Doctor în drept, conferențiar universitarToader TOMA, Universitatea “George Bacovia”, Bacău

UNELE COSIDERAȚII PRIVIND PEDEPSELE PENALE

AbstractLucrarea analizează rolul principalelor doctrine penale la evoluţia politicii penale şi

diversele puncte de vedere ale unor mari gânditori privind umanismul pedepselor, exercitarea dreptului de a pedesi, indidividualizarea pedeselor şi eficienţa acestora.

Totodată, lucrarea scoate în evidenţă unele aspecte ale executării pedeselor în penitenciar, modalităţile de resocializare în aceste instituţii, precum şi unele carenţe ale reeducării în mediul carceral.

Cuvinte – cheie : drept, doctrine, mediul carceral, pedepse, politici penale, resocializare.

Criminalitatea este inerentă oricărei societăţi, iar lupta acesteia se confundă cu istoria societăţii. În cursul timpurilor au apărut diverse concepţii referitoare la rolul, justificarea şi individualizarea pedepsei ş.a. Astfel au apărut duferite doctrine penale, începând cu şcoala clasică, care a marcat evoluţia politicii penale.

Doctrina clasică de drept penal. Aceasta datează din a doua jumătate a sec. XVIII-a, actul de naştere a acesteia fiind lucrarea lui Cessare Beccaria „Dei delitti e delle pene” apărută în anul 1764. Autorul şi-a expus ideile privind problemele dreptului penal, condamnând cu fermitate, pedepsele şi cruzimile actelor de procedură. Gânditori iluminişti, ca Voltaire, Diderot, Montesquieu Rousseau şi-au exprimat ideile juridice privind tratarea problemelor filosofice şi politice generale.

În concepţia lui Beccaria şi a majorităţii filosofilor din sec. XVII-XVIII, „originea dreptului de a pedepsi” se află în „contractul social”. Exercitarea dreptului de a pedepsi revine statului, în temeiul delegaţiei date de membrii săi, la intrarea în societate, în limite precis fixate prin legi. Numai legea este cea care delimitează sfera licitului, de sfera ilicitului şi stabileşte pedepsele aferente fiecărui tip de infracţiune, nu judecătorii. Tipul şi întinderea pedepsei aplicate, trebuie să se înscrie în prevederile textului de lege, ce incriminează fapta respectivă.

O serie de principii, gândite şi exprimate de Beccaria, se regăsesc în codurile de procedură penale moderne, astfel:

- principiul egalităţii de tratament penal e o aplicare a principiului egalităţii oamenilor în faţa legii, ce vizează persoanele condamnate, cărora statul trebuie să reglementeze, prin norme, realizarea principiului, ceea ce reprezintă un drept al lor. Aceste norme trebuie să vizeze reglementarea conduitei unei categorii de persoane şi să aibă, ca finalitate, creşterea eficienţei activităţii umane educative;

- principiul prevederii pedepselor în dreptul pozitiv (în lege), constituie garanţia legală că persoana ce a comis o acţiune sau inacţiune ilicită, prin sancţionarea sa, va suporta numai consecinţele prevăzute de lege. Principiul trebuie să stabilească cu exactitate forma şi întinderea pedepsei penale, funcţia şi poziţia ei în sistemul formelor represive. Acest principiu derivă din necesitatea ca, prin lege, să fie prevăzute şi apărate drepturile individuale, condiţiile restrângerii lor, susţine Beccaria. Tragerea la răspundere pentru abaterile de la lege sau nerespectarea obligaţiilor prevăzute în lege, operează ulterior, în prealabil, e necesară cunoaşterea drepturilor, pe care persoana în cauză le are. Conform doctrinei clasice, utilitatea socială este baza pe care e fundamentată pedeapsa. Scopul

1

pedepsei „nu este de a chinui şi a lovi o fiinţă sensibilă, nici de a desfiinţa o infracţiune, care a fost săvârşită”, ci e „acela de a-l împiedica pe infractor să aducă concetăţenilor săi noi prejudicii şi de a-i abate pe alţii de la săvârşire unor fapte asemănătoare”[1, p.40];

- pedeapsa nu trebuie să fie retributivă, intimidatoare sau vindicativă, e un alt principiu ce permite rezolvarea conflictelor. Excluderea pedepsei retributive înseamnă că aceasta nu trebuie privită ca ,,preţul”, pe care trebuie să-l plătească persoana pentru fapta prejudiciabilă. Norma juridică trebuie să prevadă pedeapsa, care trebuie să reflecte un echilibru între gravitatea faptei prejudiciabile şi urmările ei. Pentru realizarea dreptăţii, echilibrul trebuie, să existe între aceste elemente şi consecinţele suportate de persoana condamnată, care nu trebuie să sufere o nedreptate, nici victima şi societatea să nu fie nemulţumite de pedeapsa aplicată făptaşului. Prin excluderea caracterului vindicativ al pedepsei, se urmăreşte ca victima şi statul să nu urmărească răzbunarea, ce ar genera altă răzbunare, prin încălcarea dreptului, ci realizarea dreptăţii;

- excluderea pedepselor corporale, supliciului, abolirea sau limitarea aplicării pedepsei cu moartea, în cazul faptelor foarte grave, constituie principiul severităţii penale, care reprezintă esenţa sancţionării şi pedepsirii. Acest principiu constituie fundamentul reeducării sociale, orice pedeapsă privativă de libertate, trebuie să asigure un maxim de eficienţă educativă, reformarea comportamentului individului condamnat, trebuie să fie în interesul societăţii;

- principiul unicităţii pedepsei cere ca orice delict să fie sancţionat cu o singură pedeapsă, chiar dacă există o legătură directă între acţiunile sau inacţiunile, considerate delicte.

- principiul administrării probelor cere, ca judecata să aibă la bază probatoriul administrat, să fie publică, pentru a se preveni abuzurile. Jurământul delincventului nu are relevanţă, este contradictoriu cu aprecierea subiectivă a propriului comportament.

Doctrina clasică promovează principul liberului arbitru, ca temei al răspunderii penale, deoarece se consideră că pedeapsa este justă şi legitimă, pentru că sancţionează un act liber.

Merită pedeapsa aplicată doar persoanele ce se folosesc, în comiterea unui rău, de voinţa lor liberă, cu excepţia copiilor şi alienaţilor mintal. Sancţionarea persoanei operează când, în momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, are capacitatea fizică şi psihică, dacă acţiunea sau inacţiunea este incriminată. Din acest fapt derivă responsabilitatea infractorilor, care sunt, în măsură egală, responsabili pentru aceeaşi faptă, deoarece fiecare om ce a săvârşit o faptă identică, se află într-o situaţie identică cu celelalte persoane ce au săvârşit aceeaşi faptă, având posibilitatea de a alege, între a o comite sau nu. Aceştia trebuie supuşi unor pedepse identice ca natură şi întindere, ceea ce înseamnă că nu există un tip unic de infractor şi, prin urmare, nici o individualizare a pedepselor, deoarece doctrina clasică vede infractorul ca un tip abstract, imaginat de raţiune, în afara realităţilor vieţii, nu o fiinţă reală ce acţionează sub impulsul unor pasiuni şi mobiluri diferite [2, p.25].

Infracţiunea nu e văzută, ca fiind produsul activităţii unui om, cu pasiuni, caracter şi temperament proprii, ce e supus influenţelor factorilor economici şi sociali specifici, ci ca o entitatea juridică abstractă, având natură invariabilă [2, p.25].

Datorită modului în care a prezentat pedepsele, în raportul stat-individ, Beccaria a fost acuzat că vine în apărarea acestuia din urmă. Cu toate aceste acuzaţii şi opoziţii, ideile lui Beccaria nu puteau fi ignorate, fiind preluate şi aplicate de ţările dezvoltate, în:

- sistematizarea legislaţiei penale;- activitatea administraţiei penitenciarelor;- activitatea de prevenirea a crimelor şi delictelor. Ideile lui Beccaria au reprezentat baza demarării cercetărilor privind personalitatea

delincventului, ce prezentau interes pentru ştiinţa penală. La un deceniu de la publicarea

2

operei sale, unele state au renunţat la pedeapsa cu moartea, la tortură, au început să reformeze sistemul de executare a pedepselor.

Spre deosebire de doctrina clasică, şcoala clasică consideră că infracţiunea nu este actul exclusiv al unei voinţe absolut libere, ci al unei voinţe relativ libere, deoarece este influenţată de numeroşi factori sociali, individuali etc. Responsabilitatea morală este cea ce justifică pedeapsa.

Judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă infractorului, între limitele minime şi maxime, pentru fiecare tip de infracţiune, ţinând seama de influenţa acestor factori, de împrejurările comiterii faptei, deoarece făptaşul nu trebuie pedepsit „nici mai mult decât este just” [3, p. 2].

Doctrina pozitivistă de drept penal .Doctrina pozitivistă de drept penal promovează ideea determinismului absolut, potrivit căreia nici o acţiune umană nu poate fi produsul voinţei libere, în comiterea infracţiunilor, prin urmare, liberul arbitru este doar o aparenţă. Debutul acestei doctrine are loc în anul 1876, în lucrarea „L’Uomo delinquente”, a lui Cesare Lombroso, urmată de „Sociologie criminale” a lui Enrico Feri, apărută în anul 1881 şi „Il delitto naturale” a lui Rafaele Garofalo din 1885.

Potrivit concepţiei pozitiviste, reacţia represivă se opune oricărei acţiuni ce tulbură condiţiile normale de existenţă individuală sau socială. Dreptul de a pedepsi derivă din necesitatea apărării ordinii sociale, represiunea intervenind post factum, prin aplicarea unor măsuri de apărare a ordinii sociale, numite sancţiuni, pentru a preveni recidiva.

Potrivit unor promotori ai acestei doctrine [3, pp.29-30], sancţiunile sunt multiple şi diverse din punctul de vedere al efectului imediat:

- reparatorii (suprimarea situaţiei antijuridice, anularea efectelor delictului şi repararea prejudiciului);

- eliminatorii (moartea, detenţia pe viaţă, internarea într-un azil);- represive (închisoarea, amenda);- sociale (îndepărtarea de un anumit loc, excluderea de la exercitarea unor profesii,

plasamentul într-o familie modestă). Sancţiunile se aplică în funcţie de gradul de periculozitate al faptei comise şi stării de

pericol proprie fiecărui infractor, alese din gama pedepselor reglementate de lege. Sancţiunea este stabilită în raport cu gradul de pericolul reprezentat de persoana

infractorului, nu al faptei comise de acesta, fără a se lua în calcul alte elemente. Ulterior s-a recomandat luarea în calcul al gradului de antisocialitate, al motivelor determinante (legitime sau ilegitime, morale sau imorale, nobile sau josnice etc.), în funcţie de care să se aplice a anumită sancţiune, prin aceasta înţelegându-se pedeapsa şi măsura de siguranţă.

Doctrina pozitivistă este importantă deoarece a adus în prim-planul preocupărilor justiţiei penale, omul şi individualizarea sancţiunii aplicate.

Doctrina modernă a „apărării sociale”. Promovarea unei politici penale capabilă să combată eficient fenomenul criminal, a reprezentat preocuparea unor gânditori de la începutul sec. XX, care au creat bazele acestei doctrine. Este vorba de Şcoala „Terza Scuola” , fondată de Alimena şi Carnevale.

Ideile esenţiale ce rezultă din această doctrină sunt [4, p. 33]: - statul are obligaţia de socializare a celor care au încălcat regulile convieţuirii sociale,

nu simplul drept de a-i pedepsi; - individul ce violează aceste norme este declarat „antisocial” în baza evaluării

subiective a personalităţii sale;- sancţiunea sau măsura de apărare socială are o funcţie preventivă, curativă, educativă,

nu de pedeapsă de retribuţie;- politica de apărare socială pune în cauză întregul sistem juridic, aplicaţiile sale

extinzându-se de la studiul omului în societate şi căutarea mijloacelor de resocializare, la politica generală [5, p. 633].

3

Apărarea socială, în faţa problemelor criminalităţii, cere o politică veritabilă, în alţi termeni, o programare socială complexă [5, p. 644].

Tendinţa moderată a doctrinei „apărării sociale”, denumită „noua apărare socială”, vizează „căutarea unui echilibru între protecţia societăţii împotriva infracţiunilor şi respectarea drepturilor delincventului”, printr-o „umanizare crescândă a dreptului penal”.

Realizarea resocializării infractorului impune o cercetare a personalităţii acestuia, datele psihologice, biologice şi sociale, de un colectiv de tehnicieni, ce întocmesc un „dosar de personalitate”, astfel ca judecătorul să cunoască aceste date şi să poată lua măsura cea mai corectă, conformă cu prevederile legale. Dacă infractorul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, urmează o individualizare penitenciară, iar magistratul ce a judecat procesul, trebuie să-l urmărească în timpul executării pedepsei, pentru a vedea eficienţa tratamentului aplicat. În perioada procesului şi tratamentului penitenciar trebuie întreprinsă o veritabilă „pedagogie a personalităţii”[3, p. 38].

Doctrina neoclasică contemporană .Constatând faptul că violenţa a luat „proporţii îngrijorătoare”[6, p.766], datorită căreia populaţia trăieşte un intens „sentiment de insecuritate”[7, p.266], iniţiatorii acestei doctrine se pronunţă, pentru reaşezarea ideilor doctrinei clasice la baza represiunii, pentru o conciliere, dacă este nevoie, cu tezele valoroase ale altor doctrine, îndeosebi cu cea a „apărării sociale”.

Aplicarea pedepsei este determinată de infracţiunea săvârşită, iar la baza alegerii măsurii trebuie să stea personalitatea infractorului. În acest sens, unii se pronunţă pentru menţinerea dosarului de personalitate, alţii consideră că nu este necesar, deoarece judecătorul dispune de datele necesare, din dosarul supus judecăţii.

Tratamentul penitenciar e stabilit de autoritatea penitenciară, sub controlul judecătorului, deoarece personalitatea infractorului nu poate fi cunoscută, decât în măsura în care acesta a fost tratat [3 pp.41-42].

Cadrul juridic internațional și intern de reglementare a pedepselor și sancțiunilor penale . O.N.U. a recunoscut din anul 1950, importanţa justiţiei penale militând pentru promovarea cooperării internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii și interzicerea toturii și pedepselor incompatibile cu ființa umană.

În acest sens, a ajutat ţările membre, să stabilească standarde corecte, eficiente, pentru sistemele de justiţie penală, pentru cooperare şi combaterea comună a criminalităţii internaţionale.

O serie de programe ale O.N.U. vizează lupta împotriva terorismului, corupţiei, crimei organizate, traficului de fiinţe umane şi reforma justiţiei penale.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948 prevede:- interzicerea torturii şi pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante

(art.5);- dreptul la egalitate a tuturor în faţa legii (art.7);- judecarea de un tribunal imparţial şi independent (art.10).Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie

1950, în vigoare din 3 septembrie 1953, revizuită prin mai multe protocoale, la art. 5 specifică că dispoziţiile acestui document au valoare juridică superioară dispoziţiilor dreptului intern, naţional, a căror respectare este asigurată de Curtea Internaţională pentru Drepturile Omului şi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Titlul III privind drepturile şi libertăţile (art.2-18), se aplică şi deţinuţilor, regulile trebuie aduse la cunoştinţa personalului şi fiind accesibile deţinuţilor.

Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia 663C (XXIV) din 31 iulie 1957 a adoptat un ansamblu de norme minime privind tratamentul deţinuţilor, ce a statuat un set de principii şi reguli referitoare la bună organizare a penitenciarelor, printre care

4

se numără disciplina şi pedepsele, mijloacele de constrângere, dreptul la informare, legătura cu lumea exterioară etc.

Consiliul de Miniştri ai Consiliului Europei la 12 februarie 1987 a adoptat Recomandarea nr. R (87), privind Regulile europene pentru penitenciare, ce constituie o versiune europeană a Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor. Aceasta cuprinde 100 de dispoziţii referitoare la: principiile fundamentale; administraţiile instituţiilor penitenciare; personalul; obiectivele tratamentului şi regimul de detenţie; regulile aplicabile diverselor categorii de condamnaţi.

De asemenea, au fost adoptate o serie norme de recomandare a Consiliului de Miniştri, din care amintim:

-Recomandarea nr. R (82)17 referitoare la deţinerea şi tratamentul deţinuţilor periculoşi;

-Recomandarea nr. R (92) 16 referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate;

- Recomandarea 1257 referitoare la condiţiile de detenţie în statele membre ale Comunităţii Europene.

Reglementând drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, Constituţia României prevede următoarele: dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică (art.22); dreptul la libertate individuală (art.23); dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art.26); dreptul la proprietate privată (art.44).

În domeniul executării pedepselor, Constituţia României prevede:- art.16: cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi

discriminări;- art.20: dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi

interpretate şi aplicate, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă existe neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia şi legile ţării conţin dispoziţii mai favorabile;

- art. 22: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.

Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă şi tratament inuman sau degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă;

- art.23, punctul 11: până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată;.

- art.42: munca forţată este interzisă. Nu constituie munca forţată: a) activităţile pentru îndeplinirea obligaţiilor militare şi cele desfăşurate, potrivit legii, în

locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă; b) munca unei persoane condamnate este prestată în condiţii normale, în perioada de

detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi sau alt pericol, precum şi cele care

fac parte din obligaţiile civile normale, stabilite normale stabilite de lege;- art. 51 - exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai

dacă se impune, după caz, pentru: - apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori moralei publice, a drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor; - desfăşurarea instrucţiei penale; - prevenirea consecinţelor unei calamităţi, ale unui dezastru sau sinistru deosebit de

grav.

5

În conformitate cu prevederile Constituţiei României au fost adoptate o serie de legi şi acte normative, care formează dreptul intern şi reprezintă un important factor de reglementare normativă şi integrare socială, din următoarele consideraţii practice:

- creează un sistem de drepturi , obligaţii şi interdicţii;- stabileşte norme de conduită, pe care trebuie să le adopte indivizii, în diferite

circumstanţe.Codul penal român cuprinde prevederi cu privire la: - categoriile şi limitele pedepselor; - minori (limitele şi consecinţele răspunderii penale, măsurile educative).Codul de procedură penală cuprinde prevederi referitoare la punerea în executare a

pedepselor principale, liberarea condiţionată, întreruperea executării pedepsei închisorii sau detenţiei pe viaţă.

Categoriile şi limitele sancţiunilor penale sunt stabilite de legislaţia penală. Codul penal român că pedepsele sunt: principale, complementare şi accesorii.

Pedepsele principale: constau în detenţia pe viaţă, închisoare şi amenda penală.Pedepsele complementare aplicabile sunt: interzicerea unor drepturi şi degradarea

militară.Pedepse accesorii sunt interzicerea unor drepturi anume, prevăzute de lege.Pedepsele privative de libertate sunt: detenţia pe viaţă şi închisoarea.Celelalte sunt pedepse neprivative de libertate.Legea prevede că instanţa poate lua şi măsura suspendării condiţionată a pedepsei,

aplicate în anumite condiţii, pe o durată determinată, numită termen de încercare, cu condiţia ca, în această perioadă, condamnatul să nu săvârşească altă infracţiune şi să aibă o comportare bună.

Scopul acestor sancţiuni penale nu este răzbunarea, intimidarea sau umilirea individului delincvent, ci prevenirea, recuperarea şi reinserţia individului, protecţia şi apărarea socială a instituţiilor, grupurilor şi colectivităţilor.

Activitatea de prevenire a recidivei vizează îndreptarea, corijarea şi reeducarea condamnaţilor, pentru uşurarea reintegrării în societatea deschisă. În acest sens, sunt reglementate o serie de măsuri şi activităţi din care menţionăm: desfăşurarea unei activităţi utile în cadrul colectivităţii; prevenirea psihologică; probaţiunea; liberarea condiţionată;programe de prevenire în colectivitate etc.

Obiectivul politicii penale vizează: eficienţa programelor şi practicilor corecţionale; îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie; respectarea drepturilor condamnaţilor; îmbunătăţirea şi diversificarea metodelor de prevenire, în cadrul şi în afara mediului carceral.

În sensul acestei politici, aplicarea pedepsei privative de libertate urmăreşte [8, p.217]: - retribuirea; - prevenţia individuală, generală sau intimidarea; - protecţia populaţiei (apărarea socială); - ameliorarea, redresarea sau îndreptarea socială a infractorului.La nivel internaţional, rolul şi funcţiile închisorii, ca instrument de control social, dau

naştere la numeroase controverse între specialiştii şi practicienii din domeniul criminologiei, sociologiei şi psihologiei. Astfel, unii specialişti consideră că reeducarea din închisori, nu duce la rezultate bune, dimpotrivă, are un efect dezumanizant asupra personalităţii umane.

Petre Pandrea [9, p.376] critică instituţia penitenciarului din următoarele considerente:- dispariţia sentimentului de onoare în penitenciar, datorită promiscuităţii în care

trăieşte, ce scade nivelul moral; - apariţia complexelor antisociale; - capacitatea de adaptare la mediu se diminuează în penitenciare, din cauza atmosferei

artificiale;

6

- penitenciarul se transformă uşor în „şcoala crimei”.Documentul de lucru, întocmit de secretariatul celui de-al VI-a Congres al Naţiunilor

Unite, referitor la prevenirea crimelor şi tratamentul delicvenţilor (Caracas, Venezuela, 1980) constata că ,,întemniţarea nu este în stare să îmbunătăţească şansele ca un delicvent să urmeze calea cea dreaptă şi faptul că instituţiile penitenciare nu au reuşit să facă să scadă criminalitatea”.

Închisoarea tinde să accentueze tendinţele criminale ale delicventului condamnat. Din analizele comparative a raportului cost/utilitate, rezultă că internarea în penitenciare este costisitoare şi constituie o risipă de resurse umane şi sociale.

În contextul orientărilor menţionate, Comitetul pentru prevenirea criminalităţii şi lupta împotriva delicvenţei a recomandat următoarele:

a) trebuie să se recurgă la alte soluţii decât închisoarea (libertatea supravegheată, probaţiunea sau eliberarea condiţionată);

b) trebuie militat pentru trimiterea la închisoare a celui mai mic număr de delicvenţi, după epuizarea tuturor mijloacelor şi soluţiilor de reeducare.

Principiul fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament al delicvenţilor îl reprezintă normalizarea, prin apropierea condiţiilor vieţii din penitenciar de condiţiile lumii exterioare.

Ca regulă generală, normalizarea presupune că, în timpul executării pedepsei, deţinutul îşi păstrează şi exercită marea majoritate a drepturilor civile şi politice (dreptul la vot, la libera conştiinţă religioasă, dreptul de proprietate).

În vederea diminuării riscurilor efectelor negative ale detenţiei, normalizarea presupune realizarea a două deziderate:

a) prin internarea în stabilimente deschise, deschiderea ce asigură deţinuţilor condiţii de viaţă aproape sau identice cu cele din afara locului de detenţie (dreptul la corespondenţă nelimitată, contact permanent cu familia, vizionarea de programe TV şi radio, dreptul la vizite conjugale sau dreptul de a vizita familia de sărbători, singurele restricţii fiind cele referitoare la libera deplasare în afara stabilimentelor;

b) responsabilizarea, prin întărirea simţului răspunderii şi încrederii personale a deţinuţilor, implicându-i în activităţi zilnice la locul de detenţie, reobişnuindu-i cu viaţa din afara închisorii.

Detenţia şi privarea de libertate trebuie folosită ca o ultimă soluţie (ultimo ratio), astfel încât, înainte ca instanţele judecătoreşti să hotărască privarea de libertate, ele trebuie să ia în consideraţie toate celelalte sancţiuni posibile, mai puţin radicale. Decizia privind privarea de libertate trebuie adoptată când se consideră că celelalte măsuri posibile pe care instanţa ar putea să le ia, nu duc la corijarea delicventului.

În conformitate cu Regulile penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei în domeniul penitenciar, resocializarea şi tratamentul delincvenţilor trebuie subordonate unor finalităţi precise, menite să asigure menţinerea stării de sănătate şi respectului deţinuţilor, prin asigurarea unor condiţii de viaţă, compatibile cu demnitatea umană şi standardelor acceptate în cadrul comunităţii.

Scopul detenţiei trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind apariţia unor perturbări emoţionale, idei obsesive, infantilism, idei de sinucidere, comportamente violente, agresive, încurajând cele întemeiate pe individualizarea tratamentului penitenciar, acesta fiind înţeles ca ansamblu de măsuri, activităţi executate şi derulate sub supravegherea, asistarea şi consilierea personalului penitenciar sau altor specialişti voluntari. Aceasta este o măsură complexă, ce se realizează în penitenciar, unde condamnatul este observat, îndrumat şi supravegheat pe toată durata detenţiei, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi regulilor privind tratamentul deţinuţilor, prevăzute în legislaţia internă, uniunii europene şi internaţională, ce privesc:

7

- dreptul la informare;- dreptul de petiţie;- dreptul de a trăi după un program ordonat; - dreptul de a întreţine legătura cu familia; - desfăşurarea unor activităţi ce vizează viaţa în detenţie şi postdetenţie.Tratamentul penitenciar se aplică diferit, în funcţie de o serie de particularităţi ca:- circumstanţele personale ale condamnatului; natura şi gravitatea faptei comise; - durata pedepsei etc. În penitenciare este prevăzută derularea unor programe, ce vizează:- activităţi cultural-educative; - instruire şcolară, calificare şi recalificare profesională; - asistenţă socială specială; - terapii de specialitate individuale sau în grup; - activităţi de formare şi stimulare a capacităţii de comunicare; - alte programe.Scopul acestor programe este de a dezvolta abilităţile mentale şi sociale ale deţinuţilor şi

a-i pregăti pentru viaţa post-detenţie. Corecţia condamnatului se realizează prin educaţie, asistenţă psihologică şi socială, muncă şi desfăşurarea de activităţi culturale, sportive, recreative etc.

Educaţia şcolară şi pregătirea profesională sunt componente esenţiale ale procesului de corecţie, ce se desfăşoară în instituţiile de detenţie. În unele ţări europene, aceasta prezintă anumite particularităţi, astfel:

- în Lituania, toţi deţinuţii ce nu au studii liceale, sunt obligaţi, să urmeze aceste studii în perioada de detenţie;

-în Danemarca, circa 40% din cei aflaţi în închisori, în special cele cu regim deschis, pot beneficia de educaţie în afara mediului carceral;

-în Belarus, toţi deţinuţii cu vârste sub 30 ani, trebuie să urmeze cursurile şcolii generale, cele liceale sunt facultative;

-în Ungaria, deţinuţii romi au un liceu special.Educaţia religioasă se realizează de preoţi, de regulă, angajaţi ai penitenciarului, prin

rugăciuni, studiul cărţilor religioase etc.Asistenţa psihologică şi cea socială sunt alte componente ale procesului de corecţie al

deţinuţilor, constând în derularea unor programe de consiliere, organizate în penitenciar, în unele ţări ca Norvegia, ele continuă şi după punerea în libertate a condamnatului. Aceste programe au menirea de a ajuta deţinuţii, să păstreze legătura cu familia, să se integreze în societate după ispăşirea pedepsei şi să prevină recidiva post-condamnatorie. Alte programe sunt destinate consumatorilor de droguri, autorilor infracţiunilor sexuale etc. Munca în penitenciare este o activitate utilă social, fiind, de regulă, obligatorie şi retribuită, din care se reţine un anumit procent, iar în state ca Slovacia, deţinuţii ce muncesc cu norma întreagă şi obţin rezultate bune, sunt plătiţi, asiguraţi împotriva accidentelor şi beneficiază de asigurări de pensie.

Diferenţierea şi repartizarea delicvenţilor în penitenciare se face după criterii ca: sexul, vârsta, natura şi gravitatea delictului săvârşit, nevoile speciale de tratament (îngrijire medicală, tratament psihiatric, continuarea pregătirii şcolare sau profesionale).

O categorie specială este cea a deţinuţilor cu vârste cuprinse între (18-21 ani), ce necesită o abordare specială, deoarece au mai puţină experienţă de viaţă, o parte nu au reuşit să se integreze suficient în societate, nu au studiile terminate, nu au calificare profesională, nu sunt dezvoltaţi normal psihic şi moral, Aceştia pot fi resocializaţi şi reintegraţi social, dacă participă la diferite programe, pe categorii de vârstă, nivel de şcolarizare, având în vedere comportamentul din mediul carceral.

8

În cadrul programului psiho-social se desfăşoară acţiuni de consiliere individuală, juridică, de sprijin, necesităţi personale, sociale, se stabilesc relaţii cu servicii sociale.

În cadrul programului de învăţământ şi pregătire profesională se are în vedere alfabetizarea şi completarea studiilor, obţinerea unei calificări profesionale, dezvoltarea unor calităţi şi aptitudini pozitive ale tânărului.

Alt program menit să conducă la resocializarea tânărului deţinut este programul de activităţii culturale, sportive, recreative. Tinerii dependenţi de droguri cei cu probleme psihiatrice deosebite, beneficiază de programe speciale. Atmosfera în penitenciar nu e blândă, cum o prezintă responsabilii acestor instituţii, sunt semnalate cazuri de maltratare a deţinuţilor de gardieni, rele tratamente aplicate între deţinuţi, cărora le cad victime cei cu constituţie fizică mai puţin robustă şi noii veniţi care sunt obligaţi să suporte „botezul” specific puşcăriaşilor.

Dacă scopul detenţiei este prevenţia, iar numărul recidiviştilor internaţi în penitenciar este mai mare de 30%, se pune problema eficienţei acestei instituţii sau aşa cum arăta Durkheim [10, p. 34], „în ce măsură autoritatea impusă prin pedeapsă este recunoscută ca legitimă”

Pedepsele aplicabile minorilor pot fi: amenda sau închisoarea.Din investigaţiile noastre rezultă că 41% din deţinuţi consideră, că o vină parţială

pentru atmosfera conflictuală, le revine, dar e datorată supraaglomerării, stresului şi condiţiilor de detenţie (circa 12%).

Din categoria „noilor veniţi”, condamnaţii pentru viol devin adesea victime ale violului în mediul carceral.

Deţinuţii suferă o serie de privaţiuni: sunt lipsiţi de libertate, de venit adecvat, absenţa anturajului familiei şi prietenilor, lipsa relaţiilor heterosexuale, îmbrăcăminţii proprii şi altor lucruri personale.

Închisorile sunt supraaglomerate, neîncăpătoare, deci trăiesc în condiţii de grele şi trebuie să respecte, să execute ordinele personalului de pază, să se conformeze ordinii şi disciplinei stricte din penitenciare, stare de fapt ce duce la crearea artificială a unui „zid” între deţinuţi şi oamenii din afara închisorii. Datorită acestui fapt, mulţi din ei se „şcolesc”, se „specializează” în penitenciare, pentru comiterea unor acte delictuale, artizanii fiind maeştri delincvenţi recidivişti, încarceraţi. Referindu-se la rolul pe care îl joacă închisoarea, Daniel Glaser [11, p.65] arăta: „accentuând tendinţele de criminalitate la delincvenţi, reunind în acelaşi loc delincvenţi primari şi recidivişti înrăiţi, mici delincvenţi şi profesionişti ai crimei, duc adesea nu numai la transmiterea valorilor societăţii criminale noilor veniţi, dar încă propagă valorile şi tehnicile activităţii criminale”.

Din investigaţiile noastre rezultă faptul că instituţia penitenciarului realizează reintegrarea socială a unei părţi din numărul total al delincvenţilor, având în vedere că un procent de aproximativ 44% din deţinuţi au confirmat acest lucru.

Instituţia penitenciarului este un mediu specific închis, chiar dacă se vorbeşte de transparenţă la nivel de teorie, aici domneşte tăcerea cadrelor şi deţinuţilor, în privinţa unor comportamente şi practici atât ale gardienilor cât şi ale celor încareceraţi .

În baza observaţiilor şi datelor obţinute, prin aplicarea interviurilor în penitenciar, au fost reţiunute câteva aspecte relevante privind caracteristicile persoanelor aflate în detenţie

Deşi aproape toţii au studii şi calificare, în momentul arestării, nici unul nu avea ocupaţie.

Toţi sunt recidivişti, majoritatea fiind condamnaţi pentru furturi şi tâlhării repetate, ceea ce denotă că, pentru ei, infracţiunea este unicul mod de viaţă, o condiţie a existenţei.

Antecedentele penale ale familiei de origine şi condiţiile de socializare din centrele de plasament, pot explica, în mare măsură, acest tip de comportament.

9

Activităţile desfăşurate în timpul detenţiei nu prea sunt folositoare după eliberare. Integrarea în muncă, după eliberarea din închisoare a foştilor deţinuţi, constituie o problemă deosebită , care reliefează o serie de elemente ce descriu cu exactitate factorul uman izolat şi surprinde factorii externi perturbatori, cu impact asupra suportabilităţii / insuportabilităţii detenţiei. Fiind, de regulă , respinşi de societatea civilă, deseori ajung să pună în aplicare „tot ceea ce au învăţat”, dedându-se la furturi, spargeri, tâlhării etc. şi nu după mult timp, ajung din nou după gratii.

Statisticile arată că peste 60% dintre bărbaţii eliberaţi, după ce au fost condamnaţi şi şi-au ispăşit pedeapsa, în Marea Britanie, sunt reîncarceraţi pe parcursul a patru ani de la săvârşirea delictelor iniţiale. Dar rata reală este mult mai mare, întrucât unii dintre ei nu sunt prinşi sau sunt prinşi mai târziu. Cu toate „relele” închisorii, „o soluţie alternativă” mai bună pentru delincvenţii periculoşi nu există, aceştia trebuie izolaţi de societate, pentru a-i feri pe oamenii corecţi de eventualele lor practici, iar pe de altă parte, rigorile stricte ale acesteia îi fac pe unii eliberaţi să dea un pas înapoi, când sunt pe punctul de a comite acte delictuale.

În acest sens, Wrightsman [12, p.37] afirma, că deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în instituţiile speciale, asigură un înalt nivel de securizare psihologică a cetăţenilor. Ca instituţie, închisoarea are efect descurajator pentru potenţialii delincvenţi. Există opinii ce susţin că închisorile ar trebui desfiinţate, dar majoritatea ţărilor, probabil, vor menţine detenţia, alternând-o cu o gamă de opţiuni [13, p.10].

În concluzie se impun unele observații.Prevenirea terţiară (postdelictum) se realizează, prin aplicarea sancţiunilor penale,

conform legii penale, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, comportamentul infractorului înainte de săvârşirea faptei şi alte circumstanţe.

Prin aplicarea sancţiunii, în principal, se urmăresc următoarele obiective: - intimidarea celor tentaţi să comite acte antisociale; - îndreptarea delincventului; - împiedicarea recidivei;- reinstaurare ordinii de drept etc.Executarea sancţiunilor educative sau sancţiunilor penale se realizează în instituţii

specializate ale statului (centre de reeducare pentru minori, penitenciare), ce presupune izolarea individului de comunitatea din care face parte şi încadrarea într-un program de resocializare.

Din demersul nostru privind acest aspect, rezultă că tratamentul şi măsurile de socializare din aceste instituţii au rolul de a corija tânărul aflat în această situaţie, dar persistă tortura, bătăile, abuzurile colegilor de detenţie, abuzurile personalului instituţiei şi tainele meseriei de ,,hoţ”, învăţate de la ,,profesioniştii” încarceraţi, fac din tânăr un potenţial ,,chiriaş” al penitenciarului.

Sentimentul de neîncredere cu care este primit după eliberare, în societate, lipsa mijloacelor de existenţă, unui loc de muncă, conduc, în cele din urmă, la comiterea de noi acte infracţionale, de regulă, înşelătorii, furturi, tâlhării etc., ce au ca efecte juridice, tragerea la răspundere penală a individului şi revenirea în mediul carceral.

Penitenciarele sunt aglomerate, oferă condiţii improprii executării pedepselor şi tratament penitenciar inadecvat, abuziv, dăunător individului încarcerat, în particular şi societăţii, în general. Cu toate măsurile şi restricţiile luate de administraţiile penitenciarelor, corupţia şi drogurile sunt prezente în aceste locuri, părtaşi fiind o parte a personalului de pază şi alţi factori responsabili. În locurile de detenţie funcţionează legea tăcerii, cel care sesizează abuzuri sau alte nereguli este aspru pedepsit de colegii de detenţie, sub ochii îngăduitori ai gardienilor, în unele cazuri chiar de aceştia.

Dacă victima, în stare gravă, ajunge într-o unitate spitalicească, atunci sunt sesizate autorităţile statului, pentru efectuarea cercetărilor şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi.

10

Teoria, legislaţia penală şi necesităţile practice au condus, la luarea unor măsuri şi sancţiuni neprivative de libertate, în cazul executării unei pedepse a închisorii pe durată scurtă, a infractorilor primari, nepericuloşi, ce au comis infracţiuni uşoare sau dacă se apreciază că este mai eficientă nedispunerea unor astfel de măsuri.

Aplicarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare poate conduce la rezultate mai bune, dacă condamnatul respectă obligaţiile impuse de instanţă, are un comportament conform obligaţiilor impuse de instanţa de judecată, nu comite, cu intenţie, alte fapte penale în perioada pedepsei neprivative de libertate.

Aceste măsuri şi sancţiuni comunitare sunt benefice, la nivel individual şi macrosocial, din următoarele considerente:

- deficienţele din sistemul penitenciar, privind derularea procesului de resocializare;- influenţele negative ale mediului carceral, îndeosebi asupra infractorilor primari;- post-condamnatul este primit cu neîncredere, în societate;- costurilor ridicate ale procesului de resocializare a infractorului, din mediul carceral.

Bibliografie

1. Becare Cesare, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, Editura Ştiinţifică 19652.Daneş Ştefan, Papadopol Vasile, Individualizarea judiciară a pedepselor, Bucureşti, 1 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 19853. Merle Roger, Andre Vitu, Traite de droit criminel, Paris, 1967, Cujas, 360 p4.Craiovan Ion, Docrina juridică, Bucureşti, , Ed. All Beck, 19995. Gramatica , F., La politiue de defence sociale devant les aspects nouveaux de la delinquance, in „Revue de scince criminelle et de droit penal compare”, nr. 2/ 1972, p. 6336.Pinatel, J, Criminologie et societe repressive, in „ Revue de science criminelle et de droit penal compare” nr. 4/ 1981, p. 766.7.Gassin , R., La crminilogie et de tendances modernes de la politique repressive, Revue de science criminelle et de droit penal compare” nr. 2/ 1981, p. 266.8. Mureanu Daniela Carmen, Percepţia Crimei, București, Editura Phobos, 2006,9.Pandrea Petre, Criminoogia dialectică, București, Fundația Regele Ferdinand, 194510. Durckheim E, Educaţie şi sociologie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 198011. Glaser Daniel, „Soluțions de rechange a l incarceration” in Revue Internationale de Politique Criminele, no.36/ 1980, Nations Unies New York, 1983.12. Wrigtsman, S.L. „ Psihology nd the Legal System” , California, 1987, Broks/ Cole/Publishing Company Montery13.Vass Anthoni A., Alternative to Prissons, Punishent, London, Custody and the Community,1990.

11

12

13