Conflictul din Kosovo și implicațiile NATO

În istoria acestui conflict au fost implicați numeroși actori, atît la nivel de sistem internațional cît și la nivel subsistemic - statal. La nivel de sistem este de notat interacțiunea ce a existat între organizațiile internaționale atît europene cît și mondiale. În conflict s-a implicat Organizația Națiunilor Unite cu trei rezoluții ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec în afacerile interne. NATO și-a pus la dispozitie tehnica militară în scopul impunerii rezolutiilor Consiliului de Securitate, caz care aduce foarte bine aminte de intervenția americano-britanica din Irak (Vulpea Desertului), sau de operațiunea "Furtuna in Desert". Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sancțiuni Iugoslaviei, politica care însa s-a oprit la un anumit punct. Importantă este, de asemenea intervenția Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, care a participat cu un numar mare de observatori aparținînd țărilor membre. Chiar și Consiliul Europei și-a declarat de curînd interesul de a se implica în rezolvarea problemei, mai ales avînd în vedere problematica gravă a încălcărilor drepturilor omului.

Provincia modernă Kosovo a apărut ca entitate politică în anul 1945, pînă la această perioadă, ținutul a aparținut parțial sau în intregime altor state precum: Albania (în perioada ocupației italiene),Serbia, Muntenegru,  Imperiul Otoman și Imperiul Bizantin.

În anii ’80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei să treacă de la cel de“provincie autonomă” la cel de “republică”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia. La sfarsitul războiului, Iugoslavia a fost ocupată de Armata Roșie, care a impus regimul comunist al lui Tito, eliminînd astfel complet mișcarea de rezistență a ofițerilor "cetnici" monarhiști. Kosovo a căpătat sub regimul Tito statutul de "regiune autonoma", din1974, Constituția Iugoslaviei garanta provinciei Kosovo dreptul la "auto-guvernare”.

În anii '80, presa occidentală consemna, în mod curent, abuzurile comise de albanezi asupra sîrbilor în Kosovo: bătai, amenințări cu moartea, incendierea caselor, torturi, luări de prizonieri, asasinate, demolari de biserici ortodoxe, violuri etc. Din 1974 și pana la sfîrșitul anilor '80, albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai mare autonomie administrativă și culturală din întreaga lor istorie.

În 1990, confruntarile au luat amploare și violențele s-au înmulțit. Asa că, în septembrie 1990, Guvernul sîrb a modificat Constituția, și a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei al cărei control administrativ și executiv trecea din mîna "guvernului regional" în cea a Guvernului de la Belgrad.

Conflictul deschis dintre forțele militare sârbe şi cele ale rezistenţei albanezilor kosovari a culminat pe parcursul anului 1998 având drept consecinţe moartea a peste 1500 de albanezi kosovari şi alungarea a 400.000 de persoane de la casele lor. Nesocotirea de către preşedintele sârb Slobodan Milosevici a eforturilor diplomatice îndreptate spre rezolvarea pe cale paşnică a crizei, rolul nefast, destabilizator al forţelor albaneze, precum şi consecinţele umanitare, riscul extinderii conflictului în alte ţări, au stârnit îngrijorare în rândul opiniei publice internaţionale.

Aceste războaie au constituit cea mai mare provocare pentru securitatea europeană de la al doilea război mondial. În afară de aceasta provocând nenumărate tragedii umanitare, amenințînd în mod constant să escaladeze dincolo de punctul lor de origine și să destabilizeze regiuni mai largi. Originile acestor războaie au fost multiple. Deși nimeni nu neagă existența a crizelor economice, etnice și religioase, liderul sârb Slobodan Milosevic manipulînd în mod deliberat aceste diferențe pentru a-și atinge scopurile personale. Operațiunile NATO în Kosovo au fost o provocare majoră în istoria Alianței Atlantice. Pentru prima dată, o alianță defensivă a lansat o campanie militară pentru a evita o

1

tragedie umanitară în afara granițelor sale. Pentru prima dată, o alianță de națiuni suverane a încercat să protejrze valorile pe care se bazează alianta. Criza din Kosovo accentuându-se, Consiliul Nord-Atlantic a stabilit două obiective majore de intervenţie a NATO:- să ajute la obţinerea unei rezolvări pe cale paşnică a crizei;- să promoveze stabilitatea şi securitatea în ţările vecine, cu precădere în Albania şi în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. În februarie și martie, la Rambouillet, în Franța, Statele Unite și aliații săi europeni au invitat kosovarii albanezi și guvernul lui Milosevic de a semna un acord care prevedea retragerea forțelor de securitate sârbe din Kosovo, dezarmarea, autonomia pentru Kosovo, prezența unei forțe de menținere a păcii a NATO, și continuarea negocierilor statutului final după trei ani. Milosevic a spus că nu a vrut să accepte trupe străine pe teritoriul său. NATO a precizat faptu că în caz că acesta nu semnează acordul respectiv se vor începe atacurile pentru a lichida hegemonia în acest raion și stabilirea păcii. Albanezii a acceptat fără tragere de inimă acordul Rambouillet și Milosevic a refuzat.Acum, obiectivul principal al NATO a devenit menținerea credibilității sale. Administrația Clinton a investit masiv în extinderea NATO, să-l transforme astfel într-un instrument principal al politicii americane, nu numai în Europa, ci și în afara teritoriilor Europene. Există un punct elementar al politicii de putere pe care nimeni nu-l neagă: amenințările dni partea NATO trebuie să se efectueze în cazul în care credibilitatea existenței amenințărilor viitoare din partea Sîrbilor va fi menținută.

Consiliul NATO a autorizat ordinul de activare pentru atacuri aeriene, măsură menită să susţină eforturile diplomatice vizând retragerea forţelor iugoslave din Kosovo, cooperarea pentru încetarea violenţei şi întoarcerea refugiaţilor la casele lor. Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul. La scurt timp, Marea Britanie s-a raliat SUA in a condamna guvernul de la Belgrand, ambele initiind o propunere de rezolutie a Consiuliului de Securitate. Uniunea Europeana s-a declarat nemultumita de evolutia conflictului, Robin Cook (Ministru de Externe al Marii Britanii care detinea la acea data conducerea Comunitatii) afirmAnd ca nu va permite nasterea unei Africi de Sud la portile Uniunii Europene. În scurt timp, statele membre ale NATO au adoptat pozitii similare. În plus față de aceste coordonate, mai există și una psihologică: conflictul din Kosovo a explodat foarte curînd dupa relativa calmare a razboiului din Bosnia, unde NATO a fost deseori acuzata de implicare insuficientă. Relevanța este chiar afirmatia lui Holbrooke – "Kosovo nu este înca o a doua Bosnie". Actiunile NATO au fost motivate atat de principii democratice, cat si de interese strategice. La 24 martie 1999, N.A.T.O. declanseaza atacul aerian impotriva Iugoslaviei cerînd retragerea completa din Kosovo a tuturor fortelor militare, paramilitare si a unitatilor specialede politie iugoslave pentru a permite repatrierea libera si voluntara a refugiatilor si a celor dislocati. Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999. Scopul declaratal operaţiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbia fară implicații, intrarea forţelor de menţinere a păcii, reîntoarcerea refugiaţilor înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie retrase şi înlocuite de forţele internaţionale de menţinere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor  putea întoarce la casele lor. Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de Securitate ONU şi a ordonat declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată". Ca reziltat la 12 iunie 1999, după ce Miloşevici a acceptat condiţiile, trupele KFOR   , o forţă NATO,a fost pregătită pentru a efectua operaţiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fostdoar de menţinere a păcii. După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie2004, punând uneori în dificultate forţele NATO şi poliţia internaţională. KFOR şi administraţia ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensităţii revoltei, unele ezitări locale şi lipsa de coordonare, în anumite momente. În 98 se hotărăște și implicarea

2

forțelor NATO în restabilirea păcii iar în urma unui accord de încetare a focului părțile admit că 2000 de observatori OSCE să fie trimiși în zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia. OSCE-ul, o organizație pan-europeană, nu a avut niciodată o pondere atît de mare în aplanarea vreunui conflict internațional. OSCE-ul trebuia să participe la punerea în aplicare a acordului de încetare a focului între cele doua părți.Obiectivele inițial emise de NATO includeau:

împiedicare amenințărilor și a ostilităților reînnoite contra Kosovo de Iugoslavia și forțele sârbe;

stabilirea și menținerea unei împrejurări sigure în Kosovo, inclusiv siguranța publică și ordinea civililor;

demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo; susținerea efortului umanitar internațional; coordonarea și susținerea prezenței civile internaționale;

Astăzi, aproximativ în număr de 5.000 de militari (KFOR), conduși de NATO continuă să depună eforturi pentru menținerea păcii și libertate în condiții de siguranță și securitatea circulației tuturor cetățenilor din Kosovo. De-a lungul timpului NATO a sprijinit dezvoltarea stabilă, democratică, multietnică și pașnică a regiunii Kosovo. Datorită acestor fapte în aprilie 2013 între Belgrad și Pristina sa ajuns la un acord privind normalizarea, îmbunătățirea relațiilor dintre cele două părți.

3