurse

materiale şi de muncă,Pentru estimarea comparativă economică a culturilor furajere se folosesc următorii

indicatori:— randamentul furajelor de pe l ha de semănături ale culturilor, în q unităţi nutritive şi proteină

digestibilă;— randamentul unităţilor nutritive şi proteinei digestibile în calculul la :1 om-oră, om-zi;— cheltuielile timpului la o unitate de producţie .(volumul de muncă al culturilor);— preţul de cost al l q u. n. şi de proteină digestibilă, lei.

O importanţă decisivă în sporirea eficienţei bazei furajere o are recolta culturilor furajere. Cu cât e mai mare randamentul furajelor de pe l ha, cu atât mai multe substanţe nutritive se capătă de pe o unitate de suprafaţă şi mai puţine cheltuieli de muncă şi mijloace se fac la o unitate de producţie. Pentru estimarea corectă, economică a culturilor furajere datele unui an sunt insuficiente. La aprecierea indicilor nominalizaţi trebuie să ne folosim de date multianuale ce ne oferă posibilitatea a rezolva mai obiectiv problema cu privire la alegerea culturilor furajere pentru gospodărie. Pentru a determina randamentul unităţilor nutritive şi albuminei digestibile de pe o unitate de suprafaţă trebuie mai întâi de toate, calculată recolta ponderată pe fiecare cultură aparte, pe un şir de ani (3—5). La calcularea acestui indicator se ia nu numai producţia de bază, dar şi cea secundară. Pentru compararea culturilor furajere recolta ponderată calculată la producţia de bază şi secundară de pe l ha se transformă în unităţi nutritive şi proteină digestibilă. Obţinerea unei cantităţi maxime de substanţe nutritive de pe l ha face posibilă producerea cantităţii necesare de furaje pe o suprafaţă relativ mică, ceea ce asigură reducerea cheltuielilor la prelucrarea ei, îngrijirea semănăturilor, la îngrăşăminte minerale, cheltuieli de transport şi altele. Aceasta contribuie la micşorarea preţului de cost la producerea furajelor. In legătură cu aceasta este foarte importantă determinarea eficienţei folosirii suprafeţei furajere. Ea poate fi exprimată prin coeficientul eficienţei ca raportul greutăţii specifice a producţiei obţinute, în u.n. (sau proteină digestibilă) la greutatea specifică a suprafeţei furajere.

67

unde:•Ces — coeficientul eficienţei economice a folosirii suprafeţelor furajere, %;Grsp— greutatea specifică a producţiei obţinute de la cultura în cauză, %;Gr s sf — greutatea specifică a suprafeţei furajere, %.De exemplu: presupunem că culturile cerealiere-furajere în semănăturile culturilor furajere

ocupă 30%, iar în producţia lor — 42%. Coeficientul folosirii suprafeţei furajere ocupată de culturi cerealiere-furajere alcătuieşte:

Coeficientul eficienţei folosirii suprafeţelor furajere ne oferă posibilitatea într-o măsură anumită să judecăm despre eficienţa unor feluri de furaje.

Pentru estimarea -economică a furajelor, importantă este aprecierea cheltuielilor muncii la producerea l q u. n. şi a proteinei digestibile, adică a volumului de muncă la culturile furajere, precum şi preţul de cost al lor.

Cheltuielile pentru asigurarea cu furaje ocupă o greutate specifică mare în preţul de cost al producţiei animaliere. De aceea ieftinirea producerii lor pe calea introducerii culturilor furajere cu un volum redus de muncă aduce la micşorarea preţului de cost al producţiei.

In practică se foloseşte estimarea culturilor furajere după puncte (baluri). Punctele de estimare se determină pe fiecare cultură şi după indicatori în complex. De exemplu: după randamentul u. n. de pe l ha pe locul I se amplasează sfecla pentru zahăr, care dă de pe 1 ha 80 q, locul II — porumbul-boabe — 75 q şi ultimul loc ierburile perene pentru fân — 15 q, iar după cantitatea de proteină digestibilă de pe l ha primul loc îl ocupă ierburile perene pentru masă verde — 8,9 şi ultimul loc — ierburile anuale pentru seminţe — 1,8 q.

Astfel se determină punctul de estimare pe fiecare indicator, care caracterizează eficienta economică a culturii furajere. Suma punctelor pe fiecare cultură se calculează făcând totalul lor după locurile pe care le ocupă. Primul loc după complexul indicatorilor va ocupa acea cultură, care are cel mai mic număr de puncte (baluri). In exemplul nostru, primul loc printre cuturile furajere, după numărul indicatorilor, îl ocupă ierburile perene pentru fân (39 de puncte).

Randamentul unităţilor nutritive-ponderate de pe l ha de semănături cu culturi furajere — la fel este un indicator al estimării eficienţei economice a furajelor. Unitatea convenţională nutritivă-ponderată face posibilă compararea furajelor după conţinutul lor al unităţilor nutritive şi proteinei digestibile.

La estimarea culturilor furajere se calculează randamentul unităţilor nutritive ponderate la l om-zi, preţul de cost al l q de u. n. ponderate aparte pe fiecare fel de nutreţuri.

Indicatorii generalizatori ai estimării culturilor furajere pot fi, la fel, valoarea producţiei animaliere şi venitului net la l ha de teren ocupat cu culturi furajere. Mărimea venitului net se calculează ca diferenţa dintre estimarea valorică a producţiei vităritului, căpătată la l ha ocupat cu culturi furajere şi suma cheltuielilor totale la producerea nutreţurilor de pe o unitate de suprafaţă.

La caracteristica avantajului culturilor furajere se poate folosi indicatorul — randamentul economic al nutreţurilor, care face posibilă aprecierea de câte ori valoarea producţiei animaliere, căpătată în calculul la l ha, depăşeşte cheltuielile de pe această suprafaţă.

La formarea bazei furajere trebuie selectate pentru cultivare acele culturi, care au un efect economic mai mare şi asigură animalele pe deplin cu furaje în asortiment necesar. Alegerea corectă şi producerea celor mai efective furaje oferă posibilitatea asigurării gospodăriilor cu nutreţuri şi crearea bazei furajere mai ieftine.

68

Conspect Econ Agrara

Documents

Transcript of Conspect Econ Agrara