PublicatiiBuletin de Psihanaliza

Editat de Societatea Romana de Psihanaliza, Grup de Studiu IPA

 

CONSIDERATII ASUPRA DINAMICII TRANSFER - CONTRATRANSFER

Augustin CAMBOSIE

 

 

       Foarte greu se poate vorbi in psihanaliza despre posibilitatea ierarhizarii conceptelor sale fundamentale. Ar fi de altfel o utopie pentru ca aparatul psihic nu functioneaza in coordonate obiective, ci dupa propria fenomenologie, eminamente si esentialmente dinamica si subiectiva. Exista totusi un proces fara de care nu poate fi conceputa clinica analitica. Este nevoie de un vehicul, de un suport care sa transfere hermeneutica afectului de la simptomatologia prezenta spre adevarata ei origine: nevroza infantila. Iar acest vehicul este format din relatiile si reactiile afective ce se stabilesc in cuplul analist-analizat, deci de transfer-contratransfer.

1

       De loc intamplator, chiar daca la modul anecdotic, psihanaliza, ca demers stiintific, incepe cu interpretarea unui transfer. Freud se asigura de acceptul si colaborarea lui Breuer in publicarea monografiei "Studii asupra isteriei" deculpabilizandu-l: simptomele Annei O. sunt fenomene transferentiale, caracteristice isteriei si deci dr. Breuer nu este responsabil de aparitia si evolutia lor.       Deci, prezenta analistului, cu problematica sa inconstienta (mai ales cu dorintele sale inconstiente), nu are nici o legatura cu procesul analitic. Dorintele inconstiente ale analizatului, chiar (sau mai ales) legate de analistul sau, il intereseaza pe acesta din urma numai cu titlul de obiect (de studiu). In replica, se poate vorbi atunci despre contratransfer ca un fel de "arte-facte", de interferenta a dorintei analistului in cadrul curei, un accident La acest nivel, analiza didactica poate avea drept scop numai stapanirea, cenzurarea, controlarea contratransferului de catre analist.       Pentru a depasi acest impas este nevoie de o succinta incursiune in istoria psihanalizei: urmarirea evolutiei sensului notiunilor de transfer si contratransfer recreeaza, in mare masura, notele prin care aceste concepte se definesc in prezent.       Freud vorbeste pentru prima data despre transfer in "Studii asupra isteriei". La acest nivel al intelegerii, transferul presupune: a) refularea unei dorinte in trecut si b) in prezent, in relatia cu analistul, redesteptarea aceluiasi efort care, originar, a fortat analizatul "sa se debaraseze" de dorinta clandestina.       Deci, transferul ne apare, probabil si datorita unei incercari de generalizare a modului de functionare a structurii isterice, ca o falsa conexiune, o mis-alianta.       Schema capata o noua deschidere prin aparitia ulterioara ("Trei eseuri asupra teoriei sexualitatii") a termenului de "obiect al fantasmei", termen ce introduce planurile imaginar si simbolic ca punti de legatura intre refularea originara si relatia analitica prezenta.       In 1923 ("Post-Scriptum asupra transferurilor"), in perioada in care Freud vorbeste inca despre transfer la plural, apar, in teoria freudiana, primele semne ale pericolului pe care transferul (sau mai degraba rezistenta analistului in fata transferului) il reprezinta pentru demersul analitic. Pana atunci transferul avea pentru Freud un interes secundar. Scopul sau in analiza este acela de a "obliga" pacientul sa admita o interpretare "buna" pe care o respinsese in prealabil.       Dar esecul terapiei Dorei il face pe Freud sa admita ca: "recunoasterea deschiderii pe care transferul o opereaza asupra obiectului fantasmei, in plus fata de pozitionarea analistului in locul unei alte persoane (figuri), a dus la terminarea prematura a analizei".       In incercarea sa de a intelege, Freud incearca paralele cu notiuni pe care le putea explica mai eficient. Folosirea interpretarii viselor in analiza ar fi astfel o cale mai usoara de acces spre inconstient pentru ca pacientul ofera singur cheia prin asociatii libere. In schimb, in analiza transferului, analistul trebuie sa intuiasca si poate, deci, cadea in arbitrar ("Omul cu sobolani").       In acelasi sens, sugestia implicata in analiza nu este aceeasi cu cea din terapia hipnotica. Ea poate functiona numai la inceput ca o invitatie pentru asociatiile libere, apoi devine stanjenitoare si poate chiar bloca relatia analitica prin fuga pacientului in facilitate ("Dinamica transferului", 1911).       Transferul este conceput pana aici ca un fel de "teorie a teoreticianului" (M. Safouan), rezistenta la interpretarea transferului implicand rezistenta fata de prejudecatile analistului.

2

       In aceeasi perioada, Freud primeste doua noi deschideri asupra intelegerii transferului in 1908, Abraham, in articolul "Diferentele psihosexuale intre isterie si dementa precoce", afirma ca prima forma de viata libidinala este auto-erotismul; ulterior, auto-erotismul este transferat catre obiecte exterioare, aceasta constituind mecanismul nevrozei. Cam in acelasi timp Ferenczi afirma in "Transfer si introspectie" (1909) ca acolo unde exista transfer exista si identificare; prima dragoste/ura obiectuala reprezinta modelul ulterior al transferului.       Probabil si sub influenta acestor idei, Freud afirma (1911) ca transferul, ca sugestie, (de fapt ca dragoste de transfer) nu exclude rezistenta.       El diferentiaza un transfer pozitiv si unul negativ. Rezistenta apare in transferul negativ, dar si in cel intens pozitiv, compus din elemente erotice refulate ("Dinamica transferului").       Demersul psihanalitic devine deci o "cura de dragoste". Transferul consta in a-l pune pe analist in locul idealului eu-lui. Transferul este motivat de dorinta de a fi iubit, dorinta pe care pacientul o satisface iubind ("Pentru a introduce narcisismul").       Oscilatiile freudiene vizeaza in principal urmatoarea furcheta: transferul poate fi privit din punct de vedere al realului (chiar daca prin real intelegem nevroza Oedipiana) si atunci el este o repetitie esuata (nevroza de transfer) dar implicit si o deschidere spre istoria pacientului si deci spre cauzalitate; sau transferul poate fi abordat in plan imaginar-simbolic (referitor la obiectul fantasmei) si atunci deschiderea oferita in cura de analiza transferului devine una constructiv-structuranta.        "Post-freudienii" au incercat sa rezolve problemele legate de aceasta furcheta.       F. Alexander pune in discutie interferenta (posibila datorita transferului) curei analitice cu repetitia compulsiva (de fapt cu compulsia la repetitie) proprie functionarii psihismului. In raport cu realitatea, psihicul poate avea doua atitudini: una de modificare de sine (autoplastica) in sensul adaptarii la realitate, si una de modificare a realitatii (alloplastica) in sensul adaptarii realitatii la sine. Nevroza (ca realitate) este o tentativa esuata, de tip autoplastic, de luare in stapanire a pulsiunii. Cura analitica reprezinta o "mutatie" controlata a repetitiei in sensul echilibrarii auto si alloplastice - a realitatii si la realitate. ("Descriere meta-psihologica a procesului curei").       Pentru Starkey, actiunea analistului este aceea de a o interpreta. Aceasta actiune este sinonima cu a face inconstientul constient, deci este vorba despre o interpretare mutativa. Analistul functioneaza deci ca un supra-eu auxiliar, interpretarea fiind acceptata de analizat in masura in care acest supra-eu auxiliar este tolerant ("Natura actiunii terapeutice a psihanalizei").       Sterba situeaza analistul intr-o pozitie delicata. Pe de o parte scopul sau este de a dizolva rezistentele la transferr iar pe de alta parte nu exista nici o alta cale spre complexele infantile fara aceste rezistente. Solutia propusa este identificarea cu analistul, interpretarea fiind, printre altele, o invitatie spre aceasta identificare. Repetitia este privita ca o rezistenta a acestei identificari, depasirea ei fiind conditia sine qua non a curei analitice ("Dinamica dizolvarii rezistentei de transfer").       Jekels si Bergler au incercat sa modifice unghiul de vedere, incercand o abordare prin prisma "investirii obiectuale". Dupa autori, analistul reprezinta o "zona neutra" situata intre Eros si Thanatos, ca un suport al lui Eros contra lui Thanatos (ideal al eu-lui), actionand in sensul dirijarii pulsiunii mortii spre obiecte exterioare si al recuperarii narcisismului primar.

3

       O mentiune speciala ar trebui poate facuta contributiei lui J. Lacan in problema transferului. Complexitatea teoriei sale ca si implicatiile acesteia in planul clinicii analitice nu se preteaza insa la o expunere de cateva randuri. Retinem totusi ca intelegerea pe care Lacan o confera dinamicii transferului-contratransferului constituie un motiv major de distantare fata de teoria psihanalitica actuala (I.P.A.).       Lucrurile sunt si mai complicate atunci cand vorbim despre contratransfer. Implicarea acestuia in cura analitica deschide o dimensiune fundamentala a acesteia: transforma relatia analitica dintr-o intalnire intre doua eu-ri intr-o relatie intre doua inconstiente.       Fluctuatiile teoretice ale conceptului de contratransfer au fost, in istoria freudismului si in istoria psihanalizei, foarte mari.       In 1910, Freud defineste contratransferul ca pe "interferenta dorintelor si fantasmelor inconstiente ale analistului in cura". Dar, la acest nivel, contratransferul devine, ca realitate analitica, o componenta a analizatului care "simte" un derapaj in raspunsul analistului. Contratransferul este deci o "scapare" ce trebuie evitata cu orice pret (iar in acest context "pretul" trebuie sa fie analiza didactica). Contratransferul capata deci un sens eminamente negativ, ca "ceva" ce se opune analizei si transferului pacientului (contra-transfer).       Balint incearca sa depaseasca, in intelegerea contratransferului actualitatea relatiei analist-analizat, considerand contratransferul ca fiind de fapt un transfer al analistului asupra persoanei propriului sau analist (didactic), luat ca un model ideal, a-toate-stiutor. Avem de a face, deci, cu o incercare de intelegere a contra-transferului dupa modelul transferului Oedipian, intr-un fel ca o "profesionalizare" a acestuia.       Mult mai tarziu (1949) psihanaliza scapa de obsesia conotatiei negative a contratransferului si ii permite acestuia sa devina o parte componenta a analizei, cu un rol tot atat de important in cura ca si transferul.       P. Heiman invita analistul ca, fara a da curs liber sentimentelor sale, sa nu le cenzureze; din contra acestea trebuie folosite in interpretare ca o cheie care sa-i permita sa inteleaga inconstientul pacientului, aceste sentimente fiind un fel de "precursori ai comunicarii profunde cu acesta".       Little afirma chiar ca transferul si contratransferul, fiind parti inseparabile ale procesului analitic, trebuie privite la fel in analiza. Pentru a nu bloca procesul curei (repetand ipocrizia parintilor) analistul trebuie sa-si marturiseasca contratransferul catre pacient. Plecand de aici, analiza poate avea loc numai pentru ca analistul recunoaste la pacient propriul sau sine (analizat in prealabil). Empatia si "insight"-ul, diferite de cunostintele teoretice, depind de aceasta identificare partiala (Money - Kyrle). Interpretarea este deci posibila in momentul in care "fantasmele devin comune" celor doi parteneri ai relatiei.       Continuand dezvoltarea teoretica, H. Racker inlocuieste metafora "oglinzii" in analiza cu metafora "copulatiei". Analistul este partea "pasiva " a relatiei. Partea sa "cea mai pasiva" lasa sa patrunda materialul analitic; iar partea sa "mai activa" incearca sa-l inteleaga (si sa-l interpreteze). Neutralitatea sa deriva din acceptarea contractului astfel formulat si din asumarea responsabilitatii de a raspunde (de a interpreta).       Accentul este deci mutat pe procesul tranzactional al relatiei analitice. T. S. Szasz afirma ca, in cadrul de referinta al situatiei psihanalitice, succesul terapeutic pentru pacient depinde, in mare masura, de capacitatea analistului de a desfasura, pe parcursul

4

analizei, o transa de auto-analiza, stimulata de pacient.       Factorul crucial in analiza rezida deci in interpretarea "mutativa" (Starkey) si mai ales din functionarea acesteia in cele doua planuri: transfer si contratransfer (analist si analizat).       Ajunsi la aceasta cvasi-similitudine teoretica intre cele doua concepte fundamentale, suntem totusi obligati, in fata presiunii clinicii analitice, sa admitem existenta unor asimetrii (mai bine spus non-echivalente) intre transfer si contratransfer.       In primul rand, iubirii din transfer nu poate si nu trebuie sa i se raspunda cu o iubire contratransferentiala. In caz contrar relatia nu poate fi definita ca una analitica.       Forta de a suferi (si mai ales putinta de a suferi), ca posibilitate transferentiala, nu are echivalent in trairile analistului, nici macar in reactiile afective ale acestuia, in fata rezistentei, agresivitatii si "chiar a intreruperii analizei" cu care pacientul incearca sa se opuna acesteia.       Reactiile analistului nu sunt golite de continut afectiv, pozitiv sau negativ, dar ele nu au aceeasi cauza ca in situatia analizatului. Acesta trebuie sa accepte, fara dovezi validate afectiv, argumentele noastre legate de necesitatea respectarii conditiilor contractului.       Nu exista echivalente nici la nivelul cunostintelor legate de aplicarea contractului analitic. La intrarea in analiza, subiectul nu stie nimic despre aceasta, sau, accidental, opereaza cu niste notiuni tehnice (ca: transfer, dorinta inconstienta, pulsiune, rezistenta, frustrare, etc.), notiuni fara nici un fel de acoperire afectiva si care in nici un caz nu-i pot dezvalui "pretul" ce trebuie platit pentru achizitia si interiorizarea cunostintelor despre sine.       Lipsa de echivalenta se manifesta in special la nivelul esecului sau reusitei analizei pentru cei doi membri ai relatiei. Mai mult, cererea subiectului se adreseaza unui singur analist, in timp ce "cererea" analistului se adreseaza ansamblului de pacienti ai sai. Deci, la nivelul analistului, esecul sau succesul intr-o analiza va pune mereu in discutie totalitatea activitatii sale profesionale.       In alt plan, ceea ce poate constitui pentru unul o sursa de placere, poate constitui pentru celalalt o sursa de neplacere (frustrare si/sau suferinta). Astfel, pentru subiect, perseverarea unui anume tip de rezistenta, manifestata printr-un discurs care "se apara" de orice critica, sau agresivitate ii poate aduce (secvential) confortul in analiza, in timp ce, aceeasi secventa, il face pe analist sa se confrunte cu o stare de neputinta fata de propria sa actiune. Totodata, trairea sentimentelor de ura, revolta, indoiala la adresa analizei si analistului il pot satisface pe acesta din urma pentru ca pacientul sau incepe sa devina constient de o agresivitate pana atunci refulata.       Deci, chiar daca ambii sunt surse reciproce de trairi afective si informatii (cunostinte), dezvoltarea ulterioara a procesului este diferita. In registrul autopsihic, transformarile si reorganizarile induse de analiza, la nivelul subiectului, il fac pe acesta sa termine analiza (sa-si rezolve problemele sau sa traiasca mai adaptat cu ele). Aceleasi achizitii, de data aceasta in registrul auto- si allopsihic (autocunoasterea si generalizarea adevarurilor teoretice validate in terapie la nivelul intregii practici) il fac pe analist sa continue.

       Implicatiile acestei discutii, atat in plan teoretic cat si practic sunt foarte mari. Problemele legate de procesul de formare al analistului, de asa zisa "analiza didactica" se pot rediscuta si in functie de asimetriile dintre transfer si contratransfer . Conflictele

5

intrapsihice ale viitorului analist, ca si dorinta acestuia de a deveni analist devin probleme in sine, probleme de analizat. Analiza nu mai poate fi "didactica" ci clinica.       "Coada de transfer" (a analistului fata de propriul sau analist "didactician"), regasita la nivelul contratransferului actual, repune deasemenea in discutie dinamica filiatie-formare analitica complexa si implicit problema terminarii (sfarsitului) analizei.       In plan mai general, intrebarile se extind la nivelul institutionalizarii analizei (atat ca formare de analisti = institutul analitic, cat si ca exercitiu profesional = analiza institutionalizata). Deci: analiza institutionalizata sau practica privata?       Alta problema ridicata de aceasta discutie este aceea a diferentelor intre psihoterapia analitica si psihanaliza (cura tip), prin deschiderile oferite dincolo de aspectele legate de conditiile formale ale contractului analitic.       Scopul acestei comunicari nu a fost acela de a raspunde acestor intrebari, ci numai acela de a le pune, deci de a deschide un dialog, nu de a-l inchide.

 

 

 

6