Consiliul Europei

Va veni o zi când voi francezi, voi ruşi, voi italieni, voi englezi, voi germani, voi toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate veţi fonda împreună o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană.(Victor Hugo-1849)

Consiliul Europei reprezintă o organizaţie politică interguvernamentală cu sediul permanent la Strasbourg (Franţa). Înfiinţată în 1949, această organizaţie reprezintă prima încercare reuşită de a crea o “Europă europeană, fondată de europeni şi pentru europeni” care ia naştere ca rezultatul a numeroase miscări europene apărute în perioada de după război.

Formula „Consiliul Europei” a fost folosită de premierul britanic Winston Churchill în declaraţiile sale din timpul şi după război. În acest sens, putem menţiona discursul său din 19 septembrie 1946 în care susţinea crearea unui Consiliu al Europei ce “ va transforma în întregime situaţia şi, pe parcursul câtorva ani, va conferi Europei aceeaşi libertate şi fericire ca cea de astăzi in Elveţia… Noi trebuie să edificăm Statele Unite ale Europei”. Astfel, la 5 mai 1949 a fost semnat Statutul de înfiinţare a Consiliului Europei de către Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Actul intră în vigoare la 3 august 1949 şi reprezintă primul pas spre crearea unei unităţi europene.

Născut din aspiraţia de a construi o Europă bazată pe respectarea drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi pe principiile statului de drept, Consiliul Europei şi-a început activitatea cu 10 state membre, ajungând în prezent la 47 de ţări membre şi 5 naţiuni cu statut de observator (Canada, Statele Unite ale Americii, Japonia, Mexic şi Vatican). În perioada 1949-1989 s-au conturat tratatele majore referitoare la protecţia drepturilor omului, cooperarea culturală, drepturile sociale, democraţia locală, sănatate (19 decembrie 1954- Convenţia europeană culturală; 26 noiembrie 1987- se semnează Convenţia europeană pentru prevenirea torturii, a tratamentelor şi pedepselor inumane). După 1989, deşi Cortina de Fier continua să existe, Consiliul Europei începe o campanie de consolidare a relaţiilor dintre Est şi Vest.

Consiliul Europei este cea mai veche organizaţie politică a continentului şi se deosebeşte de Uniune Europeană a celor 27, dar nici o ţară nu a aderat vreodată la Uniune fără ca mai întâi să adere la Consiliului Europei. Drapelul european şi imnul european au fost

1

alese şi adoptate de Consiliul Europei înainte de a deveni şi simboluri ale Uniunii Europene. Ele reprezintă acum emblemele unei identităţi europene comune. De la înfiinţarea sa în 1949, Consiliul Europei a fost conştient de necesitatea de a oferi Europei un simbol cu care locuitorii ei să se poată identifica. Pe 25 octombrie 1955, Adunarea Parlamentară a aprobat în unanimitate emblema reprezentând un cerc de stele aurii pe fond albastru. Pe 9 decembrie 1955, Comitetul de Miniştri al organizaţiei a adoptat drapelul înstelat, inaugurat în mod oficial pe 13 decembrie în acelaşi an la Paris. În 1983, Parlamentul European a adoptat la rândul său drapelul conceput de Consiliul Europei şi a propus ca el să devină emblema Comunităţii Europene. Consiliul Europei şi-a dat acordul în iunie 1985. În urma acestui acord, instituţiile comunitare au început să folosească drapelul la începutul lui 1986. De atunci, drapelul European a devenit sinonim cu un proiect politic comun, care îi uneşte pe toţi europenii, trecând dincolo de marea lor diversitate. În 1971, Adunarea Parlamentară a hotărât să propună ca imn european Oda Bucuriei din Simfonia a-IX-a de Beethoven. Comitetul de Miniştri şi-a dat acordul câteva luni mai târziu. Imnul a fost lansat printr-o vastă campanie de informare, cu ocazia Zilei Europei, în 1972. A fost de asemenea adoptat de Comunitatea Europeană, în 1986, devenind astfel un nou simbol comun pentru toţi europenii. Spre deosebire de drapel şi de imn, care au devenit simboluri europene comune, sigla este semnul distinctiv propriu al Consiliului Europei. Organizaţia a adoptat această siglă la a 50-a aniversare a sa, în mai 1999. Folosirea sa permanentă a fost aprobată printr-o rezoluţie a Comitetului de Miniştri din anul 2000.

Obiective:

apărarea drepturilor omului şi a statului de drept în toate ţările membre consolidarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,

legislative şi constituţionale la nivel naţional, regional şi local

căutarea soluţiilor pentru problemele privind discriminarea minorităţilor, intoleranţa, clonajul uman, traficul de droguri, terorismul, corupţia şi crima organizată

favorizarea dezvoltării unei identităţi culturale europene, punându-se accent pe rolul educaţiei

promovarea coeziunii sociale şi a drepturilor sociale

dezvoltarea colaborării cu alte organizaţii europene şi internaţionale

Aceste obiective sunt sintetizate în articolul 1 lit. a) din Statut:

“Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.”

Din 1989 principalul obiectiv al Consiliului Europei a devenit să acţioneze ca ancoră politică şi păzitor al drepturilor omului pentru democraţiile post-comuniste din Europa.

2

Structura

Potrivit art. 10 al Statutului, organele Consiliului Europei sunt: Comitetul Miniştrilor, Adunarea Parlamentară, Secretariatul, Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale al Consiliului Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comisarul Drepturilor Omului.

Comitetul Miniştrilor este organul competent să decidă şi să acţioneze în numele Consiliului Europei. Fiecare stat membru este reprezentat în Consiliul Europei de către ministrul de externe care poate fi reprezentat, la rândul său, de un supleant în cazul în care nu poate participa la lucrările Comitetului. Miniştrii afacerilor externe ai statelor membre se reunesc cel puţin de două ori pe an pentru a trece în revistă cooperarea europeană şi actualitatea politică şi pentru a da impulsul politic necesar activităţii Organizaţiei. Comitetul organizează întâlniri săptămânale la nivel de ambasadori, aceste reuniuni fiind completate de întâlniri ale grupurilor de raportori sau ale grupurilor de lucru care examinează în profunzime anumite chestiuni înaintea luării deciziilor. Fiecare ministru prezidează Comitetul pentru o perioadă de şase luni. Schimbarea preşedintelui se produce, în mod tradiţional, în lunile mai şi noiembrie.

Rolul Comitetului Miniştrilor:

să examinează măsurile de natură să realizeze scopul Consiliului Europei, inclusiv încheierea de convenţii, acorduri şi adoptarea de către guverne a unei politici comune faţă de anumite probleme

decide asupra oricărei probleme referitoare la organizarea şi aranjamentele interne ale Consiliului Europei

aprobă reglementări financiare şi administrative de a monitoriza respectarea angajamentelor luate de Statele membre.

Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări sau fac obiectul convenţiilor şi acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au ratificat. De asemenea, Comitetul Miniştrilor adoptă declaraţiile şi rezoluţiile privind chestiunile politice de actualitate. Cele mai multe dintre deciziile Comitetului Miniştrilor necesită o majoritate de două treimi din sufragiile exprimate. Majoritatea simplă este suficientă pentru chestiunile de procedură.

Adunarea Parlamentară a constituit prima adunare europeană din istoria continentului, fiind considerată “conştiinţa democratic a Europei”. Adunarea îşi stabileşte ordinea de zi, abordează subiecte de actualitate şi teme care tratează problemele societăţii şi chestiunile legate de politica internaţională, orientează activitatea comitetului. Acest organ deliberativ este format din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale ale statelor membre, mărirea delegaţiei fiecărui parlament variind în funcţie de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei bugetare ale statului respectiv.

3

În activitatea sa, Adunarea se sprijină pe activitatea comitetelor şi comisiilor specializate în următoarele domenii: politic, juridic şi drepturile omului, social, sănătate şi familie, cultură, ştiinţă şi educaţie, mediu şi agricultură, economie, migraţii, refugiaţi şi demografie, egalitatea şanselor pentru femei şi bărbaţi, respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre.

Membrii se reunesc de patru ori pe an, în sesiune plenară publică la Strasbourg, iar tipurile de documente adoptate sunt de trei feluri: recomandările, rezoluţiile şi avizele. Recomandările conţin propuneri adresate Comitetului Miniştrilor a căror aplicare intră în componenţa guvernelor. Rezoluţiile conţin hotărâri asupra problemelor ce ţin de competenţa Adunării. Avizele sunt acte prin care Adunarea se exprimă asupra problemelor care îi sunt supuse de Comitetul Miniştrilor.

SecretariatulConform art. 36 din Statut, Secretariarul este compus din Secretarul General,

Secretarul General Adjunct şi personalul necesar, iar art. 37 statuează că: „Secretariatul este situat la sediul Consiliului. Secretarul general răspunde de activitatea Secretariatului în faţa Comitetului Miniştrilor. El oferă, în special, Adunării Consultative (Adunării Parlamentare), sub rezerva art. 38 d), serviciile administrative şi altă asistenţă de care aceasta ar avea nevoie.”

Activitatea Secretariatului este organizată pe compartimente corespunzătoare principalelor domenii de activitate ale Consiliului Europei: probleme politice, juridice, sociale şi economice, învăţământ, cultură şi sport, tineret, mediu, autorităţi locale, drepturile mului.

Secretarul General este ales de Adunarea Parlamentară pentru un mandat de 5 ani şi are următoarele atribuţii: are responsabilitatea orientării programului de activitate şi bugetului Consiliului şi a supravegherii managementului Organizaţiei şi al Secretariatului, coordonează activităţile operaţionale de cooperare interguvernamentală, vizitează mai multe capitale ale statelor membre pentru a sensibiliza guvernele si parlamentele naţionale asupra rolului important al Consiliului Europei în aplicarea drepturilor omului, democraţiei şi statului de drept.

Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa a fost înfiinţat în calitate de organ consultativ al Consiliului Europei în 1994, înlocuind Conferinţa autorităţilor locale şi regionale din Europa. El funcţionează pe baza Rezoluţiei Statutare 2000 (1) a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei.

Rolul congresului:

este vocea regiunilor şi municipiilor din Europa; oferă un loc privilegiat de dialog unde reprezentanţii puterilor locale şi regionale

dezbat problemele comune, îşi confrunta experienţele şi îşi prezintă guvernelor punctele de vedere;

sfătuieşte Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei privind toate aspectele politicii locale şi regionale;

4

acţionează în strânsă cooperare cu organizaţiile naţionale şi internaţionale care reprezintă activităţile locale şi regionale;

organizează audieri şi conferinţe la nivel local şi regional pentru a ajunge la marele public a cărui participare rămâne esenţiala pentru instaurarea unei veritabile democraţii;

elaborează periodic rapoarte de ţara privind situaţia democratiei locale şi regionale în toate statele membre;

veghează, în special, asupra aplicării principiilor Cartei europene a autonomiei locale;

sprijină noile state membre ale Organizaţiei în îndeplinirea sarcinilor practice necesare realizării unei autonomii locale şi regionale efective.

Intrarea în scena a noilor state cu diverse orizonturi politice şi economice a necesitat o reevaluare şi o redefinire a obiectivelor Congresului:

promovarea unor structuri eficiente ale puterilor locale şi regionale în toate statele membre ale Consiliului Europei şi, în special, în noile democraţii;

examinarea situaţiei democraţiei locale şi regionale în statele membre şi în ţările candidate la aderare;

dezvoltarea iniţiativelor care permit cetăţenilor să participe în mod real la procesul democratic de la nivel local şi regional;

reprezentarea intereselor consiliilor locale şi regionale în elaborarea politicii europene;

încurajarea cooperării regional în favoarea păcii, toleranţei şi a dezvoltării durabile pentru salvgardarea regiunilor noastre în interesul generaţiilor viitoare;

încurajarea creării de euroregiuni;

observarea alegerilor locale şi regionale.

Congresul este alcătuit din două camere: Camera autorităţilor locale şi Camera regiunilor. Adunarea bicamerală cuprinde 318 membri titulari şi 318 membri supleanţi, fiecare dintre aceştia reprezentând alesul uneia dintre cele peste 200 000 colectivităţi locale şi regionale ale statelor membre ale Consiliului Europei. Camerele alternează în alegerea preşedintelui Congresului pentru un mandat de doi ani. Congresul se reuneşte o data pe an la Strasbourg unde găzduieşte delegaţiile organizaţiilor europene agreate, cât şi pe cele ale câtorva state nemembre, primite în calitate de invitaţi speciali sau observatori. O Comisie permanentă, alcătuită din reprezentanţii tuturor delegaţiilor naţionale, se întâlneşte între reuniunile plenare ale Congresului în timpul sesiunilor de toamna şi de primăvară cu diferite comisii.

Lucrările Congresului sunt organizate în jurul a patru comisii statutare:

5

Comisia instituţională a Congresului, împuternicită să pregătească rapoarte privind evoluţia democraţiei locale şi regionale în Europa, asistată de un comitet de experţi independenţi;

Comisia pentru cultură şi educaţie, competentă în materie de media, tineret, sport şi comunicare;

Comisia pentru dezvoltare durabilă, responsabilă de problemele de mediu, de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

Comisia pentru coeziune socială, responsabilă de problemele referitoare la locurile de munca, cetăţenie, relaţii intercomunitare, egalitatea între femei şi bărbaţi şi solidaritatea.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea europeană a drepturilor omului este direct accesibilă persoanelor, iar jurisdicţia sa este obligatorie pentru toate statele contractante. Ea funcţionează permanent, ocupându-se de toate etapele preliminare şi elaborează decizii. Este alcătuită dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante, iar candidaţii sunt propuşi la început de guverne, judecătorii având o independenţă totală în îndeplinirea obligaţiilor lor, fără să reprezinte statul care i-a propus. Primele alegeri au avut loc în ianuarie 1998, iar judecătorii au început să-şi îndeplinească obligaţiile la 3 noiembrie 1998.

Cazurile care nu prezintă nici o şansă de reuşită sunt retrase din sistem, într-un stadiu incipient, ca urmare a deciziei unanime a Curţii, luate de un comitet alcătuit din 3 judecători. În majoritatea cazurilor, Curtea decide într-o Cameră de 7 judecători. Dacă apoi, cazurile sunt declarate admisibile, Camera se va afla la dispoziţia părţilor pentru a se ajunge la o înţelegere amiabilă. În cazul în care părţile nu se înţeleg, Camera îşi formulează decizia proprie.

În situaţiile excepţionale, în care un caz ridică o problemă gravă de interpretare sau de aplicare a Convenţiei, acesta poate fi trimis către o Cameră Mare de 17 judecători, fie de o Cameră înainte ca aceasta să decidă, fie de una din părţi, în timp de 3 luni după decizia unei Camere. Deciziile Camerelor devin definitive după 3 luni iar cele ale Marii Camere - imediat. Deciziile Curţii sunt obligatorii pentru statele în cauză.

Controlarea executării deciziilor Curţii şi constatarea încălcărilor survenite revine Comitetului Miniştrilor, care asigură, în special, adoptarea de către state a măsurilor generale (modificarea legislaţiei, jurisprudenţei, reglementărilor şi practicilor) necesare evitării noilor încălcări.

Plângerile individuale se referă la chestiuni din ce în ce mai diverse:

dispariţii şi asasinate; tortură şi tratament inuman faţă de deţinuţi;

lipsa accesului la un tribunal;

6

lipsa unui proces echitabil într-un timp rezonabil;

interceptarea convorbirilor telefonice;

deportarea şi extrădarea;

discriminarea homosexualilor;

libertatea presei;

drepturile părinţilor copiilor plasaţi în instituţii;

ingerinţe în dreptul la proprietate;

dizolvarea partidelor politice.

Comisarul Drepturilor Omului

Postul de Comisar al drepturilor omului a fost instituit în 1999. Comisarul este împuternicit să promoveze educaţia, să sensibilizeze asupra drepturilor omului, să respecte aceste drepturi şi să asigure observarea efectivă a instrumentelor Consiliului Europei (convenţii, recomandări şi rezoluţii adoptate de Comitetul Miniştrilor).

Jucând un rol complementar şi esenţialmente preventiv, Comisarul exercită funcţii diferite de cele ale Curţii europene a drepturilor omului şi ale altor organe convenţionale. El nu are putere jurisdicţională, ci un rol de îndrumare şi de informare în domeniul protecţiei drepturilor omului şi a prevenirii încălcării lor.

Mandatul său prevede, de asemenea, cooperarea cu alte instituţii internaţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, cât şi posibilitatea de a interveni în baza oricărei informaţii pertinente care îi este furnizată de guvernele, parlamentele naţionale, mediatorii naţionali sau alte instituţii similare, particulari sau organizaţii non-guvernamentale. Lucrând împreună cu alte instituţii ale Consiliului Europei, Comisarul poate prezenta un raport, o recomandare sau un aviz asupra oricărei chestiuni speciale atât Comitetului Miniştrilor, cât şi Adunării Parlamentare.

România şi Consiliul Europei

România a devenit membră a Consiliului Europei la 7 octombrie 1993 după ce dobândise, în 1991, statutul de invitat special la Adunarea Parlamentară. În calitatea sa de membru cu drepturi depline, România este reprezentată de ministrul de externe în cadrul Comitetului Miniştrilor şi de o delegaţie formată din 10 reprezentanţi şi 10 supleanţi la nivelul Adunării Parlamentare. De asemenea, România este reprezentată de o delegaţie similară în cadrul Congresului Puterilor Locale şi Regionale şi de un judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

              Ţara noastră a ratificat numeroase instrumente juridice internaţionale adoptate în cadrul Organizaţiei, cele mai importante fiind:

7

Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (inclusiv cele 11 Protocoale adiţionale)

Carta socială europeană (revizuită) Carta autonomiei locale Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor crude, inumane sau

degradante (şi cele două protocoale adiţionale) Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale Convenţia culturală europeană.

               Pe lângă acestea, au fost ratificate, de asemenea, numeroase convenţii din domenii variate, precum: cultură, învăţământ, proceduri juridice, patrimoniu, mediu, reprimarea terorismului.

Bibliografie:

1. Ecobescu, Nicolae, Niţelea, Mariana, Manualul Consiliului Europei, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti, Bucureşti, 2006

2. România şi Consiliul Europei: 1993-2003, Agenţia Naţionalã de Presă Rompress, 2003

3. www.coe.int

4. www.bice.md

8